Sunteți pe pagina 1din 135

DAN STOIA

MAŞINI ŞI ACŢIONĂRI ELECTRICE

CURS PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNT CU FRECVENŢĂ REDUSĂ

2010

INTRODUCERE Transformatoarele şi maşinile electrice reprezintă elemente componente de bază ale unui sistem electroenergetic. Producerea energiei electrice în sistemele electroenergetice are loc în principal în sisteme fizice dinamice numite generatoare electrice şi constă în conversia energiei mecanice în energie electrică prin procedeul electromagnetic. Transportul economic la distanţă şi distribuţia energiei electrice în curent alternativ la alţi parametri decât cei potriviţi pentru generatoarele electrice sunt posibile prin utilizarea transformatoarelor electrice. Puterea totală a transformatoarelor electrice instalate într-un sistem electromagnetic este aproape de trei ori puterea produsă de generatoarele electrice din sistem.

1. ELEMENTE CONSTRUCTIVE DE BAZĂ ALE MAŞINILOR ELECTRICE

Din punct de vedere al fenomenelor electromagnetice care se desfăşoară în maşină în

procesul de conversie a energiei, maşinile electrice prezintă două organe distincte: indusul şi inductorul. Se numeşte inductor partea maşinii care conţine înfăşurarea şi care la funcţionarea în gol, produce câmpul magnetic principal. Cealaltă parte a maşinii se numeşte indus. Unele categorii de maşini (de c.c. sau c.a. cu colector) mai prezintă un al treilea organ caracteristic – colectorul, care îndeplineşte rolul de convertizor de frecvenţă. Din punct de vedere cinematic, la maşinile electrice propriu-zise, indusul şi inductorul formează două organe distincte numite şi armături (stator sau rotor). Marea majoritate a maşinilor electrice actuale au una din armături şi din această cauză se mai numesc şi maşini electrice rotative. Spaţiul ocupat de aer, dintre cele două armături se numeşte întrefier. Din punct de vedere constructiv, orice maşină electrică prezintă următoarele sisteme distincte: sistemul electric, sistemul magnetic, sistemul mecanic, sistemul de răcire (ventilaţie) şi în unele cazuri sistemul de măsură, reglare şi protecţie.

a) Sistemul electric constă din una sau mai multe înfăşurări distribuite în crestături, la periferia dinspre întrefier, a celor două armături, sau ca bobine concentrate. Aceste înfăşurări sunt izolate electric atât de sistemul magnetic cât şi de celelalte părţi ale maşinii.

b) Sistemul magnetic, constă dintr-un miez feromagnetic separat în două de întrefier. Acest miez feromagnetic se realizează din tole de oţel electrotehnic sau din oţel masiv.

c) Sistemul mecanic reuneşte toate elementele componente ale maşinii şi trebuie să asigure rigiditatea acesteia, posibilităţile de ridicat şi de transportat. Sistemul mecanic constă dintr-un arbore pe care se dispune rotorul (direct sau prin intermediul unui butuc), din rulmenţi, scuturi sau picioare port-lagăr, carcasă de susţinere etc.

d) Sistemul de răcire depinde de puterea maşinii, de condiţiile climaterice ale

mediului ambiant în care va funcţiona, de viteza de rotaţie etc. El constă în general, dintr-un sistem de ventilatoare, dispuse în interiorul sau în exteriorul maşinii, dintr- un sistem de canale radiale şi axiale şi din agentul de răcire (apă, aer, ulei mineral, hidrogen, alte substanţe lichide sau gazoase, care în anumite cazuri au şi rolul de izolant electric). Terminologia subansamblelor şi pieselor componente ale maşinilor electrice este data de STAS 4861/2; termenii pentru perii, portperii, colectoare, inele, sunt daţi în STAS 8786-71. Formele constructive şi simbolizarea modurilor de montaj ale maşinilor electrice rotative sunt date în STAS 3998/1,2-74, iar gradele normale de protecţie în STAS 626-71 pentru maşinile

2

rotative şi în STAS 5680-71 pentru transformatoare. Simbolizarea modurilor de răcire este dată în STAS 10536-76.

2. MAŞINA ELECTRICĂ IDEALIZATĂ.

În scopul simplificării rezolvării matematice a problemelor de proiectare şi funcţionare pe care le ridică maşinile electrice rotative, la baza teoriei acestora se situează aşa-numita maşină idealizată. Particularităţile acestei maşini, în comparaţie cu cea reală sunt următoarele

[13]:

a. suprafeţele statorului şi rotorului care mărginesc întrefierul se consideră netede, neglijându-se influenţa crestăturilor asupra câmpului magnetic din întrefier;

b. bobinele înfăşurărilor se consideră confecţionate din conductoare filiforme şi

dispuse la periferia netedă a armăturilor;

c. maşina se consideră că are o lungime axială foarte mare pentru a se neglija influenţa părţilor frontale şi a se considera câmpul magnetic bidimensional;

d. permeabilitatea magnetică a armăturilor se consideră infinită în raport cu

permeabilitatea aerului;

e.

proprietăţile câmpurilor rămân neschimbate dacă maşina se desfăşoară în plan.

3.

MĂRIMILE UTILIZATE ÎN CONSTRUCŢIA MAŞINILOR ELECTRICE

Maşinile şi transformatoarele electrice a căror funcţionare se bazează pe legile fenomenelor inducţiei electromagnetice, se construiesc cu ajutorul materialelor active (pentru realizarea miezului feromagnetic şi a înfăşurărilor), materialelor electroizolante (care asigură închiderea curenţilor prin anumite circuite electrice) şi a materialelor constructive cu rol de susţinere sau de protecţie (carcasă, scuturi, lagăre, arbore, etc.). Materialele active, împreună cu materialele electroizolante formează grupa materialelor electrotehnice. Din categoria materialelor active fac parte conductoarele electrice şi materialele magnetice. Materialul electroconductor cel mai folosit pentru conductoarele înfăşurărilor este cuprul (de puritate 99,9%). Conductoarele din aluminiu se utilizează în construcţia transformatoarelor electrice (cu puteri până la 10 MVA) precum şi în construcţia înfăşurărilor motoarelor asincrone. Alama este folosită în construcţia înfăşurărilor în colivie şi a bornelor. Materialele magnetice servesc la construcţia circuitului magnetic, prin care se închide fluxul magnetic principal al maşinii. Printre acestea amintim oţelul electrotehnic şi magneţii permanenţii. Oţelul electrotehnic cu un conţinut redus de carbon, sub 0,1% se foloseşte sub forma masivă sau sub formă de tablă de (0,1 ÷ 2)mm grosime. Uzual oţelul electrotehnic se aliază cu siliciu (0,8 ÷ 4)% care are rolul de a creşte rezistivitatea electrică (0,4 ÷ 0,65)Ωmm 2 /m şi prin urmare de a micşora pierderile produse prin curenţi turbionari.

Materialele electroizolante sunt utilizate pentru a asigura izolarea materialelor active unele faţă de altele şi izolarea înfăşurării formată din conductoare faţă de piesele constructive metalice. De caracteristicile fizice ale materialelor electroizolante depinde viaţa maşinii. În funcţie de valoarea temperaturii admisibile la care poate funcţiona materialul izolant timp îndelungat, s-au definit 7 clase de izolaţie şi anume:

- clasa Y, având temperatura admisibilă de 90 o C, din care fac parte bumbacul, mătasea naturală, hârtia, lemnul, cartonul electrolitic, cauciucul natural;

- clasa A, temperatura admisibilă 105 o C, cuprinde materialele din clasa Y impregnate într-un lac pe bază de răşini naturale, în uleiuri sau lacuri poliamidice; - clasa E, temperatura admisibilă 120 o C, cuprinde emailurile, răşinile de turnare

3

epoxidice, poliesterice, mase bituminoase şi alte materiale sintetice;

- clasa B, temperatura admisibilă 130 o C, cuprinde fibre şi ţesături de sticlă, azbest, produse de mică, lacuri organice, răşini termostabile;

- clasa F, temperatura admisibilă 155 o C, din care fac parte fibrele şi ţesăturile de sticlă, azbestul, produsele de mică, impregnate cu răşini siliconice sau aldehidice;

- clasa H, temperatura admisibilă 180 o C, cuprinde materiale neorganice ca: mica,

azbest, sticlă impregnate cu răşini siliconice selecţionate;

- clasa C, temperatura admisibilă peste 180 o C, cuprinde mică, porţelanul, ceramica,

sticla, cuarţul. Clasa de izolaţie a unei maşini este dată de clasa de izolaţie a materialelor solicitate

termic.

4. CLASIFICĂRI ALE MAŞINILOR ELECTRICE

După forma de variaţie în timp a curentului la bornele maşinii se împart în maşini de curent continuu şi maşini de curent alternativ. Maşinile de curent alternativ (c.a.) se împart în două mari clase: maşini sincrone şi maşini asincrone. După poziţia polilor inductori maşinile pot fi maşini heteropolare (la care parcurgând periferia indusului, sensul inducţiei magnetice în întrefier este variabil) sau maşini unipolare (la care parcurgând periferia indusului, sensul inducţiei magnetice în întrefier este invariabil). După felul excitaţiei maşinile pot fi: maşini electrice cu excitaţie în curent continuu (c.c.) cum ar fi maşinile de c.c., sincrone, comutatoare şi cu excitaţie in c.a. (maşinile asincrone). Maşinile electrice pot fi clasificate şi după principalele părţi componente în maşini cu colector (maşini de c.c. heteropolare, maşini asincrone cu colector, comutatoare, maşini de c.a. cu colector) şi în maşini fără colector (maşini sincrone, maşini asincrone fără colector). Funcţie de poziţia indusului şi inductorului există maşini cu indusul interior şi inductorul exterior şi invers.

4

CAPITOLUL I

TRANSFORMATORUL

1.1. Istoric

Funcţionarea transformatorului electric se bazează pe fenomenul inducţiei electromagnetice, descoperit în anul 1831 de Faraday. Primul transformator propriu-zis, construit ca aparat static, cu circuit magnetic închis, preconizat încă din 1856 de Valery, a fost creat de Gaulard şi Gibbs în Anglia în anul 1883 şi a fost folosit pentru alimentarea lămpilor cu arc electric. Acest transformator nu diferă, în linii generale, de transformatorul actual. O construcţie şi mai apropiată de cea actuală apare în 1885 la firma Ganz din Budapesta şi este datorată lui Zipernovsky, Deri şi Blathy. Toate aceste transformatoare serveau pentru alimentarea lămpilor cu arc. Adevăratul domeniu de dezvoltare al transformatorului a fost acela al ridicării sau coborârii tensiunilor electrice, mai întâi sub forma curentului alternativ monofazat, apoi trifazat. Primul transformator răcit cu ulei a fost construit în anul 1891 de către C. Braun, având puterea de 5 kVA şi tensiunea înaltă de 30.000 V. Se poate spune că la sfârşitul secolului XIX, tehnica de construcţie a transformatorului electric de tensiune, sub forma pe care o cunoaştem astăzi, era complet pusă la punct.

1.2. Elemente constructive ale transformatorului electric

Transformatorul electric se compune din următoarele elemente constructive de bază:

miezul magnetic, înfăşurările primară şi secundară (eventual mai multe înfăşurări secundare) şi cuva cu elementele aferente, dacă transformatorul este scufundat în ulei. a. Miezul magnetic serveşte la închiderea fluxului magnetic principal al transformatorului şi este constituit din tole de diferite grosimi, izolate cu lac, oxizi ceramici sau hârtie, şi îmbinate la colţuri la 90 o , la 45 o sau la 45 o ±15 o . Grosimea tolelor este funcţie de frecvenţa la care funcţionează transformatorul şi variază în limitele (0,15÷0,5)mm. Pentru frecvenţa de 50 Hz uzual se folosesc tole cu grosimea de 0,35 mm. În ultimul timp se folosesc tole laminate la rece (oţel texturat) care au pierderi specifice mici, inducţii de saturaţie mai mari, prezentând o puternică anizotropie magnetică. În lungul liniei de laminare permeabilitatea magnetică este mult mai mare decât în sens transversal. Tolele din oţel, laminate la rece, sunt mai scumpe în comparaţie cu cele laminate la cald. În figura 1.1. se prezintă câteva tipuri constructive de miezuri pentru transformatoarele electrice. Miezurile transformatoarelor electrice: a-miez magnetic în formă de U pentru transformator monofazat de mică putere; b-miez magnetic în formă de E (în manta) pentru transformator monofazat de mică putere; c-miez magnetic format din tole U şi I, pentru transformator monofazat; d-două straturi succesive ale tolelor unui miez magnetic de transformator monofazat, asamblat din tole I, prin ţesere la 90 o ; e-miez magnetic pentru transformator trifazat cu coloane executate în trei trepte; f-două straturi succesive ale tolelor unui miez magnetic pentru transformator trifazat, asamblat din tole I prin ţesere la 90 o .

5

La transformatoarele de mare putere se folosesc îmbinări la 45 o sau la 45 o ±15 o . Se foloseşte de asemenea miezul magnetic în dublă ramă când acesta se realizează din tole laminate la rece, rezultând o diminuare importantă a pierderilor în colţurile miezului feromagnetic. O economie de material magnetic de 15-20% se obţine dacă se folosesc miezuri toroidale (bobinate). În acest caz înfăşurările transformatorului formează un tor cilindric cu secţiunea rectangulară, iar miezul magnetic este constituit dintr-o bandă de oţel magnetic laminat la rece, rulat în jurul torului format de înfăşurări, cum se arată în figura 1.2. 1-miezul magnetic; 2-înfăşurările.

în figura 1.2. 1-miezul magnetic; 2-înfăşurările. Fig.1.1. Fig.1.2. b. Înfăşurările transformatorului se

Fig.1.1.

figura 1.2. 1-miezul magnetic; 2-înfăşurările. Fig.1.1. Fig.1.2. b. Înfăşurările transformatorului se execută

Fig.1.2.

b. Înfăşurările transformatorului se execută din conductor de cupru sau aluminiu, dreptunghiular sau rotund, izolat cu email, hârtie, ţesătură de sticlă, etc. Înfăşurările pot fi cilindrice stratificate sau în galeţi, aşezate suprapus pe coloana transformatorului (uzual lângă coloană se aşează înfăşurarea de joasă tensiune) sau pot fi alternate pe coloana transformatorului cum se arată în figura 1.3.

6

Înfăşurările transformatorului se consolidează, la transformatoarele mici cu bandă textilă iar la cele mari cu pene şi distanţoare izolate. Înfăşurările se impregnează pentru mărirea rigidităţii dielectrice şi a rezistenţei mecanice. În reţelele de distribuţie, pe partea de înaltă tensiune a înfăşurării se prevăd prize de reglaj a tensiunii în gol în limitele ±5%.

prize de reglaj a tensiunii în gol în limitele ±5%. Fig.1.3. In figura 1.3. sun reprezentate

Fig.1.3.

In figura 1.3. sun reprezentate infăşurări ale transformatoarelor monofazate: a-înfăşurări cilindrice concentrice, stratificate; b-înfăşurări cilindrice concentrice; înfăşurarea de joasă tensiune este stratificată şi înfăşurarea de înaltă tensiune este formată din galeţi; c-înfăşurări din galeţi alternaţi.

c. Cuva transformatorului, dacă aceasta are răcire în ulei, se confecţionează din oţel, fiind dreptunghiulară sau ovală. Pereţii cuvei pot fi netezi ondulaţi, sau pot prezenta elemente suplimentare de răcire cum ar fi ţevi rotunde sau ovale, ţevi cu lire sau radiatoare. Pe capacul cuvei sunt fixaţi izolatorii transformatorului cu ajutorul cărora se trec prin capacul cuvei bornele înfăşurărilor transformatorului. În figura 1.4. se prezintă principalele elemente constructive ale unui transformator electric trifazat, în ulei.

7

Fig.1.4. In figura 1.4. este reprezentata secţiune longitudinală printr-un transformator trifazat de 1.000 kVA,

Fig.1.4.

In figura 1.4. este reprezentata secţiune longitudinală printr-un transformator trifazat de 1.000 kVA, 6kV/0,4kV, 50 Hz: 1-miezul feromagnetic; 2-înfăşurarea de joasă tensiune; 3- înfăşurarea de înaltă tensiune; 4-comutatorul de prize; 5-consola de fixare a jugurilor; 6-tiranţi de ridicare a părţii detaşabile; 7-capul cuvei; 8-izolator de joasă tensiune; 9-izolator de înaltă tensiune; 10-conservatorul de ulei folosit la preluarea variaţiilor posibile de volum ale uleiului din cuvă, cu temperatura; 11-cuva; 12-releu de gaze, care deconectează transformatorul când apar gaze în interiorul cuvei, ca urmare a unor încălziri locale excesive; 13- robinet de golire ulei; 14-indicatorul de nivel al conservatorului; 15-elemente de răcire ale transformatorului (ţevi sub formă de liră); 16-cărucior.

1.3. Mărimile nominale ale transformatorului

Serviciul nominal de funcţionare al unui transformator este acel serviciu pentru care se proiectează transformatorul şi la care trebuie să funcţioneze fără ca temperatura în diferite zone să depăşească limitele impuse de normele tehnice în vigoare pentru clasa materialelor electroizolante utilizate. Regimul normal de funcţionare, caracteristic serviciului nominal, se caracterizează prin datele nominale înscrise pe tăbliţa indicatoare, fixată pe transformator la un loc vizibil şi uşor accesibil. Un transformator este caracterizat de următoarele date nominale:

8

a. Puterea nominală este puterea aparentă la bornele circuitului secundar exprimată în VA sau kVA, pentru care nu sunt depăşite limitele de încălzire a elementelor transformatorului în condiţiile prevăzute de STAS 1703-67. b. Tensiunea nominală primară este tensiunea care trebuie aplicată la bornele înfăşurării primare în regimul său nominal de funcţionare.

c. Tensiunea nominală secundară, la transformatoarele cu puteri peste 10 kVA, este

tensiunea care rezultă la bornele înfăşurării secundare atunci când transformatorul funcţionează în gol şi se aplică primarului tensiunea nominală primară, comutatorul de prize al transformatorului fiind pus pe priza nominală. În transformatoarele mici, cu puteri sub 10 kVA, tensiunea nominală secundară este cea corespunzătoare curentului secundar nominal (STAS 1703-67 sau STAS 3532-73).

d. Raportul nominal de transformare este dat de raportul dintre tensiunea nominală

primară şi secundară, la mersul în gol.

e. Curenţii nominali primar şi secundar, sunt curenţii de linie care rezultă din valorile nominale ale puterii şi tensiunilor.

f. Tensiunea de scurtcircuit nominală este tensiunea care trebuie aplicată circuitului de

înaltă tensiune al transformatorului, pentru ca acest circuit să fie parcurs de curentul nominal, atunci când circuitul de joasă tensiune este legat în scurtcircuit, transformatorul fiind pe priza nominală şi temperatura înfăşurărilor fiind egală cu temperatura convenţională de lucru (75 o C pentru clasele de izolaţie A, E şi B şi 115 o C pentru clasele F şi H). Încercările necesare verificării datelor nominale ale transformatoarelor electrice sunt date în STAS 3035-65 pentru cele mari şi în STAS 3532-73 pentru cele mici.

1.4. Principiul de funcţionare a transformatorului monofazat

Fie un transformator monofazat având înfăşurarea primară notată cu AX şi înfăşurarea secundară notată cu ax, cum se arată în figura 1.5. Înfăşurarea primară este alimentată cu tensiunea u 1 , variabilă în timp şi va absorbi curentul i 1 , sensurile lui u 1 şi i 1 fiind asociate regulii de la receptoare. Ea are w 1 spire. Curentul electric i 1 va produce în miezul feromagnetic al transformatorului un flux magnetic Ф m variabil în timp care înlănţuie şi înfăşurarea secundară ax, inducând în ea o t.e.m. proporţională cu numărul w 2 de spire al acestei înfăşurări. Dacă la bornele înfăşurării secundare se leagă o sarcina având impedanţa Z formată dintr-o rezistenţă R, o inductivitate L şi o capacitate C, atunci aceasta va fi străbătută de curentul i 2 (u 2 şi i 2 au sensurile asociate regulii de la generatoare).

i 2 au sensurile asociate regulii de la generatoare). Fig.1.5. În consecinţă, transformatorul electric absoarbe

Fig.1.5.

În consecinţă, transformatorul electric absoarbe prin înfăşurarea primară puterea instantanee u 1 i 1 de la reţeaua de alimentare şi cedează pe la bornele înfăşurării secundare puterea instantanee u 2 i 2 . Transferul de putere se face prin intermediul câmpului electromagnetic şi nu pe cale galvanică. Făcând abstracţie de pierderile în transformator avem relaţia u 1 i 1 =u 2 i 2 încât putem afirma că transformatorul schimbă valoarea tensiunii reţelei u 1 la valoarea u 2 , care convine sarcinii, asigurând în acelaşi timp şi o izolare între circuitele primar şi secundar.

9

1.5. Ecuaţiile de funcţionare ale transformatorului monofazat

Solenaţia primară w 1 i 1 produce un câmp magnetic de excitaţie, iar solenaţia secundară w 2 i 2 (dacă presupunem transformatorul funcţionând în sarcină) produce un câmp magnetic suplimentar, de reacţie, care se suprapune peste câmpul de excitaţie, dând un câmp magnetic rezultant. Datorită saturaţiei magnetice, nu se poate şti ce parte din inducţia magnetică într-un punct oarecare al câmpului magnetic rezultant este produsă de solenaţia primară şi ce parte este produsă de solenaţia secundară, deoarece suprapunerea efectelor nu este posibilă. Dependenţa dintre fluxul magnetic rezultant φ şi solenaţia rezultantă θ o =w 1 i 1 +w 2 i 2 este neliniară şi este reprezentată în figura 1.6.a în care s-au neglijat pierderile prin histerezis ale miezului feromagnetic.

pierderile prin histerezis ale miezului feromagnetic. Fig.1.6. Urmărind spectrul liniilor de câmp din figura 1.5

Fig.1.6.

Urmărind spectrul liniilor de câmp din figura 1.5 se deduce că fluxul magnetic rezultant se împarte în trei categorii:

a) flux magnetic fascicular util φ, care înlănţuie cele w 1 spire primare şi cele w 2 spire

secundare dând fluxurile ψ u1 =w 1 φ şi ψ u2 =w 2 φ;

b) fluxul magnetic de dispersie ψ σ12 al înfăşurării primare în raport cu cea secundară,

produs de solenaţia primara w 1 i 1 , care se închide parţial prin miez, parţial prin aer şi care se înlănţuie numai cu spirele înfăşurării primare. Având în vedere că reluctanţa porţiunii de aer

aferente acestui flux este mult mai mare decât aceea a porţiunii de miez, putem spune ca acest flux este practic proporţional cu solenaţia primară w 1 i 1 , încât putem defini iductivitatea de dispersie a înfăşurării primare în raport cu înfăşurarea secundară L σ12 ,

cu relaţia ψ σ12 =L σ12 i 1 . Este evident că fluxul ψ σ12 <<ψ u1 dat fiind faptul că miezul magnetic, având permeabilitatea mult mai mare decât aerul, atrage majoritatea liniilor de câmp rezultant;

c) flux magnetic ψ σ21 de dispersie al înfăşurării secundare în raport cu înfăşurarea

primară. Analog avem relaţia ψ σ21 =L σ21 i 2 . Aşadar, fluxul total care străbate înfăşurarea primară este ψ 1 u1 + ψ σ12 =w 1 φ+L σ12 i 1 , iar cel care străbate înfăşurarea secundară ψ 2 u2 + ψ σ21 =w 2φ +L σ21 i 2 . Aplicăm legea inducţiei electromagnetice pe două contururi, de-alungul conductorului fiecărei înfăşurări, contururi care se închid pe la bornele celor două înfăşurări şi avem ecuaţiile (fig.1.5):

R

R

1

2

i

1

i

2

u

1

u

=

2

=

d

dt

(

w

1

d

10

dt

(

w

2

+

L

i

12 1

)

+

L

i

21 2

)

(1.1)

în care R 1 şi R 2 sunt rezistenţele celor două înfăşurări.

Relaţiilor de mai sus mai adăugăm ecuaţia de definiţie a solenaţiei rezultante θ o , ecuaţia sarcinii şi ecuaţia de legătură dintre fluxul magnetic φ şi solenaţia θ o , prin intermediul reluctanţei neliniare R μ , a miezului magnetic al transformatorului.

= wi + w i o 1 1 2 2 di 1 2 u =
=
wi
+
w i
o
1
1
2
2
di
1
2
u
=
R
i
+
L
+
i
2
2
2
dt
C
=
R
o

dt

(1.2)

Sistemul (1.1) şi (1.2) are ca necunoscute mărimile i 1 , i 2 , φ, u 2 , θ o şi este neliniar datorită reluctanţei R μ care este funcţie de curenţii i 1 şi i 2 şi de tensiunile u 1 şi u 2 . El nu poate fi rezolvat exact ci aproximativ.

Se presupune ca tensiunea primară este sinusoidală u 1 =U 1 2 sin ωt, curenţii i 1 , i 2 , fluxul φ, solenaţia θ o şi tensiunea u 2 vor fi nesinusoidale (dar periodice), datorită parametrului variabil R μ . Transformatoarele electrice se construiesc astfel încât R 1 I 1 (0,01÷0,02)U 1 şi ψ σ12 (0,03÷0,1)w 1 φ. Aşadar în prima ecuaţie (1.1) putem neglija căderile de tensiune R 1 i 1 şi

avem

L σ12 di 1 /dt

R 1 i 1 şi avem L σ 1 2 di 1 /dt d dt ,

d

dt

,

astfel

încât

avem

u 1 =U 1

t

2

2 sin .
2 sin
.

ωt

w 1

încât

U 2 1
U
2
1
U 2 1
U
2
1

sin tdt

=

sin w 1

w 1

Rezultă că la tensiunea primară u 1 sinusoidală, fluxul φ este aproximativ sinusoidal (abstracţie făcând de regimurile tranzitorii), având amplitudinea

m

=

U 2 1 w 1
U
2
1
w 1

(1.3)

Mai mult, fluxul maxim Ф m nu este practic influenţat de curenţii i 1 şi i 2 ci numai de tensiunea de alimentare U 1 . Dacă frecvenţa şi tensiunea U 1 se menţin constante, fluxul Ф m este practic independent de sarcina transformatorului fiind acelaşi atât la funcţionarea în gol cât şi la funcţionarea în sarcină. Vom considera dependenţa φ=f(θ o ) din figura 1.6.a, liniară, trecând prin punctul de coordonate (Ф m om ) şi prin origine (dreapta punctată). Este evident că la o tensiune data U 1 , fluxul Ф m este determinat şi odată cu el şi dreapta punctată din figura 1.6.a, adică de fapt este determinată şi reluctanţa R μ . Aşadar pentru o tensiune primară U 1 bine stabilită (în general transformatoarele se dimensionează pentru o tensiune primară dată şi unică) reluctanţa R μ capătă o valoare constantă şi sistemul (1.1) şi (1.2) devine liniar. În acest caz, la flux sinusoidal, solenaţia θ o este şi ea sinusoidala (curba punctată din figura 1.6.b) şi la fel şi curenţii i 1 şi i 2 încât sistemului (1.1) şi (1.2) i se pot aplica regulile de transcriere în complex simplificat. În complex, operatorul de derivare se înlocuieşte cu jω iar cel de integrare cu 1/jω.

11

Sistemul (1.1) şi (1.2) devine:

1

U 1 =R 1 I 1 +jωL σ12 I 1 +jωw 1 Ф m 2

U 1 =R 1 I 1 +jωL σ 1 2 I 1 +jωw 1 Ф m

(1.4)

1

-U 2 =R 2 I 2 +jωL σ21 I 2 +jωw 2 Ф m

2
2

(1.5)

Фm=

o 2
o
2

(1.6)

R

θ o =w 1 I 1 +w 2 I 2

U 2 =RI 2 +jωLI 2 + j C

Din consideraţiile de mai sus solenaţia θ o , la tensiunea U 1 dată, variază între limitele

θ om şi –θ om , practic independente de curenţii de sarcină. Determinarea solenaţiei θ o se face uşor pentru regimul particular de mers în gol al transformatorului când I 1 =I 1o şi I 2 =0, încât avem θ o =w 1 I 1o . Ecuaţia (1.7) capătă, prin urmare, forma:

w 1 I 1 +w 2 I 2 =w 1 I 1o

în care I 1o este curentul de mers în gol al transformatorului. În general I 1o =(0,02÷0,1)I 1N , încât

-w 2 I 2 . Cu I 1N s-a notat curentul

(1.7)

(1.8)

1

I 2
I 2

(1.9)

putem scrie că w 1 I 1o 0 şi deci w 1 I 1 +w
putem scrie că w 1 I 1o
0 şi deci w 1 I 1 +w 2 I 2
0
sau
w 1 I 1
nominal primar al transformatorului.
1
În ecuaţiile (1.4) şi (1.5) termenii
j
w
1
2
1 j 2
1
j
2

-E 2

sunt t.e.m. primară, respectiv secundară, ale transformatorului între care există relaţia evidentă E 1 /E 2 =w 1 /w 2 . Cum fluxul φ este practic produs de curentul I 1o , se poate considera că

=

-E 1 şi

w

2

=

m

m

E 1 =-jωL μ I 1o

şi

w

E 2 =-jωL μ w 2 I 1o ,

1

în

care

L μ = w

1 2 R μ

este

numită

inductivitatea

corespunzătoare fluxului magnetic util φ. Se mai notează cu X σ12 =ωL σ12 , X σ21 =ωL σ21 şi X μ =ωL μ , încât ecuaţiile (1.4) şi (1.5) capătă forma:

U 1 =R 1 I 1 +jX σ12 I 1 -E 1 =R 1 I 1 +jX σ12 I 1 +jX μ I 1o

(1.10)

w

-U 2 =R 2 I 2 +jX σ21 I 2 -E 2 =R 2 I 2 +jX σ21 I 2 +j w 2 X μ I 1o

1

(1.11)

1.6. Raportarea mărimilor secundare la primar

Studiul cantitativ, analitic şi grafic se simplifică, dacă înfăşurarea secundară reală este înlocuită cu o înfăşurare convenţională având acelaşi număr de spire ca şi înfăşurarea primară. Pentru ca această înlocuire să nu influenţeze regimul de funcţionare al transformatorului, trebuie ca toate mărimile care caracterizează înfăşurarea secundară să fie schimbate în consecinţă. Noile mărimi, numite raportate, şi notate cu (') se deduc din condiţia ca E 2 ' =E 1 şi puterea aparentă secundară, precum şi puterile activă şi reactivă secundare să nu se schimbe prin operaţia de raportare, adică:

w

1 E 2 ; U 2 ' = w
2 2

1 E 2 ; E 2 ' =

w

2

w

w

1 U 2

a. E 2 ' = E 1 = w

; U 2 ' = w 2 2 1 E 2 ; E 2 ' =

12

E w b. E 2 ' I 2 ' =E 2 I 2 , de
E
w
b. E 2 ' I 2 ' =E 2 I 2 , de unde I 2 ' = E 2 I 2 = w
1 I 2
'
2
2
2 2
I
w
2
1
c. R 2 ' I 2 '2 =R 2 I 2 2 , de unde R 2 ' =
R
=
2
'
I
w
2
2

d. X 2 ' I 2 '2 =X 2 I 2 2 , de unde X 2 ' =

I

2

I

'

2

2

X

2

=

w

1

w

2

R

2

2

X

2

Înmulţim ecuaţiile (1.11) cu raportul w 1 /w 2 şi se obţine ecuaţia de tensiuni a secundarului scrisă în mărimi raportate:

-U 2 ' = R 2 ' I 2 ' +jZ ' σ21 I ' 2 =E ' 2

(1.12)

Asemănător ecuaţia corespunzătoare sarcinii se scrie în mărimi raportate. Sistemul de

ecuaţii care descrie funcţionarea în regim permanent al transformatorului capătă forma:

U 1 =R 1 I 1 +jX σ12 I 1 -E 1

-U ' 2 =R 2 I ' 2 +jX ' σ21 I ' 2 -E ' 2

E 1 =E ' 2 =-jX μ I 1o I 1 +I 1 =I 1o U ' 2 =R ' I ' 2 +jX ' I ' 2

2

în care R ' =

w

1

w

2

R

şi X ' =

w

1

2

w

2

L

1

C

(1.13)

(1.14)

(1.15)

(1.16)

(1.17)

1.7. Ecuaţiile transformatorului luând în considerare şi pierderile în fier

În paragrafele precedente s-au neglijat pierderile în fier P Fe , formate din pierderile prin histerezis P H şi pierderi prin curenţi turbionari P F , P Fe =P H +P F . Dacă P H ≠0, caracteristica de magnetizare din figura 1.6.a, se înlocuieşte cu un ciclu de histerezis, în care caz, liniarizarea fenomenelor se face înlocuind ciclul real de histerezis, cu unul eliptic, având aceiaşi arie. În acest caz solenaţia rezultantă θ o este sinusoidală, dar defazată în avans cu unghiul α faţă de fluxul Ф m . Unghiul de avans este dat de relaţia

P

H

sin α= E

1

I

1o

(1.18)

în care I 1o este valoarea efectivă a armonicii fundamentale a curentului de mers în gol. Dacă se consideră acum şi P F ≠0 atunci solenaţia θ o este în avans faţă de fluxul magnetic util Ф m cu unghiul β dat de relaţia:

P

Fe

sin β= E

1

I

1o

(1.19)

Prin urmare ecuaţiile (1.13) ÷(1.17) rămân valabile şi pentru cazul P Fe ≠0 cu singura

13

deosebire că între solenaţia θ o şi fluxul magnetic Ф m intervine defazajul β, acelaşi cu defazajul dintre curentul I 1o şi fluxul Ф m . Totul se întâmplă ca şi cum curentul I 10 ar avea două componente I μ şi I w , prima numită componentă de magnetizare este în fază cu fluxul Ф m şi a doua numită componentă wattată sau de pierderi în fier, în cuadratură cu fluxul magnetic Ф m . Este evident că se poate introduce o rezistenţă echivalentă R w corespunzătoare pierderilor în fier, dată de relaţia R w =E 1 2 /P Fe =P Fe /I w 2 . Componenta I w este în cuadratură cu fluxul Ф m , deoarece, t.e.m. induse în tolele circuitului feromagnetic de fluxul Ф m sunt în cuadratură cu acest flux, iar curenţii turbionari induşi sunt în fază cu aceste t.e.m., întrucât reactanţele căilor de închidere ale curenţilor turbionari prin tole sunt aproape neglijabile. Aşadar luarea în consideraţie a pierderilor în fier, lasă neschimbate relaţiile (1.13), (1.14) şi (1.17). Celelalte două se schimbă în felul următor

E 1 =E ' 2 =-jX μ I μ =-R w I w

(1.20)

I 1 +I ' 2 =I 1o =I μ +I w

(1.21)

Avantajele raportării înfăşurării secundare la înfăşurarea primară sunt următoarele: a)

În ecuaţiile (1.13) şi (1.14), apare aceeaşi t.e.m., E 1 =E ' 2 , de aceea se poate construi pentru transformator o schemă echivalentă având circuitul secundar cuplat galvanic cu circuitul primar;

b) Înfăşurarea raportată are practic aceeaşi rezistenţă şi aceiaşi reactanţă cu înfăşurarea la care

se raportează (R ' 2 R 1 , X ' σ21 X σ12 ), de aceea mărimile circuitului secundar sunt comparabile cu cele ale circuitului primar, acest lucru fiind foarte util mai ales la transformatoarele cu rapoarte mari de transformare;

c) se poate desena la scară o diagramă de fazori în care fazorii mărimilor aferenţi circuitelor

primar şi secundar sunt aproximativ egali.

1.8. Diagrama de fazori a transformatorului

Ecuaţiile (1.13), (1.14), (1.17), (1.20) şi (1.21) se reprezintă fazorial ca în figura 1.7. Se consideră cunoscuţi parametrii transformatorului şi I μ , I w , I ' 2 şi φ 2 (defazajul dintre I ' 2 şi U ' 2 ). Se alege originea de fază a fluxului Ф m , se duce I μ , apoi I w perpendicular pe Ф m şi rezultă I 1o . Se ia apoi I ' 2 , şi conform relaţiei (1.21) se duce I 1 . Se duce E ' 2 Ф m . Se construiesc contururile date de ecuaţiile (1.14) şi (1.13), rezultând tensiunile U ' 2 şi U 1 .

1.9. Schema echivalenţă în T a transformatorului

Cu ajutorul ecuaţiilor transformatorului (1.13), (1.14), (1.17), (1.20) şi (1.21) se poate desena şi schema echivalentă în T a transformatorului, această schemă are forma din figura

1.8.

Folosind schema echivalentă, care este un cuadripol în T, se poate studia analitic sau experimental transformatorul monofazat. Ea descrie comportarea transformatorului real în orice regim de funcţionare, verificând aceleaşi ecuaţii ca şi transformatorul real. Deseori, mai ales la transformatoarele de mare putere, curentul I 1o 0, în acest caz schema echivalentă şi diagrama de fazori se simplifică şi arată ca în figura 1.9.

14

Fig.1.7. Fig.1.8. Fig.1.9. Este evident că în schema din figura 1.9.a s-au notat R k

Fig.1.7.

Fig.1.7. Fig.1.8. Fig.1.9. Este evident că în schema din figura 1.9.a s-au notat R k =R

Fig.1.8.

Fig.1.7. Fig.1.8. Fig.1.9. Este evident că în schema din figura 1.9.a s-au notat R k =R

Fig.1.9.

Este evident că în schema din figura 1.9.a s-au notat R k =R 1 +R ' 2 şi X σk =X σ12 +X ' σ21 şi se numesc rezistenţa şi reactanţa globală (Kapp) ale transformatorului. Impedanţa globală se defineşte de relaţia Z k =R k +jX σk .

1.10 Bilanţul puterilor active şi reactive

Dacă AX se consideră bornele înfăşurării primare care primeşte de la reţea puterea S 1 =P 1 +jQ 1 şi ax bornele înfăşurării secundare care dau către receptor putere S 2 =P 2 +jQ 2 , se constată că, luând în consideraţie pierderile din elementele transformatorului, se pot scrie

15

relaţiile:

P 1 =P i1 +P Fe +P i2 +P 2 Q 1 =Q i1 +Q Fe +Q i2 +Q 2 în care s-au făcut notaţiile:

(1.22)

active,

P 1 =U 1 I 1 cos φ 1 este puterea activă primită de la reţea P 2 =U 2 I 2 cos φ 2 este puterea activă transmisă circuitului receptor P i1 =R 1 I 1 2 sunt pierderile active în înfăşurarea primară P Fe =R w I w 2 sunt pierderile active în miezul feromagnetic

P i2 =R 2 I 2 2 =R ' 2 (I ' 2 ) 2 sunt pierderile active din înfăşurarea secundară Q 1 =U 1 I 1 sin φ 1 este puterea reactivă primită de la reţea

Q 2 =U 2 I 2 sin φ 2

Q i1 =X σ12 I 1 2 este puterea reactivă necesară producerii câmpului de dispersie al înfăşurării primare Q i2 =X σ21 I 2 2 =X ' σ21 I ' 2 2 este puterea reactivă necesară producerii câmpului de dispersie al înfăşurării secundare Q Fe =X μ I μ 2 este pierderea de putere reactivă necesară magnetizării miezului feromagnetic În figura 1.10 se prezintă sugestiv bilanţul de puteri la un transformator. a- puteri b- puteri reactive.

este puterea reactivă cedată receptorului

puteri reactive. este puterea reactivă cedată receptorului Fig.1.10. 1.11. Caracteristica transformatorului Cele mai

Fig.1.10.

1.11. Caracteristica transformatorului

Cele mai semnificative caracteristici ale transformatorului sunt caracteristica externă şi caracteristica randamentului.

1.11.1. Caracteristica externă

Caracteristica externă este definită de relaţia U 2 =f(I 2 ) pentru U 1 =U 1N , f=f N şi cosφ 2 =constant. Parametrii transformatorului sunt consideraţi constanţi (R k şi X σk ). Pentru determinarea caracteristicii este preferabil ca să se aleagă mărime dependentă nu tensiunea U 2

16

ci mărimea

 

'

'

'

U

2

U

2o

U

2

U

1

U

2

 

=

=

 

'

U

2o

 

U

2o

U

1

.

Fie acum diagrama fazorială simplificată a transformatorului din figura 1.11.

simplificată a transformatorului din figura 1.11. Fig.1.11. Fie B ' şi C ' proiecţiile

Fig.1.11.

Fie B ' şi C ' proiecţiile punctelor B şi C pe direcţia lui U ' 2 iar D punctul de racordare a punctului C pe aceeaşi direcţie. Evident în modul avem U 1 -U ' 2 =OD-OA=AD AC ' , deoarece unghiul α este foarte mic. Deci

' ' '

2

'

 

'

'

R

k

I

2

cos

 

2

+

X

k

I

2

sin

2

 

U

1

 

2

=

(

u

ka

cos

 

2

+

u

kr

sin

2

)

 

'

este curentul

U

2

U

1

U

AC

U

'

B C

AB

+

U

2o

=

R

k

I

=

'

2N

U

'

2

I

1

cos

=

k

I

'

2N

U

I

1

'

2

sin

=

1

X

U

1

=

I

'

2N

I

'

2

'

I 2N

2

+

U

1

I

'

2N

în care

este raportul de încărcare al transformatorului ( I 2N

secundar nominal raportat al transformatorului) iar

u

ka =

R

k

I

'

2N

U

1

şi

u

kr

=

X

k

I

'

2N

U

1

sunt componenta activă, respectiv reactivă, raportată la tensiunea primară, ale tensiunii nominale de scurtcircuit a transformatorului. Se numeşte tensiune de scurtcircuit nominală a unui transformator, tensiunea care aplicată unei înfăşurări când cealaltă este în scurtcircuit, face ca prin înfăşurări să circule curenţii nominali. Este evident că în schema echivalentă simplificată la scurtcircuit avem U ' 2 =0, adică U 1k =(R k +jX σk )X 1 . Prin urmare în modul

. Dacă tensiunea de scurtcircuit este nominală (I 1 =-I ' 2 =-

I ' 2N ), atunci avem:

1tensiunea de scurtcircuit este nominală (I 1 =-I ' 2 =- I ' 2 N ),

U 1k

=

17

=

2 2 ' I U R X I 1k k 2N = k 2N +
2
2
'
I
U
R
X
I
1k
k 2N
=
k 2N
+
U
U
U
1
1
1

, adică u

k

=

2 2 u + u ka kr
2
2
u
+
u
ka
kr

ceea ce arată că tensiunea nominală de scurtcircuit al transformatorului având catetele cele două componente, activă şi reactivă ale acestei tensiuni (figura 1.12). În figura 1.13 se prezintă familia de caracteristici externe ale unui transformator.

familia de caracteristici externe ale unui transformator. Fig.1.12. Fig.1.13 Se vede că pentru un anumit defazaj

Fig.1.12.

de caracteristici externe ale unui transformator. Fig.1.12. Fig.1.13 Se vede că pentru un anumit defazaj inductiv

Fig.1.13

Se vede că pentru un anumit defazaj inductiv (φ 2 >0) căderea de tensiune ΔU 2 este pozitivă, la fel şi pentru sarcină rezistivă, căderea de tensiune este tot pozitivă dar mai mică. Există o sarcină capacitivă puţin pronunţată (φ 2 α ) pentru care căderea de tensiune este nulă, indiferent de curentul de sarcină, iar pentru sarcini capacitive mai pronunţate căderea de tensiune devine negativă (conducând la o creştere a tensiunii secundare). Valoarea unghiului

φ α se determină considerând

U

2 = 0

U

1

adică

(u ka cos φ α +u kr sin φ α )=0;

tg φ α '=

-

u

ka

=

R

k

;

unghiul φ α este tocmai unghiul de

 

u

kr

X

k

scurtcircuit al transformatorului (figura 1.12). Semnul minus arată caracterul capacitiv al sarcinii. Caracteristicile externe mai pot fi definite şi sub forma U 2 =f(cos φ 2 ) pentru U 1 =U 1N ,

18

f 1 =f N şi I 2 =constant. Acestea se prezintă în figura 1.14.

şi I 2 =constant. Acestea se prezintă în figura 1.14. Fig.1.14. 1.11.2 Caracteristica randamentului . Randamentul

Fig.1.14.

1.11.2 Caracteristica randamentului.

Randamentul η se poate determina cu relaţia η=P 2 /P 1 , măsurând puterile P 2 şi P 1 cu câte un wattmetru. Metoda aceasta se aplică foarte rar deoarece puterile P 1 şi P 2 au valori foarte apropiate şi erorile de aparate şi citire afectează mult rezultatul. Randamentul se determină de obicei prin metoda pierderilor separate folosind relaţia:

=

P

2

P

2

+

P

 

'

'

=

m

U

2

I

2

cos

 

2

'

'

 

m

U

2

I

2

cos

 

2

+

P

i

+

P

Fe

,

(

P = suma pierderilor)

Dar pierderile în înfăşurări au expresia P i =P i1 +P i2 =mR 1 I 1 2 +mR ' 2 (I ' 2 ) 2 , m fiind numărul de faze ale transformatorului (m=1 monofazat, m=3 trifazat). Însa I 1 I ' 2 aşa încât avem P i =m(R 1 +R ' 2 )I ' 2 2 =mR k (I ' 2 ) 2 . Expresia randamentului se scrie astfel:

=

 

'

'

 

m

U

2N

I

2

cos

2

 

'

'

'

2

m

U

2

I

2

cos

2

+

m

R

k

I

2

+

P

Fe

=

 

S

N

cos

2

S

N

cos

2

+

2

P

iN

+

P

FeN

,

în care β=I ' 2 /I ' 2N , S N =mU ' 2N I ' 2N este puterea aparentă nominală a transformatorului, P 1N sunt pierderile nominale în înfăşurări corespunzătoare curenţilor nominali, P FeN sunt pierderile în fier nominale (corespunzătoare tensiunii nominale). Randamentul maxim se obţine din

condiţia δη/δβ=0 şi rezultă β optim =

P FeN p iN
P FeN
p
iN

.

Uzual β optim =(0,5÷0,75). În figura 1.15 se trasează caracteristicile randamentului unui transformator. Pentru transformatoare de mare putere randamentul poate atinge valori foarte meri ( de 98÷99,5%). Pentru transformatoare de mică putere (sub 1 kVA) randamentul este mai scăzut, în gama (0,7÷0,95%).

19

Fig.1.15. 1.12. Încercările transformatorului monofazat 1.12.1. Încercarea de mers în gol. Această încercare se

Fig.1.15.

1.12. Încercările transformatorului monofazat

1.12.1. Încercarea de mers în gol. Această încercare se realizează pe baza schemei din figura 1.16 în care RT este un regulator de tensiune (uzual autotransformator).

RT este un regulator de tensiune (uzual autotransformator). Fig.1.16 Se aplică în primar tensiuneaU 1 N

Fig.1.16

Se aplică în primar tensiuneaU 1N şi se citesc mărimile I 1o , P 1o , U 2o . Din încercarea de mers în gol se determină:

a) Raportul de transformare

w

1 =

u

1N

w

2

U

2o

, deoarece la mersul în

gol U 1N

E 1

(căderile de tensiune sunt foarte mici) şi U 2o =E 2 şi ştim că E 1 /E 2 =w 1 /w 2 .

b) Curentul de mers în gol I 1o şi valoarea în procente a lui, i 1o %=

I 1o

I 1N

100

;

c) Pierderile în fier P Fe . Deoarece la mersul în gol P 2 =0, P i2 =0 iar P i1 este foarte mic (I 1o

=max0,1I 1N , deci P i1 =0,01P i1N 0) avem evident P Fe =P 1o (Riguros P Fe =P 1o -R 1 I 1o 2 ). Prin urmare pierderile în fier se determină prin măsurătoarea de mers în gol. Ele ajută la determinarea randamentului.

d) Factorul

de

putere

cos

1o

=

P 1o

U

1o

I

1o

< < 1

,

deoarece,

transformatorul

se

comportă ca o bobină, cuplată la reţea, înfăşurarea bobinei fiind primarul transformatorului.

20

.

e) Parametrii de mers în gol: Z o , R o şi X o : Z o =

U

P

1o 1o , R o = I

I

1o ,

2

1o

X o =

2 2 Z o R o
2
2
Z
o
R
o

1.12.2. Încercarea de scurtcircuit. Se realizează tot cu schema principală din figura 1.16. în care se schimbă voltmetrul din secundar V 2 cu un ampermetru, iar ampermetrul, wattmetrul şi voltmetrul din primar se înlocuiesc cu altele cu scări adecvate şi anume pentru curenţi nominali şi tensiuni reduse. Se reglează tensiunea în primar (începând de la valoarea zero) până când curenţii prin înfăşurări au valorile nominale I 1N şi I 2N , care se măsoară. Se măsoară şi puterea P 1k absorbită şi tensiunea U 1k aplicată. Cu ajutorul încercării de scurtcircuit se determină:

Tensiunea nominală de scurtcircuit care este tocmai tensiunea U 1k . În procente este

a)

u 1k %=

U

1k

U 1N

100 . Uzual u 1k =(5÷15%).

b) Pierderile în înfăşurări P 1k =P i1N +P i2N . La mersul în scurtcircuit P 2 =0, P Fe 0 deoarece tensiunea fiind foarte mică, fluxul magnetic este mic, deci pierderile în fier sunt foarte mici (sunt proporţionale cu pătratul fluxului) deci puterea absorbită P 1k trebuie să fie egală cu pierderile nominale în înfăşurări (P 1k =P iN =P i1N +P i2N ). Aceste pierderi ajută la determinarea randamentului transformatorului.

c) Determinarea parametrilor nominali de scurtcircuit Zk, Xk, Rk (parametrii Kapp).

La mersul în scurtcircuit schema echivalentă simplificată devine mult mai exactă decât la mersul în sarcină (aproape riguroasă).

Z k =

U 1N 1k ,

I

P 1k

R k = I

2

1N

,

X σk =

2 2 Z k R k
2
2
Z
k
R
k

Aceste relaţii s-au dedus considerând schema simplificată a transformatorului la scurtcircuit (figura 1.17) care devine exactă în acest regim (I 1o este foarte mic).

d) Determinarea factorului de putere cos

1k

=

P 1k

U

1k

I

1N

Determinarea factorului de putere cos 1k = P 1k U 1k I 1N Fig.1.17 Observaţie .

Fig.1.17

Observaţie. Cu ajutorul elementelor determinate din cele două încercări, plus măsurarea rezistenţelor înfăşurărilor, se pot determina toate elementele schemei echivalente R 1 , R ' 2 , X σ12 , X ' σ12 , R w şi X μ . Astfel: R 1 , R 2 se măsoară direct. Cu bună aproximaţie, verificată practic, putem scrie

21

 

'

X

12

X

(deoarece

I

>>

I

12

w

=

X

k

2

;

avem I

R

w =

I 1o

E

2

1

U

2

1N

=

P

).

Fe

P

1o

şi

X

E U 1 1N = I I 1o
E
U
1
1N
=
I
I
1o

Aşadar cu ajutorul regimurilor de gol si scurtcircuit se poate studia transformatorul şi

în sarcină având elementele schemei lui echivalente. Este suficient ca în schema echivalentă la bornele secundare să adăugăm valoarea rezistenţei de sarcină şi să calculăm schema.

1.12.3. Încercarea izolaţiei înfăşurărilor. Se realizează cu ajutorul unei surse de

tensiune ridicată (conform STAS 1703/67 pentru o tensiune nominală dată). Tensiunea se aplică între fiecare înfăşurare pusă în scurtcircuit şi masă (miez, cuvă, etc.) şi apoi între înfăşurări. Tensiunea se ridică treptat la valoarea ei de încercare în circa 10 secunde, apoi se menţine timp de 1 minut. O a doua încercare a izolaţiei se referă la izolaţia între spire a transformatorului. Pentru aceasta se aplică la bornele primarului o tensiune egală cu dublul tensiunii nominale şi de frecvenţă dublă faţă de cea nominală. În acest caz inducţia magnetică din miez rămâne la valoarea ei nominală şi transformatorul nu se saturează (ştim că

Ф

m =U 1 2 /2 fw 1 ). Transformatorul se consideră bun dacă nu se înregistrează nici o

străpungere a izolaţiei dintre spire (curentul absorbit nu înregistrează nici o creştere bruscă, ci rămâne constant).

nici o creştere bruscă, ci rămâne constant). 1.12.4. Încercarea de încălzire. Această încercare

1.12.4. Încercarea de încălzire. Această încercare urmăreşte să determine temperatura înfăşurărilor, uleiului, miezului şi cuvei la funcţionarea în sarcină nominală, timp lung, până când timp de 1 oră temperatura părţilor transformatorului variază cu mai puţin de

1 o C. Se spune că în acel moment, temperatura transformatorului s-a stabilizat. Temperatura

uleiului, cuvei şi miezului se determină cu termometre sau termocuple. Încălzirea înfăşurărilor se determină prin măsurarea rezistenţei transformatorului în stare rece şi în starea caldă folosind relaţia R=R o (1+αΔt). Măsurarea rezistenţei se face cu aparate de precizie în curent

continuu, dat de o baterie şi trebuie să se dea o atenţie deosebită reducerii la minimum posibil

a intervalului de timp de la deconectarea transformatorului la momentul măsurării propriuzise

a rezistenţei. Pentru a cunoaşte mai precis distribuţia temperaturii în diversele porţiuni ale

înfăşurării, se pot folosi termocuple, plasate încă de la construcţie în locurile presupuse a fi cele mai solicitate. Măsurarea temperaturii mediului ambiant se face cu ajutorul unui

termometru montat la cel puţin 1 metru de transformatorul de încercat la jumătatea înălţimii acestuia.

1.12.5. Încercări în exploatare. În cursul montării unui transformator, sau după

reparaţii capitale se fac o serie de încercări printre care: măsurarea izolaţiei legăturilor (cu megaohmetre), măsurarea rezistenţei înfăşurărilor (pentru a verifica continuitatea lor), verificarea rigidităţii dielectrice a uleiului (luat chiar din transformator), măsurarea pierderilor dielectrice în izolaţia înfăşurărilor (tgδ, cu o punte Scherring de 10kV) şi măsurarea capacităţilor dintre înfăşurări şi dintre înfăşurări şi masă (necesare la studiul propagării undelor de supratensiune atmosferică sau de comutaţie, în transformator).

1.13. Particularităţi ale transformatoarelor trifazate

Pentru transformatoarele utilizate în reţelele trifazate de c.a. se folosesc mai multe variante constructive. Cele mai utilizate variante sunt: grupul transformatoric, format din trei transformatoare monofazate, identice, legate in stea, sau în triunghi (figura 1.18) şi transformatorul trifazat cu miez compact, prezentat în figura 1.19.c.

22

Grupul transformatoric se utilizează la puteri foarte mari deoarece este mai simplă execuţia şi transportul. Are dezavantajul unui volum global mărit şi consum mărit de fier. În figura 1.19.a se arată că în cazul grupului transformatoric, cele trei coloane reunite, pot lipsi, deoarece φ A B C =0, sistemul de fluxuri fiind trifazat simetric. Se ajunge la construcţia din figura 1.19.b care este un miez trifazat simetric. Dacă se renunţă la două juguri ale acestei construcţii şi se rabat în linie dreaptă jugurile rămase, se ajunge la construcţia din figura 1.19.c, care constituie cea mai folosită construcţie de transformator trifazat. Acest miez are o nesimetrie magnetică însemnată. Aceasta se reduce foarte mult dacă secţiunea jugurilor se măreşte cu (5÷15)% în raport cu cea a coloanelor. În acest fel reluctanţele jugurilor devin foarte mici în raport cu reluctanţele coloanelor (deoarece funcţionarea transformatorului are loc în jurul cotului de saturaţie) şi deci reluctanţele celor trei faze devin sensibil de valori egale, având în vedere că uzual, lungimea coloanei este mult mai mare decât lungimea jugului.

coloanei este mult mai mare decât lungimea jugului. Fig.1.18. Fig.1.19. In figura 1.19 sunt prezentate scheme

Fig.1.18.

este mult mai mare decât lungimea jugului. Fig.1.18. Fig.1.19. In figura 1.19 sunt prezentate scheme de

Fig.1.19.

In figura 1.19 sunt prezentate scheme de transformatoare: a-grup transformatoric; b- transformator trifazat cu miez simetric; c-transformator trifazat cu miez compact (nesimetric).

Teoria transformatorului monofazat prezentată în capitolele precedente se aplică, pe o singură fază, şi transformatorului trifazat, dacă miezul magnetic al acestuia este simetric (figura 1.19.b) şi cu mici aproximaţii şi transformatorului cu miez compact din figura 1.19.c. Transformatorul trifazat se comportă ca şi cum fiecare fază ar funcţiona independent, ca şi cum fiecare înfăşurare primară ar interacţiona numai cu înfăşurarea secundară de fază de pe aceeaşi coloană, dacă transformatorul funcţionează în regimuri simetrice încât curenţii să îndeplinească condiţiile i A +i B +i C =0 şi i a +i b +i c =0. În cazul funcţionării transformatorului în regimuri nesimetrice (sarcini inegale pe cele trei faze) atunci o fază a transformatorului trifazat nu se mai echivalează cu unul monofazat, teoria transformatorului trifazat se complică şi trebuie făcută luând în seamă toate cele trei faze.

a. Grupe de conexiuni ale transformatoarelor trifazate

23

Transformatoarele trifazate se pot conecta în primar sau secundar în stea (Y), triunghi (D) şi zig-zag (z), cum se arată în figura 1.20. Conexiunile se notează cu Y, y – stea; D, d – triunghi; Z, z – zig-zag. Înfăşurarea de înaltă tensiune se notează cu litere mari şi cea de joasă tensiune cu litere mici.

cu litere mari şi cea de joasă tensiune cu litere mici. Fig.1.21. In figura 1.21 sunt

Fig.1.21.

In figura 1.21 sunt reprezentate conexiunile înfăşurărilor transformatoarelor trifazate: a- conexiune stea, b- conexiune triunghi, c- conexiune zig-zag.

De exemplu grupa de conexiuni Dy-11 înseamnă conexiunea unui transformator cu triunghi pe înaltă tensiune, stea pe joasă tensiune şi 11 înseamnă defazajul dintre tensiunea de linie de înaltă tensiune şi tensiunea de linie de joasă tensiune, măsurat de la fazorul tensiunii de înaltă tensiune la cel de joasă tensiune în sensul notării bornelor A,B,C, împărţit la 30 o (adică defazajul este de 330 o ). Grupele de conexiuni uzual folosite sunt Yy-6, Yy-12, Yd-5, Yd-11şi Yz o -11 şi Yz o -5. Indicele zero semnifică faptul că nulul este scos la placa de borne. În figura 1.21 se arată câteva exemple de grupe de conexiuni şi diagramele de fazori corespunzătoare.

de conexiuni şi diagramele de fazori corespunzătoare. Fig.1.21. In figura 1.21 se reprezinta grupele de conexiuni

Fig.1.21.

In figura 1.21 se reprezinta grupele de conexiuni ale transformatoarelor trifazate: a- grupa Yy-12, b- grupa Yy-6, c- grupa Yd-11, d- grupa Yd-5.

b. Regimuri tranzitorii ale transformatorului

i. Conectarea la reţea la mersul în gol. La funcţionarea în gol ecuaţia de funcţionare a transformatorului este:

24

R i

1

1o

+

w

d

1

1 dt

=

u

1

2 sin( t + )
2 sin(
t
+
)

(1.23)

Legătura dintru fluxul φ 1 şi curentul i 1o o face relaţia L 11 i 1o =w 1 φ 1 . Pentru a lucra acoperitor se consideră valoarea maximă L 11 (corespunzătoare porţiunii liniare a caracteristicii de magnetizare) şi considerând aceasta caracteristică liniară ecuaţia (1.23) devine

(1.24)

w R

1

1

L

11

1

+

w

d

1

1 dt

=

u

1

2sin( t + )
2sin( t
+
)

Cu condiţia iniţială φ 1 (0)=Ф rem soluţia (1.24) este următoarea

t

t

1 (t) R 11
1 (t)
R
11

L

=

1

şi

1m

cos

=

1m

=

este următoarea t t 1 (t) R 11 L = 1 şi 1m cos = 1m

e

U

cos(

t

+

)

+

e

rem

(1.25)

. În cel mai defavorabil caz (γ=0) avem φ 1max

1

(după o semiperioadă). Acestui flux îi corespunde un şoc de

curent extrem de mare (în unele cazuri până la 100 de ori valoarea permanentă a curentului de mers în gol (fig.1.22). Condiţia de conectare optimă, cu flux minim şi, deci fără suprasolicitări în timpul procesului tranzitoriu, se va obţine la γ= 2 şi Ф rem =0. În acest caz particular expresia

. Aşadar, când

2 ),

fluxului magnetic devine

conectarea are loc în momentul când tensiunea de alimentare are valoarea maximă (γ= transformatorul intră direct în regim staţionar, fără vreun regim tranzitoriu.

1

în regim staţionar, fără vreun regim tranzitoriu. 1 cu = w 2Ф 1 m +Ф r

cu

=

w

1m rem , obţinut la t

1 cu = w 2Ф 1 m +Ф r e m , obţinut la t 1m

1m

1

(t) =

cos(

2)
2)

t

+

sin

=

t

1m

e m , obţinut la t 1m 1 (t) = cos ( 2) t + sin
e m , obţinut la t 1m 1 (t) = cos ( 2) t + sin

Fig.1.22.

1.15.2. Regimul de scurtcircuit al secundarului. Ecuaţia corespunzătoare regimului tranzitoriu la scurtcircuit este (considerând schema echivalentă Kapp)

(1.26)

R

k

i

1k

+

L

di 1k

k

dt

=

U

1

2 sin(
2 sin(

t

+

25

)

Considerând condiţia iniţială i 1k (0)=0 (se neglijează curentul de regim permanent în raport cu curentul de scurtcircuit) soluţia ecuaţiei (1.26) este:

U t 1 2 X X k (t) = sin t + arctg e arctg
U
t
1 2
X
X
k
(t) =
sin
t
+
arctg
e
arctg
i 1k
k
2
R
R
R
+ X
k
sin
k
k
k
2 k
(1.27)
unde
=
L
R
. Curentul maxim de scurtcircuit se obţine în cel mai defavorabil caz
k
k
k
X
k
=
arctg R
+
după aproximativ o semiperioadă (t =
) şi are expresia
k
2
R
k
I
=
I
2
1
+
e
(1,2
1,8)
2
(1.28)
1k max
ik
L
I 1k
k
2
în care I
este curentul de scurtcircuit în regim permanent (t
=
U
R
+
X
).
1k
1
k
2 k
Cum I 1k =(10÷20)I 1N , înseamnă că valoarea maximă a amplitudinii curentului de
înseamnă că valoarea maximă a amplitudinii curentului de scurtcircuit poate fi I 1 k m a

scurtcircuit poate fi I 1kmax =(12÷36)I 1N 2 ; unde I 1N este valoarea efectivă a curentului primar nominal. Acest curent de scurtcircuit are consecinţe negative nu atât asupra încălzirii înfăşurărilor, cât asupra forţelor electrodinamice care apar între înfăşurări (maximul este de aprox. 1.300 de ori mai mare faţă de forţele din regim permanent).

1.16. Calculul tensiunii de scurtcircuit

În ipoteza în care liniile de câmp sunt drepte paralele cu coloana transformatorului iar μ=∞, atunci reactanţa de dispersie a transformatorului are expresia (figura 1.23):

2 = D w o 1 X k l (1.29) a + a 1 2
2
=
D w
o
1
X
k
l
(1.29)
a
+
a
1
2
unde
=
a
. Evident avem (vezi paragraful 1.11.1):
12 +
3
'
'
R
I
X
I
2
2
k
2N
k
2N
u
=
u
+
u
;
u
,
u
=
k
ka
kr
ka =
kr
U
U
1
1
' ' R I X I 2 2 k 2N k 2N u = u +

Fig.1.23.

26

.

1.17. Transformatoare speciale

1.17.1. Autotransformatorul este un transformator cu două înfăşurări, monofazat sau trifazat, a cărui înfăşurare de joasă tensiune, reprezintă o parte a înfăşurării de înaltă tensiune, cele două părţi deosebindu-se numai prin secţiunea conductoarelor. Dispunerea înfăşurării autotransformatorului este arătată în figura 1.24.a. Autotransformatoarele pot fi ridicătoare de tensiune sau coborâtoare de tensiune. În figura 1.25 se prezintă schemele electrice echivalente ale acestor autotransformatoare. a- schema de principiu; b- conexiunile înfăşurărilor.

a- schema de principiu; b- conexiunile înfăşurărilor. Fig.1.24. Fig.1.25. Fie un autotransformator

Fig.1.24.

de principiu; b- conexiunile înfăşurărilor. Fig.1.24. Fig.1.25. Fie un autotransformator coborâtor/ridicator de

Fig.1.25.

Fie un autotransformator coborâtor/ridicator de tensiune (fig.1.25.a,b). Notăm raportul de transformare al autotransformatorului cu k a =U 1 /U 2 =U AX /U ax =w 1 /w 2 . În cazul autotransformatorului ridicător de tensiune avem k a =U 2 /U 1 =w 2 /w 1 . La

funcţionarea în gol între autotransformator şi transformator nu este nici o diferenţă. Neglijând curentul de mers în gol, având în vedere că înfăşurarea AX are w 1 spire şi înfăşurarea ax are w 2 spire putem scrie relaţiile (considerând autotransformatorul liniarizat):

I 1 (w 1 -w 2 )+I 12 w 2 =0; I 1 +I 2 =I 12

(1.30)

din care se deduce relaţia: I 1 w 1 +I 2 w 2 =0, similară cu a unui transformator. Puterea primară

S 1 =U 1 I 1 a autotransformatorului este transmisă înfăşurării secundare, parţial sub formă de putere electromagnetică S 12 , corespunzătoare părţii A-a a înfăşurării şi parţial sub formă de putere electrică (pe cale galvanică) S e , corespunzătoare părţii a-X a înfăşurării. Deci:

S 12 =U Aa I 1 =(U 1 -U 2 )I 1 =U 1 I 1 -U 2 I 1 =U 1 I 1 -1/k a U 1 I 1 =S 1 (1-1/k a ) (1.31) Din relaţia (1.31) se deduce că puterea de calcul a autotransformatorului S 12 este mai mică decât puterea nominală S 1 . Deci autotransformatoarele sunt cu atât mai economice cu cât w 2 este mai aproape de w 1 . Aşadar greutăţile înfăşurărilor şi greutatea miezului sunt mai mici

27

decât greutăţile corespunzătoare ale transformatoarelor cu două înfăşurări. Prin urmare pierderile sunt mai mici, deci randamentul este mai mare. Rezistenţa şi reactanţa de scurtcircuit R k şi X σk sunt mai mici decât la transformator. Aceasta înseamnă că şi tensiunea de scurtcircuit a unui autotransformator este mai mică decât a transformatorului corespunzător. Autotransformatoarele se realizează pe calea variaţiei numărului de spire secundare, fie cu ajutorul unor comutatoare speciale, fie cu ajutorul unui contact mobil care calcă direct pe înfăşurarea secundară, lipsită de izolaţie de-a lungul unei generatoare. Pentru puteri mai mici ele se numesc variacuri.

1.17.2. Transformatoare pentru instalaţii de redresare. Studiul transformatoarelor utilizate în instalaţii de redresare ridică probleme speciale. Ele funcţionează de regulă în regim deformant, iar puterea aparentă a primarului S 1 =U 1 I 1 diferă de cea a secundarului S 2 =U 2 I 2 . Pentru transformatoarele trifazate S 1 =3U 1 I 1 şi S 2 =3U 2 I 2 . Transformatorul într-o instalaţie de redresare nu este utilizat 100%, baza de comparaţie fiind transformatorul de aceeaşi putere aparentă de sarcină, folosit în curenţi sinusoidali. În tabelul 1.1 se indică principalele scheme de transformatoare pentru redresoare, puterile lor primare, secundare şi putere de calcul S (care este media puterilor S 1 şi S 2 ) în funcţie de puterea P c =U c I c cedată sarcinii rezistive din schemă. Cu U c şi I c s-au notat valorile medii ale tensiunii şi curentului de sarcină, iar cu U 1 , U 2 , I 1 , I 2 tensiunile şi curenţii de fază primari şi secundari, în valori efective. Transformatorul fie că este monofazat sau trifazat se calculează la puterea de calcul S dată în tabela 1.1.

Tabela 1.1.

Schema folosită

Puterea S 1

Puterea

S

Puterea

de calcul

 

2

S

Instalaţie de redresare monofazată simplă cu două diode S 1 =1,11 S 2 =1,57 S=(S

Instalaţie de redresare monofazată simplă cu două diode

S

1 =1,11

S

2 =1,57

S=(S 1 +S 2

)/2=1,34P

 

P

c

 

P

c

   

c

Instalaţie de redresare cu priză mediană, cu redresarea ambelor alternanţe S 1 =1,11 S 2

Instalaţie de redresare cu priză mediană, cu redresarea ambelor alternanţe

S

1 =1,11

S

2 =1,57

 
 

P

c

 

P

c

S=1,34P c

Instalaţie de redresare monofazată cu punte S 1 =1,11 S 2 =1,11  

Instalaţie de redresare monofazată cu punte

S

1 =1,11

S

2 =1,11

 
 

P

c

 

P

c

S=1,11P c

Instalaţie trifazată de redresare simplă   S 2 =1,48  

Instalaţie trifazată de redresare simplă

 

S

2 =1,48

 

S

1 =1,21P c

 

P

c

S=1,35P c

Instalaţie trifazată cu punte   S 2 =1,05  

Instalaţie trifazată cu punte

 

S

2 =1,05

 

S

1 =1,05P c

 

P

c

S=1,05P c

28

Instalaţie de redresare S 2 =1,05 dodecafazată cu S 1 =1,01P c S=1,03P c P
Instalaţie de
redresare
S
2 =1,05
dodecafazată cu
S
1 =1,01P c
S=1,03P c
P
c
bobină de absorţie
B

1.17.3 Transformatoare cu înfăşurări multiple.

Se

va considera cazul unui transformator care se poate alimenta la două tensiuni primare şi în secundar are trei tensiuni, tensiunile primare fiind U 1 , U 1 iar cele secundare, U 2 , U 2 , U 2 . In figura 1.26 se prezintă schematic un astfel de transformator. Transformatorul se poate alimenta fie la tensiunea U 1 , fie la tensiunea U 1 . În fiecare din aceste situaţii în secundar se obţin câte trei tensiuni. În plus conectând sarcina între bornele xx sau x x sau xx se mai obţin încă trei tensiuni secundare şi anume U 2 -U 2 , sau U 2 -U 2 sau U 2 -U 2 .

2 -U ’ 2 sau U ’ ’ 2 -U 2 . Fig.1.26. În total se

Fig.1.26.

În total se pot obţine în secundar 12 tensiuni, câte 6 pentru fiecare tensiune primară. Este evident că bobinajul primar va avea două părţi, o parte are secţiunea s 1 calculată ţinând cont de valoarea curentului I 1 şi cealaltă secţiune s 1 corespunzătoare curentului I 1 . Similar înfăşurarea secundară are trei părţi: de secţiune s 2 , s 2 şi s 2 , corespunzătoare curenţilor I 2 , I 2 şi I 2 . Secţiunea de fier a transformatorului se calculează în funcţie de puterea maximă simultană debitată de transformator. Numărul de spire pe fiecare treaptă se calculează în funcţie de tensiunea acelei trepte şi de tensiunea pe spiră a transformatorului. Înfăşurările secundare se pot realiza şi separat cum se arată în figura 1.27. În acest caz fiecare din cele trei circuite secundare sunt izolate electric.

29

Fig.1.27. 1.17.4. Transformatoare pentru modificarea numărului de faze. În practică pot interveni situaţii când se

Fig.1.27.

1.17.4. Transformatoare pentru modificarea numărului de faze. În practică pot interveni situaţii când se are la dispoziţie o reţea electrică cu un anumit număr de faze, de la care urmează să se alimenteze receptoare cu număr diferit de faze de cel al reţelei. În aceste cazuri se pot utiliza, pentru transformarea numărului de faze, transformatoare speciale. În figura 1.28. se prezintă schema Scott de modificare a numărului de faze de la trei la două, cu ajutorul a două transformatoare monofazate. Sistemul bifazat are cele două tensiuni defazate la 90 o .

bifazat are cele două tensiuni defazate la 90 o . Fig.1.28. Considerăm cazul a două

Fig.1.28.

Considerăm

cazul

a

două

transformatoare

monofazate,

unul

T 1

cu

raportul

de

transformare k=w 1 /w 2 şi celălalt T 2 cu raportul k =

3 w 1
3
w
1

.

T 1

are

o

priză mediană

în

2

w