Psihopedagogia sănătăţii

Conţinutul cursului

1. Problematica psihopedagogiei sănătăţii

2. Conceptul sănătate-boală
3. Psihoprofilaxia
4. Factori etiologici
4.1. Familia
4.2. Educaţia; mediul şcolar
4.3. Mediul natural
5. Psihoprofilaxia
6. Comportamentul instinctual şi tulburările lui
7. Stresul; startegii individuale de combatere a stesului
8. Psihoigiena familiei
9. Psihoigiena şcolară
10. Spaţiul social şi sănătatea mintală

Bibliografie:

1. C. Enăchescu, 2004, Tratat de igienă mintală, Ed. Polirom, Iaşi

2. Drapeau C., 1994, Învaţă cum să înveţi repede, Ed.Teora, Bucureşti
3. G. Ionescu,1995, Tratat de psihologie medicală şi psihoterapie, Ed. Asklepois,
Bucureşti
4. Linksman R., 1999, Învăţarea rapidă, Ed. Teora, Bucureşti
5. Macavei Elena,2001, Pedagogie. Teoria educaţiei, Ed. AramisBucureşti
6. Milea Ş., 2006, Profilaxia primară a tulburărilor psihice la copil şi adolescent,
Ed. Ştiinţelor medicale, Buucreşti
7. Mureşan P., Învăţarea rapidă şi eficientă,1990, Ed. Ceres, Bucureşti
8. Ruxandra Răşcanu,2001, Psihologia sănătăţii: de la credinţe ţi explicaţii la
sisteme de promovare a ei, în M.Zlate (coord.), Psihologia la răspântia mileniilor,
Ed.Polirom, Iaşi

1
 Problematica psihopedagogiei sănătăţii

Problemele legate de sănătate şi promovarea acesteia au devenit azi tot mai

dezbătute, datorită pe de o parte interesului crescut pentru om şi calitatea vieţii, iar pe
de altă parte datorită evoluţiilor ştiinţifice din domeiul medical, psihologic, social,
educaţional.
Interesul pentru promovarea sanatăţii şi a calităţii vieţii se concretizează atât pe
plan politic, mondial (OMS) cât şi pe plan naţional, concretizat mai ales în apariţia şi
dezvoltarea unor discipline precum. Educaţia prntrun sănătate, educaţia nutriţională,
educaţia pentru timp liber, sau dezvoltarea unor programe privind promovarea
sanătăţii.

Accepţiunea tradiţională a sănătăţii pune accent pe lipsa bolii (sănătatea fiind

absenţa bolii)
În 1946 OMS oferă una dintre primele definiţii date sănătăţii: „Sănătatea
reprezintă acea stare completă (integrală) de bine din punct devedere fizic, social şi
spiritual, şi nu doar şi simplu absenţa bolii” (apud. Răşcanu, p.199)
Oricum sanătatea trebuie raportată la starea de boală
În 1986, OMS defineşte conceptul de promovarea sănătăţii dreot „un proces
complex în care individul are posibilitatea să se dezvolte şi să-şi controleze şi să-şi
perfecţioneze propria sănătate”.
Psihologia sănătăţii reprezintă un set de contribuţii specifice în plan educaţional
ştiinţific şi profesional, inclusiv a disciplinelor psihologice, cu scopul de a promova şi
menţine sănătatea, prevenţia şi tratamentul bolilor, identificarea diagnosticelor etiologice,
precum şi a relaţiilor dintre etiologie, sănătate, boală şi disfncţiile corespunzătoare.-
Joseph Matarazzo.
Obiectul de studiu al psihopedagogiei sănătăţii îl reprezintă comportamentul
sănătos, adică „acţiunile oamenilor sănătoşi al căror scop este îmbunătăţirea sau
menţinerea stării de sănătate”.
Aceste acţiuni includ:
- consumul de mâncăruri sănătoase
- exerciţiul fizic
- evitarea substanţelor dăunătoare precum tututnul, alcoolul sau drogurile
- somn suficient
- folosirea centurilor de siguranţă
- folosirea cremelor de protecţie solară , a prezervativelor
- controlul greutăţii şi utilizarea programelor de protejare a sănătăţii ca
oportunităţi ce trebuie inoculate împotriva bolilor grave
- utilizarea testelor de protecţie împotriva unor tulburări serioase, cum sunt
cancerul de sân sau bolile cardiovasculare
Importanţa acestor obiceiuri esenţiale sănătoase au fost ilustrată într-un studiu
condus de Belloc şi Breslow (1972). Au pornit dela definirea a şapte deprinderi sănătoase
mai importante şi au intervievat 6000 de subiecţi, rugându-i să menţioneze care dintre
cele şapte deprinderi le aplicau în mod frecvent, concomintent cu precizarea dacă au fost

2
bolnavi în ultimul timp, cât de energici se simţeau şi cât timp au fost inactivi. Concluzia
a fost că cei care aplicau mai multe metode de menţinere a sănătăţii, cu atât declarau că
au avut mai puţune boli şi se simţeau mai energici.
Cele şapte deprinderi erau:
1. trebuie să dormi 7-8 ore pe noapte
2. să nu fumezi
3. să mănânci micul dejun în fiecare zi
4. să nu bei mai mult de 1-2 pahare de băuturi alcoolice în fiecare zi
5. să practici un sport în mod regulat
6. să nu mănânci între mese
7. să nu te îngraşi cu mai mult de 10%

2. Conceptul sănătate-boală

Conceptul de sănătate poate fi analizat din mai multe perspective:

• Sănătatea ca normalitate
• Sănătatea ca absenţă a bolii sau infirmităţii
• Sănătatea ca adaptare (adaptarea este un criteriu şi o expresie a sănătăţii
mintale)
• Sănătatea ca integrare socială (dacă sănătatea fizică face referire la organism
şi la teoriile fiziologice şi fiziopatologice, sănătatea psihică este apreciată prin
prisma psihologiei grupului social şi a concepţiilor acestuia despre patologia
psihică)
• Sănătatea ca valoare (omul-creatorul şi benefiaciarul propriei sănătăţi)

O. Klineberg, arată că sănătatea mintală este o stare care permite dezvoltarea psihică
optimală, intelectuală şi emoţională, a individului, făcându-l compatibil cu ceilalţi
indivizi. El distinge şase criterii de definire a stării de sănătate mintală:
- atitudinile individului faţă de el însuşi, accesul la propria conştiinţă, imaginea de
sine adecvată, sensul identităţii
- o percepţie corectă a realităţii
- dirijarea mediului, în sensul de a fi adecavt în relaţiile interpersonale de iubire, de
joc, adaptarea armonioasă, în general
- integrarea, echinibrul,o viziune unificatoare şi consecventă asupra vieţii
- autonomia
- factorul de creştere, de dezvoltare, de realizare de sine în contextul unei vieţi bogate
şi variate.

Bineînţeles că societatea în care trăieşte individul are un rol deosebit de

important în definirea conceptului de sănătate, respectiv boală. Relaţia dintre
acestea este suprinsă de psihologul umanist E. Fromm, care descrie două tipuri de
societăţi :

3
 - societatea sănătoasă cea care mobilizează sau favorizează capacitatea
oamenilor de a fi toleranţi, de a se iubi între ei, de a avea un sens pentru sine
bazat pe propria experienţă de viaţă, munca creatoare, dezvoltarea raţiunii şi a
obiectivităţii
- societatea bolnavă care favorizează stări de tensiune şi ostilitate între oameni,
de neăncredere, transformă omul într-un instrument de exploatare a altora sau
a instituţiilor, îi dizolvă orice semnificaţie, sfârşind prin a-l transforma într-un
automat.

3. Psihoprofilaxia

Definită ca un ansamblu de măsuri destinate prevenirii apariţiei tulburărilor

mintale sau împiedicării evoluţiei defavorabile a celor depistate, psihoprofilaxia a urmat
modelul profilaxiei bolilor infecţioase, respectând categoriile profilaxiei general-
medicale, şi anume:
- psihiprofilaxia primară ce cuprinde acţiuni şi mijloace care vizează
împiedicarea apariţiei manifestărilor psihopatologice sau a bolilor psihice
propriu-zise

4
 - psihoprofilaxia secundară care are în vedere măsurile de ameliorare a evoluţiei
negative a tulburărilor, de prevenire a agravărilor şi diminuarea posibilităţii de
cronicizare
- psihiprofilaxia terţiară cuprinde ansamblul măsurilor ce au drept scop
reducerea invalidităţii, reabilitaea şi resocializarea bolnavilor psihici
În ceea ce priveşte psihoprofilaxia primară, aşa cum se subliniază într-un
document al OMS, aceata este destul de slab dezvoltată datorită slabelor progrese din
domeniul etiologiei bolilor psihice(„domenii mult mai importante, cum sunt ale prevenirii
tulburărirlo psihice şi a remediilor pentru inadaptarea socială sunt încă virgine” – apud.
Ionescu, p91.)aşadar, psihoprofilaxia primară îşi concentrează preocupările asupra
asigurării şi consolidării sănătăţii mintale.
Se descriu trei tipuri de măsuri:
1. Măsuri preventive biologice – au ca scop reducerea sau înlăturarea
factorilor de risc psihopatogenetic şi malformativ pentru descendenţi.
Plannin-gul familial şi sfatul genetic sunt indicate ca măsuri primare de
psihiprofilaxie pentru cuplurile care doresc să aibă copiii.
2. Măsuri preventive educativ-psihologice- sunt importante pentru
dezvoltarea personalităţii copiilorşi vizează în primul rînd raportarea
adecvată părinţi –copii. Un rol important îl ocupă educaţia părinţilor, în
cadrul căreia părinţii sunt sensibilizaţi asupra influenţei patogenice a
carenţei afective sau asupra atitudinii negative a mamei. Dezvoltarea în
familie a unei atmosfere de aprobare, încurajare şi dragoste, de cultivare
a emoţiilor pozitive ca bucuria şi umorul nu trebuie să neglijeze
cultivarea toleranţei la frustraţie şi stres, prin confruntarea independentă
a copilului cu dificultăţile.
3. Măsuri preventive instituţional-sociale; evitarea suprasolicitării, dar
mai ales a muncii desfăşurate în condiţii de incertitudine şi insecuritate,
ca şi crearea unui climat profesional favorabil, se înscriu ca factori
comuni de psihoprofilaxie.

3.1. Strategii ale psihoprofilaxiei primare la copil şi adolescent

Obiectivele strategice ale prevenţiei primare sunt: (Milea, 2007,p.23):

a. cunoaşterea, depistarea şi eliminarea cauzelor, cun ar fi cazul variolei, al
examneului preconcepţional sau al tratamentului părinţilor pentru afecţiuni care pot pune
în pericol dezvoltarea copiilor
b. Îngrădirea sau izolarea factorilor patogeni sau de risc – interzicerea vânzării de
ţigări şi alcool minorilor, a consumului acestora în locuri publicecenzurarea programelor

5
de televiziune destinate copiilor, plasarea unor programe TV numai la ore târzii, marcarea
vizibilă a zonelor de ric etc.
c. reducerea intensităţii sau a frecvenţei factorilor etiologici ca în cazul procupării
pentru diminuarea poluării şi a noxelor din apă sau aer,în colectivităţile de copii, la locul
de muncă unde lucrează femei gravide, reducerea suporasolicitării şcolare
d. creşterea rezistenţei copiilor cum este cazul vaccinărilor pentru diferitele
afecţiuni ca şo a tuturor mijloacelor detinate călirii fizice şi psihice a minorilor respectiv a
stimulării factorilor protectivi
e. informarea şi avertizarea asupra riscurilor sau educarea în vederea însuşirii unor
conduite de evitare ca în cazul sfatului genetic, a educaţiei sexuale sau privind riscurile
uzului de alcool, tutun sau droguri, a contactelor cu grupuri stradale de tineri
f. intervenţia de urgenţă în cazul tuturor afecţiunilor somatice, neurologice sau
senzoriale care implică apariţia de complicaţii psihiatrice prin ameliorarea accesibilităţii
şi calităţii asistenţei medicale
g. supravegherea minorilor în vederea împiedicării de a lua contact cu siruaţii
implicând risc (grija pentru petrecerea timpului liber)
H. recuparearea dizabilităţilor care au repercusiuni asupra dezvoltării psihice a
minorului (recuperarea precoce a deficienţelor senzoriale)

Particualrităţi majore ale etiologiei tulburărilor psihice la copil şi adolecent

1. La copil şi adolescent factorii patogeni interacţionează cu un organism

aflat în proces de creştere şi dezvoltare.
2. factorii patogeni interacţionează cu un organism caracterizat printr-o
imaturitate morfofuncţională cu atât mai importantă cu cât copilul este
mai mic.
3. Dependenţa de integritatea şi flexibilitatea mediului socio-familial
Cu fiecare din membrii familiei în parte şi mai ales cu mama copilul se implică în relaţii
profunde indispensable atât pentru dezvoltarea sa psihică, cât şi pentru tratamentul
eventualelor tulburări. În acelaşi timp, suferinţele copilului se răsfrâng direct atât asupra
echilibrului psihic al membrilor familiei cât ş asupra relaţiilor dintre aceştia. (Vezi
consecinţele carenţei afective materne!)
4. Interdependenţa strânsă dintre dezvoltarea tuturor sistemelor
morfofuncţionale ale copilului – psihice, motorii, senzoriale etc.
Aceasta înseamnă că în procesul dezvoltării, între fucnţiile psihice, pe de opare, şi
fiecarea din acestea şi limbaj, motricitate, organe de simţ şi sfera somatică, pedealtă
parte, există o strânsă interdependenţă. Ea face ca performanţele unui domeniu să se
răsfrângă pozitiv asupra celorlalte şi invers.
5. Necunoaşterea cu certitudine a cauzelor şi mecanismelor de producere a
multora din tulburările psihice ale copilului şi adolescentului
6. La copii şi adolescenţi trebuie să vorbim nu doar de factori patigeni
asociaţi ci şi de asociaţii defavorabile de factori structurali nepatogeni.
Necunoaşterea lor face ca dificultăţile copilului să fie în mod eronat atribuite
altor cauze.
7. la copil şi la adolescent , nici consecinţele reale ale unui factor
patogenbine identificat nupot fi uşor de evaluat.

6
 4. Psihoigiena individuală

C. Enăchescu arată că „igiena mintală individuală sau a persoanei urmăreşte

dezvoltarea, păstrarea şi promovarea stării de sănătate mintală individuală,
concentrându-şi atenţia asupra sistemului personalităţii umane globale, ca domeniu de
referinţă şi acţiune directă a sa.” (Enăchescu, 2004,p.127)
Igiena mintală a persoanei vizează dezvoltarea armonioasă şi echilibrată a
personalităţii individului, adaptarea optimă a acestuia la condiţiile mediului său
ecologic, social şi familial, încadrarea sa în grupul comunitar şi profesional,
dezvoltarea încrederii în sine, formarea unor relaţii interpersonale pozitive, care să
confere personalităţii lui o dinamică normală.(ibidem)
Scopurile practice ale psihoigienei individuale sunt:
• dezvoltarea ortopsihică a persoanei care implică măsuri de ordin medical,
medico-psihologic, medico-social şi medico-pedagogic, urmărind obţinerea
unor rezultate pozitive pentru creşterea şi dezvoltarea individului. În această
direcţie un rol important îl ocupă măsurile de educaţie privind dezvoltarea şi
formarea armonioasă a personalităţii copilului, evitarea traumelor emoţional-
afective, a carenţelor sau frustrărilor din copilărie, integrarea pozitivă a
copilului în mediul familial.
• Acţiunea psihoprofilactică cuprinde totalitatea măsurilor de ordin
psihipedagogic, medico-psihologic şi medico-pedagogic legate de anumite
etape ale dezvoltării personalităţii. Din această perspectivă trebuie acordată o
atenţie deosebită crizelor de dezvoltare ale individului (pubertatea,
adolescenţa) sau crizelor de involuţie (menopauza şi andropauza).

Factorii ambientali indispensabili dezvoltării psihice a copilului şi adolescentului şi

rolul lor sano- şi patogen

Complexitatea vieţii psihice a omului nu poate fi redusă la suportul său

ereditar.acesta trebuie dublat de aportulu factorilor ambientali.aceştia, în funcţie de

7
concordanţa calitativă sau cantitativă cu nevoile mereu în schimbare , pot acţiona, la
rândul lor, benefic sau patogen.
Mead (1950) şi în general studiile de etno- şi socio-psihologie relevă faptul că şi
atitudinile specifice sexului sunt determinate de factorii socio-culturali.
R. Zazzo (1960) sublinia ideea că o funcţie psihică cu cât este mai complexă cu
atât depinde mai puţin de ereditate.
P. Osterrieth (1960) afirmă, de asemenea, că în funcţie de istoria individului, de
mediu şi de epoca în care acesta trăieşte, tendinţele eredutare se pot realiza şi exprima în
moduri diferite.
Factorii de care depinde sănătatea fizică şi psihică a copilului sunt, după natura
lor: (Milea, 2007,p.81)
a. factori organici (fizici, chimici, biologici, alimentari)
b. factori psihologici, socio-familiali şi culturali
Factorii organici cuprind o inepuizabilă gamă de circumstanţe legate de calitatea
endodermului şi a placentei; durata gestaţiei; factori alimentari şi climaterici pre şi post
natali.
Factorii mediului socio-familial şi cultural, reprezintă un sistem extrem de complex,
compus dintr-o inepuizabilă varietate de factori şi combinaţii ale lor. Ei se constituie în
subsisteme din care pe primul plan se plasează: mediul familial, educaţional, şcolar şi
profesional, colectivele de copii, condiţiile economice, sociale şi culturale.

Categorii de copii cu risc crescut pentru tulburările psihice

Temele de cercetare în domeniul psihoprofilaxiei considerate de actualitate în cazul
copiilor mai mari de 6 ani, propuse în ultimii 10 ani Consiliului Regional European al
federaţiei Mondiale a Sănătăţii pentru finanţare de către Comunitatea Europeană reţinem
copii:
- cu pătinţi cu afecţiuni cronice, cu boli psihice sau cufarmacodependenţă
- din părinţi adolescenţi
- din familii monoparantale,în divorţ sau crescuţi de către bunici
- născuţi subponderal, spitalizaţi peste termen după naştere, cu afecţiuni
senzoriale, abuzaţi fizic, emoţional sau sexual sau cu afecţiuni somatice
cronice
- din medii socio-economice şi educative defavorizate
- separaţi precoce de mamă , sau adoptaţi
- minori cu sarcină

5. Instinctele şi tulburările lor

8
 Un aspect important de care se ocupă igiena mintală individuală îl
reprezintă sfera instinctelor, aberaţiile acestora, precum şi măsurile de psiho
igienă.
Instinctele sunt complexe de însuşiri înnăscute şi moştenite ereditar,
corespunzând trebuinţelor biologice ale individului şi determinând
comportamente specifice, cu o bază neurofiziologică complexă şi prestabilită. Ele
au drept proprietate fundamentală păstararea însuşirilor specifice speciei,
păstrarea integrităţii structurale şi funcţionale a individului.
La om comportamentul instinctual suferă o diferenţiere calitativă fiind pus
sub controlul proceselor voliţionale şi în acord cu convenienţele sociale.
Tulburările comportamentului instinctual, prezentate de C.
Goros(1985, p.41-42) :
1. Tulburările instinctului alimentar
1.1. exagerarea instinctului alimentar (bulimia, polifagia, potomania,
dipsomania)
1.2. anorexia (anorexia mintală; anorexia nevrotică)
1.3. aberaţiile alimentare (mericismul, paraorexiile)
2. Tulburările instinctului sexual
2.1. tulburări în realizarea contactului sexual (inhibiţia sexuală;
hipersexualitatea)
2.2. perversiunile sexuale
3. Tulburările instinctului de conservare
3.1. conduita suicidară
3.2. conduitele pseudosuicidare
4. Tulburările instinctului matern
4.1. Exagerarea instinctului matern
4.2. Diminuarea instinctului matern
4.3. Pervertirea instinctului matern (infanticidul; abandonul copilului)

Tulburările instinctului alimentar

Comportamentul alimentar corespunde satisfacerii cererii energetice a
organismului, fiind reglat de centrii hipotalamici.
În aparenţă simplu, comportamentul alimentar „este instrumentul original şi
primar al însoţirii dintre om şi natură, este prima sa relaţie vitală” (Tremolieres), de
aceea tulburările sale au întotdeauna semnificaţie psihopatologică.
Exagerarea instinctului alimentar
1. Bulimia este o exagerare a nevoii de hrană, în care foamea nu poate fi satisfăcută.
Se întâlneşte în stările de excitaţie maniacală, stări anxioase, depresii.
2. Polifagia este o creştere a apetitului, însoţită de ingerarea unor materii
nealimentare, având aspectul unei lăcomii excesive (voracitate). Se întâlneşte în
întârzierile mentale grave, demneţele de toate tiputrile,unele schizofrenii.
3. Potomania este o exagerare a cantităţii de lichide ingerate, în absenţa unei cauze
organice .

9
4. Dipsomania constă în nevoia imperioasă de a consuma alcool, care apare cu
caracter periodic. Bolnavul poate să nu fie un alcoolic, iar de multe ori este chiar
abstinent în intervalele dintre accesele dipsomanice. Perioada următoare acestora
este însoţită de sentimente de culpabilizare şi remuşcări.
Anorexia este o scădere până la absenţă a apetitului alimentar însoţită de reducerea
cantităţii de alimente pe care subiectul le ingeră.
Anorexia mintală (esenţială, a tinerelor fete) a fost descrisă în 1873 de către
Lasegue şi se caracterizează prin lipsa apetitului, scădere ponderală şi o stare psihică
particulară. Apare la tinere între 15 şi 18 ani care-şi minimalizează slăbirea,
păstrându-şi prin contrast activitatea normală, adesea chiar amplificându-şi-o.
Sugerează un refuz inconştient în acceptarea unui nou statut psihosomatic, o teamă de
propria feminitate.
Anorexiile nevrotice sunt scăderi ale apetitului a căror semnificaţie reiese numai
din context. Astfel, în isterie, scăderea ponderală este subliniată prin machiaj şi
accesoriii vestimantare şi prin prezentarea pantomimică a conduitei restrictive la care
se supune subiectul,în comparaţie cu „excesele” celorlalţi; în hipocondrie, este
însoţită de plângeri hipocondriace şi o selectivitate „medical-ştiinţifică” în alegerea
sau respingerea alimentelor; în stările anxioase, neliniştea poate pur şi simplu
împiedica subiectul să se alimenteze, iar în stările depresive se poate ajunge la refuz
alimentar.
Aberaţiile alimentare.
Mericismul este reprezentat de tulburări în ansamblul actelor care preced
digestia, constând în regurgitarea voluntară a alimentelor din stomac în gură şi
remestecarea lor continuă (rumegare). Se întâlneşte în oligofrenii, demenţe,
dizarmonii grave ale personalităţii.
Paraorexiile constau în ingerarea de substanţe nealimentare sau prin excese
alimentare selective.
Pica este o tulburare minoră constând în ingerarea cu plăcere a alimentalor foarte
sărate sau foarte iuţi şi chiar a unor substanţe nealimentare. Se întâlneşte în
graviditate, în forma estompată a „poftelor” sau într-o formă mai accebtuată prin
ingerare de săpun, pastă de dinţi, cărbune, cretă şi dispare după naştere.

Supraponderalitatea

Efectele suprasolicitării prin activitatea prelungită

Suprasolicitarea apare, de cele mai multe ori, ca o consecinţă a factorilor externi,

dar în unele situaţii impusă şi de individul însuşi,constând în creşterea sarcinii de
realizat, forţarea ritmului şi a duratei de activitate peste posibilităţile reale
psihobiologice şi psihosocioprofesionale (enăchescu,p.137)
Suprasolicitarea prelungită va conduce la surmenajul individului,la scăderea
interesului acestuia, a atenţiei şi capacităţii sale de concentrare, factori care vor
accelera decompensarea.

10
 Prelungirea stării de suprasolicitare depăşeşte etapa surmenajului şi fenomenele
de decompensare,iniţial m,anifestate prin aspectele sociale ale
activităţii(absenteism,dezinteres, activitate cu interes scăzut) ea agravându-se şi
apărând ulterior sub forma stării de oboseală.
Oboseala ne apare ca imagine psihobiologică a suprasolicitării şi se manifestă prin
senzaţia de frică organică, o percepere biologică şi fiziologică a unei stări de
epuizare,indispoziţie,o imagine conştientă biologică şi fiziologică a unei stări de
epuizare, indispoziţie.

6. Stresul; strategii individuale de combatere a stresului

6.1. Conceptul de stres
Acesta se referă la o reacţie globală de răspuns (fiziologică, emoţională şi psihologică) la
orice solicitare din mediu percepută ca o ameninţare la starea de bine a persoanei.
Mărimea stresului încercat depinde de o multitudine de factori definitorii pentru acesta:
• Solicitarea respectivă trebuie percepută ca fiind una ameninţătoare, deci
dispunând de potenţialul de a răni (fizic sau psihic) persoana, dacă ea nu
reacţionează corepunzător.
• Ameninţarea reprezintă ceva realmemnte important pentru persoana în cauză,
adică ceva care i-ar afecta într-o manieră semnificativă starea de bine.
• În al treilea rând, persoana trebuie să fie nesigură în legătură cu soluţia, cu faptul
că ea poate înfrunta efectiv agentul stresor.
„Hans Selye a făcut mai mult decât oricine în acest secol (XX, n.n.) pentru
conştientizarea rolului stresului în sănătate şi în procesul de îmbolnăvire”, afirmă Quick
& Quick1, conceptualizând stresul prin ceea ce el a numit sindromul general de
adaptare. Cu toate că iniţial atât Cannon, cât şi Selye au avut o perspectivă preponderent
psihofiziologică şi medicală asupra stresului, cu insistenţă pe rolul sistemului nervos
simpatic şi pe activităţile sistemului endocrin, ei nu au pierdut totuşi din vedere rolul
anxietăţii (fricii), supărării, mâniei şi al afectivităţii negative implicate în proces.
Dimensiunile psihologice ale stresului vor fi însă fundamentate chiar de cercetările unor
psihologi, care vor nuanţa mult teoria stresului.
După Selye reacţia la stres a organismului are o procesualitate ce cuprinde trei stadii:
- reacţia de alarmă, care cuprinde faza de şoc (hipotensiune, hipotermie şi depresie a sistemului
nervos) şi una de contra-şoc (revenirea capacităţii de a înfrunta agentul stresor);
- stadiul de rezistenţă, în care persoana mobilizează mijloacele de rezistenţă sau elaborează
mijloace noi de adaptare, capacitatea de adaptare crescând peste medie;
- stadiul de epuizare (din cauza epuizării resurselor intervine prăbuşirea, corolarul psihologic
fiind oboseala, depresia, lipsa de speranţă sau sentimental de neputinţă şi neajutorare
6.2. Factorii personali ai stresului
• Schimbările masive survenite în viaţa personală: prea multe schimbări,
survenite într-o scurtă perioadă de timp, pot fi o cauză semnificativă stresului, ele putând
genera probleme de adaptare şi, ulterior, de sănătate. Aceasta deoarece stresul schimbării

1
Quick, J.C., Quick, J.D., Nelson, D.L., Hurrell, J.J. (1997). Preventing Stress Management in
Organizations. Washington: American Psychological Association, p. 8.

11
suprasolicită sistemul endocrin, epuizând resursele de coping al stresului, afectând în
acelaşi timp şi mecanismele de defensivă imunitară ale organismului, ceea ce determină o
crescută vulnerabilitate la îmbolnăvire.
Pentru a determina măsura în care schimbările de viaţă pot interveni ca surse majore de
stres, Rahe şi Holmes au dezvoltat o Scală a evenimentelor de viaţă, în care diferitele
evenimente primesc punctaje şi ponderi, din însumarea lor putându-se determina un
coeficient de risc personal. Problema acestui mod de abordare a stresului este aceea că
oamenii reacţionează extrem de diferenţiat la schimbările survenite în viaţă, unele
persoane tolerând schimbări mai mari decât altele, fără a dezvolta stări morbide sau
îmbolnăviri.2
• Problemele personale familiale par a fi unele extrem de actuale şi de importante
în contextul prezent al tranziţiei din România postdecembristă. Enumerăm aici
problemele familiale, problemele de sănătate, relaţiile disfuncţionale cu soţul/soţia sau
copiii, adică tot ceea ce ar putea însemna slăbirea funcţiei de suport a unei familii
înţelegătoare sau al unui grup coeziv de prieteni, care ar putea prelua şi atenua impactul
evenimentelor stresante de viaţa cuiva.
• Personalitatea de tip A este poate produsul cel mai tipic al epocii moderne, foarte
productivă şi competitivă, şi poate tocmai de aceea din ce în ce mai solicitantă pentru
membrii săi. Societatea postindustrială, supratehnicizată şi informatizată, reclamă o mare
mobilizare energetică, folosirea cât mai eficientă a timpului, controlul a cât mai multor
variabile de mediu, iniţiativă şi o ofensivă permanentă, până la limita agresivităţii.
Produsul acestui tip de societate sunt persoane care şi-au introiectat un tip de
comportament ce a devenit stilul dominant de viaţă al acestei epoci, caracterizat printr-un
acut sentiment al presiunii timpului, nerăbdare, impulsivitate, tendinţa de a obţine cât mai
multe în cât mai puţin timp, competitivitate permanentă cu sine şi cu ceilalţi, tendinţe
auto- şi heteroagresive. Acest tip de oameni au un dezvoltat spirit critic, îşi centrează
atenţia pe sarcină, minimalizând efortul depus, având tendiţa de a-şi subevalua
performanţele. Prin opoziţie, personalitatea de tip B este una calmă, relaxată, foarte
selectivă cu stimulii exteriori, nu este marcată de idea competiţiei şi a performanţei, se
mulţumeşte cu mai puţin, fiind însă mult mai în acord cu ea însăşi, cu semenii şi cu
natura.
Societatea modernă recompensează permanent comportamentul de tip A,
deoarece el este mult mai performant şi mai în acord cu expectaţiile sale de dezvoltare şi
de progress, de aceea - fiind permanent întărit social - el şi se învaţă mai repede, devenind
stil de viaţă pentru o categorie din ce în ce mai extinsă de persoane. Acest comportament
este expus de trei-patru ori mai mult la maladii cardiovasculare, de unde şi riscul mult
mai ridicat pentru bolile coronariene şi pentru afecţiunile cardiace în general.3
Din punct de vedere organizaţional, persoana de tip A raportează o mare
satisfacţie în muncă şi performanţe remarcabile, urcând repede în ierarhie, dar până la un
nivel mediu, deoarece problemele de sănătate apărute între timp contribuie la încetinirea
evoluţiei lor spre vârful piramidei. Pe de altă parte, aceste personae devin ele însele surse
de stres într-o organizaţie, generând disconfort printre cei cu care lucrează, din cauza
2
Pentru a diferenţia între aceste categorii, Zuckerman a dezvoltat Scala căutării de senzaţii (Sensation
Seeking Scale).
3
De altfel, conceptul de personalitate de tip A creat şi impus prin studiile a doi cardiologi, Meyer Friedman
şi Ray Rosenman.

12
nerăbdării, agresivităţii şi ostilităţii care îi caracterizează. În consecinţă, la vârful
piramidei (top executives, în engleză) se află cel mai adesea persoane de tip B, care au
mai multă răbdare şi un stil interpersonal mai adecvat menţinerii armoniei şi coeziunii
organizaţionale.

Cărui tip de personalitate îi aparţineţi?

Tip A Tip B
Competitiv Relaxat
Realizat Comod (indolent)
Agresiv Rareori impacient (nerăbdător)
Rapid în lucru Îşi rezervă timp pentru a se bucura
de viaţă
Nerăbdător Neiritabil
Fără odihnă (neobosit) Lucrează încet, dar temeinic
Hiper-alert Nepreocupat de achiziţiile sociale
Exploziv în vorbire Se mişcă şi vorbeşte lent
Muşchi faciali crispaţi Rareori îi lipseşte timpul pentru
ceilalţi
Sentimentul de a fi sub presiune Are sentimentul că viaţă merită
trăită.

Factorii organizaţionali ai stresului

• Ocupaţiile înalt stresante sunt cele care incumbă puţin control al serviciului,
absenţa perioadelor de încetinire şi de calmare a presiunii timpului, condiţii fizice sau
psihice înalt ameninţătoare sau foarte neplăcute, prea multă responsabilitate. Exemple de
astfel de meserii sunc cele de manager, şef de echipă, secretar, în timp ce meseriile de
magaziner, artizan sau profesor de liceu sunt mai puţin stresante, primele în fiind în topul
profesiilor care, din cauza stresului ridicat, dau de 4,8 ori mai mult infarct miocardic
decât cele din a doua categorie.
• Job-rolul. Câteva caracteristici ale serviciului pot fi mai cauzatoare de stres decât
altele, cum ar fi: o încărcătură insuportabilă a muncii şi sarcinilor, perioade de timp
consumate inutil, ambiguitatea serviciului, expectaţii conflictuale ale performanţelor.
Astfel, suprautilizarea poate să ducă la 60-80 de ore de lucru săptămânal, cu doar două
săptămâni de vacanţă sau concedii medicale pe an, pe care unii nici nu îndrăznesc să şi le
ia, sau nu şi le iau integral; subutilizarea, din contră, apare atunci când oamenii lucrează
prea puţin şi simt că nu-şi pun în valoarea atitudinile şi capacităţile. Ambiguitatea de rol
există atunci când oamenii lucrează fără să aibă o înţelegere clară a definiţiei serviciului
lor, a performanţelor aşteptate, a căilor de a le atinge sau a consecinţelor propriilor
comportamente, bune sau rele. Astfel, sarcinile manageriale sunt greu de definit, de unde
şi marele grad de autonomie / libertate asociate cu aceste joburi.
Conflictul de rol există atunci când servicul presupune îndatoriri şi responsabilităţi ce
intră în conflict unele cu altele. Un exemplu clasic este cel al lucrătorilor presaţi de şef să
obţină o productivitate ridicată, în timp ce colegii îi presează să aibă una moderată, pentru
a nu strica normarea muncii; sau atunci când superiorul are anumite solicitări pe care,
dacă le îndeplineşte, subalternul încalcă anumite cerinţe/norme legale sau de etică.

13
Costurile acestui tip de conflict afectează nu numai creşterea tensiunii interpersonale şi
descreşterea satisfacţiei muncii, ci contribuie şi la distrugerea încrederii şi a respectului
de sine pentru cei în cauză.
• Răspunderea pentru ceilalţi apare în serviciile în care cineva este responsabil de
atingerea nivelurilor de performanţă expectate ale altora. CTC-iştii, supraveghetorii sau
maiştrii sunt mai probabil să facă ulcere sau hipertensiune arterială decât cei monitorizaţi
de ei.
• Condiţiile de lucru sărăcăcioase şi expunerea la călduri extreme, la frig, zgomot
sau aglomeraţie, absenţa unei oarecari intimităţi, serviciile alternative.4
• Politici organizaţionale slabe sau inadecvate, care creează un climat
hipercompetitiv, lupta dintre grupuri sau fracţiuni, jocurile de putere, alianţele politice,
pot crea presiune pentru subordonaţi.
• Relaţiile de muncă sărăcăcioase. Stresul poate fi cauzat de relaţiile slabe ca
intensitate sau calitate cu colaboratorii, şefii sau subalternii, ori cu lucrătorii din alte
departamente. În special pentru femei există asemenea surse de stres, mai rar întâlnite la
bărbaţi, cum ar fi hărţuirea sexuală, supraîncărcarea de rol, conflictul de rol, plata
inechitabilă sau discriminarea de gen de orice fel.

Factorii de mediu ai stresului

Nesiguranţa economică: desfiinţarea multor întreprinderi, disponibilizările
masive de personal sau creşterea costurilor vieţii sunt probleme care afectează mari
categorii sociale, în special în ţările postcomuniste, aflate în plin proces de tranziţie spre
economia de piaţă. Dar şi fără aceste cauze masive de stres, reducerea costurilor de
producţie şi creşterea profitabilităţii întreprinderilor implică diminuarea progresivă a
numărului angajaţilor. Depresiunea economică sau consecinţele globalizării accentuează
aceste probleme generatoare ale unui stres global, deoarece sursele sale sunt greu de
localizat şi de contracarat de persoane izolate.
Schimbările tehnologice. Modernizarea, automatizarea, informatizarea şi
computerizarea întreprinderilor contribuie la disponibilizarea forţei de muncă, pusă în
situaţia să inventeze sau să se reconvertească spre noi ocupaţii. Chiar şi atunci când
aptitudinile unui muncitor nu sunt complet depăsite de avansul în plan tehnic, el trebuie
să-şi formeze în permanenţă noi competenţe, pentru a mai avea vreo şanşă sau vreo ofertă
viabilă pe piaţa muncii. Astfel, lucrătorii mai vârstnici trebuie să-şi formeze abilitatea de
a lucra pe computer şi să concureze cu tinerii angajaţi, care sunt de regulă pe deplin
familiarizaţi cu acestea.
Climatul politic: orientările mari, de ansamblu ale celor care deţin puterea, poate fi
benefică pentru anumite domenii (autostrăzi, infrastructură, informatizare, comerţ,
turism, servicii etc.), dar pot fi de asemenea mari surse de îngrijorare şi stres prin
desfiinţarea unor întregi domenii economice (siderurgia, industria de maşini grele şi
mineritul în România, de exemplu).

4
Rotating work shifts, în engleză.

14
6.3. Tehnici individuale de management al stresului

• Meditaţia
Este o cale de a laiciza metode multimilenare, prezente în orice religie, şi de a
contrabalansa ofensiva informaţională mereu în creştere asupra capacităţilor adaptative
individuale. Multe dintre aceste practici au origini extrem-orientale (Chakra yoga, Rinzai
Zen, Soto Zen, Zazen, Ananda Marga yoga, Mudra yoga, Tantra yoga, Sufismul, yoga
Kundalini sau Shavasana, pentru a da doar câteva exemple). Epurate de practicile
religioase şi de filosofiile aferente, aceste tehnici cunosc o dezvoltare explozivă în vest.
Alegerea celei mai potrivite forme de meditaţie se poate face telefonic sau consultând
Paginile Aurii, în funcţie de problemă şi de disponibilităţile personale, dar şi de
disponibilitatea unui mentor/profesor atestat în calitate de îndrumător.
Meditaţia Transcendentală - satanizată de două ori, în două regimuri complet
diferite în România - cunoaşte o utilizare extensivă în vest, fie prin metoda de
antrenament a răspunsului la relaxare a alui Benson (1974), fie prin aşa-numita metodă de
meditaţie standardizată clinică (CSM) a Patriciei Carrington (1978). Un studiu privind
capacitatea de prevenţie la compania telefonică newyorkeză, unde se înregistra un nivel
ridicat al stresului de serviciu, a demonstrat o scădere puternică a depresiei, anxietăţii şi
ostilităţii, ca şi ameliorarea altor parametri psihologici, ceea ce a dus la includerea
metodei în programele de reducere a stresului din organizaţie.
Metoda cere practicanţilor să petreacă zilnic 20 de minute într-un loc plăcut, într-
o poziţie confortabilă, repetând liniştiţi mantra lor (sunet sau cuvânt dat spre antrenament
de instructor). Scopul este acela de a dezvolta o atitudine pasivă şi o perspectivă paşnică
asupra lumii. Aura sa de misticism şi de secretism a atras foarte multă lume în SUA.
Promotorii Meditaţiei Transcendentale au demonstrat remarcabilele virtuţi ale acestei
metode de combatere a stresului, prin îmbunătăţirea măsurătorilor fiziologice (cum ar fi
presiunea sanguină) asociate stresului, dar şi a celor psihologice (satisfacţia serviciului, o
mai mare stabilitate, ameliorarea relaţiilor interpersonale cu supraveghetorii sau cu
colaboratorii, reducerea anxietăţii şi îmbunătăţirea generală a performanţelor de serviciu).
•Spiritualitate şi credinţă
De-a lungul timpului au fost dezvoltate o mare varietate de mijloace de atingere a
stării de relaxare, în special în contextul practicilor religioase. De la Taoismul chinez, la
Shintoismul japonez, până la Budismul Zen, la Iudaism sau Creştinism au fost descrise
practici de dobândire a relaxării individuale. Puterea credinţei şi a spiritualităţii în
conservarea sănătăţii, prin potenţarea stării de bine, au fost tot mai clar puse în evidenţă
de studii recente, credincioşii - indiferent de religie - dezvoltând într-o proporţie mult mai
mică hipertensiune arterială, boli cardiovasculare, ciroză hepatică sau emfizem pulmonar.
Legătura dintre sănătate şi credinţă nu este pe deplin clarificată, dar implicarea religioasă
pare a dezvolta un puternic sentiment de apartenenţă, stare de optimism şi de speranţă.
„Beneficiile credinţei se înrădăcinează în capacitatea ei de a scurt-circuita grijile
nonproductive şi îndoielile pe care le provoacă reacţia de fugă şi luptă”, afirmă Benson şi
Stark.5
5
Apud Quick et all, op. cit., p. 244.

15
 Quick şi colaboratorii apreciază că credinţa constituie cea mai înaltă formă de
ataşament sigur, care transcende relaţiile umane. Deoarece aproape toate religiile
proclamă existenţa unei puteri mai înalte, binevoitoare şi dispusă să ajute, ceea ce rămâne
cuiva fiind doar faptul de a solicita ajutorul şi acesta i se va oferi („Cere şi ţi se va da,
bate şi ţi se va deschide”, în termenii religiei creştine). Un om credincios are întotdeauna
o figură de ataşament şi un simţ al securităţii direct resimţite. Producând optimism, un
control intern şi un ataşament dincolo de relaţiile interumane, spiritualitatea şi credinţa
sunt apreciate a fi printre cele mai puternice mijloace de prevenţie a stresului, cu
consecinţe benefice evidente şi asupra stării de sănătate.
• Trainingul autogen
Tehnica constă dintr-o secvenţă de comenzi autoadministrate (exprimate deci în
limbajul intern), adresate funcţiilor psihosomatice, al căror scop este realizarea stării
autogene, cum a definit-o J.H. Schultz, creatorul metodei. Dacă Meditaţia
Transcendentală se centra în principal pe relaxarea mentală, starea autogenă are în vedere
reglarea homeostaziei, prin activarea proceselor recuperative mobilizate de organism.
Benson şi colaboratorii săi de la Harvard Medical School au evidenţiat faptul că practici
multimilenare - religioase sau nu - produc relaxarea prin mecanisme fiziologice comune,
numite răspunsul de relaxare, care este simetricul sau reversul răspunsului somatic la
stres. Ei afirmă de asemenea că este necesară parcurgerea doar a două faze pentru
obţinerea acestui tip de răspuns:
- întâi se repetă un cuvânt, sunet, rugăciune, frază sau activitate musculară;
- ulterior se va produce desprinderea de orice gând zilnic care trece prin
minte, cu reîntoarcerea la repetiţie.

Cum să ne relaxăm?
Obţinerea relaxării nu se face pe o singură cale, dar tehnica dă rezultate mai bune când
este folosită în mod disciplinat, dezvoltând o anumită rutină, cum ar fi:
• alege un cuvânt pe care să te focalizezi, înrădăcinat în sistemul
tău de convingeri;
• stai liniştit într-o poziţie confortabilă;
• închide ochii;
• relaxează-ţi muşchii;
• respiră rar şi natural, pe fiecare expiraţie repetând liniştit
cuvântul ales;
• asumă-ţi atitudinea detaşată, eliberând gândurile întâmplătoare
care îţi trec prin minte;
• continuă 10 - 20 de minute;
• nu te ridica imediat: deschide încet ochii şi stai aşezat încă un
minut înainte de a te ridica;
• practică această tehnică o dată sau de două ori pe zi.

Efectele nu vor întârzia să apară, în special pentru problemele de atenţie (trezirea

corticală, adică arousal). De asemenea, budiştii au vorbit de papanca, termen prin care au
desemnat mintea instabilă ca a maimuţei, saltul minţii de la un lucru la altul fiind similar

16
saltului maimuţei de la o creangă la alta a copacilor. Pe termen lung, relaxarea conduce la
pattern-uri de răspuns cardiovascular, descreşterea ratei metabolismului, a pulsului, a
ratei respiraţiei, descreşterea tensiunii arteriale. Electroencefalograma indică descreşterea
ritmurilor beta şi creşterea amplitudinii undelor alfa, a sincronizării acestora cu undele
theta (tipice relaxării profunde), toate asociate cu starea de bine. Practica regulată a
exerciţiilor autogene duce şi la creşterea temperaturii periferice cu 1,4° - 2° Celsius, spre
deosebire de starea de stres, care tinde să egalizeze temperatura corpului cu cea a
mediului ambiant. Controlul temperaturii pielii însemană implicit controlul mai bun al
termostatului fiziologic care este hipotalamusul, responsabil cu termoreglarea.
Alte efecte observate ale trainingului autogen sunt realizarea detensionării neuro-
musculare, eliminarea mai bună a bioxidului de carbon, scăderea conductanţei electrice a
pielii, adică o augmentare globală a funcţionării sistemului nervos parasimpatic. Este însă
bine de ştiut că aceste câştiguri nu survin dintr-o dată, ci după o săptâmână până la o lună
de exerciţii sistematice.
• Relaxarea progresivă
Metoda a fost introdusă şi perfecţionată de medicul şi fiziologul Jacobson între
anii 1920 - 1930 pentru tratamentul anxietăţii. Relaxarea progresivă constă dintr-o
tensionare şi detensionare progresivă a celor 16 grupe de muşchi scheletali, aşa cum a
operat autorul metodei împărţirea lor la nivelul corpului uman. Este recomandat ca
exerciţiile să se desfăşoare într-un mediu cu o iluminare blândă şi moale, ca şi o poziţie
(aşezat) confortabilă. Muşchii vor fi contractaţi progresiv timp de 5-7 secunde, pentru a fi
apoi decontractaţi şi relaxaţi progresiv timp de 30 de secunde. Antrenamentul începe cu
mâinile şi continuă cu faţa, gâtul, umerii, pieptul, picioarele şi plantele. Procesul, care
durează între 30 şi 60 de minute, oferă posiibilitatea unei comparaţii sistematice a
gradului de tensiune musculară a fiecărui grup muscular şi o comparaţie între starea
relaxată şi cea tensionată a aceluiaşi grup muscular, ceea ce ajută persoana să
conştientizeze şi să elimine cel mai mic grad de tensiune musculară. După aproximativ 30
de ore de antrenament apare posibilitatea ca persoana să combine grupele musculare în 6,
apoi în 4 grupe mari.
Perfecţionată de Jacobson însuşi în 1978 prin introducerea electromiografiei
(EMG), tehnica sa nu s-a impus totuşi în controlul şi tratamentul anxietăţii, dar, în
conjuncţie cu alte metode (terapie comportamentală, psihoterapie, chimioterapie) ea a
devenit o bază pentru o largă varietate de tehnici de relaxare. Metoda rămâne în acelaşi
timp cea mai efectivă tehnică de relaxare pentru cei la care stresul îmbracă forma
tensiunii musculare ridicate. Realaxarea progresivă determină niveluri mai scăzute ale
activităţii frontale (fapt evidenţiabil EEG), apariţia undelor alfa, scăderea ritmului
respirator, a conductanţei electrice a pielii şi mai buna eliminare a CO2. Pe fondul stării
de relaxare obţinute, se poate introduce desensibilizarea sistematică a lui Wolpe, cea care
reduce considerabil reacţiile anxioase asociate stresului. Metoda este utilă şi în tratarea
fobiilor, iar rezultatele terapeutice ceva mai slabe decât ale relaxării progresive sunt
contrabalansate de posibilitatea deprinderii mai rapide a acestei tehnici.
• Biofeedback-ul6

6
Creatorul ciberneticii, Norbert Wiener, a definit feedback-ul ca „o metodă de a controla un sistem prin
reinserţia la intrările sale a rezultatelor la performanţa sa anterioară.”

17
 Deoarece unele schimbări fiziologice (tensiunea, pulsul sau transpiraţia) apar ca
răspunsuri involuntare ale organismului, câteva exemple grăitoare de control voluntar al
funcţiilor zise „autonome” au stimulat cercetrarea medicală în scopul descoperirii până la
ce punct poate fi învăţat controlul funcţiilor viscerale. Aceaste eforturi s-au materializat
într-o metodă de relaxare adiacentă numită biofeedback, care constă în utilizarea unor
instalaţii electronice ce preiau şi amplifică indicatori ai funcţiilor autonome, pentru a
furniza subiectului informaţii vizuale (osciloscop), auditive (bipuri) sau mixte. Metoda
valorifică o descoperire mai veche a lui Thorndike, legea efectului, potrivit căreia
învăţarea unui comportament este mai rapidă atunci când ea se sprijină pe cunoaşterea
efectelor. Aceasta deoarece efectele pozitive uşurează învăţarea, iar cele negative
diminuează un comportament până la dispariţia sa. Oferind subiectului informaţii
perceptive despre efectele concentrării sale voluntare, în contextul unor funcţii autonome,
apare posibilitatea creşterii progresive a capacităţii de control voluntar al acestora.
Biofeedback-ul poate fi aplicat oricărei funcţii care poate fi măsurată:
- transpiraţia prin răspunsul electrogalvanic al pielii;
- tensiunea musculară prin electromiografie;
- undele craniene prin electroencefalogramă;
- rata cardiacă şi pulsul prin electrocardiogramă.
Succese remarcabile ale acestei metode au fost raportate în migrene, în tulburările de ritm
cardiac sau în durearea cronică (de tip canceros), dar costurile echipamentelor necesare
(de la două sute la zece mii de dolari) fac ca metoda să nu fie încă una larg accesibilă.
• Sabaturile
Anul universitar sabatic este tot al şaptelea an, atunci când un profesor nu are
sarcini de predare. Prin extensie, sabaturile reprezintă timpul liber acordat pentru un
comportament de destindere şi recreere în mediul organizaţional. A fost iniţiat de colegii
şi universităţi, unde profesorii, eliberaţi de sarcinile curente de predare, se puteau angaja
alternativ în cercetare, scris sau călătorii. În principiu, sabaturile permit autodezvoltarea
şi reîntinerirea prin îndepărtarea temporară a persoanei de stresurile unui serviciu regulat.
Această metodă a prins rădăcini şi la nivel organizaţional (firme ca Intel, Aple Computer,
Xerox sau IBM), dar numai la nivelul executiv.
Alte firme cultivă programe de schimb cu universităţile sau cu guvernul, pentru a
permite angajaţilor săi să-şi pună în valoare şi alte talente sau abilităţi solicitate de noile
contexte. Sabaturile par a fi extrem de utile în serviciile unde există o mai mare
probabilitate să apară sindromul de epuizare (burnout).
• Programele de fitness
Exerciile fizice, practicate la sală sau în aer liber, sportul în general, dar şi
drumeţiile, plimbările, excursiile, jogging-ul sunt metode comune şi larg accesibile de
combatere a stresului. Aceasta deoarece ele contribuie la eliminarea excedentului de
adrenalină, produs prin expunerea la stres, îmbunătăţeşte circulaţia sanguină şi utilizarea
oxigenului, ameliorează termoreglarea şi finalmente creşte rezistenţa organismului la
atacul factorilor patogeni. Pe plan psihologic, fitness-ul duce la ameliorarea dispoziţiei,
ameliorează concepţia de sine, reduce absenteismul şi face dă crească performanţele în
muncă. Acestea sunt tot atâtea motive pentru care numeroase firme şi-au dezvoltat
propriile săli de fitness sau au închiriat asemenea spaţii de la cluburile locale, împreună
cu trainerii aferenţi.

18
 • Discuţiile şi scrisul
Valoarea acestor metode derivă din aceea că ele oferă ocazia de a reconstrui şi
integra experienţele stresante prin intermediul expresiei verbale (respectiv scrise). După
ce vorbesc despre o experienţă stresantă, multe persoane cunosc catharsisul, ceeea ce
permite depăşirea experienţei respective şi posibilitatea mişcării înainte. Aceasta
deoarece vorbirea reduce tendinţa de a rămâne obsesiv cramponat de evenimente, creind
posibilitatea de găsi un sens acceptabil experienţei stresante. Managerii se tem de faptul
că discutarea deschisă a emoţiilor legate de muncă ar putea produce disrupţii şi
descreşteri ale productivităţii muncii, dar discutarea sentimentelor într-un cadru controlat
poate fi supapa care reduce tensiunea şi ostilitatea, permiţând angajaţilor să se întoarcă
după aceea la o muncă productivă.
• Descărcarea prin acţiune7
Termen preluat din psihanaliză, acting out poate însemna ţipătul, plânsul, râsul
dezlănţuit sau o acţiune fizică concretă, cum ar fi lovitul cu piciorul a unui obiect/zid,
spartul vaselor etc. Pentru a fi eficace, nu este necesar ca toate acestea să se petreacă în
public. Şi aici este loc de invenţie: şeful unui mic magazin cu amănuntul a descoperit că
lovirea unei perne cu o paletă, timp de 15-20 de minute, după o zi stresantă, face ca serile
sale de acasă să fie mai pline de bucurie şi relaxare. A lovi un sac de box, a arunca
săgeţile la ţintă, ca în jocul numit Darts, a te lupta cu pernele sau chiar sfâşiatul hainelor
pot fi tot atâtea soluţii utile de descărcare a tensiunii acumulate, cu condiţia să nu
rănească pe nimeni (şi deci nici pe subiectul în cauză).
•Dieta
Deoarece aceste principii de alimentare corectă ar putea fi rezumate prin „omul
este ceea ce manâncă”, prezentăm câteva recomandări făcute de Davies, Eshelman &
McKay (1982) în lucrarea lor Zece paşi pentru o bună nutriţie.
• Consumaţi o varietate de elemente: pentru a fi sănătoşi avem nevoie de 40-60 de
nutrienţi.
• Menţineţi-vă greutatea corporală optimă printr-o bună combinaţie de dietă şi
exerciţii fizice.
• Evitaţi grăsimile: o dietă sănătoasă nu va depăşi 30 de procente de grăsimi.
• Consumaţi cât mai multe feluri de alimente integrale (cereale, seminţe, alune, nuci
etc.).
• Evitaţi zahărul, care dă un surplus de energie, dar şi de agitaţie. Suprastimulând
pancreasul, zahărul face să crească iritabilitatea, greaţa, depresia, anxietatea şi -
eventual - diabetul.
• Evitaţi sarea, deoarece a consuma mai mult de 5 grame de sare pe zi poate avea
consecinţe importante asupra hipertensiunii arteriale.
• Evitaţi alcoolul şi cafeina, pentru că ambele secătuiesc organismul de vitamina B,
care ester un factor important de combatere a stresului, fiind mult implicată în
metabolismul cerebral.
• Luaţi vitamine şi suplimente minerale (B, C şi calciu / magneziu în principal).

7
Acting out în engleză.

19
• Faceţi din faptul de a mânca o activitate plăcută şi relaxantă. A mânca într-un
ambient plăcut şi liniştit contribuie la savurarea prânzului. Mesele mici şi dese,
asociate cu perioade de relaxare, sunt mai benefice decât unu-două prânzuri
pantagruelice pe zi.

7. Psihoigiena familiei

Sănătatea mintală este în mare măsură determinată de structura şi dinamica

grupului familial.
Unul dintre criteriile de psihoigienă care se impune încă din momentul proiectării
unui viitor cuplu familial este dat de aprecierea sau evaluarea stării de sănătate
mintală a viitorilor parteneri.
Alte criterii importante în întemeierea unui cuplu familial sunt (Enăchescu,p.169):
- atracţia reciprocă dintre parteneri
- interesele materiale comune
- nivelul social şi profesional
- aspectul moral şi religios confesional
- sitruaţiile impuse
- nivelul cultural-educativ
Starea de sănătate mintală a membrilor familiei depinde, în egală măsură, de tipul de
familie, funcţiile şi atmosfera familială.
Principalele tipuri de familie:
- Familia nucleară, formată din membrii conjuncţi şi copiii care rezultă
- Familia lărgită, familia formată din părinţi, bunici şi nepoţi
- Familia monoparentală. Este reprezentată cel mai des de către mamă şi în cazuri
excepţionale de către tată - în mod obişnuit provine în urma divorţului, a pierderii
unuia dintre părinţi sau a unei legaturi în afara căsătoriei.
- Familia consensuală sau forma leglizată a concubinajului. De obicei , această
căsătorie de probă se definitiovează când apar copiii.
- Familia recompunsă. Este urmarea recăsătorii după divorţ sau decesul unuia
dintre părinţi. Poate asocia copiii din partea unuia dintre părinţi cu ai celuilalt
şi/sau cu cei ai noului cuplu.
Un rol important în ce priveşte starea de sănătate mintală revine celibatului, care
afectează în egală masură atât bărbaţii cât şi femeile. Acesta se concretizează în:
diferenţe de adaptare, existenţa unor stări complexuale, frustări afective sau de ordin

20
moral, aversiune sau teamă pentru viaţa conjugală, deturnarea vieţii de familie în alte
direcţii (acte filantropice, monahism )
În legătură cu starea de sănătate mintală a familiei şi psihoigiena acesteia, sunt
analizate şi statutul şi rolul membrilor familiei: soţul, soţia şi copiii (părinţii şi copii).
Funcţiile familiei:
- funcţia biologică- constă în procrearea,protecţia şi creşterea copiilor
- funcţia juridică –constă în raportuirle de rudenie şi patrimoniale care compun
familia, raportuir consfinţite legal prin actele de stare civilă ce atestă căsătoria,
naşterea,adopţiunea, sivorţul, precum şi administrarea comună a bunurilor
materiale ale familiei
- funcţia economică- constă în asiguraea unui anumit nivel de trai,posibilităţile
material-financiare ale familiei în raport cu veniturile membrilor acestia
- funcţia culturală
- funcţia educativă
- fucnţia psihologică
- funcţia morală
Funcţia de părinte. Nu sunt suficiente vărsta, căsătoria, copii şi condiţiile
materiale pentru a exercita cu succes „meseria de părinte”:
- sentiment parental armonios bine reprezentat şi echilibrat. El se concretizează în
disponibilitatea de a iubi şi de a da, de a se face iubit de copil, de a sacrifica timp
şi resurse materiale pentru el şi de a-i satisface nevoile
- capacitatea de a interacţiona şi comunica cu copilul, ceea ce înseamnă
posibilitatea de a se coborî la nivelul său, de a-i vorbi pe înţeles şi de a-l înţelege
- exemplul personal de demnitate,probitate, disciplină,comportament social,
profesional şi cetăţenesc
- capacitatea de control al reacţiilor negative
- abilitatea de a-l cunoaşte şi evalua pe copil şi de a-i accepta limitele
- Capacitatea de a se adapta diferitelor perioade şi particularităţilor vârstei (unii
părinţi se descurcă mai bine cu copii mici, dar se simt copleşiţi de şcolari sau
adolescenţi. Informarea, discuţiile cu alţi părinţi sunt ocazii de a învăţa cum să
facem faţă rolurilor diferite la vârste diferite. Dacă copilul se schimbă şi noi,
părinţii trebuie să ne schimbăm modalitatea de a ne raporta şi relaţiona cu proprii
copii! )
- Prestigiu în faţa copiilor. Copii nu au nevoie de părinţi-prieteni. Prietenii îi caută,
îi alege copilul după nevoile şi caracteristicile sale. Copii preferă să-şi admire
părinţii, să-i respecte, să-i iubeacă, să ştie că se pot baza pe ei şi pe opinia lor ori
de câte ori au probleme, dar mai ales să se mândrească cu ei. (Atenţie! Pentru
orice copil, părinţii lor, oricum ar fi, sunt ideali şi găsesc ceva cu ce să se laude:
„Tatăl meu este puternic! Mama mea este harnică! Mă iubeste!” etc. Ei au alte
criterii de apreciere decât adulţii)
A fi părinte este lucrul cel mai frumos, care ne dă sens existenţei, care ne
împlineşte şi ne mulţumeşte ca oameni. Nu este un lucru uşor, tocmai de aceea trebuie
să avem răbdare cu noi înşine şi cu proprii copii, astfel ca împreună să ne bucurăm
unii de alţii, să creştem împreună!
Nimeni nu este părintele perfect şi nici reţetă de părinte perfect nu există.

21
 Fiecare copil are nevoie de un părinte perfect pentru el! Fiecare dintre noi trebuie
să ne străduim să răspundem nevoilor copilului nostru, nu unui copil ideal, utopic.
Familii cu rol parental disfuncţional. Aici intervin aspecte legate de: statutul social şi
juridic al familiei; de normele socio-culturale; de numărul membrilor acesteia; de
rolul mamei, al tatălui, al bunicilor, al fraţilor şi surorilor şi al rudelor apropiate; de
relaţiile dintre aceştia; de vârsta părinţilor; de numărul fraţilor şi surorilor şi de poziţia
în fratrie.
Sunt numeroasele ipostazele în care familia şi/sau membrii săi pot constitui cauze
cu rol determinant, declanşant, favorizant, predisponzant, vulnerabilizant sau de
întreţinere a tulburărilor psihice.
Cauzele care conduc la apariţia unor probleme de sănătate psihică ţin de :
- Structura familiei: absenţa acesteia fizic sau doar ca prezenţă psihologică; cea
neconstituită legal, forma monoparentală, cea recompunsă, cea cu copii din mai
multe căsătorii.
- Calitatea părinţilor: prea tineri sau prea în vârstă, cu afecţiuni psihice sau
somatice, cu comportament antisocial, cu nivel cultural scăzut sau provenind din
medii sociale defavorizante, fără un loc de muncă stabil, lipsiţi de resurse
materiale sau de siguranţa zilei de mâine.

Psihoigiena şcolară

Psihoigiena şcolară se referă în primul rând la cerinţele psihoigienice şi ergonomice

ale învăţării eficiente.
Aceste cerinţe se referă atât la condiţiile fizice, materiale ale activităţii de învăţare
cât şi la cele psihofiziologice.
Condiţiile fizice se referă la:
- Poziţia corectă la masa de studiu (coloana vertebrală dreaptă, spatele rezemat de
speteaza scaunului, umerii drepţi, mâinile pe masa de studiu aşezate cu coatele la
distanţe egale de marginea mesei, pentru a preveni deformările coloanei
vertebrale şi ale umerilor.)
- Materialul de studiu trebuie să fie înclinat la un unghi de minimum 45 de grade
faţă de planul orizontal al mesei.
- Distanţa optimă dintre ochi şi sursa de citire trebuie să fie aproximativ de 35-45
cm.
- Lumina trebuie să fie potrivită (40-60W) şi să bată din partea stângă
- Condiţii de microclimat al învăţării: confort termic (18-22 grade Celsius),
umiditate (30-70%), ventilaţia sau aerisire periodică pentru a asigura oxigenul
necesar ţesuturilor cerebrale; pereţii să aibă o cromatică adecvată,odihnitoare.
Condiţiile psihofiziologice se referă mai ales la procesele psihice antrenate în
învăţare şi modul în care acestea pot fi optimizate dar şi la efectele oboselii şi
suprasolicitării asupra performanţelor intelectuale.
Curba zilnică a învăţării

22
Cercetările psihologice şi cronobiologice moderne au constatat că maximul activităţii
intelectuale pe parcursul unei zile este între orele 8-13 şi 17-21.
Deşi fiecare dintre noi are propriul stil de învăţare şi un bioritm anume, putem
vorbi despre o anumită tendinţă întâlnită la majoritatea oamenilor:
• Cea mai mare productivitate a învăţării se înregistrează dimineaţa, între orele
9-11, după care curba capacităţii de învăţare scade treptat instalându-se
oboseala, neatenţia, plictiseala şi chiar starea de somnolenţă.
• Cea mai scăzută productivitate a învăţării este între orele 13-15. În general,
după o oră şi jumătate de la masa de prânz, curba capacităţii de învăţare
începe să crească treptat.
• După amiaza curba capacităţii de învăţare atinge un maximum între orele
17,30 – 19,30 dar fără a-l egala pe cel de dimineaţă, după care scade treptat
spre ora obişnuită de culcare.
În privinţa performanţelor mnezice, cercetările psihologice au demonstrat că
memoria de scurtă durată are performanţe mari dimineaţa, iar memoria de lungă
durată are performanţe mari după-amiaza. Aşadar, ceea ce se învaţă după-amiaza
şi seara se reţine mai bine decât ce se însuşeşte dimineaţa.

Persoanele introvertite sunt mai active şi obţin performanţe crescute dimineaţa,

ele preferând să lucreze dis de dimineaţă şi să se culce seara devreme.
Extrovertiţii sunt mai activi şi au performanţe mai ridicate seara, se culcă mai
târziu şi le place să doarmă mult.

Pe parcusrul unei săptămâni performanţele în învăţare evoluează astfel: lunea şi

sâmbăta se înregistrează valori mai scăzute,iar miercuri şi joi cele mai ridicate.
Activitatea organismului se caracterizează printr-o serie de biopsihoritmuri
ciclice, cu o durată cuprinsă între 4 şi 6 ore. În timpul zilei se înregistrează cinci
vărfuri fiziologice ( spre orele 5,11,16,20 şi 24) dar şi cinci „căderi” (2,9,14,18 şi
22).
Pentru a preveni surmenajul şi scăderea randamentului în învăţare trebuie
respectate următoarele cerinţe:
- după fiecare 40-50 de minute de concentrare faceţi o pauză de 10-15 minute în
care fie că vă relaxaţi şezând întins cu ochi închişi pe un pat sau fotoliu, fie că vă
găsiţi o preocupare cu caracter recreativ (plimbare, muzică, gimnastică, jocuri
sportive, conversaţii etc.) care să solicite alţi centri nervoşi.
- Alternanţi în învăţare disciplinele mai grele cu cele mai uşoare
- Aplicaţi în permanenţă principiul asolamentului intelectual optim: varierea
conţinututrilor de predare-învăţare pentru evitarea monotoniei, a plictiselii,
dezinteresului.
- Asigurarea orelor şi condiţiilor de odihnă pentru un somn de noapte normal

Teoriileprivind specializarea emisferelor cerebrale şi stilul de învăţare au evidenţiat

faptul că fiecare persoană îşi poate optimiza capacitatea de învăţare folosind un mediu
ambiant optim. Prezentâm mai jos câteva dintre recomandările făcute într-o lucrare
ce are ca scop optimizarea capacităţii de învăţare,plecând dela stilul personal de
învăţare şi dominanţa emisferică. (Lincksmann,1999, p.89-91)

23
Superlegătura Ambientul optim pentru învăţare Strategii de adaptare a unui ambient
incompatibil
Elevii vizuali • Materialul scris şi vorbitorul sunt • Încercaţi să staţi cât mai în faţă
de emisferă foarte vizibili • Păstraţi-vă locul în ordine.oferiţi-
stângă • Nu există dezordine sau vă să organizaţi, să decoraţi rstul
dezorganizare vizuală încăperii
• Materialul tipărit este lipsit de erori • Corectaţi erorile din materialele
• Pot lucra cu sau fără muzică sau tipărite
distrageri auditive. Deoarece nu • Solicitaţi un grafic cu termene.
sunt acordaţi auditiv Purtaţi un ceas
• În încăpere există sisteme de fişat, • Oferiţi-vă să cronometraţi durata
agende, grafice, orare, calendare şi cursurilor, seminariilor
ceasuri
• Profesorul soseşte şi pleacă la timp
Elevii vizuali • Materialul scris şi vorbitorul sunt • Staţi cât mai în faţă
de emisferă foarte vizibili • Păstraţi-vă locul atrăgător,colorat
dreaptă • Ambient vizual atrăgător, colorat şi şi bine aranjat
creativ • Oferiţi-vă să decoraţi zona de
• Locuri confortabile clasă unde trebuie să priviţi
• Orar flexibil care vă permite să • Alegeţi un scaun confortabil sau
veniţi şi să plecaţi la diverse ore aduceţi o pernuţă pentru a spori
confortul
• Folosiţi un calendar decorativ, cu
cod de culori,pe care să urmăriţi
termenele. Lipiţi pe elmesaje
scrise pe autocolante,pentru a vă
atrage atenţia şi a vă reaminti
termenele
Elevii • Îi puteţi asculta pe alţii şi vă puteţi • Staţi cu cineva care va discuta
auditivi de discuta propriile dvs idei subiectul cu dvs.
emisferă • Doar câte un stimul auditiv odată • Staţi într-un loc de unde-l puteţi
stângă • Fără fundal mizical întimp ce auzi bine pe vorbitor. Evitaţi
studiaţi sau citiţi zonele cu distrageri auditive
• Linişte pentru lectură sau studiu • Aduceţi căşti sau dopuri pentru
• În ambientul organizat există urechi, ca să eliminaţi muzica sau
sisteme de fişat, agende şi grafice sunetele ce distrag de la strudiu
orare sau lectură
• Vorbitorul se aude clar • Dacă trebuie să vorbiţi de unul
• Profesorul oferă termene,vine şi singur sau să citiţi cu glas tare,
pleacă la timp aşezaţi-vă într-o zonă unde nu-i
deranjaţi pe alţii
• Solicitaţi un orar. Purtaţi un ceas.
Elevii • Sunetele din ambient sunt plăcute • Ascultaţi muzică în timp ce
auditivi de • Sunetele sunt armonioase între ele; efectuaţi activităţi ce nu necesită
amisferă de exemplu, sunetele naturale gândire abstractăp sub forma

24
dreaptă combinate cu muzica
• Se vorbeşte cât mai puţin posibil,
cu accentuarea cuvintelor-cheie
• Scaune confortabile
• Orar flexibil
• Vorbitorul este perfect audibil
• Linişte absolută în timpul studiului
• Absenţa muzicii de fundal întimpul
studierii sau lecturii
Elevii tactili • Ambientul este confortabil din
de emisferă punct de vedere fizic şi emoţional
stângă • Puteţi sta alături de oamenii care
vă plac
• Cunoaşteţi programul şi puteţi
vedea un ceas
• Camera este organizată şi ordonată
• Vi se permite să scrieţi, să desenaţi
şi să mâzgăliţi în timp ce ascultaţi
sau citiţi
• Puteţi lucra cu sau fără muzica
dorită
• Profesor cu stil de comunicare
pozitiv
Elevii tactili • Scaune confortabile
de emisferă • Ambient confortabil din punct de
dreaptă vedere fizic
• Puteţi sta lângă persoanele care vă
plac
• Vi se îngăduie să deseneţi, să
schiţaţi
• Puteţi lucra cu muzică, dar trebuie
25
cuvintelor
• Staţi într-un loc de unde puteţi
auzi vorbotorul şi evitaţi zonele cu
distrageri sonore
• Staţi alături de cineva care poate
repeta lent punctele-cheie şi
instrucţiunile verbale, dacă este
nevoie, până le pricepeţi
• Staţi pe un scaun confortabil sau
aduceţi o pernuţă pentru a spori
confortul
• Aduceţi căşti sau dopuri pentru
urechi, ca să eliminaţi distragerile
• Staţi pe un scaun confortabil sau
aduceţi o pernuţă pentru a spori
confortul
• Dacă nu vă place aerul condiţionat
sau căldura staţi departe de
venmtilatoaresau termosuflante.
Dacă nu văplac razele de soare,
eviutaţi-le; dacă vă place soarele
sau verdeaţa, asezaţi-vă lângă
fereastră.
• Alegeţi un loc unde să vă simţiţi
confortabil emoţional. Aşezaţi-vă
lângă oamenii care văplac.
• Solicitaţi un program cu termene
orare. Purtaţi ceas.
• Folosiţi o agendă pentru a vă
organiza hârtiile
• Ţineţi la îndemână hârtie şi pixuri.
Asezaţi-vă într-un loc unde
mâzgălirea, scrisul sau ationgerea
obiectelor nu-l deranjează pe
profesor sau pe ceilalţi elevi
• Dacă aveţi nevoie de muzică,
aduceţi-vă căşti
• Alegeţi un loc unde să vă simţiţi
confortabil fizic şi emoţional.
• Dacă vă plac peisajele asezaţi-vă
lângă fereastră.
• Staţi lângă cineva care vă place
• Ţineţi la îndemână
hărtie,pixuri,markere ca să puteţi
desena, schiţa, fără să-i deranjaţi
 să fie una care vă place
• Orar flexibil
• Profesorul este cineva care vă
place şi pe care îl admiraţi
Elevii • Spaţiu suficient ca să vă puteţi
kinestezici de plimba sau întinde
emisferă • Puteţi săvă ridicaţi de pe scaun sau
stângă să lucraţi în picioare
• Scaune confortabile
• Există table sau flip chart-uri, care
vă permit să staţi înpicioare şi să
scrieţi
• Ambient ordonat
• Orar şi grafic de termeni
Elevii • Spaţiu suficient pentru mişcare şi
kinestezici de întindere
emisferă • Vă puteţi ridica de pe scaun pentru
dreaptă a lucra în picioare
• Sala are scaune confortabile,
canapele pe care vă puteţi tolăni
sau spaţiu pentru a vă aşeza pe
podea
• Puteţi juca jocuri de învăţare sau
de mişcare
• Vi se permite să lucraţi cu sau fără
muzică
• Puteţi privi pe fereastră, sau atunci
când studiaţi, puteţi folosi un
paravan pentru a bloca vederea
activităţilor altor indivizi
• Există table sau flip chart-uri, care
26
pe ceilalţi
• Dacă va place muzica, aduceţi
căşti
• Folosiţi un calendar cu cod cu
culori sau autocolante pentru a vă
reaminti termenele
• Ţineţi la îndemână pe masă
obiecte sau bunuri personale care
să vă facă să vă simţiţi bine.
Conferiţi mesei la care lucraţi o
notă personală
• Staţi mai spre fundul sălii, ca să vă
puteţi ridica şi plimba fără să-i
distrageţi pe alţii
• Purtaţi un ceas, ca să urmăriţi
timpul. Solicitaţi orarul
• Aduceţi un joc interesant, o
activitate sau ceva ce puteţi face
liniştit la locul dvs când vă
plictisiţi
• Dacă vă place muzica, aduceţi
căşti
• Dacă vă plictisiţi, faceţi exerciţii
cu mâinilşe sau cu picioarele
• Atunci când studiaţi, faceţi-o într-
un separeu, sau puneţi un paravan
ori o carte pentru a nu tulbura
mişcările altor persoane
• Alegeţi un loc în care vă puteţi
deplasa fără a-i deranja pe alţii,
preferabil în fundul încăoerii
• Asiguraţi-vă că scaunul este
confortabil
• Aduceţi un joc atractiv sau
întreprindeţi alt fel de acţiune care
poate fi făcută în linişte, dacă vă
plictisiţi
• Dacă vă place muzica ascultaţi-o
în căşti, în timp ce învăţaţi
• Staţi într-un separeu, sau puneţi
un paravan ori o carte pentru a nu
tulbura mişcările altor persoane
• Folosiţi un calendar cu cod de
culori, sau utilizaţi autocolante ca
să vă reamintiţi programul
 vă permit să staţi înpicioare şi să
scrieţi
• Puteţi să veniţi mai târziu sau să
plecaţi mai devreme, când v-aţi
terminat treaba, ori să lucraţi mult
noaptea după ora de încheiere

Culorile sunt şi ele importante. De exemplu, roşul incită la acţiune. Albastrul şi

portocaliul inspiră destindere şi favorizează vindecarea.galbenul facilitează
concentrarea şi studiul.
Mirosurile sunt şi ele importante (rolul aromoterapiei demonstrează acest lucru)
memoria olfactivă este cea mai dezvoltată. Mirosul delavandă inpiră calm şi
armonie,mirosul de verbină înveseleşte. Mirosul de vanilie, de coriandru şi mirosul
tămâii favorizează concentrarea şi activitatea intelectuală. Mirosul de scorţişoară
suscită activitatea şi persdeverenţa. (C. Drapeau, 1994, pp.65-66)

Alimentaţia şi capacitatea deînvăţare

Alimentaţia sănătoasă şi echilibrată favorizează munca intelecrtuală şi capacitatea

deînvăţare. Există multe cercetări în acest domeniu , mai ales cele ce privesc
alimentaţia sugarilor şi copiilor.
În primul rând ,la nou-născuţi, un aport insuficient în calorii şi proteine antrenează
în copilărie anumite întârzieri intelectuale.
O carenţă în proteine împiedică o bună dezvoltare a sistemului nervos şi a
întregului corp. O carenţă de fier este frecvent întâlnită la copiii care au probleme de
atenţie. În acest caz, lipsa de atenţie pare să fie datorată unei lipse de energie inerente
condiţiei anemice cauzate de carenţa de fier, fiindcă aceşti copii posedă un indice
intelectual normal.
La copii, micul dejun este, de asemenmes,

Spaţiul social şi sănătatea mintală

27
 Structura şi dinamica socială reprezintă unul dintre factorii importanţi cu rol formativ
şi de protecţie a stării de sănătate mintală pentru grupul comunitar-uman.
Sănătatea mintală variază în raport cu tipul de societate. În societăţile închise,
tradiţionale, conservatoare cu un model sociocultural stabil, sănătatea minatlă este
mai bine asigurată.
În societăţile deschise, care presupun schimbări rapide, care solicită la maximum
capacităţile de adaptare ale persoanei, sănătatea mintală este ameninţată de factori
agresivi.
Efectele mass-mediei sunt cele mai evidente în societatea actuală.
Mulţi specialişi în domeniul educaţiei alături de psihologi şi sociologi, atrag
atenţia asupra unor efecte negative imporatante a mass-media.
J. Delors în lucrarea „Comoara lăuntrică” subliniază unul dintre efectele perverse
ale mass-mediei asupra concepţiei despre lume şi viaţă ale elevilor şi anume, deformarea
realităţii, mai ales atunci când ei îşi petrec multe ore în faţa televizorului: „Copii au
început să vină la şcoală având din ce în ce mai mult în minte imaginile unei lumi – reale
sau imaginare- foarte depărtate de graniţele constituite de spaţiul familiei şi al comunităţii
în care trăiesc.” (J. Delors,p.120)
Acelaşi autor atrage atenţia şi asupra unui alt aspect negativ:„structurarea de către
mass-media a tuturor acestor mesaje în secvenţe scurte a afectat în mod negativ
capacitatea de concentrare a copiilor şi, prin urmare, a afectat relaţiile existente în cadrul
sălii de clasă” .” (idem). De asemenea, un alt efect pervers al mass –mediei mult mai
subtil este acela ce ţine de socializarea elevilor. Aparent mas-media încurajează
comunicarea între indivizi/grupuri fără frontiere spaţio-temporale, dar studiile
psihologice au evidenţiat faptul că indivizii din „era comunicării”se simt izolaţii, sunt
retraşi într-o lume a lor, devenind „stângaci” în relaţiile umane faţă în faţă. Aceste efecte
sunt uşor sesizabile mai ales la adolescenţi.
„Accesul la lumea virtuală poate determina diminuarea simţului realităţii şi că
procesul educaţional şi accesul la cunoaştere scapă, dintr-un anumit punct de vedere,
sistemelor educaţionale instituite, ceea ce poate avea consecinţe importante pentru gradul
de socializare a copiilor şi adolescenţilor.” .” (J. Delors,p.49)
Printre elementele mass-media care a ridicat numeroase critici se situază pe prim
plan televizorul. Deşi sunt şi autori care recunosc rolul televizorului în prmovarea unui
anumit stil de viaţă care i-au ajutat pe oameni să se adapteze unor cerinţe ale societăţii,
majoritatea subliniază efectele negative : infantilizarea auditorului, vulgalizarea culturii,
promovarea unor modele medoicru, cultivarea unei concepţii iluzorii despre viaţa de
familie,etc. Redăm mai jos câteva dintre aceste opinii:
„Mulţi cercetători (Postman,1987; Hartley,1987) au afirmat că televizorul
determină infantilismul sau regresul” (R.Silverstone,p.29)

„Televizorul este, atât din punct de vedere istoric,cât şi social, un canal de

comunicare al suburbiei” (R.Silverstone,p.66) „Este suburban prin forma şi conţinutul
programelor sale. Prin includerea sa în însăşi viaţa de zi cu zi. Prin exprimarea şi întărirea
echilibrului specific dintre izolare şi integrare, uniformitate şi varietate, culturi şi
identităţi (globale şi restrânse) care sunt, într-adevăr, semnul existenţei suburbane.”
(R.Silverstone,p.71)

28
 Echilibrul fragil dintre spaţiul public şi cel privat este o caracteristică a societăţii
actuale, promovat prin mass- media (vezi „celebrele” emisiuni de tip Big Brother în
care „ochiul public” invadează intimitatea )

29