Introducere în lingvistică

Noţiuni introductive

Lect.dr. Ioan Milică

I. Limbaj, limbă, vorbire.

II. Norma: definire, trăsături, categorii.

I. Limbaj, limbă, vorbire. Interesul pentru limbajul uman este evident încă din cele
mai vechi timpuri. Foarte mulţi filosofi şi cugetători, scriitori, oameni de cultură şi
savanţi şi-au pus numeroase întrebări referitoare la esenţa vorbirii. Ce înseamnă a vorbi ?
Cum a apărut comunicarea prin sunete articulate ? A existat, cumva, o limbă comună
tuturor fiinţelor umane ? Ce factori au condus la diversificarea limbilor ? Astfel de
interogaţii au generat, de-a lungul vremii, numeroase ipoteze, explicaţii şi modele
interpretative.
Deşi nu s-au oferit, până în prezent, răspunsuri clare cu privire la originea
limbajului, este larg acceptată definirea limbajului ca „o modalitate de comunicare
specific umană şi conştientă a ideilor, emoţiilor şi dorinţelor prin intermediul unui sistem
de simboluri create în acest scop. Aceste simboluri sînt în primul rând auditive şi sînt
produse cu ajutorul a ceea ce numim «organele vorbirii»” (Sapir, 1921: 7). De altfel,
această definiţie - propusă de antropologul şi lingvistul american Edward Sapir – pune în
lumină câteva dintre trăsăturile comunicării interumane:
a) limbajul este o creaţie specific umană;
b) toate fiinţele omeneşti au capacitatea de a comunica prin semne iar această
capacitate se manifestă spontan şi conştient;
c) orice act de comunicare se desfăşoară cu ajutorul unor semne cu valoare
simbolică, acestea fiind entităţi concrete sau abstracte care ţin locul a ceva;
d) limbajul verbal este un sistem de simboluri auditive (sunete articulate) produse
cu ajutorul organelor vorbirii;
e) faţă de alte modalităţi de comunicare (cum ar fi limbajul mimico-gestual,
ansamblul semnelor de circulaţie, limbajul pictural sau muzical, etc.), dar
dezvoltat în strânsă legătură cu acestea, limbajul articulat ocupă un loc central.
f) limbajul articulat serveşte, deopotrivă, la transpunerea gândirii (noţiuni, idei,
reprezentări) în semne verbale şi la exprimarea senzaţiilor, dorinţelor şi
stărilor afective, adică a tuturor aspectelor care formează latura subiectivă a
fiinţei umane.
Dacă limbajul este, după cum afirmă Ferdinand de Saussure (1998: 36), o
facultate umană, orice limbă este o reflectare a acestei facultăţi. Înţelegem, aşadar, că toţi
oamenii au capacitatea de a comunica prin semne, însă această capacitate are manifestări
lingvistice diferite de la o comunitate la alta. În termeni simpli, limba este o mulţime de
semne arbitrare şi convenţionale, cu organizare biplană (formă şi înţeles), întrebuinţate în
comunicarea cu semenii. Se consideră că semnele sunt arbitrare pentru că nu există o
legătură directă între planul formei şi planul înţelesului. Consecinţa acestei proprietăţi a

1
semnelor limbii este că aceeaşi noţiune, ‛apă’, de exemplu, este exprimată, în diferite
limbi, prin semne care se rostesc şi se scriu altfel de la o limbă la alta: rom. apă, fr. eau,
it. acqua, sp. agua, engl. water, germ. Wasser etc. Caracterul convenţional al semnelor îşi
are originea în legăturile sociale dintre indivizi. Nu orice alăturare întâmplătoare de
sunete articulate, cum ar fi *azun, este semn cu formă şi conţinut, ci numai acele
elemente care sunt acceptate, înţelese şi întrebuinţate într-o colectivitate. Ansamblul de
semne care alcătuiesc o limbă formează o mulţime abstractă, cu existenţă numai în plan
mental. Sunetele, grupurile de sunete, cuvintele, propoziţiile, frazele nu sunt obiecte ale
lumii, ci doar reprezentări articulate, care substituie realităţile universului fenomenal.
Când spunem, într-o conversaţie, propoziţia „copacul din faţa casei mele are frunze
mari”, cei ce ne ascultă au deja formate reprezentări ale acestor semne verbale. Ştim ce
înseamnă, în limba română, cuvintele copac, în faţa, casă, a avea, frunze, mari astfel
încât putem să creăm, în minte, imaginea unui arbore cu frunze mari aflat în faţa unei
locuinţe. Nu trebuie să cărăm casa şi copacul cu frunze mari după noi pentru ca ceilalţi
să priceapă ce vrem să spunem, nu ? Acest exemplu ne serveşte şi pentru a arăta că
vorbirea este activitatea concretă de întrebuinţare a limbii (mai precis, de alegere a
semnelor lingvistice şi de combinare a acestora în enunţuri) într-o anumită situaţie de
comunicare dată. E cert că nu este posibil să vorbim toată limba română deodată. Atunci
când vorbim, noi îndeplinim o serie de operaţii simple:
1. Ne gândim la ceea ce dorim să spunem;
2. Selectăm – din ansamblul semnelor pe care le cunoaştem - elementele
conforme cu intenţia noastră de a comunica;
3. Combinăm semnele pentru care am optat într-un enunţ, conform unor reguli
însuşite încă din prima perioadă a vieţii. De exemplu, dacă dorim să formăm o propoziţie
cu termenii repede, copilul, mama, a alerga, spre vom zice Copilul aleargă/ alerga/ a
alergat etc. repede spre mama, nicidecum *Aleargă copilul mama spre repede întrucât
cea de-a doua realizare nu respectă normele sintactice ale limbii române. De altfel,
regulile gramaticale sunt doar o parte din normele de comunicare pe care noi le respectăm
zi de zi. Astfel, într-un schimb de replici cu decanul facultăţii nu vom spune niciodată
„Domnu’ decan, mi-ai aprobat, măi, cererea aia de cazare ?”. Respectul faţă de celălalt şi
funcţia pe care persoana respectivă o îndeplineşte ne obligă să adoptăm o atitudine
reverenţioasă, atitudine reflectată printr-un enunţ de tipul: „Domnule decan, vă rog să îmi
aprobaţi cererea de cazare”.
II. Norma: definire, trăsături, categorii. Din ilustrările de mai sus se constată că
normele sunt reguli de desfăşurare a comunicării între oameni. Savantul român E.
Coşeriu consideră că normele sunt modele de întrebuinţare a limbii, conform nevoilor
comunicative ale unei colectivităţi. Dacă sistemul limbii ne oferă extrem de multe
posibile relaţii între elementele sale constitutive, norma este o îngrădire a acestor
posibilităţi. Aceste modele sunt relativ constante, schimbarea unor reguli de a vorbi
realizându-se într-o perioadă îndelungată de timp. Coşeriu (2004: 98 - 100) notează că
norma este „simplă obişnuinţă” sau „element comun în vorbirea întregii comunităţi”. Spre
exemplu, dacă se dă schema sintactică [Subiect (exprimat prin substantiv comun) + Predicat
(exprimat prin verb de mişcare) + Circumstanţial de loc (exprimat prin substantiv comun)],
putem construi un număr foarte mare de propoziţii după modelul respectiv: Bătrânul merge
prin parc, Copilul aleargă spre casă, Fata vine de la bloc etc. Prin urmare, schema se repetă,
deşi cuvintele combinate după regulă sunt diferite de la un enunţ la altul. Regulile care

2
modelează vorbirea sunt, în esenţă, de două feluri: colective (tot ceea ce se repetă în vorbirea
unei comunităţi) şi individuale (tot ceea ce se repetă în vorbirea unui individ). Aşadar,
transpunerea semnelor abstracte ale limbii într-un act concret de vorbire este mijlocită
întotdeauna de norme. Seturile de reguli pe care vorbitorii le adoptă şi le folosesc pentru a se
înţelege unii cu alţii pot fi clasificate în conformitate cu mai multe criterii.
Dacă avem în vedere nivelul de limbă la care acţionează putem vorbi de norme
fonetice, lexicale şi gramaticale (morfologice şi sintactice). Dacă ţinem cont de varianta
de limbă folosită de vorbitori, putem deosebi normele limbii populare de cele ale limbii
literare. În strânsă legătură cu această distincţie se află şi diferenţa între normele
implicite, care guvernează vorbirea populară şi cele explicite, care ilustrează configuraţia
variantei literare şi care sunt descrise în lucrări ştiinţifice normative precum gramaticile,
dicţionarele şi îndreptarele. Dacă se invocă atitudinea emiţătorului faţă de ceea ce spune
se poate accepta că normele sunt fie obiective („Afară plouă torenţial”), fie subiective
(„Vai de mine şi de mine, ce ploaie e afară !”), fie facultative, fie obligatorii.
Dacă luăm drept criteriu canalul de realizare a comunicării, putem face distincţia
între normele limbii vorbite şi cele ale limbii scrise. Dacă ne raportăm la cadrul de
desfăşurare a comunicării şi la relaţiile între protagonişti putem separa normele vorbirii
informale de regulile conversaţiei formale. De asemenea, putem observa contrastul dintre
o discuţie prietenească şi schimbul de replici între un avocat şi un judecător etc. Fără a
prezenta o clasificare foarte extinsă a normelor e suficient să remarcăm importanţa lor în
comunicarea cotidiană, ştiut fiind că nici un act firesc de vorbire nu se poate desfăşura
fără reguli.

Bibliografie

Coşeriu, Eugeniu, 2004, Teoria limbajului şi lingvistica generală. Cinci studii, Editura
Enciclopedică, Bucureşti.
Coşeriu, Eugen, „Prelegeri şi conferinţe”, în Anuar de lingvistică şi istorie literară,
Editura Academiei Române, Iaşi, tom XXXIII, 1992-1993, A.
De Saussure, Ferdinand, 1998, Curs de lingvistică generală, traducere şi cuvânt înainte
de Irina Izverna Tarabac, Editura Polirom, Iaşi.
Guţu Romalo, Valeria, 2002, Corectitudine şi greşeală. Limba română de azi, Editura
Humanitas, Bucureşti.
Sapir, Edward, 1921, Language: An introduction to the study of speech, Harcourt, Brace
And Company, New York.

3
 Introducere în lingvistică
Limba, mijloc de comunicare
Lect. dr. Ioan Milică

I. Teoria dublei articulări.

II. Planul paradigmatic şi planul sintagmatic.
III. Principiul economiei în limbă.
IV. Tranzitivitate şi reflexivitate.

Teoria dublei articulări. Organizată ca sistem de semne, limba este pentru fiinţele umane
un vehicul de transmitere a mesajelor. Pentru a afla ce se transmite, de fapt, prin afirmaţia că
limba este un instrument de comunicare, ni se pare interesant recursul la etimologie. Astfel,
verbul românesc a comunica, întrebuinţat cu sensuri înrudite, precum ‛a face cunoscut’, ‛a
înştiinţa’, ‛a se pune în legătură cu...’, provine din fr. communiquer, care, la rândul său, este
urmaşul vb. lat. communicare, având iniţial accepţia ‛a avea parte, a împărţi’, apoi ‛a fi în
relaţie cu cineva’. A comunica înseamnă, deci, a realiza o legătură cu celălalt pentru a-i face
cunoscută existenţa noastră şi perspectiva pe care o avem asupra lumii.
Dacă, de la vb. lat. communicare, în franceză s-a transmis sensul ‛a fi în relaţie cu
cineva’, în limba română, acelaşi termen a avut o evoluţie diferită şi, în consecinţă, relevantă
pentru problema de faţă. Prin intermediul unei variante din latina populară, vb. comminicare, în
limba română s-a impus vb. a cumineca, cu două înţelesuri: 1 ‛a împărtăşi’ şi 2. ‛a comunica’.
Semnificaţia de tip religios s-a păstrat până în prezent, dar cel de-al doilea sens nu a trecut
proba timpului, încât verbul a cumineca este astăzi întrebuinţat numai cu sensul ‛a (se)
împărtăşi’. Cuminecarea este, deci, un act de comunicare cu divinitatea, adică de participare,
de implicare activă în acceptarea şi transmiterea sacrului.
Comunicând, realizăm judecăţi de valoare. Vorbind despre lume, vorbim despre noi şi
despre valorile noastre. În acelaşi timp, ceea ce comunicăm trezeşte în receptor anumite reacţii,
transpuse şi transmise tot ca judecăţi de valoare, pentru că el este cele ce înţelege şi simte ce
comunică emiţătorul (Vianu, 1968: 36 – 44). Ori de câte ori spunem ceva, ascultătorii noştri au
posibilitatea de a crede, de a se îndoi, de a confirma, de a nega etc. ceea ce noi comunicăm,
astfel că între emiţător şi receptor se instituie o relaţie dinamică. Comunicarea nu este un
simplu transfer de idei de la un individ la altul, ci este o manifestare complexă care angajează
personalităţile şi valorile protagoniştilor.
Parafrazându-l pe lingvistul american Benjamin Lee Whorf (1897 - 1941), trebuie să
acceptăm că lumea este un caleidoscop pe care mintea umană îl organizează în conformitate cu
tiparele şi posibilităţile oferite de o anumită limbă. Acest aspect este observat şi de André
Martinet (1908 - 1999): „Cuvinte ca rom. a lua, fr. prendre, engl. take, germ. nehmen, rus.
brat’, socotite echivalente, nu se folosesc întotdeauna în aceleaşi împrejurări, sau altfel spus, nu
acoperă exact acelaşi domeniu semantic. De fapt, fiecărei limbi îi corespunde o organizare
proprie a datelor experienţei. A învăţa o altă limbă nu înseamnă să pui noi etichete pe nişte
obiecte cunoscute, ci să te obişnuieşti să analizezi altfel obiectul comunicării lingvistice”
(Martinet, 1970: 30)
Afirmaţia lui Martinet subliniază că limbile naturale nu sunt oglinzi fidele ale realităţii.
Realitatea ontică este structurată diferit de la o limbă la alta, chiar şi în limbile înrudite genetic.
Din această observaţie trebuie să înţelegem că limba este un mijloc de cunoaştere a realităţii.
Atunci când vorbim româneşte, exprimăm realitatea prin prisma libertăţilor şi constrângerilor

4
de care dispune limba română, iar această activitate de mediere a lumii prin limbă este diferită
atunci când conversăm în limba engleză, de pildă. Limbajul, consideră Martinet (1970: 29), nu
este o copie a realităţii, ci un instrument de interpretare a realităţii.
Diferenţierea limbilor este pusă de cercetătorul francez pe seama caracterului articulat
al limbajului: „Se cuvine totuşi să precizăm această noţiune de articulare a limbajului şi să
reţinem că ea se manifestă pe două planuri diferite: fiecare din unităţile care rezultă din prima
articulare este de fapt articulată la rândul ei în unităţi de un alt tip. Prima articulare a limbajului
este aceea conform căreia orice fapt de experienţă, orice nevoi pe care dorim să le facem
cunoscute altuia, sînt analizate într-un şir de unităţi înzestrate fiecare cu o formă vocală şi cu un
înţeles.(…) Datorită celei de a doua articulări, limbile se pot mulţumi cu câteva zeci de produse
fonice distincte, care se combină pentru alcătuirea formei vocale a unităţilor din prima
articulare.” (Martinet, 1970: 31 - 34).
Teoria dublei articulări se întemeiază pe observaţia că, prin limbă, se realizează
segmentări în continuumul realităţii (pentru detalii asupra acestui aspect, vezi Munteanu, 2005:
197 - 200). Fiecare cuvânt reprezintă o „decupare” convenţională, social acceptată şi
întrebuinţată, cu care vorbitorul operează pentru a construi, prin limbă, o imagine a realităţii.
Orice luare de cuvânt este, prin urmare, un act de creaţie. Vorbitorul descompune realitatea, o
transpune în semne ale limbii, spre a o recompune, prin semne, ca reprezentare verbală căreia
receptorul îi atribuie o anumită valoare. Prima articulare explică natura relaţiei dintre planul
ontic şi cel lingvistic. Decupajele verbale sunt întotdeauna unităţi alcătuite din formă (expresie)
şi înţeles (conţinut). În viziunea lui Martinet, elementele primei articulări se numesc moneme.
La rândul lor, monemele sunt alcătuite din foneme, cuante sonore care formează planul
expresiei. Ele sunt unităţile celei de-a doua articulări. Cu un număr foarte restrâns de foneme se
poate forma o mulţime nedefinită de moneme. Aşadar, „lista monemelor unei limbi este o listă
deschisă: este imposibil să determinăm exact câte moneme distincte prezintă o limbă,
deoarece, în orice comunitate, în fiecare clipă apar nevoi noi, iar aceste nevoi fac să se nască
noi denumiri (...). În schimb, lista fonemelor unei limbi este o listă închisă.” (Martinet, 1970:
39).
Spre exemplu, dacă vrem să combinăm patru entităţi sonore, /a/, /c/, /d/ şi /i/, unităţile
celei de-a doua articulări participă la formarea de moneme româneşti precum ac, ca, ci, da, di,
ic (‛pană de despicat lemne’), aci, cad, dac, acid, diac (1. pl. dieci: ‛grămătic, copist’; 2. pl.
diace: ‛tip de diodă semiconductoare’), caid (1. pl. caiduri: ‛registru’; 2. pl. caizi: ‛guvernator
musulman’) etc.
Plan paradigmatic – plan sintagmatic. Teoria dublei articulări pune în lumină
relaţiile complexe dintre semnele limbii. Dacă ne imaginăm limba ca un dicţionar mental – aşa
cum afirmă Ferdinand de Saussure (1998: 44) - ale cărui exemplare există în conştiinţa
indivizilor vorbitori, atunci trebuie să remarcăm că valorile pe care le atribuim semnelor
corespund „cu două forme ale activităţii noastre mentale” (Saussure, 1998: 135). Atunci când
vorbim, cuvintele pe care le rostim se înşiruie astfel încât ceea ce spunem formează un lanţ
sonor care poartă un conţinut semantic. Astfel, auzind propoziţia „Copilul este în grădină”, noi
asociem fluxul sonor „Copiluestengrădină” cu trei decupaje noţionale, «copil», «a fi»,
«grădină», care, prin asociere, formează în mintea noastră imaginea a ceea ce se întâmplă în
realitate, astfel încât nu trebuie să ne deplasăm în grădină pentru a cerceta dacă acolo este sau
nu vreun copil. Cu fiecare sunet pe care îl rostim pentru a construi un enunţ, punem în evidenţă
existenţa planului sintagmatic (numit şi planul combinării). Combinările între elementele limbii

5
au „ca suport întinderea” (Saussure, 1998: 135) şi sunt caracterizate de contiguitate, adică se
succedă unele după altele.
Elementele limbii sunt consecutive în enunţ datorită felul în care se desfăşoară orice act
de vorbire, aspect explicat cu precizie de F. de Saussure (1998: 136): nu putem rosti două
elemente în acelaşi timp. Să luăm ca exemplu enunţul „Ai cumpărat flori”. Dacă
descompunem propoziţia în sunete constituente, observăm existenţa şirului /a/ + /i/ + /c/ + /u/
+ /m/ + /p/ + /ă/ + /r/ + /a/ + /t/ +/ f/ +/ l/ +/ o/ +/ r/ + /i/. Pronunţăm, aşadar, segmentul sonor
„ai”, fără a rosti simultan cele două sunete, /a/ şi /i/. Deşi le rostim printr-o singură expiraţie a
aerului din plămâni, sunetele respective sunt consecutive. De fapt, noi rostim întreaga
propoziţie printr-o singur efort fonator, putându-i chiar conferi şi o anumită intonaţie,
ascendentă sau descendentă, pentru a constata nu doar faptul că cineva cunoscut a cumpărat
flori, ci şi reacţia noastră faţă de această întâmplare: nedumerire sau curiozitate (Ai cumpărat
flori ?), surprindere sau bucurie (Ai cumpărat flori !) etc. În termenii lui F. de Saussure (idem),
„raportul sintagmatic este in praesentia; el se bazează pe doi sau mai mulţi termeni, în egală
măsură prezenţi într-o serie efectivă”.
Dacă elementele limbii sunt co-prezente în plan sintagmatic, nu acelaşi lucru se poate
spune şi despre aranjamentul lor asociativ. Pentru a înţelege cum se dezvoltă relaţiile de tip
asociativ (sau paradigmatic, cum le numeşte Martinet) putem lua ca exemplu cuvântul
întinerire. Termenul este compus din prefixul în- + radicalul tiner + sufixul verbal –i + sufixul
–re. Toate aceste elemente (prefixul, radicalul, sufixele) sunt asociate pentru a forma o unitate
superioară.
Dacă reţinem doar verbul întineri, observăm, că, în limba română, mai există şi alţi
termeni care înglobează acest cuvânt: întineritor, întinerit. Aşadar, se poate sublinia existenţa
seriei întineri, întinerire, întinerit, întineritor, cu elementul comun întineri şi cu elementele
diferenţiatoare Ø, - re, - t, - tor, pe baza cărora se formează familia lexicală a verbului
respectiv. În consecinţă, elementele diferenţiatoare dezvoltă opoziţii de tipul Ø – -re; Ø – -t; Ø
– -tor; -re – -t; -re - -tor; -t - -tor, necesare pentru fixarea deosebirilor de formă şi de sens. Astfel
se obţine, în limbă, diferenţierea formal-semantică între întineri şi întineritor, de pildă. În
accepţia lui Saussure (1998: 136), „raportul asociativ uneşte termeni in absentia într-o serie
mnemonică virtuală.”
Cu alte cuvinte, dacă luăm ca termen de referinţă un cuvânt al limbii noi avem
posibilitatea de a accesa mental şi paradigma acestuia, adică ansamblul de opoziţii pe care
elementul în cauză le poate dezvolta pentru a deveni apt să intre în relaţie de succesiune cu alte
unităţi. Dacă, de exemplu, dorim să construim o propoziţie din care să facă parte verbul
întineri, noi intuim paradigma sa - ipostazele flexionare la toate modurile, timpurile, persoanele
şi diatezele – şi alegem doar identitatea potrivită intenţiilor noastre comunicative. Afirmând
„Bunicul parcă a întinerit”, excludem toate celelalte forme flexionare posibile ale verbului iar
perfectul compus a întinerit ne permite să intuim existenţa tuturor celorlalte posibilităţi de
conjugare: întinereşte, va întineri, ar întineri, să întinerească, întinerind etc. Fiecare formă
deosebeşte de celelalte prin elemente specifice între care se dezvoltă, aşa cum am notat deja,
opoziţii fără de care nu am putea face distincţii.
Principiul economiei în limbă. Asocierile paradigmatice şi succesiunile sintagmatice
permit manifestarea economiei în limbă. Acest fenomen subliniază, conform autorilor
Dicţionarului de ştiinţe ale limbii (2001: 191), „antinomia permanentă dintre nevoile
comunicative şi expresive ale vorbitorilor şi înclinaţia acestora de a-şi reduce la maximum
activitatea mentală şi fizică.” Transmiterea unui volum cât mai amplu de informaţie cu un efort

6
de articulare cât mai redus este evidentă în orice act lingvistic. În conversaţia de zi cu zi
întrebuinţăm adesea enunţuri eliptice care sunt adesea corect înţelese de interlocutor, datorită
indicilor contextuali care susţin şi favorizează schimbul de replici: A: „- Ai cumpărat fructe ?”;
B: „- Da.”; A: „- Da’ facturile le-ai plătit?”; B: „Îhîm”.
Lingvistul francez André Martinet consideră că economia în limbă sau legea
minimului efort joacă un rol esenţial în evoluţia limbii, dat fiind că în fiecare moment se
creează un echilibru între nevoia de impune elemente noi şi necesitatea de a le utiliza pe cele
deja existente. Acest fapt îl determină pe Martinet (1970: 228) să teoretizeze existenţa a două
tipuri de economie în limbă: economie sintagmatică şi economie paradigmatică.
Prin economie sintagmatică se înţelege mărirea numărului de unităţi din sistem, pentru
a asigura o desfăşurare cât mai bună a comunicării. Pus să aleagă între doi termeni care
denumesc aceeaşi realitate, fotocopiator şi xerox vorbitorul va opta pentru cuvântul mai scurt,
fapt ce explică randamentul mai mare al unităţii formate prin convertirea unui nume propriu în
substantiv comun, în defavoarea celei rezultate din contopirea prefixoidului foto cu termenul
copiator.
Se numeşte economie paradigmatică conservarea numărului de unităţi din sistem şi
combinarea lor pentru a denumi aspecte noi ale realităţii. Astfel, în ierarhia editorială a unei
publicaţii, denumirea de redactor-şef pune în lumină rolul pe care ocupantul acestei funcţii îl
are. Cuvântul compus, existent şi în alte limbi – engl. editor-in-chief, sp. redactor jefe, fr.
rédacteur en chef, it. redattore capo – ilustrează tendinţa de a evita adăugarea de noi unităţi,
prin fructificarea celor deja existente în inventarul lexical al limbii.
Tranzitivitate şi reflexivitate. Principiul economiei în limbă evidenţiază capacitatea
fiinţei umane de a întrebuinţa limba ca instrument de comunicare. „Omul comunică şi se
comunică”, afirmă Tudor Vianu (1968: 32), arătând că orice produs comunicativ este rodul
cooperării între două forţe contrare, intenţia tranzitivă şi intenţia reflexivă, reliefându-se, astfel,
identitatea oricărui act lingvistic. Acelaşi cercetător (Vianu, 1968: 47) consideră că orice fapt de
limbă este format dintr-un nucleu al comunicării şi o zonă expresivă şi observă că
tranzitivitatea este specifică nucleului, pe când reflexivitatea este atributul zonei expresive.
Opoziţia dintre nucleu şi zona expresivă, pe de o parte, şi contrastele dintre constituenţii zonei
expresive, pe de altă parte, reflectă, consideră Vianu (1968: 48), acţiunea a două procese opuse,
gramaticalizarea şi dezvoltarea expresivităţii: „procesul gramaticalizării reduce treptat zona
expresivă a comunicărilor. Există însă şi procesul contrariu al dezvoltării zonei expresive”.
Dihotomia gramaticalizare - dezvoltarea expresivităţii se manifestă ca opoziţia între valorile
tranzitive (obiective) şi cele reflexive (subiective). În termenii lui Vianu (1968: 47 ş.u.),
gramaticalizarea este „absorbţia tuturor notelor expresive în nucleul comunicării” iar
dezvoltarea expresivităţii dovedeşte că „valorile de stil se grefează întotdeauna pe nucleul
comunicării”. Drept urmare, într-un act de comunicare pot exista fapte de limbă cu grad maxim
de tranzitivitate, golite de orice încărcătură expresivă, însă nu se vor putea niciodată realiza
construcţii pur reflexive, fără conţinut noţional, dat fiind că numai „în jurul nucleului statornic
al comunicării pot creşte note însoţitoare expresive” (Vianu, 1968: 49).

Bibliografie

De Saussure, Ferdinand, Curs de lingvistică generală, traducere de Irina Izverna Tarabac,

Editura Polirom, Iaşi, 1998

7
Martinet, André, Elemente de lingvistică generală, traducere şi adaptare de Paul Miclău,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970
Munteanu, Eugen, Introducere în lingvistică, Editura Polirom, Iaşi, 2005
Vianu, Tudor, Studii de stilistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1968

8
 Introducere în lingvistică
Semnul lingvistic
Lect. dr. Ioan Milică

V. Definiri
VI. Trăsături
VII. Valori

Definiri. Într-una din lucrările fundamentale axate pe descrierea celor mai

răspândite concepţii asupra semnelor, Le signe (Semnul), Umberto Eco avansează ideea
că fiinţa umană trăieşte permanent într-o reţea de sisteme semiotice şi notează că omul
este „un animal capabil de a elabora şi de a comunica semne” (Eco, 1988: 17). Semnul
este, aşadar, unul dintre conceptele centrale în ştiinţele comunicării, ştiut fiind că
procesul de comunicare se întemeiază pe un sistem de semne şi de relaţii între ele, relaţii
ce fac posibilă descrierea şi comentarea lumii. Acest mecanism - numit semioză - pune în
lumină statutul tutelar al ştiinţei care se ocupă cu studiul semnelor folosite în
comunicarea umană, adică semiotica (sau semiologia, în accepţia lui Ferdinand de
Saussure).
Ca ramură a semioticii, lingvistica este disciplina care are ca obiect de studiu
limba, definită ca „cel mai important sistem de semne prin care oamenii comunică între
ei” (Bidu-Vrănceanu et al, 2001: 293).
Una din cele mai importante observaţii pe care Umberto Eco le face cu privire la
întrebuinţarea semnelor este că individul nu comunică prin semne izolate. Chiar şi în
situaţia în care se foloseşte un singur semn interpretarea valorii acestuia este întotdeauna
guvernată şi orientată de un context. În consecinţă, trebuie acceptată ca definitorie o
particularitate importantă a semnelor şi anume că ele au valori specifice numai într-un
act de comunicare. Acest fapt este comentat de savantul Louis Hjelmslev (1967: 86), care
afirmă că – în stare de izolare – semnele limbii nu au nici un înţeles: „Aşa zisele sensuri
lexicale care li se atribuie unor semne, nu sînt altceva decât nişte sensuri contextuale
izolate în mod artificial, sau nişte parafraze artificiale ale acestora din urmă. Într-o stare
de izolare absolută, nici un semn nu are înţeles. Orice înţeles apare numai în context
(...)”.
Observaţia învăţatului danez se sprijină pe ipoteza saussuriană că limba este
formă, nu substanţă, aspect asupra căruia vom reveni într-o altă discuţie. Validitatea şi
importanţa constatării lui Hjelmslev pot fi ilustrate astfel. În stare de izolare, adică fără a
fructifica relaţiile cu alte semne ale limbii, termenul băieţaş nu are înţeles, ci doar formă,
manifestată prin înşiruirea de sunete [b+ă+i+e+ţ+a+ş]. Înţelesul se concretizează atunci
când cuvântul este utilizat într-un enunţ: a) Un băieţaş se juca în curte. şi b) El se crede
băieţaş.
Comparând cele două propoziţii se poate observa că şirul sonor [b+ă+i+e+ţ+a+ş]
este identic, dar înţelesul diferă. Dacă în primul enunţ, băieţaş înseamnă ‛băiat mic’, în
cea de-a doua propoziţie sensul este cel de ‛şmecher’.
Orice încercare de definire a noţiunii de semn trebuie să aibă în vedere două
aspecte: organizarea semnului şi legătura acestuia cu referentul la care face trimitere. În
consecinţă, încercările ştiinţifice de a preciza ce este semnul au generat fie modele
diadice (semnul este definit ca relaţie între expresie şi conţinut), fie modele triadice
(relaţia expresie-conţinut este raportată la obiectul simbolizat prin semn).

9
 Dacă modelele diadice pun în lumină raportul de semnificare, adică relaţia internă
între semnificat şi semnificant, modelele triadice evidenţiază şi raportul de desemnare,
sau, mai precis, legătura semnului cu obiectul la care face trimitere (pentru detalii, v.
Munteanu, 2005: 229).
Una dintre cele mai cunoscute definiri triadice ale semnului îi aparţine
semioticianului Charles S. Peirce (1990: 254): „Definesc Semnul ca ceva ce este în aşa
fel determinat de altceva, numit Obiectul său, şi care determină un anume efect asupra
unei persoane, efect pe care-l numesc Interpretantul său, încît acesta din urmă este
determinat mijlocit de primul. (...) Un semn ... ţine locul a ceva pentru cineva, în anumite
privinţe sau în virtutea anumitor însuşiri. El se adresează cuiva, creând în mintea acestuia
un semn echivalent, sau poate un semn mai dezvoltat”.
Fragmentul pune în lumină câteva dintre caracteristicile esenţiale ale semnelor
folosite în comunicare umană:
a) valoarea oricărui semn se concretizează numai în actul de comunicare la care
participă activ emiţătorul şi receptorul;
b) relaţia semnului cu obiectul simbolizat este o relaţie de trimitere (cf. Ducrot &
Schaeffer, 1996: 165 - 166), aspect evidenţiat - încă din veacul al patrulea al primului
mileniu d.Hr. – de Sf. Augustin: „semnul este un lucru care (...) atrage de la sine spre
gândire alt lucru”.
c) Interpretantul, adică efectul pe care semnul îl are asupra conştiinţei
individidului este, în esenţă, o oglindire a raportului semn-obiect în mintea celui ce ia
parte la comunicare. Prin urmare, Interpretantul este ansamblul de reprezentări mediate
de relaţia semn - obiect. Spre exemplu, dacă un profesor de desen îi roagă pe elevii săi să
deseneze o floare, dar fără a le pune în faţa ochilor o anumită plantă, desenele făcute de
elevi sunt reprezentări ale unui semn care trimite spre un element din realitate. Deşi
diferite, întrucît nu toţi elevii vor desena aceeaşi floare, desenele vor avea, cu siguranţă, şi
elemente prototipice, convenţionale, care permit identificarea obiectului natural. Altfel
spus, trăsăturile prototipice, existente în conştiinţa celor ce realizează desenele trimit
către obiect, iar nuanţele prin care se fac diferenţele specifice ilustrează noţiunea de
Interpretant. Pe scurt, imaginea pe care ne-o formăm despre obiectele lumii este
intermediată de semne.
d) orice semn substituie un element al realităţii şi este de natură mentală. Văzând,
de pildă, un animal mai puţin cunoscut, precum servalul, putem căuta lămuriri cu privire
la denumirea fiinţei respective şi stabilim, astfel, o relaţie între obiect şi semn. Nu trebuie
să purtăm cu noi animalul sau fotografia acestuia, pentru a-l descrie identitatea, ci îi
pronunţăm denumirea şi, eventual, facem o prezentare prin care aproximăm înfăţişarea
sălbăticiunii, astfel încât cei ce nu au văzut felina în cauză să şi-o poată imagina.
Cea mai răspândită definiţie a semnului îi aparţine lui Ferdinand de Saussure
(1998: 85-86): „Semnul lingvistic nu uneşte un lucru şi un nume, ci un concept şi o
imagine acustică. Aceasta din urmă nu este sunetul material, lucru pur fizic, ci amprenta
psihică a unui sunet, reprezentarea pe care ne-o dă mărturia simţurilor noastre; ea este
senzorială, şi o numim „materială” numai în acest sens şi în opoziţie cu celălalt termen al
asocierii, conceptul, în general mai abstract. (...) Propunem să păstrăm cuvântul semn
pentru a desemna totalul, şi să înlocuim conceptul şi imaginea acustică prin semnificat,
respectiv semnificant”. Potrivit modelului diadic dezvoltat de marele lingvist elveţian,
orice semn al limbii este binar, atât semnificantul (imaginea acustică), cât şi semnificatul

10
(conceptul), fiind imateriale, de natură psihică. Definiţia îi permite învăţatului să afirme
că limba este un sistem omogen de semne cu aceeaşi identitate (semn = semnificant şi
semnificat). Dacă semnele tuturor limbilor au aceeaşi organizare binară, cum se explică,
totuşi, diferenţele între diverse idiomuri ?
Trăsături. Răspunsul la această întrebare ţine cont de trăsăturile semnelor. Două
sunt axiomele care susţin raţionamentul teoretic saussurian: a) semnul lingvistic este
arbitrar şi b) semnul lingvistic este liniar. Rezultă, deci, două „caracteristici primordiale”
(F. de Saussure, 1998: 86), arbitrarietatea şi linearitatea (sau liniaritatea, în alte lucrări
de lingvistică).
A) Arbitrarietatea este proprietatea semnificantului de a fi liber în raport cu
semnificatul, adică de a nu fi impus de acesta, şi viceversa. Spre exemplu, „conceptul
„masă” nu are nici un raport de necesitate cu semnificantul rom. masă, o dovadă fiind
faptul că alte limbi îl desemnează în alt fel (fr. table, germ. Tisch, it. tavola). Cuvintele nu
semnifică prin natura lor, ci prin tradiţia stabilită social-istoric.” (Bidu-Vrănceanu et al.,
2001: 66).
Principiul arbitrarietăţii permite clasificarea semnelor limbii în semne (relativ)
motivate şi semne (relativ) nemotivate. Astfel, interjecţia pleosc ! este considerată semn
motivat pentru ea este o transpunere, în sunetele articulate ale limbii, a zgomotului făcut
de căderea unui corp în apă. Pe de altă parte, cuvântul rom. frate intră în categoria
semnelor nemotivate, pentru că vorbitorii de limbă română nu mai cunosc astăzi motivul
pentru care acest termen denumeşte relaţia de înrudire între fii. Cu toate acestea,
etimologia (ştiinţa care studiază originea cuvintelor) permite stabilirea unei filiaţii care
pune în lumină, până la un anumit moment din trecut, originea lui frate. Astfel,
specialiştii care studiază evoluţia limbilor au constatat că rom. frate are, la origine, un
etimon din vechea indo-europeană, limba din care au evoluat, pe parcursul a mii de ani,
idiomurile vorbite în prezent în toată Eurasia. Deşi nu există dovezi scrise privind
existenţa indo-europenei, oamenii de ştiinţă consideră că termenul respectiv ar fi avut
forma *bhrátér-, fiind reconstruit conform corespondenţelor între mai multe limbi cu
atestare scrisă multiseculară sau chiar milenară: sanscr. bhrátár-, v. pers. brátar-, gr.
phratér, lat. frater, got. bróþar, rus. brat’ etc. Cu toate acestea, din punct de vedere
istoric, acest parcurs oferă doar o motivare etimologică relativă pentru că este practic
imposibil să cunoaştem dacă a existat în primele limbi omeneşti unităţi lexicale pentru
noţiunea frate şi dacă formele acestor cuvinte era sau nu motivate de realitate. În
consecinţă, arbitrarietatea luminează diferenţele între limbile naturale şi este o proprietate
a semnelor invocată pentru a explica de ce unele idiomuri se înrudesc sau nu cu altele.
B) Linearitatea este proprietatea semnificantului de a desfăşura în timp ca o linie
sonoră. F. de Saussure (1998: 89) comentează că „prin opoziţie cu semnificanţii vizuali
(semnale maritime etc.), ce pot prezenta complicaţii simultane pe mai multe dimensiuni,
semnificanţii acustici nu dispun decât de linia timpului, elementele lor se prezintă unul
după celălalt; ele formează un lanţ. Acest caracter apare de îndată ce le reprezentăm în
scris şi când înlocuim succesiunea în timp prin linia spaţială a semnelor grafice.” Potrivit
acestei proprietăţi, vorbirea se prezintă ca un flux sonor cu desfăşurare în timp.
Linearitatea aduce în prim plan contiguitatea, adică dispunerea elementelor limbii în
succesiune, de la cele mai mici unităţi sonore (sunetele), la cele mai ample organizări
discursive sau textuale.

11
 Cele două trăsături reliefează imuabilitatea şi mutabilitatea semnelor. Orice semn
al limbii este imuabil (neschimbat) pentru că el se manifestă ca rezultat al unui proces
îndelungat de convenţionalizare. Vorbitorul nu poate altera identitatea semnelor pe care
le întrebuinţează la un moment dat în comunicare, pentru că orice modificare sonoră sau
de conţinut este rodul unei convenţii între mai mulţi indivizi şi nu poate reorganizată
după voia tuturor subiecţilor vorbitori. Imuabilitatea semnelor ilustrează, deci, caracterul
social, supraindividual al limbii. Deşi, în conştiinţa vorbitorului, semnul se prezintă ca
imuabil, evoluţia limbii demonstrează că semnele se modifică în timp. Schimbarea
lingvistică guvernează mutabilitatea semnelor, procesul lent de modificare formală sau
semantică având, cel mai adesea, o durată mult mai mare decât viaţa individului. Din
perspectivă istorică, mutabilitatea semnelor este evidentă, mai ales atunci când se
compară eşantioane lingvistice din secole diferite. Spre exemplu, limba română din
secolul al XVII-lea este aproape de neînţeles pentru vorbitorii de română actuală.

Valori. Trăsăturile semnelor guvernează şi orientează manifestarea anumitor

valori, în folosirea concretă a unităţilor limbii, pentru a exprima ceva despre lume sau,
aşa cum se întâmplă în cazul literaturii, pentru a construi un univers imaginar.
Un corolar al teoriei saussuriene ar fi că unui semnificant îi corespunde (doar) un
semnificat şi viceversa, însă realitatea utilizării limbii ca instrument de comunicare
demonstrează că o formă lingvistică poate avea două sau mai multe valori de conţinut (a
se vedea, de exemplu, cazurile de omonimie lexicală sau gramaticală), după cum acelaşi
conţinut poate fi exprimat prin cel puţin două valori formale (cum se întâmplă cu unele
sinonime lexicale sau gramaticale). Tocmai de aceea, E. Coşeriu face distincţia
fundamentală între structură şi arhitectură, pentru a include într-o teorie mai coerentă şi
mai cuprinzătoare, fundamentele epistemologice ale lingvisticii moderne.

Bibliografie

Bidu-Vrănceanu, Angela, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş,

Gabriela Pană Dindelegan, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Editura Nemira, Bucureşti,
2001
Eco, Umberto, Le signe, Editions Labor, Bruxelles, 1988
De Saussure, Ferdinand, Curs de lingvistică generală, traducere de Irina Izverna Tarabac, Editura
Polirom, Iaşi, 1998
Oswald Ducrot, Jean-Marie Schaeffer (coord.), Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor
limbajului, Editura Babel, Bucureşti, 1996
Louis Hjelmslev, Preliminarii la o teorie a limbii, Centrul de Cercetări fonetice şi dialectale,
Bucureşti, 1967
Munteanu, Eugen, Introducere în lingvistică, Editura Polirom, Iaşi, 2005
Peirce, Charles S., Semnificaţie şi acţiune, cu o prefaţă de Andrei Marga, selecţia textelor şi
traducere Delia Marga, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990

12
 Introducere în lingvistică
Funcţiile limbajului

Lect. dr. Ioan Milică

VIII. Noţiuni fundamentale: funcţie, funcţionalism

IX. Modelul propus de Karl Bühler
X. Modelul propus de Roman Jakobson
XI. Critica modelului jakobsonian: E. Coşeriu

I. Observaţia că orice comunicare realizată cu ajutorul cuvintelor ilustrează un tip

de comportament verbal şi serveşte unei finalităţi mai mult sau mai puţin precise nu este
o descoperire a lingvisticii moderne. Încă din Antichitate, conştiinţa că actele de vorbire
sunt manifestări ale unor intenţii comunicative a favorizat dezvoltarea retoricii. Studiile
de retorică sunt primele lucrări în care se analizează potenţialul expresiv şi/ sau persuasiv
al faptelor de limbă, tipurile de discurs în care aceste virtualităţi se manifestă şi
strategiile prin care se pot trezi reacţii ale ascultătorului (sau auditoriului). În viziunea
anticilor, retorica îngloba trei genuri discursive: juridic (pledoariile în faţa instanţei de
judecată), deliberativ (discursul politic şi cel public) şi demonstrativ (cuvântările
protocolare). Ideea de a vorbi bine şi adecvat în raport cu obiectul comunicării este ilustrată
de cuvântul retor, care denumeşte un profesor de retorică sau un orator, adică o persoană
înzestrată cu talentul, cunoştinţele şi capacitatea cognitivă de a construi argumentări fluente şi
convingătoare.
Deşi retorica este o disciplină cu existenţă milenară, abia în secolul al XX-lea
începe să se manifeste - cu pregnanţă din ce în ce mai mare - interesul ştiinţific pentru
rolurile comunicative ale elementelor limbii, aspect demonstrat de apariţia unor
preocupări şi discipline noi, de tip pragmatic: analiza discursului, etnografia vorbirii,
teoria actelor de comunicare etc. Această dezvoltare fără precedent a interesului pentru
funcţiile îndeplinite de semnele lingvistice în procesul de comunicare se datorează, în cea
mai mare parte, progreselor înregistrate anterior şi apariţiei unor noi şcoli de gândire
lingvistică. Reflecţiile privind funcţiile limbajului culminează, în prima jumătate a
veacului trecut, cu apariţia unor cercetări de referinţă, cele mai importante fiind
contribuţiile lingviştilor care au format Cercul lingvistic din Praga (pentru detalii, vezi
Graur & Wald, 1977, Frâncu, 1999). Reprezentanţii acestei şcoli îşi întemeiază
cercetările pe câteva consideraţii de importanţă capitală: 1) protagoniştii actului lingvistic
dispun de un inventar de semne; 2) diferenţierea (variaţia) funcţională şi stilistică se realizează
numai prin posibilităţile oferite de sistemul limbii şi 3) selecţia şi combinarea semnelor în
enunţuri se face în funcţie de anumite reguli sau de adaptarea în raport cu un anumit scop
comunicativ.
Relaţia între elementele limbii şi contextul în care ele apar este fundamentală
pentru a preciza care este funcţia esenţială a limbii: „socotind limba un instrument,
trebuie să reţinem că funcţia ei centrală este funcţia de comunicare, adică înţelegerea
reciprocă” (Martinet, 1970: 27).
Spre exemplu, dacă se compară enunţuri precum 1) Vorbeşti de lup şi lupul la
uşă; 2) Uite şi figura secolului !; 3) Iote-l !; 4) A, tu eşti !; 5) Pe unde dracu’ umbli ? etc.

13
(Grupul µ , 1974: 45) se observă că ele descriu acelaşi fapt („venirea cuiva cunoscut”),
însă selecţia şi combinarea elementelor de limbă este particularizată de la enunţ la altul,
valorile de semnificare fiind diferite. Mai precis, existenţa unei atitudini faţă de ceea ce
locutorul comunică reprezintă aspectul comun ce poate fi identificat în toate enunţurile
citate, deşi în fiecare dintre acestea se concretizează un anumit tip de individualitate
comunicativă: 1) sapienţială (gnomică); 2) familiară (admirativă sau, după caz, ironică);
3) popular-neutră (reflectată prin emfază deictică); 4) constatativă (printr-un astfel de
enunţ, putându-se, de altfel, exprima şi surpriza faţă de sosirea neaşteptată a cuiva
cunoscut) şi 5) emotivă (iritarea celui ce comunică fiind evidentă). Drept urmare,
propoziţiile în cauză pot fi considerate variante de exprimare prin care se subliniază o
atitudine faţă de venirea cuiva cunoscut.
Exemplele invocate pun în lumină o altă problemă, şi anume că vorbirea
indivizilor nu este omogenă, deşi toţi membrii unei comunităţi valorifică, în principiu,
semnele aceleaşi (aceloraşi) limbi. Pentru a explica de ce actele de vorbire diferă de la un
individ la altul, ba chiar la una şi aceeaşi persoană, în situaţii similare, trebuie să analizăm
funcţia pe care o îndeplineşte un fapt lingvistic în raport cu un anumit context de
comunicare.
În cercetarea lingvistică modernă, termenul funcţie este întrebuinţat pentru a
identifica un „ansamblu de proprietăţi ale unor elemente lingvistice în raport cu procesul
general al comunicării” (Bidu-Vrănceanu et al, 2001: 225) sau „rolul unei forme
lingvistice în enunţ/ enunţare” (idem).
Pentru alţi cercetători, noţiunea de funcţie reliefează relaţia unui element cu
întregul din care acesta face parte. De aceea, „funcţia unui element nu este direct
determinată de natura sa: două elemente de natură diferită pot avea aceeaşi funcţie (de
pildă două cuvinte aparţinând unor părţi de vorbire diferite pot juca acelaşi rol: un
substantiv şi un adjectiv pot fi nume predicative). Invers, constituenţi de aceeaşi natură
pot avea funcţii diferite (un substantiv poate fi sau subiect sau complement)” (Ducrot &
Schaeffer, 1996: 291). Prin urmare, specialiştii interesaţi de rolurile pe care le îndeplinesc
unităţile limbii în comunicarea verbală studiază valorile distinctive ale semnelor, aşa cum
se manifestă ele în orice produs discursiv (pe cale orală) sau textual (pe cale scrisă).
Ideile şi viziunile ştiinţifice privind funcţiile faptelor de limbă formează orientarea
numită funcţionalism. Această orientare lingvistică, printre ai cărei iniţiatori şi adepţi se
numără unii dintre colaboratorii şi discipolii lui Ferdinand de Saussure - amintim, de
pildă, pe Charles Bally (considerat întemeietorul stilisticii moderne) Bohuslav Havránek,
Jan Mukařovský, Roman Jakobson (membri ai Cercului lingvistic de la Praga) sau André
Martinet, - grupează mai multe şcoli, cu aspiraţii teoretice distincte, dar convergente în planul
mai amplu al studierii rolurilor pe care le îndeplinesc semnele limbii.
Meritul de a fi propus un model coerent de explicare funcţională a relaţiei dintre
protagonişti şi lumea pe care aceştia o exprimă prin limbă îi revine psihologului german Karl
Bühler (1879 - 1963), deşi intuiţii şi teorii cu privire la raportul vorbitori – semne – lume, există
din cele mai vechi timpuri (cf. Eco, 1988). În viziunea lui Bühler, semnele funcţionează ca
semnale destinate receptorilor (întrucât le atrag acestora atenţia asupra a ceva), ca simptome
pentru transmiţători (deoarece pun în lumină comportamentul lor verbal) şi ca simboluri ale
universului despre care se comunică (dat fiind că orice semn ţine locul a ceva). În consecinţă,
relaţia emiţător – lume – receptor poate fi descrisă prin co-participarea sau interacţiunea a trei
funcţii: funcţia de expresie (die Ausdrucksfunktion), corespunzând rolului comunicativ al

14
emiţătorului, funcţia de apel (die Appellfunktion), orientată către receptor şi funcţia de
reprezentare (die Darstellungsfunktion), corespunzătoare referentului.

15
 Schema de mai jos ilustrează modelul:

Conform acestui model, orice comunicare este o sinteză rezultată din organizarea
diferită a trei aspecte: 1) dorinţa emiţătorului de a comunica cu altcineva (receptorul); 2)
conştiinţa vorbitorilor că utilizează un sistem de semne şi 3) finalitatea întrebuinţării acestui
sistem.

III. Perspectiva teleologică asumată de psihologul Karl Bühler este valorificată de

savantul Roman Jakobson (1896 - 1982) în elaborarea celui mai cunoscut model al
comunicării. Jakobson identifică şase factori constitutivi ai actului de comunicare, cărora le
asociază şase funcţii, după cum urmează: 1) funcţia expresivă, „concentrată asupra
transmiţătorului, are ca scop exprimarea directă a atitudinii vorbitorului faţă de cele spuse de
el” (Jakobson, 1964: 88); 2) funcţia conativă, orientată către destinatar, determină implicarea,
atragerea, participarea acestuia la situaţia de comunicare (Jakobson, 1964: 90); 3) funcţia
fatică, asociată contactului, serveşte „în primul rând la stabilirea comunicării, la prelungirea sau
la întreruperea ei” (Jakobson, 1964: 91); 4) funcţia metalingvistică, axată pe cod, se manifestă
când protagoniştii „simt nevoia să controleze dacă folosesc acelaşi cod” (Jakobson, 1964: 92);
5) funcţia referenţială, asociată contextului „reflectă adoptarea unei poziţii faţă de referent”
(Jakobson, 1964: 88) şi 6) funcţia poetică, centrată pe mesaj, „proiectează principiul
echivalenţei de pe axa selecţiei pe axa combinării” (Jakobson, 1964: 95).
În procesul de comunicare verbală se manifestă ierarhizarea rezultată din acţiunea
diferenţiată a funcţiilor: „Deşi distingem şase aspecte esenţiale ale vorbirii, ar fi greu să găsim
vreun mesaj verbal care să îndeplinească numai o singură funcţiune. Diversitatea nu rezidă din
monopolul uneia dintre aceste multiple funcţiuni, ci din ordinea ierarhică diferită a funcţiunilor.
Structura verbală a unui mesaj depinde în primul rând de funcţiunea predominantă” (Jakobson,
1964: 88).

IV. Modelul funcţional al lui R. Jakobson a fost criticat de E. Coşeriu (1992-1993: 148-
149), care a negat existenţa funcţiilor teoretizate de savantul rus (fatică, metalingvistică,

16
poetică) şi adăugate modelului propus de K. Bühler. Astfel, lingvistul român arată că „nu există
o funcţiune fatică care să poată fi deosebită de o funcţiunea de apel, fiindcă în realitate această
luare de contact (...) este numai partea iniţială a funcţiunii de apel” (idem). Funcţia
metalingvistică este considerată o particularizare nejustificată a funcţiei de reprezentare „dat
fiind că între lucrurile pe limbajul le poate reprezenta găsim şi limbajul” (ibidem). Existenţa
funcţiei poetice este negată întrucât „concentrarea în structura mesajului se poate prezenta în
poezie, însă nu este ceea ce face ca poezia să fie poezie”, dat fiind că limbajul poetic nu descrie
o realitate, „ci construieşte o realitate” (idem).
În ciuda obiecţiilor făcute de E. Coşeriu, teoria lui R. Jakobson s-a impus în lumea
ştiinţifică. Dezvoltată în continuitatea ideilor promovate de lingviştii din Cercul de la Praga,
identitatea funcţiei poetice stă în legătură cu specificul mesajului verbal. Deosebirea între
mesaje non-artistice şi mesaje artistice este realizată implicit de Jakobson (1964: 93) şi
subliniază importanţa funcţiei poetice, considerată funcţie dominantă a comunicării literare:
„Funcţiunea poetică nu este singura funcţiune a artei verbale, însă este funcţiunea ei
dominantă, determinantă, pe când în toate celelalte activităţi verbale ea se manifestă doar ca un
element constitutiv, subsidiar, accesoriu”.

Bibliografie

Bidu-Vrănceanu, Angela, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela

Mancaş, Gabriela Pană Dindelegan, 2001, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Editura Nemira,
Bucureşti
Coşeriu, Eugen, Prelegeri şi conferinţe în Anuar de lingvistică şi istorie literară, Tomul
XXXIII, Editura Academiei, Iaşi, 1992-1993
Eco, Umberto, Le signe, Editions Labor, Bruxelles, 1988
Frâncu, Constantin, Curente şi tendinţe în lingvistica secolului nostru, Casa Editorială
«Demiurg», 1999
Graur, Alexandru, Lucia Wald, Scurtă istorie a lingvisticii, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1977
Grupul μ, Retorică generală, traducere de Antonia Constantinescu şi Ileana Littera,
Editura Univers, Bucureşti, 1974
Jakobson, Roman, „Lingvistică şi poetică” în Probleme de stilistică, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1964, p. 83-125
Martinet, André, Elemente de lingvistică generală, traducere şi adaptare de Paul Miclău,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970

17
 Introducere în lingvistică
Actul lingvistic

Lect. dr. Ioan Milică

I. Definire şi trăsături
II. Acte locuţionare, ilocuţionare şi perlocuţionare
III. Enunţuri consta(ta)tive şi performative
IV. Tipologia lui Austin. Tipologia lui Searle.

I. Definire şi trăsături. Noţiunea de act lingvistic este considerată de E. Coşeriu cea

mai importantă descoperire a lingvisticii moderne. Actul lingvistic – afirmă savantul român –
reprezintă unica şi cea mai complexă realitate concretă a limbajului (Coşeriu, 1999: 24),
variind de la un individ la altul, chiar la acelaşi individ, în circumstanţe diferite (idem).
Variabilitatea actului lingvistic este consecinţa faptului că „nici un semn lingvistic nu are
exact aceeaşi formă şi aceeaşi valoare (semnificat) la toţi indivizii care îl utilizează şi în toate
momentele când este folosit”(ibidem). În alţi termeni, comunicarea verbală diferă de la om la
om şi de la o situaţie la alta deoarece semnele limbii nu sunt valorificate în mod identic de
vorbitori. Această observaţie importantă îl determină pe Coşeriu (2002: 22) să afirme că
«„limba” se creează neîncetat prin intermediul vorbirii: actul lingvistic este realizare a unei
„limbi” precedente (sistemul actelor lingvistice anterioare luate ca model) şi este, în acelaşi
timp, element al unei noi „limbi”, al unui nou sistem, oarecum diferit, la a cărui constituire
contribuie.»
Cum trebuie înţeleasă şi fructificată această afirmaţie crucială ? După cum se ştie,
desfăşurarea oricărui act lingvistic se întemeiază pe selecţie şi combinare: „din plan
paradigmatic se selectează o serie de semne, caracterizate prin sensuri virtuale, care urmează
a se combina între ele, în plan sintagmatic, definitivându-şi sensuri reale” (Irimia, 1986: 218).
Intersecţia axei selecţiei cu axa combinării reprezintă trecerea – conform concepţiei
saussuriene - de la ipostaza virtuală, langue, la ipostaza concretă, parole. Această trecere se
realizează în conformitate cu anumite reguli însuşite şi asumate de vorbitori. Aşadar, din
perspectiva vorbitorului nu există decât acte lingvistice concrete. Limba se creează în vorbire,
iar o parte din inovaţiile şi schimbările pe care indivizii le dezvoltă în actele lor lingvistice
este preluată, adoptată şi fixată şi în comunicărilor altor vorbitori, faptul de vorbire devenind,
astfel, fapt de limbă (trece din ipostaza parole în ipostaza langue). În prezentul activităţii de
vorbire se actualizează ceea ce a fost deja creat, prin actele lingvistice ale vorbitorilor din
generaţiile precedente şi se formează premisele modelelor lingvistice viitoare, fructificate sau
nu de vorbitorii generaţiilor ce vor urma. Acest aspect este lămurit cu precizie de Coşeriu
(2004: 22): „Situându-ne în planul actului lingvistic, avem, prin urmare, o dublă perspectivă
şi putem distinge două „limbi”: una care aparţine trecutului („avere” lingvistică, sistem
anterior), alta care aparţine viitorului („produs”, sistem nou)”.
Distincţia între activitatea de vorbire şi produsele acestei activităţi nu este o inovaţie
coşeriană, ci este teoretizată - în secolul al XVIII-lea - de învăţatul german Wilhelm von
Humboldt, care deosebeşte, comentează Coşeriu (1999: 26), „două aspecte fundamentale ale
limbajului: pe de o parte limbajul ca energeia, adică drept creare continuă de acte lingvistice
individuale, ca ceva dinamic care nu este făcut o dată pentru totdeauna, ci se realizează
continuu, şi, pe de altă parte, limbajul ca ergon, altfel spus, ca „produs" sau „lucru făcut", ca

18
sistem realizat istoriceşte ("limbă")”. Abia la începutul secolului al XX-lea, aceeaşi deosebire
este subliniată de Ferdinand de Saussure, prin dihotomia limbă (langue) – vorbire (parole).
Indispensabila distincţie dintre limbă (ergon, la W. von Humboldt, langue, la F. de Saussure)
şi act lingvistic (energeia, la W. von Humboldt, parole, la F. de Saussure) pune în lumină
trăsăturile definitorii ale comunicării concrete: singularitatea, unicitatea, pe de o parte şi
finalitatea socială, pe de altă parte.
Actul lingvistic – afirmă marele lingvist român – este un act de creaţie „care nu
reproduce exact nici un act lingvistic anterior” (Coşeriu, 1999: 24), dar, în acelaşi timp, este
expresia eminamente individuală a unor convenţii sociale necesare care fac vorbirea să fie
inteligibilă pentru membrii comunităţii care folosesc aceeaşi limbă. În consecinţă,
singularitatea reflectă creativitatea, libertatea de a crea ceva nou din elementele deja
existente, iar finalitatea pune în lumină alteritatea, solidaritatea comunicativă dintre indivizi,
adică ansamblul de constrângeri sociale necesare pentru buna funcţionare a limbii ca
instrument de comunicare interumană. În termeni coşerieni, actul lingvistic este actul de „a
spune cuiva ceva despre ceva”, această definire motivând observaţia că actul lingvistic are o
întindere variabilă, de la un simplu enunţ format dintr-un singur elemente de limbă (A!, Da ?
Zău ?), până la cele mai ample produse discursive (o comunicare ştiinţifică) sau textuale
(Sfânta Scriptură, de pildă).
În lumina acestor observaţii nu ne rămâne decât să examinăm o altă întrebare
importantă, şi anume de câte tipuri sunt actele lingvistice ? O argumentare temeinică poate fi
găsită în concepţia lui J. L. Austin cu privire la teoria actelor de limbaj, dezvoltată cu
aproximativ două decenii înainte ca Eugen Coşeriu să publice cele mai importante dintre
lucrările sale.
II. Acte locuţionare, ilocuţionare şi perlocuţionare. Dorinţa de a deosebi diverse
categorii de acte lingvistice s-a manifestat încă de timpuriu, această chestiune formând, de
exemplu, o preocupare constantă pentru oratori şi profesorii şi retorică. Astfel, retorica
cuprindea, în viziunea anticilor, trei genuri - juridic (pledoariile în faţa instanţei de judecată),
deliberativ (discursul politic şi cel public) şi demonstrativ (cuvântările protocolare) – acestea
nefiind altceva decât tipuri de acte lingvistice existente în spaţiul public.
În ultimul secol, progresul cunoaşterii s-a concretizat în apariţia unor lucrări de
filosofia limbajului, una din cele mai importante tendinţe fiind teoria actelor de vorbire
concepută de J. L. Austin. Cugetătorul englez identifică trei tipuri de valori ale comunicării
verbale, valori pe care le numeşte acte, după cum urmează: „Rostind un anumit enunţ,
vorbitorul emite anumite combinaţii de sunete, organizate sub forma unor secvenţe de
structuri morfo-sintactice, care transmit anumite semnificaţii lexicale şi gramaticale (act
locuţionar), dar, în acelaşi timp, exprimă o anumită intenţie comunicativă (act ilocuţionar) şi
urmăreşte realizarea unui anumit efect asupra interlocutorului (act perlocuţionar).” (Bidu-
Vrănceanu et al., 2001: 18).
De pildă, construirea şi redarea enunţului „Acestea sunt ratările care l-au scos din
sărite pe tehnicianul echipei” formează ceea ce Austin numeşte act locuţionar, adică un act
prin care cineva spune ceva.
Scopul celui ce emite enunţul este de a evidenţia eşecurile jucătorilor şi iritarea
antrenorului, iar acest aspect al comunicării ilustrează ceea ce filosoful britanic numeşte act
ilocuţionar, adică un act prin care cineva spune ceva cu o anumită intenţie.
Componenta perlocuţionară a comunicării de mai sus poate fi sesizată de receptor
dacă acesta din urmă se lasă convins că antrenorul chiar a fost scos din sărite de ratările

19
jucătorilor. Aşadar, actul perlocuţionar este un act prin care cineva spune ceva cu o anumită
intenţie şi pentru a convinge pe altcineva.
Un alt exemplu pune mai bine în lumină cele trei aspecte ale comunicării. Astfel,
enunţul „Uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi
interzicerea unor drepturi” (art. 174, Cod Penal) este act locuţionar pentru că a fost creat prin
alăturarea de unităţi ale limbii. Finalitatea acestui enunţ este de a stabili ce se întîmplă în caz
că o fiinţă umană este ucisă, acest aspect fiind considerat act ilocuţionar. Întrucît uciderea
semenilor este interzisă prin lege, orice fiinţă umană ştie şi este convinsă că încălcarea unei
astfel de interdicţii atrage o pedeapsă foarte aspră. Actul perlocuţionar este, deci, esenţial
pentru a arăta că individul care încalcă o astfel de prevedere legală îşi pierde libertatea pentru
o perioadă foarte lungă de timp.
În rezumat, aspectul locuţionar evidenţiază organizarea lingvistică a enunţului,
componenta ilocuţionară reliefează finalitatea acestuia iar latura perlocuţionară profilează
forţa persuasivă a comunicării respective.

III. Enunţuri constative şi performative. Distincţia realizată de Austin între enunţurile

constative (sau constatative) şi cele performative se sprijină pe observaţia că nu tot ceea ce
spunem are valoare de adevăr, existând numeroase acte lingvistice despre care nu se poate
afirma că sunt adevărate sau false. De pildă, dacă propoziţia „Alergăm prin parc” poate fi
considerată adevărată sau falsă, fiind, prin urmare, considerată constativă, propoziţiei „Îţi
mulţumesc din suflet”, nu i se poate atribui o valoare de adevăr pentru că se nu poate verifica
dacă emiţătorul e sincer sau minte.
Propoziţia „Alergăm prin parc” descrie o stare de fapt care poate fi confirmată de toţi
cei ce îndeplinesc acţiunea de a alerga prin parc, în timp ce propoziţia „Îţi mulţumesc din
suflet” nu constată existenţa unei realităţi, ci arată că „producerea unui enunţ este
performarea unei acţiuni” (Austin, 2005: 27). Prin enunţul „Îţi mulţumesc din suflet”,
emiţătorul duce la îndeplinire acţiunea de a mulţumi. Enunţurile care descriu lumea se
numesc, în viziunea lui Austin, constative, iar cele prin care acţiunile se manifestă ca fapte de
limbaj sunt considerate performative.
IV. Tipologia lui Austin. În încercarea de a realiza deosebiri între actele prin care
facem lucruri cu vorbe, filosoful englez admite existenţa a cinci categorii de enunţuri: a)
verdictive, b) exercitive, c) promisive, d) comportamentive şi e) expozitive. Fiecare dintre
aceste tipuri se individualizează în raport cu celelalte prin trăsături specifice. În ansamblu,
„verdictivul este un exerciţiu al judecăţii, exercitivul este demonstrarea unei influenţe ori
exercitarea puterii, promisivul este asumarea unei obligaţii sau declararea unei intenţii,
comportamentivul este adoptarea unei atitudini, iar expozitivul este clarificarea motivelor,
argumentelor şi comunicării” (Austin, 2005: 149).
a) Verdictivele sunt „acte de a da verdicte, aşa cum sugerează şi numele, de către un
juriu, un arbitru ori o instanţă de decizie” (Austin, 2005: 139). Aceste enunţuri constau în
„constau în exprimarea unei judecăţi, oficiale ori neoficiale, bazate pe probe ori motive
referitoare la valori ori fapte (în măsura în care acestea pot fî deosebite). Un verdictiv este un
act judiciar, şi nu unul legislativ ori executiv, acestea din urmă fiind, ambele, exercitive”
(Austin, 2005: 141). Printre exemplele de predicate care ilustrează existenţa enunţurilor de
verdictive se numără verbe precum: a achita, a condamna, a hotărî, a calcula, a judeca, a
evalua etc.

20
 b) Exercitivele sunt „acte de exercitare a unor puteri, drepturi ori influenţe” (Austin,
2005: 140). Învăţatul britanic consideră că „un exercitiv este exprimarea unei decizii în
favoarea sau împotriva unei anumite acţiuni. Este o decizie care spune că ceva trebuie să fie
aşa, spre deosebire de o judecată, care spune că ceva este aşa: este o pledoarie şi nu o
estimare; o implementare, şi nu o evaluare; o sentinţă şi nu un verdict” (Austin, 2005: 143).
Printre predicatele specifice enunţurilor exercitive se află: a numi (în funcţie), a vota, a
ordona, a soma, a recruta, a excomunica etc.
c) Promisivele sunt „acte de a promite ori a lua asupra sa o însărcinare de orice fel.
Ele te angajează la a face ceva, dar includ şi declaraţiile sau anunţurile de intenţie, care nu
sînt promisiuni, precum şi lucruri mai vagi pe care le putem numi susţineri, cum este, de
pildă, actul de a lua partea cuiva” (Austin, 2005: 140). Printre predicatele tipice ale acestei
categorii de performative se numără: a promite, a se ajunge la, a fî hotărât să, a avea de
gînd să, a propune să, a-şi da cuvântul, a-şi propune, a intenţiona etc.
d) Comportamentivele „presupun reacţii la comportamentul şi soarta altor persoane,
precum şi atitudini şi exprimări de atitudini faţă de purtarea anterioară ori iminentă a unei alte
persoane.” (Austin, 2005: 146). Această clasă de enunţuri cuprinde exemple foarte diverse,
care stau în legătură cu atitudinea, în plan social, a cuiva faţă de altcineva: a mulţumi, a se
scuza, a face complimente, a felicita, a aproba etc.
e) Expozitivele sunt mai dificil de definit întrucât „ele indică felul în care enunţurile
noastre se încadrează în cursul unui argument ori al unei conversaţii, sau felul în care folosim
cuvintele: ele expun. Exemple: „Răspund”, „Susţin că”, „Conced”, „Ilustrez”, „Presupun”,
„Postulez” (Austin, 2005: 140). Pentru o descriere cât mai precisă şi nuanţată, autorul notează
că „expozitivele sunt folosite în actele de a expune un punct de vedere, de a conduce un
argument şi de a clarifica întrebuinţări şi referinţe” (Austin, 2005: 147).
În continuitatea concepţiei lui Austin, J. Searle rafinează teoria actelor de limbaj şi
distinge între acte de limbaj directe şi indirecte.
Actul de vorbire direct este actul de limbaj prin care se descrie lumea. Actul de
vorbire indirect se manifestă ca relaţie între un act ilocuţionar primar şi un act
ilocuţionar secundar. Actul ilocuţionar primar (“sens neliteral”) se realizează prin
intermediul actului ilocuţionar secundar (“sens literal”).
– Exemplu: A: Vrei să mergi la film ? B: Am de citit o carte.
Explicaţie: Actul ilocuţionar primar (refuzul invitaţiei) se realizează prin intermediul actului
ilocuţionar secundar (necesitatea lecturii).
Totodată, Searle descrie următoarele clase de acte ilocuţionare:
Clasa asertivelor: enunţuri prin care vorbitorul ilustrează adevărul propoziţiei
exprimate. Ex: Cred că Dumnezeu există.
Clasa directivelor: enunţuri prin care vorbitorul încearcă să-l determine pe ascultător
să facă ceva. Ex: Prezentaţi arm’!
Clasa promisivelor (comisivelor): enunţuri prin care vorbitorul îşi asumă un anumit
curs de acţiune. Ex: Jur să mă răzbun !
Clasa expresivelor: enunţuri care evidenţiază starea de spirit a vorbitorului. Ex: Te
felicit pentru promovare !
Clasa declarativelor: enunţuri prin care vorbitorul afirmă intrarea în acţiune a unei
stări de fapt. Ex: Vă declar căsătoriţi ! Eşti concediat !

21
Bibliografie

Austin, J. L., 2005, Cum să faci lucruri cu vorbe, traducere din limba engleză de Sorana
Corneanu, prefaţă de Vlad Alexandrescu, Editura Paralela 45, Piteşti
Bidu-Vrănceanu, Angela, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş,
Gabriela Pană Dindelegan, 2001, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Editura Nemira,
Bucureşti
Coşeriu, Eugen, 1999, Introducere în lingvistică, traducere de Elena Ardeleanu şi Eugenia
Bojoga, ediţia a II-a, Editura Echinox, Cluj
Coşeriu, Eugeniu, 2004, Teoria limbajului şi lingvistica generală, ediţie în limba română de
Nicolae Saramandu, Editura Enciclopedică, Bucureşti
Irimia, Dumitru, 1986, Curs de lingvistică generală, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”
Searle, John R., 1979 (1981), Expression and Meaning. Studies in the Theory of Speech
Acts, Cambridge University Press, Cambridge, London, New York, New
Rochelle, Melbourne, Sydney

22