Geografia industriei

II.1. Clasificarea activităţilor industriale

Industria este activitatea cea mai caracteristică a lumii contemporane chiar dacă utilizează mai
puţină forţă de muncă decât agricultura sau serviciile. Clasificarea activităţilor industriale depinde de natura
procesului de producţie şi a materiilor prime. Trei tipuri de clasificări sunt mai frecvente în literatura de
specialitate (P. Merlin, 1997; M. Derruau, 1998):
- industria grea / industria uşoară: distincţie clasică, fără o definire precisă. Industriile grele sunt
cele care prelucrează materiile prime (combustibilii şi minereurile). Industriile uşoare utilizează produse
semifabricate sau materii prime "uşoare", care pot fi transportate mai lesne la distanţă, neexistând
dependenţa de locul de producţie. Distincţia între cele două categorii se referă şi la volumul sau la ritmul
rotaţiei capitalului necesar: industria grea este cel mai adesea mare consumatoare de capital, care se
amortizează greu, cea uşoară, dimpotrivă, consum redus şi ritm rapid de rotaţie;
- industria de echipament/industria de bunuri de consum, distincţie mai precisă. Industriile de
echipament sunt cele al căror obiect îl constituie furnizarea de utilaje, instalaţii, produse semi-fabricate şi
mijloace de transport celorlalte activităţi economice (exploatările de minereuri şi combustibili, metalurgia,
chimia grea, construcţiile de maşini, industria materialelor de construcţii). Industriile de bunuri de consum
utilizează utilajele şi produsele semi-fabricate ale celei de echipament, valorifică materii prime vegetale şi
animale, necesită investiţii reduse, corespunzând industriilor uşoare - textilele, electronica şi electrotehnica,
mecanica fină, chimia de sinteză, pielăria, industria alimentară etc. Aceste distincţii sunt de multe ori
artificiale. De ex. construcţiile de autocamioane pot fi privite ca industrii de echipament dar cele de
autoturisme ca bunuri de consum deşi procesul de fabricaţie nu este prea diferit.
- un al treilea criteriu de clasificare poate fi imaginat raportându-ne la relaţiile între resursele
mobilizate şi localizarea industriilor. Se pot distinge:
a) industrii dependente, fie de materiile prime, fie de sursele de energie. Cel mai tipic
exemplu este cel al siderurgiei sau al prelucrării unor produse alimentare (zahărul de ex), fără ca
dependenţa să fie absolută, recurgerea la importuri fiind tot mai frecventă, determinând o deplasare a
producţiei dinspre zonele interioare, bogate în materii prime şi energie, spre zonele litorale ( Franţa,
România, Germania);
b) industrii libere, acelea care nu cunosc constrângeri legate de accesul la resurse.
Factorii care intervin aici sunt: existenţa forţei de muncă, a pieţei de consum, accesul la informaţie,
concentrarea unor activităţi administrative şi financiare. Acest tip de industrii sunt mult mai difuze în
spaţiu.
c) industrii induse, legate de necesităţile locale(regionale) ale populaţiei şi care trebuiesc
amplasate în apropierea clientelei - industriile de materiale de construcţii sunt cel mai bun exemplu, dar şi
cele agro-alimentare.

II.1.1. Concentrarea activităţilor industriale

Criteriile de clasificare menţionate au în comun inadaptarea la strategiile financiare ale

proprietarilor de capital. Tradiţional se disting două forme de concentrare:
- orizontală, când întreprinderile ce produc aceleaşi mărfuri se regrupează, stabilind legături
financiare în scopul măririi eficienţei, a reducerii concurenţei, constituirii monopolului asupra unor
fabricaţii etc. Politica statului sprijină adesea acest proces;
- verticală, când o întreprindere investeşte în producţiile din amonte sau din aval. O industrie de
consum poate investi în una de echipament sau în activităţi financiar-bancare de exemplu. Cel mai adesea,
concentrarea financiară este rezultatul regrupării financiare a unor firme puternice în care domină capitalul
bancar. Această concentrare financiară nu implică şi o concentrare geografică a activităţilor, dar poate
oricând conduce la abandonarea unităţilor de producţie considerate nerentabile sau la retragerea de pe piaţa
unui stat.

II.2. Industrializarea

Rolul, locul şi formele pe care le ia industria sunt fundamental diferite în funcţie de vechimea
procesului de industrializare. Industrializarea timpurie este specifică în primul rând Europei de Nord-Vest,
unde tradiţiile în domeniu urcă în secolul al XVIII-lea sau cel mult la începutul secolul al XIX-lea. Această
formă de industrializare s-a bazat pe existenţa câtorva premize naturale şi economice:
- resursele de cărbuni - bazinele miniere Ruhr, Saar, Aachen (huile) sau Köln (lignit) în

1
Germania; Silezia în Polonia, Limburg în Olanda, Flandra şi Valonia (nordul Franţei, Belgia), Lorena
(Franţa); bazinele carbonifere britanice - Ţara Galilor, Midlands, Yorkshire, Nottinghamshire,
Northumberland, Lancashire, Cumberland, Scoţia Centrală;
- resursele financiare şi instituţiile bancare aveau o tradiţie ce urca în Evul Mediu, legate de
comerţul dezvoltat între puternicele centre urbane din nordul Italiei şi Ţările de Jos, iar mai târziu de
acţiunile de exploatare şi colonizare a teritoriilor de peste mări de către marile metropole (Olanda, Marea
Britanie, Franţa);
- mâna de lucru abundentă, datorită unei densităţi ridicate a populaţiei, utilizată pe măsură ce
agricultura se modernizează iar instrucţia se generalizează;
- existenţa unei burghezii comerciale numeroase şi bogate;
- posibilitatea importului de materii prime ieftine din colonii şi a comercializării unor produse
finite, cu câştiguri mari (economie colonială), tipică Marii Britanii (textile);
Există unele diferenţe între vechile state industriale, din punctul de vedere al modalităţii în care s-
au constituit bazele industrializării, care vor fi prezentate în cele ce urmează. Aceste diferenţe sunt strâns
legate de ciclurile lungi ale economiei şi de inovaţiile tehnologice majore.

II.4. Factorii principali ai localizării industriilor

Localizarea activităţilor industriale poate fi definită şi interpretată la două scări diferite: mondială
şi naţională. La scara mondială ea derivă din factori istorici. Condiţiile naturale intervin doar secundar însă
decisiv provocând diferenţieri între statele aparţinând iniţial aceluiaşi grup.
La scară regională se distinge ca regulă generală căutarea costului minim de producţie. În
anumite cazuri acest raport este eludat, de obicei din considerente strategice. Intervin tot mai mult, mai ales
în statele dezvoltate contradicţiile între interesele particulare şi cele ale colectivităţilor publice sau
naţionale ceea ce impune măsuri de coordonare, de orientare prin planuri de modernizare, dezvoltare şi
amenajare regională, chiar în economiile cele mai liberale.
Preţul de cost al unei implantări industriale clasice provine din: costul energiei şi materiilor prime
(inclusiv transportul), cel al forţei de muncă (inclusiv calificarea acesteia), accesul la pieţele de desfacere,
prezenţa surselor de energie ieftină. Astfel, cu cât cantităţile de materii prime şi energie consumate sunt
mai mari şi mai greu transportabile cu atât preţul de cost devine sensibil iar localizarea industriilor
respective trebuie să ţină cont de abundenţa resurselor. Este cazul exploatărilor de huilă care au avut un rol
fixator pentru siderurgie şi pentru alte industrii grele.
Un factor de localizare îl constituie şi legitatea care prevede că industria atrage industrie,
proliferarea şi diversificarea ofertei activităţilor productive într-o regiune industrială veche fiind un fapt
logic, general valabil.
Industriile de bunuri de consum sunt mai indiferente în localizarea lor datorită preţului de cost
mai redus. Aici pot interveni tradiţiile unor activităţi cu caracter artizanal-manufacturier sau prezenţa unei
forţe de muncă abundente susceptibilă a fi prost remunerată ori apropierea de marile pieţe de consum.
Toate acestea fac ca aceste industrii să fie mai larg difuzate în spaţiu decât industria grea. Fac excepţie
industriile de lux concentrate obligatoriu în marile metropole cu clientelă pretenţioasă (Paris, Londra,
Milano etc.). O altă excepţie o constituie industriile ce prelucrează materii prime perisabile (de ex. unele
fructe, sfecla de zahăr sau pescuitul ) care sunt astfel extrem de legate de sursa de materii prime.
Un alt factor în localizarea industriilor cu o importanţă decisivă în ultimul deceniu îl constituie
inovaţiile tehnice. Acestea s-au făcut simţite de mult timp. De ex. echiparea râurilor din Alpi sau din
Scandinavia cu hidrocentrale a permis concentrarea aici a electrochimiei, mare consumatoare de energie
electrică. La fel, implantarea centralelor atomice în regiuni sărace în energii convenţionale au permis
dezvoltarea unor zone din Franţa sau Belgia. Progresele în transportul la distanţă al energiei electrice au
facilitat de asemenea dezvoltarea industriei, mai ales în statele de mari dimensiuni, cu spaţii largi
nepopulate.
Explozia informaţională este însă inovaţia cu cel mai mare impact asupra localizării industriilor,
tot mai multe activităţi industriale devenind indiferente la factorii menţionaţi. Privilegiate sunt acum
regiunile care dispun de centre de cercetare, personal supercalificat şi o situaţie ultrafavorabilă faţă de
marile axe de circulaţie ca şi o integrare avansată în circuitele financiar-bancare şi de relaţii internaţionale.
Apariţia parcurilor de activităţi (sau ştiinţifice) sau a tehnopolurilor pe lângă marile universităţi ori
institute de cercetare sunt deja obişnuite în statele occidentale (Sillicon Valley, Berkeley, Seattle în
America, regiunea londoneză în Marea Britanie, regiunea pariziană sau Coasta de Azur în Franţa, Tsukuba
în Japonia etc.).
Aceste noi localizări sunt extrem de difuze, în lungul axelor de mare circulaţie, dar şi în interior,
telecomunicaţiile moderne reduc practic complet rolul distanţei ca frână în dezvoltarea activităţilor
economice. Este motivul pentru care activităţile contemporane nu mai constituie factori de concentrare a

2
populaţiei, acţionând dimpotrivă ca factor de dispersie. Clasicele raporturi rural-urban devin astfel istorie,
comunitatea mondială (cel puţin în Occident) îndreptându-se cert spre cea ce unii numesc deja "satul
planetar".

II.4.2. Factorii spaţiali ai amplasării activităţilor industriale

- disponibilităţile de teren, în vederea extinderii sau a construcţiilor anexe, multe delocalizări

datorându-se tocmai constrângerilor determinate de creşterea aglomeraţiilor urbane sau de lipsa spaţiului
disponibil;
- preţul terenurilor, responsabil de tendinţa delocalizării periferice sau a descentralizării în oraşe
mici;
- calitatea terenurilor, iar în cazuri particulare abundenţa apei freatice sau a celei industriale, dar şi
condiţiile hidrogeologice;
- calitatea deservirii, tot mai importantă - acces rutier, feroviar, reţele diverse sau mai frecvent
aeroport;
- calitatea mediului, de asemenea tot mai importantă, mai ales pentru bunurile de consum, dar şi
prin efectele negative legate de poluare.
Integrarea industriilor în mediul local a devenit capitală. De obicei, se consideră că oferta de noi
locuri de muncă nu trebuie să depăşească un sfert din cele existente deja în alte activităţi, fără riscul
declanşării unor perturbări sociale. Excepţie fac fostele state comuniste unde implantarea unor industrii în
plin mediu rural era frecventă.
Cele mai multe industrii preferă mediul urban, cel mai des la periferia acestora sub forma zonelor
industriale. Formarea acestora este veche, încă din secolul al XIX-lea(1897 la Manchester). Ocupă vaste
suprafeţe (minimum 1ha dar depăşesc şi 1000 ha), distingându-se cele mono-industriale de cele cu activităţi
diversificate.
Creşterea ponderii factorilor calitativi de localizare implică în prezent amenajarea aşa numitelor
parcuri de activităţi capabile să ofere gama completă de echipamente şi servicii (tehnologice, ştiinţifice,
industriale etc.). Forma cea mai avansată a acestora sunt tehnopolurile. Caracteristică acestora este
aglomerarea unor activităţi cu caracter inovator, acceptate ca atare de către un comitet, combinând adesea
cercetarea ştiinţifică cu activităţile practice. Obiectivul este acela de a facilita transferul de tehnologie între
întreprinderi sau ramuri înrudite. Presupun obligatoriu existenţa unor incubatoare de afaceri sau pepiniere
de întreprinderi, elemente cheie ale transferului tehnologic. Modelul l-au constituit câteva zone industriale
din S.U.A. - autostrada 128 la Boston, Silicon Valley la sud de San Francisco, pe terenurile Universităţii
Stanford. Ulterior s-au extins în Japonia (Tsukuba, cu Universitate proprie), M.Britanie (Cambridge),
Franţa (Sophie-Antipolis la Nice, Meylan la Grenoble) chiar în Federaţia Rusă (Akademogorodok lângă
Novosibirsk).

II.4.3. Efectele spaţiale ale dezvoltării industriei

Această activitate, deşi dezvoltată punctual are un impact deosebit în organizarea spaţiului,
subordonându-şi adesea celelalte ramuri economice.
a) Un prim efect al dezvoltării industriei îl constituie specializarea regională şi diversificarea
activităţilor economice. Tradiţional, întreprinderile cu acelaşi profil au tendinţa de a se regrupa în spaţiu fie
din raţiuni obiective - prezenţa unor materii prime, fie a existenţei unor tradiţii - ceasornicăria în Jura,
industria textilă în Flandra, cea porţelanurilor şi sticlăriei în nordul Cehiei etc. Comunităţile locale şi cele
regionale caută totdeauna să diversifice profilul activităţilor industriale pentru a evita crizele sectoriale
(care au afectat multe regiuni mono-industriale - Lorena în nordul Franţei, Midlands în Anglia. Între
beneficiile specializării, care asigură produse competitive, adesea unicate şi necesitatea diversificării ofertei
de mărfuri industriale se naşte astfel o competiţie care de multe ori conduce la formarea complexelor
industriale. Acestea regrupează pe spaţii restrânse unităţi economice interdependente - unele specializate în
produse de primă transformare altele în cele finite. Existenţa unor resurse complementare, cel mai adesea
cărbune şi minereu de fier, conduce la apariţia combinatelor (cazul multor bazine de extracţie a acestor
resurse), ce asigura un înalt grad de specializare locală, extrem de fragil, diversificarea activităţilor prin
dezvoltarea industriilor conexe - mecanică în primul rând constituind o soluţie (cazuri tipice Reşiţa şi
Hunedoara la noi);
b) Un al doilea efect îl constituie centralizarea activităţilor de coordonare, mai ales la nivel
financiar. Remediul acesteia este acţiunea de descentralizare al cărei obiect este reducerea gradului de
concentrare spaţială deciziilor puterii economice. Această acţiune a fost întreprinsă imediat după război în
ţările occidentale (Franţa, Marea Britanie, Olanda), iar sub o formă particulară şi în ţările ex-socialiste. Prin
mijloace financiare, fiscale, puterile locale au fost încurajate să dezvolte noi activităţi în urma unor studii
serioase bazate pe analiza factorilor de producţie - calitatea infrastructurii, a forţei de muncă, posibilităţile

3
de formare, de primire a specialiştilor etc. Transplantarea unor activităţi din marile concentrări industrial-
urbane a reuşit atunci când acestea au suscitat activităţi induse şi când climatul economic local a fost
favorabil (adesea şi calitatea mediului natural a avut un rol, cazul oraşelor franceze din zona alpină
-Annecy, Grenoble).
Descentralizarea a afectat mult timp doar activităţile industriale nu şi pe cele de servicii. Astfel s-
a ajuns la noi disfuncţiuni, efectul fiind adesea contrar - întărirea centralizării activităţilor la nivel de
decizie politică şi economică, mărirea dependenţei ariilor periferice etc. Politicile de descentralizare a
activităţilor terţiare din unele state ca Marea Britanie sau Franţa nu au dat totdeauna rezultate, legătura
acestora cu mediul economico-social local fiind mult mai puternică. Astfel, planurile de descentralizare s-
au derulat lent (între 1967-1991 în Franţa, fără mari rezultate, sau între 1946-1964 în Marea Britanie),
lovindu-se de reticenţa factorilor politici (ministere mai ales, dar şi deputaţi, în afara cazului în care
delocalizarea activităţilor nu afecta circumscripţia proprie).
Descentralizarea poate lua mai multe forme: transferul tuturor activităţilor unei întreprinderi
(inclusiv cele financiare), foarte rară; transferul capacităţilor de producţie, adesea sub forma unor noi
extinderi, mai frecventă; crearea unor noi capacităţi pentru a face faţă nevoilor de dezvoltare, diversificare,
regrupare a activităţilor, cea mai des întîlnită formă de descentralizare.
În fostele state comuniste astfel de politici au vizat delocalizarea activităţilor industriale, rar a
serviciilor, în U.R.S.S. dinspre partea europeană spre cea asiatică, în Ungaria dinspre Budapesta spre
periferii, în Polonia din sud (Silezia) spre nord etc. Cu toate acestea controlul economic şi politic a fost
concentrat la centru, eliminând practic orice autonomie locală sau regională, probleme actuale legate de
descentralizare fiind foarte grave în aceste ţări. Politicile actuale ale unor state occidentale merg în direcţia
controlului localizării noilor întreprinderi, dirijate spre zonele prioritare sau supuse ajutorului financiar ori
beneficiind de o fiscalitate preferenţială (zone defavorizate).

II.5. Industria energetică

Producţia energetică constituie unul din elementele care condiţionează dezvoltarea industriei.
Abundenţa sau lipsa resurselor energetice nu determină însă aprioric gradul de dezvoltare a unui stat.
Accesibilitatea şi calitatea lor este mult mai importantă. Economia industrială aşa cum derivă din revoluţia
înregistrată în secolul al XVIII-lea este mare consumatoare de energie şi mult timp, cantitatea de energie
consumată pe cap de locuitor a constituit un indicator al dezvoltării industriale. Acesta nu reflectă decât
parţial distribuţia producţiei şi consumului energetic, deoarece, doar o mică parte din energia produsă este
consumată pe locuitor. Cu excepţia cărbunelui şi a hidroenergiei celelalte forme utilizate nu au determinat
totdeauna formarea unor concentrări industriale regionale. 90% din producţia petrolieră este consumată la o
distanţă de cel puţin 1000 km de locul de extracţie. Mult timp, resursele energetice ale statelor dezvoltate
au fost mai bine exploatate însă în ultimele decenii acestea suferă de pe urma epuizării unor rezerve, ţările
în curs de dezvoltare deţinând adesea controlul unor resurse energetice şi metalice strategice (fenomen
vizibil mai ales în cazul petrolului).
Resursele energetice se clasifică în două categorii:
- convenţionale - lemn, cărbuni, petrol, gaze naturale, energie hidraulică;
- neconvenţionale - energia nucleară, energia solară, energia geotermică, energia mareelor, a
valurilor sau curenţilor oceanici etc. Primele forme sunt utilizate de multă vreme, şi constituie încă baza
economiei actuale, celelalte sunt abia la începutul exploatării lor raţionale, cu perspective mari datorită
caracterului lor regenerabil.

II.5.1. Combustibilii

Combustibilii constituie o resursă energetică de prim ordin şi se clasifică în trei categorii: solizi
(cărbunii), lichizi (petrolul), gazoşi (gazul metan).
a) Cărbunii, au constituit sursa de energie care a declanşat prima mare revoluţie industrială
(secolul al XVIII-lea, vestul Europei), motiv pentru care secolul al XIX-lea este supranumit "secolul
cărbunelui". Apogeul utilizării lor coincide cu extinderea căilor ferate şi dezvoltarea propulsiei cu vapori a
navelor. Punerea în valoare a resurselor petro-gazeifere şi valorificarea energiei hidraulice a redus cererea
de cărbune în prima parte a secolului nostru. Tendinţa mai rapidă de epuizare a acestora din urmă, a
determinat în ultimele decenii o relansare a producţiei de cărbune, în statele cu rezerve importante - China,
S.U.A., India, Australia, Africa de Sud. Statele europene cu mari tradiţii în domeniu - Marea Britanie,
Germania, Polonia, Cehia, ocupă un loc secundar, având rezerve mai modeste. Fosta U.R.S.S., mult timp
principalul producător, înregistrează un declin consecvent crizei economice generalizate, deşi aici se află
cantonate cele mai mari rezerve - unele puţin accesibile, fiind situate în regiunile centrale şi estice,
nepopulate ale Siberiei.
Utilizarea cărbunilor a înregistrat modificări importante. Dacă în secolul trecut domină producţia

4
de cocs energetic destinat siderurgiei şi utilizarea brută drept combustibil, treptat cea mai mare parte a
producţiei a fost destinată obţinerii energiei electrice sau termice, generatoare de grave fenomene de
poluare. O utilizare modernă este cea carbochimică - sintetizarea fibrelor chimice (vâscoza), a fibrelor
carbonice utilizate în optica şi electronica modernă, a diamantelor şi grafitului artificial etc.
Astăzi se poate face o distincţie între state în privinţa formelor de utilizare: ţările dezvoltate îl
consuma în primul rând sub forma cocsului în siderurgie şi pentru carbochimie, cele în curs de dezvoltare
(mai ales China, India) sau cele în tranziţie în primul rând pentru producţia de energie termică sau electrică.
Repartiţia globală a producţiei este subordonată mai degrabă importanţei cererii decât posibilităţilor
naturale. În ultimele trei decenii, producţia de cărbune a scăzut foarte mult în Europa de Vest şi fosta
U.R.S.S., tinzând să se concentreze în China, S.U.A., India, Africa de Sud şi Australia. Europa furnizează
încă 1/5 din producţia mondială deşi rezervele sale nu depăşesc 7-8 %. Pot fi distinse la nivel global două
tipuri de mari regiuni de producţie carboniferă:
- regiunile care produc peste 500 milioane tone: nord-vestul Europei (Midlands în Anglia, Ruhr în
Germania, Silezia în Polonia şi Cehia); estul S.U.A. (zona Munţilor Appalachi); nord-estul Chinei
(Manciuria, Shaanxi, Shenxi);
- regiuni care produc în jur de 200 milioane tone: Donbass (sudul Ucrainei şi al Federaţiei Ruse),
Kuzbass-Karaganda în sudul Siberiei şi nordul Kazahstanului, Damodar în nord-estul Indiei, Africa de Sud
şi Australia.
În toate aceste regiuni domină cărbunele superior (huila), cel inferior nereuşind să creeze mari
concentrări regionale de producţie. Cele mai avantajoase exploatări sunt cele sub cerul liber (Pennsylvannia
şi Virginia în S.U.A., Shaanxi în China, Kuzbass-Karaganda) şi care dispun de strate groase (10-15 m
adesea în aceleaşi zone). Cele mai costisitoare sunt cele în subteran care necesită echipamente speciale şi o
forţă de muncă abundentă, de obicei bine plătită, datorită condiţiilor grele şi nesigure de lucru (Europa de
nord-vest).

Fiecare din aceste mari regiuni poate fi divizată în mai multe bazine distincte. În Europa de nord-
vest distingem:
- bazinele anglo-scoţiene (Northumberland, Yorkshire, Wales), mult timp cel mai mare areal de
extracţie (până la 1914). Reculul progresiv al producţiei este o consecinţă a pierderii pieţei de desfacere
datorită concurenţei petrolului şi a cărbunelui american mai ieftin. Producţia s-a stabilizat la circa 30
milioane tone în anul 2000, dar în perioada de "glorie" se depăşeau 200 milioane tone. Rezervele de care
dispune Marea Britanie sunt încă printre cele mai importante din continentul european;
- bazinele renane (Ruhr în primul rând, dar şi cel franco-belgian sau mai la sud Saar). Singurul
care mai rezistă este Ruhrul, zăcămintele fiind greu exploatabile (adâncimi mari) dominanţa huilei fiind o
explicaţie a acestei rezistenţe. Franţa şi Belgia nu mai figurează practic cu producţie carboniferă preferând
să dezvolte alte forme de energie (nucleară în primul rând). Germania extrage încă circa 37,3 milioane tone
huile şi 168 milioane tone lignit în anul 2000, dar înainte de 1990 numai fosta R.D.Germană extrăgea peste
300 milioane tone. lignit (în bazinul Läusitz din sud-est);
- bazinul silezian (ceho-polonez), cel mai important producător european de huilă (117 milioane
tone în anul 2000, peste 200 milioane tone înainte de 1990 în Polonia şi 20 milioane tone în Cehia). În
Silezia cehă (Ostrava-Karvina) se adaugă o producţie importantă de ligniţi (57 milioane tone).
În afara acestora mai pot fi amintite câteva bazine de importanţă locală, dominate de producţia de
ligniţi, extraşi din strate subţiri, ineficiente, în declin. Este cazul unor bazine din Ungaria (Komlo, Pecs),
România (Petroşani, Gorj), Bulgaria (Mariţa), Iugoslavia. În aceste state producţia, mult timp
subvenţionată, traversează o criză profundă. O excepţie o constituie Grecia care şi-a dezvoltat recent o
industrie de extracţie a lignitului ajungând al 4-lea producător european.
În statele C.S.I. se distinge mai întâi Donbassul, ale cărui rezerve sunt mari (huile, ligniţi) dar în
condiţii dificile de exploatare, apropierea de regiunile dens populate ale Ucrainei şi Federaţiei Ruse
explicând rezistenţa producţiei. Partea asiatică are rezerve foarte mari iar condiţiile de exploatare sunt mai
bune, dar intervine factorul distanţă. Totuşi, după destrămarea U.R.S.S., Federaţia Rusă a pierdut cea mai
mare parte a Donbassului fiind nevoită să dezvolte activităţile extractive în sudul Siberiei (Kuzbass, Lena)
sau să redinamizeze unele bazine celebre altădată (Peciora cu centrul Vorkuta în nordul extrem). În total,
Federaţia Rusă produce peste 286 milioane tone (60 % huile) fiind al treilea mare producător. Kazahstantul
are o contribuţie majoră, cu cărbuni de foarte bună calitate, extraşi în carieră adesea (Karaganda,
Ekibastuz, 74 milioane tone), cu mari disponibilităţi la export. Global, producţia statelor C.S.I. a scăzut
considerabil (800 milioane tone înainte de 1990, dominant huile), cea mai afectată fiind producţia Ucrainei.
Cel mai mare producător mondial este China, 1,17 miliarde tone din cele 3,65 miliarde tone
produse pe Glob în anul 2000. Producţia a crescut rapid, rezervele cunoscute fiind considerabile, uşor de
exploatat adesea. Exploatărilor mai vechi din Manciuria (Liaoning) li s-au adăugat cele din China Central-
Estică (Shaanxi, Shenxi) sau Sud-Vestică (Sichuan, Hunan). Destinată să susţină industrializarea acestei ţări
gigantice, producţia de cărbune determina adesea blocarea căilor ferate (principalul mod de transport),

5
centrele de consum fiind situate îndeosebi în afara bazinelor de extracţie.
S.U.A. sunt al doilea producător mondial, cu huile de calitate, în strate groase şi extrem de uşor de
exploatat (cel mai ieftin cărbune din lume), extracţia fiind foarte concentrata spaţial la limita dintre statele
Pennsylvania şi Virginia în Apallachii centrali. Producţia oscilează după 1990 în jurul cifrei de 900
milioane tone, asigurând disponibilităţi foarte mari pentru export. Recent au fost puse în valoare rezervele
din Wyoming, în zona Munţilor Stâncoşi iar în Dakota de Nord se exploatează şi ligniţi.
Ceilalţi producători importanţi (India, Australia, Africa de Sud) deţin rezerve mai modeste, dar au
o producţie de bună calitate, fiecare ajungând la circa 200-300 milioane tone.
În afara acestor mari producători, recent, extracţia cărbunelui s-a dezvoltat şi în state precum
Indonezia (78,6 milioane tone, extrase cu sprijin japonez din insula Sumatra), Canada (67 milioane tone),
Columbia (37 milioane tone), Venezuela - toate cu huile de calitate, sau în Turcia (67 milioane tone) unde
domină lignitul. Totuşi posibilitatea descoperirii unor rezerve de talia celor din nord-estul S.U.A., China
sau Federaţia Rusă este redusă.
Disponibilităţile cele mai mari la export le au S.U.A. (150 milioane tone), Africa de Sud,
Australia, Polonia (35 milioane tone), toate cu cărbuni de calitate superioară (huilă). Importul este asigurat
de statele europene, pentru necesităţi siderurgice (Franţa, Italia, România), dar în ultimul timp se impun
statele din estul Asiei unde consumul este în creştere rapidă - Japonia (118 milioane tone), Coreea de Sud,
Taiwan, la care se adaugă Brazilia unde s-a dezvoltat recent industria siderurgică.
Cărbunele este un produs greu, de aceea există o strânsă legătură între industriile mari
consumatoare (siderurgie, termoenergie) şi centrele de extracţie sau de tranzit (axe fluviale, mari porturi
maritime). Cărbunele constituie principala marfă transportată în vrac (27 % din trafic), cantităţile
tranzitate fiind în creştere (560 milioane tone în anul 2000). Controlul pieţei mondiale a cărbunelui este tot
mai mult asigurat de firmele multinaţionale (ca de exemplu Hanson, grup anglo-american ce controlează
30% din comerţul mondial de profil).
b) Petrolul a intrat în uz industrial după 1850, devenind de timpuriu sursa unei concurenţe acerbe
între marile puteri pentru controlul acelor regiuni ce deţin rezerve importante. Producţia a cunoscut o
creştere ascendentă, cu toată epuizarea rapidă a unor rezerve. Explicaţia acestei dinamici rezidă în
creşterea cererii dar şi în utilizarea completă a acestei materii prime (motoare cu ardere internă, propulsia
avioanelor, producţie de energie, cauciuc, fibre sintetice, mase plastice etc.). De exemplu, în 1900 se
extrăgeau doar 20 milioane tone, în 1930 se ajunge la 210 milioane tone, pentru a se depăşi 1 000 milioane
tone în 1960 şi la 3 116 milioane tone în 1973. După această dată, criza petrolieră generată de creşterea
preţului de extracţie de către O.P.E.C., producţia s-a stabilizat la circa 3,55 miliarde tone în anul 2000.
Aportul O.P.E.C. s-a diminuat, noi producători impunându-se (Marea Britanie, Norvegia, China),
exploatările off-shore (submarine) fiind responsabile în bună măsură, alături de alţii care şi-au mărit mult
capacitatea de extracţie (Mexicul). Astfel O.P.E.C. deţinea 55 % din producţia mondială în 1972 şi 34 % în
anii ' 90.
Economia petrolieră are o istorie mai agitată decât cea a cărbunelui, implicaţiile politice fiind
mai pregnante. Printre statele industrializate, doar trei îşi pot asigura integral (Federaţia Rusă) sau parţial
(S.U.A., Marea Britanie), necesităţile. Factorii concentrării economiei petroliere sunt:
- cele mai multe state dezvoltate sunt dependente de aprovizionarea cu petrol provenit din ţările în
curs de dezvoltare;
- punerea în valoare a unui zăcământ necesită investiţii masive şi o industrie de echipament
specializată. Rentabilitatea unor rezerve este condiţionată de certitudinea exploatării lor. Concentrarea
financiară devine astfel regula în această ramură, mai ales că investiţiile (prospecţii, foraj) sunt rapid
amortizate;
- stocarea şi evacuarea producţiei necesită crearea unei infrastructuri speciale (rezervoare,
conducte) care implică investiţii importante, constituind astfel un al treilea factor de concentrare financiară
dar şi spaţială;
- rafinarea cere şi ea cheltuieli masive devenind al patrulea factor de concentrare a economiei
petroliere. Iniţial, în America cel puţin, concentrarea s-a efectuat la nivelul rafinării şi transportului
(Standard Oil a lui J.D.Rockefeller), astăzi însă concentrarea este completă, de la prospecţii la consumul
produselor derivate.
La scară mondială există de fapt trei mari concerne care împart controlul producţiei, rafinării,
transportului şi distribuţiei: Standard Oil, Shell şi British Petroleum.
După cum s-a menţionat economia petrolieră este extrem de sensibilă la implicaţiile politice. În
acest context pot fi distinse trei faze:
- cea a concesiunilor, de tip semicolonial, în care societăţile interesate obţin de la statele
posesoare de rezerve dreptul de a efectua prospecţiuni, foraje şi extracţie în schimbul unor venituri
(royalties) acordate guvernelor acestor state. Beneficiile obţinute de marile companii petroliere au fost
considerabile în această fază(Royal Dutch-Shell, British Petroleum, Exxon, Gulf Texas Oil sunt doar câteva
dintre acestea). Conştientizarea valorii petrolului ca resursă a determinat ţările producătoare să devină

6
treptat mai exigente impunând după exemplul Venezuelei un partaj de 50 % al veniturilor obţinute. Această
fază a durat până în primele decenii de după 1950;
- naţionalizarea zăcămintelor, este a doua fază, deschisă de iniţiativa Mexicului (1938) urmat în
1951 de Iran (de fapt prima naţionalizare a fost cea sovietică din 1922). În aceste condiţii statele tratează cu
societăţile de exploatare plasate sub controlul lor pentru a asigura producţia şi a vinde petrolul altor
societăţi care devin astfel doar organisme de comerţ, transport şi distribuţie, funcţia tehnică principală fiind
aceea de rafinare;
- a treia fază este deschisă brusc de războiul de Yom Kippur între Israel şi ţările arabe în 1973 şi
constă în fixarea preţului petrolului brut de către ţările producătoare organizate în cartelul O.P.E.C.
(1960, Bagdad). Aceasta a avut ca efect declanşarea celei mai mari crize petroliere din perioada
postbelică, consecinţele vizibile remarcându-se prin scăderea producţiei marilor producători (Libia, Iran
mai ales) dar şi o reducere a cererii, în paralel cu creşterea ponderii unor surse alternative de energie (cea
nucleară în primul rând a fost impulsionată până la asigurarea unei proporţii de 50-70 % din necesar în
Franţa sau Belgia).
O consecinţă a acestor evoluţii a fost proliferarea prospecţiunilor, mai ales în mările puţin adânci,
această perioadă punând în valoare marile zăcăminte petro-gazeifere din Marea Nordului care au făcut din
Norvegia o mare putere petrolieră şi au salvat Marea Britanie dintr-o criză economică inevitabilă.
După 1978, criza petrolieră s-a atenuat, iar producţia a crescut sensibil fără să depăşească însă
nivelul record anterior lui 1973 (3,2 miliarde tone). Relaţiile politice complexe din Orientul Mijlociu au
determinat pe tot parcursul anilor ' 80 mai multe fluctuaţii ale producţiei, cu urmări în ierarhia marilor
producători, afectate fiind statele cu atitudine politică vădit anti-occidentală (Iran, Libia, Irak). După 1990
producţia creşte sensibil în celelalte state din zonă (Arabia Saudită, dar şi în E.A.U., Kuweit, care deţin
împreună cu celelalte state din zonă circa 2/3 din rezervele lumii, evaluate la 140 miliarde tone) în
contextul scăderii rapide a producţiei în S.U.A., ale căror rezerve sunt în curs de epuizare. Aceeaşi creştere
se remarcă şi în jurul Caraibelor, al doilea bazin petrolier al lumii, în special în Mexic, unde zăcămintele
din golful omonim au constituit obiectul unei dispute cu vecinii de la nord. S.U.A. au devenit practic
principalul importator (lăsînd deoparte U.E.), peste 1/2 din necesar fiind importat în ultimii ani, faţă de
numai 20 % în 1973. Producători importanţi au devenit o serie de ţări africane, unde în afara Nigeriei,
producător deja tradiţional, membru O.P.E.C., se impun Congo, Angola, Gabon, care dispun, se pare, de
rezerve submarine destul de importante.

Distribuţia principalelor regiuni petroliere:

- bazinul Mării Caraibilor (22 % din producţia mondială) - atât pe coastele sudice (Venezuela cu
167 milioane tone, Trinidad-Tobago), cât mai ales în Mexic (177 milioane tone) şi sudul S.U.A. (Texas,
Oklahoma). Caracteristică este exploatarea zăcămintelor submerse (Golful Mexic, lacul Maracaibo).
Producţia S.U.A. este în declin continuu datorită epuizării rezervelor care nu mai asigură decât pentru un
deceniu o producţie comercială (359 milioane tone în anul 2000 faţă de 412 milioane tone în anul 1990).
- bazinul Golfului Arabo-Persic, cea mai importantă, cu o producţie stagnantă sau în declin (în
unele state) din cauze strategice sau politico-militare. Se impune Arabia Saudită, primul producător şi
exportator mondial (441 milioane tone), Iranul (187 milioane tone), Kuweitul şi Emiratele Arabe Unite
(peste 100 milioane tone fiecare), Irakul (128 milioane tone în anul 2000), Omanul, Qatarul etc. În
ansamblu această regiune deţine cea mai mare parte a rezervelor mondiale exploatabile, de aici interesul
strategic pe care îl rezervă S.U.A. unor state precum Kuweit (un adevărat "burete îmbibat cu petrol") sau
Arabia Saudită, dar şi Irakului sau Iranului, state mai reticente faţă de politica americană în zonă.
Caracteristică zonelor de extracţie de aici este frecvenţa zăcămintelor foarte bogate, uşor de extras şi
prelucrat, petrolul astfel obţinut fiind mai ieftin decât în alte regiuni;
- regiunile petroliere din statele C.S.I. ("cei trei Baku"), succesiv puse în valoare - bazinul caspic,
mai vechi - Azerbaidjan, Turkmenia, Caucazul de Nord, Kazahstan; bazinul Uralului (Tatarstan, Başkiria);
bazinul siberian (Surgut), cu producţii în declin, dar care asigură încă 12 % din producţia mondială şi se
situează pe locul doi după regiunea Golfului Arabo-Persic în privinţa rezervelor. Este un alt motiv de
ingerinţă a factorului politic, problema tranzitului petrolului "caspic" spre Europa fiind una din temele
curente ale politicii ultimilor ani. Producţia a fost În anul 2000 de 358 milioane tone, mult sub nivelul
record din anii 1970 de peste 600 milioane tone. Dintre statele succesoare ale U.R.S.S., cel mai dinamic
producător de petrol este în anul 2000 Kazahstanul;
- sud-estul Asiei, unde Indonezia (68 milioane tone), Malaysia şi Brunei asigură fluxuri importante
de export spre Japonia, China (162 milioane tone) cu o producţie în creştere dar de calitate mai proastă;
- nordul Africii - Libia, Algeria, Egipt, state care suplinesc deficitul în combustibili al Europei , cu
rezerve importante dar suportând consecinţele unor embargouri (Libia), sau a războiului civil (Algeria).
Rezervele sunt situate mai ales în Sahara, producţia totalizând circa 176 milioane tone;
- regiunea Mării Nordului, cu exploatări submerse care aparţin mai ales Marii Britanii (126
milioane tone) şi Norvegiei (157 milioane tone în anul 2000), regiune nouă şi extrem de dinamică datorită

7
consumului ridicat din restul continentului, deşi petrolul astfel extras este cel mai scump.
În afara acestor mari regiuni se mai impun prin importanţa producţiei sau prin impactul asupra
economiei locale şi state precum Canada (100 milioane tone, mult peste necesităţi), Nigeria (104 milioane
tone), Angola, R. D. Congo, toate situate în jurul Golfului Guineii, producători tradiţionali cu disponibilităţi
de export. Noi producători s-au impus în ultimele decenii sub presiunea cererii, ca de ex. India, Brazilia ,
adăugându-se altora mai vechi precum Argentina sau Ecuador.
Petrolul continuă să fie o resursă de bază, o alternativă completă încă nu a fost găsită, fiind prezent
într-o gamă variată de produse, puternic inserate în civilizaţia actuală. Spectrul epuizării sale planează însă
la orizontul a cel mult cinci decenii (ritmul actual de consum e plafonat de trei decenii la circa 3 miliarde
tone anual), cu rezerva că platformele continentale necercetate mai pot oferi surprize ca şi spaţiile arctice
sau antarctice.
c) Gazele naturale - constituie un combustibil modern intrat în uz abia în secolul XX, având
avantajul distribuţiei rapide în spaţiu prin sistemele de conducte, capacitate energetică ridicată, şi o paletă
largă de utilizări industriale. De obicei, rezervele gazeifere sunt întâlnite aproximativ în aceleaşi arii ca şi
cele de petrol, acumularea lor fiind posibilă tot în bazinele sedimentare. Epuizarea lor, previzibilă, o
însoţeşte pe aceea a petrolului, legătura între aceste două resurse păstrându-se şi în ceea ce priveşte
procesarea industrială. Spre deosebire de petrol, utilizarea gazelor presupune un cost mai ridicat al
transportului la mari distanţe (conducte sigure, dificultatea transportului pe mare, care necesită lichefierea
prealabilă). Producţia este mai dependentă de cerere, gazul consumându-se aproape instantaneu.
Capacităţile de stocare în pânze freatice sau în straturile de sare dezvoltate recent reduc aceasta dependenţă
(Franţa dispune de ex. de capacităţi de stocare de 24 miliarde m³).
Distribuţia producţiei este legată de cea a rezervelor cantonate în mare parte în apropierea
bazinelor petroliere. Există totuşi şi câmpuri pur gazeifere foarte productive. Orientul Mijlociu rămâne
privilegiat, rezervele cele mai mari revenind însă Iranului (14 % din totalul mondial). Statele C.S.I.
depăşesc această regiune, concentrând grosul rezervelor cunoscute (40 %), dispersate în mai multe arii de
extracţie.
Datorită costului legat de transport, s-a conturat treptat o puternică macro-regionalizare a surselor
de aprovizionare cu principalele pieţe de consum. Răspândirea tehnicilor de lichefiere permite marilor
consumatori să diversifice ariile de aprovizionare.
Producţia mondială a crescut continuu, nefiind afectată de criza petrolieră decât marginal (1326
miliarde m³ în 1974 şi 2483 miliarde m³ în 2000). Se pot distinge patru mari grupări regionale de producţie
şi consum:
- America de Nord - centrată pe S.U.A., cel mai mare consumator mondial (690 miliarde m³) stat
care-şi satisface mare parte din necesităţi din producţia proprie (544 miliarde m³). Canada completează
necesităţile vecinului de la sud producând anual 183 miliarde m³ în anul 2000. Statele latino-americane
deţin rezerve importante (Mexicul, Venezuela) dar au o producţie redusă, abundenţa de petrol fiind o
explicaţie, alături de climatul mai cald (consum mai redus pentru încălzit sau termoficare, utilizări esenţiale
ale gazului la latitudinile temperate). Argentina, situată mult mai la sud şi-a dezvoltat recent producţia (37
miliarde m³) iar Peru mizează pe rezerve importante puse în evidenţă în sudul ţării;
- statele C.S.I. deşi cunosc după 1990 un declin al producţiei, păstrează primul loc în privinţa
producţiei, cu posibilităţi mari de extindere în viitor dată fiind bogăţia în resurse gazeifere, chiar dacă unele
sunt situate în condiţii extrem de dificile. Cele circa 600 miliarde m³ sunt obţinute atât în Siberia (zăcământ
gigantic la Urengoi pe cursul inferior al fluviului Obi) cât şi în Uzbekistan (56 miliarde m³ cu zăcămîntul
de la Gazli) şi în Turkmenistan (47 miliarde m³) ca şi în bazinele petrolifere. Disponibilităţile de export ale
acestor ţări sunt foarte mari ca şi perspectivele. În partea europeană, zăcăminte de interes local sunt
exploatate în vestul Ucrainei (18 miliarde m³, la Şebelinka îndeosebi) şi în Bielorusia. Cea mai mare parte a
producţiei statelor C.S.I. este exportată, mai multe conducte traversând partea europeană spre fostele ţări
comuniste, Turcia şi mai ales spre Germania (conducta directă « Prietenia » de la Urengoi). Cea mai mare
parte a producţiei este controlată de concernul Gazprom, deschis tot mai mult spre capitalul străin;
- Europa, dispune de rezerve modeste dar intens exploatate, ajungând să producă 303 miliarde m³,
cantitate insuficientă suplimentată cu gaz rusesc (în partea central-estică) sau nord-african (adus din Libia
sau Algeria cu vase metaniere) sau prin conducte prevăzute peste Gibraltar. Sistemul european de conducte
este centrat pe principala arie de extracţie - bazinul Marii Nordului, unde exploatările sunt atât pe continent
(Groningen în nordul Olandei) cât şi submerse în zona britanică (Olanda produce 68 de miliarde m³, iar
Marea Britanie 105 miliarde m³). Foarte dinamică este producţia norvegiană, care a depăşit în anul 2000 51
miliarde m³, ţară cu un consum redus. La mare distanţă urmează Germania, România şi Italia care îşi
satisfac parţial necesităţile. Posibilităţile de extindere a producţiei sunt reduse, cu excepţia Norvegiei care
ar putea ajunge la nivelul Olandei sau al Marii Britanii devenind astfel primul furnizor vest-european de
gaz natural;
- Africa, deţine mari rezerve în Algeria (în Sahara, 86 miliarde m³ producţie) parţial exploatate şi
alături de Libia şi Nigeria compensează deficitul european, consumul local fiind aproape nul. Pentru a-l

8
putea transporta eficient au fost construite mari instalaţii de lichefiere (cele mai noi la Port Harcourt în
Nigeria). Perspectivele extracţiei de gaz în Africa pot surprinde, prospecţiuni în curs sunt şi în alte state de
pe continent;
- Asia de Est şi Australia constituie piaţa cea mai dinamică şi în acest caz. Cererea depăşeşte 100
miliarde m³. Principalul producător din zonă este Indonezia (64 miliarde m³) dar Australia deţine rezerve
însemnate în nordul continentului (producţii de 33 miliarde m³). Necesităţile sunt suplimentate cu gaz
lichefiat adus din Orientul Apropiat (Iran cu 60 miliarde m³, Arabia Saudită cu 47 miliarde m³, ambele
exploatând doar o parte redusă din rezervele de care dispun). Posibilităţi mari de dezvoltare a extracţiei sunt
şi în alte state din zona Golfului (Qatar, .E.A.U., cu rezerve mai mari chiar decât ale Arabiei Saudite).
Creşterea consumului în zona temperată a Asiei de est (peninsula coreeană, China) poate fi astfel
satisfăcută.

II.5.2. Producţia de energie electrică

a) Hidroenergia
Energia hidraulică este utilizată de multă vreme, dar sub forma modernă este relativ recentă.
Principala formă de energie hidraulică exploatată este aceea a râurilor pentru obţinerea energiei electrice
(hidrocentrale). Potenţialul hidraulic este neuniform repartizat pe Glob, de multe ori în regiuni inaccesibile
sau slab populate, iar costul amenajărilor este ridicat, compensat însă de preţul coborât al energiei obţinute.
Cel mai ridicat potenţial este întâlnit acolo unde se combină doi factori: panta şi precipitaţiile abundente,
relativ constante. Zonele montane, bine umezite sunt astfel privilegiate. Amenajarea acestui potenţial
depinde de nivelul tehnic al fiecărui stat, dar şi de apropierea de piaţa de consum, la transportul la distanţă
prin reţelele specifice determinând pierderi importante. Unele state au amenajat aproape integral acest
potenţial (Norvegia, Elveţia dar şi alte state europene), sau îşi asigură cea mai mare parte a consumului
energetic din aceasta resursă (Canada, statele europene menţionate, multe ţări africane sau latino-americane
- Brazilia, cu cea mai mare amenajare hidroelectrică din lume de la Itaipu pe fluviul Parana, Columbia,
Zambia). Avantajele hidroenergiei derivă din faptul că este nepoluantă şi regenerabilă.
Repartiţia acestei resurse nu este uniformă, ca şi utilizarea sa de altfel. Europa atinge cel mai înalt
grad de utilizare, până aproape de 100% (Elveţia, Germania, prin tehnici complexe de aducţiune şi
acumulare a apei). În America de Sud doar 5% din potenţial este amenajat, cu toate amenajările gigantice
din bazinul Paranà. În Africa doar 2% din potenţialul său este amenajat. Absenţa consumului sau distanţa
faţă de zonele populate constituie o explicaţie.
Există diferenţe şi în ce priveşte talia centralelor hidroelectrice şi a lacurilor de acumulare. În
zonele muntoase relativ populate sunt de obicei de dimensiuni mici (în Europa mai ales), dar dese, pentru a
utiliza complet potenţialul fiecărui curs de apă. În zonele de câmpie sau în cele muntoase nepopulate
acumulările şi implicit centralele sunt de mari dimensiuni (cazul unor mari fluvii ruseşti - Volga, Enisei,
sau nord-americane - Colorado, Columbia, ori sud-americane - Paranà, Orinoco, unde se ajunge la
amenajări gigantice).
Avantajele amenajărilor hidroenergetice sunt multiple - producţie de energie, regularizarea
debitelor, irigaţii, alimentare cu apă. Interesul pentru planurile de amenajare complexă a unor cursuri de
apă a fost constant în ultimii 50 de ani (bazinul lui Tennessee în S.U.A. este cel mai cunoscut caz);
b) Energia mareelor deţine un potenţial imens, slab valorificat, nedepăşind nivelul experimental.
Cunoscută este centrala de pe râul Rance din vestul Franţei, dar proiecte îndrăzneţe prevăd utilizarea unor
zone cu potenţial ridicat (coastele Canadei, Argentinei, vestul Indiei, zona Mării Barents etc.);
c) Energia valurilor, a curenţilor marini, nu este valorificată încă deşi experimentele în curs par
promiţătore. Energia valurilor este utilizată în direct pentru propulsia navelor maritime, dar dispune de un
potenţial considerabil;
d) Energia geotermică este deja larg utilizată în statele cu o activitate tectonică mai intensă
(Cercul de foc al Pacificului, sudul Europei, Islanda), fie pentru producerea energiei electrice fie prin
utilizarea apelor termale;
e) Energia solară constituie resursa cea mai râvnită dat fiind imensul potenţial. Nici una din
filierele utilizate (fotovoltaică sau fisionară) nu au dat rezultate convingătoare. Sub diverse forme, acest tip
de energie este utilizată tot mai mult (încălzirea agentului termic, efectul de seră, bateriile electrice etc.);
f) Energia nucleară - recent intrată în uz, la început costisitoare, dar în prezent extrem de
competitivă, înregistrând cea mai susţinută dinamică. Baza acesteia o constituie combustibilul nuclear,
obţinut din uraniu şi alte elemente radioactive. Uraniul este o resursă relativ rară, a cărei utilizare presupune
un înalt potenţial tehnic, cele mai mari rezerve sunt cantonate în state africane sau asiatice (Niger, Namibia,
Africa de Sud, India), la care se adaugă state precum Canada, Federaţia Rusă, Franţa sau Australia.
Producţia de uraniu s-a dezvoltat rapid în anii 70-80 dar cunoaşte o oarecare criză în prezent.
Prospecţiunile efectuate au mărit rezervele, acum dispersate în mai multe state de pe Glob. Contribuţia cea
mai însemnată o au patru mari regiuni: cea nord-americană, Canada mai ales; cea a statelor C.S.I., cu

9
rezerve mari în partea asiatică; cea africană unde Nigerul este al doilea mare producător mondial; cea
australiană. Fabricarea combustibilului nuclear (uraniul îmbogăţit) este apanajul câtorva state dezvoltate -
S.U.A., Franţa, Federaţia Rusă, Japonia, noi tehnici mai puţin poluante fiind în curs de aplicare (utilizarea
laserului cu vapori de cupru în locul difuziunii gazoase).
Cu toate problemele legate de depozitarea deşeurilor nucleare, această ramură energetică s-a
dezvoltat rapid ajungând să domine energetica unor state precum Franţa, Belgia, Bulgaria, Lituania.
Ponderea sa în producţia mondială a ajuns la 20 %, cu tendinţa de creştere, mai ales în ţările recent
dezvoltate sau în curs de dezvoltare - Coreea de Sud, Taiwan, China, India, Pakistan, de multe ori combinat
cu utilizările militare. Cea mai mare parte a capacităţilor actuale se situează în Europa de Vest (1/3, în
special în Franţa ce deţine 17 %) urmată de America de Nord şi Asia. Pericolul unor accidente şi problema
deşeurilor a stopat unele planuri de extindere a reţelei de centrale nucleare în Germania, Italia sau Japonia.

II.6. Producţia şi comercializarea materiilor prime de origine minerală

Termenul de materie primă desemnează ansamblul produselor brute necesare elaborării

produselor industriale. Fiecare sector necesită materii prime specifice. Problema accesului la materiile
prime este esenţială. Definiţia noţiunii de materie primă s-a complicat pe măsură ce multe procese de
fabricaţie necesită o prelucrare prealabilă a produselor brute. Un număr tot mai mare de industrii utilizează
ca materii prime produse semifabricate încât distincţia între materiile prime propriu-zise furnizate de
minerit, agricultură sau exploatarea lemnului şi cele derivate prin diverse procese (chimice mai ales) este
tot mai dificilă.

II.6.1. Producţia de minereuri metalice feroase

Producţia mondială a acestor materii prime depăşeşte 2 miliarde tone. Ponderea cea mai mare o au
minereurile de fier (80 %) şi bauxita, singurele exportate în stare brută. Cele mai multe minereuri au un
conţinut redus în metal util, prelucrat primar în ariile de extracţie şi exportat sub formă de concentrat. Un
rol important îl are conţinutul în metale utile, variabil în funcţie de minereu, cele de fier fiind de obicei cele
mai bogate minereuri (25-75 % conţinut în metal, faţă de cele de cupru care depăşesc rareori 2-3 %).

a) Producţia de minereu de fier este dată de trei tipuri de zăcăminte: magmatice (filoniene sau
metamorfice), sedimentare şi aluviale. Rezervele sunt foarte mari, cele mai bogate fiind zăcămintele
magmatice, rentabile mai ales când exploatarea se face la zi (Krivoi Rog în Ucraina, Kazahstan, Venezuela,
nord-estul Indiei).
Repartiţia producţiei mondiale cunoaşte mutaţii importante pe fondul unei creşteri lente (514
milioane tone în 1974, 583 în 1989 şi 606 în 1999, fig. 27, 28, 29).
Prima mare regiune producătoare este America Latină, unde Brazilia deţine 20 % din producţia
mondială (132 milioane tone în anul 2000 în platoul Matto Grosso), urmată de Venezuela, ambele cu
minereuri bogate. C.S.I (fosta U.R.S.S.), altădată principalul producător, cunoaşte un declin, având
principalele exploatări în sudul Siberiei (Novokuzneţk), Kazahstan (Karaganda), Ucraina (Krivoi Rog),
Federaţia Rusă europeană (Kursk-Belgorod). Al doilea producător mondial este acum Australia (96
milioane tone), care concurează Brazilia pe piaţa mondială, avantajată de rezerve bogate, uşor exploatabile
(în vestul extrem sau în Noua Galie de Sud la Iron Knob). India, China şi unele state africane (Mauritania,
Liberia, Africa de Sud) completează această listă cu producţii mai modeste, dar de bună calitate.
Producătorii tradiţionali, precum S.U.A., Franţa sau Suedia cunosc un declin continuu datorită epuizării
rezervelor sau, în cazul Franţei, calităţii tot mai reduse a acestora (în 1960 producea 60 milioane tone
pentru ca în prezent să mai contribuie cu doar 0,15 milioane tone, extrase din zăcăminte sedimentare în
Lorena). Suedia dispune însă de minereuri de foarte bună calitate în nordul extrem (12 milioane tone în
2000, la Kiruna, Gällivare), care susţin încă exportul.
Exportul afectează jumătate din minereul extras. În prim plan concurează Brazilia şi Australia,
ambele cu disponibilităţi de circa 140 milioane tone anual. La distanţă urmează India, Canada, producătorii
africani menţionaţi şi Suedia. Principalul cumpărător este de multă vreme Japonia (120 milioane tone în
anul 2000), depăşită în unii ani de China a cărei producţie internă este insuficientă şi de proastă calitate,
urmate de Germania, Coreea de Sud, Franţa şi Italia.
Producţia de mangan, principalul minereu utilizat pentru producţia de aliaje, este mai concentrată
la nivel mondial în câteva arii distincte – statele C.S.I. (25 % din total) cu zăcăminte bogate în sudul
Ucrainei (Nikopol), Georgia (Ciatura); Africa de Sud, Gabon în Africa; se adaugă Australia, India, Brazilia,
toate furnizând producţii însemnate statelor dezvoltate din Europa şi America de Nord, mari consumatoare
de oţeluri aliate.
Cromul, indispensabil în industria aliajelor de oţel dar şi în industria chimică, este un metal rar,
exploatat (minereu de cromit, circa 4.6 milioane tone) în câteva zone ale Globului doar - Africa de Sud,

10
Kazahstan, secundar în Zimbabwe, Albania, Finlanda, India, Turcia. Rezervele sunt tot mai reduse iar
producţia este absorbită masiv de ţările dezvoltate.
Nichelul este la fel de rar (peste 1 milion tone anual), fiind utilizat pentru obţinerea oţelurilor
inoxidabile. Exploatările sunt la fel de localizate, monopolul fiind deţinut de Canada şi Federaţia Rusă,
urmate de alţi producători mai modeşti - Cuba, Noua Caledonie, China, Brazilia, Australia etc. Rezervele
cele mai importante revin Canadei, care a deschis recent cel mai bogat zăcământ de pe Glob în Peninsula
Labrador, urmată de Noua Caledonie. Consumul este în extindere în sud-estul Asiei (Coreea de Sud,
Taiwan) dar viitorul acestui metal este incert datorită rezervelor în curs de epuizare.
Wolframul (50 mii tone anual) cunoscut pentru rezistenţa la temperaturi înalte, cunoaşte o
distribuţie ceva mai dispersă. Se impune în primul rând China, urmată de Federaţia Rusă, Bolivia, S.U.A.,
Canada, Birmania, Peru, Brazilia.
Molibdenul, utilizat pentru a conferi calităţi deosebite (duritate) oţelului este concentrat aproape
exclusiv în America de Nord (100 mii tone anual).
Cobaltul, utilizat atât în siderurgie cât şi în industria chimică, a cunoscut o scădere continuă a
producţiei (20 t în 1995), dar este relativ dispers, asociat rezervelor de cupru (R.D. Congo, Zambia) sau
altor minereuri (Finlanda, Norvegia, Canada, Federaţia Rusă, China etc.).

II.6.2. Producţia minereurilor şi metalelor neferoase

Minereurile neferoase sunt relativ răspândite în scoarţa terestră, dar prezintă dezavantajul
concentraţiei reduse, astfel doar o parte infimă fiind exploatabile. Exploatarea îndelungată a făcut ca unele
zone ale Globului, în primul rând Europa, să îşi epuizeze rezervele (zone importante altădată precum
Boemia, Harz sau Transilvania şi-au pierdut importanţa). Noile rezerve puse în valoare în Europa (Polonia,
Irlanda, Scandinavia sau Iugoslavia) nu satisfac necesităţile principalului consumator - piaţa U.E.
Statele europene, în primul rând Marea Britanie au avut un rol esenţial în crearea unei pieţe
mondiale a minereurilor şi metalelor neferoase. Bursa din Londra constituie încă principalul factor în
dezvoltarea acestei ramuri, având în vedere rolul său în exploatarea unor mari rezerve de minereuri
neferoase din Africa şi Asia în perioada colonială. După 1950 se adaugă S.U.A. care au reuşit să domine
treptat marile rezerve de pe continentul american, cel mai bogat în prezent în aceasta categorie de resurse.
Federaţia Rusă a încercat în perioada sovietica să creeze propria piaţă a metalelor neferoase, fără succes, în
prezent acest sector fiind larg controlat de S.U.A. şi Marea Britanie.
După o perioada de criză, se constată în ultimul deceniu o restructurare şi un reviriment, fără
precedent, datorat parţial creşterii consumului în ramuri specifice (electronica şi electrotehnica) dar şi
descoperirii de noi rezerve în zone anterior neexplorate (Indonezia, Papua-Noua Guinee).
O particularitate a acestei ramuri este concentrarea financiară, producţia şi comercializarea fiind
dominate de mari trusturi şi concerne atrase de privatizarea unor companii naţionale (ca cele din Polonia,
statele C.S.I., Zimbabwe). Chile este singurul mare producător care păstrează monopolul de stat asupra
bogatelor resurse cuprifere (Codelco). Aceasta concentrare a fost însoţită de o reluarea a explorărilor, cu
rezultate promiţătoare în Africa de Vest, Asia de Sud-Est, Australia şi Canada.
Se pot distinge două categorii de metale neferoase: tradiţionale şi moderne.
a) Minereurile neferoase tradiţionale cele mai importante sunt cuprul, staniul, plumbul şi zincul,
la care se adaugă metalele preţioase. Cunoscute încă din antichitate, au utilităţi diverse, fiind indispensabile
civilizaţiei actuale.
Producţia de cupru, a cunoscut o dezvoltare extremă după 1950, legată de dezvoltarea
electrotehnicii (1913 – 1,03 milioane tone, 1938 – 2,04 milioane tone, 1973 – 7,5 milioane tone, 2000 –
14,2 milioane tone). Nu există o coincidenţă între regiunile de extracţie şi cele de consum. Continentul
american domină larg - Chile cu cele mai mari şi mai rentabile rezerve, în deşertul Atacama
(Chuquicamata, 4,6 milioane tone), S.U.A. (1,47 milioane tone) şi Canada (0,63 milioane tone) cu mari
rezerve în Munţii Stâncoşi, Peru, Mexic. Zona Asia-Pacific participa tot mai mult, atât prin producători
tradiţionali ca China sau Australia (Mount Isa, 0,83 milioane tone) dar şi alţii mai noi ca Indonezia (1
milion tone), Papua-Noua Guinee, Iran şi Filipine. Africa, cu rezerve notabile în sud, înregistrează reduceri
imputabile mai degrabă situaţiei politice (Copperbelt - Zambia şi Zair). În Europa mai contează printre
marii producători doar Polonia (0,46 milioane tone la Legnicza în sud) şi Portugalia. Statele C.S.I.
înregistrează un declin continuu după 1990, datorat dificultăţilor tranziţiei deşi deţin un potenţial imens în
Ural, Kazahstan şi în Extremul Orient.
Europa, S.U.A. şi Japonia absorb cea mai mare parte a acestei producţii, mult timp
comercializată în stare brută. Europa şi statele C.S.I. consumă 60% din total, constituind astfel principala
destinaţie a fluxurilor comerciale, fiind la discreţia producătorilor americani controlaţi de S.U.A.. Ponderea
Europei este în scădere, o piaţa activă fiind cea est-asiatică (Japonia, Coreea de Sud etc.), impulsionând de
fapt producătorii menţionaţi în zona Asia-Pacific. Tendinţele actuale merg spre prelucrarea, cel puţin
primară, în locurile de extracţie, aceasta şi pentru că metalurgia neferoasă este energofagă. Rafinarea

11
metalului este încă apanajul statelor dezvoltate (S.U.A., Canada, Mare Britanie, Germania, Belgia, statele
C.S.I., Japonia) dar state precum Chile şi Indonezia au investit enorm în rafinarea producţiei proprii.
Producţia de staniu este de o importanţă mai redusă dar are o utilizare veche (aliaje cu cuprul -
bronzul). Foarte rar astăzi, este net concentrat în sud-estul Asiei. Unii producători de aici (sudul Chinei,
Indonezia, Vietnam) sunt mai dinamici, alţii (Thailanda, Malaysia) sunt în declin secundar în unele state
latino-americane (Peru, Bolivia) şi Federaţia Rusă (în Yakuţia, în Ural) sau Australia. Consumul acestui
metal este în scădere în Europa şi America unde a fost înlocuit de aluminiu, dar în creştere în sud-estul
Asiei, datorită proximităţii principalelor rezerve. Aici se manifestă delocalizarea unor capacităţi de
producţie electronică, mari consumatoare, din Japonia spre China, Indonezia, Vietnam etc.
Producţia de plumb şi zinc. Cele două metale se găsesc de regulă combinate sub forma
minereurilor complexe şi au o importanţă deosebită, dar sunt tot mai deficitare, producţia mondială fiind
într-o scădere lentă, dar iremediabilă (3,6 milioane tone Pb în 1974 şi 2,6 în 1999 sau 7,1 milioane tone Zn,
respectiv 6,7 milioane tone). Favorizate sunt tot statele americane - Canada, S.U.A., Mexic, Peru, Bolivia,
la care se adaugă, cu mari disponibilităţi de export, Australia, precum şi China sau statele C.S.I.
(Kazahstan). Unii producători dispun în principal de rezerve de zinc (Canada - locul 1 în lume, Bolivia,
Mexic, Brazilia), alţii de plumb (Africa de Sud, Maroc, statele C.S.I.) sau în cantităţi relativ egale (China,
Peru, S.U.A.). Europa şi Japonia rămân principalii importatori şi în acest caz, dar piaţa acestor metale este
supusă unor distorsiuni tot mai mari datorită recuperării masive a metalului util din deşeuri (s-a ajuns la
peste 30 %), motiv pentru care, creşterea producţiei în unele state, mai ales în China, nu este agreată de
marile puteri.
Metalele preţioase au o utilizare restrânsă (etalon monetar, electronică, bijuterie), sunt la fel de
rare, producţia mondială traversând o criză.
Producţia de aur a fost mult timp dominată de Africa de Sud unde rezervele au scăzut
considerabil, ca şi în Australia sau vestul S.U.A., motivat şi de scăderea cursului. Producţia mondială este
în creştere însă (2.576 tone în anul 2000 faţă de 2066 tone în anul 1990), datorită sporirii producţiei în
unele state africane (Ghana, Zimbabwe) sau americane (Mexic, Chile, Peru, Venezuela). Rezerve mari sunt
în statele C.S.I. (Federaţia Rusă, Kazahstan, Uzbekistan) sau în unele state din vestul Pacificului, recent
puse în valoare (Filipine, Papua Noua-Guinee). Europa are o participare simbolică, dar aici şi consumul s-a
redus enorm. Dimpotrivă, cererea este în creştere rapidă în unele state în curs de dezvoltare, mai ales în
cele petroliere de la Golful Arabo-Persic (bursele de la Abu Dhabi sau Kuweit participă tot mai mult în
domeniu).
Argintul cunoaşte o evoluţie similară cu cea a aurului, dar distribuţia spaţială a zonelor de
extracţie favorizează net America (2/3, cu producători tradiţionali precum Mexic, Peru, Chile, Bolivia, la
care se adaugă S.U.A. şi Canada). Europa este ceva mai dotată decât în cazul aurului (Polonia, Spania,
Suedia), la fel ca şi Australia sau statele C.S.I. Asia şi Africa sunt foarte slab dotate din acest punct de
vedere, cu excepţia Chinei, unde prospecţiunile au pus în valoare rezerve importante, exploatate deja pe
scara largă, sprijinind dezvoltarea industriei electronice, consumator tradiţional.
Producţia mondială de argint era în anul 2000 de 17400 tone, şi spre deosebire de aur, argintul
înregistrează global, o creştere a consumului, mult state constituindu-şi stocuri strategice, motiv pentru care
şi preţurile sunt în scădere.
Platina este un metal preţios rar a cărei producţie este foarte strict localizată în Africa de Sud şi
Federaţia Rusă mai ales (aici rezervele sunt în curs de epuizare dar au fost constituite rezerve strategice
importante), consumul (în construcţia de automobile şi în chimia industrială) fiind concentrat în câteva state
dezvoltate.
b) Metalele neferoase moderne
Sunt mai recent introduse în circuitul economic deşi au o mai mare răspândire în scoarţa terestră
adesea (aluminiul). Utilizarea lor este în creştere datorită calităţilor deosebite (rezistenţa la coroziune,
duritate, maleabilitate etc.). În afara aluminiului celelalte metale din această categorie (vanadiu, stibiu, titan
etc.) sunt mai rare şi de aceea mai scumpe.
Aluminiul este produs în primul rând plecând de la minereul numit bauxită, frecvent întâlnit în
zonele tropicale dar şi în cele temperate, fiind uşor de exploatat. Utilizat masiv în industria automobilelor,
în aeronautică şi în industria ambalajelor, a cunoscut ritmul cel mai important de creştere dintre metalele
neferoase. Prelucrarea sa presupune consum ridicat de energie, motiv pentru care este localizată în
apropierea unor surse bogate (hidroenergie în primul rând). Este una din ramurile care a permis decolajul
industrial al unor ţări în curs de dezvoltare care dispun de surse de energie ieftină (state arabe petroliere de
ex.).
Minereul din care se extrage aluminiul, bauxita se găseşte în cantităţi foarte mari. Cel mai mare
producător este Australia, ce domină net comerţul mondial, urmată de o serie de state din America
Centrală, Caraibe şi vestul Africii. În Europa se remarcă sudul şi sud-estul continentului (Ungaria, Grecia,
Iugoslavia), iar în Federaţia Rusă se exploatează un minereu similar numit nefelin în nordul extrem
(Peninsula Kola). Producţia mondială depăşea în 1999, 130 milioane tone, cel mai mare producător şi

12
exportator fiind Australia (48 milioane tone).
Rafinarea aluminiului, (prin electroliza aluminei obţinută după concentrarea şi hidrolizarea
minereului) a fost mult timp apanajul ţărilor dezvoltate, mai ales a celor cu producţie mare de energie
ieftină (S.U.A., Canada, Norvegia, Elveţia), dar în ultimul timp statele producătoare de bauxită îşi dezvoltă
propriile capacităţi, industria aluminiului fiind considerată o ramură profitabilă, capabilă să sprijine
dezvoltarea unei industrii naţionale. O politică similară o au statele mari producătoare de petrol, care
folosesc avantajul unei resurse energetice abundente. Se pot distinge mai multe regiuni de producţie:
- America de Nord, unde S.U.A. cunosc un regres (3,7 milioane tone în anul 2000 faţă de 4,1
milioane tone în anul 1990), având capacităţile localizate pe litoralul Golfului Mexic iar Canada are mari
disponibilităţi de export din unităţile amplasate pe cursul inferior al fluviului Sfântul Laurenţiu, în
apropierea marilor hidrocentrale din Peninsula Labrador.
- Europa, cu o producţie stagnantă, având în frunte Norvegia cu unităţile amplasate în preajma
hidrocentralelor din Alpii Scandinaviei (peste 1 milion tone în anul 2000), urmată de statele alpine (Franţa,
Germania, Elveţia) şi de producătorii de bauxită (Ungaria, Grecia, România, Spania);
- Asia, cunoaşte o dinamică susţinută şi în acest domeniu, în China (locul 3 în lume deja cu 2,62
milioane tone în anul 2000), India, state petroliere de la Golful Arabo-Persic (Iran, Bahrein, E.A.U.),
Indonezia etc.;
- statele C.S.I. dispune de capacităţi însemnate în partea asiatică - sudul Siberiei, unde utilizează
energia hidroelectrică ieftina a centralelor de pe Angara, sau în Tadjikistan (3,15 milioane tone în anul
2000);
- Australia şi-a sporit producţia, dirijată masiv spre export (1,76 milioane tone), cale urmată recent
şi de unele state latino-americane (Brazilia, Venezuela). Africa rămâne în continuare un furnizor de
minereu, cu excepţia Nigeriei, stat petrolier şi a Africii de Sud, proiecte de dezvoltare a unor capacităţi
fiind în curs în Mozambic, Egipt etc.
Producţia este în mare parte controlată de firme multinaţionale precum: Alcoa (S.U.A.),
perspective de fuzionare cu firma australiană Western Mining; Alcan, firma canadiană ce controlează şi o
parte din producţia europeană la concurenţă cu firma franceză Péchiney. Toate aceste mari firme au o
tendinţă de delocalizare a capacităţilor de producţie energofage spre statele în curs de dezvoltare, mai ales
acolo unde resursele de energie sunt abundente.
Vanadiul, este şi mai rar (10 mii tone anual), şi are ca utilizare principală rolul de catalizator în
industria chimică. Vanadiul îmbunătăţeşte oţelul prin tărie, elasticitate şi rezistenţă la coroziune, calităţi
care se păstrează şi la temperaturi înalte. Alte utilizări vizează construcţiile navale şi aerospaţiale. Africa de
Sud, acest muzeu mineralogic al lumii dă 40 % din producţia mondială (Middelburg), Federaţia Rusă dă 30
% (Ural, Asia centrală, peninsula Kola), S.U.A. cu 15-16 % (Colorado, Utah, Idaho, Arizona).
Titanul este un alt metal rar, utilizat pentru aliaje uşoare cu rezistenţă mare atât în metalurgia
neferoasă cât şi în cea feroasă, fiind cunoscut pentru calităţile sale deosebite (duritate, rezistenţa la
coroziune şi la temperaturi ridicate, motiv pentru care are utilizări în aeronautică). Cele mai mari
concentrări fiind cele din Munţii Appalachi (S.U.A.), lângă lacul Alard (Canada), în statele C.S.I. şi în
nisipurile titanifere de pe plajele Australiei, India, Norvegia. Rezervele sigure sunt de 526 milioane tone.
Principalul producător mondial este Norvegia cu zăcăminte importante în nord (Mo I Rana).

II.7. Industriile de bază

II.7.1. Metalurgia

Prelucrarea metalelor este considerată ramura de bază a economiei industriale a unei ţări, dat fiind
rolul său de catalizator al altor activităţi industriale şi servicii (echipament, industrii de bunuri de larg
consum). Din punctul de vedere al repartiţiei spaţiale se pot distinge trei forme de localizare:
- industriile siderurgice fixate în mare parte de prezenţa reducătorului (cocsul) şi a energiei
necesare manipulării unor cantităţi imense de materii prime sau pentru încălzirea imenselor instalaţii;
- metalurgia neferoasă tradiţională, localizată tot mai mult în zonele de extracţie;
- industria aluminiului legată de piaţa de consum dar mai ales de prezenţa energiei electrice
ieftine, obţinută de obicei în hidrocentrale.

a) Siderurgia

Caracteristicile generale ale siderurgiei sunt:

- această activitate este un complex de procese industriale integrate, cu impact deosebit din
punctul de vedere al creării de locuri de muncă dar şi al poluării mediului. Instalaţiile industriale sunt
greoaie, costisitoare, necesitând cheltuieli mari de întreţinere (furnale, cocserii, cuptoare, instalaţii de
laminare etc.);

13
 - amortizarea investiţiilor este foarte lentă, chiar dacă beneficiile acestei ramuri industriale sunt
imense. Este motivul pentru care capitalul bancar este mai rar atras în acest domeniu, statul implicându-se
direct de cele mai multe ori în crearea, extinderea sau ajustarea bazei siderurgice;
- suprafeţele necesare infrastructurii industriale (instalaţii, depozite, triaje etc.) sunt foarte mari,
impunerea în peisaj fiind foarte marcantă;
- produsele livrate sunt diversificate: fonta de turnătorie, oţeluri de diferite calităţi, profile de
montaj, ţevi, sârma, fier-beton, vane, tuburi, tablă, şine etc.
- prin importanţa sa siderurgia este una din producţiile indicative ale nivelului de dezvoltare a unei
ţări. Concentrarea producţiei este foarte evidentă - cea mai mare parte este obţinută în câteva areale
regionale: nord-vestul Europei, nord-estul S.U.A., sudul insulei japoneze Honshu, nord-estul Chinei,
Donbass.
Producţia mondială de oţel este relativ stabilă în ultimele decenii: 704 milioane tone în 1974, 783
în 1989 şi 844 în 2000. Descreşterea relativă survenită după 1990 a fost frânată, fiind consecinţa reducerii
producţiei şi consumului în fostele ţări comuniste (statele C.S.I. de la 160 milioane tone în 1989 la 94 în
2000, România de la 16 milioane tone la 4,7 etc.). Statele occidentale, dezvoltate cunosc într-adevăr o
stabilitate, maximul producţiei fiind înregistrat aici în jurul anului 1974 (S.U.A., de ex. cu 132 milioane
tone în 1974, 118 în 1989 şi 101,5 în 2000, Germania cu un maximum de 60 milioane tone în 1974, astăzi
cu circa 46 milioane tone sau Franţa cu 27, respectiv 21 milioane tone în aceiaşi ani. Şi producţia Japoniei
stagnează, aici maximul a fost ceva mai tardiv (după 1980) între 1990-1996 producţia niponă (locul I în
lume) oscilând între 100-115 milioane tone, în funcţie de consum. Explicaţiile acestei situaţii derivă atât din
şocul petrolier din 1973 dar şi din utilizarea progresivă a materialelor alternative (mase plastice, răşini
sintetice), reducerea progresivă a tonajului multor utilaje şi echipamente, scăderea cererii în domeniul
construcţiilor etc.
Cea mai rapidă creştere a înregistrat-o China (24 milioane tone în 1974, 61 în 1990 şi 126
milioane tone în anul 2000 (locul II în lume), fiind acum, la începutul mileniului III, probabil principalul
producător, caracterizat prin maxima dispersie a capacităţilor de producţie, chiar dacă se impune net
nucleul manciurian (nord-est). Un alt stat asiatic s-a impus ca un producător mediu - Coreea de Sud, cu
producţii mediocre în 1974 (2,7 milioane tone), dar cu 23 în 1990 şi 43 în 2000 (locul 6), cu uzinele
localizate în special în porturile sud-estice. India, stat cu bogate resurse carbonifere şi minereuri de fier de
bună calitate, a cunoscut o creştere ceva mai moderată (6,7 milioane tone în 1974, 15 în 1990 şi 27 în 2000,
impunându-se deja ca al 9-lea producător). Progrese spectaculoase au fost înregistrate în ţări recent intrate
pe piaţa oţelului, fără tradiţii în domeniu : Turcia (14 milioane tone în 2000), Taiwan (17 milioane tone),
Iranul (7 milioane tone, Indonezia (4 milioane tone), Arabia Saudită (3 milioane tone) alăturate Coreei de
Sud unde producţia a debutat încă din anii '50. Acest progres al producţiei asiatice a redus ponderea statelor
europene sau nord-americane şi a condus la dispersia capacităţilor, atât în zone ce dispun de materii prime
(India) cât şi în zone portuare.
Asia nu este singura arie geografică marcată de acest fenomen. America Latină îl reproduce la o
scara similară, Brazilia devenind deja un producător mediu (28 milioane tone în 2000 faţă de numai 7,5 în
1974, locul 8 în lume) dar progrese mari au făcut şi Mexicul (16 milioane tone), Venezuela şi Argentina (4
milioane tone fiecare) etc.
În Africa, mult timp R.S.A. era unicul producător notabil (8 milioane tone în 2000), dar astăzi se
alătură şi Egiptul (3 milioane tone), Nigeria şi Zimbabwe (cu circa 1 milion tone fiecare), potenţialul de
producţie şi consum al acestui continent nefiind neglijabil.
Australia cunoaşte o evoluţie comună statelor dezvoltate, cu o producţie stabilă limitată la circa 7-
8 milioane tone, în funcţie de necesităţile interne.
Aceste evoluţii demonstrează noua tendinţă de localizare a capacităţilor de primă transformare, în
zonele producătoare de minereuri, multe state dezvoltate preferând să importe fonta şi otelul brut pentru
industriile consumatoare. În acelaşi timp, statele în curs de dezvoltare văd în această ramură un important
consumator de forţă de muncă.

b) Metalurgia neferoasă

Caracteristicile acesteia au fost prezentate deja în capitolul referitor la extracţia acestor metale.
Deosebirea faţă de siderurgie constă atât în procedeele tehnologice, bazate mai ales pe electroliză dar şi
prin operaţiile necesare sau prin produsele obţinute. Localizarea capacităţilor ţine de asemenea de alte
reguli decât cele ale proximităţii materiilor prime.
Prima fază o constituie îmbogăţirea şi concentrarea minereurilor, de obicei în zonele de extracţie,
urmată de reducerea succesivă a fracţiunilor sterile sau inutile până la obţinerea metalului brut şi a
aliajelor specifice. Operaţiile menţionate sunt în prezent complet automatizate, iar poluarea determinată de
utilizarea unor substanţe nocive (acid sulfuric mai ales) a fost mult redusă. Tendinţa generală este cea de
cantonare a operaţiilor de concentrare şi reducere a minereului în statele producătoare (mai ales la cupru,

14
dar şi la aluminiu), obţinerea metalului brut şi a aliajelor rămânând încă apanajul statelor dezvoltate unde şi
consumul este mult mai ridicat. În acest fel marii producători de cupru, plumb sau zinc rafinat rămân tot
statele occidentale (S.U.A., Japonia, Germania, Canada, Belgia la cupru de ex., ajunse din urmă ce-i drept
de Chile, Zambia, mari producători de minereu sau de China şi Coreea de Sud). Aceeaşi observaţie poate fi
făcută şi pentru producţia de Pb şi Zn, doar metalele preţioase, prin caracteristicile lor, înregistrând o
coincidenţă perfectă între zonele de extracţie şi cele de obţinere a metalului.

II.7.2. Industria chimică

Materiile prime ale industriei chimice sunt foarte variate: combustibili minerali solizi, lichizi sau
gazoşi, pirite cuprifere, var, săruri, materii vegetale sau animale, aerul atmosferic etc. Această diversitate
face dificilă măsurarea importanţei industriei chimice. Ca indicatori ai dezvoltării industriei chimice sunt
astfel utilizate cantităţile unor producţii de bază - acid sulfuric, amoniac, azotaţi, soda caustică, celuloză sau
frecvent, produsele derivate din chimizarea produselor petroliere - mase plastice, fibre şi fire sintetice.

a) Carbochimia

Este o ramură în plină dezvoltare, localizată predilect în regiunile cu producţii ridicate de cărbune
de calitate. Dezvoltarea sa ţine de largile posibilităţi oferite de industria cauciucului, a fibrelor artificiale,
solvenţilor, explozivilor, coloranţilor, produselor farmaceutice. O categorie aparte o constituie produsele
utilizate de noile tehnologii precum grafitul artificial, fibrele carbonice, diamantele artificiale. Aceste
tehnologii de vârf sunt localizate îndeosebi în apropierea marilor consumatori din ţările dezvoltate.
Grafitul artificial, folosit drept moderator în centralele nucleare, este produs în apropierea uzinelor
specializate în utilaje nucleare - Québec în Canada, Massachussets şi Pennsylvania în S.U.A., Bavaria şi
valea Rinului în Germania, Scoţia, zona metropolitană a Moscovei şi a Parisului.
Fibrele carbonice, tot mai utilizate în aeronautică şi mai ales în construcţiile spaţiale dar şi în
telecomunicaţii sau în construcţii sunt obţinute în unităţi de mici dimensiuni dar de înaltă tehnicitate –
nord-estul S.U.A., Midlands în Marea Britanie, Olanda, sudul Franţei, nordul Italiei, Japonia.
Diamantele artificiale au o localizare similară şi completează producţia naturală a acestui produs
carbonic dur. Peste 75 % din necesar este încă asigurat de exploatările de diamante naturale prezente mai
ales în Africa dar şi în Asia, Australia sau America de Sud. Ierarhia producătorilor se modifică permanent,
Australia cu bogatele sale zăcăminte aluvionare fiind în prezent pe primul loc (1/3), urmată de Zair,
Botswana, Federaţia Rusă (în Yakuţia, în bazinul fluviului Lena), Namibia, R.S. Africană urmate de India,
China şi Brazilia. Industrializarea acestora ca şi a diamantelor artificiale are o distribuţie complet diferită,
concentrată în câteva centre europene tradiţionale - Amsterdam, Anvers, St. Petersburg, Londra, Lisabona,
Tel Aviv şi Haifa (Israel), dar ţările producătoare tind să-şi dezvolte propriile capacităţi, de mici dimensiuni
de regulă (Johannesburg, cu tradiţii mai vechi, Luanda, Kinshasa în Africa, Manaus şi Brasilia în Brazilia,
Bombay, Surat în India etc.). Piaţa acestui produs valoros este controlată de firma olandeză De Beers.
Tot din această ramură face parte şi producţia cocsochimică, ce furnizează combustibilul necesar
siderurgiei dar şi gudroane sau uleiuri speciale. Dependenţa de siderurgie face ca localizarea lor să fie
strâns legată de această ramură. Se resimte însă tendinţa de deplasare a centrului de greutate a acestei
industrii spre noile ţări industriale (China, Coreea de Sud, Taiwan, Brazilia, India). Legată de aceasta este şi
producţia de fibre chimice (vâscoză), foarte utilizate în industria textilă ca înlocuitor al unor fibre naturale.

b) Petrochimia

Prelucrarea petrolului rămâne cea mai importantă ramură a chimiei grele având un rol dinamizant
atât în industriile din amonte (chimia de sinteză) dar şi în cele din aval (textile, echipament, construcţii
automobile, aerospaţiale). Concentrată mult timp în ţările dezvoltate pe traiectul conductelor sau în zonele
portuare, astăzi tinde să se localizeze în ariile de extracţie petro-gazeiferă, unii mari producători rafinând
deja mai mult de jumătate din producţie (Mexicul, Indonezia) iar China a progresat enorm fiind în poziţia a
treia după S.U.A. şi Japonia. Capacităţile de producţie se remarcă prin gigantism, adesea ajungându-se la
10-20 milioane tone petrol procesat. Capacitatea de rafinare este concentrată la nivel mondial în marile
state consumatoare şi se estima la circa 4,07 miliarde tone în anul 2000. Din aceasta, o cincime (827
milioane tone) revine S.U.A., 15 % U.E. (620 milioane tone) şi 6 % Japoniei (248 milioane tone).
Capacităţi de rafinare tot mai importante deţin în prezent şi unele state asiatice, atât producătoare de petrol
(Arabia Saudită, Iran), cât şi mari consumatoare (Coreea de Sud, Singapore, Taiwan), care se adaugă Indiei
şi Chinei, favorizate de imensa piaţă internă. Unele mici state insulare s-au specializat în procesarea
petrolului, mai ales în Caraibe, beneficiind de apropierea marilor producători de petrol din zonă (Insulele
Virgine, Antilele Olandeze). Trebuie remarcat că o mare parte din această capacitate rămâne neutilizată, aşa
cum este şi cazul României (25 milioane tone capacitate de rafinare utilizată în proporţie de numai 50 %,

15
limitându-se la satisfacerea necesarului intern).
Principalele ramuri ale petrochimiei sunt:
- industria cauciucului sintetic, lansată în anii ' 30, iniţial pe bază de cărbune, dinamizată în timpul
celui de-al doilea război mondial de ocupaţia japoneză a Asiei de Sud-Est, baza de producţie a cauciucului
natural. Automobilismul a condus la un nou avânt ajungând să asigure în prezent 60 % din necesarul de
cauciuc. Legătura strânsă cu piaţa de consum impune o concentrare a producţiei în S.U.A. (2,4 milioane
tone anual din cele 9,3 milioane tone la nivel mondial), Japonia (1,6 milioane tone), U.E. (2,4 milioane
tone, obţinute mai ales în Franţa), statele C.S.I. (1 milion tone) la care se adaugă producătorii est-asiatici -
China (0,85 milioane tone), Coreea de Sud (0,68 milioane tone) sau latino-americani (Brazilia cu 0,37
milioane tone). Europa de Est cunoaşte o criză şi în acest domeniu (statele C.S.I. produceau 2,5 milioane
tone în 1990 iar România a căzut de la 110 mii tone la 25 mii tone în 2000). Concentrarea financiară (mari
trusturi precum Michelin), este una din cauzele care impune variaţii mari de producţie în funcţie de
interesul acestora;
- industria maselor plastice şi a răşinilor sintetice a cunoscut o expansiune după 1950 când şi
utilizarea lor se diversifică odată cu lărgirea paletei de produse (0,45 milioane tone în 1945 şi 66 milioane
tone în 2000). Cele mai utilizate sunt polietilena, policlorura de vinil, polistirenul şi elastomerii. Producţia
ca şi consumul cunosc o distribuţie paralelă – 80 % produse în 10 tari dezvoltate ce consumă 70 %. Marile
companii din domeniu sunt puternic concurate în ultimul timp de procesul de descentralizare graţie
activităţii laboratoarelor companiilor de producţie electronică, agroalimentară, aerospaţială ce-şi dezvoltă
capacităţi proprii, menite să le satisfacă necesităţile în produse speciale la preţuri mult mai avantajoase.
Rolul unor mari firme precum Rhône-Poulenc în Franţa, Imperial Chemical Industries în Marea Britanie
sau Bayer în Germania se reduce treptat.
- industria fibrelor şi a firelor sintetice a cunoscut o dezvoltare la fel de explozivă (0,034 milioane
tone în 1948 şi 16 milioane tone în 2000). Baza producţiei constă în polimerizarea macromoleculelor
derivate în procesul de rafinare. Mai puţin costisitoare decât textilele naturale (în ultimele decenii) dar şi
decât cele obţinute din celuloza (celofibra) cu care se combină adesea s-au impus rapid şi s-au diversificat.
Cele mai frecvente sunt fibrele poliesterice (52 %), cele poliamidice (25 %) şi cel acrilice (17 %).
Utilizarea în industria textilă dar şi în industria mecanică sau electronică a concentrat eforturile în direcţia
creşterii calităţii. Repartiţia producţiei se schimbă treptat, cele trei mari regiuni producătoare (S.U.A., U.E.
şi Japonia) mai deţin încă 55 % din producţie dar noile ţări industriale din sud-estul Asiei şi cele
producătoare de petrol şi-au mărit enorm ponderea.
Repartiţia spaţială a petrochimiei diferă de la stat la stat în funcţie de prezenţa unor resurse
petroliere sau gazeifere dar şi de traseul marilor conducte.
În America de Nord principala concentrare se remarcă în jurul Golfului Mexic (Corpus Christi,
Galveston, Houston, Beaumont) legat de rezervele de petrol sau în lungul magistralelor (Dallas, Forth
Worth, Amarilo, Tulsa în Texas-Oklahoma) dar şi în porturile atlantice (Savannah, Charleston, New York
etc.) sau pe coasta pacifică. Se alătură în Canada capacităţile din zona de extracţie a petrolului (Regina,
Calgary, Edmonton), la care se adaugă cele din zona Marilor Lacuri.
În Europa, dimpotrivă, localizările legate de existenţa unor resurse sunt rare (Valea Prahovei,
Gröningen în Olanda, mai recent pe coastele estice ale Marii Britanii) deosebindu-se cele de tip portuar -
maritim sau fluvio-maritim, frecvente pe ţărmurile Mediteranei sau ale Oceanului Atlantic. De obicei,
rafinarea se efectuează în porturile maritime iar derivarea produselor în lungul conductelor. În C.S.I
integrarea regiunilor de extracţie cu cele de rafinare şi derivare este foarte strânsă principalele concentrări
petrochimice constituindu-se pe Volga mijlocie, în Caucazul de Nord şi în Siberia Occidentală.
Japonia dispune de cea mai mare concentrare, pe un spaţiu restrâns în jurul Mediteranei japoneze
acolo unde se concentrează şi marile aglomeraţii urbane (de la Okayama la Chiba trecând prin Osaka şi
Tokyo ). Tot în estul Asiei, China, Coreea de Sud şi Taiwan tind să formeze o puternică concentrare în
domeniu, cu capacităţile situate în zonele portuare, mai rar în cele de extracţie (interiorul Chinei, la
Lanzhou, Chongqing).
Asia de Sud-Vest este pe cale să devină principala concentrare petrochimică a lumii - cele mai mari
instalaţii în Arabia Saudită pe coasta estică la Dammam şi Ras al Kafji; în Iran la Abadan, Bandar Abbas şi
insula Kharg ; Kuwait, la Mina al Ahmadi, Shwaiba. Capitalul autohton este dublat aici de cel japonez şi
occidental. Complexe petrochimice de anvergură au răsărit peste tot în Asia de Sud şi Sude-Est ca şi în
America Latină de obicei în marile porturi (Karachi, Bombay, Visakhapatnam, Colombo, în subcontinentul
indian sau Manilla, Djakarta, Bangkok în sud-estul Asiei etc.), legat de creşterea consumului dar şi de
necesitatea inserţiei unei ramuri considerată ca esenţială în economia unui stat modern.
Africa rămâne deocamdată în afara acestei tendinţe deşi dispune de mari rezerve, cu excepţia
litoralului mediteranean sau a sudului extrem.

b) Industria produselor clorosodice

16
 Industria produselor clorosodice este o ramură importantă, produsele obţinute - clor, acid
clorhidric, soda caustică, soda calcinată având o utilizare largă în alte ramuri ale industrie chimice,
industria alimentară, textilă, celuloză şi hârtie etc. Localizarea acestei industrii depinde de trei factori:
- repartiţia zăcămintelor de sare gemă, resursă foarte răspândită în scoarţa terestră;
- localizarea şi specificul consumatorilor (industriile farmaceutice, de detergenţi, coloranţi,
industria alimentară, industria de îngrăşăminte;
- existenţa unor surse abundente de energie, fiind o ramură energofagă; apropierea de
consumatori, fiind produse toxice, greu de manipulat.
Sarea gemă (minerală) este una dintre resursele cele mai abundente din scoarţa terestră (1 000 000
miliarde tone), formată prin depunerea NaCl în bazinele marine. Aceste rezerve sunt concentrate în
emisfera nordică (America de N, Europa), în Asia şi Africa exploatându-se mai mult sarea marină.
Marii producători de substanţe clorosodice sunt statele cu o hidroenergie dezvoltată - cele din zona
alpină, Canada, dar şi cele cu resurse mari de sare gemă - România, Polonia. Utilizările diverse ale acestei
industrii explică dinamismul producţiei unor ţări în curs de dezvoltare, unde această ramură este prioritară -
Egipt, Iran, Algeria etc. (fig. 50). Producţia mondială de sodă caustică depăşea 35,4 milioane tone în anul
2000, fiind concentrată în S.U.A. (11,4 milioane tone), urmate de R. P. Chineză (4,1 milioane tone),
Japonia (3,7 milioane tone) şi statele vest-europene.
Industria sulfului produce în primul rând acid sulfuric, element indispensabil multor industrii, de
la siderurgie la unele ramuri ale industriei alimentare. Exploatarea sulfului nativ este facilă, mai ales în
zonele cu zăcăminte bogate, exploatate la zi, cum sunt zonele vulcanice din vestul continentului american,
Sicilia. La fel de rentabilă este şi exploatarea rezervelor de sulf sedimentar, cum este cazul Poloniei,
principalul producător (5 milioane tone), fiind urmată de S.U.A., statele C.S.I. şi Irak). O altă sursă o
constituie sulful recuperat din petrol sau din piritele cuprifere, aceasta în statele care nu dispun de
zăcăminte de sulf nativ (S.U.A. cu 6 milioane tone sulf recuperat deţin locul I urmate de statele arabe
petroliere). Consumul acestei materii prime relativ răspândite în scoarţă este în creştere, mai ales în ţările
în curs de dezvoltare (Orientul Apropiat, America Latină, Asia de Sud-Est), dat fiind rolul său esenţial în
industria îngrăşămintelor chimice, în petrochimie şi metalurgie.
Acidul sulfuric rămâne principalul produs al industriei chimice, în 2000 ajungându-se la 123
milioane tone. S.U.A. şi U.E. domină încă (40, respectiv 32 milioane tone), dar sunt urmate de China (19
milioane tone) care a devansat Japonia (6,6 milioane tone). Producători dinamici sunt şi Brazilia, India,
Argentina, ţările din Maghreb, în strânsă legătură cu dezvoltarea industriei de îngrăşăminte chimice.
Localizarea acestei industrii poluante, riscante, este dependentă de resursele de sulf (nativ sau recuperat)
dar şi de apropierea consumatorilor (fig. 51).

d) Industria de prelucrare a fosforului, potasiului şi azotului

Fosforul este o altă resursă nemetaliferă indispensabilă în structurarea celulei vii, motiv pentru
care constituie alături de potasiu baza industriei îngrăşămintelor chimice. Spre deosebire de alte resurse,
rezervele de fosfor sunt extrem de concentrate în spaţiu, contrar necesităţilor de consum, mult mai difuze
(fig. 52). Rezervele de fosfor sunt în mare parte de origine biogenă (guano, fosforit rezultat din depunerea
deşeurilor unor vieţuitoare, frecvent în insulele din Pacific precum Nauru) sau minerală (fosfaţii). Producţia
mondială se cifrează la 112 milioane tone în anul 2000. Trei mari producători - Maroc, S.U.A. şi Federaţia
Rusă deţin monopolul. Prospecţiunile au pus în valoare noi zăcăminte (Vietnam, Thailanda, Namibia, Peru,
Egipt), dar concentrarea producţiei rămâne excesivă. Europa este net dependentă fiind şi un mare
consumator de îngrăşăminte fosfatice datorită agriculturii avansate. Prelucrarea se efectuează fie în zonele
de extracţie - Florida în S.U.A., Petah Tiqva în Israel, Maroc, Kingisepp în Peninsula Kola din nordul
Federaţiei Ruse) fie în zonele portuare din Europa (pe litoralul mediteranean, în Australia sau sud-estul
Asiei).
Potasiul este mai răspândit, sub forma sărurilor potasice, fiind utilizate aproape exclusiv în
industria îngrăşămintelor chimice. Exploatarea acestor săruri este în creştere atât din zăcămintele de
suprafaţă cât şi din apele marine sau lacustre mineralizate (Marea Moartă, Marea Roşie, Marea Caspică).
Producţia mondială depăşeşte 30 milioane tone. Cel mai mare producător este reprezentat de statele C.S.I.
cu zăcăminte bogate în bazinul Kamei (afluent al Volgăi), în Bielorusia, în Asia Centrala şi Transbaikalia.
Urmează Canada cu rezerve imense în partea central-vestică (Manitoba, Saskatchewan, Alberta, apoi
Germania (Munţii Harz), Franţa (Alsacia), Israel, Iordania, Egipt etc.
Industrializarea este efectuată de cele mai multe ori în zonele de extracţie, cei mai mari
producători de îngrăşăminte potasice fiind astfel tot statele C.S.I., Canada, Germania, Franţa, după care
urmează câţiva producători dinamici din Orientul Apropiat (Israel, Iordania, Egipt). Consumul este
concentrat în ţările care dispun de o agricultură intensivă cunoscând o dinamică ascendentă ce impune o
creştere a fluxurilor de export (de la 9 la 20 milioane tone între 1982-1996) principalii importatori fiind
S.U.A., China, Brazilia şi Japonia (fig. 53). Canada domină larg piaţa îngrăşămintelor potasice (7 milioane

17
tone exportate anual). O mică parte din sărurile exploatate este utilizată în industria explozivilor, a
coloranţilor, chibriturilor şi a sticlei. Producţia mondială de îngrăşăminte chimice (inclusiv cele fosfatice şi
azotoase depăşea 114 milioane tone în anul 2000.
Industrializarea azotului, resursă inepuizabilă practic, extrasă din atmosferă, este recentă. Iniţial,
azotul se extrăgea din salpetru sau din unele alge marine (varech în Marea Nordului). Azotaţii naturali
sunt o resursă rară (deşertul Atacama în Chile, depresiunea Afar în Etiopia), încât astăzi necesităţile sunt
satisfăcute din azotul atmosferic. Principalul utilizator este industria îngrăşămintelor azotoase, plecând de
la fabricarea într-o prima etapă a amoniacului. Fixarea azotului este o tehnologie mare consumatoare de
energie, localizarea industriei de profil fiind destul de dependentă de sursele ieftine de energie (gaze
naturale, cărbuni superiori). Cantităţile produse sunt în creştere, tot mai multe ţări în curs de dezvoltare
construindu-si propriile capacităţi. Astfel cel mai mare producător a devenit China, urmată de U.E. şi
S.U.A.. Comercializarea este intensă, atât spre Japonia cât şi spre alte state cu o agricultură intensivă,
dinamică sau cu industrii conexe dezvoltate - producţia de explozivi, producţia de filme fotosensibile, cazul
statelor din sud-estul Asiei. Consumul de îngrăşăminte azotoase atinge în prezent 150-350 kg/ha în ţările
dezvoltate dar nu trece de 4 kg/ha în Africa.
O nouă utilizare a azotului o constituie biotehnologiile. Tradiţional, azotul poate fi fixat în sol şi
prin intermediul unor bacterii (Rhyzobium), sepcifice leguminoaselor, foarte cunoscute fiind speciile
arboricole din savanele africane - Accacia albida, Casuaria, care pot fixa până la 200-300 kg/ha anual.

e) Industria farmaceutică şi cosmetică

Este o ramura mai pretenţioasă, care presupune o legătură mai mare cu piaţa de desfacere. Legată
de industria chimică ce-i furnizează produse semifinite, este independentă de alţi factori putându-se localiza
oriunde există un personal calificat. Preferă însă apropierea marilor centre urbane care-i asigură consumul,
cele mai mari concentrări fiind tipice în bazinul parizian, cel londonez, în zona oraşului New York, în
megalopolisul japonez, pe valea Rinului etc. Este o industrie dependentă de nivelul de trai al populaţiei,
motiv pentru care este extrem de slab reprezentată în Lumea a Treia.
f) Similare ca localizare şi legate de industria chimică sunt şi industriile de materiale fotografice şi
industria tipografică, care pot aduce beneficii imense. Acestea sunt localizate de obicei în marile
aglomeraţii urbane dar cunosc o difuziune extremă în spaţiu. Materialele fotografice se produc tot mai mult
în estul Asiei iar în imprimerie prin producţii de calitate se impun statele europene.

II.8. Industriile de echipament

Ramura industriilor de echipament cuprinde două mari categorii de industrii - cele destinate
construcţiilor şi lucrărilor publice şi cele care produc echipamente, instalaţii, utilaje, mijloace de transport
sau aparate electrocasnice.

II.8.1. Industria materialelor de construcţii

Este o primă categorie de industrii destinate echipării infrastructurii edilitare şi a celei de transport
(şosele, poduri etc.), cu vechi tradiţii încă din perioada antică. Cea mai importantă ramură este industria
cimentului. Concentrată odinioară în cele patru mari ansambluri economice (America de Nord, Europa
Occidentală, Japonia şi Europa de Est) cunoaşte astăzi o explozie fără precedent în ţările în curs de
dezvoltare. Producţia globală a crescut lent (700 milioane tone 1974, 1594 milioane tone în 2000) însă
saltul unor ţări este spectaculos, de ex. China de la 15 la 583 milioane tone, devenind prima producătoare
sau India de la 4 la 102 milioane tone în anul 2000, aflată pe locul 4. Ţările în curs de dezvoltare deţin
astăzi 2/3 din producţia mondială (doar 9 % în 1974). Consumul de ciment s-a deplasat şi el în aceste ţări
datorită "boom"ului construcţiilor civile şi industriale (mai ales hidrotehnice). În Europa de Vest vârful
consumului s-a situat în anii ' 50, deceniile următoare fiind dominate de ţările comuniste (civilizaţiile
betonului).
Localizarea acestei industrii energofage depinde de materia primă care din fericire este abundentă
(calcarul) dar şi de energia electrică.
a) Industria lianţilor (ciment, var, ipsos) deţine şi cea mai mare pondere prin natura utilizării
produselor rezultate. Baza de materii prime este constituită în principal din calcare, marne şi dolomite.
Calcarele sunt cantonate în lanţul muntos alpino-carpatic, Marea Câmpie Rusă (regiunea Lacului Onega,
sudul Ucrainei), zona Marilor Lacuri, Munţii Apalachi, China estică şi sud-estică, Indochina, Atlasul
Saharian, Podişul Abisiniei etc. Fabricile de ciment au o localizare la fel de dispersă, fiind una din rarele
industrii de bază prezente în statele mai slab dezvoltate din Africa şi Asia.
Fabricile de ciment din statele C.S.I. sunt repartizate atât în partea asiatică (bazinul Kuzneţk), cât
şi în cea europeană (Urali, Ucraina, Povoljia, împrejurimile Moscovei). În Polonia, fabricile sunt

18
concentrate în Silezia Superioară şi Inferioară, Podişul Lublinului. Cele din Germania sunt localizate în
Westfalia, bazinul Ruhr, nordul şi vestul ţării. Franţa are unităţi de producţie a cimentului în NE, Masivul
central, culoarul Rhonului, Lorena, regiunea pariziană. Marea Britanie are fabrici în centrul Angliei, în
vest, de-a lungul Tamisei. China are unităţi de producţie în N şi S, iar Japonia în sudul insulei Hokkaido
(Hakodate) şi sudul insulei Honshu (Onoda, Ube, Kavara). S.U.A. are dezvoltată industria cimentului în
NE (Allentown din Pennsylvania), sudul Marilor Lacuri, statele California, Tennessee, Arizona. In Brazilia,
se remarcă Sao Leopoldo din statul Rio Grande do Sul.
b) Industria ceramicii asigură o gamă variată de produse necesare în construcţii. Cărămizile de
diferite tipuri (inclusiv refractare), materialele de finisaj (placaj ceramic, plăci de faianţă, plăci de gresie),
materiale izolatoare, echipament tehnico-sanitar, teracotă etc. La acestea se mai adaugă obiectele de uz
casnic (vesela din faianţă şi porţelan) şi obiectele de artă. Argilele constituie o materie primă de bază,
calitatea acestora diferenţiindu-le la obţinerea diferitelor tipuri de ceramică.
Producţia de cărămizi este difuză în spaţiu, mai ales în zona temperată nordică, unde cosntituie un
material de cosntrucţie tradiţional atât în Europa, cât şi în Asia. Producătoare importante de materiale de
finisaj sunt: S.U.A., Germania, Franţa, Portugalia, Marea Britanie, Belgia. In domeniul obiectelor tehnico-
sanitare, cele mai importante producătoare sunt Italia, Franţa, Japonia, Germania, Olanda.
Obiectele de uz casnic şi artistic sunt produse din caolin. Caolinul este răspândit în China de Sud-
Est, Marea Britanie (Cornwall, Devon), Cehia (Podişul Boemiei), Germania (împrejurimile localităţii
Meissen), Franţa (Nord-Estul Masivului Central Francez), S.U.A. (Munţii Stâncoşi, sudul Munţilor
Appalachi), statele C.S.I. (Ucraina, Federaţia Rusă-Urali).
Produsele din porţelan sunt de factură artizanală în cea mai mare parte, renumite fiind
porţelanurile de Seto, Kagoshima, Sasebo, Yamata (Japonia), cel de Kingdezhen situat în sudul Chinei. In
ţările din vestul Europei sunt cunoscute mai mult ca tradiţie porţelanurile de Sèvres şi Limoges (Franţa),
cele de Rosenthal şi Meissen (Germania), de Boemia (Cehia).
c) Industria sticlei. Materiile prime utilizate sunt: nisipurile silicioase, soda caustică, feldspatul,
boraţii. Nisipurile silicioase pure (99,8 % siliciu) sunt rare pe glob. Feldspaţii se găsesc în S.U.A., statele
C.S.I., Canada, Suedia. Boraţii utilizaţi la producerea sticlei care suportă variaţii mari de temperatură (sticlă
pentru lămpi, vase de laborator, vată de sticlă) se obţin în S.U.A., India, Turcia, Italia din zăcăminte,
emanaţii gazoase şi ape termale. Piaţa de desfacere are un mare rol în localizarea unităţilor de producţie.
Cele mai importante producătoare sunt: statele C.S.I., Polonia (Silezia Superioară), Germania (Saxonia,
Turingia, Ruhr, Saar), Cehia (nordul Boemiei), Franţa (Nord-Est şi regiunea pariziană), Belgia (Gompel),
Marea Britanie (Glasgow, Londra), Italia (Piemont), Japonia, China, S.U.A.
d) Industria prefabricatelor. Se obţin prefabricate din beton armat sau din beton precomprimat (la
planşee, balcoane, scări, fundaţii, pereţi, poduri, baraje). Prefabricatele din azbociment sunt utilizate la
canalizări, alimentare cu apă. Se mai utilizează şi piatra artificială turnată. Zăcăminte de azbest sunt în
China, statele C.S.I., Canada.
e) Rocile folosite în construcţia clădirilor şi a operelor de artă. Atuurile acestor roci ţin de
proprietăţile lor care permit o prelucrare uşoară şi de aspectul estetic. În cadrul acestei categorii se pot
distinge mai multe folosinţe: materiale de faţadă şi de ornamentaţii interioare şi exterioare ale clădirilor
(pardoseli, coloane, balustrade, balcoane, scări etc.), clădiri întregi (granit, gresii, calcare, tufuri vulcanice).
Din rocile utilizate la ornamentaţia clădirilor şi opere de artă fac parte marmura, bazaltul, breciile
marmoreene, onyxul, travertinul, gabroul, dioritul, anumite tipuri de calcare etc.
Marmura este utilizată în decoraţia interioară şi exterioară a clădirilor sau în operele de artă
(monumente, statui). Varietatea coloritului său o face atât de utilizată. Este recunoscut că cele mai
frumoase depozite de marmură şi în acelaşi timp de o calitate foarte bună se află pe continentul european.
Italia face o notă aparte prin exploatările de marmură foarte vechi. Munţii Apenini şi zonele preapenine,
precum şi Munţii Alpi sunt cele două regiuni principale de unde se exploatează această resursă. Marmura
de Carrara se exploatează din Apeninii nordici (Carrara este o localitate situată la poalele vestice ale
Apeninilor). Culorile dominante ale marmurei italiene sunt albă, albăstruie, alb-gălbuie, translucidă. Italia
este cea mai importantă producătoare şi exportatoare din lume.
Grecia este o altă ţară producătoare de marmură de sculptură în special. Exploatările se fac în jurul
Atenei (Pentelikos, Immetos-culoare gri deschis) şi în unele insule din sud-estul Greciei (Paros, Skyros),
culoarea marmurei exploatată în Paros şi Pentelikos fiind translucidă, albă sau albăstruie, iar cea din Skyros
roşie cu vinişoare albe. Spania (în jurul localităţilor Vittoria, Saragosa, provinciile Valencia, Andaluzia,
Murcia) are varietăţi de marmură de diferite culori (roz, galben, purpuriu, brun, violaceu, portoro). Se mai
exploatează şi marmura pentru statui (Sierra de Bucares). Portugalia este renumită prin marmura pentru
ornamentaţii (provincia Alentejo). Franţa are zăcăminte de marmură pentru decoraţiuni (Pirineii centrali),
Suedia (marmură verde, neagră, maro-roşcat în SE ţării şi insula Gotland), statele C.S.I. (Urali, Crimeea,
Karelia, Transcaucazia, Asia centrală şi Extremul Orient). S.U.A. are zăcăminte mari în Munţii Apalachi şi
Munţii Stâncoşi (statul Colorado), culorile dominante fiind albă şi gri. Canada este renumită prin marmura
neagră cu dungi albe sau gri, marmura bleu (bazinul fluviului Sf.Laurenţiu). Mexicul exploatează marmura

19
„galben antic” (împrejurimile capitalei) şi de la El Marmol. China are cele mai multe exploatări în
provincia Shandong, India în apropierea lui Delhi, în statul Assam, Madras. Din Africa, Algeria (nord-estul
ţării), Marocul (marmură bleu) şi Egiptul sunt cele mai importante.
Granitul prin calităţile sale (lustru frumos, prelucrare cu dalta, rezistenţă deosebită, absorbţie
redusă a umidităţii) îl fac una din rocile cele mai utilizate (drumuri, clădiri, ornamentaţii etc.). Sunt
cunoscute clădirile istorice monumentale care au fost construite şi cu ajutorul granitului (piramidele din
Egipt, Escurialul, podul Westminster). Cele mai renumite granite sunt cele roşii suedeze (Vibro), sudul
Finlandei (Rapakivi, Viipuri), italiene (Baveno, Montorfano), egiptene (Assuan).
f) Rocile utilizate la construcţia drumurilor, căilor ferate, cheiurilor, taluzelor. Categoria aceasta
include atât roci mai dure, cât şi roci friabile. Cele mai utilizate sunt granitul şi bazaltul (Nord-Estul
Podişului Deccan, Irlanda de Nord, Masivul Central Francez, Transcaucazia, Extremul Orient etc.
g) Materialele asfaltice se produc în cantităţi mari necesare atât construcţiei de şosele, cât şi
întreţinerii reţelei existente. Producţia lor este concentrată în strânsă dependenţă de densitatea reţelei
autorutiere, America de Nord, Europa de Vest şi Japonia dominând net la acest capitol.

II.8.2. Industria lemnului şi a produselor derivate

Complementară industriei de materiale de construcţii este de multe ori prelucrarea lemnului,

destinată parţial construcţiilor (lemn brut) dar şi amenajărilor interioare (mobilier), o altă parte fiind
chimizată sub forma produselor de papetărie (celuloză, hârtie). Statele cu un fond forestier bogat sunt
favorizate (cele nordice mai ales, ca Suedia, Finlanda, Canada, pentru cherestea şi hârtie sau cele din zona
tropicală - Brazilia, sud-estul Asiei pentru lemn preţios), industria mobilei fiind dezvoltată şi în funcţie de
tradiţiile în domeniu (cele mai multe state europene, inclusiv România). Caracteristică acestei industrii este
maxima difuziune, unităţile de prelucrare fiind de regulă în zonele de exploatare (în Carpaţi de ex.),
excepţie fac regiunile subpolare nordice unde plutăritul este încă utilizat pentru transportul lemnului în
porturi sau în zone mai populate. Producţia mondială de cherestea brută depăşea 3439 milioane m³ în anul
2000. Cei mai mari producători de cherestea sunt S.U.A. (492 milioane m³), China (302 milioane m³), India
(294 milioane m³), Brazilia (275 milioane m³), urmate de Indonezia, Federaţia Rusă, Nigeria, ţările
scandinave etc. Ţările tropicale se disting prin cantităţile importante de lemn destinat construcţiilor şi de
lemn de lux pentru mobilier (abanos, mahon, palisandru, acaju).
Industria celulozei şi hârtiei a cunoscut un progres notabil pe măsura creşterii gradului de cultură
şi civilizaţie. Creşterea consumului a fost stimulată în ultima vreme de ofensiva produselor destinate
biroticii în contextul informatizării societăţii. Producţia de celuloză era de 169 milioane tone în 1998,
S.U.A. dând 1/3 din producţie, restul fiind împărţit între Canada, Japonia, Finlanda, Suedia, Brazilia,
Federaţia Rusă. Materia primă din care se obţine este lemnul de conifere (70 %), bambus, stuf, paie de
cereale, trestie de zahăr, deşeuri textile etc. Întreprinderile de obţinere a celulozei trebuie să dispună de
surse de apă importante şi pentru a limita cheltuielile să se afle în apropierea materiilor prime. Producţia de
hârtie şi carton se obţine majoritar din celuloză şi ea a evoluat de la 20 milioane tone în 1950 la 257
milioane tone în 2000, în reducere uşoară în ultimii ani datorită reciclării masive a deşeurilor de hârtie.
S.U.A. dau 30 % din producţie, Japonia 10 %, China, Canada, Germania, statele C.S.I., Finlanda, Suedia,
Italia, Coreea de Sud, Brazilia. Hârtia de ziar este unul dintre cele mai utilizate produse (30 milioane tone
pe an), Canada dând 1/3 din producţie, S.U.A. (20 %), Japonia (10 %), urmate de Suedia, Finlanda,
Germania, Franţa, Marea Britanie, Spania. Cei mai importanţi exportatori de celuloză şi hârtie sunt Canada,
Finlanda, Suedia, statele C.S.I. Un produs al industriei celulozei îl constituie şi firele celulozice (celofibra),
care cunoaşte un regres în faţa lărgirii producţiei de fire şi fibre sintetice. Producătorii importanţi pe glob
sunt S.U.A, Japonia, Canada, Federaţia Rusă, Germania etc.

II.8.3. Industria de maşini-unelte şi de echipament industrial

Ramură complexă, esenţială pentru dezvoltarea unui stat produce o gamă foarte variată de utilaje
destinate susţinerii celorlalte ramuri industriale, necesită în forţa de muncă înalt calificată şi o bază
siderurgică importantă. Din această cauză este apanajul ţărilor dezvoltate şi al celor aflate în avânt
economic recent din sud-estul Asiei. S.U.A. au fost mult timp cel mai mare producător, depăşite fiind
astăzi de Germania şi Japonia. Un producător dinamic este Italia ajunsă pe locul 4, iar unele state s-au
specializat în anumite produse (Suedia în rulmenţi, Elveţia în maşini-unelte etc.). Statele foste comuniste
deveniseră mari producătoare de utilaje clasice, dar în prezent au dificultăţi legate de retehnologizare. Spre
deosebire, noile state industriale din sud-estul Asiei - Taiwan, Malaysia, Coreea de Sud, cunosc o
dezvoltare rapidă, impunându-se cu utilaje competitive. Marile state din Lumea a Treia - China, India,
Brazilia constituie un alt grup care cunoaşte o dinamica ascendentă, date fiind şi dimensiunile pieţei
interne.s
Tradiţional aceste industrii erau localizate în apropierea capacităţilor de producţie siderurgică.

20
Evoluţiile recente spre miniaturizare, cu o pondere tot mai mare a mecanicii fine şi automatizării au
diminuat rolul acestui factor, noile parcuri tehnologice fiind localizate în zone complet lipsite de resurse
metalurgice, dar bogate în inteligenţă şi creativitate.
Această subramură are în componenţa sa: fabricarea utilajului minier, de extragere şi
industrializare a petrolului, a utilajului siderurgic, a maşinilor unelte, a utilajului pentru industria chimică
şi alimentară, a utilajului textil şi pentru industria pielăriei, a utilajelor pentru construcţii, a
echipamentului pentru hale industriale şi porturi. În ultimii 20 de ani se poate remarca o schimbare de
direcţie în cazul industriei utilajului industrial, majoritatea produselor fiind racordate la computere care nu
numai că facilitează munca angajaţilor, dar asigură şi o mai mare precizie în realizarea lor. Statele
dezvoltate ale lumii au şi cele mai puternice industrii ale utilajului industrial (ciclu complet), S.U.A.,
Japonia, Germania, Elveţia, Italia, Marea Britanie, Franţa profitând şi de o tradiţie industrială solidă. Statele
dezvoltate mai mici sunt specializate în general pentru un anumit produs sau subramură industrială (Suedia
cu rulmenţi, Elveţia cu maşini-unelte de mare precizie, Cehia cu utilaj siderurgic şi minier, Polonia pentru
utilaj minier, textil şi alimentar, România pentru utilaj petrolier şi industria cimentului). Ca şi în cazul altor
industrii, industria de utilaj este localizată fie în apropierea centrelor siderurgice care îi asigură materia
primă necesară (semifabricate), fie în centrele mari industriale complexe luând în calcul şi specializarea
forţei de muncă. În S.U.A., industria utilajului este concentrată în regiunea industrială nord-estică (Boston,
Detroit, Chicago, Cincinnati, Baltimore etc.), mai recent şi în vest (statele California şi Washington) sau în
Vestul mijlociu (Saint-Louis, Kansas, Wichita). În Germania ea este concentrată pe valea Rinului (Köln), în
bazinul Ruhrului (Duisburg, Dortmund, Essen), precum şi în porturile de la Marea Nordului (Hamburg) sau
în alte centre cum ar fi Sttutgart, Zwickau, Magdeburg, Berlin. În statele C.S.I., sudul părţii europene cu
regiunea Donbassului (Harkov, Kiev), apoi regiunea Uralilor (Sverdlovsk), nord-vestul părţii europene
(Sankt Petersburg), regiunea Volgăi şi împrejurimile Moscovei, Siberia (Omsk, Krasnoiarsk, Novosibirsk,
Kuzneţk) constituie principalele concentrări industriale. Regiunile industriale Osaka-Kobe şi Tokyo-
Yokohama sunt şi principalele grupări industriale ale Japoniei. O ţară mică ca Elveţia are concentrări de
asemenea natură în capitala sa economică Zürich şi împrejurimi (Oerlikon). Franţa prin nordul
industrializat (Lille-Tourcoing), suburbiile Parisului şi grupările Lyon-Saint Etienne, Marsilia corespunde
aceleiaşi logici de localizare. Nordul Italiei (triunghiul Milano-Torino-Genova) concentrează exclusiv
această industrie, în timp ce în Marea Britanie, industria de utilaj este legată de centrele siderurgice
(Glasgow, Sheffield, Birmingham, Manchester). În ultimul timp, această subramură este tot mai prezentă şi
în ţările în curs de dezvoltare: China (Shenyang, Beijing, Shanghai), India (Bombay, Kanpur, Calcutta),
Malaysia, Turcia (Ankara), Coreea de Sud (Seul), Brazilia (Sao Paolo, Porto Alegre) etc.
Comerţul internaţional cu produse ale acestei industrii este dominat de Germania (60 % din
producţia sa este exportată), urmată de S.U.A., Japonia, Marea Britanie, unele state sud-est asiatice ca
Singapore, Malaysia etc. Cele mai importante importatoare de asemenea utilaje sunt Franţa, Canada,
Mexic, statele est-europene etc.

II.8.4. Construcţiile navale

Este o subramură de veche tradiţie industrială sprijinind dezvoltarea transporturilor grele (naval şi
feroviar). În ţările dezvoltate, aceste ramuri au căpătat astăzi mai degrabă aspectul unor industrii de
întreţinere a parcului deja existent, dată fiind înlocuirea completă a tracţiunii cu abur (de către cea
electrică). Dimpotrivă, ţările în curs de dezvoltare îşi dezvoltă capacităţile de producţie în direcţia extinderii
reţelelor de transport.
Astfel, în domeniul construcţiilor navale, marile şantiere europene au trecut pe plan secund (cele
mai multe erau postate în zonele apropiate de bazele siderurgice - estul Angliei, sau la noi la Galaţi).
Dimpotrivă, statele asiatice - Japonia iar mai recent Coreea de Sud şi Taiwan, şi-au mărit enorm
capacităţile dominând de departe producţia navală mondială (75 % din capacităţile nou construite). În
acest domeniu un rol important îl are încă fabricaţia destinată apărării, de multe ori aflată în avangardă
(S.U.A., Marea Britanie, Federaţia Rusă). Mondializarea şi mărirea fluxurilor comerciale a impus
construirea unor capacităţi gigantice al căror promotor a fost Japonia, după 1950. După o criza a
mineralierelor şi petrolierelor gigantice datorata crizei petroliere din 1973, se observa un reviriment, după
1990.
Construcţiile navale au profitat de situaţia înregistrată după al doilea război mondial prin care s-a
intensificat comerţul internaţional, transporturile maritime deţinând o pondere însemnată în acest sens.
Creşterea traficului maritim a cerut tot mai multe nave, construcţiile navale dezvoltându-se într-un ritm
rapid în corelaţie directă şi cu dezvoltarea industriei siderurgice. După primul şoc petrolier, volumul de
mărfuri transportat s-a mai redus, petrolul transportat cu ajutorul petrolierelor având o pondere însemnată
până în acest an.
Japonia şi-a dezvoltat sectorul construcţiilor navale aproape de la zero (0,44 milioane tone în
1938), la fel ca în cazul industriei de automobile. Industria japoneză deţinea la un moment dat peste 50 %

21
din producţia mondială de nave, ea concentrând şi cele mai mari societăţi de gen (Mitsubishi,
Ishikawajima-Harima). Orientarea în acest domeniu în deceniul 8 a fost spre construirea de nave de foarte
mare tonaj (250 000 tdw – 500 000 tdw şi chiar peste 500 000 tdw) în şantierele navale de la Yokohama,
Nagasaki, Kobe, două treimi din parcul de nave fiind petroliere. Japonia s-a impus pe piaţa mondială a
construcţiilor navale prin introducerea unor inovaţii (trasarea automată a contururilor, prefabricarea în serie
a subansamblelor etc), ceea ce a ieftinit mult produsele (circa 30 % mai ieftine decât produsele similare de
pe piaţă). Criza construcţiilor navale a început în 1976, această industrie prăbuşindu-se efectiv ca producţie
în numeroase state din Europa de Vest (Marea Britanie). S.U.A. deşi a deţinut în perioada interbelică
întâietatea mondială au decăzut după cel de-al doilea război mondial, ajungând în prezent la o producţie
mică (0,1 milioane tone).
În prezent, în structura producţiei de construcţii navale domină vrachierele (vase pentru transportul
cărbunelui, cerealelor, minereurilor etc.) cu aproape 50 % din producţia mondială, urmate de petroliere,
vase post-conteinere şi vase metaniere. Vasele pentru transportul călătorilor şi-au redus considerabil
producţia, cele pentru croazieră deţinând întâietatea. Alte state s-au specializat în construcţia vaselor de
pescuit (Japonia, Danemarca, Olanda, Islanda), aceste vase fiind căutate pe piaţa mondială. Tot o
specializare se poate remarca şi în cazul altor ţări: Franţa pentru vasele metaniere (La Seyne), Germania în
vase port-conteinere etc.
În unele state continentale se construiesc nave fluviale (Ungaria, România, Bulgaria). Logica
localizărilor din această industrie se încadrează în două situaţii tip: fie în funcţie de condiţiile de navigaţie
(porturi cu ape adânci), fie în apropierea centrelor siderurgice care furnizează semifabricatele (laminatele)
necesare construcţiei navelor. Şantierele navale de la Nagasaki, Aioi, Kobe, Yokohama, Innoshima şi
Tamano sunt cele mai mari din Japonia. Europa de vest are numeroase şantiere navale în jurul Mării
Nordului: în Suedia (Götteborg, Uddevall, Malmö), Marea Britanie (Sunderland, Hull), Germania
(Hamburg, Bremen, Emden), Norvegia (Stavanger), Olanda (Amsterdam), Belgia (Hoboken). Oceanul
Atlantic a cunoscut şi el prin ţărmurile europene pe care le scaldă dezvoltarea unor şantiere navale
importante: în Spania (Cadiz, Bilbao, Gijon, Barcelona), Portugalia (Setubal), Scoţia (Glasgow), Franţa
(Saint-Nazaire). Marea Baltică a concentrat şi ea unele şantiere navale: Kiel, Hamburg, Emden, Bremen în
Germania, Turku în Finlanda, Malmö în Suedia, Copenhaga în Danemarca, Gdansk în Polonia, Sankt
Petersburg în Federaţia Rusă. La Marea Neagră s-au dezvoltat şantierele navale Kerci, Nikolaev şi
Sevastopol în Ucraina, Constanţa, Mangalia în România, Varna în Bulgaria. Litoralul mediteraneean
european este presărat de şantiere navale, cele mai importante fiind: Genoa, La Spezia, Monfalcone în
Italia, La Ciotat în Franţa.
În S.U.A., şantierele navale sunt localizate în Nord-Estul industrial şi secundar pe litoralul
Pacificului. Şantierele Lüda şi Shanghai sunt cele mai mari din China. Ţările în curs de dezvoltare au
început abia în ultimii ani să producă nave moderne (forţa de muncă ieftină) fără ca aceasta să însemne şi o
înclinare a ponderii construcţiilor navale spre acestea. Ele rămân importante prin reparaţiile pe care le
efectuează. Astfel de şantiere noi s-au construit la Ulsan (Coreea de Sud), Singapore, Rio de Janeiro
(Brazilia), Maracaibo (Venezuela), Port Said (Egipt).

II.8.5. Industria de material rulant

Industria materialului rulant şi-a modificat profund distribuţia spaţială în ultimele decenii. Pe de o
parte în statele dezvoltate, reţeaua feroviară stagnează, iar pe de altă parte statele în curs de dezvoltare nu
posedă fondurile necesare dezvoltării acestei reţele. Totuşi se poate remarca o tendinţă de modernizare a
reţelei feroviare prin introducerea trenurilor de mare viteză (Franţa, Germania, Spania etc.) şi de
impulsionare a industriilor specifice. În industria materialului feroviar, tendinţa actuală este aceea a
construirii unor echipamente destinate liniilor de mare viteză, promotorul principal fiind Franţa, urmată de
Japonia şi Germania. Localizarea acestei ramuri este mai dependentă de fluiditatea traficului, nodurile
feroviare fiind privilegiate. Un avânt considerabil îl cunoaşte această ramură în statele Lumii a Treia ce
dispun de o reţea vastă de căi ferate (India, Brazilia, China), devenite principalii producători şi exportatori
de material rulant.
Fiind o mare consumatoare de metal, această industrie este localizată aproape obligatoriu în
apropierea centrelor siderurgice. In S.U.A. un astfel de centru este Erie din regiunea Marilor Lacuri, iar în
fosta URSS centrele de producţie a vagoanelor şi locomotivelor sunt Harkov, Omsk, Ulan-Ude, Moscova,
Sankt-Petersburg, Lugansk. În Germania, Essen, Essen (locomotive) şi Salzgitter (vagoane) urmează
aceeaşi logică a localizării ca şi Birmingham, Derby, Glasgow în Marea Britanie sau Lille, Metz în Franţa
sau Reşiţa în România.
O altă categorie de localizare este dezvoltarea în marile noduri feroviare (Kolomna, Briansk şi
Tbilisi în fosta URSS, La Grange, Philadelphia şi Saint Louis în S.U.A., Derby în Marea Britanie, Belfort
în Franţa, Tokyo, Yokohama şi Osaka în Japonia, Plzen şi Praga în Cehia, Paşcani în România, Lüda şi
Qingdao în China, Howrah în India etc.

22
 În ultimii ani s-a manifestat o orientare a localizării în centrele cu industrie electrotehnică (Kassel
în Germania, Poznan în Polonia, Craiova în România), mare parte din echipamente fiind furnizate de
această industrie.

II.8.6. Industria autovehiculelor

a) Caracteristicile principale ale industriei autovehiculelor

Industria autovehiculelor este una din ramurile de vârf ale economiei mondiale, devenită un
adevărat etalon al puterii economice a unui stat. Sprijinind transportul autorutier şi facilitând accesul în
regiunile mai izolate a devenit o ramură esenţială pentru asigurarea unei bune funcţionări a societăţii în
ansamblu. Este motivul pentru care concurenţa între statele producătoare a devenit tot mai acerbă, chiar
dacă şi în acest domeniu tradiţiile au un cuvânt greu de spus. Această industrie se remarcă prin următoarele
particularităţi:
- folosesc o cantitate mai redusă de materie primă decât alte industrii de echipament;
- sunt dirijate spre o piaţa dublă, cea a activităţilor productive reprezentate de societăţi de
transport şi cea a clientelei private;
- sunt sensibile la variaţiile pieţii şi la crizele economice;
- fac apel la un număr mare de materii prime şi produse semi-elaborate utilizând lucrători de
diverse profesii cel puţin la eşalonul montajului;
- contribuie la conservarea unei diferenţieri a întreprinderilor specializate: fabricarea de piese, de
motoare, aparate de măsură şi control, acumulatori , vopsele, pneuri etc. Uzina de construcţii auto este
astfel o uzina de montaj a unor piese furnizate de diverşi producători specializaţi. Există două posibilităţi :
integrarea orizontală, descrisă mai sus, sau cea verticală când într-un singur complex industrial sunt
concentrate toate aceste activităţi, cazul american sau cel francez (Renault îndeosebi);
- este o industrie indiferentă faţă de localizarea materiilor prime, mai sensibilă faţă de pieţele de
desfacere aparţinând acelui tip de industrii cu mare potenţial de difuziune, în jurul fabricaţiei de automobile
concentrându-se în timp tot felul de activităţi anexe producând accesorii. De asemenea, creează un climat
favorabil instalării altor constructori (de utilaj feroviar, agricol, aeronautic mai ales etc.), aşa cum o
demonstrează cazul parizian sau cel al oraşului american Detroit. Foarte suplă în localizare, se pretează
foarte bine programelor de dezvoltare regională (cazul Franţei unde multe uzine pariziene au fost
descentralizate), în Germania dispersia fiind tradiţională, mai fiecare oraş important având uzinele proprii.
Ca şi alte industrii construcţiile de automobile în forma completă nu exista decât în câteva state cele mai
multe posedă doar uzine de montaj a pieselor livrate de marii producători.
Mutaţia majoră survenită în ultimul deceniu este declinul marilor producători europeni şi
americani în faţă agresivităţii Japoniei şi Coreei de Sud care domină piaţa mondială. Durata de viaţă a
automobilelor este tot mai restrânsă (sub cinci ani), presiunea cererii impunând o concurenţă tot mai mare
pentru câştigarea unor sectoare largi de piaţă. Declinul marilor producători europeni este legat şi de
dezvoltarea montajului în state ca Spania (3,05 milioane bucăţi anual, locul 6 în lume), Polonia (0,72
milioane bucăţi) ori Cehia (0,46 milioane bucăţi), recent impuse pe piaţa de profil (fig. 61, 62).
Producţia asiatică îşi datorează astăzi dinamismul Coreei de Sud, Japonia s-a stabilizat la circa
8,42 milioane autoturisme şi 1,83 milioane autoutilitare, preferând delocalizarea în cele mai variate colţuri
ale lumii (Honda, Nissan, Toyota dispun de uzine atât în S.U.A. dar şi în Brazilia sau India devenite mari
producătoare de autoturisme ori în China cu peste 1 milioane de autoutilitare). Coreea de Sud este al
cincilea producător (în 1980 era practic necunoscută iar în 2000 producea 2,6 milioane auto şi 0,5 milioane
utilitare, ambiţia sa fiind de a deveni al doilea mare exportator după anul 2000. Urmând exemplul nipon,
marile concerne (Hyundai, Daewoo) caracterizate printr-o puternică concentrare şi integrare au devenit
mari investitori în varii domenii.
Producţia C.S.I este într-un declin inexorabil cu toate investiţiile occidentale (Fiat la Togliatti pe
Volga de ex.) maşinile străine fiind preferate.
Piaţa de profil este foarte fluctuantă iar concurenţa foarte acerbă, constituirea firmelor
multinaţionale reducând presiunea asupra pieţei prin asocierea marilor producători americani şi niponi.

b) Distribuţia spaţială a producţiei de autovehicule

Circa 60 % din valoarea producţiei mijloacelor de transport (autocamioane, autoutilitare,

autobasculante, autoturisme, motociclete, motorete etc.) este dată de producţia de autoturisme. Apariţia
acestei ramuri se produce la sfârşitul secolului al XIX-lea (1886), însă ascensiunea sa a fost una dintre cele

23
mai spectaculoase şi antrenând o dată cu aceasta şi dezvoltarea unor ramuri industriale (industria sticlei,
industria chimică, industria siderurgică, metalurgia etc.). Ea poate constitui un model pentru ceea ce
înseamnă mondializare prin componentele integrate într-un autovehicul şi care pot proveni din mai multe
ţări şi din diverse ramuri industriale.
Fiind o industrie dependentă de consumul de combustibil, aceasta este foarte sensibilă la evoluţia
pieţei şi angrenează o importantă forţă de muncă împreună cu activităţile legate de autovehicule după
cumpărare (întreţinere, reparaţii). Spre deosebire de industriile precedente, industria autovehiculelor este
localizată în corelaţie cu disponibilul de forţă de muncă şi cu piaţa de desfacere şi mai puţin dependentă de
apropierea semifabricatelor. În multe ţări în curs de dezvoltare, această industrie poate juca rolul unei
industrii pioniere (Mexic, Columbia, Brazilia, Iran, Turcia).
Producţia mondială de autovehicule a cunoscut un prim maxim în 1973 (38,6 milioane bucăţi),
după care a înregistrat o scădere de producţie datorită şocului petrolier. Printr-o reorganizare structurală în
câţiva ani industria îşi revine şi înregistrează un al doilea maxim în 1978 (43,6 milioane bucăţi), după care
sub impactul celui de-al doilea şoc petrolier cunoaşte o nouă reducere de producţie. Consecinţele celor
două crize petroliere au fost determinante pentru industria autovehiculelor, constatându-se o orientare spre
producerea de motoare cât mai economice sub raportul consumului de combustibil, nefiind neglijată nici
latura ecologică. În 2000, producţia de autovehicule a fost de 59,8 milioane bucăţi.
Pe Glob, doar 20 de state posedă un ciclu complet de fabricaţie pe baza licenţelor proprii, dintre
care doar 8 sunt mari producătoare: Japonia (10,2 milioane bucăţi), S.U.A. (12,8 milioane bucăţi),
Germania (5,5 milioane bucăţi), Franţa (3,3 milioane bucăţi), Federaţia Rusă (1,2 milioane bucăţi), Italia
(1,7 milioane bucăţi), Canada (2,9 milioane bucăţi), Marea Britanie (1,8 milioane bucăţi). De menţionat că
S.U.A. a monopolizat această industrie până după cel de-al doilea război mondial, ulterior Japonia şi statele
din vestul Europei concurând puternic industria americană a autovehiculelor.
Japonia a făcut un salt de producţie extraordinar între 1953 (50000 bucăţi) şi 2000 (10,2 milioane
bucăţi). Întreprinderile de automobile japoneze se remarcă prin productivitatea lor ridicată (162 de
autovehicule/muncitor/an faţă de doar 55 în Europa de vest). Având o productivitate ridicată, preţurile
autovehiculelor sunt şi ele mai mici, întreprinderile japoneze impunându-se pe piaţa mondială prin preţurile
mici şi consumul de combustibil moderat. De remarcat este ponderea mare a producţiei de autocamioane
(38 %). Industria auto se grupează în Nagoya, Tokyo-Kawasaki, Osaka, Kyoto, Hamamatsu, Okayama etc.
În concordanţă cu aspiraţiile de a cuceri o piaţă mondială destul de pretenţioasă, firmele japoneze de
autovehicule şi-au deschis filiale şi în alte ţări cu forţă de muncă ieftină (Brazilia, Coreea de Sud, Peru,
Indonezia, Thailanda) fără a neglija nici statele dezvoltate (Canada, S.U.A., Marea Britanie, Franţa, Italia,
Australia). Firme ca Toyota, Nissan, Mitsubishi s-au impus pe plan mondial prin calitatea şi fiabilitatea
produselor lor.
S.U.A. pare a avea un avantaj decisiv şi anume cel mai mare parc de autovehicule din lume prin
prisma producerii pieselor de schimb, însă în acelaşi timp prin piaţa saturată are un dezavantaj major. La
aceasta se mai adaugă şi unele norme dure de calitate pe care statul american le impune. Orientarea
industriei americane spre producerea de autovehicule de mare litraj şi deci mari consumatoare de
combustibil a constituit un handicap major pentru această industrie odată cu declanşarea primului şoc
petrolier. La aceasta se mai adaugă preţul mare al autovehiculelor, cauze care se răsfrâng şi asupra
exporturilor reduse. Profitând de această situaţie, autovehiculele japoneze au cucerit piaţa americană
declanşând un adevărat război comercial. Trei sferturi din producţia americană de autovehicule este
dominată de autoturisme. Cu toate acestea, producţia americană de camioane se situează pe locul al doilea
după cea japoneză. Trei mari trusturi domină piaţa autohtonă de autovehicule din S.U.A.: General Motors
(Chevrolet, Pontiac, Olsmobile, Buick, Cadillac) cu 60 % din producţie, Ford (Mercury, Lincoln) cu 25 %
din producţie şi Chrysler (Dodge, Plymouth). Principalele concentrări ale acestei industrii sunt în regiunea
industrială de nord-est (Detroit, Cleveland, Toledo, Chicago, Buffalo etc.), precum şi alte centre: Saint
Louis, Kansas City, Los Angeles, Fort Worth. Piaţa S.U.A. absoarbe 8-12 milioane autoturisme pe an (5-6
milioane de bucăţi pe piaţa internă).
Industria autovehiculelor din vestul european deţine o pondere de o treime din producţia mondială,
diversificarea fiind în aparenţă mult mai mare decât în S.U.A.. Pentru a rezista puternicei concurenţe
japoneze şi americane, industria europeană de autovehicule s-a reorientat spre fuziuni. Cele mai importante
grupuri sunt: Volskwagen din Germania (centrul la Wolfsburg) cu numeroase filiale în Brazilia, Mexic,
Argentina, Cehia; BMW (centrul la München), Opel (Russelheim); Peugeot-Talbot-Citroen cu filiale în
Marea Britanie, Spania, Iran; Renault (centrul la Boulogne-Billancourt) cuplat recent cu Nissan şi cu Dacia
cu filiale în Portugalia, Turcia, Columbia, Brazilia, România; FIAT (centrul la Torino) din Italia cu filiale
în Spania, Argentina, Chile, Uruguay etc.; Alfa Romeo (centrul la Milano); Volvo din Suedia etc.). Această
industrie îşi îndreaptă cea mai mare parte a producţiei către export.
Industria autovehiculelor se grupează în Europa vestică în mai multe regiuni ce au ca centru oraşe
mari: Volskwagen cu centre la Wolfsburg, Emden, Hanovra, Bremen; Opel cu centrul la Rüsselsheim;

24
Daimler-Benz la Sindelfingen; Porsche la Stuttgart; BMW la München; Citroen la Paris; Renault la
Boulogne-Bilancourt; Fiat şi Lancia la Torino (peste 50 % din producţia Italiei) etc.
Centre izolate în care s-a dezvoltat industria auto sunt Anvers în Belgia (uzine de montaj ale
firmelor americane şi engleze), Sochaux şi Mulhose (Peugeot), Götteborg (Volvo). Ţările din estul Europei
şi fosta URSS care au trecut în ultimii 10 ani la economia de piaţă aveau o industrie de autovehicule destul
de importantă, însă standardele erau sub cele ale ţărilor din Occident. De remarcat sunt mărcile ruseşti
Moskvici (autoturisme) şi Z.I.L. (camioane) localizate în Moscova şi Nijni Novgorod, marca cehă Skoda
localizată în Plzen şi Praga şi preluată recent de grupul Volskwagen, marca rusească Lada la Togliatti,
Kamaz (camioane) la Naberejnie Celnî. Alte ţări europene cu centre ale industriei autovehiculelor sunt în
Bulgaria: Sumen (camioane), Botevgrad (autobuze), Loveci (autoturisme); Polonia: Bielsko-Biala
(autoturisme), Starachowice şi Jelcz (camioane); Ungaria: Györ (motoare şi camioane), Székésféhervàr
(autobuze); România: Colibaşi (autoturisme Dacia-Renault), Craiova (autoturisme Daewoo) şi Câmpulung
Muscel (autoturisme de teren ARO).
Majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare nu au reuşit să dezvolte o industrie autohtonă. La început
au avut unităţi de montaj a autovehiculelor cu piese furnizate de marile firme americane, japoneze sau vest-
europene. Ulterior, s-a trecut la producţia de autovehicule proprii, prin pierderea licenţelor pe care le aveau
iniţial de la marile firmei (cazul Daciei româneşti). În această categorie este inclusă Algeria (fabrica de
autocamioane de la Rouiba), India (camioane Tata) etc.
Unele uzine din ţările în curs de dezvoltare preiau producţia de serie a unor autovehicule care în
ţările lor de origine nu se mai produc fiind considerate depăşite aşa cum se întâmplă în cazul Mexicului,
care produce Volkswagenul de mic litraj la care s-a renunţat în Europa după 40 de ani de fabricaţie, alături
de asamblarea unor producţii de serie de origine niponă destinate pieţei S.U.A. Industria de asamblare, mai
ales a autoturismelor, cunoaşte o dinamică ascendentă în economiile emergente ale Asiei de Sud şi de Est
(India, Thailanda, Malaysia, Indonezia etc.), parţial şi datorită creşterii consumului din această arie
geografică.
Autovehiculele cer o infrastructură corespunzătoare formată din căile de comunicaţii, staţii de
alimentare cu combustibili etc., infrastructură care nu se ridică la acelaşi nivel în toate statele globului.
Privind în perspectivă, piaţa mondială a automobilelor are un potenţial imens dacă ţinem cont că cea mai
mare parte a ţărilor din lumea a treia se află într-o stare care nu se poate compara cu cea din ţările
dezvoltate.
Un indicator util este numărul de autoturisme la 10000 de locuitori, primul loc fiind deţinut de
Belgia cu 1136 de autoturisme, urmată de Japonia cu 625 autoturisme, Spania cu 595 de autoturisme,
Coreea de Sud cu 495 de autoturisme etc. Aceste valori contrastează cu cele din statele slab dezvoltate, care
nu depăşesc 10 autoturisme la 10000 de locuitori.
Industria motoretelor şi a motocicletelor a avut o evoluţie asemănătoare cu cea a industriei
automobilului, statele dezvoltate fiind precursoare şi în acest domeniu. În prezent se observă pe plan
mondial o orientare a producţiei largi de motorete şi motociclete spre ţările mai puţin dezvoltate datorită
accesibilităţii acestor produse prin raport cu automobilele (India, Indonezia, Algeria, Iran). În schimb, în
ţările dezvoltate producţia s-a reorientat spre producerea de motoscutere (succes mare în rândul tinerilor) şi
a motocicletelor scumpe de tipul Harley Davidson, care au un preţ mai mare decât un automobil mediu.
c) Tendinţe actuale ale dezvoltării industriei autovehiculelor
Urmând politica de concentrare din alte domenii, industria automobilelor a început încă de acum
câţiva ani, însă prima mare fuziune majoră a fost cea a firmelor Daimler (Germania) cu Chrysler (S.U.A.) a
marcat un proces accelerat de regrupări, care a cuprins toţi marii producători de automobile ai lumii. Ceea
ce a început ca un proces în aparenţă banal a generat după principiul „bulgărelui de zăpadă” o avalanşă de
fuziuni. Concernul Ford a cumpărat Volvo, după ce acesta cochetase câţiva ani buni cu Renault. Această
din urmă firmă nu s-a lăsat nici ea mai prejos şi beneficiind de o apreciere a pieţei mondiale pentru maşinile
Renault (motoarele Renault au devenit campioane mondiale în Formula 1) a cumpărat Nissan (Japonia) şi
Dacia (România), care se aflau la mare ananghie. General Motors, unul din cei mai mari producători din
lume a cumpărat 20 % din capitalul Fiat Auto. DaimlerChrysler nu s-a oprit la fuziunea dintre cele două
firme, potenţialul generat de ele permiţând cumpărarea unei treimi din altă firmă japoneză cu probleme pe
piaţă Mitsubishi. În domeniul construcţiei de camioane s-a înregistrat aceeaşi tendinţă de regrupare prin
cumpărarea a 34 % din Scania (Suedia) de către Volkswagen.
Regrupările, fuziunile, luările în participaţiune, răscumpărările au avut ca scop „supravieţuirea”
constructorilor de automobile prin „mondializarea” lor şi realizarea pragului critic de 4 milioane de
vehicule produse pe an.
Factorii care determină această mondializare ţin de concurenţa din ce în ce mai acerbă de pe piaţă,
unul din obiectivele constructorilor fiind menţinerea cotei de piaţă. Dacă în 1969, primii trei constructori
din lume produceau 50 % din producţia mondială, în prezent (1999), aceştia nu mai deţin decât 36 %. În
S.U.A., General Motors avea 50 % din piaţa americană în 1960, iar în 1999 doar 30 %. În aceste condiţii de

25
concurenţă dură, asupra preţurilor se exercită o presiune puternică, marja operaţională a constructorilor
scăzând de la 8 % în 1986 la 2 % în 1999.
În faza iniţială, principalii constructori de automobile au redus la maximum costurile interne prin
concedieri de personal, închideri de întreprinderi, creşterea eficienţei etc. Aceste măsuri extreme nu au
reuşit însă să producă revigorarea mult aşteptată, mai ales că ritmul investiţiilor a crescut mult în ultimul
timp pentru susţinerea pe piaţă. Lansarea unui model nou costă un grup între 2 şi 3 miliarde de dolari, iar
un motor nou cca 1 miliard de dolari. Automobilele viitorului apropiat sau îndepărtat vor fi în primul rând
ecologice, apoi vor trebui să fie mult mai sigure şi în primul rând mai performante. Toate aceste calităţi
presupun o cercetare asiduă şi costisitoare. Singura soluţie de a rezista în faţa atâtor costuri era de a găsi noi
economii la scară prin găsirea de parteneri pentru a putea suporta mai uşor costurile de cercetare şi
producţie. Pe lângă aceste probleme mai apar şi unele constrângeri legislative care ţin atât de consumul de
combustibil, dar şi de ecologie (emisia de poluanţi). Normele ecologice europene sunt din ce în ce mai
draconice şi pentru a se ralia legislaţiei, marii constructori de automobile trebuie să investească sume mari
(în 2008, consumul mediu a unui automobil ar trebui să fie de 5,8 litri la 100 de km pentru maşinile de
gamă). Un constructor de calibru ca DaimlerChrysler va trebui să se adapteze destul de rapid la aceste
constrângeri, media actuală pentru maşinile grupului fiind 9 litri la 100 de km. La fel grupul Mercedes,
specializat în construcţia de automobile de mare litraj a trebuit să se lanseze, lucru neobişnuit prin prisma
tradiţiei sale, în construcţia de maşini de mic litraj (Mercedes A Klasse şi Smart), recentul său parteneriat
cu Mitsubishi vizând tocmai diversificarea gamei de automobile de mic litraj, destinate unei clientele
populare.
Pe plan mondial, trei sunt pieţele majore de comercializare a automobilelor, pieţe care se suprapun
pe de altă parte cu cei mai mari producători mondiali de automobile (America de Nord, Europa, Japonia).
Strategia marilor constructori de automobile prevede prezenţa pe toate cele trei pieţe. Această acoperire
mondială le-ar fi permis reacţia rapidă la oscilaţiile conjuncturale ale oricărei pieţe. Într-o primă fază,
marile firme au încercat să se extindă prin creştere internă (construirea de uzine în străinătate). Toyota şi
Honda au reuşit să penetreze prin această metodă piaţa americană şi să contrabalanseze pierderea ponderii
de pe piaţa japoneză. Dovada că strategia lor a corespuns este că în anul 1999 trei sferturi din beneficiile
celor două companii erau produse de filialele lor din S.U.A.
Un alt grup, de data aceasta european, a ales aceeaşi strategie ca cele două firme japoneze şi
anume PSA Peugeot-Citroën. Spaţiul geografic ales de acest grup pentru a se extinde a fost America de
Sud. Succesul nu este însă la fel de evident ca în cazul celor două japoneze, PSA având doar 16 % din
vânzări în afara Europei. Nu trebuie uitat pe de altă parte că Honda şi Toyota au ajuns la performanţele lor
de pe piaţa americană după două decenii şi piaţa sud-americană nu seamănă nici pe departe cu cea
americană.
O a doua modalitate strategică de a se întări este politica de alianţe prin care se măreşte aproape
instantaneu piaţa de desfacere fără a creşte şi capacitatea de producţie. După o criză financiară de proporţii,
continentul asiatic pare a fi din nou o piaţă interesantă şi poate cea mai promiţătoare. Dacă alianţa
DaimlerChrysler cu Mitsubishi are doar 4 % cifra de afaceri pe continentul asiatic, acest grup nu ascunde
faptul că obiectivul său major este de a ajunge la 25 % în 2007. Un alt mare grup mondial General Motors
cu aliaţii săi japonezi (Suzuki, Isuzu, Fuji) a ajuns să fie în prezent al doilea producător de pe piaţa
japoneză, o piaţă pe care bătălia este din ce în ce mai dură prin alianţele făcute de Ford cu Mazda şi de
renault cu Nissan. Marii constructori europeni au trebuit să se adapteze la tendinţele mondiale şi un grup ca
Volkswagen a reunit sub tutela sa Audi, Seat, Skoda, Bentley, Bugatti.
Cu toate succesele înregistrate prin aceste mişcări de pe piaţa automobilelor s-au înregistrat şi
eşecuri. Cel mai răsunător este fuziunea dintre BMW şi Rover, fuziune prin care BMW voia să construiască
mai mult de 2 milioane de automobile. Greşeala strategică făcută de BMW a fost aceea că acesta a crezut
că este suficient faptul că a câştigat piaţa de desfacere a firmei Rover fără a acţiona şi pentru reînnoirea
modelelor. După şase ani de fuziune, Rover a reuşit performanţa de a vinde mai puţine maşini decât vindea
înainte de fuziune. Rezultatele acestei operaţiuni au fost dure: 6 miliarde de euro pierduţi, dispariţia a mai
multor mii de locuri de muncă şi dispariţia aproape a mărcii Rover. O ieşire de salvare parţială, dar care
loveşte şi mai tare în eşecul fuziunii a fost răscumpărarea de către Ford a mărcii Land Rover.
Un caz cu totul aparte îl reprezintă marile firme sud-coreene, care prin modelul aplicat sunt
supraîndatorate. Dacă Hyundai se pare că a reuşit să se salveze parţial din criza în care se afla (180000 de
salariaţi) prin transformarea în 5 divizii: automobile, electronică, construcţii, industrie grea şi servicii
financiare, grupul rival Daewoo continuă să se confrunte de câţiva ani cu probleme mari prin
imposibilitatea de a returna creditele angajate. La un moment dat se părea că Ford va prelua acest gigant,
însă tratativele au eşuat în mod lamentabil, iar ultimele informaţii dau ca sigur interesul grupului General
Motors pentru acest colos industrial, care la fel ca Hyundai produce nu numai automobile.
Producţia mondială de automobile a fost dominată în 1999 de către grupul General Motors
(S.U.A.) cu mărcile Chevrolet, Buick, Cadillac, Opel etc, care a dat 8,5 milioane vehicule. Tot acest grup
mai are participări la Saab (Suedia) cu 100 % din 2000 după ce din 1989 avea 50 %, Isuzu (Japonia) cu 49

26
% din 1998, Suzuki (Japonia) cu 10 % din 1998, Fuji Heavy (Japonia) cu 20 % din 1999, Fiat Auto (Italia)
cu 20 % din 2000.
Cel de-al doilea grup mondial este Ford (S.U.A.) cu o producţie de 7,4 milioane vehicule şi care
mai are mărcile Lincoln, Mercury, precum şi participări la Aston Martin (Marea Britanie) cu 100 % din
1987, Jaguar (Marea Britanie) cu 100 % din 1990, Mazda (Japonia) cu 33,4 % din 1996, Volvo Auto
(Suedia) cu 100 % din 1999. Pe de altă parte, AB Volvo deţine 5 % din capitalul producătorului auto
japonez Mitsubishi Motors Corp. Volvo se declară gata dă vândă aceste acţiuni dacă DaimlerChrysler va
opta pentru obţinerea controlului asupra companiei japoneze, adică cumpărarea a cel puţin încâ 17 % din
acţiuni. Deşi acest scenariu pare posibil, Volvo urmăreşte în paralel cumpărarea în anul 2001 a unui pachet
de 19,9 % din Mitsubishi Fuso (divizia producătoare de camioane). Pentru 2004 este prevăzută punerea în
practică a unei alianţe în producţia de camioane între Mitsubishi Motors, Volvo şi Renaul, uzina de la
Blaiville (Franţa) urmând să producă 50000 de cabine pentru camioanele de tonaj mediu produse de Volvo
şi Mitsubishi Motors.
Cel de-al treilea grup mondial este Daimler-Chrysler (Germania) cu 5,5 milioane vehicule, din
care 0,6 milioane vehicule pentru Mitsubishi. Mărcile care fac parte din acest grup sunt Mercedes,
Chrysler, Jeep, Dodge, Plymouth, Smart. Participaţiile grupului sunt la MCC Smart (Franţa) cu 50 % din
1993 şi 100 % din 1998, Mitsubishi (Japonia) cu 34 % începând cu anul 2000.
Grupul Toyota (Japonia) produce 5,5 milioane bucăţi, mărcile reprezentând grupul fiind Toyota şi
Lexus. Participaţiile grupului sunt la Hino (Japonia) din 1997 şi Daihatsu (Japonia) din 1998.
Grupul Renault-Nissan (Franţa) produce 4,7 milioane vehicule, din care 2,45 milioane Nissan. Din
1999, Renault are participaţii la Nissan (Japonia) cu 36,8 % din 1999 şi Dacia.
Grupul Volskwagen (Germania) produce 5,1 milioane vehicule (1999) având ca mărci
Volkswagen, Audi, Seat şi participaţiuni la Skoda (Cehia) din 1990, Bentley (Marea Britanie) din 1998,
Lamborghini (Italia) din 1998, Bugatti (Italia) din 1998, Scania camioane (Suedia) cu 34 % din 2000. În
anul 2000, grupul Volkswagen a produs 5,06 milioane de autovehicule, paralel cu o mărire uşoară a cotei
pe plan mondial de la 12 % în 1999 la 12,2 % în 2000. Vânzările de autovehicule care poartă marca
Volskwagen au fost de 3,13 milioane bucăţi în 2000, înregistrând o creştere de 2,3 % faţă de 1999.
Vehiculele utilitare purtând aceeaşi marcă au fost comercializate într-un număr de 435000 de unităţi, ceea
ce reprezintă un spor de 5,8 % faţă de 1999. Vehiculele sub marca Audi au fost vândute într-un număr de
650000 de unităţi, ceea ce semnifică o creştere de 3 % prin comparaţie cu anul precedent, iar autovehiculele
sub marca Seat au fost vândute într-un număr de 515000 de unităţi, creşterea faţă de 1999 fiind de 6,9 %.
Skoda a avut cea mai mare creştere a vânzărilor din cadrul mărcilor care compun grupul Volskwagen cu
4354000 de unităţi vândute în anul 2000 (13 % mai mult faţă de 1999).
Grupul Honda (Japonia) produce 2,4 milioane vehicule având ca mărci Honda, Acura.
PSA (Franţa) produce 2,52 milioane vehicule cu mărcile Peugeot şi Citroën. BMW are o producţie de
750000 de vehicule cu marca BMW, participaţiunea de la Rolls Royce (Marea Britanie) din 1999, iar
Rover (Marea Britanie) a fost cedată în martie 2000 după ce fusese achiziţionată în 1994.
După cum se observă ramura fanion a industriei mecanice este una dintre cele mai supuse efectelor
conjuncturii economice de ansamblu. În paralel au loc atât fuziuni, ale unor mari firme, cât şi dispersii, mai
ales la nivelul montajului. Ambele tendinţe corespund în cele mai multe cazuri unor strategii pe termen
scurt cu efecte pe termen lung.

II.8.7. Industria de material agricol

Este o ramură foarte diferenţiată, adaptată la diversele culturi sau exploataţii agricole. Paralel,
unităţile de profil produc şi utilaje necesare lucrărilor publice (buldozere, compresoare etc.). Cele mai
mari producătoare sunt ţările cu o agricultură foarte avansată - S.U.A., vestul Europei, care dispun de o
gamă completă de producţie, investind masiv în activităţi de asamblare în statele din Lumea a Treia. Tot
aici se observă o specializare a statelor - Suedia în utilaje pentru prelucrarea laptelui, sau Franţa în utilaje
destinate culturii viţei de viei şi vinificaţiei, de ex. Este una din ramurile cele mai concentrate financiar
(firmele americane Massey-Harris, International Harvester Mac Cormick domină net).
În ce priveşte distribuţia spaţială a acestei industrii în afara producătorilor tradiţionali (S.U.A.,
Franţa, Germania etc.) în categoria producătorilor medii pot fi încadrate state ca Spania, Austria şi
Australia. Această industrie capătă tot mai mult consistenţă şi în unele ţări în curs de dezvoltare: India,
Turcia, Brazilia, Mexic, Pakistan, Irak, statele nord-africane, Zair, Sudan etc. Un fenomen care se raliază la
curentul globalizării este conturat în S.U.A. prin deschiderea de filiale în străinătate de către firmele din
această ţară din raţiuni de cost al forţei de muncă şi de saturare a pieţei americane cu utilaj agricol (Marea
Britanie, Turcia, Franţa, Olanda etc.).
În statele C.S.I., majoritatea întreprinderilor producătoare de utilaj agricol sunt distribuite în lungul
regiunilor cerealiere din sudul şi sud-estul părţii europene (Chişinău, Harkov, Rostov pe Don, Volgograd,

27
Saratov) şi până în sudul Siberiei de vest (Celiabinsk, Omsk, Krasnoiarsk). În S.U.A., întreprinderile sunt
localizate în cea mai importantă regiune agricolă (Middle West – Peoria, Chicago, Saint Paul) şi din sud
(New Orleans). De altfel, statele C.S.I. şi S.U.A. sunt şi cele mai mari producătoare de tractoare (câte 0,5
milioane bucăţi fiecare), ele dând circa 50 % din producţia mondială, fapt justificat de suprafeţele lor mari
de teren. În Franţa, arealul de distribuţie este bazinul parizian, iar în Marea Britanie bazinul londonez.
Se mai poate constata o adaptare a profilului de producţie cel mai adesea la specificul regiunilor
agricole (Japonia – maşini de plantat orezul; China – tractoare mici şi motocultoare; Suedia sudică – utilaj
zootehnic; Franţa sudică – utilaj viticol; India – pompe pentru irigaţii).
O altă situaţie este localizarea întreprinderilor de profil în centrele industriale complexe (Germania
– suprapunerea cu utilajul industrial; Cehia de vest, Polonia, România etc.). Ţările în curs de dezvoltare se
încadrează în aceeaşi logică de localizare în centrele urbane mari (India – Hyderabad; Turcia – Ankara,
Izmir, Istanbul; Iran – Tabriz; Algeria – Qacentina etc.).

II.8.8. Construcţiile aeronautice

Considerată ca fiind o ramură industrială strategică, această ramură este mai greu de surprins în
statistici. Dintotdeauna producţia mondială este concentrată în patru state - S.U.A., Franţa, Regatul Unit şi
Germania. Înainte de 1990 fosta U.R.S.S. era de asemenea un mare producător. Lovită puternic de criza
petrolieră din 1973 (combustibilii utilizaţi sunt mai scumpi) este în prezent în creştere, cererea fiind mai
mare ca oricând atât pentru producţia civilă cât şi pentru cea militară, mai ales în zonele aflate în avânt
economic (Asia de Sud-Vest şi cea de Sud-Est).
Integrarea acestei industrii în complexele militaro-industriale ale ţărilor producătoare este foarte
avansată datorită importantei fabricaţiei avioanelor de luptă. De obicei pe acestea sunt testate toate
inovaţiile, aplicate apoi şi în aviaţia civilă a avioanelor de linie şi transport. S.U.A. rămân cel mai mare
producător, cu 750 000 salariaţi, uzinele fiind concentrate în Sunbelt, din Texas în California (Dallas, Los
Angeles-Long Beach) şi spre nord până în Washington (Seattle, sediul uzinelor Boeing). Dezvoltarea
aeronauticii americane este legată de importanţa transporturilor aeriene în această ţară dar şi puterii sale
militare mai ales de când a devenit jandarmul mondial. Producţia americană domină net, circa 50% din
avioanele de linie şi transport şi 40 % din cele militare fiind construite aici.
Concurenţa europeană se apără printr-o colaborare avansată a marilor firme care au reuşit să
obţină aparate foarte solicitate precum Concorde (franco-britanic) sau Airbus (franco-germano-britanic).
Uzinele, localizate iniţial în regiunile metropolitane ale Londrei şi Parisului s-au delocalizat în parte la
Toulouse, Coventry sau Bristol la care se adaugă numeroasele centre germane, belgiene şi spaniole.
Numărul salariaţilor ajunge astfel la 500 000 din care un sfert în Franţa, noile prototipuri rezistând
concurenţei americane în ciuda accidentelor frecvente. Producţia militară, dezvoltată mai ales în Franţa
(„Mirage”, „Dassault”) şi Regatul Unit este masiv dirijată spre piaţa externă constituind o sursă
considerabilă de venituri. Această piaţă este stimulată de necesităţile în creştere ale unor state beneficiare
ale rentei petroliere sau a unor state aflate într-o creştere economică rapidă, aşa cum sunt cele din sud-estul
Asiei.
Aeronautica rusească este singura care mai contează, mai ales în privinţa materialului militar
(MIG-urile căutate pentru preţul redus), criza complexului militaro-industrial sovietic după destrămarea
U.R.S.S. repercutându-se vizibil. Caracteristică era dispersia uzinelor, de la Odessa la Habarovsk, dispersia
maximă fiind în Federaţia Rusă Centrală şi Ural. Mai multe ţări încearcă în prezent să dezvolte această
industrie de vârf extrem de profitabilă, de remarcat mai ales unele state central-europene (Cehia, Polonia,
România) şi Japonia, inserate deocamdată în circuitele de întreţinere şi recondiţionare sau în cazul Japoniei
în cele financiare.
Ultima „revoluţie” în aeronautică este construcţia avioanelor de mare capacitate cum este actualul
Boeing 747 sau IL 86, precum şi avioanele în fază de proiect Airbus 3XX, care vor putea transporta 700-
800 de pasageri. În transportul de călători concurenţa între firmele Boeing şi Airbus este foarte dură, Airbus
Industries părând a veni foarte tare din urmă, în ultimii doi ani comenzile pentru avioanele Airbus depăşind
ca număr pe cele ale avioanelor Boeing. Din februarie 2001, Airbus Industries se va transforma din
consorţiu în companie. Cei doi acţionari Airbus sunt grupul european EADS (80 %) şi compania britanică
BAE Systems Plc (20 %). Toată această reorganizare vizează sporirea competitivităţii în faţa concurenţei
dure a Boeing. Această modificare structurală se suprapune aproape cu lansarea pe piaţă a modelului
superjumbo A380 cu 555 de locuri, avionul cu cea mai mare capacitate din lume şi pentru care s-au primit
deja 50 de comenzi ferme din partea unor companii aeriene mari de transport. Deoarece industria
aeronautică solicită multe fonduri, se practică asocierea internaţională (Germania, Marea Britanie, Spania,
Franţa în concernul Airbus; Africa de Sud şi Israelul pentru producţia de elicoptere).
Fiind o industrie relativ recentă, localizarea acesteia s-a făcut în S.U.A. nu în centrele industriale
tradiţionale din nord-estul industrializat, ci în nord-vest (Seattle cu Boeing), California (Los Angeles cu
Douglas) şi regiunea central-sudică (Wichita cu uzinele Cessna, Fort Worth cu uzinele Bell etc.). În fosta

28
URSS, industria de avioane s-a dezvoltat în Moscova şi Voronej, regiunea Volgăi (Kuibîşev), sudul părţii
europene, Gruzia, Siberia sudică etc. Il-urile şi AN-urile sunt cele mai cunoscute avioane de transport
ruseşti.
În Marea Britanie, centrele cu industrie aeronautică s-au dezvoltat în Derby (Rolls Royce), Bristol,
Coventry, Southampton etc. În Franţa, se poate remarca o anumită descentralizare, excepţie făcând
aglomeraţia pariziană (La Courneuve, Vaucresson), ea dezvoltându-se în centrele Toulouse, Bourges,
Bordeaux, Châteauroux. Montreal în Canada şi Nagoya în Japonia sunt alte centre importante, iar în Italia
Torino şi Gallarate.
Printre statele cu industrie aeronautică tânără se pot menţiona Polonia (avioane utilitare la Mielec,
Rzeszow, elicoptere la Swidnik), China (Shenyang), Suedia (Linköping), Cehia (Praga), Israel (Lod),
Olanda, Brazilia, Australia, Spania, Finlanda. România are mari tradiţii în domeniu, ea producând o gamă
destul de diversă de avioane şi elicoptere în colaborare cu firme de tradiţie.

II.8.9. Industria electromecanică

Dezvoltată mai întâi sub forma construcţiei de motoare şi aparataj , a proliferat în anii ' 50 sub
forma materialului radioelectric, electronic, maşini de calcul aparate de control iar mai târziu cele de
telecomandă şi ordinatoare . Dezvoltarea sa cere o înaltă tehnicitate şi mari investiţii motiv pentru care este
specifică ţărilor avansate (S.U.A. Japonia, Regatul Unit, Germania, Franţa, Suedia, Olanda, Italia).
Localizările cele mai favorabile sunt în apropierea marilor oraşe care dispun de forţa de muncă înalt
calificată, de centre de cercetare, deşi se pot dispersa oriunde aşa cum se întâmplă cu asamblarea
produselor electronice de vârf. Este motivul pentru care ţările asiatice (Coreea de Sud, Taiwan, China) sau
din America Latină (Brazilia, Mexic, Argentina) iar mai nou din Europa central-estică sunt în plină
dezvoltare în acest domeniu.
Piaţa este dominată net de marile firme multinaţionale. Cea mai puternică rămâne I.B.M., dar se
remarcă şi 2M, I.T.T., Honeywell-Bull, Mac Intosh, Minolta, Packard Bell, toate americane. Foarte solide şi
implantate cu filiale peste tot în lume de mult timp sunt concernele europene - Siemens şi A.E.G.
Telefunken (Germania), Phillips (Olanda), C.G.E. (Franţa), G.E.C. (Marea Britanie), Brown Boveri
(Elveţia), Sony (Japonia), sau Olivetti (Italia), LG, Samsung, Daewoo (Coreea de Sud), Nokia (Finlanda)
etc.
Apariţia industriei energiei electrice constituie şi începuturile acestei industrii (sfârşitul secolului
al XIX-lea). Dezvoltarea sa este în corelaţie directă cu extinderea utilizării electricităţii, ultimele trei
decenii fiind relevante în acest sens. Dacă la începuturile acestei industrii, dominantă era industria utilajului
electroenergetic, în ultimii ani ofensiva echipamentului electrotehnic şi electronic uşor (aparate de radio,
televizoare, frigidere, videocasetofoane, DVD-uri etc.), precum şi a echipamentului de telecomunicaţii a
modificat structura producţiei. Necesitând investiţii mari şi o tehnologie pe măsură, industria
electromecanică a constituit mult timp apanajul ţărilor dezvoltate. Marile firme au devenit multinaţionale
deschizându-şi filiale în numeroase state. Pentru a putea rezista concurenţei acerbe de pe piaţa mondială,
produsele acestei industrii se asamblează din ce în ce mai mult în state cu forţă de muncă ieftină (Taiwan,
China, Sri Lanka, India etc.). Se poate remarca o oarecare specializare la nivelul statelor: Italia în producţia
de frigidere, Japonia în produse electronice de larg consum şi micromotoare electrice, Finlanda în telefonia
celulară etc.
Produse cum ar fi semiconductorii sau aparatele de măsură au început să fie produse şi în Cehia,
România, generatori electrici în Polonia şi R.P.D. Coreeană, electrotehnica grea şi industria aparatelor de
radio în China, electrocare în Serbia şi Bulgaria etc. Primul producător mondial de aparate de radio este
China (inclusiv Hong Kong), fapt explicabil prin dimensiunea pieţei de desfacere, dar şi prin concentrarea a
numeroase filiale ale marilor firme care montează cu piese din import aparatele. După R.P. Chineză
urmează în producţia de aparate de radio S.U.A., Japonia, în timp ce Coreea de Sud este prima exportatoare
mondială de televizoare color. Prezenţa unui capital imens obţinut de pe urma exportului de petrol a permis
statelor din Golf să investească şi în această industrie prin deschiderea de întreprinderi care să răspundă
nevoilor specifice ale regiunii (frigidere la Shuaiba în Kuweit).
Localizarea industriei electromecanice trebuie să ţină cont de necesarul de forţă de muncă de înaltă
calificare şi de aceea, de obicei unităţile sunt amplasate în centrele industriale complexe: Tokyo, Osaka în
Japonia, New York, Boston, Philadelphia, Chicago şi Los Angeles în S.U.A., Moscova şi Sankt Petersburg
în Federaţia Rusă, Tallin în Estonia, Riga în Letonia, Vilnius în Lituania, München, Stuttgart, Berlin,
Leipzig, Dresda în Germania, Shanghai, Beijing şi Tianjin în China, Ljubljana în Slovenia etc.
După 1980, producţia cea mai dinamică din această ramură este cea high tech, corespunzător
pătrunderii produselor specifice pe piaţa de larg consum. Această categorie de produse este în mare parte
concentrată în parcuri ştiinţifice, tehnopoluri, institute de cercetare, exemplul cel mai ilustrativ fiind celebra
Sillicon Valley din California. Producţia de high tech este una dintre cele mai difuze în prezent atât în ţările

29
dezvoltate, cât şi în ţările în curs de dezvoltare cu o forţă de muncă suficient de calificată (ţările asiatice sau
din estul Europei).
În afara acestor industrii există o serie de activităţi destinate unor produse specifice, localizate în
zone cu tradiţii în domeniu. Este cazul ceasornicăriei, mult timp apanajul zonei muntoase jurasice (Elveţia
şi Franţa) astăzi puternic concurată de producţia japoneză (mai slabă calitativ).
La fel de localizată este industria de armament (strategică), apanajul marilor puteri care dispun de
"complexe militaro-industriale", în special S.U.A., Franţa şi Marea Britanie, dar şi Federaţia Rusă, cu toată
criza economică. Controlul producţiei militare s-a înăsprit în ultimul deceniu, multe state est-europene
exportatoare (Cehia, dar şi România) fiind obligate sa-si restrânsă masiv activităţile specifice. Industria
războiului este una din cele mai profitabile de aici miza controlului unor pieţe avide de echipament militar
precum Orientul Apropiat sau sud-estul Asiei fiind foarte mare.

II.9. Industriile de bunuri de larg consum

II.9.1. Industria textilă

Localizarea acesteia a fost influenţată în Europa de consideraţii de ordin istoric dar şi tehnico-
economic. Ea se suprapune adesea pe vechile regiuni cu industrii manufacturiere tradiţionale (prelucrarea
lânii şi inului, ca în Flandra sau în nordul Angliei - Manchester)ori sunt determinate de importurile unor
materii prime (bumbac în primul rând), concentrate astfel în zonele portuare (Rouen, de exemplu în Franţa)
sau în zonele libere de la frontiere - Alsacia. Un factor important de localizare l-au constituit condiţiile
naturale - ape silicioase şi limpezi, climatul umed şi blând care favorizează prelucrarea fibrelor fine - cazul
vestului Angliei şi versanţilor vestici mai umezi ai vechilor masive europene ori din Noua Anglie în
S.U.A.. Progresiv aceşti factori au scăzut din importanţă, concentrări textile importante apărând în regiunile
producătoare de bumbac (Cottonbelt în S.U.A., India Centrală, Uzbekistan) considerate ca fiind a doua
generaţie de producători (fig. 63). A treia generaţie, mai nouă este cea dezvoltată de firmele multinaţionale
care folosesc forţa de muncă ieftină din nordul Africii, vestul şi sud-estul Asiei (Coreea de Sud şi Taiwan în
frunte).
Industria de prelucrare a lânii, mai complexă din punct de vedere tehnic păstrează concentrările
tradiţionale din Europa (Yorkshire în Anglia, nordul Franţei, Silezia, Noua Anglie sau cele din Germania
unde sunt foarte dispersate).
Industria mătăsii este perfect calchiată pe zonele de producţie a materiei prime, dispersate în China
şi India îndeosebi dar şi în Indonezia, Japonia sau Coreea.
O distribuţie aparte o prezintă fibrele artificiale şi sintetice care domină astăzi piaţa mondială a
textilelor. În unele cazuri ele s-au suprapus pe vechi regiuni cu tradiţii în manufactura textilă, regiunea
lioneză sau cea milaneză de ex. Dispersia lor este maximă fiind totuşi legată de petrochimie, carbochimie şi
industria celulozei care-i furnizează materia primă. Constituie apanajul ţărilor dezvoltate, necesitând o
chimizare de sinteză complexă.
O importanţă secundară o au azi fibrele de in, produse mai ales în nordul Franţei şi Silezia sau cele
de iută concentrate în subcontinentul indian sau în porturile de import (Dundee, Dunkercque).
a) Industria bumbacului a cunoscut o dezvoltare dublă. Pe de o parte s-a dezvoltat în statele
producătoare de bumbac (China, India, Pakistan, Bangladesh, S.U.A., Brazilia) şi pe altă parte în statele
importatoare de bumbac (Japonia, Germania, Marea Britanie, Polonia). Apariţia în 1793 a maşinii de filat
şi în 1784 a războaielor mecanice de ţesut (în Anglia) va produce „explozia” pe piaţa economică, tot mai
multe ţări copiind modelul englez. Industria prelucrătoare a bumbacului se calează în mare pe aceleaşi ţări
cultivatoare de bumbac, calităţile ţesăturilor din bumbac (absorbţie bună a umezelii, uşor, ieftin, rezistenţă
sporită în amestec cu fibrele chimice) impunându-l pe piaţă. Deşi Europa a fost la început regiunea de
difuziune a industriei bumbacului (Lancashire-Cheshire, Renania, Flandra, Lombardia, Lodz, Sudeţi),
datorită avantajelor de natură tehnică (maşini de egrenat, maşina de filat, războiul mecanic), în prezent,
ţările asiatice (China, India) s-au impus prin produsele lor (ieftine şi realizate cu o forţă de muncă la fel de
ieftină) stimulate de o gigantică piaţă internă. Mari centre ale industriei textile sunt în: China (Shanghai,
Guangzhou, Beijing, Congqing), statele C.S.I. (Taşkent, Ashabad, Fergana, Baku, Erevan, Tbilisi,
Moscova, Ivanovo), S.U.A. (Fall River, Concord, New Orleans, Atlanta), Japonia (insula Hokkaido, sudul
insulei Honshu – Nagoya, Osaka), Franţa (Mulhose-Strasbourg, Lille-Roubaix, Munţii Vosgi), Germania
(Renania-Westfalia, Rin-Neckar, Hamburg-Bremen, Saxonia-Turingia), Italia (Milano, Genova, Veneţia,
Novara, Napoli), Spania, Marea Britanie (Manchester – „metropola mondială a bumbacului”), Belgia
(Anvers, Bruxelles), Polonia (regiunea Lodz numită şi „Manchesterul polonez”, Silezia superioară), Cehia
(poalele Munţilor Sudeţi). Mai pot fi meţionate şi alte centre, localizate predilect în regiunile de cultură ale
bumbacului din statele în curs de dezvoltare: India (Bombay, Bangalore, Ahmedabad, Baroda, Calcutta),
Pakistan (Lahore, Karachi), Egipt (Alexandria), Bangladesh (Dacca), Brazilia (Brasilia, Sao Paolo),

30
Argentina (Cordoba, Buenos Aires, Rosario) din America Latină. În Africa, Egiptul (Cairo, Assuan, Suez,
Alexandria), Africa de Sud (Johannesburg, Durban, Port Elizabeth) şi Algeria (Alger, Oran, Constantine).
b) Industria lânii. Activitate de veche tradiţie, ea s-a dinamizat începând cu secolele XIII-XIV
prin descoperirea „roţii indiene” (pentru tors) şi a „roţii saxone” (pentru bobinat). Piaţa concurenţială în
domeniul lânii şi a produselor din lână exista încă de la începutul mileniului al II-lea, cele mai înverşunate
rivale fiind Franţa (apariţia primelor corporaţii la Saint Omer în 1129 şi filaturi la Tourcoing în 1173) şi
Anglia. Până în secolul al XIX-lea, dominaţia europeană a fost netă. În acest secol are loc o extindere a
creşterii ovinelor spre emisfera sudică (Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud, America de Sud) şi se
petrece o migrare a interesului economic spre aceste regiuni în defavoarea britanicilor. La aceasta s-a mai
adăugat şi o întărire a monopolului francez.
Ţesăturile de lână şi tip lână sunt produse de statele europene care-şi păstrează tradiţia în domeniu:
Anglia (Yorkshire, Lancashire, Londra, SE-ul Scoţiei), Franţa (nordul şi regiunea pariziană), Germania
(Renania-Westfalia, valea Rhinului, Bavaria), Italia (Piemont, Lombardia, Veneţia), Belgia (Gand, Eckle),
S.U.A. (Chicago, Los Angeles, litoralul NE) etc. Filaturile de lână cele mai numeroase sunt în Italia. Statele
vest-europene dau producţii excedentare de ţesături de lână şi fire de lână.
c) Industria mătăsii naturale. Parcurge traseul invers din punctul de vedere al tradiţiilor, popoare
ca şi chinezii, coreenii şi japonezii fiind creuzetul apariţiei şi dezvoltării prelucrării mătăsii naturale, după
care s-a difuzat şi spre alte continente. China (Shandong, Shanghai, Guangzou, Suzhou, Yantai, Qingdao)
şi Japonia (insula Honshu cu centre la Nagoya, Kumamato, Gifu, Yokohama, aceasta fiind şi cel mai
important centru din lume) îşi împart supremaţia. Italia (Padova, Como, Florenţa, Milano), Franţa (Lyon),
Elveţia, S.U.A. (New York, sudul S.U.A. pe baza materiilor prime importate din China şi Japonia), statele
C.S.I. (Asia centrală, Transcaucazia).
d) Industria inului şi cânepei este în regres în faţa ofensivei firelor şi fibrelor artificiale. Arealele
de cultură sunt în partea europeană a C.S.I. (Smolensk, Kostroma), Marea Britanie (Dundee, Belfast),
Belgia (Grand), Letonia, Estonia, Lituania, Polonia (în Nord), Germania, Cehia, Ungaria, Slovacia.
e) Industria iutei este importantă prin prisma faptului că iuta este considerată cea mai ieftină fibră
textilă naturală. Delta Gangelui şi Brahmaputrei sunt arealele de cultură cele mai importante, iar centrele de
prelucrare sunt Calcutta şi Bombay (India) şi Narayanganj (Bangladesh), Luda (China). Alte plante utilizate
ca materii prime textile sunt: sisalul (Brazilia dă 50 % din producţia mondială), abaca (cânepa de Manila
cultivată în Filipine, Brazilia, Mexic, Guatemala), chenaful sau cânepa de Bombay (India, Thailanda,
Tanzania, Mozambic, Zimbabwe, statele C.S.I.), henequenul (Mexic) etc.
f) Industria confecţiilor şi tricotajelor. Toate marile oraşe ale lumii concentrează fabrici de
confecţii şi tricotaje, însă ce este mai important se remarcă în ultimul timp o tendinţă de delocalizare a
acestei industrii spre ţările cu forţă de muncă ieftină (în regim lohn). S.U.A. are numeroase centre în Nord-
Estul industrializat (New York, Philadelphia, Boston, Baltimore) şi ţărmul pacific (Los Angeles, San
Francisco). Printre primii producători mondiali se situează şi ţări europene ca Marea Britanie (Londra,
Manchester, Belfast, Bradford), Franţa (Paris, Amiens, Marsilia), statele C.S.I. (Moscova, Volgograd,
Sankt Petersburg, Kiev), Italia (Milano, Roma, Veneţia), România etc. Continentul asiatic este dominat de
China (Shanghai, Beijing, Guanghzou), Japonia (Tokyo, Osaka, Nagoya), Coreea de Sud, Hong Kong,
Singapore, la care se mai adaugă India (Bombay, Madras, Calcutta) şi de pe continentul sud-american
Brazilia (Sao Paolo, Rio de Janeiro).

II.9.2. Industria pielăriei şi încălţămintei

Industria pielăriei şi încălţămintei este o ramură difuză, în mare parte artizanală, presupunând mai
multe operaţii de prelucrare a materiei prime brute (concentrate în tăbăcarii), unităţile de producţie fiind
mult mai disperse. Tradiţii vechi în domeniu au unele state europene care domină piaţa mondială (Italia,
Elveţia, Germania, Franţa, Cehia) unde aceste industrii sunt tipice pentru mediul rural. În statele în curs de
dezvoltare existenţa unor moduri particulare de consum a acestor produse asigură dezvoltarea difuză a
numeroase ateliere, producţia europeană fiind destinată în primul rând unei clientele adaptată modei
europene.
Tăbăcirea pieilor naturale are loc în ţări mari crescătoare de animale: India, Argentina, S.U.A.
(Chicago – bursa mondială de piei brute, Omaha, St.Louis, Cincinatti), statele C.S.I., China, Mongolia,
Australia, Noua Zeelandă, Canada, Franţa, Italia, prin utilizarea de tananţi, coloranţi, uleiuri. Produsele
rezultate sunt pielea pentru marochinărie, talpa, piele pentru feţele de încălţăminte, pielea pentru curelărie.
Alte ţări ca Franţa, Japonia, Marea Britanie, Italia se bazează pe importul de piei brute pe care le tăbăcesc,
ţările exportatoare de piei brute fiind S.U.A., Argentina, Brazilia, Uruguay, Mexic, India, Pakistan etc.
Industria încălţămintei este concentrată în Europa de Vest şi S.U.A., care dau împreună 60 % din
producţia mondială. Statele C.S.I. (Moscova, Sankt Petersburg, regiunea Volgăi, Ucraina, Siberia
Occidentală) – 20 % din producţia mondială, S.U.A. (Chicago, Philadelphia, Saint Louis, Cincinatti), Italia
(Modena, Legnone) – 11 %, Franţa (Paris, Fougères), Marea Britanie (Leicester, Northampton), Germania

31
(Offenbach). În ultimele decenii a început să fie utilizată pe lângă pielea naturală şi o serie de înlocuitori
chimici sau textili. Tot ultimii ani au scos în evidenţă o diversificare tipologică a producţiei (pantofi,
sandale, cizme, bocanci etc.). Industria încălţămintei din statele dezvoltate şi parţial în statele în curs de
dezvoltare este din ce în ce mai sensibilă la valurile modei, din acest punct de vedere, ea trebuind să se
adapteze foarte rapid la cerinţele schimbătoare ale industriei modei. Statele care exportă încălţăminte sunt:
Italia, Japonia, Cehia, Polonia, Slovacia, România, Mexic, Elveţia, Spania, China. Printre ţările
importatoare se numără: S.U.A., statele C.S.I., Germania, Marea Britanie etc.
Legate de această ramură industrială sunt şi industriile blănurilor şi marochinăriei. Pentru
industria blănăriei, materia primă este asigurată tot mai mult de blănurile artificiale şi artificiale. Ţările cu
o asemenea preocupare se suprapun peste climatul temperat şi rece, adică cu regiunile unde trăiesc
animalele cu blănuri preţioase (Canada, S.U.A.-Alaska, statele C.S.I., China, Mongolia, India). Pentru a
face faţă cererii de pe piaţă, unele din aceste ţări, dar şi altele au trecut la amenajarea de crescătorii speciale
de animale cu blănuri preţioase, inclusiv unele state europene (Austria, Germania, Ungaria). La nivel
mondial sunt cunoscute prin prelucrarea şi industrializarea blănurilor statele C.S.I. (Sankt Petersburg,
Moscova, Nijni Novgorod, Perm), S.U.A. (New York, Portland, Seattle, Anchorage) şi Canada (Montreal,
Winnipeg, Edmonton, Vancouver).
Marochinăria este în general o producţie artizanală foarte apreciată, fiind tradiţională în Orientul
Apropiat (Sirira, Iran, Irak) şi Africa de Nord (Maroc, Tunisia, Egipt, Algeria). Pe lângă produsele de
marochinărie artizanală, unele ţări au trecut şi la producţia de serie în mari unităţi industriale specializate,
destinate unui public din cel mai divers: S.U.A., statele C.S.I., Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia,
China.

II.9.3. Industria alimentară

Cunoaşte cea mai largă difuziune în spaţiu, dată fiind legătura cu piaţa de consum şi caracterul
perisabil al multor produse agricole. Corelaţia cu ariile de producţie este astfel foarte evidentă,
specializarea regională impunând anumite concentrări specifice (producţie de vinuri, de conserve de
legume şi fructe etc.).
Există astfel două tipuri de localizare: în zonele de producţie şi în apropierea marilor pieţe de
consum. De obicei în primul caz sunt concentrate unităţile de prelucrare primară, în zonele de consum
localizându-se cele de prelucrare finită (panificaţie, produse lactate, produse de patiserie şi cofetărie etc.).
Evaluarea producţiei acestei ramuri industriale este dificila, dar ţinând cont de totalul producţiei agricole
mondiale, este ramura care vehiculează probabil cele mai mari cantităţi de produse. Dezvoltarea tehnicilor
moderne de conservare şi prelucrare a mondializat şi acest sector, modelele locale de consum fiind
bulversate, multe produse tropicale impunându-se pe pieţele tarilor dezvoltate din emisfera nordică, la
rândul lor produse de baza precum cele de panificaţie sau rezultate din prelucrarea cărnii, tipice Europei sau
Americii se impun masiv în ţările asiatice sau africane. Cu toată această dispersie ponderea ramurii în
crearea P.I.B. este redusă în ţările dezvoltate (cu excepţia unor state specializate precum Olanda,
Danemarca sau Noua Zeelandă).
a) Industria morăritului, panificaţiei şi pastelor făinoase se localizează predilect în marile zone
cerealiere (Câmpia Padului, Marea Câmpie Rusă, Câmpia Dunării, Câmpia Mississippi, zona Marilor
Lacuri, Câmpia Indo-Gangetică, Marea Câmpie Chineză etc.). O altă localizare este cea portuară (Genova,
Torino, Roma, Palermo, Sao Paolo, Rio de Janeiro, Marsilia, Constanţa etc.) sau în marile aglomeraţii
urbane (New York, Paris, Londra, Madrid, Barcelona, Bucureşti, Budapesta, Milano, Moscova, Los
Angeles etc.).
Unele cereale necesită o prelucrare prealabilă cum este cazul orezului, meiului, orzului
(decorticare). Orezul rămâne în mod tradiţional alimentul de bază a populaţiei asiatice, mari centre de
prelucrare existând în China (Guanghzou, Shanghai, Wuhan, Nanking etc.), Vietnam (Hanoi), India
(Calcutta, Madras, Bombay), Bangladesh (Dacca), Myanmar (Rangoon), Indonezia (Djakarta), Japonia
(Kyoto, Tokyo, Nagoya);
b) Industria uleiurilor vegetale. Pe fondul utilizării tot mai mari a grăsimilor de origine vegetală
(60 %) în detrimentul celor animale, această industrie tinde să capete o importanţă tot mai mare. Materiile
prime agricole (arahide, seminţe de floarea soarelui, măsline, soia etc.) sunt tot mai căutate, ceea ce a
determinat şi o extindere a suprafeţelor cultivate cu plantele respective. Ţări ca Germania, Olanda, Marea
Britanie, Franţa dau producţii importante de ulei de soia deşi nu sunt mari cultivatoare, pe baza importului
de soia. Producţia de ulei de floarea soarelui este dată de statele C.S.I. (30 %), Argentina, România,
Bulgaria, Ungaria, Turcia, S.U.A., Iugoslavia, Mexic, Spania etc. Uleiul de rapiţă are o dublă utilizare:
alimentaţia umană şi industrie, fiind produs de China, India, Japonia, Germania, Marea Britanie, Suedia,
Canada. Uleiul de arahide este produs în general de statele cultivatoare de arahide: Sudan, senegal, Nigeria,
Uganda (Africa); S.U.A., Brazilia, Argentina (America); China, Indonezia, India (Asia). Uleiul de măsline
este unul dintre cele mai apreciate uleiuri datorită calităţilor sale (curative). Statele situate în bazinul Mării

32
Mediterane sunt şi cele mai mari producătoare: Italia, Spania, Grecia, Franţa, Portugalia, Algeria, Liban,
Tunisia, Cipru etc. Spania, Grecia, Italia şi Portugalia sunt şi exportatoare de măsline şi ulei de măsline.
Uleiul de palmier este produs în ţările Asiei de Sud şi SE (Indonezia, Filipine, Sri Lanka), Africa
(Camerun, Mozambic, Madagascar, Zair), America de Sud (Venezuela, Brazilia) şi în insulele oceanice din
regiunea intertropicală. De importanţă mai redusă prin prisma producţiei sunt uleiul de muştar (statele
C.S.I., India, China), uleiul de susan (India, China), uleiul din seminţe de bumbac (S.U.A., India, statele
C.S.I., Mexic, Egipt, Pakistan);
c) Industria zahărului utilizează ca materii prime trestia de zahăr (2/3) şi sfecla de zahăr. Zahărul
din trestie este produs de ţările situate în America temperată şi tropicală (S.U.A., Brazilia, Mexic, Cuba,
Jamaica etc.), multe dintre ele având tradiţia marilor plantaţii, apoi cele din Asia de Sud şi Sud-Est (China
India, Indonezia, Filipine), Africa (Nigeria, Senegal, Angola, Africa de Sud), Australia. Zahărul din sfeclă
este obţinut de ţările situate în zona temperată: statele C.S.I. (Federaţia Rusă, Ucraina, Republica Moldova,
Kazahstan), S.U.A., Canada, China, Germania, Polonia, Franţa, Italia etc.
Producţia mondială de zahăr a evoluat de la 85 milioane de tone în 1980 la 127,2 milioane tone în
anul 2000. Ţările cu cele mai mari producţii sunt India (13 %), Brazilia (8 %), China, Cuba, S.U.A.,
Thailanda, Franţa, Germania. Aproape 15 % din producţia mondială este comercializată la nivel
internaţional, ţările exportatoare fiind Cuba, Mexic, Brazilia, Thailanda, Republica Dominicană, Jamaica,
Argentina, Filipine, India, iar ţările importatoare fiind: statele C.S.I., S.U.A., Germania, Franţa, Austria,
Olanda. Multe fabrici din ţările dezvoltate importă zahăr nerafinat pe care îl prelucrează. Gama de produse
zaharoase este vastă, ciocolata fiind cea mai cunoscută (Elveţia, Olanda);
d) Industria băuturilor are în componenţă industria vinului, a berii, a băuturilor spirtoase şi
industria băuturilor nealcoolice. Industria vinului se bazează pe producţiile de struguri de vin din Franţa (24
% din producţia mondială de vin), Italia (23 %), România, Spania, Portugalia, Grecia, Germania, Ungaria,
Republica Moldova etc. Producţia mondială de vin este de 3,4 milioane hl. Din rândul ţărilor exportatoare
se disting Italia (32 % din exportul de vin al lum ii), Franţa, Spania, Algeria, Portugalia. Din categoria
importatorilor fac parte Franţa (din Algeria), Marea Britanie, Belgia, S.U.A., Austria etc.
Industria berii utilizează ca materii prime orzul, orzoaica, hameiul. Cele 94 milioane hl de bere
producţie mondială sunt distribuite în Europa (65 %), America de Nord (30 %). S.U.A. dă 23 % din
producţia mondială, urmată de Germania (mare tradiţie şi consum la fel de mare), statele C.S.I., Marea
Britanie, Japonia, Franţa, Cehia, Belgia, Canada, Australia.
Industria băuturilor spirtoase (votcă, whisky, lichioruri, coniacuri etc.) utilizează ca materii prime
cerealele (cazul vodcii, whiskyului, rachiurilor) sau vinul (cognacurile obţinute prin distilare).
Industria băuturilor nealcoolice (sucuri, siropuri) se bazează pe o bază de materii prime diversă,
fructele dominând (citrice, ananas, mere, caise, piersici etc.);
e) Industria tutunului se localizează fie în apropierea zonelor de cultură a tutunului, fie în marile
centre urbane (producţia ţigaretelor). Importante producţii de ţigarete dau S.U.A., China, Grecia, Bulgaria,
statele C.S.I., Cuba, Brazilia, Albania etc.;
f) Industria cărnii şi a preparatelor din carne este concentrată în apropierea aglomeraţiilor urbane.
Producţia mondială de carne (vită, porc, pasăre, oaie, de alte animale, pescuit, vânat) este de 170 milioane
tone. S.U.A. dau 17 % din producţia mondială de carne prelucrată şi conservată, China 14 %, statele C.S.I.
10 %, Germania, Franţa, Italia, Brazilia, Argentina, România, Japonia, Marea Britanie, Mexic. Ţări ca
Australia, Noua Zeelandă, Argentina, Uruguay cunoscute ca mari crescătoare de animale au o industrie de
prelucrare care nu se ridică la nivelul potenţialului, ele rezumându-se la sacrificarea animalelor şi exportul
cărnii rezultate. Pe plan mondial se poate observa o oarecare specializare: carne de vită şi de porc în
America de Nord şi Europa, carne de vită în America de Sud, carne de vită şi de oaie în Australia şi Noua
Zeelandă, carne de porc în Asia de Est. Chicago este considerat un fel de capitală a cărnii, oraşul dispunând
de un număr mare de abatoare şi fiind situat în mijlocul unor regiuni mari crescătoare de animale, creştere
bazată pe culturile agricole intensive. De altfel 65 % din producţia de preparate din carne a S.U.A. este dată
de regiunea situată la sud de Marile Lacuri. Tot în S.U.A. pot fi menţionate şi centrele: Boston, Kansas
City, St.Louis, Omaha, Cincinatti. Pe continentul european se impun statele C.S.I. (centre importante la
Moscova, Sankt Petersburg, Volgograd, Kiev, Nijni Novgorod), Marea Britanie (centru şi sud), Germania
(N şi S), Franţa (regiunea pariziană, est), Olanda (Rotterdam), Ungaria (Budapesta, Szeged) etc. Bine
reprezentată este această ramură şi în Brazilia (Rio Grande do Sul, Parana), Argentina (La Plata, Santa Fé,
Colon, Rosario, Buenos Aires), Uruguay (Montevideo), China (Shanghai, Tianjin, centrul şi sudul ţării),
aceasta din urmă fiind cel mai mare producător de carne de porc (65 %).
g) Industria laptelui şi a produselor lactate. La fel ca şi alte sectoare ale industriei alimentare şi
aceasta se suprapune prin unităţile sale pe regiunile cu pondere importantă a creşterii animalelor: Câmpia
Germano-Polonă, Bavaria, Podişul Central Francez, Carpaţii de Sud-Est, Câmpia Rusă, preeria americană,
pampasul argentinian, Australia, Noua Zeelandă. Producţia mondială de lapte oscilează între 450 milioane
de tone şi 500 de milioane de tone. Principalii producători sunt: S.U.A., India, Germania, Franţa, Brazilia,

33
Marea Britanie, Polonia, Danemarca, Olanda. Se constată o specializare a unor state în unele subproduse
lactate, cazul Olandei, Franţei (brânzeturi), al Noii Zeelande şi Danemarcei (unt) etc.

II.10. Regionarea industriei mondiale

Regionarea reprezintă un apanaj aproape exclusiv a geografiei economice, complexitatea

fenomenului industrial producând numeroase interrelaţii mai ales de ordin spaţial. Dacă la începuturile
industriei, complexitatea fenomenului ca atare nu era prea evidentă, în prezent regionarea are ca punct
central localizarea. Prin localizare, fenomenul industrial acaparează spaţiul geografic, spaţiul economic şi
spaţiul social. Regionarea nu înseamnă numai o ierarhizare strict spaţială, ea ţine cont şi de relaţia unităţii
economice cu societatea, caută să surprindă acele fluxuri aproape invizibile care se nasc nu numai în spaţiu
ci şi în timp (P. Aydalot, 1985).
Ierarhizarea taxonomică caută să pună în evidenţă şi spaţiul industrial discontinuu
(întreprinderea, gruparea) şi spaţiul industrial continuu (regiunea industrială). Spaţiul industrial
discontinuu este mult mai frecvent, el marcând neomogenitatea unui teritoriu şi chiar gradul de dezvoltare
sau de specializare. Spaţiul industrial continuu polarizează de fapt importante mijloace de muncă, resurse
umane şi naturale, specializări destul de avansate şi conexiuni multiple. Criteriile de cuantificare a tipului
de spaţiu industrial sunt: suprafaţa localizării industriale, forţa de muncă ocupată, valoarea producţiei.

II.10.1. Unităţile taxonomice din domeniul industriei

Extremităţile scării ierarhice a formelor de concentrare în spaţiul industrial sunt date de

întreprinderea industrială (prima treaptă) şi de regiunea industrială (ultima treaptă). Fiecărei unităţi
taxonomice îi corespunde un spaţiu fizic de localizare, în care sunt integrate resursele naturale şi umane,
căile de comunicaţii, baza tehnico-materială. In funcţie de expansiunea acestora şi de interacţiunile
teritoriale şi de producţie care au loc se poate face saltul spre un nivel superior taxonomic sau dimpotrivă
spre unul inferior.
Un rol determinant îl are specializarea producţiei, spaţiile industriale fiind asociate cu aglomerările
urbane, acestea din urmă fiind singurele în măsură să asigure potenţialul uman necesar asigurării cu forţă de
muncă. Relaţiile cu mediul rural sunt şi ele intense atât sub raportul aprovizionării cât şi al distribuţiei
produselor, ruralul jucând un rol de „rezervor” pentru spaţiul industrial.
a) Marile regiuni industriale ale Globului
O regiune industrială este o unitate taxonomică superioară de concentrare a activităţilor industriale
cu numeroase centre şi grupări care au un coeficient superior de valorificare industrială a teritoriului, de
urbanizare, căi de comunicaţii bine integrate, potenţial energetic considerabil şi în unele cazuri şi cu o bază
de materii prime, personal specializat şi legături economice intense. Prin luarea în considerare a acestor
criterii se pot distinge următoarele mari regiuni industriale: Nord-Estul şi Vestul S.U.A., Sud-Estul
Canadei, Sud-Estul Australiei, dorsala niponă Tokyo-Kobe-Kita Kyushu, Nord-Estul Chinei, Rin-Ruhr,
Midlands, bazinul londonez, bazinul parizian, Silezia superioară, Uralul, regiunea Moscovei, litoralul
Golfului Mexic, Golful Arabo-Persic.
Regiunea industrială din Nord-Estul S.U.A. se remarcă prin complexitatea profilului funcţional, ea
realizând aproape o treime din producţia industrială naţională a S.U.A. Principalele centre polarizatoare
sunt: Boston, New York, Philadelphia, Norfolk, Baltimore, Charleston, Manchester. Baza energetică este
asigurată de zăcămintele de cărbuni superiori şi de centralele atomoelectrice (Indian Point, Surry,
Shoreham). Din această grupare nu lipsesc nici resursele miniere (minereuri complexe, de fier), care au
determinat inevitabil şi apariţia unor complexe siderurgice sau metalurgice neferoase (aluminiu), complexe
de rafinare (Baltimore, Yorktown, Philadelphia) şi o reţea densă de conducte de petrol şi gaze naturale, căi
de comunicaţii moderne. O anexă a acesteia o constituie regiunea Marilor Lacuri, dominată mai ales de
construcţiile mecanice şi industria chimică (Detroit, Cleveland, Toledo, Akron) la care se adaugă o
industrie siderurgică cu tradiţie (Buffalo, Pittsburgh). Această regiune concentrează cele mai importante
activităţi financiare la nivel mondial.
Sud-Estul Canadei este o regiune industrială strâns legată de cea anterioară, bazată pe imensul
potenţial energetic şi mineral al vastului spaţiu canadian. Axată pe valea fluviului Sf. Laurenţiu, regiunea se
impune atât prin producţia metalurgică, cât şi prin producţia de echipamente industriale sau prin industriile
de vârf.
Litoralul Golfului Mexic este o regiune industrială impusă de importantele resurse petro-gazeifere,
baza unei industrii chimice foarte dezvoltate, dublată de industria textilă şi de unele ramuri de vârf precum
aeronautica.
Vestul S.U.A. nu formează o regiune continuă fiind constituită din mai multe nuclee, între care
există o anumită legătură dată de specificul activităţilor. Dominante sunt aici activităţile industriale de vârf

34
(aeronautică, echipamente electronice şi electrotehnice etc.). Este regiunea cea mai dinamică din S.U.A.,
având avantajul deschiderii spre economiile emergente ale Asiei de Sud-Est.
Regiunea industrială din Sud-Estul Australiei concentrează numeroase activităţi industriale
(producţii de nave, avioane, autoturisme, tractoare, textile, produse petrochimice) şi realizează cca 60 % din
producţia acestui stat. Principalele concentrări industriale sunt: Sydney, Melbourne, Adelaide, Brisbane,
Canberra.
Regiunea industrială niponă (dorsala niponă) asigură circa trei sferturi din producţia industrială
naţională. Destul de restrânsă spaţial, cu o densitate foarte ridicată a populaţiei şi a activităţilor se impune
printr-un profil complex în care se disting ca ramuri principale: producţiile de nave comerciale, de
autovehicule, de maşini-unelte, de produse electrotehnice şi electronice. Principalii poli sunt: Tokyo-
Yokohama, Osaka, Nagoya, Kobe, Kita Kyushu, Kawasaki, Hiroshima etc. Concentrările din această
regiune permit obţinerea unor producţii care o situează pe primul loc în lume (oţel, laminate, nave
maritime).
Nord-Estul Chinei este o regiune conturată încă din perioada ocupaţiei japoneze, bazată pe
bogatele resurse de cărbune şi minereu de fier. Profilul său este dominat de siderurgie, producţia de energie
electrică şi industria mecanică. Nivelul tehnic nu este foarte ridicat, fiind depăşită în prezent de regiunea
costieră din Sud-Estul Chinei.
Regiunea Golfului Arabo-Persic este cea mai recentă concentrare industrială. Dominată mult timp
de industria petro-chimică, îşi diversifică în prezent profilul prin implantarea unor industrii energofage
(producţia de aluminiu, de ciment, siderurgia etc.).
Uralul este o regiune industrială bazată pe exploatarea unor resurse variate (minereu de fier,
petrol, minereuri neferoase, săruri de potasiu etc.). Concentrările industriale sunt disperse şi dominate de
industria de prelucrare primară şi doar în ultimul timp de ramuri ale industriei mecanice sau ale chimiei de
sinteză.
Regiunea Moscovei este o regiune urban-industrială, care a profitat de centralizarea excesivă a
activităţilor social-economice încă din perioada ţaristă. Profilul industrial este complex, de la industria
textilă tradiţională (Ivanovo) la industriile de vârf. Criza postcomunistă a afectat în egală măsură această
regiune ca şi precedenta.
Silezia superioară este extinsă predominant în sudul Poloniei, dar şi în Nord-Estul Cehiei, având
ca element motor bogatele resurse de cărbune superior şi tradiţia industriei textile. Dominantă este în
prezent industria siderurgică şi construcţiile mecanice.
Regiunea industrială Ruhr-Rin este una dintre cele mai tipice concentrări industriale şi mai vechi
din lume. Bazându-se pe o tradiţie meşteşugărească şi având toate atuurile posibile pentru dezvoltare
industrială (potenţial uman, căi de comunicaţii, resurse naturale, capital), regiunea s-a dezvoltat în jurul
industriei siderurgice. La rândul ei, regiunea industrială se împarte în două grupări industriale: Ruhr şi Rin-
Frankfurt am Main. Din prima grupare industrială fac parte centrele Duisburg, Dusseldorf, Essen,
Dortmund, Bochum, profilul lor industrial fiind orientat spre industria extractivă a cărbunilor superiori,
producţia de cocs metalurgic, energie electrică, siderurgie, construcţii de maşini, petrochimie etc. Ce-a de-a
doua grupare industrială beneficiază de o reţea bine integrată a căilor de comunicaţii, inclusiv Rinul cu
afluenţii săi, principalele centre fiind Hannau (metalurgie), Darmstadt, Frankfurt am Main (industria
mecanică), Mainz (chimie) etc.
Regiunea pariziană este principala concentrare de tip urban-industrial din Franţa, având avantajul
centralizării îndelungate a acestui stat în jurul capitalei. Profilul industrial este complex, putându-se totuşi
remarca construcţia de automobile, industria farmaceutică şi cosmetică, industria modei, la care se adaugă
industriile de vârf.
Regiunea londoneză este similară celei anterioare având totuşi o personalitate distinctă dată de
importanţa construcţiilor navale şi aeronautice. În prezent este cea mai dinamică regiune industrială a Marii
Britanii.
Midlands este cea mai veche regiune industrială, dezvoltată pe baza resurselor de cărbuni şi de
minereu de fier, la care se adaugă creşterea tradiţională a oilor, care asigurau materia primă unei industrii
textile dezvoltate. Expansiunea colonială britanică a contribuit la dezvoltarea amplă a industriei textile prin
importul de bumbac ca şi a industriei siderurgice sau a diverselor ramuri ale industriei mecanice. Puternic
afectată de criza vechilor regiuni industriale, cunoaşte o reconversie reuşită prin implantarea unor activităţi
industriale de vârf.
În România se disting 4 regiuni industriale (raportat la suprafaţa ţării): Central-Sudică, Sud-
Vestică (Banat), Intracarpatică (Transilvania), Est-Carpatică. Aceste 4 mari regiuni concentrează la rândul
lor 29 de grupări industriale. Municipiul Bucureşti este încadrat după unii autori în categoria de regiuni
industriale prin complexitate.
b) Nucleele neoindustriale
Primul şoc petrolier din 1972 a determinat printre altele şi o restructurare a industriei. Ramurile
industriale energofage (siderurgie, chimie, construcţii navale, automobile) din statele dezvoltate au

35
cunoscut un regres determinat de căutarea soluţiilor cele mai optime pentru scăderea consumului de
energie. În fapt a fost vorba de o problemă de adaptare a vechii economii la condiţii noi din punct de vedere
energetic, această adaptare fiind mai mult decât necesară din cauza competiţiei de pe piaţă. Această criză a
constituit o conjunctură favorabilă pentru dinamizarea „noilor industrii”: microelectronica (semiconductori,
circuite integrate, sisteme de comandă, echipament cibernetic, de telecomunicaţii, echipament
optoelectronic), robotica (echipament de automatizări), industria noilor materiale (superaliaje, materiale
ceramice, optice, carbonice), biotehnologiile. Noile tehnologii se transformă într-un timp relativ scurt în
industrii independente. Apariţia nucleelor neoindustriale este determinată de concentrarea spaţială a
acestora, deosebindu-se două etape în evoluţia acestora.
O primă etapă este marcată de progresul realizat în domeniul ştiinţei şi tehnicii de concurenţa
militară dintre cele două blocuri ideologice (NATO şi Tratatul de la Varşovia) şi de concurenţa dintre
trusturile industriale. Localizarea noilor industrii a ţinut cont de câţiva factori cum ar fi:
- existenţa prealabilă a concentrărilor industriale clasice (civile sau militare) cum ar fi
aeronautica, industria nucleară, armament, automobile (decizia amplasării are câteva raţiuni care ţin de
strategie, dar şi de economia regiunii). Ex. Sateliţii Los Angelesului: Burbank, Pasadena, Santa Monica,
Palmdale sunt „conectaţi” la câte un nucleu neoindustrial: Chatsworth, Canoga Park, Downtown, El
Segundo, Hawthorne, Inglewood, Irvine (electronică, industria aerospaţială). Parisul este înconjurat de
nuclee industriale: La Défense, Marne-la-Vallée, Roissy, Orsay-Saclay. Polul tehnologic Sophia Antipolis
situat la 25 de km de Nice este cel mai mare din Europa. De altfel, Franţa este presărată cu asemenea
nuclee neoindustriale, legislaţia franceză încurajând dezvoltarea acestora. În Belgia, asemenea nuclee sunt
la Keiberg, Louvain-la-Neuve, în Marea Britanie sunt în Scoţia centrală, în Germania sunt dezvoltate în
Renania şi Bavaria. Eindhoven şi Rotterdam din Olanda, provinciile Lombardia şi Toscana din Italia,
Sevilla din Spania sunt alte concentrări de nuclee neoindustriale din Europa. În fosta U.R.S.S., noile nuclee
industriale s-au dezvoltat în jurul concentrărilor cu industrie nucleară (Moscova, Sankt Petersburg) sau cu
industrie militară (Karkov, Celiabinsk) sau a echipamentului aerospaţial (Alma Ata, Magnitogorsk,
Volgograd, Ekaterinburg). Japonia este poate singura ţară din lume care şi-a dezvoltat noile industrii în
toate concentrările industriale, ea fiind ţara cu cea mai dinamică dezvoltare a acestora. Spre deosebire de
ţările dezvoltate, ţările în curs de dezvoltare nu au reuşit să ajungă la concentrări industriale de tipul celor
din statele dezvoltate. În acestea sunt prezente doar câteva laboratoare localizate de obicei în suburbiile
marilor metropole (Brasilia, Madras, Calcutta, Beijing, Dakar, Sheniang, Tel Aviv, Măgurele-Bucureşti);
- concentrarea specialiştilor supercalificaţi din cadrul universităţilor a jucat şi ea un rol
determinant în localizarea noilor industrii. După acest al doilea factor se deosebesc două tipuri de
amplasare teritorială: în apropierea campusurilor universitare şi în jurul parcurilor de cercetare tehnică şi
ştiinţifică afiliate universităţilor. Acest model debutează în anii celui de-al doilea război mondial
(laboratoarele de la Chicago şi Alamogordo, Celeabinsk în Federaţia Rusă. Freiburg, Berlin în Germania).
Principalele raţiuni au fost cele militare, însă imediat după cel de-al doilea război mondial au continuat
activitatea din timpul războiului sau au trecut la activităţi civile. Centrul de la Boston concentrează peste
400 de întreprinderi în jurul universităţilor Tuft, Harvard, Massachusstes Institute of Technology, iar în
California se află celebra Silicon Valley cu peste 1000 de întreprinderi grupate în jurul Universităţii
Stanford din Los Angeles. În apropierea parcurilor tehnologice, tot S.U.A. deţine prioritatea: Princeton,
Purdue (Illinois), Ann Arbor (Indiana), Triangle Research Park (Virginia), Los Alamos (New Mexico),
Silicon Prairies (Texas). În Europa se manifestă tendinţa îndepărtării de mediul urban. Londra are nucleele
neoindustriale amplasate în Green-Belt: Cambridge (Trinity College), Melbourn (Science Park), Milton,
Girton, Ely, St.Ives, Huntingdon. În Scoţia centrală se conturează aşa numita „Electronic Belt” datorită
concentrării mai multor parcuri ştiinţifice (Livington, Cumbernault New Town). În Franţa, parcurile
ştiinţifice sunt construite în apropierea centrelor universitare: Meylan-Montbonnot lângă Grenoble,
Vendargue, Montferrier, Grabels lângă Montpellier, Aix 2000 şi Agroparc lângă Aix en Provence şi
Avignon. În Germania, centrele neoindustriale Essen, Duisburg şi Dortmund sunt legate de Universitatea
din Bochum, iar în Olanda un asemenea centru este Fokker. În Elveţia, Geneva joacă un asemenea rol. Nici
statele în curs de dezvoltare nu se lasă mai prejos, exemple relevante în acest sens fiind Science Bassed
Industrial Park de la Hsinciu (Taiwan), Bangalore care se grupează în jurul Institutului Indian de Ştiinţe
(India). Fosta URSS are asemenea centre plasate fie în Federaţia Rusă europeană (Moscova, Sankt
Petersburg), Kazahstan (Alma Ata, Baikonour, Semipalatinsk);
- consumul intens de echipamente de high tech din megalopolisurile şi metropolele urbane a
constituit cel din urmă factor în localizarea nucleelor neoindustriale: Washington, New York, Dallas, Paris,
Londra, Luxemburg, Tokyo, Osaka, Roma, Milano etc. Localizarea aceasta s-a făcut şi prin prisma
receptivităţii la nou a acestor centre şi a puterii lor de difuziune a inovaţiilor.
Cea de-a doua etapă (după 1980) este marcată de un nou factor de localizare: concentrarea
teritorială a echipamentelor de vehiculare rapidă a informaţiilor. S-au conturat teleporturile (teleportul
parizian rezultat din conexiunea teleparcurilor Valmy-La Défense-Marne la Vallée-Roissy-Orsay-Saclay) şi
mai recent zonele de telecomunicaţii avansate prin gruparea mai multor teleporturi (compania japoneză

36
Marubeni, care are interconexiuni între Tokyo-New York şi Bruxelles; Mitsui cu interconectări între Osaka
şi Poitiers, Tokyo, New York, Londra, Sydney şi Bahrein). În a doua fază a acestei etape, teleporturile s-au
dezvoltat în nuclee urbane: porturi (London Docklands, Rotterdam, New York, Tokyo, Osaka, Marsilia);
vecinătatea aeroporturilor (Roissy-Charles de Gaulle în Paris, Heathrow în Londra, Frankfurt am Main,
Dusseldorf, Amsterdam, Newark – S.U.A.); oraşe bancare sau bursiere (Chicago, New York, Londra,
Rotterdam, Singapore, Kuala Lumpur, Tokyo).
Între americani şi europeni se remarcă un decalaj în domeniul neoindustriilor. Diferenţele constau
în dominarea netă a S.U.A. prin calificările şi competenţele înalte de care dispune şi pe care a ştiut să le
atragă, cercetarea publică în Europa are mai puţine aplicaţii private, ştiinţa europeană nu este unită
(mobilitate şi cooperare redusă). La acestea se mai adaugă externalităţile slabe.
Producţia neoindustrială are ca principal avantaj volumul redus al mărfurilor produse, compensat
însă de valoarea ridicată a acestora.

37