Expresia concentrata a spatiului, cu implicatii temporale si cinetice, cu relatiile si

tendintele lor, este intalnita mai intai in scena cinei din familia Morometilor. Aparenta
generata si de timpul "foarte rabdator cu oamenii", dar si iluzia funciara a lui Moromete in
perenitatea lumii sale este a unei familii arhaice, echilibrata de o forta coercitivapaterna si
condusa dupa o ritualitate straveche circumscrisa rotirii eterne a anotimpurilor: "cat ieseau
din iarna si pana aproape de sfantul Nicolae, Morometii mancau afara in tinda la o masa
joasa si rotunda, asezati in jurul ei pe niste scaunele cat palma". Tatal, autoritar, principiu de
ordine si de armonie patriarhala, "statea parca deasupra tuturor" si, din pragul odaii, din locul
sau lejer, "stapanea cu privirea pe fiecare".
Analiza acestui text sugereaza insa o stare de criza incipienta, cu dezvoltare in cel
putin trei directii principale. Parand la prima vedere statica, incremenita in curgerea domoala
si ciclica a timpului, scena contine o energie potentiala, subterana, gata sa se materializeze
in acte si atitudini neprevazute, degaja o atmosfera apasatoare, cu prevestiri malefice.
Moromete sta in prag, putand "sa se miste in voie", blocand iesirea, reprimand deci simbolic
orice intentie de evadare a celorlalti, care "stateau umar langa umar, inghesuiti", pentru ei
"masa fiind prea mica". intre pozitia tatalui si a fiilor se stabilesc, inca de aici, opozitii
semnificative, generatoare de conflicte ireductibile. Contrar unor asertiuni critice destul de
raspandite, cea mai evidenta este cr za fiilor, care in universul morometian precede criza
tatalui. Paraschiv, Nila si Achim, latura rebela a familiei, cu tendinte centrifuge, "stateau
spre partea dinafara, ca si cand ar fi fost gata in orice clipa sa se scoale de la masa si sa
plece afara"; "se asezara la masa absenti, uitandu-se in gol, oftand". Situarea spatiala a lui
Niculaie, care neavand nici macar scaun la masa, "se asaza turceste pe pamant", justifica
pozitia neglijabila a mezinului, de fapt obstacolele si asperitatile unei anevoioase deveniri.
Criza fiilor merita o demonstratie mai ampla; este vorba de un proces inevitabil de
instrainare fata de o lume invinsa in cele mai stabile, in cele mai conservatoare laturi ale
existentei sale, perfecta numai in conceptia de un desavarsit imobilism a lui Moromete. Aici,
loc benefic, protector, salcamul prelungind iunctia- de aparare a codrului de odinioara,
personajul are constiinta unicitatii. Ceea ce se intinde dincolo de campie tine de un domeniu
ireal, nu exista sau, daca totusi i se accepta o existenta posibila, aceasta este atat de
neverosimila, incat explorarea ei devine aventura. Mai mult o aventura spirituala, ca o
calatorie a spatiului propriu prin teritorii necunoscute, in care latura materiala (negustoria lui
Moromete, care prilejuise mersul la munte) serveste doar ca pretext. Rostul lui, odata iesit din
sat, este de a asimila celelalte spatii si de a le transfoima in istorisiri captivante, uneori ironice
si minimalizatoare, inmitosuri, in adevarate delicii ale povestitorilor si ale ascultatorilor. Daca
fascinatia lui Moromete este, de fapt, atitudine negatoare, cea a fiilor este reala, mistuitoare:
"Niculaie, care ascultase uimit peripetiile tatalui cu caruta pe drumurile de munte, sarise si el
pe neasteptate si strigase: «Asa e, tata! Mai du-te iar!»", in
nuvela "Desfasurarea", circumscrisa desigur aceleiasi spiritualitati, exista o secventa care
ilustreaza remarcabil fascinatia fiilor, uimirea si nelinistea produse de posibilitatea altor
meleaguri, parasirea treptata a splendorilor campestre: "Asa faceau in fiecare zi, se propteau
in ciomege si se uitau cu uimire la rotile trenului, la necunoscutii care stateau la ferestre. Le
batea inima de fiecare data, le straluceau ochii, li se taia rasuflarea. Dupa ce trenul pierea,
ramaneau tacuti, nelinistiti, cu sufletul tulburat de dorinti. Jocul lor de-a purceaua nu mai avea
nici un farmec, nici laptele inchegat in pamant, nici pepenii furati". h6g226hr49hse
Criza tatalui se invedereaza, asadar, inca din scena mesei, cel putin ca termen de
opozitie fata de tendintele manifeste ale fiilor. Dar directiile divergente din familie se vor
amplifica radiar, pulverizand-o, fisurile dand reverberatii in intreaga comunitate. Catrina
naufragiaza, aproape firesc, intr-o criza mistica si evolutia personajului, previzibila si normala
in mediul rural, este, tocmai din acest motiv, neglijabila sub aspectul efectelor ei. Mai relevant
este ca Moromete stie, simte seismele din jur; inca de la taierea salcamului ii surprindem
conditia de initiat in tainele lumii sale, sustinuta intens prin contemplare si singuratate, prin
ele deducand instinctiv primejdia, nedefinita insa, ramasa prin urmare nemarturisita. Arta lui
Marin Preda se manifesta aici exceptional prin sugestie, acordand valori simbolice nebanuite
taierii arborelui care inchide si defineste spatiul rural. Omniprezent, salcamul participa
simpatetic la toate actele umane, realizandu-se o perfecta fuziune om-natura, om-spatiu;
satul insusi, privit de departe, din campie, pare o cetate cu inalte ziduri verzi, in pacea carora
oamenii se retrag si-si trec momentele fundamentale ale vietii; munca si odihna, tristete si
sarbatoare, dragoste si moarte, linistea, placerea contemplarii, seninatatea, meditatia
profunda, siguranta de sine ii suntfacilitate lui Moromete doar de salcamii sai, in gradina.
Gradina este locul unor decizii capitale in ceea ce priveste destinul familiei si tot aici,
intre salcami, parca pentru un grav dialog cu ei, Moromete se retrage instinctiv din fata
primejdiei, reprezentata fie de oamenii stapanirii veniti pentru "fonciire", fie de insistentele lui
Tudor Balosu de a cumpara locul de casa al familiei.
Salcamul se prabuseste pe un fundal de bocete, ca un cor antic, si, o data cu acestea, forte
misterioase patrund prin spartura produsa, lumea intrand, de fapt, brusc, intr-un proces de
ireversibila micsorare, ca o vertiginoasa cadere abisala, prevestind reductia ei absoluta:
"...acum totul se facuse mic. Gradina, caii, Moromete insusi, aratau bicisnici. Cerul deschis si
campia napadeau imprejurimile." Numai ca, pentru oamenii comuni, fara cunostinta de
complexitatea spatiului in care vietuiesc, taierea salcamului are doar o singura semnificatie,
dezvaluita de Moromete cu neretinuta malitie: "ca sa se mire prostii", fapt ce singularizeaza
si, implicit, amplifica drama personajului.
Agresiunea se vadeste, in al treilea rand, si in ordinea morala. La poiana lui Iocan,
unde participarea se face dupa indeplinirea unui riguros ritual cathartic, se produce conflictul
lui Tugurlan, impactul revoltei lui, care, amplificata, va duce la schimbarea realitatii politice si
sociale. Tentativa lui Moromete este, ca totdeauna, sa amane confruntarea, rationand revolta
intrusului ("trei chestiuni rezulta din cele spuse de Tugurlan"), dar evidenta se impune iluziei
si, mai tarziu, el insusi va recunoaste ca "Tugurlan a avut totdeauna dreptate". Semnul
infrangerii, al iminentei alienari in spatiul care, impotriva vointei si iluziei lui, urmeaza firesc
legile timpului ce "nu mai avea rabdare", este dat de chipul lui teluric, de lut ars, totemic
parca: "Era asa cum il cunosteau ei, dar parca, era singur, fara familie, fara Iocan si
Cocosila, fara Dumitru lui Nae si... fara parlament" . Moromete este victima unei neputinte
funciare de a schimba spatiul, de a se adapta rigorilor altuia; de aceea, mentionam si
imaginea morometiana a cadrului complet metamorfozat din volumul al doilea, opusa celei
dintai, satului cu salcami, cu cerul limpede deasupra, cu fantana si sosea, cand pe scena
istoriei apar personajele comuniste: "...s-ar fi zis, vazand ce oameni ieseau acum la iveala, ca
un sat parca nu era o asezare de cel mult doua mii de case adunate intr-o vale de rau si
ascunse sub salcami, ci ogroapa fara fund, din care nu incetau sa iasa atatia necunoscuti!" 
Dar mersul insusi, inscris in satul traditional intr-un desavarsit cod al miscarii, este in
masura sa dea dimensiunile restructurarii unei lumi. Daca mai persista un mers al dragostei,
"nicaieri, taraganat", sovaitor si indecis, unul al grijilor existentei, al iesirilor repetate in camp,
aferat,"asternut", aproape mitic, sau "mersul nenorocirii", mersul concludent al mortii," timpul
(istoria) submineaza sensul major al miscarii, dat de folosirea milenara a calului. Fiii,
aducand de dincolo de campie normele si masinile altei lumi, zadarnicesc tocmai aceasta
modalitate straveche de deplasare terestra, propunand constiintei taranesti un fenomen
incredibil: uciderea cailor. Se sugereaza astfel abolirea miscarii, actul final al destramarii unui
spatiu tutelat pentru eternitate, la portile unui nou mit, de chipul de huma arsa al lui Moromete
ce priveste "insingurat de pe polita fierariei lui Iocan".