Sunteți pe pagina 1din 46

DICTIONAR DE TERMENI LITERARI

Figură de stil

Figurile de stil sunt procedee prin care se modifică înţelesul propriu al unui
cuvânt sau construcţia gramaticală uzuală pentru a da mai multă forţă unei imagini sau
expuneri. În prezentarea celor mai importante figuri de stil se ţine seamă de gradul lor de
complexitate şi de relaţiile care se stabilesc între ele.

Figurile de stil pot fi definite drept cuvinte sau grupuri de cuvinte (expresii) ce
modifică raporturile fireşti dintre semnificant şi semnificat. Modificarea este înregistrată
ca o deviere de la modul curent, „normal” în care se realizează corespondenţa dintre
obiectul desemnat şi cuvântul ce-l denumeşte.

o 1.1 Figuri de stil


 Aliteraţia
 Asonanţa
 Onomatopeea
 Rima
 Sincopa
 Afereza
 Apocopa
o 1.2 Figuri de stil la nivel morfologic şi sintactic
 Repetiţia
 Enumeraţia
 Asident
 Elipsa
 Aposiopeza
 Brahilogia
 Anacolutul
 Inversiunea
 Hiperbatul
 Apostrofa
 Interogaţia (întrebarea) retorică
 Invocaţia retorică
 Eufemismul
 Gradaţia
 Imprecaţia
 Invectiva
o 1.3 Figuri de stil la nivel semantic sau figuri de cuvânt
 Comparaţia
 Metafora
 Epitetul
 Metonimia
 Sinecdoca
 Personificarea
 Hiperbola
 Antiteză

Aliteraţia

Aliteraţia constă în repetarea consoanelor sau silabelor initiale

Ex. Prin vulturi vântul viu vuia,/Vrun prinţ mai tânăr când trecea. (Nunta Zamfirei,
George Coşbuc)

Asonanţa

Asonanţa consă în repetarea unor sunete cu timbru apropiat.

Toate pasarile dorm,

Numai una n-are somn (În grădina lui Ion, din folclor)

Onomatopeea

Onomatopeea este un cuvânt alcătuit pe modelul armoniilor imitative, prin care se imită
sau sugerează sunete naturale.

Ex.: Tropotele de pe coridor i-au determinat să iasă din sala de şedinţe.

Rima

Rima este o potrivire a sunetelor de la sfârşitul a două sau mai multe versuri.

Ex. „La un semn deschisă-i calea şi s-apropie de cort

Un bătrân aşa de simplu, după vorbă, după port.

- "Tu eşti Mircea?"


- - "Da-mpărate!"
- - "Am venit să mi te-nchini,
- De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini."( Scrisoarea III, Mihai
Eminescu)

Sincopa

Sincopa constă în eliminarea unui sunet sau grup de sunete în interiorul unor cuvinte.

Ex.: dom’le, mulţim (în loc de mulţumim)

Afereza
Afereza constă în eliminarea unui sunet sau grup de sunete de la începutul unui cuvânt.

Ex.: ’nalt, ’ngrămădeală

Apocopa

Apocopa constă în căderea unui sunete sau grup de sunete de la sfârşitul unui cuvânt.

Ex.: copilu’, săru’ mâna

Figuri de stil la nivel morfologic şi sintactic

Repetiţia

Repetiţia constă în reluarea unui cuvânt sau a unei expresii în diferite poziţii ale
enunţului.

La rândul ei, poate apărea în forma de:

• Anafora - care constă în repetarea unui cuvânt sau a unei expresii în propoziţie şi
a unor propoziţii în frază, pentru a accentua o anumită idee.

Ex.: Era casa pe care şi-o dorise din copilărie, casa pe care o visase de atâtea ori, casa
pe care de atâtea ori o desenase, casa perfectă; casa pe care nu şi-o putea însă permite.

• Epifora - care constă în reluarea unui cuvânt la sfârşitul unei propoziţii sau a unei
propoziţii la sfârşit de frază.

Ex.: În guvern se fură, în parlament se fură, în justiţie se fură, până şi din Biserică se
fură.

• Anadiploza - care constă în reluarea ultimei părţi dintr-o propoziţie în propoziţia


următoare.

Ex.: Au năpustit în biroul directorului angajaţii, angajaţi care nu şi-au primit salariile
de trei luni.

• Antanaclaza - care permite realizarea unor jocuri de limbaj prin repetarea unui
cuvânt, figură de stil bazată pe polisemie şi omonimie.

Ex.: În acestă problemă ar trebui să arate că este moţ şi nu cu moţ.

Enumeraţia

Enumeraţia constă în prezentarea succesivă a unor fapte sau aspecte. Relaţia ce se


stabileşte între termenii enumerării este una de coordonare.
Enumerarea poate fi întâlnită sub formă de:

• Polisident - enumeraţie în care elementele enunţului sunt legate prin conjuncţii.

Ex.: Nici nu mai vrea să locuiască împreună cu părinţii, nici singură nu vrea să stea.

• Epimona – constă în utilizarea în mod excesiv a conjuncţiilor coordonatoare.

Ex.: Fata asta este şi inteligentă, şi frumoasă, şi harnică, şi tot ce-ţi poţi dori.

Asident

Asidentul constă în suprimarea conjuncţiilor coordonatoare dintre cuvinte sau dintre


propoziţii.
Ex.:Toţi, politicieni, manifestanţi, poliţişti, au cântat împreună până au răguşit.

Elipsa

Elipsa constă în suprimarea unei părţi din enunţ, pentru că este neesenţială sau se poate
deduce din context.

Ex.: Primul motiv vi l-am explicat. Iar al doilea derivă direct din primul. (se evită
repetarea cuvântului motiv).

Aposiopeza

Aposiopeza este procedeul de întrerupere a enunţului, parte omisă fiind considerată de


prisos sau subînţeleasă.

Ex.:Banca i-a anunţat de furtul din conturi. Cine însă le va da banii înapoi...

Brahilogia

Brahiologia constă în evitarea reluării în enunţ a unor termeni exprimaţi anterior.

Ex.: Unii studenţi au lipsit de la conferinţă, alţii au fost prezenţi şi foarte activi.

Anacolutul

Anacolutul este o construcţie gramaticală greşită, ce ilustrează lipsa de cultură sau lipsa
de logică ale unor enunţuri formulate de unele persoane.

Daţi-mi voie! Daţi-mi voie! (...) Din doua una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască,
primesc! dar sa nu se schimbe nimica, ori sa nu se revizuiască primesc! dar atunci să se
schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele esenţiale. Din această dilemă nu puteţi ieşi...
Am zis! (O scrisoare pierdută, I.L.Caragiale)
Inversiunea

Inversiunea constă în răsturnarea cuvintelor în propoziţie, pentru a pune în evidenţă un


anumit termen.

Ex.:Impertinentul participant a fost scos afară din sala de conferinţe.

Desteptul copil a luat nota 10.

Hiperbatul

Hiperbatul este o inversare în topica normală prin care termenul asupra căruia se
doreşte atragerea atenţiei este plasat în final.

Ex.: Cine până la ora aceasta nu ştie despre ce e vorba, va afla acum: discutam despre
rolul Bisericii în stat.

Apostrofa

Apostrofa este o întrerupere a expunerii în care vorbitorul adresează unui


interlocutor (prezent sau absent) o întrebare, afirmaţie sau exclamaţie.

Ex.: Campania lor a avut rezultate foarte bune, dar cred oare domnii directori ai
companiei că ne pot minţi pe faţă?

Interogaţia (întrebarea) retorică

Interogaţia retorică este o întrebare la care nu se aşteaptă răspuns, acesta fiind


evident şi cuprins sau sugerat în enunţ.

Ex.:Poate cineva învăţa într-o zi ceea ce noi studiem de ani buni?

Invocaţia retorică

Invocaţia retorică este o rugăminte adresată divinităţii, muzelor sau unor


persoane reale pentru a cere ajutor.

Ex. Cum nu vii tu Ţepes Doamne, ca punând mâna pe ei

Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei (Scrisoarea III, Mihai Eminescu).

Eufemismul
Eufemismul - constă în îndulcirea unei expresii dure sau jignitoare, prin
înlocuirea ei cu alta.

Ex.: şi-a pierdut viaţa, în loc de a murit.

Gradaţia

Gradaţia - constă în trecerea treptată, crescândă sau descrescândă, de la o idee la


alta şi prin care se urmăreşte scoaterea în evidenţă a ideii sau nuanţarea exprimării.

Călăreţii împlu câmpul şi roiesc după un semn

Şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn;

Pe copite iau în fuga faţa negrului pământ,

Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt;

Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni,

Orizontu-ntunecându-1, vin săgeţi de pretutindeni... (Scrisoarea III, Mihai Eminescu).

Imprecaţia

Imprecaţia - figură de stil prin care se exprimă, sub formă de blestem, dorinţa pedepsirii
unei persoane.

Te blestem sa te-mpuţi pe picioare.

Să-ţi crească măduva, bogată şi largă,

Umflată-n sofale, mutată pe targă.

Să nu se cunoască de frunte piciorul,

Rotund ca dovleacul, gingaş ca urciorul.

Oriunde cu zgârciuri ghiceşti mădulare,

Să simţi ca te arde puţin fiecare. (Blesteme, Tudor Arghezi)

Invectiva

Invectiva - Exprimarea violentă, apostrofă necruţătoare la adresa unei persoane etc.

Prea v-aţi arătat arama, sfâşiind aceasta ţară,


Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,

Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,

Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi - nişte mişei! (Scrisoarea III, Mihai Eminescu).

Figuri de stil la nivel semantic sau figuri de cuvânt

Comparaţia

Comparaţia este una dintre cele mai frecvente figuri de stil şi constă în alăturarea a doi
sau mai mulţi termeni cu scopul evidenţierii primului termen.

Originalitatea, care devine criteriul principal de apreciere a acestei figuri de stil în operele
literare, poate fi realizată în următoarele tipuri de comparaţii, determinate de natura
termenilor care se compară:

• un termen concret cu altul tot concret: „Pe un deal răsare luna, ca o vatră de
jăratic“ (M. Eminescu, Călin - file din poveste)
• un termen abstract cu altul concret: „Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri“ (M.
Eminescu, Trecut-au anii)
• un termen concret cu unul abstract: „Soarele rotund şi palid se prevede printre
nori | Ca un vis de tinereţe printre anii trecători“ (V. Alecsandri, Iarna)
• un termen abstract cu altul abstract: „Anii tăi se par ca clipe | Clipe dulci se par
ca veacuri“ (M. Eminescu, O, rămâi)

Expresivitatea unei comparaţii este şi în funcţie de caracterul cât mai diferit al domeniilor
din care provin termenii ei. O asociere între uman şi vegetal întâlnim în poezia „Dar
ochii tăi?“:

Prin ce minuni ciudate şi zămisliri încete

S-a săvârşit în sâmburi asemenea scumpete?

În pleoape, ca petala de floare de gutui. (Dar ochii tăi?, Tudor Arghezi)

Metafora.

Metafora este figura de stil prin care se trece de la sensul obişnuit al unui cuvânt
la alt sens, prin intermediul unei comparaţii subînţelese. Procesul de realizare a metaforei
constă în „punerea semnului identităţii între două obiecte diferite (lucruri, fiinţe,
persoane) prin numele lor, pe baza unei analogii“.

Să urmărim exemplul metaforei din poezia eminesciană Melancolie:

Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,


Prin care trece albă regina nopţii moartă. (Melancolie, Mihai Eminescu).

Această metaforă presupune o comparaţia iniţială: „luna ca o regină moartă a nopţii“,


comparaţie bazată pe două similitudini: paloarea astrului şi a unei fiinţe moarte,
unicitatea lunii pe cerul nopţii şi prezenţa ei dominantă faţă de celelalte corpuri cereşti,
însuşi care apare şi în alte poezii ale lui M. Eminescu. De exemplu, în Scrisoarea I:

Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci. (Scrisoarea I, Mihai Eminescu).

În cazul imaginii artistice din poezia Melancolie, comparaţia apare prescurtată, în


lipsa adverbului de comparaţie (cu valoare de prepoziţie) ca şi a termenului lună, în acest
mod realizându-se concentrarea prin metaforă, care conferă o expresivitate sporită
textului poetic. Contextul ne ajută să intuim primul termen al presupusei comparaţii chiar
în absenţa lui, ceea ce demonstrează că, în înţelegerea metaforei, nu putem face abstracţie
de suportul contextului.

Metafora este o figură de stil esenţială, întrucât ea stă la baza altor figuri, cum
sunt personificarea, alegoria, metonimia, sinecdoca, epitetul.

Clasificarea metaforei

• Clasificarea, după Ortega y Gasset, - în metafora conştiinţei-tablă (metaforă


simplă cu o singură semnificaţie; sens denotativ - propriu) şi metafora conştiinţei-
vas (metaforă complexă cu mai multe semnificaţii; sens conotativ)
• Clasificarea, după Tudor Vianu, - în metaforă explicită şi metaforă implicită - in
absentia (alcătuită dintr-un singur cuvânt cu valoare de sugestie, de regulă pe
lângă o construcţie verbală; se aseamănă cu simbolul)
• Clasificarea, după Lucian Blaga, - în metaforă plasticizantă şi metaforă
revelatorie.

Epitetul

Epitetul este figura de stil constând în determinarea unui substantiv sau verb
printr-un adjectiv, adverb etc., menit să exprime acele însuşiri ale obiectului care
înfăţişează imaginea lui aşa cum se reflectă în simţirea şi fantezia scriitorului.

„Epitetul nu este o figură de stil în sine, ci numai un purtător de figuri de stil. Orice
atribut, nume predicativ sau circumstanţial de mod este numit epitet când conţine în
acelaşi timp o metaforă, o metonimie, o sinecdocă, o hiperbolă etc., sau când face el
însuşi să apară o asemenea figură. Dacă nu cuprinde aşa ceva, atunci el nu este epitet.“

Nu orice element determinant (adjectiv sau adverb) este epitet. În situaţii ca cele din
textele de mai jos determinarea este neutră din punct de vedere stilistic, fără să implice
participarea imaginaţiei sau afectivităţii scriitorului:
• „[...] şi părinţii, şi fraţii, şi surorile îmi erau sănătoşi.“ (I. Creangă, Amintiri din
copilărie)
• „Atâta obidă se abătu asupra lui, încât sub pleoapele închise închipuirea-i dădi
buzna [...].“ (Ionel Teodoreanu, La Medeleni)

Dacă în cazul exemplului de mai sus reprodus din opera lui I. Teodoreanu, adjectivul
„închise“ ar fi înlocuit cu altul, care să presupună o metaforă, cum ar fi „zăvorâte“, atunci
termenul câştigă în expresivitate şi devine epitet.

În versurile lui Tudor Arghezi din poezia Testament:

„În seara răzvrătită care vine


De la străbunii mei până la tine [...]
Durerea noastră surdă şi amară“,

epitetul „răzvrătită“ presupune la bază o personificare, iar epitetele „surdă“ şi „amară“


sunt rezultatul unei metonimii în care s-a înlocuit efectul prin cauză.

Epitetele au rolul important de plasticizare a imaginii artistice precum şi cel de


atragere a cititorului.

Metonimia

Metonimia-figură de stil înrudită cu metafora, care constă în înlocuirea cauzei


prin efect, a efectului prin cauză, a operei cu numele autorului, a unui produs cu originea
lui, a concretului cu abstractul etc., pe baza unei relaţii logice:

Ex:”La noi sunt cântece şi flori,

Şi lacrimi multe, multe…” Goga

Metonimia poate exprima 1) Cauza prin efect; 2) Efectul prin cauza; 3) Denumirea
recipientului în locul conţinutului 4) Semnul în locul obiectului semnificat.

Sinecdoca

Sinecdoca este o figură de stil care constă în lărgirea sau restrângerea sensului
unui cuvânt prin folosirea întregului în locul părţii (şi invers), a particularului în locul
generalului, a materiei din care este făcut un lucru în locul lucrului însuşi etc. Astfel, în
expresia „50 de capete de vite“, „capete“ este folosit pentru a desemna animalele cu totul.
În propoziţia „Această firmă deţine cele mai bune creiere din ţară.“, „creiere“
desemnează oamenii cu cele mai strălucite minţi.

Personificarea
Personificarea este figura de stil (procedeul artistic) prin care lucrurilor, obiectelor
li se atribuie însuşiri umane (exemplu: norii plâng; soarele râde; stelele clipesc; păsărelele
şoptesc; vântul aleargă; sălciile triste; pisica vorbeşte lin).

Hiperbola

Hiperbola este un procedeu artistic prin care se exagerează intenţionat, mărind


sau micşorînd, trăsăturile unei fiinţe, ale unui lucru, fenomen, sau eveniment, pentru a-i
impresiona pe cititori.

Ex: "Gigantică poartă-o cupolă pe frunte," ( G.Coşbuc, Paşa Hassan)

Antiteză

Antiteza este o figură de stil care constă în opoziţia dintre două cuvinte, fapte,
personaje, idei, situaţii. În creaţia lui M. Eminescu antiteza apare şi în formularea unor
titluri: Venere şi Madonă, Înger şi demon, Împărat şi proletar.

Exemplu

„Ea un înger ce se roagă – El un demon ce visează;

Ea o inima de aur – El un suflet apostat.” (M. Eminescu)

• Specie literară - categorie de opere literare în cadrul fiecărui gen.

Criteriile care determină clasificarea în specii literare sunt diverse: sentimentul dominant,
dimensiunile operei, forma, etc.

• Speciile literare ale genului liric utilizează prin excelenţă versul şi cuprind:
o pentru folclor:
 doina
 cântecul
 bocetul
 strigăturile
o pentru poezia cultă:
 oda
 imnul
 satira
 epigrama
 elegia
 romanţa
 meditaţia
 pastelul

• Speciile literare ale genului epic cuprind:


o pentru creaţie populară:
 legenda
 balada
 cântecele rituale
 basmul
o pentru creaţie cultă:
 fabula
 poemul
 epopeea
 schiţa
 nuvela
 romanul
• Speciile literare ale genului dramatic cuprind:
o tragedia
o comedia
o drama

În cadrul fiecărei specii literare pot exista subdiviziuni.

Ca şi genurile, speciile literare se pot adesea întrepătrunde sau suprapune.

• Speciile literare ale genului liric utilizează prin excelenţă versul şi cuprind:
o pentru folclor:
 doina

Doina este o specie a liricii populare, specifică poporului român, în care sunt
exprimate direct cele mai variate sentimente: dor, tristeţe, iubire, ură împotriva
asupritorilor, înstrăinare, regret etc.

Cuvintele „dor” şi „jale” nu se întâlnesc atât de des în folclorul altor


culturi/popoare, însă există un corespondent în fiecare limbă, de exemplu englezescul
"longing", pentru „dor”, sau nemţescul "Sehnsucht", iar cuvântul „jale”, în engleză fiind
"dreariness" sau "grief".

Doină

Doina este o specie a liricii populare, specifică poporului român, în care sunt
exprimate direct cele mai variate sentimente: dor, tristeţe, iubire, ură împotriva
asupritorilor, înstrăinare, regret, etc.

Cuvintele „dor” şi „jale” nu se întâlnesc atât de des în folclorul altor


culturi/popoare, însă există un corespondent în fiecare limbă, de exemplu englezescul
"longing", pentru „dor”, sau nemţescul "Sehnsucht", iar cuvântul „jale”, în engleză fiind
"dreariness" sau "grief".

Caracteristici
• are caracter anonim (nu are un autor cunoscut);
• are caracter oral (s-a transmis din generaţie în generaţie prin viu grai);
• are caracter colectiv (este opera mai multor autori anonimi);
• are caracter sincretic (se îmbină muzica, poezia şi dansul) .

Trasaturi

1. exprimă direct, profund şi intens o varietate de sentimente, idei, aspiraţii;


2. au o tematica variata;
3. se inpiră din viaţa poporului român, reflectă comuniunea omului cu natura,
atitudinea omului faţă de viaţă, moarte, faţă de scurgerea timpului;

Tipuri de doine

În funcţie de sentimentele exprimate, doinele pot fi:

• de dor
• de jale
• de dragoste
• de haiducie
• de instrainare
• pastoresti
• de cătănie

 cântecul

Un cântec este o compoziţie muzicală relativ scurtă. Multe cântece conţin părţi
vocale (de voce umană) de obicei cu cuvinte (versuri), dar şi silabe nesemnificative sau
onomatopee, acompaniate de instrumente muzicale.

De obicei un cântec este interpretat de un solist, dar pot fi şi mai multe voci (duet,
terţet) sau chiar un cor (lucrările care conţin corul sunt denumite cânturi).

Versurile cântecelor sunt, de obicei, de natură poetică şi ritmică, dar ele pot avea şi un
caracter religios, sau pot fi scrise în proză.

 bocetul
Bocetul este o specie a liricii populare, cântată de obicei în versuri sau cu cuvinte
improvizate, pe o anumită melodie lamentată, care face parte din ritualul
înmormântărilor. Prin bocet se deplânge întotdeauna moartea cuiva.

Sinonime: cântare de mort, cântec funebru, lamentaţie, cântec de jale, jelire, jelanie,
jalovanie, litanie.

 strigăturile

Strigătură, strigături, Exclamaţie onomatopeică;. specie a liricii populare, de obicei în


versuri, cu caracter epigramatic, cu aluzii satirice sau glumeţe ori cu conţinut sentimental,
care se strigă la ţară, în timpul executării unor jocuri populare; chiuitură, strigăt. - Striga
+ suf. -ătură.

pentru poezia cultă:

 oda

Oda (din limba greacă: aeidin înseamnă cântec) este o specie a poeziei lirice,
alcătuită din strofe cu aceeaşi formă şi cu aceeaşi structură metrică, în care se exprimă
elogiul, entuziasmul sau admiraţia faţă de persoane, de fapte eroice, idealuri etc. În unele
realizări, oda este înrudită cu imnul. La început, odele erau cântece ale corului din
dramele greceşti şi erau executate cu acompaniament instrumental (de obicei la "liră", de
unde şi denumirea genului "liric"). Precursori ai odei sunt socotiţi "Psalmii" lui David.

În versificaţie se folosesc strofele alceice (două versuri de unsprezece silabe,


urmate de un vers de nouă silabe şi unul de zece silabe), respectiv strofele sapphice (trei
versuri endecasilabice cu un final adoneic). Această versificaţie clasică a variat în cursul
timpului la diverşi poeţi.

Odele clasice

Odele în literatura modernă

Forma modernă a odelor îşi are originea în Renaştere şi în Baroc şi s-a răspândit
în întreaga Europă. Poetul francez Pierre de Ronsard a realizat ode în stilul lui Pindar şi
Horaţiu, în Anglia sunt de menţionat ca autori de ode poeţii Edmund Spenser, Ben
Johnson, Andrew Marvell şi John Milton, mai târziu John Dryden şi Alexander Pope. În
special romanticii Percy Bysshe Shelley şi John Keats au creat ode de un deosebit
rafinament stilistic (Ode to the West Wind, Ode on a Grecian Urn). În Germania s-au
remarcat în mod deosebit Friedrich Gottlieb Klopstock (Die Frühlingsfeier, An meine
Freunde) şi Friedrich Hölderlin. "Oda bucuriei" a lui Friedrich von Schiller, pe muzica
finalului Simfoniei a IX-a de Ludwig van Beethoven a devenit imnul oficial al Uniunii
Europene.

Cea mai cunoscută odă în limba română este Odă în metru antic (sapphic) de
Mihai Eminescu, cu treisprezece redactări consecutive, fiind în varianta originară o odă
adresată lui Napoleon Bonaparte. Ultima variantă, cea mai frumoasă, este lipsită de orice
referire la acesta.

 imnul

Prin imn se înţelege un anumit tip de cântec solemn, de obicei religios, compus
anume pentru a admira, preţui, lăuda, adora sau ruga, adresat, de cele mai multe ori, unei
zeităţi, unei figuri importante istorice, mitologice sau religioase, adeseori chiar unei ţări,
atunci când cântecul este un simbol naţional (vezi, articolul Imn naţional). Cuvântul
„imn” derivă, în toate limbile moderne, din greaca veche, din cuvântul ὕμνος hymnos,
care însemnă „cântec de laudă”, care la rândul său este derivat din rădăcina proto-indo-
europeană *sh2em-, „a cânta”, fiind conectat cu cuvântul din hitită išḫamai, „el cântă”, şi
cuvântul sāman, însemnând „cântec” în limba sanscrită.

Satira este o formă literară de critică a slăbiciunilor individuale, sociale sau


general omeneşti, adesea într-un mod acuzator. Caracteristicile stilistice ale satirei sunt
ironia, exagerarea caricaturală a unor aspecte particulare şi construirea unor relaţii
neobişnuite de aparenţă absurdă. Conţinutul unei satire reflectă condiţiile sociale ale
momentului istoric şi variază cu acestea în forme diverse de exprimare. Etimologic,
termenul provine din cuvântul latin satura, iniţial cu sensul de "dezordine" sau
"harababură", mai târziu desenând forma literară curentă. Sintagma satura lanx desemna
un taler conţinând un amestec fructe şi alte alimente, oferite ca ofrandă zeiţei Ceres. Cu
semnificaţia de "amestec", termenul este folosit de Ennius, între secolele al III-lea şi al II-
lea a.Chr., ca titlu al culegerii sale de poeme variate şi în metri diferiţi, "Saturae".

Satira în literatura clasică antică

La vechii greci satira nu a avut o tradiţie deosebită. O excepţie o constituie


versurile batjocoritoare ale lui Archilochos din secolul al VII-lea î.Chr. Ca forme
exemplare ale dramelor satirice greceşti sunt considerate comediile lui Aristofan din
secolul al V-lea î.Chr. În secolul al III-lea î.Chr., filosoful grec Menippos scrie operele
denumite mai târziu "Satirele menippeice". Se poate spune că satira este o creaţie prin
excelenţă a romanilor. Quintilianus declara cu mândrie: satura tota nostra est ("satira este
în întregime a noastră"). În secolul al II-lea î.Chr., Gaius Lucillius, în cele 30 de cărţi de
satire ale sale, stabileşte tiparele genului, impunându-i caracterul satiric în accepţiunea de
azi.

Primul mare satiric, ale cărui opere au servit ca model generaţiilor ulterioare de
scriitori, a fost poetul Quintus Horatius Flaccus. În cele două cărţi cu satire, numite de
Horaţiu Sermones ("Convorbiri"), sub forma unui dialog cu Maecena, sunt tratate teme
etice, criticându-se ambiţia nemăsurată, prostia, avariţia, într-un mod tolerant şi cu
humor. Într-un ton mai sever sunt formulate cele 16 satire ale contemporanului său
Juvenal, aparţinător al filosofiei stoice. Martial, prieten cu Juvenal, a fost un maestru al
epigramei, publicate în 15 cărţi, în care critică într-o formă zdrobitoare decadenţa
moravurilor societăţii romane. În secolul I d.Chr. apar povestirile lui Petronius Arbiter,
grupate sub titlul "Satyricon", relatând aventurile a doi reprezentanţi ai societăţii
contemporane. Celebru este fragmentul intitulat "Ospăţ la Trimalchio", în care gazda se
străduieşte în zadar să abată discuţiile de la teme obscene, propunând convorbiri cu
subiecte literare sau filosofice.

Satira în Evul Mediu

Multe din producţiile literare medievale au conţinut satiric: Les Fabliaus, fabulele din
lumea animalelor şi povestirile alegorice de tipul "Roman de la Rose" din secolul al XIII-
lea. În Anglia este de remarcat în secolul al XIV-lea Geoffrey Chaucer, care reuneşte în
"Canterbury Tales" ("Povestiri din Canterbury") satire îndreptate împotriva moravurilor
clerului, nobilimii şi burghezimii.

Renaşterea

În perioada Renaşterii, satira în proză devine prevalentă faţă de cea în versuri.


Maeştrii acestei forme sunt Sebastian Brant, care ia peste picior întregul spectru al
slăbiciunilor omeneşti (Das Narrenschiff, 1494 - "Corabia nebunilor"), François Rabelais,
apărător al idealurilor umaniste cu mijloace comice şi jocuri originale de cuvinte
(Pantagruel, 1532 şi Gargantua, 1534), Erasmus din Rotterdam (Encomium moriae sau
Laus stultitiae 1509 - "Elogiul nebuniei"), Miguel de Cervantes, critic al maniei
romanelor "cavalereşti" (Don Quijote), 1605-1615. De mare circulaţie s-au bucurat şi
povestirile populare cu accentuat caracter satiric reunite în "Aventurile lui Till
Eulenspiegel" (1515).

În secolul al XVII-lea, satira este prezentă în literatura engleză atât în piesele de


teatru ale lui Ben Johnson, cât şi în poemele lui Samuel Butler şi John Drydens (Absalom
şi Architophel, 1681-1682). În Franţa se remarcă dramele satirice ale lui Molière, în care
critică ipocrizia (Tartuffe), avariţia (L'avare), preţiozitatea doamnelor închipuite (Les
femmes savantes, Les précieuses ridicules), parvenitismul (Le Bourgeois gentilhomme)
etc. Contemporanul său, criticul Nicolas Boileau-Despréaux, publică 12 satire în versuri,
în care critică decăderea moravurilor în viaţa publică şi privată.

Secolul al XVIII-lea

Odată cu Iluminismul, satira cunoaşte o perioadă de înflorire, începând cu Anglia.


Un clasic al acestui gen a fost John Gay, a cărui Beggar's Opera ("Opera cerşetorilor",
1728) a servit mai târziu ca model pentru Die Dreigroschenoper ("Opera de trei parale",
1928) a lui Bertolt Brecht şi Kurt Weill. Printre cei mai importanţi scriitori satirici
englezi din această perioadă sunt de menţionat poetul Alexander Pope, eseistul Joseph
Addison, romancierul Henry Fielding şi, în special, irlandezul Jonathan Swift. Stilul
satiric al lui Swift este de o ironie muşcătoare şi impregnată de pesimism. "Călătoriile lui
Guliver" (1726) au căpătat mai târziu renumele nemeritat de "literatură pentru tineret",
fiind în realitate o operă acuzatoare la adresa raporturilor politice şi condiţiilor sociale ale
vremii sale.

Criticile curajoase ale relaţiilor din societate sau atacurile ţintite asupra unor
persoane sus puse s-au lovit adesea de rigorile cenzurii. Aşa, de exemplu, romanul lui
Voltaire, Candide, o critică radicală a principiilor religioase şi sociale ale epocii, a stârnit
discuţii furtunoase şi controversate, fiind, în cele din urmă, pus la index. În 1796, Schiller
şi Goethe au publicat - după modelul lui Martial - o serie de epigrame redactate
împreună, intitulate Xenien, în care critică fără menajamente anumite aspecte ale
literaturii din timpul lor.

Secolul al XIX-lea

În literatura de limbă engleză, satira pierde ceva din vigoarea predecesorilor. Sunt
totuşi de menţionat câţiva maeştri ai genului ca Charles Dickens, William Makepeace
Thackeray, precum şi americanii Mark Twain şi Ambrose Bierce. În Germania excelează
romancierii Jean Paul şi Wilhelm Hauff, dar mai ales Heinrich Heine (Die Bäder von
Lucca, 1830, Atta Troll, 1843). Către sfârşitul secolului, comediile sociale şi "de salon"
ale lui Oscar Wilde şi George Bernard Shaw au pus noi accente în stilul satiric,
caracterizate prin virtuozitate şi ironie elegantă.

Literatura română, după începuturi modeste, cunoaşte în a doua jumătate a acestui


secol o dezvoltare furtunoasă. În genul satirei se remarcă Vasile Alecsandri (în piesele
Iorgu de la Sadagura şi ciclul cu Coana Chiriţa), Grigore Alexandrescu (Satira duhului
meu), Mihai Eminescu (mai ales în cele cinci Scrisori). Maestru al genului este însă Ion
Luca Caragiale, atât în Momente şi Schiţe, cât şi în opera sa dramatică (De-ale
Carnavalului, O noapte furtunoasă, O scrisoare pierdută).

Secolul al XX-lea

Satira literară modernă îşi are originea în USA. Marile oraşe tehnicizate şi
codexul moral al noii clase de mijloc formează tema de preferinţă a unei critici sarcastice
din romanele lui Sinclair Lewis (Babbitt, 1922). Evelyne Waugh are ca ţintă modul de
viaţă al celor "zece mii" din pătura superioară a societăţii americane (Decline and Fall -
"Declin şi Prăbuşire", 1928, A Handfull of Dust - "Un pumn de pulbere", 1934). Ca
maestru al romanului satiric s-a profilat scriitorul american de origine rusă Vladimir
Nabokov (Pnin, 1957). Scriitorul englez Aldous Huxley prezintă în romanul său de largă
circulaţie Brave New World (1932) o viziune halucinantă a unei societăţi utopice
ultratehnicizate. George Orwell, într-o formă alegorică, face o critică nimicitoare a
societăţilor totalitare de tip stalinist (Animal Farm- "Ferma animalelor", 1944, Nineteen
Eighty-Four - "1984", 1949).

Un capitol special îl constituie literatura satirică de război, în care excelează


scriitorul ceh Jaroslav Hasec cu Aventurile bravului soldat Şweik (1920-1922). În
Uniunea Sovietică se adevereşte experienţa conform căreia regimurile dictatoriale, cu
toate greutăţile întâlnite până la pericolul pierderii libertăţii şi chiar a vieţii, reprezintă
tocmai de aceea un prilej pentru dezvoltarea fructuoasă a satirei. De neîntrecut în această
direcţie rămâne Mihail Bulgakov cu romanul său "Maestrul şi Margareta", redactat în
1940 şi publicat abia în 1966.

 elegia

Elegia este specia genului liric caracterizata prin exprimarea unui sentiment de tristete, de
regret de melancolie. Sentimente elegiacice ce se pot identifica la mai multe specii ale
liricii culte. Elegia este considerata muza durerii. La începutul poezia este scrisa in distih
exprimând jalea-distihul elegiac. Mai târziu a început sa exprime sentimente complexe.

Particularităţi :

¤ Corespunzatoare bocitului popular, în care se exprima un sentiment de


tristete,regrete,durere,melancolie.

¤ Uniori are un pronuntat caracter meditativ.

¤ In mod clasic, elegia este reprezentata de orice poem compus din versuri elegiacice,
disti huri formate din alterna-rea hexamentului cu pentamentul.

¤ Tonul este tandru.

Clasificarea: ~erotice ~filosofice ~religioase ~patriotice

Din limba greaca (cântec de doliu. O specie lirica in care poetul îsi exprima
sentimentele de tristete, mergând de la melancolie la durere. Tonul este tandru, trist,
melancolic. In secolul XX totusi elegia tinde sa dobândeasca un caracter filosofic.
trasaturile principale sunt: 1) Exprima un sentiment de tristete, 2) Cuprinde deseori
elemente filosofice, 3) Uneori are un pronuntat caracter meditativ. Reprezentati din
literatura universala : I.W. Goethe (Elegia de la Marienbold) A.S. Puskin (Elegia)
Petrarca (Consoliera) R.M. Rikle (Elegiile din Duino) A. de Lamartine. reprezentati din
literatura Romana: G. Alexandrescu (Adio, La Târgoviste) V. Alecsandri (Steluta) T.
Arghezi (Cenusa visarilor) M. Eminescu (Melancolie, O mama), Lucian Blaga(Gorunul).

 epigrama

Epigrama - Specie a poeziei lirice, de proporţii reduse, de obicei catren, care satirizează
elementele negative ale unui caracter omenesc, ale unei situaţii etc. şi se termină printr-o
poantă ironică.
 romanţa

Romanţa este o poezie lirică sentimentală, de obicei de inspiraţie erotică, cântată pe o


melodie lină, melancolică. În Evul Mediu, romanţa denumea poemele epice care celebrau
fapte istorice, vitejia unor eroi şi altele. Termenul se foloseşte ca titlu al unor creaţii
poetice cu diverse tematici.

Particularităţi

• Specie sentimentală, duioasă, tristă sau melancolică, cu aspect erotic


• Forma simplă apropie romanţa de lied
• Stil simplu: exclamaţii, chemări
• Textele sunt puse pe muzică

Exemple

• Mihai Eminescu — „Pe lângă plopii fără soţ”, „Mai am un singur dor”, „Dorinţa”
• Maria Cunţan — „Pe sub fereastră-mi curge-un râu”.

 meditaţia

Meditaţia este un fenomen mental biofizic care descrie o stare de atenţie asupra
unui gând, asupra conştientului, subconştientului sau incoştientului. De obicei implică
atenţia spre gândirea însăşi, dar fără a te lăsa dus de gânduri.

Accepţiunea orientală

Meditaţia este adesea formal considerată ca fiind o componentă a religiilor estice,


despre care există dovezi că ar fi fost practicată timp de peste 5.000 de ani. În accepţiunea
orientală a termenului, în special în filosofia Zen, ca ramură a Taoismului, termenul de
meditaţie desemnează o stare a mentalului în care acesta este golit de absolut orice
conţinut, aşa numita minte liniştită sau tăcută. Această stare a minţii presupune
echilibrarea conştientă a planului conştient al minţii, creând, astfel condiţia necesară
accesării subconştientului şi înţelegerii adânci, profunde a rădăcinilor gândurilor cu care
operează mintea conştientă. Acest demers este fundamental atunci când cineva îşi pune
problema cunoaşterii de sine.

Accepţiunea occidentală

Meditaţia a devenit, de asemenea, un simbol principal în cultura Occidentului. Ea


cuprinde oricare din marea varietate a practicilor spirituale care subliniază activitatea
mentală. Meditaţia poate fi folosită doar pentru cunoaşterea sinelui sau pentru
echilibrarea minţii asupra oricărui subiect, dar este adesea folosită pentru cunoaşterea
divinităţii (sau a unui aspect privitor la divinitate). Multe persoane practică meditaţia în
scopul găsirii liniştei sufleteşti, pe când alţii practică anumite exerciţii yoga (asane,
Hatha-yoga (Ha - forţă pozitivă, tha - forţă negativă) care au în comun exerciţiile de sport
pentru încheieturi, muşchi-tendoane şi astfel toate ajută la sporirea şi menţinerea sănătăţii
fizice şi mentale. Legătura dintre minte şi corp, corp şi minte este evidentă. Mintea
sprijină corpul şi corpul ajută mintea astfel ajungându-se la "O minte sănătoasă într-un
corp sănătos".

Meditaţia naturală

Meditaţia naturală nu are de-a face cu nici un obiect, gând sau stare, ci se rezumă
la simpla observare a tot ceea ce există interior si exterior, se referă la cunoaştere, cu alte
cuvinte este forma de a simţi natural viaţa. Această meditaţie este prezentă la toate
tipologiile de oameni, ea începe prin observarea simplă a respiraţiei. Respiri deci exişti,
iar dacă poţi să fii conştient de acest fenomen exişti tot timpul vieţii tale si astfel se scapă
încet de prostie, ignoranţă, aroganţă, agresivitate, dispreţ (şi alte lucruri care te fac să
suferi) şi nu rămâne decât pace, armonie, iubire, înţelegere, acceptarea realităţii care este
uneori dură şi astfel mergi înainte echilibrat, fără a te mai atinge factorii stresanţi. Cu alte
cuvinte, stresul distructiv îl transformi în bunătate raţională. Aceasta este meditaţia în
adevăratul sens al cuvântului, legătura ta cu Adevărul, cu Natura (pentru că suntem parte
componentă a acesteia, fie că vrem sau nu, există un circuit alimentar, al aerului, al
căldurii, al apei, fiind în permanenţă în legătură cu mediul ambiant), nu uita de Cel care
ţi-a dat Viaţă, pentru că eşti format după chipul şi asemănarea Sa. Pentru cei care vor să
meargă în profunzimile conştientului, subconştientului şi inconştientului, trebuie să
ajungă să stăpânească bine observarea respiraţiei, pentru că astfel biofizic, biochimic şi
mental curăţă mizeriile pe care le-a acumulat de-a lungul trecerii timpului, şi totodată
defecţiunile preluate de la generaţiile trecute. Aceste documentări au fost preluate din
discuţiile cu mai mulţi oameni care au meditat şi studiat meditaţia şi formele ei şi care au
întâmpinat greutăţi pe acest drum al cunoaşterii, şi care au ajuns la concluzia că meditaţia
naturală este forma cea mai bună pentru toate tipologiile de oameni, pentru toţi cei care
vor să se cunoască pe sine înşişi, şi vor să se îmbunătăţească în virtuţi. Greutăţile
întâmpinate au fost datorate în mare parte de adaosurile aduse formelor de meditaţie-
obiecte, cuvinte, gânduri, imagini chiar şi concentrarea a fost un blocaj major. Adică în
meditaţia naturală tot ceea ce ai de făcut este să fii conştient (nu să te concentrezi, ci să fii
atent) la propria respiraţie (respiraţia se face pe nas, bineînţeles că ştie fiecare că acesta
este organul respirator, gura este pentru masticaţie).

Pastel

Pastelul este o creatie lirica descriptiva, apartinând literaturi culte, care prin
intermediul unui peisaj transmite sentimentele eului liric. Modul de expunere folosit este
descrierea. Într-un pastel dominante sunt imaginile artistice, realizate prin figuri de stil,
organizate într-o descriere tip tablou. Acesta poate avea ca temă un anotimp, un colţ de
naturǎ, un moment al zilei, un aspect din viaţa micilor vietuitoare etc.
La origine termenul pastel desemna un creion colorat, moale, pentru desen, făcut
din pigmenţi pulverizaţi, amestecaţi cu talc şi cu gumă arabică sau orice tablou ori desen
executat cu acest fel de creioane.

Preluat de poetul român Vasile Alecsandri, termenul a ajuns să desemneze o


poezie cu conţinut liric, în care se zugrăveşte un tablou din natură. Vasile Alecsandri a
fost cel mai mare pastelist român. Exemple: „Sfârşit de toamnă”, „Iarna”, „Mezul
iernii”, „Gerul”, „Viscolul”, „Dimineaţa”, „Noaptea”, „Malul Siretului”.

Pastelurile, bogate în imagini artistice (vizuale, olfactive şi auditive) exprimă


sentimentele poetului în mod direct, prin intermediul descrierii şi al epitetelor,
comparaţiilor şi al personificărilor. Autorul creionează un tablou al naturii având în prim-
plan elementele ale naturii pe care la descrie.

Deoarece pastelul este o specie a genului liric, în el mai sunt prezentate şi


elemente de prozodie, ritm şi măsură.

Creatorul pastelului in literatura romana este considerat Vasile Alecsandri. Toate


pastelurile sale au fost publicate in revista “Convorbiri Literare”(1868-1869)

Pasteluri au mai scris :Ion Heliade Radulescu , Mihai Eminescu , George


Bacovia , George Cosbuc , Ion Pilat , Lucian Blaga etc.

Trasaturile pastelului

• Sunt prezentate trasaturi caracteristice ale unui anotimp , colt de natura


• Sunt exprimate prin tabloul creat , sentimentele poetului
• Se folosesc figuri de stil specifice descrierii: epitetul dublu, triplu, ornant,
cromatic, metaforic, personificarea, comparatia, repetitia, aliteratia, enumeratia,
asonanta

 Modul de expunere este descrierea


• Speciile literare ale genului epic cuprind:
o pentru creaţie populară:
 legenda

O legendă (din latină legenda înseamnă „lucruri de citit”) ea este o povestire


fantastică cu elemente istorice reale transmisă prin forma orală. Legendele combină fapte
reale cu întâmplări imaginare, atât cele posibile cât şi cele complet ireale. Ele au servit de
obicei pentru a explica geneza sau producerea unor fenomene sau evenimente. Legenda
este o naratiune populara in proza sau in versuri in care realitatea si fictiunea se
impletesc. În legenda se explica originea unor fiinte plante sau animale desfasurarea unor
momente istorice sau faptele unor eroi.

 balada
Balada (lat. ballare, pe filieră provensală, ballada – „dans“ / „cântec“; cf. fr. ballade)
este o specie a genului epic înfăţişându-se ca un amplu poem narativ, fără a exclude şi
unele accente lirice, unde, în general, se proiectează un eveniment eroic, având
protagonişti, fie din timpuri istorice, fie din vremuri legendare, mitice, sau fantastice, fie
din realitatea imediată.

În literatura română, specia este multimilenar şi bogat reprezentată atât în sfera


oralităţii – Pe-o Gură de Rai / Mioriţa (cu peste 1600 de variante; cele din Crişana –
Ieste-un munte cu oi multe, Sântu-şi trei păcurăraşi etc. – au conservat elementele de
ceremonial / ritual eroic-funerar ce de-aproape şase milenii se datează în spaţiul Daciei /
Dacoromâniei – arheologic şi cu C14 –, încă din orizontul cultural / civilizatoriu al anului
3400 î. H. – cf. Ion Pachia Tatomirescu, Istoria religiilor, vol. I, Timişoara, Editura
Aethicus, 2001, p. 222), Meşterul Manole (conservând mitul fundamental pelasgo-thraco-
dacic, sau dacoromânesc, al jertfei zidirii, atestat arheologic în Dacia / Dacoromânia, de-
aproape şapte milenii, mai exact, din orizontul anului 4950 î. H.), Soarele şi Luna, Toma
Alimoş , Corbea, Iancu Jianu, Radu Calomfirescu, Pintea Viteazul, Constantin
Brâncoveanu, Ghiţă Cătănuţă etc. –, cât şi în sfera cultă – Andrii Popa de Vasile
Alecsandri, Nunta Zamfirei de George Coşbuc, Pintea de Şt O. Iosif, Rică de Miron Radu
Paraschivescu, Balada trupului care s-a frânt pe roată de Radu Gyr, Mistreţul cu colţi de
argint de Ştefan Augustin Doinaş, Moartea căprioarei de Nicolae Labiş, Balada
neîncolţită de Nichita Stănescu, Jiana de Ion Pachia Tatomirescu, Balada lui Ion de
Octavian Blaga etc.

Istoria baladei în literatura română

Balada a intrat în atenţia „gândiriştilor“, îndeosebi a lui Nichifor Crainic şi a lui


Radu Gyr, încă dintre anii 1927 şi 1930, deoarece în această specie s-au conservat mituri
fundamentale dacoromâneşti: în «Meşterul Manole» – mitul jertfei zidirii şi în
«Mioriţa» / «Pe-o Gură de Rai» – "mitul mioritic", ori, mai exact spus, mitul
armonizării părţii în sacrul întreg cosmic etc.

„Gândirismul“ baladesc al lui Radu Gyr. Exploatarea resurselor eposului eroic


de către Radu Gyr îşi relevă prima rodire în volumul Plânge Strâmbă-Lemne, din 1927:
«După cum anunţă titlul – subliniază Ov. S. Crohmălniceanu – sunt puse să vorbească
aici personajele basmelor noastre; ne întreţin pe rând: Strâmbă-Lemne, Sfarmă-Piatră,
Muma Pădurii, Ileana Cosânzeana, Făt-Frumos, Zmeul, Statu-Palmă, Alb şi Verde
Împărat. Prin monologurile uriaşilor ajungem iar la o lirică a „voiniciei“, care simte
nevoia unei violente cheltuiri de forţă fizică. Strâmbă-Lemne se laudă că a făcut „să
trosnească“ viaţa, strângând-o în braţele lui (Chiot uriaş). Izvoarele unor atari puteri sunt
anteice, căci gigantul, în momentele de cumpănă, răcneşte: Dar tu, pământ, m-ajută şi
te crapă / Şi dă-mi din seva ta să beau o gură – / Să dau de-a rostogolul cerul greu, /
Şi-un munte înşfăcând – cât nouă turle – / În frunte să-l ţintesc pe Dumnezeu, / Să
tune patru zări, când o să urle ! („Geamăt de uriaş“).

Poetul trăieşte existenţele înaintaşilor, comunicând cu ei în acelaşi duh al solului natal.


Copil, a smălţuit cândva oale de lut, punându-şi în sunetul lor sufletul (Dacul); pe vremea
năvălirilor barbare, a oftat adânc, privind pustiirea ţării şi a scornit doina (Jupanul); în
chilia unei mănăstiri, a scris psalmi româneşti şi pentru asta a fost târât prin judecăţi şi
zdrobit apoi pe roată (Călugărul); la curţile boierilor olteni, a cântat sub cerdacuri, dar,
fiindcă a făcut să plângă o doamnă, ascultându-l, soţul ei a pus să fie tras în ţeapă
(Guzlarul).

Radu Gyr are mereu la îndemână metafora şi posedă un talent de a versifica


remarcabil. (...) ...putem izola din Cerbul de lumină (1928), mai ales, excelentele
momente lirice, cum e următorul, ce sugerează printr-o galopadă nebună insinuarea în
suflet a unui sentiment neliniştitor: ... Se sfâşia amurgul în pomii de mărgean. / Izbea în
zare vântul de fier, ca un ciocan, / Şi se zbăteau arţarii aprinşi, ca să se stingă... //
Atunci, luându-mi puşca şi roibul fără chingă, / pornii spre Olt în goană... De-aici, din
stufărişuri, / mi se părea că toamna mă cheamă cu tăişuri / de strigăte de lişiţi şi gemete
de plopi... / ... Din văgăuni, din mlaştini, din bălării, din gropi, / ieşea, adâncă, seara,
vuind, ca o bulboană...» (Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două
războaie mondiale, vol. II, Bucureşti, Editura Minerva, 1974, p. 166).

Un rafinat expresionism, cu extraordinare metafore plasticizant-revelatorii, se


remarcă şi în volumul Cununi uscate (1938), determinându-l pe criticul / istoricul literar
Ovid S. Crohmălniceanu să mai noteze: «...metaforele „sublime“ sunt răspândite cu
nemiluita: o cărăruie „unduieşte pe lângă vis“ şi „piere în fildeş“; crinii sunt „ciobani de
borangic“; cârciumărese roşii ţin hanurile lor deschise pentru gângănii zvelte; crăiţele
sfioase au „carne de madonă“; „amfore cu zări“ se răstoarnă peste un „ostrov de leneşe
candori“; pomii, întinzând „aripe albe“, par „vulturi de cleştar“; în seara „roză“, luceferii,
ca „păunii“, îi ciugulesc poetului din mâini. El e prin excelenţă seniorul acestui domeniu
feeric: „Radu, cneazul gândacilor cereşti“, „Gyr – prinţul trist şi leneş, domnind prin
busuioc“, „vătaf peste lăcuste şi lalele şi logofăt pe crinii de gheaţă şi topaz“. La
sentimentul chtonic ne conduc adevărate orgii horticole.» (ibid., p. 163).

O primă etapă resurecţional-baladescă dacoromânească din secolul al XX-lea, mai


precis, dintre anii 1927 şi 1943, este cea „programatic-gândiristă“. Radu Gyr a încununat
programul de la «Gândirea» privitor la revitalizarea speciei, a baladescului, în anul 1943,
când a reuşit să publice, în ciuda vremurilor vitregitoare ale războiului, un celebru volum
de Balade, structurat pentaciclic: Fuga Lupului, Cântece, Ţară, Mânăstiri şi Fântâna cu
pandur. Potrivit credinţelor rămase în sfera Creştinismului Cosmic – specific
Dacoromânilor, desigur, din Zalmoxianism –, sufletul eliberat / descătuşat din „temniţa
trupului pământesc“ se îndreaptă („călăuzit“ de făpturile psihopmpe „specializate“ pe
formele de relief spiritual ale Daciei / Dacoromâniei – Vidra Lătrătoare, în zona mătcii
dunărene şi a câmpiei, Lupul pentru zonele deluros-muntoase etc.) din Matcă în sacrul
Munte / Cogaion (Kogaion), trece prin Gura de Rai („andreonul“ zalmoxian), unde-i
Creierul Muntelui, de-aici înălţându-se (graţie Bradului / Axis Mundi, ori păsărilor
psihopompe, Măiastrele – Privighetoarea, Ciocârlia, Pajura etc.) în Lună (Sora
Soarelui / Spuma Laptelui), pe faţa-i nevăzută, putându-se metamorfoza şi în Vârcolac
(cf. Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Bucureşti, Editura Academiei Române,
1985, p. 303).
În poemul – ce dă titlul primului ciclu din volumul publicat de Radu Gyr în 1943
–, Fuga lupului, făptura mitică din steagul strămoşilor cu ştiinţa de a se face nemuritori,
Lupul, simbol al sufletului în traiectoria-i teluric-celestă, este surprins de poet în superb-
expresioniste tonalităţi baladeşti: Muşcând paznicul, din cuşca lui, spre munte, / lupul ca
o flacără-a ţâşnit... / Tremură pădurile pe frunte / cu inelul brumelor sfinţit. // Lunecă
din bahnele ceţoase / miros vânăt de sălbăteciuni. / Vântul sur, pe labe somnoroase, / se
târăşte ca o fiară prin solduni. // Lupul fuge. Zări îi cad în blană. / Crengile: arcane,
şbilţuri, bice. / Brazii clatină albastra lor capcană, / din puhoaie îl stropesc alice. //
Îndărăt, se surpă vremea cu lung vuiet / ca o stâncă prăbuşită. Jnepii fug. / Noaptea
zornăie. Adâncurile suie. / Râpe-l beau. Şi piscurile-l sug. // Dar ajuns pe muşchiul
vârfurilor aspre, / cerul viu îi curge pe spinare / şi văzduhul gâlgâind de astre / îl
cuprinde-ntr-o lichidă-mbrăţişare. // Lângă lup se gudură zănoage, / Feriga se bucură
că-l simte, / vizuini flămânde şi bârloage / cu urechi ciulite-i sar 'nainte. // Părul ca o
ceaţă grea pe spate / se sbârleşte de tăcere şi de veac. / Stâncile îi joacă-n ochi, mirate, /
botul linge umbrele, buimac... // Stă pe muchea gresiilor crunte, / năucit de spaţiu şi de
piatră. // Roşie şi rătăcind în munte, / luna vine din prăpastii, speriată. // Lupul muşcă,
lacom, carnea lunii, / dinţii se împlântă şi sfâşie, / şi, rupând ca dintr-o pradă vie, / de pe
bot îi curge sângele genunii. (Radu Gyr, Balade, Bucureşti, Editura Gorjan, 1943, p. 13 ).

În ciclul secund, Cântece, autorul trece prin rafinăriile estetic-expresioniste


motive din doine / balade dacoromâneşti (1. «Cucuruz cu frunza-n sus», 2. «Pasăre
galbenă-n cioc», 3. «Cărăruie, cărăruie...», 4. «Ineluş-învârtecuş», 5. «Frunză, frunză de
cucută», 6. «Bate vântul vinerea», 7. «De trei ori potcovii calul», 8. «Doi voinici trec
peste Jii», 9. «Codrule», 10. «Sus, pe dealurile Cernii», 11. «Ziurel de ziuă», 12. «La
poarta lui Ştefan-Vodă», 13. «Printre cimbru şi susai» etc.), purtând receptorul în cele
mai ozonate sfere ale catharsis-ului: Ineluş-învârtecuş, / moarte, joc cu lunecuş, / în ce
inelar căzuşi ? // Juvaerul tău de fum / toate le preschimbă-n scrum, / că podoaba-ţi de
nălucă / pică-n deget şi-l usucă... // Ineluş-învârtecuş, / cu smaragdul jucăuş, / zâmbetele
cu livezi / cum le stingi şi le-nnoptezi ? / Mâinile, de ce le-nchizi / sub un zarzăr cu
omizi ? («4», ibid., p. 39); uneori, în reverberări „molcom-thanatic-eroice“, cu Jiul
aidoma funebrului vad / râu styxial, dar împlântat prin sacrele-i izvoare în baza
Cogaionului: Jos în vad, la răgălii, / doi voinici trec peste Jii. // Unul cântă dor de ducă /
pe-un cârlan ca o nălucă, / alb ca viscolele lunii, / alb ca-n Joia Mare prunii... // Altul
tace – şi pe faţă, / îi stă gândul ca o ceaţă. / Tace şi-n frunzar se stinge, / pe un murg ca
de funinge. // Jos, în vad, la răgălii, / doi voinici trec peste Jii. // Cântă unul. Luncă
lină, / miruie-mi-l cu sulfină. / Crengile, miresele, / peste doru-i ţese-le. / Noaptea cu
poenele, / graurii cu penele, / să-i sfinţească genele. // Tace altul. Şi cum tace, / gem, în
calea lui, răstoace. / Unde-i calcă murgul, pune / numai somn şi uscăciune. / Iarba
sfârâie, întoarsă, / frunza stă cu pleoapa arsă. // Jos, în vad, la răgălii, / doi voinici trec
peste Jii. // Unul cântă... Ce zăpadă / i-nfloreşte-n trup livadă ? / Care stea în piept îi
cântă ? / Ce grădini îl vor la nuntă ? / Care-amieze pădureţe / mi-l aşteaptă să-l
răsfeţe ? / Haiduceşte,-mpărăteşte, / viaţa lui cu cerbi goneşte. // Cântă. Şi cu el în zare /
merg grădinile călare. // Altul tace. Merge, unde ? / Către ce vâltori rotunde ? / Care
noaptea mi-l înghite / cu tristeţile-otrăvite ? / Care joagăre ca fierea / vor să-i ronţăie
tăcerea ?... // (...) / Unul tace, altul cântă, / şi cum trec şi-n zări se-mplântă, / luna prin
zăvoi se pierde / ca o şea de aur verde. ( ibid., p. 47).
În ciclul al treilea, Ţara, «vechi tărâm cu doine legănate, / unde Corbea putrezea
în ocne joase, / între vipere ca bârnele de groase / şi-ntre broaştele cât ploştile umflate...»,
cu «iezăre cu funduri de vioară, / peste gresii, peste zale de bicaz», cu apele în «chiote
albastre de pandur», dând «buzna-n dimineţi / cu spinări sbârlite de mistreţi / şi lichide
vulpi de aur pur», cu suiş de «rai pe un picior de plai, / ca să vină heruvimi să-şi moaie-n
rouă / nufărul călcâiului bălai», cu munţii arzându-şi «rărunchii în uzină», cu «codri-
adânci şi câmpul cu tarlale», ducându-se pe căi ferate, la oraşe, «ca să lingă cerul, cu
furnale, / pântec de cuptoare să îngroaşe», cu toamnă-visterie a ţăndărilor «din viori de
chihlimbar», lăsându-te să calci «peste brăţări şi-aurărie», să mergi «prin curcubeie şi
prin jar», căci «meri de purpură se scutură de stele / şi Brumar miroase-a ţuică şi-a
podgorii», cu «umbra zimbrului din fum de leaturi», în Ţara, unde «horbote-au suflat pe
zări de miere / mânăstiri de crin şi de topaz», într-un profund patriotism, suntem
întâmpinaţi de „icoane“ de Dac, aprinzându-şi nestemata „în limpezimile zborului de
săgeţi“ («Dacul» – ibid., p. 73), de Descălecător, „pornind la vânătoare“ când soarele i s-
a părut «un cap de zimbru» (Descălecătorul – ibid., p. 75), de Ctitor-de-Mânăstiri, de
Tipăritor-de-Bucoavne, de Zidar-de-Argeş, de Cronicar, de Moţ, ori de icoanele
domnilor / „regilor“ fundamentali ai Daciei / Dacoromâniei Nord-Dunărene: Basarab,
Ţepeş, întruchipare a înaltului spirit justiţiar valah peste ultima jumătate de mileniu (cf.
Ţepeş – ibid., p. 81), Ştefan cel Mare, Ioan Vodă, de icoanele sfinţilor-cărturari: Popa
Ion Românu de Sâmpetru, Şincai, Mureşan (cf. ibid, pp. 79 – 110).

În ciclul al patrulea, cinci balade sunt dedicate mânăstirilor fundamentale


dacoromâneşti din salba: Tismana, Cozia, Frăsinei, Arnota şi Mânăstirea-dintr-un-
Lemn.

Autohtonismul gândirist a culminat în anul 1943, în cel de-al cincilea ciclu,


Fântâna cu Pandur, unde, mai întâi, protagonistul baladesc-liric ia întruchiparea puterii
unui Salmoş-Zalmas-Zalmoxis, alăptat de ursoaică, aşa cum este surprins şi într-o celebră
statuetă cogaionică aparţinând culturii Turdaş-Vincea: Şase ani am supt la maică / şi-un
alt an la o ursoaică. // Foaie verde a cucutii, / alţi opt ani am supt din butii / vin cu sânge
de vultur, / să-mi stea fruntea în azur, / vin cu sânge gros de lup, / să-mi sbârlească
pânda-n trup. // Frâng, pe după gât, un trunchi, / şi-mi dă codrul în genunchi. / În frigare
coc jivine, / chem răstoacele cu mine. / Umbra 'naltă prin sloduni / mi-o ling peşteri şi
furtuni. / Birui râpele la trântă, / munţii mă poftesc la nuntă. / Beau din ploscă zarea-
ntreagă, / îndes luna în dăsagă. / Cu ţurcana, ţurcă vie, / Svârlu-n rai la Sân-Ilie. //
Cântul meu în rotocoale / vâjâe şi dă târcoale. / Suflu cer peste voroave, / din luceferi
fac potcoave, / că în grajdurile mele / roibii-s potcoviţi cu stele / şi ocale mari de vise, /
pentru drumurile-nchise. // Noaptea, dorm pe-un braţ de joarde / lângă sufletul ce arde. /
Şi prin somnul cu poiene / ies, din lacuri, Sânziene. / Vin, uitându-şi apele, / să-mi sărute
pleoapele / şi să-mi dea comorile: / umerii cu zorile, / ochii cu livezile, / sânii cu
zăpezile, / gura cu mărgelele, / coapsele cu stelele... («Vlagă», ibid., 135 sq.; slodun =
"gorun" / "stejar brumăriu" – Quercus pedunculiflora). Sunt în acest ciclu şi alte
capodopere ale baladescului gyrian: Corbea, Balada ghiocului cu moarte-n Ţarigrad,
Răvaş de la Călugăreni, La Drăgăşani, odată, Balada trupului care s-a frânt pe roată,
Fântâna cu Pandur, Domnul de Rouă, Balada fetei de la Jiu, Balada fratelui care-a
murit de ciumă etc.
Resurecţia baladei

Cercul literar de la Sibiu şi «resurecţia baladei» din mai 1945. În primăvara


anului 1943, câţiva studenţi de la Universitatea Clujean-Sibiană, au format – înrăzăriţi de
prezenţa, de spiritul lui Lucian Blaga – un cerc literar, unde s-au distins, între nenumăraţi
alţii: Radu Stanca, Ion Negoiţescu, Cornel Regman, Ion Desideriu Sârbu, Ştefan
Augustin Doinaş, Eugen Todoran, Ovidiu Drimba, Radu Enescu, V. Iancu, Letiţia Papu,
Eta Boeriu, Francisc Păcurariu, Ioanichie Olteanu, Deliu Petroiu etc. Gruparea este
cunoscută în istoriile literaturii sub numele de Cercul literar de la Sibiu . „Actul de
naştere“ al grupării, manifestul Ardealul estetic – o scrisoare către d. E. Lovinescu a
„Cercului literar de la Sibiu“, „un protest împotriva ideologiei oficiale“, „o adeziune“ la
modernism / lovinescianism, a fost publicat la 13 mai 1943, de cotidianul bucureştean
Viaţa (nr. 743).

Marele critic literar interbelic receptează cu promptitudine manifestul; în numărul


(757) din 27 mai 1943, aceeaşi gazetă bucureşteană publică Răspunsul d-lui Eugen
Lovinescu la scrisoarea „Cercului Literar din Sibiu“. Din ianuarie 1945, gruparea
literară de la Sibiu are şi un organ de presă, Revista Cercului Literar, în primul număr
fiind publicat şi articolul-program, Perspectivă, din care spicuim: «Manifestul Cercului
Literar, spre deosebire de cele care l-au precedat, ca expresie a orientării generaţiilor noi
româneşti, n-a tins la iniţierea unui curent nou, la revoluţionarea tiparelor literare, la
formulări îndrăzneţe şi la invenţii frontale»; aşadar, «aparent nici o voinţă de inovare, nici
un experimentalism, nici o veleitate avangardistă; dimpotrivă, o voinţă de ordine, de
încadrare în permanenţele culturii; esteţii Cercului de la Sibiu se situau, de la început, pe
o mai largă platformă axiologică decât aceea a estetismului de care fuseseră acuzaţi la
apariţia Manifestului; estetism ambiguu, dealtfel, al unor tineri scriitori care preconizau
primatul esteticului în creaţia şi judecata literară, respingând în acelaşi timp facilităţile
unui estetism cultivat pentru graţiile unice ale esteticului; căutând „fenomenul artistic,
orientări stilistice noi“, „cerchiştii“ se puneau „în slujba valorilor nepieritoare“ (...);
foarte moderni, fără să ajungă la extremismul avangardei (...), estetismul Cercului Literar
ancora arta într-o sferă care depăşeşte infinit artisticul şi, în acelaşi timp, dezancora arta
lăsând-o să plutească în voie pe o mare a libertăţilor estetice, jucându-se – prin ironie,
parodie şi cochetărie dezinvoltă – cu riscurile autoanihilării artei; dovada cea mai
peremptorie a acestui estetism ambiguu al poeţilor şi criticilor Cercului Literar din Sibiu
o găsim în tezele „cerchiştilor“ privind resurecţia baladei.» (Nicolae Balotă – Poezia, I,
Ed. Acad., 1980, p. 388).

În eseul Resurecţia baladei de Radu Stanca, un articol program al mişcării,


publicat în Revista Cercului Literar, nr. 5 / mai 1945, balada i se înfăţişează ca «o poezie
lirică în care starea afectivă câştigă un plus de semnificaţie prin utilizarea unui material
artistic învecinat (dramaticul)», baladescul reprezentând «în fond, o stare lirică
dramatică», «o stare perpetuă de conflict dramatic», elementul dramatic fiind «de natură
anecdotică», având «conflict cu semnificaţii poetice şi nu dramatice (ca în cazul poeziei
pur dramatice)...».

Radu Stanca şi baladele


În realitate, după cum demonstrează propria-i creaţie poetică, Radu Stanca (Sebeş,
5 martie 1920 – 26 decembrie 1962, Bucureşti) a relevat capacitatea baladei – specie prin
excelenţă a genului epic – de „a se deghiza“ în spaţiile lirico-dramatice, cultivând
trinomul baladesc: 1. lamentaţia (eroului cu fruntea pe-o limită tragică: Lamentaţia
Ioanei d’Arc pe rug, Lamentaţia poetului pentru iubita sa, Nocturnă, Pistolul, Tristeţe
înainte de luptă, Un cneaz valah la porţile Sibiului etc.) – 2. alegoria-legendară
(povestea întâmplării / evenimentului la cea mai înaltă tensiune: Baladă studenţească,
Buffalo Bill, Douăsprezece umbre, Fata cu vioara, Regele visător, Trandafirul şi călăul,
Trenul fantomă, Turn înecat, Vraja vrăjilor etc.) – 3. dramaticul eroic (adică Balada
celor şapte focuri, Balada lacrimei de aur, Capul de fată, Cea mai frumoasă floare,
Coşmarul tiranului, Domniţa blestemată, Infidelul, Mică baladă de dragoste, Pajul cu
părul de aur, Răzbunarea şarpelui, Sfatul ţării, Spada regelui etc.). Nicolae Balotă
sublinia faptul că «balada nu e pentru Radu Stanca un pretext istoric sau nu devine – pe
plan tematic – o naraţiune, ci un lied scenic; poetul se închipuie Un cneaz valah la porţile
Sibiului, atât de vrăjit de coralul fecioarelor cetăţii, încât nu simte cum un duşman îl
înjunghie; în alt poem ascultă un cântec misterios de orgă, transpus la 1707; într-o baladă
studenţească îşi bănuieşte sfârşitul cântând moartea unui student inventator de visuri şi
practicant de alchimii erotice...» (Poezia, I, p. 392). Dar balada care „l-a impus“, care a
rămas în memoria „cerchiştilor“ şi a contemporanilor săi, îndeosebi, prin presentimentul
thanatic de după „fantastica mască“ a eroului / autorului, este «Corydon»: Sunt cel mai
frumos din oraşul acesta, / Pe străzile pline când ies n-am pereche, / Atât de graţios port
inelu-n ureche / Şi-atât de-nflorite cravata şi vesta, / Sunt cel mai frumos din oraşul
acesta. // (...) // C-un tainic creion îmi sporesc frumuseţea, / Fac baie în cidru de trei ori
pe noapte / Şi-n loc de scuipat am ceva ca un lapte, / Pantofi cu baretă mi-ajută svelteţea
/ Şi-un drog scos din sânge de scroafă nobleţea.

Marele câştig al poeziei româneşti datorat resurecţiei Cercului literar de la Sibiu,


îndeosebi lui Radu Stanca, Ştefan Augustin Doinaş ş. a., constă în extinderea sferei
baladescului de la o „scară naţională“ la o „scară planetară / cosmică“. Ilustrativă în
acest sens este şi balada Turn înecat, turnul simbolizând axis mundi, având în crucea-i
celestă o crăiasă adormită „de două mii de ani“, Runa, un soi zeiesc de „sămânţă a lumii“,
sortit a rodi după „cataclism“ (aluzie, poate, chiar al doilea război mondial): Turnul
dormea-ntre ape liniştit / Şi numai câteodată feţe sumbre / Se abăteau sub zidul lui tihnit,
/ Să-l tulbure cu suliţe şi umbre. // Picior de om cu toate-acestea nu-i / Calcă spirala
scării, unde Runa, / Sâmburul viu şi pur, Regina lui, / De două mii de ani dormea
întruna. // (...) // Furtună mare însă se lăsă / Odată-asupra lui, şi-atunci, sălbatic, /
Intrând pe geamuri, valul o fură / Şi-o duse-n dar oceanului molatic. // Tot aplecându-şi
trupul ca un trunchi / S-o caute-n abise, de pe maluri, / Turnul căzu-ntr-o seară în
genunchi / Şi se-aruncă de dorul ei în valuri...

Ştefan Augustin Doinaş şi baladele lui

Un alt poet important al Cercului literar de la Sibiu, poetul Ştefan Augustin


Doinaş a acordat o atenţie specială acestei specii literare.
 basmul

Basmul (din sl. basnŭ: născocire, scornire), numit şi poveste, este alături de
povestire, snoavă şi legendă, una dintre cele mai vechi specii ale literaturii orale,
semnalată încă din antichitate, răspândită într-un număr enorm de variante la toate
popoarele.

Indiferent de tip, basmul diferă de restul scrierilor fantastice, precum nuvela, prin
aceea că prezintă evenimente şi personaje ce posedă caracteristici supranaturale, fără a
pretinde că acestea sunt reale sau seamănă cu realitatea, miraculosul din basme purtând,
astfel, numele de fabulos şi reprezentând, de fapt, un fantastic convenţional, previzibil,
ce vine în contrast cu fantasticul autentic modern, unde desfăşurarea epică şi fenomenele
prezentate sunt imprevizibile, insolite şi se manifestă în realitatea cotidiană, drept o
continuare a ei.

Origini

Despre originea basmelor au existat mai multe teorii, mai importante fiind: teoria
mitologică, teoria antropologică, teoria ritualistă şi teoria indianistă. Mitul, istoria
sacră, înscrisă în timpul "circular, reversibil şi recuperabil", vorbeşte despre zei, despre
fiinţe fantastice cu abilităţi pentru călătorii cosmice şi terestre. Basmul induce şi ideea de
lume repetabilă, existentă în tipare arhaice, atemporale, încă de la începutul
începuturilor. Unele gesturi sunt magice, cum ar fi scuipatul de trei ori în urmă; la fel,
petele de sânge de pe batistă pot arăta că fratele de cruce este mort. Plantele pot adăposti
copii: un dafin are în el o fată care iese doar noaptea pentru a culege flori. Zmeii sau
balaurii aleargă după carne de om sau o miros de departe când se întorc acasă şi aruncă
buzduganul de la distanţă. Unele pedepse, cum ar fi aceea a decapita persoana şi a o arde,
aruncând cenuşa în patru direcţii, sunt de certă inspiraţie arhaică, din comunităţile
primitive.

Relaţia dintre basm şi mit a fost stabilită de fraţii Grimm, de Wesselski şi de


Propp: basmul are ca sursă certă de inspiraţie mitul, iar cele două specii au existat de la
început la popoarele arhaice, uneori confundându-se. Cu timpul, însă, mitul a pierdut
importanţa pe care o avea prin degradarea sacrului şi transformarea lui în profan[2], zeii
şi eroii mitici fiind înlocuiţi cu personaje umane, cu puteri însă supranaturale, în basmul
fantastic, sau cu personaje comune, în cel nuvelistic. Pe această pantă a desacralizării,
zeitatea supremă a pădurii devine Strâmbă-Lemne, adică un personaj cu puteri specifice
mediului în care trăieşte; foarte băutor, devine Setilă, în timp ce zeul ubicuu, uriaşul care
păşeşte de pe un munte pe altul, devine Munte Vânăt, având capacitatea de a fi peste tot,
de a sta cu picioarele pe lună şi cu capul sub un stejar, calităţi pe care le întâlnim la
Păsări-Lăţi-Lungilă. Teoriile moderne vorbesc de poligeneza basmelor, de originea
multiplă, de influenţele reciproce, ca şi de structurarea unei tipologii coerente a acestei
specii literare.

Clasificare
După caracteristicile personajelor, specificul şi tematica acţiunii, predominanţa
elementelor miraculoase sau a aspectelor concrete de viaţă, basmele se clasifică în

• fantastice, cele mai semnificative şi mai răspândite, desprinse de regulă din mit,
cu o pregnanţă a fenomenelor miraculoase,
• animaliere, provenite din dezvoltarea narativă a legendelor totemice despre
animale, chiar despre plante sau unele obiecte simbolice,
• nuvelistice, având ca punct de pornire snoava, în naraţiune semnalându-se o
puternică inserţie a aspectelor reale, concrete de viaţă.

După autor, basmele pot fi:

• populare, creaţie a colectivităţii anonime,


• culte, creaţie a unui autor cunoscut.

Basmul fantastic(popular)

Verosimilitatea basmului fantastic trimite spre o vreme îndepărtată, in illo


tempore, când a umblat Dumnăzău cu Sfântu Pătru pă Pământ, când erau viteji cu
urieşi, adică într-un timp mitic. Despre veridicitatea faptelor petrecute într-un timp atât de
îndepărtat şi insondabil chiar cu percepţia omului modern, există accepţiunea: "nu credea
nimenea, toată lumea vede că-s bazme de pierdut vremea, poate copiii ăştia mai mici cred
c-aşa o fost. Nu, ce să crezi în minciuni? Niciodată n-o existat oameni care să creadă,
chiar dacă n-o ştiut carte." Inserţia în timpul mitic este dată de formule iniţiale şi finale,
care fixează timpul narativ în care se proiectează acţiunea, iar la sfârşit închide această
buclă temporală, prin revenirea în timpul real.

Formulele pot fi diversificate, uneori foarte expresive şi dezvoltate, precizând şi


atitudinea naratorului faţă de faptele povestite şi caracterul lor miraculos, aproape
paradoxal, dar toate au ca nucleu precizarea de ordin temporal: "A fost odată ca
niciodată; că, de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopşorul pere şi răchita
micşunele; de când se băteau urşii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se
sărutau înfrăţindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de
oca de fier şi s-arunca în slava cerului de ne aducea poveşti: De când scria musca pe
perete,/ Mai mincionos cine nu crede.". Sau o formulă de final: "Iar eu, isprăvind
povestea, încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa; încălecai p-un fus, să fie de
minciună cui a spus; încălecai p-o lingură scurtă, să nu mai aştepte nimica de la mine
cine-ascultă; iar descălecând de după şea, aştept un bacşiş de la cine mi-o da: Basm
băsmuit,/Gura i-a trosnit,/Şi cu lucruri bune i s-a umplut". Formulele mediane menţin
discursul narativ în acelaşi timp al fabulei, făcând conexiunea între secvenţele narative,
arătând durata, continuitatea, deplasarea fără sfârşit: "Şi se luptară,/ Şi se luptară,/ Zi de
vară până seară" sau "Zi de vară/ Până seară,/ Cale lungă,/ Să-i ajungă."

Basmul nuvelistic
Basmul nuvelistic este o naraţiune cu caracter general, în care eroul este urmărit
din copilărie până la o vârstă a împlinirii în viaţă. Din om simplu, el ajunge împărat sau
dobândeşte alte măriri. Eroul combină, în acest tip de basm, inteligenţa cu viclenia,
reuşind, în cele din urmă, să depăşească orice întâmplare potrivnică. Din punct de vedere
al vechimii, basmul nuvelistic este mai recent decât basmul fantastic, marcând şi o anume
demitizare a personajului, care este ales din lumea comună. În literatura română, basme
nuvelistice populare sunt cele cu Păcală, Băiet Sărac, iar, de exemplu, basm cult este
Dănilă Prepeleac, de Ion Creangă.

Basmul cult

Paralel cu eforturile de fixare în scris a basmului popular, apare basmul cult, care
preia motivele şi tehnicile narative ale acestuia. Chiar culegătorii de folclor devin
povestitori, ca în cazul lui Petre Ispirescu, care actualizează şi recreează basmul, păstrând
funcţiile principale, formule fixe, oralitatea, anumite expresii, dar adăugând o tentă uşor
moralizatoare sau aluzii mitologice de sorginte livrească. Scriitorii devin ei înşişi autori
de basme, cunoscuţi fiind Nicolae Filimon, Alexandru Odobescu, Ion Creangă, Mihai
Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Mihail
Sadoveanu.

Basmul cult, împlinit printr-o inserţie expresivă specifică stilului marilor scriitori,
îşi armonizează structurile narative, dobândind unitate şi fluenţă discursivă, preluând
viziunea scriitorului şi integrând teme şi motive caracteristice ale operei acestuia.
Scriitorul respectă de regulă structura şi tipologia basmului popular, dar poate aduce
modificări ale viziunii naratorului, alternând persoana a treia cu persoana întâi şi a doua,
creând o comunicare mai directă cu cititorul şi dând uneori o nuanţă subiectivă expunerii
faptelor. În acelaşi timp, se pot identifica particularităţi ale stilului, modalităţi
portretistice şi motive proprii autorului în scenariul basmului, care ăi conferă originalitate
şi atractivitate.

Basmul cult estompează de cele mai multe ori miraculosul şi fantasticul, dându-le
o mai mare verosimilitate, şi în acelaşi timp reduce caracterul convenţional al unor
secvenţe narative, adaugîndu-le semnificaţii şi efecte specifice literaturii culte.

G. Calinescu numea basmul cult “o oglindire a vietii in moduri fabuloase”, “un


gen vast, depasind cu mult romanul, fiind mitologie, etica, stiinta, observatie morala etc.
Caracteristica lui este ca eroii nu sunt numai oameni, ci si anume fiinte himerice,
animale. […] Când dintr-o naratiune lipsesc acesti eroi himerici, n-avem de a face cu un
basm.”

Basmul a aparut în epica populara, ulterior patrunzand si in literatura culta (in sec.
al XIX-lea, in perioada de afirmare a esteticii romantice). Specie a epicii (culte),
naratiune ampla, implicand supranaturalul sau fabulosul.Personajele (oameni, dar si fiinte
himerice) sunt purtatoare ale unor valori simbolice: binele si raul in diversele lor ipostaze.
Conflictul dintre bine si rau se incheie, de obicei, prin victoria fortelor binelui. Eroul
(protagonistul) este ajutat de fiinte supranaturale, animale fabuloase sau obiecte magice si
se confrunta cu un adversar (antagonistul). Eroul poate avea trasaturi omenesti, dar si
puteri supranaturale (de exemplu, capacitatea de a se metamorfoza). Clasificarea sau
functiile personajelor, prin raportare la erou (in basmul popular): raufacatori (produc o
dauna care trebuie corectata de erou), donatori sau furnizori (personaje intalnite
intamplator de erou, care ii daruiesc un obiect miraculos ce-l va ajuta la nevoie), ajutoare
(se pun la dispozitia eroului care duce la bun sfarsit o sarcina, cu sprijinul lor).
Parcurgerea drumului maturizarii de catre erou presupune un lant de actiuni
conventionale sau momentele subiectului: situatia initiala de echilibru, intriga
(evenimentul care deregleaza echilibrul initial), actiunea de restabilire a echilibrului
(calatoria eroului, aparitia donatorului si ajutoarelor, trecerea probelor), deznodamantul
(refacerea echilibrumul, rasplata eroului si pedepsirea rau facatorului).

In basmul cult, autorul preia tiparul narativ al basmului popular, dar reorganizeaza
evenimentele stereotipe conform viziunii sale artistice si propriului sau stil. Basmul cult
imita relatia de comunicare de tip oral din basmul popular, ceea ce confera oralitate
stilului. Particularitatile basmului cult:

• clisee compozitionale: formule tipice (initiale, mediane, finale);


• motive narative diverse: calatoria, lupta, victoria eroului, probele depasite,
demascara si pedepsirea raufacatorului, casatoria si rasplata eroului etc.;
• specificul reperelor temporale (timpul fabulos, mitic) si spatiale (taramul acesta si
taramul celalalt) – sunt vagi, imaginare, redate la modul general ;
• stil elaborat, îmbinarea naratiunii cu dialogul si cu descrierea;
• cifre magice, simbolice;
• obiecte miraculoase;
• întrepătrunderea planurilor real – fabulos; fabulosul este tratat in mod realist;
• conventia basmului (acceptata de cititor): acceptarea de la început a
supranaturalului ca explicatie a intamplarilor incredibile.

Teoria basmelor

Toate basmele din lume corespund unui set de scheme narative arhetipale. O
clasificare extrem de precisă a fost realizată în 1910 de folcloristul finlandez Antti Aarne
(1867-1925), completată mai apoi de un american, de Stith Thompson. Clasificarea
Aarne-Thompson include azi 2 340 tipuri diferite de basme.

Folcloristul rus Vladimir Propp în studiul „Morfologia basmului“ a aprofundat


structura naratologică a basmelor populare ruseşti. Pornind de la clasificarea sa
formaliştii ruşi au dezvoltat naratologia, o ştiinţă care studiază elementele din care sunt
alcătuite naraţiunile.

Criticul român de literatură, George Călinescu, a studiat basmele în studiul său


„Estetica basmului“, cu rezultate mai mult decât meritorii.

Basmele şi psihanaliza
Bruno Bettelheim a descris modul in care schemele narative arhetipale pot fi
raportate la invarianţi psihici sau psihanalitici autorizând si o reinterpretare a conţinutului
lor. Recent a apărut şi opera analitică a Clarissei Pinkola Estés pe un corpus de basme
populare, de fabule si de mituri, pornind de la o interpretare psihnalitică dintr-un studiu
clasic al lui Carl Gustav Jung a adus o contribuţie semnificativă şi o cheie de lectură
contemporană. Există două categorii de basme, cele populare, care pot fi culese de un
autor oarecare sau de un folclorist sau cele culte, scrise in epoca Romantismului, după
modelul basmelor populare cu spridusi. Patrimoniul de basme europene a inceput să se
formeze la sfârşitul secolului al XVII lea. Principalii culegători si adaptatori de basme au
fost Charles Perrault (1628-1703), Madame d'Aulnoy, in Franţa, fraţii Jacob si Wilhelm
Grimm in Germania, Alexandre Nikolaïévitch Afanassiev (1826-1871) în Rusia.

Basmele româneşti

Basmele româneşti au intrat în atentia scriitorilor relativ târziu, în epoca marilor clasici şi
a Junimii. Atunci foarte activi în culegerea basmelor şi apoi în scrierea unor basme culte
au fost scriitorii Vasile Alecsandri, Alexandru Odobescu („Basmul feciorului de împărat
fără noroc la vânat“ din eseul „Pseudokynegetikos“), Mihai Eminescu (autorul mai
multor basme originale, între care şi Făt Frumos din Tei, Cenuşotca (o variantă a
Cenuşăresei), Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale, şi puţin după aceea şi Petre Ispirescu.

Poveşti şi povestitori

Basmele populare sunt parte a memoriei colective, a ceea ce Jung


numeşte inconştient colectiv. Cu toate acestea primele care le-au cules
au fost femeile, deşi marii povestitori europeni sunt barbaţi. O
perspectivă europocentristă este destul de periculoasă deoarece există
foarte multe basme şi în afara spatiului european, basme arabe (culese
in ciclul O mie si una de nopti), basme persane, basme africane, basme
chinezesti, basme coreene sau basme japoneze.

o pentru creaţie cultă:


 fabula

Fabula este o scurtă povestire alegorică, de obicei în versuri, în care autorul,


personificând animalele, plantele şi lucrurile, satirizează anumite moravuri, deprinderi,
mentalităţi sau greşeli cu scopul de a le îndrepta. Ea are urmatoarea structură: povestirea
propriu-zisă si morală. Figura de stil folosita in general este personificarea.

Istoria fabulei

Fabula în Antichitate

Fabula era deja practicată în Mesopotamia cu 2000 de ani înaintea erei noastre.
Tablete provenind din bibliotecile şcolare ale epocii expun pe scurt povestea vulpii
lăudăroase, a câinelui nepriceput („Câinele fierarului, neputând să răstoarne nicovala, a
vărsat găleata cu apă.“), de musca încrezută („O muscă care s-a aşezat pe spatele unui
elefant, îl întrebă dacă putea s-o ducă în spate sau dacă ar trebui să-şi ia zborul“). Multe
din aceste texte arată o evidentă afinitate spre proverbe şi au o construcţie antitetică („Nu
vorbeşti despre ceea ce găseşti; dar despre ce ai pierdut zici la toată lumea.“). Totuşi,
acestea nu au niciodată o morală explicită.

Fabula în Grecia

Prima fabulă cunoscută este „Privighetoarea şi eretele“, pe care o povesteşte


Hesiod, în jurul secolului VIII î.Hr., în „Munci şi zile“. Este vorba de o biată
privighetoare prinsă în ghearele unui erete (sau şoim) care, în plus, îi face morală.
Această fabulă are rolul de a ne face să medităm asupra noţiunii de dreptate, cu ajutorul
unui raţionament antitetic în care personajul principal exploatează excesiv poziţia de
forţă.

Fabula va lua amploare mai ales cu ajutorul lui Esop, care a trăit în secolul VI
î.Hr. şi care e considerat „părintele fabulei“.

În perioada clasicilor, Socrate însuşi ar fi pus în versuri fabule de Esop, cât timp a
fost închis înainte de a muri. Ar fi explicat abordarea fabulelor astfel: „Poetul trebuie să
ia ca material miturile. [...] De aceea am ales miturile la îndemâna mea, aceste fabule de
Esop pe care le ştiam pe de rost, şi pe care le-am luat din întâmplare.“

Demetrios din Falera publică prima antologie de fabule atestată istoric. Această
antologie, pierdută, a dat naştere la numeroase versiuni. Una din ele a fost păstrată sub
forma unui ansamblu de manuscrise datând probabil din secolul I, şi numită Augustana.
La această colecţie se face de fapt referire când se menţionează astăzi „fabulele lui Esop“.

Din Grecia, fabula ajunge la Roma. Horaţiu propune o adaptare remarcabilă a


„Şobolanului de oraş şi şobolanul de câmp“ (Satire, II, 6), pe care unii critici o consideră
superioară versiunii lui Jean de La Fontaine. El va fi urmat de Fedru care va face din
fabulă un gen literar poetic.

Fabula era la modă în lumea greco-romană. În secolul IV, poetul roman Avianus
ne lasă patruzeci de fabule, din care majoritatea sunt adaptări din Fedru, dar multe nu
sunt atestate în nici o altă parte şi sunt foarte bine construite.

Fabula în Evul Mediu

Fabula va continua să se transmită pe parcursul întregului Ev Mediu prin


intermediul autorilor de colecţii ce semănau a pseudonime: Romulus, Syntipas, pseudo-
Dosithea. Dar calitatea literară este sacrificată în numele moralei.

Tematica fabulei se va diversifica în mod considerabil datorită colecţiei Roman de


Renart, ce adună povestiri scrise de clerici anonimi din secolul XII. În aceste istorisiri
inspirate din Ysengrinus, operă latină a poetului Nivard, lupta vulpii împotriva lupului
serveşte ca pretext pentru o satiră redutabilă a societăţii feudale şi a inechităţilor sale.
Fabula cedează aici locul unei comedii animale unde totul se întrepătrunde.

În secolul XII, Marie de France publică o culegere de 63 de fabule.

Influenţa indiano-arabă

Fabula a cunoscut de asemenea un succes remarcabil în India, prin intermediul


antologiei Pañchatantra. Redactată iniţial în sanscrită, între 300 î.Hr. şi 570, această
antologie de fabule va cunoaşte numeroase modificări. Una din versiunile derivate se
numeşte Hitopadesa sau „Îndrumarea utilă“. Găsim aici animalele întâlnite în mai toate
fabulele: măgarul, leul, maimuţa, şarpele etc., singura diferenţă fiind şacalul ce joacă aici
rolul vulpii. Aceasta va influenţa Occidentul în sensul unui progres complex. Mai întâi
circulând în Persia şi tradusă în arabă, de către Ibn al-Muqaffa' cu titlul Kalîla wa Dimna
(Kalila şi Dimna), va fi apoi tradusă în ebraică, apoi în latină, purtând titlul Directorium
humanae vitae (1280). Moş Poussines o va traduce la rândul său în 1666 sub titlul de
Specimen sapientiae Indorum veterum. O versiune persană va fi tradusă în franceză la
1644, purtând titlul de Cărţile luminilor sau Purtarea regilor, alcătuită de înţeleptul
Pilpay Indien, tradusă în franceză de David Sahid, din Ispahan, capitala Persiei (numele
traducătorului este de fapt un pseudonim al lui Gilbert Gaulmin). Aceste opere vor sta la
baza unor fabule de La Fontaine, şi anume „Vaca de lapte şi căldarea de lapte“ şi
„Ţestoasa şi cele două lebede“. Sub titlul "Kalila şi Dimna sau Poveştile lui Bidpai", va
cunoaşte o versiune şi în limba română datorată lui George Grigore (Editura Polirom,
2010).

După La Fontaine

Succesul ieşit din comun al fabulelor lui La Fontaine va inspira multă lume în
scrierea acestora: de la seniori la clerici, neuitând magistraţii, preoţii sau vânzătorii, toţi
îşi încearcă norocul în scrierea fabulelor. Iezuitul Desbillons, profesor, va scrie 560 de
fabule. Un anume Boisard publică o culegere ce cuprinde 1001 fabule. Fabula intră în
cartea recordurilor. Chiar şi Napoleon Bonaparte, viitorul împărat, va compune una,
primită destul de bine la vremea ei.

Toţi aceşti autori au căzut într-o justă uitare. Un singure nume a supravieţuit în
mod durabil alături de cel al lui La Fontaine, şi acesta este Jean-Pierre Claris, cavaler de
Florian (1755-1794). Culegerea sa numără 100 de fabule. Acestea sunt orientate fie către
o morală politică, fie către o morală particulară. Acesta se inspiră uneori din englezul
John Gay sau din spaniolul Iriarte. În secolul al XIX-lea, fabula nu va mai fi practicată.
Totuşi, în Rusia Ivan Andreievici Krilov are un talent înnăscut în scrierea acestui fel de
povestire.

Schema narativă

Fabula clasică are o structură dualistă. Începând cu titlul găsim în ea o opoziţie


între două personaje ale căror poziţii subiective sunt dezaxate, unul se situeză pe o poziţie
superioară şi îl domină pe cel inferior. Graţie unui eveniment narativ neprevăzut poziţia
celor două personaje se va răsturna. Această schemă a fost definită de C. Vandendorpe
drept „o dublă inversare” (Să învăţăm să citim fabulele, Montréal, 1989). Această
schemă, care se întâlneşte în zeci de fabule blochează situaţia de comprehensiune şi
eliberează o morală extrem de clară. Hegel spunea că fabula „este ca o enigmă care va fi
întotdeauna acompaniată de soluţia sa”. (Estetica, II).

 epopeea

Epopeea este un poem epic de mari dimensiuni, în versuri, în care se povestesc


fapte eroice, legendare sau istorice, ale unui singur personaj, ale unui grup de oameni sau
ale unui popor, dominate adesea acţiuni cu totul ieşite din comun care se petrec în locuri
stranii şi depărtate, personaje extraordinare şi/sau supranaturale. Cuvântul epopee provine
din cuvântul epos semnificând o producţie epică de mare amploare.

Epopeele se numără printre cele mai vechi opere literare care au supravieţuit până
în zilele noastre. Ele au contribuit substanţial la formarea culturilor vechi, incluzându-le
pe cele ale Sumerului, Greciei şi Romei antice. Acestea, la rândul lor, au influenţat
puternic tradiţiile culturale ale civilizaţiilor ulterioare reverberând semnificativ până în
prezent.

Caracteristici

Epopeile au următoarele caracteristici principale:

1. Eroul are o statură impozantă, de o importanţă naţională sau internaţională şi de o


mare semnificaţie istorică sau legendară.
2. Locul acţiunii este întins pe mai multe regiuni.
3. Acţiunile necesită curaj supraomenesc.
4. Forţe supranaturale (zei, îngeri, demoni) iau parte la acţiune.
5. Este folosit un stil elevat.
6. Poetul păstrează viziunea obiectivă.

Epopei antice

Au supravieţuit fragmente substanţiale din Epopeea lui Ghilgameş, scrisă pentru


prima dată pe tăbliţe de lut în Sumeria, în jurul anului 2000 î.Hr. Ea povesteşte despre
războinicul Ghilgameş şi aspiraţia sa pentru adevăr şi viaţă eternă. Cele mai vechi epopei
complete, foarte diferite în spirit, au fost scrise în Grecia antică şi i-au fost întotdeauna
atribuite poetului Homer. Acestea sunt Iliada şi Odiseea, opere atât de adorate de greci,
încât aproape că ar putea fi numite cărţi sfinte.

Homer

Legenda îl prezintă pe Homer ca pe un bard orb, recitându-şi poeziile la curtea vreunui


conducător şi acompaniindu-se cu un instrument asemănător cu harfa, numit liră. Însă de
fapt nu se ştie nimic despre Homer şi savanţii încă nu au decis dacă el a scris una,
amândouă sau poate nici una dintre marile epopei greceşti. Este posibil ca ele să fi avut
un sâmbure de adevăr care a fost transmis pe cale orală şi dezvoltat de generaţii întregi de
barzi, înainte să fie scrise în jurul secolului al VIII-lea î.Hr. Scrierea putea fi făcută de
unul sau mai mulţi "Homeri", care au prelucrat, au cizelat sau remodelat întâmplările.

Primele versuri ale Iliadei

Epopeile homerice se inspiră dintr-un şir de întâmplări (probabil în parte mitice,


în parte istorie) care ar fi fost cunoscute oricărui grec. E vorba de originile, desfăşurarea
şi consecinţele Războiului Troian. Acesta a început când un prinţ troian, Paris, a răpit-o
pe Elena, soţia regelui Menelau al Spartei. Agamemnon, fratele lui Menelau şi mare rege
al statului Micene, i-a recrutat apoi pe ceilalţi conducători greci pentru a porni o
campanie împotriva Troiei, pentru recâştigarea Elenei sau răzbunarea insultei. După un
asediu eşuat de zece ani al oraşului Troia, grecii şi-au păcălit adversarii prefăcându-se că
se retrag şi lăsând în urmă un imens cal de lemn plin cu soldaţi. Locuitorii Troiei au dus
calul în cetatea lor, triumfători, aducând asupra lor pieirea.

Diferite episoade din Războiul Troian şi din evenimentele ulterioare (incluzându-


le pe cele de după întoarcerea acasă a regilor greci victorioşi) au fost folosite şi refolosite
în bogata literatură a Greciei. Iliada insistă asupra unui singur episod care a avut loc pe la
sfârşitul lungului război. În acesta, Ahile, cel mai mare războinic grec, se ceartă cu
Agamemnon şi bombăne în cortul său, refuzând să lupte. În consecinţă, războiul ia o
turnură proastă pentru greci, până când bunul prieten al lui Ahile, Patrocle, este ucis;
înfuriat, Ahile se ridică la luptă, omorându-l în cele din urmă pe cel mai de temut
războinic al troienilor, prinţul Hector.

În lumea homerică, zeii se amestecă liber printre fiinţele umane, luând partea
diferitelor personaje, complotând şi luptând unii împotriva altora. Aceasta se întâmpla
mai ales în Odiseea, în care eroul, Odiseu (cunoscut şi sub numele de Ulise), este ajutat
de zeiţa Atena, dar stânjenit la fiecare pas de Poseidon, zeul mărilor. Având reputaţia
celui mai înţelept dintre greci, se presupune că Odiseu a fost cel căruia i-a venit ideea
calului de lemn. Odiseea relatează călătoriile şi aventurile prin care a trecut Odiseu,
încercând să se întoarcă acasă după căderea Troiei. Printre cele mai faimoase episoade se
numără lupta sa pentru a scăpa de Polifem, ciclopul, întâlnirea sa cu vrăjitoarea Circe,
care i-a transformat tovarăşii în porci şi bătălia abilă în care îi ucide pe toţi peţitorii care
au hărţuit-o pe Penelopa, soţia sa.
Vergiliu

La şase secole după vremea lui Homer, romanii au deveni stăpânii Mediteranei.
Însă cultura greacă păstra încă un prestigiu enorm, iar romanii au fost bucuroşi să-şi lege
istoria de cea a grecilor, presupunând că prinţul troian Eneas, despre care se spunea că a
scăpat după căderea oraşului său natal şi a fugit în Italia, era chiar strămoşul lor. Prin
urmare, cel mai mare poet roman, Vergiliu (Publius Vergilius Maro, 70-19 î.Hr.), a avut
motive întemeiate să scrie o epopee avându-l ca personaj principal pe Eneas, deoarece
prin relatarea faptelor lui el cinstea măreţia Romei. Încurajat de însuşi împăratul
Augustus, Vergiliu a creat o epopee "oficială" ce descria trecutul mitic, dar era şi plină de
referiri la splendidul prezent imperial în care trăia.

Eneida urmează în mod deliberat tradiţia homerică în care zeii (de data aceasta
zeii romani) intervin în treburile oamenilor. Eroul său hoinar este tulburat de zeiţa
Junona, dar protejat de mama lui, Venus. În cel mai faimos episod, el naufragiază
aproape de Cartagina, unde Venus o face pe regina Didona să se îndrăgostească de el.
Însă Jupiter, regele zeilor, îi ordonă lui Eneas să-şi îndeplinească destinul şi să părăsească
Cartagina, iar Didona, cu inima frântă, se sinucide. După o vizită în lumea cealaltă, Eneas
ajunge în Italia şi ia parte la o serie de lupte şi aventuri. În cele din urmă, se însoară cu
fiica regelui din Latium. Aceasta asigură destinul imperial al Romei, deoarece, conform
versiunii măgulitoare a lui Vergiliu, fiul lui Eneas, Iulus, este strămoşul familiei iuliene
din care au provenit Iuliu Cezar şi împăratul Augustus.

Epopeele lumii antice (greco-romane) au avut o influenţă durabilă asupra culturii


occidentale, fiind o sursă de inspiraţie pentru poezii, piese de teatru, opere şi un număr
mare de picturi şi sculpturi. Opera "Ulise" (1922) a lui James Joyce, o complexă
capodoperă modernă, foloseşte structura de întâmplări a Odiseii. Limba greacă şi limba
latină nu mai sunt atât de răspândite în şcoli, însă povestirile lui Homer şi ale lui Vergiliu
continuă să fie citite, în traducere, de milioane de oameni.

Evoluţia epopeei

Barocul a preluat acest gen literar, dar acum epopeile sunt mai mult comice
(Gerusalemo eliberato), (Orlando furioso) etc.

Epopei române

În literatura română, singura epopee încheiată, Ţiganiada, aparţine lui Ion Budai
Deleanu, deşi tentative de a scrie o epopee au avut şi alţi poeţi, ca Bolintineanu sau
celebra Anatolida a lui Ion Heliade Rădulescu. La capitolul epopei încheiate putem trece
şi Levantul, opera lui Mircea Cărtărescu, reprezentând o unică, în felul ei, epopee
postmodernă.

Curiozităţi
• Printre cele mai vechi epopei cunoscute se numără Mahabharata şi Ramayana din
India, scrise în secolul II î.Hr.
• Prima epopee engleză este epopeea anglo-saxonă Beowulf (secolul VII d.Hr.), în
care este ucis un balaur.
• Faimoasele epopei medievale creştine includ Cidul, despre un erou spaniol şi
Cântecul lui Roland, în care eroii francezi Roland şi Oliver apără ariergarda
armatei împăratului Charlemagne cu preţul vieţii.
• Epopeile apărute mai târziu, precum Lusiadele lui Camoen şi Paradisul pierdut al
lui Milton, sunt opere ale unor poeţi celebri, care au tratat în mod conştient
importante teme naţionale şi religioase.

Epopei celebre

• Epopeea lui Ghilgameş


• Iliada şi Odiseea
• Eneida
• Beowulf
• Kalevala
• Kalevipoeg
• Mahabharata
• Ramayana
• Cidul
• Cântecul lui Roland
• La Franciade
• La Henriade
• Lusiadele
• Paradisul pierdut
• Ţiganiada
• Ierusalimul eliberat
• Orlando furioso
• Levantul

 poemul

Poemul: specie lirică sub forma unor proze scurte in care se renunţă la caracteristicile
tradiţionale ale poeziei. "Cântarea României" de Alecu Russo, "Ferestrele" de Ch.
Baudelaire etc.

Genul liric- Genul cel mai subiectiv care exprimă nemijlocit sentimentele prin metafore
si simboluri. Din punct de vedere gramatical caracteristica lui e persoana I. "Satira.
Duhului meu" de Gr. Alexandrescu etc

 schiţa
Schiţa este o operă epică, în proză, de dimensiuni reduse, cu o acţiune restrânsă la
care participă un număr mic de personaje, surprinse într-un moment semnificativ al
existenţei lor.

Trăsături

Schiţa are un caracter dramatizat, de foarte multe ori dialogurile pot fi mai
importante decât naraţiunea propriu-zisă. Acţiunea schiţei se desfăşoară pe o durată
scurtă şi are loc, în general, într-un decor unic. Personajul principal este caracterizat într-
o manieră stilizată, construcţia sa fiind realizată din perspectiva unei trăsături interioare.

Autori de schiţe

Însuşi termenul „schiţă” este slab reprezentat în alte limbi, rivalizând cu alte
concepte, introduse mai târziu şi mai intuitive (de exemplu, în limba engleză, schiţa –
sketch story – poate fi uşor asimilată cu short story sau chiar short short story, niciuna
dintre cele amintite neavând un corespondent direct în limba română). Din acest motiv,
mulţi potenţiali autori de „schiţe” (conform definiţiei ei româneşti) vor fi încadraţi în alte
delimitări. Totuşi, câteva nume recunoscute sunt: rusul Anton Cehov, autorul englez Saki
şi australianul Henry Lawson (toţi au activat la finele secolului al XIX-lea şi începutul
secolului XX).

În literatura română

Perioada de înflorire a genului este aceeaşi şi în cazul literaturii române. Autorul


care a desăvârşit genul în ţară este Ion Luca Caragiale, deşi specia a fost cultivată anterior
şi de alţi scriitori (Emil Gârleanu, Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti). Schiţele lui
Caragiale au fost adunate în volumul Momente şi schiţe, apărut în 1901. Personajele
schiţelor lui Caragiale sunt selectate din medii variate: pornind din intimitatea familiei şi
continuând în şcoală, presă, justiţie; sunt incluse şi viaţa mondenă sau din scena politică.

 nuvela

Nuvela se referă la o lucrare de ficţiune care este de obicei scrisă în proză, în mod
obişnuit sub formă de naraţiune. Este mai lungă decât povestirea („short-story”) sau
schiţa şi mai scurtă decât romanul.

Termen

Termenul de nuvelă provine din franceză şi înseamnă noutate.În limba franceză a


pătruns din limba italiană, din novella, care însemna exact acelaşi lucru. Di Francia, un
teoretician literar italian scria că meritul novelistului constă tocmai în capacitatea de şti
"să aleagă subiecte interesante, să le adapteze cu abilitate scopurilor sale şi, mai ales, să
imprime semnătura de neşters a stilului, culturii şi artei lui asupra unei materii care,
înainte să încapă pe mâinile sale, fie nu avea o fizionomie proprie, fie avea una foarte
diferită".

Definiţie

Nuvela este specia genului epic în proză, cu un singur fir narativ, urmărind un
conflict unic, concentrat; personajele nu sunt numeroase, fiind caracterizate succint, în
funcţie de contribuţia lor la desfăşurarea acţiunii. Nuvela prezintă fapte într-un singur
conflict, cu o intrigă riguros construită, accentul fiind pus mai mult pe definirea
personajului decât pe acţiune. O nuvelă este o naraţiune în proză, mai scurtă decât un
roman şi mai lungă decât o povestire. Conţine de obicei puţine personaje care sunt însă
construite pe câteva linii principale. Ea are o naratiune ceva mai concentrata, personaje
mai putine, drama mai putin complicata decât un roman.

Clasificare

-După criteriile comune ale subiectului cu modalitatea lui de realizare:

• istorice
• psihologice
• fantastice
• filozofice
• anecdotice

-După curentele literare în care se înscriu ca formulă compoziţională:

• renascentiste
• romantice
• realiste
• naturaliste

Nuvela istorică

Pentru detalii, vezi: nuvelă istorică.

Schema oricarei nuvele clasice, istorice are patru timpi:

1. O prezentare a locului unde se desfaşoară acţiunea şi a personajelor


2. Un eveniment care modifică situaţia
3. O serie de acţiuni puse în pericol de acest eveniment cheie
4. Un dénouement (deznodământ) care stabileşte noua situaţie

Primele două etape se pot confunda dar şi alte combinaţii sunt posibile.
Guy de Maupassant, şi povestirile din Les contes de la Bécasse, ale lui Honoré de Balzac
sunt exemple de nuvele istorice. Nuvela Alexandru Lăpuşneanu este poate cel mai
cunoscut exemplu de nuvela istorică din literatura română.

Nuvela psihologica

- rolul conflictului interior (plasarea situatiei conflictuale in constiinta personajului)

- prezentarea tensiunilor sufletesti

- transformarile (sufletesti, morale, comportamentale) suferite de personaje in evolutia


conflictului

- evolutia raporturilor dintre personaje

- mijloacele de investigatie psihologica

- aspecte ale stilului

Exemple: Moara cu noroc, de Ioan Slavici şi În vreme de război, de I.L.Caragiale

Nuvelişti celebri

Străini

• Jorge Luis Borgès


• Dino Buzzati
• Albert Camus
• Julio Cortázar
• Anton Pavlovici Cehov
• William Faulkner
• Ernest Hemingway
• Katherine Mansfield
• Guy de Maupassant
• J. D. Salinger

Români

• Anton Holban
• Costache Negruzzi
• Alexandru Odobescu
• Ioan Slavici
• I.L. Caragiale
• Mihai Eminescu
• Marin Preda
• Nicolae Velea
• Fănuş Neagu

 romanul

Romanul este specia genului epic, în proza, de mare întindere, cu o acţiune


complexa ce se poate desfăşura pe mai multe planuri, cu personaje numeroase a căror
personalitate este bine individualizata şi al căror destin este determinat de trăsăturile de
caracter şi întâmplările ce constituie subiectul operei. Specia literara apare odată cu
burghezia iar primele romane se adresau mai curând unui public feminin.

Romanul poate fi istoria unui accident, unui incident, poate fi o lume, o lume
fictiva, detaliata pana la ultima resursa posibila de imaginatie a scriitorului respectiv. Este
cea mai adânca forma de scriitura ce exista. Nu e neaparat structurata pe planuri de
actiune dar implica niveluri de semnificaţie paralele.

Structura romanului este dialogica, potrivit formalistului rus Bahtin sau


panoramica, potrivit altor teoreticieni ai romanelor.

Spunem, în mod curent, că un roman este o ficţiune în proză de dimensiuni mari.


Poate fi un roman de acţiune, poliţist, de dragoste poate prezenta valori psihologice sau
doar un studiu social.

Cum spunea Raymond Queneau, « nu contează dacă cineva priveşte un număr


nedeterminat de personaje aparent reale într-un spaţiu ficţional prelungit de-a lungul unui
număr nedeterminat de pagini sau capitole. Rezultatul va fi întotdeauna un roman».

Naratologia îl defineşte însă drept o operă extinsă în proză care are forma unei
povestiri în cele mai multe dintre cazuri. Romanul este mai lung şi mai complex decât o
povestire sau o nuvelă şi nu respectă restricţiile impuse prezente în teatru sau poezie.

În limba engleză, cuvântul "novel" provine din cuvântul italian "novella" care
însemna nou. Uneori istoria unei familii se intinde pe mai multe romane si atunci avem
de-a face cu o "saga"( Forsythe Saga)

Limbile romanice îl preferă pe roman care provine din romance, poveste de


dragoste.

Trăsături ale romanului

Multe romane prezintă aceste trăsături, ......dar în fiecare caz există şi excepţii:

Romanele au rol de agrement (deşi Educaţia lui Cyrus este un roman didactic).

Romanele au caracter beletristic.


Subiectul unui roman este ficţional în întregime (deşi Moby-Dick de Herman Melville
conţine pe lângă fapte şi digresiuni).

Un autor de romane se numeşte romancier.

• Speciile literare ale genului dramatic cuprind:


o tragedia

Tragedia este o specie a genului dramatic, în proză sau în versuri, reprezentând


personaje puternice angajate în lupta cu destinul potrivnic, cu ordinea existentă a lumii
ori cu proprile lor sentimente, acest conflict soluţionându-se cu moartea eroului.

Tragedia este o formă de dramă caracterizată de seriozitate şi demnitate, care de


obicei implică un conflict între un personaj şi o putere superioară, ca de exemplu legea,
zeii, soarta sau societatea. Originile ei sunt obscure dar cu siguranţă că este un produs al
bogatelor tradiţii poetice si religioase al vechii Grecii. Mai precis, originile sale pot fi
regăsite in ditirambi, cânturile şi dansurile care îl celebrau pe zeul grec Dionisos, mai
târziu preluat de romani ca Bachus. Se crede că spectacolele acestea extatice şi legate de
băutură au fost create de satiri, fiinţe pe jumătate ţapi care îl înconjurau pe Dionisos la
petreceri. De asemenea, o altă origine a termenului este legată de cuvintele greceşti
tragos semnificând ‘ţap’ şi aeidein- ‘a cânta’, combinate dând ‘cântece ale ţapilor’, din
care a rezultat ‘tragedie’.

Teorii ale tragicului

Filosoful grec Aristotel arată in capodopera sa Poetica faptul că tragedia are ca


efect catharsis-ul (purificarea) de milă şi frică a publicului datorită sentimentelor şi
suferinţelor personajelor din opera dramatică. Nu toate operele care sunt subsumate
categoriei tragice au ca rezultat acest tip de final cathartic, chiar unele dintre ele au
deznodământ neutru sau care tinde spre fericit. În orice caz, ce anume constituie o
"tragedie" este o întrebare destul de frecventă. Unii sunt de părere că[formulare evazivă] orice
poveste cu un final trist este o tragedie, alţii cred că[formulare evazivă] povestea trebuie să
îndeplinească o serie de cerinţe pentru a putea fi considerată drept tragedie (fenomen
adesea observat la Aristotel).

Tragedia greacă

Literatura greacă ar include trei mari scriitori tragici ale căror opere încă se mai
păstrează: Sofocle, Euripide şi Eschil. Cel mai mare festival al tragediei greceşti era
Dionisia, unde cei mai proeminenţi dramaturgi îşi trimiteau de obicei creaţiile, câte trei
tragedii şi o piesă satirică fiecare. Teatrul roman nu pare sa fi continuat această tradiţie.
Seneca a preluat poveşti greceşti, ca de exemplu Fedra, în piese de teatru latine. Totuşi,
tragediile sale au fost mai degrabă privite ca ‘piese de budoar’, destinate cititului într-o
mai mare măsură decât reprezentării pe scenă.

Un procedeu teatral favorit al multor creatori de tragedie greci a fost ekkyklêma,


un car ascuns în spatele scenei care putea fi adus pe scenă pentru a arăta consecinţele
unui eveniment care s-a petrecut în afara scenei. Acesta privea de obicei o crimă brutală,
un act de violenţă care nu putea fi pus în scenă, dar ale cărui efecte trebuie să fie văzute
de celelalte personaje pentru a avea inţeles şi rezonanţă emoţională. Un exemplu faimos
al folosirii lui este omorul lui Agamemnon în prima piesă a lui Eschil, Orestia, când
trupul măcelărit al regelui este adus pe scenă în procesiune pentru a fi văzut de toţi.
Variaţiuni sunt folosite în tragedii şi în alte piese până în ziua de azi şi dramaturgii îl
consideră folositor pentru a arăta consecinţele extreme ale unor acţiuni umane. Un alt
astfel de procedeu era macaraua, mechane, care servea la ridicarea unui zeu sau a unei
zeiţe pe scenă când se presupunea că intra zburând. Acesta a dat naştere unei expresii:
„deus ex machina” (zeul din maşinărie), adică o intervenţie surprinzătoare a unui factor
extern neprevăzut care schimba cursul unui eveniment.

Nietzsche şi-a dedicat faimoasa carte, Naşterea tragediei, unei discuţii despre
originile tragediei greceşti. A identificat aceste rădăcini în ritualurile primitive, în unirea
forţelor apolinice şi dionisiace, şi a mers până la „moartea” ei odată cu Socrate.

Tragedia din perioada Renaşterii

• Antoniu şi Cleopatra
• Coriolan
• Hamlet
• Iulius Caesar
• Regele Lear
• Macbeth
• Othello
• Romeo şi Julieta
• Timon din Atena
• Titus Andronicus

Tragedia de după secolul XIX

Arthur Miller se remarcă drept un scriitor de tragedii printre care se pot menţiona:

• The Crucible
• Moartea unui comis-voiajor

o drama
Drama este o specie a genului dramatic, caracterizată prin ilustrarea vieţii reale
prin intermediul unui conflict complex şi puternic al personajelor, cu întâmplări şi situaţii
tragice, în care eroii au un destin nefericit. Dramele acoperă o mare varietate tematică:
socială, istorică, mitologică, psihologică etc. Drama are tendinţa de a reflecta întreaga
complexitate a vieţii reale, fiind o specie supusă convenţiilor, altfel decât tragedia,
folosind atât personajele individualizate, cât şi personaje tipice, din care de altfel a
evoluat. Drama apelează la un limbaj solemn, ce alternează cu cel familiar, dar poate să
recurgă şi la resurse lexicale comice. Componenta esenţială a acestei specii literare
rămâne însă conflictul prin care se conturează personalitatea eroilor dramatici.

Definitie: Drama este o specie a genului dramatic, in versuri sau in proza,


caracterizata prin ilustrarea vietii reale printr-un conflict complex si puternic al
personajelor individualizate sau tipice, cu intamplari si situatii tragice, in care eroii au un
destin nefericit. Drama are o mare varietate tematica: sociala, istorica, mitologica,
psihologica. Limbajul solemn alterneaza cu cel familiar, fiind deseori presarat cu
elemente cornice.

Cuvantul "drama" vine de la grecescul "drama" sau frantuzescul "drame" si


inseamna "actiune". Drama este cea mai raspandita specie a genului, fiind mult mai putin
supusa conventiilor si normelor decat tragedia si alternand personajele bine
individualizate cu cele tipice. Imbinarea elementelor tragice cu cele cornice a facut
posibila o alta specie literara, cunoscuta sub numeie de tragicomedie, in secolul al XVII-
lea. Drama s-a manifestat ca specie moderna in secolul al XVIIl-lea, prin scriitorii
germani Lessing, Schiller si Goethe. In secolul romanticilor, specia a evoluat ca
manifestare, deoarece oferea scriitorilor o mai mare libertate de actiune, de construire a
personajelor-model din toate mediile sociale, in care amestecul dintre tragic si comic
permite reliefarea autentica a caracterului uman. Victor Hugo este cel care a consacrat
drama romantica, teoretizand principalele criterii artistice ale acestei specii in "Prefata" la
drama "Cromwell" (1827), care este considerate manifestul literar al romantismului.
Fascinatia dramei romantice consta in faptul ca "topeste in acelasi suflu grotescul si
sublimul, teribilul si bufonul, tragedia si comedia" si poate, de aceea, au aderat la aceasta
specie numerosi scriitori, in creatia carora un loc important l-a avut drama istorica.

In literatura romana, drama istorica este initiata de Bogdan Petriceicu-Hasdeu, cu


piesa in versuri "Razvan si Vidra" (1867), urmat de Vasile Alecsandri cu "Despot-Voda"
(1879) si deAl. Davila cu piesa "Vlaicu-Voda". Un loc aparte il ocupa Barbu Stefanescu-
Delavrancea cu trilogia istorica a Moldovei: "Apus de soare" (ultimul an de domnie si de
viata al gloriosului Stefan cel Mare), "Viforul" (domnia tiranica a lui Stefanita-Voda) si
"Luceafarul" (personalitatea stralucita a lui Petru Rares) - drame create in anii 1909 -
1910.

Incepând cu perioada interbelica apar noi forme ale dramaturgiei in teatrul


modern. Drama psihologica de constiinta sau drama de idei (după alti critici) este
reprezentata de Camil Petrescu, cel care a introdus in literatura romani concepte estetice
moderne ca substantialismul si autenticitateu si a creat intelectualul lucid, însetat de
absolut.
Lucian Blaga este creatorul dramei mitologice, prin manifestarea filozofica a
miturilor esentiale romanesti: "Mesterul Manole" care ilustreaza mitul estetic al jertfei
creatoare si "Zamolxe" care conduce la interpretarea mitului mioritic.

Parabola cu accente dramatice este initiata de Marin Sorescu atat in trilogia "Setea
muntelui de sare" (1974), cu piesele "Iona", "Paracliserul" si "Matca", precum si in
dramele istorice, in care Vlad Tepes. este doar un pretext pentru a caricaturiza tiranul din
orice epoca: "A treia teapa"(1971), "Raceala" (1980).

o comedia

Comedia (fr. comédie; lat. comoedia; gr. Komoida, „cântec de sărbătoare”) este o
specie a genului dramatic, în proză sau în versuri cu acţiune şi deznodământ vesel şi care
satirizează realităţi sociale, slăbiciuni general – umane sau prezintă situaţii hazlii.

„Prin conţinut şi prin modul de rezolvare a conflictului, comedia se subordonează


comicului, care este o categorie estetică fundamentală, care denumeşte una dintre
atitudinile esenţiale în faţa vieţii şi a artei, avându-şi sursa în dezvoltarea unui contrast
sancţionat printr-o gamă larga de reacţii morale, de la compasiune la dispreţ, provocând o
participare afectivă specifică, de la zâmbet la râsul cu hohote.” (Dicţionar de termeni
literari)

În antichitate, specia era definită prin contrast cu tragedia, insistându-se asupra


caracterului obişnuit al faptelor şi al oamenilor prezentaţi, spre deosebire de evenimentele
pline de măreţie şi de caracterul nobil – din punct de vedere social şi moral – al
personajelor tragice.

În viziunea lui Aristotel, comedia este „imitaţia unor oameni neciopliţi, nu însă o
imitaţie a totalităţii aspectelor oferite de o natură inferioară, ci a celor care fac din ridicol
o parte a urâtului. Ridicolul poate fi definit ca un cusur şi o urâţenie de un anumit fel, ce
nu aduce durere, nici vătămare; aşa cum masca actorilor comici este urâtă şi frământată,
dar nu până la suferinţă.”

Cu o bogată ilustrare în cultura universală, fapt ce întăreşte spusele lui François


Rabelais, potrivit căreia „râsul este propriu omului”, comedia şi-a inventat numeroase
subspecii: de situaţii, de moravuri, de caracter, de intrigă, de salon, ori bulevardieră
(vodevilul), cea eroică sau tragică, dar şi cea grotescă, satirică ori amară; aşadar o
categorie estetică la fel de diversă ca viaţa însăşi. Râsul este arma imbatabilă a spiritului
omenesc împotriva ridicolului, a derizoriului, a grotescului, a absurdului din sfera socială,
îndeosebi. Prin umor, ironie, sarcasm, după împrejurări, comedia biciuieşte vicii şi
moravuri, urmărind corijarea sau extirparea lor.