Ecumenism, schismă, greşeli în textele

liturgice
De Pr. Buga (din „Rugaţi-vă pt. fratele Teo.”)

Dumnezeu, Adevărul, Viaţa, Lumina acţionează într-un

singur mod: ESTE. „Eu sunt cel ce sunt”. Hristos însuşi,
Dumnezeul întrupat, a fost lipsit de orice activism formal: nu
avea nici o profesie; nu a construit nici măcar un bordei,
darămite o catedrală; nu a pus bazele nici unei organizaţii de
binefacere (fiindcă El era însuşi Binele); nu a întemeiat nici o
şcoală, nu a iniţiat nici un sistem social, politic, militar,
economic. De altfel, la acea vreme („plinirea vremii”) existau
toate formele socio-umane la un nivel desăvârşit. Ce a adus El
în toate aceste forme minunate, admirabile, din acel timp al
plinătăţii formale? Prezenţa. El era „Astăzi”. Cu El, de la El,
oamenii nu s-au mai temut de nefiinţă: „Nu vă temeţi; Eu
sunt!” în toate formele de acţiune umană, Hristos doar „Este”:
„Fără Mine, nu puteţi face nimic”, în general, oamenii
răstoarnă raportul dintre a fi şi a face. Mai întâi fac şi după
aceea se întreabă (dacă se mai întreabă) „cine sunt” ori „cât
sunt” eu, „cel ce sunt”?
Aşa s-a făcut Schisma. Este o facere în care Dumnezeu
nu este o ων (cel ce este) ci o απων (absentul, absum, lat.). Şi
dacă El lipsea în acele vremuri de mare credinţă, o credinţă în
numele căreia, aşa cum am demonstrat în această lucrare, s-au
făcut şi s-au des-făcut toate cele, pe Pământ, şi mai cu seamă,
s-a făcut Schisma, acum când „nu mai află fiul omului nici o
credinţă pe pământ” (că doar n-o să-mi spuneţi că din credinţă
Ierarhia şi-a vândut Biserica vrăjmaşilor ei declaraţi, a
comandat pogromuri inchizitoriale nesfârşite, a exterminat
popoare şi continente, a chefuit şi s-a desfrânat a la Borgia,
Teodosie, Epifanie, Teoctist, Nestor, Veniamin Stoica, a
şpăguit milioane şi miliarde de candidaţi, contracandidaţi,
catindaţi şi poponaţi, a minţit cu o seninătate feciorelnică de a
început să se dezgheţe calota arctică şi antarctică, a urât cum
nimeni nu a făcut-o mai înverşunat vreodată pe pământ, şi-a
pierdut vremea, nimic făcând, milioane de prelaţi, sute şi mii
de ani lumină, etc., etc.), vrem să facem „unirea credinţei”? Eu
sunt de acord să unim ... dar ce?
Să unim ignoranţa dogmatică ecumenică (cea care a luat
locul sinoadelor ecumenice din mileniul dogmatic)? Dogmele
ne-au despărţit; în numele a ce ne unim? Tot în numele
acestora? Păi, când au fost bune: când ne-au despărţit sau când
ne „unesc”?
Spre exemplu, noi - ORTODOCŞIIIIIIII – cântăm în
plină liturghie antifonul II „Unule Născut”, fără să ne dăm
seama ce aberaţii sublime proferăm, în mod cert, Dumnezeu
nu ne face nimic fiindcă, pur şi simplu, nici nu-Şi dă seama
că-i vorba de El. În primul rând când repetăm pe „unul” în
Dumnezeire, este clar că nu-i vorba de unul şi acelaşi; deci
sunt doi, şi-i foarte grav! Primul este „unul Dumnezeu”, iar
celălalt este şi El - „Unul Născut”, deci 1+1 fac Doi. „În
originalul grecesc nu este Unul, ci „Singurul Născut”, ceea ce-
i cu totul şi cu totul altceva. Mergem mai departe: „...a Se
întrupa, din Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea
fecioara Mαria”, afirmaţie care, zicem noi (românii şi
slavofonii în general), se află în originalul dogmatic - Crezul:
„... S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara, şi S-a
făcut om”. A se observa că din cele două prepoziţii de la
(Duhul Sfanţ) şi din (Măria, Fecioara), din este mult mai
puternică, mai precisă. Mariolatria (greşeala de care a vrut, cu1

toată bunăcredinţa, să ne izbăvească Nestorie, patriarhul

condamnat şi alungat) e cât muntele de pietate pe noi. În
originalul grecesc nu există, în dreptul Mariei, „o fecioară din
Nazaret” (a se observa smerenia onestă a evanghelistului: „o
fecioară”, un om obişnuit, familiar, nu ceva silit-excepţional),
prepoziţia din, prepoziţie de origine (folosită numai în actele
divine ale Tatălui - sursa unică pentru Fiul şi pentru Duhul, ca
şi pentru Om pe care 1-a creat din trei elemente: din cuvântul
(gândul) Său (Fac. l, 26), din duhul Său (nu-i vorba de Duhul
Sfânt, ca Ipostas în Divinitate) şi din ţărână (Fac. 2, 7). În Crez
se spune: κατελθοντα εκ των ουρανων και σαρκοθεντα εκ
πνευματος Αγιου και Μαριας... Mai pios ... Şi S-a pogorât din
ceruri şi S-a întrupat (mai exact S-a încarnat) din Duhul Sfânt
şi Maria Fecioara, fără repetarea prepoziţiei din sau de la, în
dreptul Mariei.
Dacă stăm strâmbi (precum şi suntem) şi judecăm
drept, nici Macedonie n-a greşit prea mult când afirmă că
Hristos S-a pogorât cu trupul din cer, nici Nestorie, care, vrând
să evite divinizarea „unei fecioare din Nazaret” o numeşte
χριστοτοκος - Născătoarea de Hristos, ceea ce constituia o
distincţie şi nu o negaţie. Hristos era şi Dumnezeu şi Om şi,
împreună cu Duhul Sfânt, Fecioara a fost modul devenirii în
trup a Theanthropului Iisus Hristos. Dar nu ea este cauza - nici
a lui Dumnezeu, nici a Omului Hristos, fiindcă şi Fiul lui
Dumnezeu şi Fiul Omului - se nasc din Dumnezeu (Ps. 81,6; l
In. 3, 9). Dacă tot e să folosim aici o prepoziţie (fiindcă nouă
ne lipsesc posibilităţile arhitecturale ale Elinei clasice –
extrem de lineară şi sintetică) cea mai ortodoxă ar fi în şi nu
din (Maria Fecioara), fiindcă ea este toposul întrupării şi nu
1
Cel care creează termenul dogmatic Θεοτοκος este Origen, în secolul III. Or, precum bine ştim, el a fost
condamnat de către „teologul” de Mitică Radu-Justinian cel Mare, la 543, împreună cu toate scrierile lui. Şi
acum, ce ne facem? Termenul Θεοτοκος, zămislit în mintea lui genială este sau nu eretic? Iar dacă termenul nu
este eretic, prin hotărâre sinodală (431,451 şi altele), cum poate fi autorul? Asta da, schismă! Schizofrenie! Aşa-i
când împăratul (Fiara) face teologie, iar Popa (Desfrânata) face politichie a la Vatican sau a la Maidan. Confusio
magna pe „treptele slujirii” drăguţului „stăpânitor al acestui veac”.
cauza. De aceea nici nu se spune: „L-a întrupat (Maria) şi nu
ea „L-a născut”, ci El „S-a întrupat” şi „S-a născut”, ceea ce
corespunde cu expresia sofianic-profetică: „înţelepciunea Şi-a
zidit Sieşi casă” (Proverbe 9, 1). Fiindcă nu trebuie să uităm
că, originar, femeia „se zideşte” (se naşte) în bărbat (nu din ci
în), iar în Hristos (noul Adam), se reia originarul (palingeneza)
γιγνεσται, a fire (esse). Ce lucruri minunate cu care s-a hrănit
dumnezeieşte un mileniu de teologie vie, palpitândă, iar acum
ne hrănim cu ciorba de potroace a lui Mitică şi Vlădică - „mai
marii preoţilor”! Aşa că mariolatria infantilistă apuseană este o
vinovăţie nevinovată (ce nu aparţine unei lumi teologice, ci
unui pietism retardat, încercând să mai învioreze cu ceva
„Apusul Occidentului”) faţă de afirmaţiile „ortodoxe” slavo-
valahe în care suntem triumfali „regi ai greşalelor noastre/
Atâta eroare câte frunze de lauri purtând”. Trebuie să
recunoaştem, însă, că în lumea în care au murit desăvârşit
toate dogmele, adică au fost clasate toate dosarele grele
(Triadologie, Hristologie, Antropologie, Cosmologie,
Mistagogie, etc.), cel puţin le-am băgat mortu-n casă şi
ereticilor. Atât de sclerozate sunt „toate dogmele părinteşti”
încât noi, deşi suntem eretici permanenţi, cântând cât ne ţine
gura că Dumnezeu Se întrupează din Maria Fecioara şi că
„Hristos-Dumnezeu S-a răstignit”, ceea ce arată theopashismul
(Dumnezeu suferindul), ortodoxia rămâne nebiruită de porţile
iadului fiindcă de-aia este ortodoxie. Ca şi rusul – ortodoxia
moare dar nu se predă. Şi, apoi, ce contează că ortodoxia
(care, dacă-i luată la scărmănat, nu mai rămâne mare lucru din
ea) moare, dacă noi trăim 90 de ani preafericiţi?
Ce să mai vorbim de „lauda misticii Bisericii de răsărit” -
Palamismul (isihasmul), care introduce în Dumnezeu
dualismul energetic, un dezacord strigător la esenţă, între
cauză şi efect! Vasăzică, harul prin care Dumnezeu ne
mântuieşte, este necreat (ακτιστος); dar harul cu care 1-a creat
pe om, era creat. De aceea, din harul creat a rezultat omul
creatură; din cel necreat al mântuirii, rezultă omul îndumnezeit
(adică necreat)! Cum poate Dumnezeu să-Şi modifice registrul
fiinţei Lui atât de radical? Este exact ceea ce se susţine în
babilonia „hirotoniei”; în dreptul diaconului, Sfânta Taină a
Hirotoniei nu creează efecte de Taină, diaconul rezultând ceea
ce era şi înainte de sfinţire: o persoană sfinţită dar care nu
sfinţeşte nimic.
În dreptul preotului, aceeaşi Sfântă Taină a Hirotoniei, îi
acordă ceva putere de sfinţire, dar... nec plus ultra crepidam
Episcopi (nu mai sus de glezna Episcopului), şi, în fine, în
Sfânta Taină a Hirotoniei vlădiceşti, Dumnezeu nu Se mai
poate abţine, şi, într-un act de iubire debordantă îi toarnă pe
capul divinului ipopsifiu, Teodosie R, tot cazanul harului,
făcându-l prea sfânt, prea fericit...
Dar despre toate aceste sublime confuzii haotice, v-am
mai vorbit în cursul acestor „zile de pe urmă” (Evr. 1,2).
Sigur, la vremea când au fost traduse textele liturgice,
ştiinţa de carte era rară şi puţină. Tradutore, traditore. Acum
însă, e şi mai grav. Spre exemplu – dacă m-apucai să mai
scutur câte puţin, pe ici pe colea teologia fosilizată pe
neclătinata ortodoxie miticească, am deranjat somnul
Arăpaşului, care în loc să mă căftănească, mă fugăreşte prin
Crângaşii teodosnici, vrând să-mi ia ceea ce nu-mi poate da -
harul preoţiei. La ultima întâlnire cu popimea capitalei,
lăudătorul de serviciu – un ultim mohican în Sf. Maidan, ca să
mai încropească ceva, pentru ultima (sperăm!) laudă a
îndelungpreafericirii sale, zise: „... este demn de remarcat
faptul că în toţi anii arhieriei Prea Fericirii voastre, n-aţi
caterisit nici un preot”. Eu îl asigur pe mult pătimitorul
cuvântător preafericibil că aici totul e pe invers: nu a hirotonit
pe nimeni. Aşa cum am demonstrat mai înainte, „Cel ce
sfinţeşte ... este Unul: Duhul Sfânt. Afară doar dacă, între
timp, preafericitul Taică I-a luat locul şi Duhului Sfânt, că în
locul Tatălui se semnează demult (vezi Antimisul arăpaş).
Locul Fiului ar fi vrut să mi-l acorde mie. Pe Cruce. Dar cu
voia Tatălui, deocamdată a trecut pe lângă mine „paharul
acesta. Ce este ecumenismul într-o lume în care „Dumnezeu a
murit”? Nimic altceva decât realizarea Guvernului Mondial,
născut din Parlamentul Europei cel declarat anti-creştin, pe
continentul care a încreştinat lumea. Şi iarăşi apare aici statura
uriaşă de profet cu deamănuntul a Sf. Pavel, în mica lui
apocalipsă de la 2 Tes. 2: „Să nu vă amăgească nimeni, cu nici
un chip; căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va
veni lepădarea de credinţă, şi nu se va da pe faţă omul
nelegiuirii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus
de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare,
aşa încât să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe
sine drept Dumnezeu” (2, 3-4).
Să-i privim puţin pe cei doi protagonişti catolico-
ecumenici ai Unirii, foşti (la 1054) tot protagonişti, dar pi dos
- ai Schismei; Papa şi Patriarhul, în iureşul campaniei
ecumeniste de sfârşit de Lume (In. 10, 16).
S-o luăm cu ghinişorul. Cei doi „amici”, foşti („foste”?)
inamici corifei, isapostoli şi „judecători ai Oecumeniei”, vor
să refacă Biserica-Una. Şi până acum a fost tot una, dar a fost
una-surori. Să zicem că „inima, cugetul lor este drept înaintea
lui Dumnezeu” (Fap. 8-21). Dar, împreună cu Poetul, punem
şi noi această întrebare de fond: „ce-i mâna pe ei în luptă; ce
voieşte-acest Apus?”
„Din spusele unora şi ale altora” (Iov 42, 5) cam bănuim
scopos-ul măreţei lor îndeletniciri: Biserica. Dar de ce
Biserica? Este Cuvântul lui Dumnezeu, Fiul Lui şi Viaţa lui
Dumnezeu, Duhul Lui. Deci – Cuvântul lui Dumnezeu:
TEOLOGIE. Ori, nici Papa, nici Patriarhul, nu sunt teologi.
Nici un ierarhiereu care „a profitat de marea ocazie a ridicării
mai presus de Dumnezeu” (Papa Borgia) nu a fost teolog
adevărat, cu excepţia celor doi, amintiţi mai sus, Sf. Grigorie
Teologul şi Sf. Filaret al Moscovei. Şi tocmai pentru că erau
Teologi s-au retras în preoţia smeritei cugetări duhovniceşti şi
nu „s-au mai grăbit a profita” de marea impostură, care a
terminat Biserica (2 Ţes. 2, 4).
Sfântul Părinte Papa este un liberal sadea, „cel mai mare
politician al secolului XX” (aşa cum este caracterizat în presă,
după căderea comunismului), şi chiar un diplomat ecumenist
îndrăzneţ. După ce a terminat de colindat Imperiul Catolic al
lui Inocenţiu III, la care s-au adăugat şi cele două continente
transatlantice (sec. XV), singurul care 1-a întrecut pe
Ceauşescu la acest capitol, şi-a îndreptat prora corăbiei
mântuirii din potopul păcatului spre Răsărit fiindcă, dacă
„soarele nu apunea niciodată în Imperiul său”, nici nu răsărea
acolo. Iar visul oricărui cruciat apusean este Răsăritul, „de
unde vine lumina” (Sadoveanu).
Mai întâi, ca un vrednic urmaş al lui Traian, a venit în
Dacia unde trăieşte un popor născut din îmbrăţişarea celor doi
bărbaţi vajnici: Traian şi Decebal (proporţia acestui amestec
nefiresc dar fericit a aproximat-o recent, ultimul nostru Traian,
ca fiind de 20%. O fi mult, o fi puţin... Michael Guest ştie). Se
înţelege că „într-un loc unde nu se întâmplă nimic” (recte
Ortodoxia) de aproape un mileniu (ţinutul „încremenirilor
etnocentriste sau statolatre, al nostalgiilor imperiale, al
fetişizării Bizanţului, al luptei demonice împotriva Euharistiei,
al clericalismului desuet, al conservatorismului liturgic
necritic, al fundamentalismului monopatristic, al
apocalipticismului şi al formalismului exteriorist, Pr. Jan
Nicolae, cronică la apariţia Jurnalului Părintelui
Schmemann, Alba Mia, 2004), marele spărgător de gheaţă
interconfesională n-a înviat pe nimeni şi nimic. Fiindcă
Ecumenismul nu este al învierii, mai ales cel papal, căci
această lume blindată perfect împotriva morţii lor
(papamobilul inexpugnabil, garda de corp a Suveranului
Creştin, zeci de lunetişti, mii de poliţişti autohtoni, securişti
înşiraţi de-a lungul Europei, de la Roma la România etc.) a
adus moartea lui Cătălin Pali la noi şi prelungirea
întâistătăturii încremenite a Preafericitului nostru traiano-
decebalic până la a doua înviere (că pe prima am ratat-o în
'89). Ciudată viziune asupra (auto) invitaţiei la Cina Iubirii, la
Agapa Unirii! Cu adevărat Ecumenismul imperialist, înarmat
până-n dinţi, este urmaşul inconfundabil al comunismului
stalinist. Şi sovieticii făceau vizite de „prietenie” tot cu ...
tancul. De unde şi inspiratul titlu al bardului de Barca: „lubiţi-
vă pe tunuri!” Marea Unire seamănă leit cu mica unire, numită
Uniaţie. Ea a fost inaugurată la 1204, în urma primei vizite
împlătoşate în Răsărit şi consta în acceptarea ritului greco-
ortodox pentru creştinii aduşi cu forţa (compelle intrare - Lc.
14, 23) la Euharistia „iubirii nebune”. De atunci, în toate ţările
unde s-a implantat acest experiment-pilot al „împărăţiei lui
Dumnezeu'”. „Ospăţul Stăpânului” s-a transformat în Cină a la
Nero, unde aveai de ales între a fi beat mort sau mort beat
(vezi Quo Vadis).
În ţinutul nostru mioritic, Păstorul Teribil a fost primit cu
dragoste nefăţarnică, atât de grecii catolici cât şi de cei
potrivnici, fiindcă îi scăpase pe toţi de comunism. Iar odată cu
trecerea la Domnul (1993) a Patriarhului Teologiei Ortodoxe -
Ava Stăniloae, dinspre partea teologiei protestatare nu mai
există nici un pericol. El era ultimul şi singurul. A avut grijă să
nu-şi lase nici un urmaş. Ceea ce înseamnă că nu 1-a ascultat
pe Enăchiţă Văcărescu, cel cu urmaşi în Parlament în vecii
vecilor. Şi pentru a se dovedi încă o dată, dacă mai era nevoie,
că unirea Pontifilor nu are nici o legătură cu Hristos, cei doi
vicari eristici, s-au unit dar nu s-au împărtăşit. Fapt care a
evidenţiat cu pregnanţă Schisma. Fiindcă cei doi vicari ai lui
Hristos s-au unit împotriva lui Hristos Cel din Euharistie, ceea
ce în greacă iese αντιχριστος, dându-se perfectă dreptate lui
Nietzsche. Şi iarăşi pun această năroadă întrebare: dacă ce doi
(sau cele două) Sanctităţi absolute sunt Suverani „în cer şi pe
pământ” (Mt 28, 18) cine-i poate împiedica să se căsătorească
(desigur, mă refer la principiu, fiindcă la vârsta lor...) şi, mai
ales, să se împărtăşească? A opri pe cineva de la Sf.
împărtăşanie este cel mai greu blam aruncat asupra lui.
înseamnă a-l despărţi de Biserică!
S-o luăm cu prima Liturghie, cea ortodoxă, săvârşită în
prezenţa, nu şi cu participarea Papei, de dimineaţa, la Est de
Piaţa Unirii. De ce nu 1-a împărtăşit Teoctist Ortodoxul pe
Papă? Răspunsul este unul singur (afară doar de cazul în care
Sfântul Părinte se afla în postul Ramadanului, neavând voie să
guste nimic până seara): erezia! Care vasăzică, Sanctitatea Sa,
Sfântul Părinte Papa este eretic! Este despărţit de Hristos! Păi,
bine, Omule - dacă-i eretic (Iustin Popovici, în faimoasa lui
diatribă – Dumnezeul şi Dumnezeul-omul – îl răsfaţă şi mai
rău; îi spune panereticul) cum poate să fie şi Sfânt Părinte
Preot, Pontifex Maximus? Asta da SCHIZOFRENIE IN
SACRIS!
După cum am afirmat mai sus (excesiv de documentat) -
toate ereziile s-au născut exclusiv în Răsărit, în mileniul I, cel
al Sinoadelor ecumenice, având ca întemeietori pe patriarhi,
preoţi şi monahi (nici un laic!). Ortodoxia s-a salvat mereu în
Apus unde n-a fost nici un Papă eretic. Şi să-mi spună
răsăritenii actuali ortodocşi (ar mai fi şi acum eretici dar s-au
terminat în mileniul I, şi ereziile şi dogmele; acum se şomează
mortal), ce dogme fundamentale lipsesc astăzi în Apus şi nu
lipsesc în Răsărit? Şi ce jigodisme antiumane se practică în
Apus şi nu se practică, „cu sfinţenie”, în Răsărit? (vezi
Biserica Greciei azi).
Să fim, măcar în ceasul al 12-lea, sinceri şi să
recunoaştem că dacă lipseşte ceva, şi în Apus şi în Răsărit -
Acela este Hristos. El a înţeles profund rugămintea
Gadarenilor, exprimată prin gura Episcopului creştin: „Pleacă
de la noi! Du-Te şi să nu mai vii... să nu mai vii... niciodată,
niciodată! El însă se apropie de episcop şi sărută blând buzele
ofilite ale bătrânului de nouăzeci de ani. Este singurul Lui
răspuns. Apoi iese în noaptea ce învăluie piaţa oraşului” (Lc.
8, 37; Fraţii Karamazov, voi. 9, Editura UNIVERS 1972, p.
357).
Ruşinea pe care a păţit-o Apuseanul Suveran la noi, a păţit-o şi
mai rău, Răsăriteanul maxim la el acasă. Şi ca să nu mai
lungim vorba prezint un videoclip din campania ecumenistă în
„cuibul de vipere” al Ortodoxiei pravoslavnice:
Am scanat legenda celor două imagini „curat apocaliptice" în
original, fiindcă traducerea ar putea lăsa impresia de calomnie
asupra Bisericii luptătoare cu propria-i umbră ameninţătoare:
în prima imagine avem o încăierare sfântă, un meci intim în
Ortodoxie la vârf. Ne aflăm la Locurile Sfinte, mai exact în
locul numit Hozeva. Sanctitatea Sa, Protatosul Ortodoxiei,
Bartolomeu I, însoţit de câţiva episcopi ierusalimiteni şi de
alte persoane simandicoase din anturajul ecumenic, se
confruntă cu un grup de alţi greci, tot ortodocşi, conduşi de
câţiva călugări de la mănăstirea lor din Israel. Aceştia
văzându-l aproape de ei şi aducându-şi aminte că numai cu
câteva zile înainte fusese în Coreea de Sud unde se închinase
împreună cu şeful budist într-un templu specific - vezi
imaginea din dreapta, au început să-1 firitisească foarte, cu
laude pidosniceşti ca acestea: „ Trăiască Ortodoxia! Jos
Ecumenismul! Afară ereticii de la Patriarhie! Trădătorule!
Trădătorule al Ortodoxiei! Ereticule! (aici întrerup puţin,
amintindu-mi de acest perfid jungher înfipt în spinarea-mi
ortodoxă de Teoctist, Teodosie, Mitică teologul, Dan
Zamfirescu pazvantoglu şi Epifanie pornologul. Cu
adevărat, nimic nu doare mai abraş ca această sudalmă
pidosnicească (duşmănoasă, arh.), dar aducându-mi aminte
că şi Hristos este acuzat de aceleaşi crime împotriva „Legii
lor" (In. 10, 34) m-am întărit foarte întru El), Latinule!
Papistaşule! Masonule! Budistule! Iuda! Nevrednicule! Se
pierd suflete din cauza ta! O să le duci în cârcă pe lumea
cealaltă! Anatema! Anatema! Anatema! De trei ori
Afurisitule!" Iar un preot dintre pelerini zise către Patriarh:
„Pocăinţă bună!" Şi cum erau şi femei în grup, iar cine ştie
cam cum strigă o grecoaică la furie sfântă ascultă pe una
zicând: „Să te faci ortodox; altfel n-ai ce căuta aici".

Και ταυτα ελεγεν ή καλή ομολογία: « Ζ ή τ ω

Ο ρ Η ο δ ο ξ ί α » ! «Κάτω ό οικουμενιομός»!
«Εξω οί αίρετικοί από το Πατριαρχείο»!
Προδότη»!, «Προδότη της Οροδοξίας»!
«Αιρετικέ»! «Λατίε»! «Φιλοπαπικέ»!«Μασόνε»!
Βουδδιοτή»! «Ιούδα»! «Ανάθεμα»! «Χάνονται
ψυχές από σένα»! «Τις παίρνεις στο λαιμό
σου»! «Ανάθεμα»! Και άλλα τοιαύτα.
Επίσης, «Προδότες»! «Προδότες
της Όρθοδοξίας»! «Αίρετιοί»? «Λατίνοι»!
«Ανάξιοι»!Ιούδες»! «Ανάθεμα», «Ανάεμα στους
προδότες»! «Άνάεμα, Ανάθεμα, Ανάθεμα »!
Και προς τον αιρεσιάρχην πάλιν: «
Αναεματισμένε»! «Τρις ανάθεμαισμένε» ! Καί
Ιερεύς τις προσκυνητής είπε προς αυτόν:«Καλήν
μετάνοιαν»! Και άλος:«Τί γυρεύεις με τους "Ορ-
οδόξους»! Και γυνή της: «Να γ ί ν η ς
ρθόδοξος»! Και όλοι «Ανάθεμα, Ανάθεμα»!

Desigur, ceilalţi episcopi, însoţitorii Primului întâistătător al

Ortodoxiei nu puteau să rămână în nelucrare şi au
început un discurs frăţesc intermonahicesc precum se vede
în imaginea din stânga, îmi amintesc de o zicere apocrifa din
copilărie: „Să te ferească Dumnezeu de trânta de măgar şi de
bătaia de călugăr". Iar când călugării mai sunt şi episcopi... În
imagine avem patru: un patriarh, zâmbind în barbă, tătăreşte,
aprobând vicleneşte acţiunea celor doi episcopi sinodicoşi
care-l bumbăcesc dupre lege pe cel de-al patrulea, care voia să
înmâneze Stăpânului Ortodoxiei o scrisoare prin care îi
dovedea, cu mărturii ferme din Sfinţii Părinţi, că el, suveranul
ortodox este paneretic. Exact ce spunea despre Papă, Iustin
Popovici înainte de moarte şi Teodosie, înainte de venirea lui
în România, strigând cu indignare: „ce să caute
Papa la noi? Este eretic!” Aşa avea Mache poruncă de la Secu
să grăiască deoarece Papa venea pe mandatul lui
Constantinescu (1999) şi nu al lui Iliescu+Năstase. Ca o
concluzie generală la tribulaţiile Bisericii în marea Schismă şi
în amarnica Unire, nimic nu-i mai potrivit ca straşnica zicere
îndelung învederată: „cine seamănă vânt, culege furtună!"
Vântul l-au semănat în mileniu II şi furtuna în mileniul III. Iar
Mântuitorul completează: „dar acesta nu-i decât începutul
durerilor” (Mt. 24, 6).