ŞTEFAN CEL MARE – PAVĂZA CREŞTINĂTĂŢII

Domnia lui Ştefan cel Mare şi Sfânt (12 aprilie 1457 – 2 iulie 1504) a reprezentat în istoria
poporului român o etapă de acţiuni istorice majore, dar şi de înflorire culturală, etapă în care Moldova s-a
afirmat ca pavăză a creştinătăţii în faţa expansiunii otomane.
În întreaga sa istorie, Moldova nu a avut un alt voievod de valoarea lui Ştefan, căruia posteritatea
i-a conferit numirea de „cel Mare şi Sfânt” graţie nu numai victoriilor sale împotriva duşmanilor sau a
simţului său de justiţie, ci şi evlaviei şi credinţei sale creştine ortodoxe, manifestate permanent, atât în urma
înfrângerilor suferite, cât şi a victoriilor sale împotriva duşmanilor. În toate împrejurările, Ştefan îşi arăta
recunoştinţa faţă de Dumnezeu. Portretele care s-au păstrat, fie pictate pe ziduri de biserici sau
evangheliare, fie brodate pe epitrahile sau acoperăminte sfinţite îl înfăţişează pe domn îngenunchiat în
rugăciune, implorând ajutorul dumnezeiesc sau mulţumind pentru intervenţia divină. El însuşi îşi considera
domnia hărăzită prin voia lui Dumnezeu: „Noi sîntem domn al ţării Moldovei din voia lui Dumnezeu”1. De
asemenea, atât victoriile, cât şi înfrângerile în luptele cu duşmanii ţării le considera hărăzite de divinitate.
Spre exemplu, în pisania bisericii din Bădăuţi (Milişăuţi), el afirma categoric că „Dumnezeu ajutat-a lui
Ştefan Voievod de a învins pe Basarab”2. Referindu-se la înfrângerea din 1476, Ştefan mărturisea în pisania
bisericii din Războieni că „...prin voia lui Dumnezeu, creştinii au fost biruiţi de către păgâni”3. De altfel,
credinţa sa în ajutorul lui Dumnezeu şi al sfinţilor, mai ales al Sfântului Gheorghe sau al Sfântului
Procopie, a constituit mereu un imbold spiritual în timpul luptelor cu năvălitorii. Izbânzile asupra
duşmanilor nu le datora iscusinţei sale, ci intervenţiei divine, idee subliniată, de nenumărate ori, atât în
actele domneşti, cât şi în Letopiseţul anonim al Moldovei, cunoscut şi sub numele de Letopiseţul de la
Bistriţa (1359 – 1507).
Ştefan cel Mare şi Sfânt a sprijinit şi a organizat Biserica Ortodoxă din Moldova, făcându-i
numeroase danii, punându-i în posesie prin hrisoave domneşti, sate, moşii, vii, mori şi alte averi, cerând în
schimb, „să fie pomenit, cât timp va fi în viaţă, odată pe săptămână, joi seara la paraclis şi vineri seara la
liturghie, iar după moarte, vineri seara la parastas şi sâmbătă la liturghie”4. În urma fiecărei victorii
obţinute, dar şi a înfrângerilor, Ştefan cel Mare obişnuia să construiască biserici şi mănăstiri, ca expresie a
evlaviei şi a recunoştinţei sale faţă de Dumnezeu. Astfel, biserica din Războieni a fost zidită „în numele
arhistrategului Mihail şi întru rugă sieşi şi doamnei sale Maria şi fiilor săi, Alexandru şi Bogdan, şi întru
amintirea şi pomenirea tuturor binecredincioşilor creştini care au pierit aici”5.. Este ştiut că puţini dintre
domnii ţărilor române au ridicat atâtea locaşuri de închinare ca Ştefan, atât pe pământul Moldovei, cât şi în
afara graniţelor ei, în Ţara Românească (biserica Sfânta Paraschiva din Râmnicul Sărat), în Ardeal
(mănăstirea de la Vad) şi la Muntele Athos (mănăstirile Zografu, Sfântul Pavel, Grigoriu, Karies,
Constamonitu, Vatoped). Acestea au fost înzestrate cu numeroase danii, constând în bani, moşii, veşminte
preoţeşti, vase de cult sau alte bunuri, având anumite privilegii, dar şi obligaţia de veşnică pomenire a
binefăcătorului lor. Într-un document din 10 mai 1466, el consemna următoarele: „...cu voinţa lui
Dumnezeu Atotţiitorul ne-am gândit ... cu ajutorul lui Dumnezeu, ca să fac pentru mântuirea sufletului meu
şi, de asemenea, şi pentru sănătatea mea trupească şi pentru sufletul părinţilor mei şi ne-am legat şi am
făgăduit să întărim sfânta mănăstire, care este la Sfântul Munte numit Zograf, unde este hramul sfântului
Mare Mucenic şi purtător de biruinţă Gheorghe şi am făgăduit să dau în fiecare an şi să trimit câte 100 de
ducaţi ungureşti ... ca să mă pomenească în fiecare zi la vecernie şi la pavecerniţă şi la miezul nopţii şi la
utrenie şi la liturghie şi la sfânta proscomidie, şi unde este obiceiul sfintei şi dumnezeieştei Biserici.”6
Cronicarul Grigore Ureche îi atribuia lui Ştefan cel Mare şi Sfânt meritul de a fi construit 44 de biserici şi
mănăstiri. Prima mănăstire ridicată de marele domnitor a fost Putna, ca recunoştinţă adusă lui Dumnezeu,
în urma victoriei de la Lipinţi împotriva tătarilor (1470), iar prima sa biserică a fost biserica Sfântul
Gheorghe din Baia (1467). Grigore Ureche consemnează astfel: „Deacă se întoarse Ştefan Vodă de la
război cu noroc ce izbândi pre acei tătari, spre lauda aceia, mulţămind lui Dumnezeu, au sfinţit
mănăstirea Putna, care era zidită de dânsul, septevrie 3 zile, întru lauda a Preacurate Fecioari Mariei,
Maicii Domnului nostru Iisus Hristos.”7 Dintre numeroasele mănăstiri şi biserici ctitorite de Ştefan cel

1
Ioan Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, Bucureşti, 1913, p.371.
2
Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1958, p.142.
3
Ibidem, p.143.
4
Ioan Bogdan, op. cit. , vol. I, p.354-357.
5
Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1958, p.142.
6
Documente privind istoria României, veacul XIV, XV, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1954, doc. 463, p.382.
7
Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed.II, P.P.Panaitescu, Bucureşti, 1958, p.95.

1
Mare, pot fi menţionate: Putna (1470), Voroneţ (1488), Sf. Ilie din Suceava (1488), Pătrăuţi (1487), Tazlău
(1496-1497), Neamţ (1497), Bistriţa (1498), Dobrovăţ (1503-1504), Sf. Ioan din Vaslui (1490), Sf. Nicolae
din Iaşi (1491-1492), Sf. Gheorghe din Hârlău (1492), Borzeşti (1493-1494), Sf. Ap. Petru şi Pavel din
Huşi (1495), Sf. Nicolae din Dorohoi (1495), Popăuţi din Botoşani (1496), Războieni (1496), Sf. Ioan din
Piatra Neamţ (1487-1498), Bădăuţi sau Milişăuţi (1487), Volăvăţ (1500-1502) etc.
În urma victoriei răsunătoare obţinute la Vaslui, în lupta cu turcii din 10 ianuarie 1475, faima lui
Ştefan s-a răspândit în întreaga Europă creştină, acesta adresând un apel „prea luminaţilor, prea
puternicilor şi aleşilor domni a toată creştinătatea”, în vederea coalizării forţelor creştine împotriva
inamicului comun, pe care îl reprezentau turcii. Acest apel a rămas fără ecou, însă mesajul său ilustrează în
mod elocvent conştiinţa înaltă a voievodului moldovean despre soarta creştinătăţii sau despre rolul
important al ţării sale în faţa expansiunii otomane, acela de a fi poarta creştinătăţii, care, „dacă va fi
pierdută, atunci toată creştinătatea va fi în mare primejdie” 8. Ştefan nu exagera când atribuia Moldovei
rolul de „poartă a creştinătăţii” deoarece şi alţi conducători, contemporani lui, aveau aceeaşi părere. În
1502, Sultanul scria hanului tătarilor din Crimeea astfel: „Dacă tu vei avea în mâna ta Moldova, atunci
drumul ne va fi deschis în toate părţile lumii”9. Aceeaşi convingere o avea şi Papa Sixt al IV-lea (1471-
1484): „Dacă turcii vor supune ţara lui Ştefan, atunci vor putea trece de aici în Ungaria şi celelalte ţări
creştine”10. Cronicarul polon Dlugosz, contemporan lui Ştefan, impresionat de virtuţile militare ale
voievodului moldovean, îl recomanda drept unicul principe creştin, capabil să reziste ofensivei otomane:
„ După părerea mea, el este cel mai vrednic să i se încredinţeze conducerea şi stăpânirea lumii şi mai ales
funcţiunea de comandant şi conducător contra turcilor, cu sfatul comun, înţelegerea şi hotărârea
creştinilor, pe când ceilalţi regi şi principi creştini trândăvesc în lene, în desfătări şi lupte civile.” 11 De
asemenea, şi papa Sixt al IV-lea (1471-1484) îl numea într-o scrisoare din 1476 „fiu iubit”, „bărbat nobil”
sau „adevărat atlet al credinţei creştine”12.
În conştiinţa poporului, Ştefan cel Mare a devenit „sfânt” încă de la moartea sa, aşa după cum
relatează cronicarul Grigore Ureche: „Că după moartea lui, îi ziceau sveti Ştefan Vodă, nu pentru suflet, ce
iaste în mâna lui Dumnezeu, că el încă a fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejeşti, carele
nimenea din domni, nici mai nainte, nici după aceia l-au ajunsu”13.
Ca urmare a zelului său în apărarea creştinătăţii, la 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române a confirmat oficial sanctificarea conferită de popor „binecinstitorului şi iubitorului de
Christos, Ştefan Voievod”, aşa cum obişnuia el însuşi să se recomande în actele cancelariei domneşti.

8
Ioan Bogdan, op. cit., vol. II, Buc., 1913, p.319.
9
A. Hurmuzaki, Documente privitoare la Istoria Românilor, vol. II, p.493.
10
Ibidem, p.241.
11
I. Dlugosz, Historia Poloniae, vol. II, ed. Lipsiae, 1712, apud D.C.Giurescu, Istoria ilustrată a românilor, Ed. Sport-Turism, Buc.,
1981, p.135-136.
12
A. Hurmuzaki, op. cit. , vol. II, p.241.
13
Grigore Ureche, op.cit.,p.111.