100

Modulul 7

APLICAŢII TEHNICE ALE FIZICII MODERNE

Conţinutul modulului:
7.1 Laseri
7.2 Fibre optice
7.3 Display cu plasmă
7.4 Xerografie

Evaluare:
1. Descrierea principiului fizic de funcţionare a
dispozitivelor prezentate
2. Răspunsuri la întrebările finale

7.1 Laseri

Dispozitivul LASER (Light Amplification by Stimulated

Emission of Radiation) permite fie amplificarea, fie generarea şi
amplificarea radiaţiei luminoase, pe baza procesului de emisie
stimulată.
Fie un ansamblu statistic oarecare, format dintr-um număr
extrem de mare de atomi identici şi fie Em şi En două nivele energetice
ale atomilor, cu En < Em . Între aceste două nivele sunt posibile
următoarele 3 tipuri de procese:
1. Procese de absorbţie. Sub acţiunea unei radiaţii
electromagnetice exterioare cu frecvenţa νnm sistemul efectuează
tranziţia de pe nivelul inferior En , pe nivelul superior Em , cu o
probabilitate de realizare egală cu:
dPnm (a)
= Bnm w(ν nm ) dt , (7.1)
unde w(νnm) este densitatea spectrală a radiaţiei utilizate, iar Bnm este
coeficientul de absorbţie (probabilitatea de absorbţie a radiaţiei în
unitatea de timp şi pe unitatea de densitate spectrală). Ca urmare a
tranziţiei, numărul de atomi care se găsesc pe nivelul inferior En
descreşte în timp după legea:
(a )
⎛ dN n ⎞
−⎜ ⎟ = Bnm w(ν nm )N n . (7.2)
⎝ dt ⎠
2. Procese de emisie indusă (stimulată) . Sub acţiunea unei
radiaţii electromagnetice exterioare cu frecvenţa νnm sistemul
efectuează o tranziţie din starea excitată cu energia Em în starea cu
energie mai mică En, proces a cărui probabilitate de realizare este:
dPmn(i )
= Bmn w(ν nm )dt , (7.3)
unde Bmn este coeficientul de emisie indusă. Odată cu tranziţia se emite
un foton de aceeaşi frecvenţă νnm , iar numărul de tranziţii care se
efectuează în unitatea de timp este:
 101

(i )
⎛ dN ⎞
− ⎜ m ⎟ = Bmn w(ν nm )N m . (7.4)
⎝ dt ⎠
Deci, datorită unei radiaţii electromagnetice exterioare,
ansamblul statistic de atomi poate şi să absoarbă o cuantă de energie,
trecând pe un nivel energetic superior, dar poate şi să interacţioneze cu
radiaţia, emiţând aceeaşi cuantă (emisie spontană) şi trecând pe un
nivel energetic inferior. Se arată că probabilităţile celor două procese
sunt egale, Bnm = Bmn = B .
3. Procese de emisie spontană . Un sistem care se găseşte într-o
stare energetică superioară Em în absenţa unei radiaţii
electromagnetice poate reveni de la sine (spontan) într-o stare cu
energie mai mică. Probabilitetea de realizare a acestui proces de emisie
spontană nu depinde de densitatea spectrală a radiaţiei:
(s )
dPmn = Amn dt , (7.5)
unde Amn = A este coeficientul de emisie spontană. Numărul de tranziţii
efectuate în unitatea de timp are o lege asemănătoare:
(s )
⎛ dN m ⎞
−⎜ ⎟ = Amn N m . (7.6)
⎝ dt ⎠
Coeficienţii A şi B se numesc coeficienţii lui Einstein.
Integrând relaţia de mai sus, obţinem:
t
−
N m (t ) = N m (0 )e
τ mn
, (7.7)
unde mărimea nou introdusă are semnificaţia intervalului de timp cât
atomul se află în starea excitată de energie Em:
1
τ mn = (7.8)
Amn
şi se numeşte timp de viaţă. Acesta este de ordinul a 10-8 s, deci
extrem de mic.
La echilibrul termodinamic, numărul de atomi care emit cuante
de energie, prin emisie spontană şi stimulată este egal cu numărul
atomilor care absorb aceste cuante, astfel că:
(dN )( s ) + (dN )(i ) = (dN )( a ) ; N n B w = N m (B w + A) (7.9)
În starea de echilibru termodinamic la temperatura T , numărul
mediu de atomi care se găsesc pe un anumit nivel energetic este dat de
legea de distribuţie a lui Boltzmann:
Em En
− −
N m = Ce k BT ; N n = Ce k BT . (7.10)
Dacă un atom absoarbe o cuantă de energie hνnm , el trece de
pe starea inferioară Em pe starea superioară En , numită stare excitată.
Aici atomul rămâne un timp foarte scurt, în general de ordinul timpului
de viaţă, adică 10-8 s, după care trece în mod spontan pe starea
energetică inferioară, emiţându-se o radiaţie de frecvenţă νnm ce
satisface relaţia:
hν nm = E m − E n . (7.11)
Acest proces se numeşte emisie spontană şi este independent de
la un atom la altul. De aceea, radiaţiile emise au faze cu totul
 102

întâmplătoare, adică acest ansamblu de atomi nu este o sursă coerentă

de radiaţii.
Eliminând constanta C de mai sus, obţinem relaţia dintre
numerele de atomi de pe cele două nivele energetice:
⎛ E − En ⎞
N m = N n exp⎜⎜ − m ⎟ . (7.12)
⎝ k B T ⎟⎠
Să presupunem că într-un sistem atomic s-au realizat condiţiile
în care emisia spontană să fie neglijabilă. În prezenţa unei radiaţii
exterioare, vor rămâne atunci numai procesele de absorbţie (de către
cei Nn atomi aflaţi pe nivelul de energie mai mare En) şi procesele de
emisie spontană (de către cei Nm atomi aflaţi pe nivelul de energie mai
mică Em). Dacă numărul atomilor care emit în unitatea de timp prin
emisie stimulată va fi mai mare decât numărul atomilor care absorb,
adică:
Nm > Nn , (7.13)
atunci radiaţia incidentă va ieşi din sistemul atomic amplificată.
Relaţia anterioară arată că amplificarea radiaţiei
electromagnetice incidente se realizează atunci când pe nivelul
superior se vor afla mai mulţi atomi decât pe nivelul inferior. Se spune
că nivelul superior de energie este mai populat sau că s-a realizat o
inversiune de populaţie în sistemul de atomi.
Deoarece la echilibrul termodinamic, în mod natural, populaţia
unui nivel energetic inferior este mai mare decât populaţia unui nivel
superior, pentru ca un mediu să fie amplificator de radiaţii trebuie
realizate condiţii experimentale speciale. Un astfel de mediu se
numeşte mediu optic activ.
Procesul de amplificare a radiaţiei decurge astfel:
Un foton de frecvenţă νnm , provenind de la o sursă exterioară
de radiaţii electromagnetice, pătrunzând în mediul optic activ, care
conţine un sistem de atomi, va întâlni un atom excitat (pe nivelul
energetic superior Em) . El va contribui la dezexcitarea acestuia (adică
la saltul pe nivelul energetic inferior de energie En) şi astfel vor apărea
doi fotoni (cel iniţial şi cel datorită dezexcitării). Cei doi fotoni vor
întâlni alţi doi atomi excitaţi şi vor genera patru fotoni ş.a.m.d.,
procesul decurgând în cascadă.

Fig. 7.1
Dacă fotonul radiaţiei electromagnetice exterioare va întâlni un
atom neexcitat (aflat pe nivelul inferior En), îi va furniza acestuia
 103

energia de excitaţie hνnm determinând saltul atomului pe nivelul excitat

Em . Fotonul incident va fi, deci, absorbit şi nu va participa la
amplificarea radiaţiei, dar va contribui la mărirea populaţiei pe nivelul
superior excitat.
În afară de dispozitivele LASER, cu principiul de funcţionare
expus mai sus şi care lucrează în domeniul de frecvenţe superioare
(infraroşu şi vizibil), pe acelaşi principiu de funcţionare se bazează şi
dispozitivele MASER (Microwave Amplification by Stimulated
Emission of Radiation), care lucrează în domeniul microundelor.
Majoritatea dispozitivelor laser folosesc, însă, pentru realizarea
inversiei de populaţie, sisteme atomice sau moleculare cu trei nivele
energetice. Schema de construcţie şi funcţionare a unui laser cu trei
nivele, de exemplu laserul cu rubin. Partea principală a acestui laser o
constituie un bastonaş cilindric de rubin roz, impurificat cu ioni de
crom (Cr3+), cu lungimea între 2 şi 10 cm, diametrul între 0,5 şi 1 cm şi
feţele terminale perfect paralele, una dintre feţe fiind perfect
reflectantă, iar cealaltă parţial reflectantă. Bastonaşul se află în
interiorul unui tub spiralat de descărcare cu gaz, care va produce
radiaţia excitatoare realizând pompajul optic (fig. 7.1).

Fig. 7.2

Mediul activ este ionul de Cr3+ , caracterizat de trei nivele

energetice E1 < E2 < E3 . Radiaţia verde excitatoare, produsă de tubul
de descărcare (λ = 560 nm) şi absorbită de acest ion, provoacă tranziţii
de pe nivelul fundamental E1 pe nivelul excitat E3 , care este un nivel
de bandă largă (mai multe nivele dispuse foarte aproape) (fig. 7.2).
Lărgimea acestei bande din ionul de crom permite tranziţii în această
bandă dintr-un domeniu spectral relativ larg al luminii excitatoare de la
tubul cu gaz. Timpul de viaţă a ionului Cr3+ pe banda 3 fiind foarte
scurt, de ordinul a 10-8 s, au loc tranziţii neradiative de pe acestă
bandă pe nivelul îngust E2 , nivel destul de apropiat de banda 3.
Datorită acestei apropieri, tranziţia este neradiativă, energia
corespunzătoare tranziţiei fiind absorbită de reţeaua cristalină de rubin,
fără a avea loc vreo emisie de radiaţie spre exterior. Timpul de viaţă al
nivelului E2 este de 3 · 10-3 s , deci mult mai lung decât a nivelului E3 .
De aceea nivelul E2 se numeşte nivel metastabil sau stare metastabilă.
Acest timp de viaţă lung face ca pe nivelul metastabil să se acumuleze
un număr foarte mare de ioni de crom, în timp ce starea fundamentală
 104

va fi golită de ioni. Se realizează astfel procesul de inversiune de

populaţie între nivelele E1 şi E2 , adică pompajul optic al ionilor pe
nivelul E2 .
Dacă pompajul optic este suficient de puternic, se va realiza
efectul laser prin tranziţii stimulate E2 → E1 , adică se va emite o
radiaţie laser de lungime de undă λ = 694,3 nm , radiaţie roşie,
coerentă, intensă şi cu o mare directivitate.
Există mai multe tipuri de laser, în funcţie de mediul activ pe
care îl utilizează: laserul cu solid, care are ca mediu activ o substanţă
solidă (cristalizată sau sticloasă, deci mediul activ trebuie să fie un
mediu optic transparent) şi laserul cu gaz, care are ca mediu activ un
gaz sau un amestec de gaze (bioxid de carbon, heliu şi neon, azot şi
heliu).
Spre deosebire de radiaţiile emise de sursele de lumină
obişnuite (clasice), radiaţia laser prezintă calităţi deosebite care o fac
utilă multor aplicaţii ştiinţifice şi tehnice. Acestea sunt:
monocromaticitatea, coerenţa, intensitatea mare şi directivitatea.
Aplicaţiile laserilor sunt foarte diverse şi numărul lor creşte
continuu, atât datorită domeniului foarte larg de lungimi de undă (de la
ultraviolet până la infraroşu îndepărtat), cât şi datorită faptului că se
realizează laseri cu puteri tot mai mari. Dintre aplicaţiile laserilor în
ştiinţă amintim: studiul structurii diferitelor substanţe, mărirea
rezoluţiei în cercetările spectroscopice, holografia şi interferometria
fotografică, în măsurări telemetrice, în realizarea de temperaturi foarte
înalte utilizate pentru declanşarea unor reacţii termonucleare, în
producerea plasmei. De asemenea, laserul se utilizează în cercetări din
domeniul chimiei, biologiei, agriculturii ş.a.m.d.
Aplicaţiile tehnice ale laserilor sunt mult mai numeroase. În
telecomunicaţii, prin utilizarea laserului se poate mări domeniul de
frecvenţe cu patru ordine de mărime, ceea ce permite transmiterea unui
volum de informaţii mărit în mod corespunzător. În prezent, radiaţia
laser se utilizează atât pentru comunicaţiile la distanţe mici şi terestre,
cât şi la distanţe extrem de mari, la scară cosmică. Utilizarea
semnalelor laser în telecomunicaţii se bazează pe faptul că acestea nu
pot fi interceptate. Posibilitatea concentrării de energii foarte mari pe
un spaţiu restrâns a condus la o serie de aplicaţii industriale: topirea,
perforarea, sudarea şi prelucrarea unor materiale de interes metalurgic,
microprelucrarea, vaporizarea şi depunerea unor straturi subţiri pe
suporturi de natură diferită, fabricarea şi testarea componentelor
electronice, elaborarea (asistată de calculator) a unor materiale utilizate
în electronică etc

7.2 Fibre optice

Prin fibră optică înţelegem un mediu optic transparent, de mare

lungime, înconjurat de un alt material cu indicele de refracţie mai mic,
pentru ca la suprafaţa de separare să se poată produce fenomenul de
reflexie totală (internă) a luminii. Deşi preocupări de obţinere a
fibrelor optice au existat mai demult, abia după 1950 s-au putut obţine
 105

fibre optice cu aplicabilitate practică. In prezent există o mare varietate

sortimentală de fibre optice, specifice domeniului de utilizare.
Ca materiale de fabricare a fibrelor se folosesc diferite
sortimente de sticle, sticle de cuarţ cu conţinut de siliciu, cuarţ topit, ca
atare sau dopat cu diverse elemente. In ultimul timp au început să se
folosească tot mai mult materialele plastice.
Indiferent de natura materialelor folosite la fabricarea sa, fibra
optică are o structură miez-manta (fig. 7.3) , cuprinzând în interior,
plasat central, un miez cu secţiune cilindrică 1, în jurul acestuia o
manta 2, iar în exterior un înveliş de protecţie 3.

a)

b)

c)

Fig. 7.3

Mantaua se realizează din material cu indice de refracţie mai

mic decât al miezului. Invelişul exterior este opac, nu are rol în
transmiterea luminii, are rolul să protejeze fibra de mediul
înconjurător, conferindu-i, de asemenea, rezistenţa mecanică necesară
manipulărilor la montare şi exploatare.
După modul de variaţie radială a indicelui de refracţie al
miezului , fibrele optice pot fi (fig.7.3):
a- multimodale de tip indice prag larg. Miezul cilindric are diametrul
30-100 µm (un fir de păr uman ~70 µm) , mantaua are grosimea de
30-50 µm iar învelişul de protecţie 10-40 µm.Reprezentarea
variaţiei indicelui de refracţie în funcţie de distanţa de la centrul
fibrei prezintă un prag lat, bine marcat (înalt), ale cărui margini
corespund cu suprafaţa de separare miez-manta.
b- multimodale cu indice gradual. Indicele de refracţie descreşte
progresiv de la centru către marginea miezului.
c- unimodale cu indice prag mic.Miezul are un diametru mic,
comparabil cu lungimea de undă a radiaţiei care-l străbate.Pragul
este mult mai mic şi mai îngust ca la fibrele de tip a.
Propagarea luminii prin fibra optică. Când diametrul fibrei
optice este mare în comparaţie cu lungimea de undă a luminii, se pot
neglija efectele specifice naturii ondulatorii, iar propagarea luminii
prin fibră poate fi tratată prin conceptul de rază de lumină (optică
 106

geometrică). Eficienţa fibrelor optice ca ghiduri de lumină se bazează

pe fenomenul de reflexie internă (totală). Aceasta înseamnă că toată
lumina din interiorul unui mediu cu indice de refracţie n1 , care ajunge
la suprafaţa de separare cu un mediu cu indice de refracţie mai mic,
n2 < n1 , va fi reflectată fără nici o pierdere, dacă este îndeplinită
condiţia:
n
sin i ≥ 2 = sin l , (7.14)
n1
adică unghiul de incidenţă i pe suprafaţa de separare dintre medii să
fie mai mare ca unghiul limită l , specific ansamblului celor două
medii. Orice rază care satisface condiţia (7.14) se numeşte rază trapată
şi contribuie la propagarea prin fibră.
Mărimea pierderilor energetice ale fasciculului luminos care se
propagă prin fibra optică depinde de lungimea de undă a radiaţiei, de
natura materialului, de lungimea şi diametrul fibrei. Cantitativ,
pierderile de intensitate se exprimă în dB/km. De exemplu, în cazul
fibrelor Pirelli, atenuarea este de 0,38 dB/km, pentru lungimea de undă
1310 nm (infraroşu) şi 0,20 dB/km, pentru lungimea de undă 1550 nm;
în cazul fibrelor Siemens, pentru aceleaşi lungimi de undă, atenuarea
este de 0,47 dB/km şi respectiv 0,23 dB/km. Intre cele mai importante
cauze care determină scăderea intensităţii sunt fenomenele de absorbţie
şi cele de difuzie din materialul fibrei.
Absorbţia pe care o suferă radiaţia luminoasă în miezul fibrei
se datoreşte interacţiunii radiaţiei cu unii componenţi aflaţi în
materialul miezului.
In afară de calităţile optice care asigură propagarea radiaţiilor
luminoase, fibrele trebuie să aibă şi calităţi mecanice pentru a asigura
rezistenţa necesară la solicitările pe care le implică depozitarea,
transportul, instalarea şi exploatarea lor.
Deşi fibra optică simplă are o mare flexibilitate, datorită
faptului că energia şi cantitatea de informaţie transmise prin fibră sunt
limitate, se folosesc cabluri alcătuite din mai multe fibre optice simple.
Cablurile din fibre optice sunt de două feluri:
- cabluri necoerente sau ghiduri de lumină, care se folosesc atunci
când energia transmisă nu poartă un semnal sau atunci când semnalul
transmis de o fibră optică simplă a cablului nu este corelat cu
semnalele transmise de celelalte fibre simple ale cablului; în astfel de
cabluri nu este importantă poziţia relativă a diferitelor fibre simple care
alcătuiesc cablul;
- cabluri coerente, folosite în special pentru transmiterea imaginilor; la
asemenea cabluri poziţia relativă a diferitelor fibre care intră în
componenţa acestora este esenţială.
Aplicaţii ale cablurilor optice.
In tehnica iluminatului, fibrele optice prezintă mai multe
avantaje faţă de sistemele clasice, avantaje care vor fi prezentate în
continuare.
Fibrele optice permit separarea sursei de lumină de suprafaţa ce
trebuie iluminată; acest lucru este important în special în aparatele
 107

optice medicale introduse în organism pentru inspecţia vizuală a

diferitelor organe. Metodele clasice de observare bazate pe folosirea
lămpii cu incandescenţă complică mult sistemul optic, nu permit
obţinerea unei iluminări suficiente şi prezintă riscuri din punct de
vedere al conexiunilor electrice.
Cablurile optice permit miniaturizarea, o problemă crucială în
aplicaţiile care implică folosirea mai multor surse de lumină.
Fibrele optice se pot folosi pentru iluminarea scalei mai multor
instrumente de măsură şi control folosind o singură sursăde lumină,
fasciculul fiind divizat în mai multe fascicule cu ajutorul unui cablu
optic.
Metoda de cuplare şi decuplare a diferitelor conexiuni electrice,
bazată pe folosirea fibrelor optice, asigură o protecţie ridicată şi capătă
o extindere tot mai mare.
In tehnica sistemelor de comunicaţii, fibrele optice oferă
avantaje multiple faţă de sistemele clasice. Prin fibra optică
informaţiile sunt transmise cu ajutorul unui fascicul laser modulat.
Rata de transmitere a informaţiilor ( numărul de biţi pe secundă) cu
ajutorul unei unde (radio, luminoase, etc) este proporţională cu
frecvenţa undei. Datorită frecvenţei ridicate a undei luminoase
(~1015Hz) în comparaţie cu cea a undelor radio (cca. 108Hz) este
evidentă superioritatea canalelor de transmisie optică. In plus, fibrele
optice sunt imune la interferenţele electrice din partea unor surse
exterioare sau la posibilitatea interceptării semnalului între sursă şi
receptor.

7.3 Display cu plasmă

Panourile de display cu plasmă (PDP) sunt acum tehnologia cea

mai promiţătoare pentru monitoarele de televiziune de dimensiuni mari
(cu diagonala de peste 1 m).
Descărcarea electrică în gaze. Străpungerea electrică a unui gaz
înseamnă trecerea gazului din starea de izolator în cea conductoare.
Dacă se aplică o tensiune electrică între doi electrozi aflaţi într-un tub
cu gaz, electronii liberi prezenţi în spaţiul dintre electrozi sunt
acceleraţi şi pot dobândi energii suficient de înalte pentru a excita sau
ioniza moleculele gazului. Aceste procese conduc la formarea
avalanşelor electronice. Ionii pozitivi care rezultă din procesele de
ionizare sunt acceleraţi spre catod şi pot extrage electroni secundari
din suprafaţa acestuia. Străpungerea gazului are loc când sistemul se
automenţine, adică atunci când fiecare electron care ajunge la anod
este înlocuit, în medie, cu un electron emis de catod la
bombardamentul cu ioni sau fotoni.
Această descriere a străpungerii gazului este valabilă numai
pentru valori ale produsului pd ( presiune şi distanţa dintre electrozi)
mai mici decât câţiva torr⋅cm, condiţie tipică pentru displayurile cu
plasmă. Tensiunea de străpungere este funcţie de produsul pd , de
amestecul de gaze (multiplicarea electronilor în spaţiul dintre electrozi
depinde de secţiunea eficace de ciocnire electron-atom) şi de
 108

materialul catodului (care determină nivelul emisiei secundare de

electroni la impactul ionilor).
Dacă curentul de descărcare este limitat cu ajutorul unei
rezistenţe din circuitul exterior, descărcarea poate decurge la un curent
mic, în regim neemisiv (aşa numitul regim Townsend), în care
distorsiunea câmpului electric aplicat din exterior este neglijabilă. In
acest regim, densitatea ionilor pozitivi în spaţiul dintre electrozi este
mult mai mare decât decât cea a electronilor (electronii sunt mult mai
mobili decât ionii). Când curentul creşte progresiv prin descreşterea
rezistenţei exterioare, acumularea ionilor pozitivi în spaţiul de
descăcare produce distorsiunea câmpului electric. Această distorsiune
modifică echilibrul energetic al electronilor şi în general tinde să
mărească multiplicarea şi energia electronilor, ceea ce conduce la
creşterea în continuare a curentului de descărcare şi densităţii ionilor,
şi micşorarea căderii de tensiune dintre electrozi. Când întinderea
sarcinii spaţiale a ionilor pozitivi este de acelaşi ordin de mărime ca şi
spaţiul dintre electrozi, electronii nu mai pot difuza liber şi se formează
o regiune de cvasineutralitate în regiunea dinspre anod a descărcării, în
care electronii şi ionii difuzează cu aceeaşi viteză (difuzie ambipolară).
Această regiune cvasineutră este o plasmă. O plasmă slab ionizată
reprezintă un sistem complex în care electroni, ioni pozitivi, specii
excitate şi fotoni interacţionează împreună şi cu câmpul electric.
Câmpul electric în regiunea de plasmă se micşorează iar
căderea de potenţial se redistribuie în regiunea dintre catod şi plasmă,
până sunt îndeplinite din nou condiţii de echilibru. Acest nou regim
corespunde descărcării luminiscente şi este caracterizat printr-o
emisiune luminoasă intensă rezultată din dezexcitările atomilor şi
moleculelor, a căror excitare s-a produs prin ciocniri electronice.
Descărcarea luminiscentă decurge la o tensiune mai mică decât
tensiunea de străpungere, tensiunea minimă depinzând de amestecul de
gaze şi de catodul materialului (200 V este o valoare tipică). Tensiunea
minimă este numită, în general, tensiune de stingere a PDP în curent
continuu.
Faptul că descărcarea poate decurge la o tensiune mai mică
decât cea de străpungere este fundamental pentru funcţionarea PDP,
asigurând limitele tensiunii de operare în mod bistabil. Acest fapt
permite adresarea unei anumite celule din panoul displei, fără a
schimba starea celorlalte celule.
Principiul de funcţionare a PDP. In PDP lumina fiecărui
element al imaginii este emisă de plasma creată de o descărcare
electrică. Dimensiunile descărcării sunt în jur de 100 µm la o presiune
de câteva sute de torr, iar tensiunea aplicată între electrozi este între
100-200 V. In cea mai simplă configuraţie, un PDP constă din două
plăci de sticlă având depuse pe una din feţe benzi conductoare paralele,
subţiri; aceste benzi servesc drept electrozi (Fig. 7.4). Plăcile sunt
fixate faţă în faţă astfel ca benzile să fie perpendiculare între ele iar
spaţiul dintre ele este umplut cu un amestec de gaze rare. Fiecare pixel
aflat la intersecţia unei linii cu o coloană de electrod poate fi iluminată
independent când se aplică un puls de tensiune între cei doi electrozi.
 109

Pulsul de tensiune duce la străpungerea gazului şi formarea unei

plasme slab ionizate care emite lumină vizibilă sau ultravioletă.
sticlă

dielectric

substanţă
fosforescentă

dielectric

gaz
lumină
UV (neon-xenon)
vizibilă

MgO

electrozi
Fig. 7.4

Lumina vizibilă din descărcare este folosită în displeiurile

monocrome. In displeiurile color este folosită emisiunea UV din
descărcare spre a excita o substanţă fosforescentă în cele trei culori
fundamentale (un pixel de pe ecran include trei celule de descărcare).
Amestecuri tipice de gaze rare folosite în PDP color sunt neon-xenon
şi heliu-xenon, în care fotonii UV cu lungimea de undă 147 nm sunt
emişi de către atomii excitaţi de xenon Xe*(3P1) şi cu lungimea de undă
150 nm respectiv 173 nm de către moleculele excimer de xenon
Xe2*(Ou+), Xe2*(3Σu+) şi Xe2*(1Σu+). Alegerea procentajului de gaz
tampon (heliu sau neon) rezultă din compromisul între tensiune de
lucru joasă (mai mult gaz tampon) şi o emisie mai puternică de UV
(mai mult xenon). Speciile excitate sunt create în timpul descărcării
prin ciocniri cu electronii a atomilor de xenon în starea fundamentală
urmată de reacţiile de transfer a excitaţiei. Energia necesară
electronilor pentru excitarea atomilor de xenon este furnizată de
câmpul electric intens .
PDP sunt realizate cu comanda fie în curent alternativ (ac) fie
în curent continuu (cc). In PDP cc electrozii sunt în contact cu
amestecul de gaz în timp ce în dispozitivele ac electrozii sunt acoperiţi
cu un strat de dielectric. Ne vom referi în continuare la PDP ac.
 110

Straturile dielectrice sunt acoperite cu un strat de oxid de

magneziu (MgO). Rolul filmului de MgO este să protejeze stratul de
dielectric şi să micşoreze tensiunea de descărcare datorită
coeficientului de emisie secundară mare al MgO la bombardamentul cu
ioni de neon. In unele PDP geometria celulei include, pe una din plăci,
creste (nervuri) cu rol de barieră dielectrică, paralele cu electrozii spre
a realiza o separare fizică a celulelor adiacente şi a evita descărcări
încrucişate.
In timpul funcţionării, se aplică permanent o tensiune sub
formă de impulsuri dreptunghiulare (tensiune de susţinere) pe
electrozii linii şi coloane. Amplitudinea acestei tensiuni este mai mică
decât tensiunea de străpungere. Pentru a aprinde un element, peste
tensiunea de susţinere se aplică o tensiune suplimentară între linia şi
coloana care definesc o celulă: ca urmare ia naştere o descărcare şi se
emit fotoni UV. Această descărcare conduce la acumularea unei sarcini
(sarcină de memorie) pe straturile de dielectric care apoi stabileşte o
tensiune opusă celei aplicate. Această reducere a căderii de tensiune
conduce la stingerea descărcării. Când se inversează polaritatea,
tensiunea datorată sarcinii de memorie se adaugă la tensiunea aplicată
şi celula de descărcare se aprinde din nou. Astfel se realizează o
descărcare pulsantă în celulă la fiecare semiperioadă, când pixelul este
aprins. Pentru a şterge pixelul, un alt puls de tensiune este suprapus
peste tensiunea de susţinere, cu o amplitudine astfel încât sarcina de
memorie să fie anulată după pulsul de descărcare. Frecvenţele de
susţinere tipice sunt de ordinul 50 kHz iar durata unui puls tipic pentru
un amestec 90% Ne-10%Xe cu distanţa dintre plăci (gap) 100 µm la
600 Torr este de 20 ns. Starea “aprinsă” este astfel o succesiune de
pulsuri de descărcare de 20 ns la 100 kHz. Durata pulsului poate fi
puternic afectată de amestecul de gaz şi de geometrie.
Celulele pot fi numai în stare “aprinsă” sau “stinsă” şi este
imposibil să se moduleze intensitatea luminoasă a pulsului de
descărcare. Scara de gri (intensitate variabilă) poate fi obţinută prin
folosirea unei modulări ciclice de serviciu (suplimentare), adică prin
modularea duratei stării “aprinse” (strălucirea aparentă este media
temporală a strălucirii corespunzătoare unui puls de descărcare).

7.4 Xerografia

Xerografia ( “scrierea uscată”) este un procedeu de imprimare a

textelor şi imaginilor pe cale electrostatică. Procesul xerografic
cuprinde, în principal, următoarele patru etape (Fig. 7.5):
Pe placa subţire de material fotoconductor, depusă pe un
material metalic, se formează imaginea electrostatică a obiectului. Un
fotoconductor este un material bun izolator la întuneric, dar care
devine conductor electric când este expus la lumină. La întuneric, pe
suprafaţa fotoconductorului se depune uniform sarcină electrostatică.
Această încărcare se realizează printr-o descărcare electrică de tip
corona pozitivă în jurul unui electrod filiform aflat la circa +5000 V. In
 111

vecinătatea firului câmpul electric atinge valori atât de mari încât

produce străpungerea gazului, formându-se electroni liberi şi ioni

Fig. 7.5

pozitivi. Electronii din această descăcare corona sunt antrenaţi spre fir
iar ionii pozitivi spre faţa fotoconductorului. Această descărcare
corona se deplasează odată cu firul peste suprafaţa fotoconductorului,
încărcându-l cu sarcină la un potenţial de cca +1000V (Fig. 7.5 a). Din
această cauză, la interfaţa metal-semiconductor apare, prin inducţie, o
sarcină de semn opus. La întuneric, fotoconductorul nu are sarcini
libere mobile şi în secţiunea stratului de dielectric, gros de numai
50µm , există o diferenţă de potenţial mare.
Pe faţa dielectricului se proiectează apoi imaginea
documentului de copiat. In regiunile luminoase, fotonii absorbiţi
crează perechi electron-gol de sarcini mobile (fig. 7.5 b).
Fotogenerarea acestor sarcini libere depinde nu numai de
fotoconductor, de lungimea de undă folosită şi de intensitatea luminii
incidente ci şi de câmpul electric prezent în el. Acest câmp intens
(1000 V / 50µm =2⋅107 V/m ) ajută la separarea perechii electron-gol.
Electronii sunt antrenaţi de câmp spre faţa pozitivă iar golurile spre cea
negativă, unde neutralizează sarcinile de sens opus. In zonele iluminte
intens sarcina creată în prima etapă este anihilată total, în cele mai slab
iluminate - este redusă parţial, iar în cele neiluminate ea rămâne
 112

nemodificată. Astfel imaginea optică este convertită într-o imagine

electrostatică. Pentru a developa această imagine electrostatică,
particule fine de pigment (toner) încărcate negativ sunt presărate pe
placă şi sunt reţinute de regiunile de pe aceasta încărcate pozitiv (fig.
7.5 c). Se formează astfel imaginea vizibilă pe placă. Tonerul este apoi
transferat (fig. 7.5 d) pe o foaie de hârtie care a fost în prealabil
încărcată pozitiv. O încălzire de scurtă durată a hârtiei topeşte tonerul
pe aceasta, permanentizând aderenţa.
Placa este apoi pregătită pentru un nou proces de reproducere,
mai întâi prin îndepărtarea mecanică a particulelor de toner rămase şi
apoi ştergerea imaginii electrostatice printr-o expunere intensă la
lumină.
In copiatoarele de mare viteză stratul fotoconductor este depus
pe un tambur rotitor, de-a lungul perimetrului său realizându-se
succesiv etapele de mai sus.

Întrebări pentru verificarea însuşirii cunoştinţelor şi

pentru evaluare:
1. Care sunt tipurile de procese cuantice posibile
între două nivele energetice ale unui atom ?
2. Care este principiul de funcţionare al unui
dispozitiv LASER ?
3. Care este fenomenul fizic pe care se bazează
transmisia luminii prin fibra optică ?
4. Ce este plasma ?
5. Ce efect fizic se utilizează în copierea xerox ?