ESTE SAU NU POSIBILĂ O TEORIE CUANTICĂ A

MENTALULUI ?
În ultimii ani, în ştiinţa cognitivă s-a manifestat o controversă importantă
asupra ideii de a se apela la fizica cuantică pentru explicarea fenomenelor
mentale. Promotorii principali ai unui curent de gândire pro-cuantic sunt
Roger Penrose (1989, 1994), Henry P. Stapp (1993), Stuart R. Hameroff (1994), M.
Jibu si K. Yasue (1996)[1].
Au apărut însă si reacţii prin care se neagă natura cuantică sau rolul fizicii
cuantice în manifestarea si explicarea fenomenelor mentale si ale conştiinţei.
Spre exemplu, Gregory R. Mulhauser, de la Departamentul de filosofie al
Universităţii Glasgow din Scoţia, în urma analizei sale[2], consideră că
trăsăturile mecanicii cuantice sunt extrem de nerelevante pentru producerea
şi explicarea fenomenelor mentale. El îşi intitulează studiul său, la care am
făcut referinţă, “On the End of a Quantum Mechanical Romance”[2]. De
asemenea, afirmă că nu se poate acorda nici un rol conştiinţei în influenţarea
rezultatului unui eveniment cuantic.

Kirk Ludwig, de la Departamentul de filosofie al Universităţii din Florida,

Gainesville, SUA, nu vede de ce între fizica clasică si fizica cuantică ar fi o
diferenţă în problema relaţiei dintre corp si minte[3]. El afirmă:
“Problema este generată de un grup de propoziţii, toate având motivaţii puternice, dar care
împreună sunt inconsistente:

1. Unele obiecte au proprietăţi mentale.

2. Constituenţii fundamentali ai obiectelor (adică

obiectele înscrise în catalogul fizicii particulelor) nu
au proprietăţi mentale.

3. Proprietăţile mentale nu sunt conceptual sau

definiţional reductibile la proprietăţile non-mentale
ale obiectelor.

4. Fiecare trăsătură a fiecărui obiect este deductibilă,

într-o descriere completă a ei, în funcţie de
constituenţii fundamentali şi de proprietăţile şi
relaţiile dintre aceştia. Problema este aceea că din
(2)-(4) deducem negarea propoziţiei (1). Aceasta
este problema minte / corp”.

Cu alte cuvinte, dacă fizica cuantică nu conţine elemente specifice

mentalului, la fel cum nu conţine fizica clasică, atunci prima nu este mai
îndreptăţită decât a doua să servească explicării proceselor mentale. Vom
reveni asupra acestor consideraţii.

David Chalmers, matematician la origine, profesor de filosofie la

Universitatea Santa Cruz, California, într-un volum care a trezit un deosebit
interes[4], arată că procesele mentale nu pot fi explicate de fizica actuală,
inclusiv de mecanica cuantică, nici chiar de aceea pe care Roger Penrose o
propune pentru a acomoda fenomenele mentale.

Pagina 1
De ce s-au propus teorii cuantice pentru explicarea proceselor mentale? Fără
îndoială, datorită faptului că întreaga cunoaştere neurobiologică, cu toate
progresele mari pe care le-a cunoscut, nu a putut explica fenomenele cele
mai delicate ale proceselor mentale, spre exemplu fenomenele de
intenţionalitate şi, în general, fenomenele denumite qualia.

Este adevărat, mulţi neurobiologi cred că toate procesele mentale se vor

putea explica numai prin structurile neurobiologice, dar acesta este un punct
de vedere care extrapolează conceptual succesele prezente ale ştiinţei
structurale fără nici o certitudine sau temeinică justificare că această ştiinţă
va explica orice, inclusiv procesele mentale în mod deplin.

In cele din urmă, credinţa că totul se va explica prin ştiinţa structurală, care
se bazează pe realitatea forţelor fundamentale ale naturii, excluzând orice în
afara acestora, este un punct de vedere filozofic şi nu ştiinţific. Recent
observam :
“Fără îndoială, procesarea mentală a informaţiei sfidează ştiinţa structurală de astăzi. Ar fi
foarte liniştitor pentru ştiinţă dacă mentalul ar putea fi explicat prin cunoaştere
structurală”[6].

Singurul punct de reper sigur pentru tratarea mentalului, în cadrul

conceptual al ştiinţei structurale, îl oferă realitatea neurobiologică a
creierului, deoarece mentalul nu se poate produce fără această realitate. Dar
ea nu poate explica mentalul în mod deplin.

Stapp[7,8] încearcă a trata creierul ca un sistem cuantic în care procesele

cele mai specifice mentalului se produc în momentul reducerii funcţiei de
undă a creierului[9]. Dar acest lucru ar însemna ca în acest moment să
intervină ceva în plus, dincolo de mecanica cuantică cunoscută. Stapp nu
presupune acest lucru, considerând că reducerea în sine trebuie să aducă si
caracterul specific mentalului. Cum să intervină însă specificul mentalului
într-un proces structural fără ca nimic în ecuaţiile care descriu starea
cuantică dinainte de reducere să conţină ceva din care să rezulte apoi
extragerea fenomenului mental? Important este totuşi faptul că în faţa
imposibilităţii de a explica mentalul prin fizica clasică, ceea ce este o
mărturie la care neurobiologii structurali ar trebui să subscrie, Stapp îsi
îndreaptă atenţia asupra unui fenomen limită al mecanicii cuantice, foarte
cunoscut de oricine a studiat puţin această mecanică, reducerea cuantică.
Aceasta acţionează, după Stapp, asupra unui câmp cuantic al creierului.
Teoria sa nu este simplistă, dar nici convingătoare.

Pagina 2
Penrose face un pas mai departe[10,11]. El arată că mecanica cuantică
actuală nu poate explica procesele mentale informaţionale non-
computationale si nici celelalte fenomene mentale specifice prin reducerea
funcţiei de undă în modul în care este cunoscută de fizica cuantică. El
presupune că în creier, datorită structurii acestuia, are loc o reducere a
funcţiei de undă într-un mod nou, necunoscut până acum, si care ar aduce
acel necesar pentru producerea fenomenului mental. Pe de o parte, el
propune o extindere a fizicii cuantice, aceea de astăzi fiind considerată
insuficientă pentru explicarea proceselor mentale. Pe de altă parte, el
sugerează că structurile unde s-ar putea produce această reducere cuantică
mentală ar fi fibrele citoscheletu- lui neuronilor. Deoarece nu poate părăsi
cadrul fizicii şi ştiinţei structurale, nu face apel la un fenomen nou care să
aducă resurse pentru mental, ci recurge la sugerarea efectului câmpului
gravitaţional la acest nivel şi care ar avea proprietatea generării mentalului.

Dar câmpul gravitaţional este structural, iar forţa gravitaţională este supusă
astăzi procesului teoretic avansat de unificare cu celelalte trei forte
fundamentale ale naturii. De ce ar fi atunci mai “mai mentală” forţa
gravitaţională decât forţele electromagnetice, slabe si tari?

O fizică cuantică structurală nu poate aduce acel ceva în plus pentru a

explica deplin procesele mentale.

Dacă de la bun început am fi ţinut cont de principiul insuficienţei ştiinţei

structurale (Drăgănescu 1990, 1993) pentru explicarea naturii viului,
mentalului, conştiinţei şi naturii întregii realităţi, atunci ar fi trebuit să
afirmăm imediat că nu este posibilă o teorie cuantică a mentalului în cadrul
ştiinţei structurale.

Căutarea specificului mentalului, în ultimii ani, la nivelul fizicii cuantice, a dus

la un prag care obligă extinderea acesteia dincolo de cunoaşterea actuală.
Dar cum o extindere în interiorul domeniului structural nu poate fi o soluţie,
atunci extinderea trebuie să depăşească acest domeniu.

Între timp s-a conturat şi posibilitatea unei ştiinţe structural-fenomenologice,

care, în afară de forţele fizice fundamentale, caracteristice pentru domeniul
structural, să ţină seama de procese fizice şi informaţionale, neglijate de
ştiinţă până acum, care să stea la baza fenomenelor mentale.

După cum observă Kirk Ludwig, menţionat mai înainte,

“De fapt, desigur, nici fizica clasică şi nici cea cuantică nu atribuie proprietăţi mentale
constituenţilor fundamentali ai obiectelor”[12].

Problema este aceea de a găsi nu obiecte (particule) cu proprietăţi mentale,

şi nici constituenţi mentali, ci ingredienţi în realitate (în existenţă) care să
poată participa în anumite condiţii la constituirea de obiecte cu asemenea
proprietăţi. Am remarcat şi subliniat faptul că asemenea ingredienţi nu au
putut fi puşi în evidenţă de ştiinţa actuală structurală deoarece aceasta se
bazează pe măsurători de forţe, ori ingredientul participant la procese
mentale, prin natura sa, cuplează altfel cu structurile potenţial mentale decât
prin forţe.
Pagina 3
Revenind acum la cele 4 puncte ale lui Kirk Ludwig, expuse la începutul
acestui referat, constatăm că afirmaţiile 1 (unele obiecte au proprietăţi
mentale) şi 4 (fiecare trăsătură a fiecărui obiect este deductibilă, dintr-o
descriere completă a ei, în funcţie de constituenţii fundamentali şi de
proprietăţile şi de relaţiile dintre aceştia) rămân valabile fără modificare.

Afirmaţia 2 ( constituenţii fundamentali ai obiectelor - adică obiectele înscrise

în catalogul fizicii particulelor - nu au proprietăţi mentale) trebuie restrânsă
la constituenţii structurali fundamentali ai obiectelor, adică exact la lumea
particulelor elementare şi a forţelor dintre ele. Afirmaţia 2 devine atunci
afirmaţia 2’.

Afirmaţia 3 ( Proprietăţile mentale nu sunt conceptual sau definiţional

reductibile la proprietăţi non-mentale) trebuie amendată sub forma 3’.
Proprietăţile mentale nu sunt conceptual sau definiţional reductibile la
proprietăţile non-mentale ale obiectelor structurale. Sub această formă se
afirmă indirect că orice structură fără altceva în plus, de alt ordin, nu poate
avea proprietăţi mentale. De aceea setului de afirmaţii de mai înainte trebuie
să i se mai adauge încă una, 5’. Proprietăţile mentale implică participarea
unui ingredient fundamental al naturii, sensul fenomenologic, care nu este
un atom de mentalitate, ci un coparticipant alături de anumite structuri,
pentru a da naştere proceselor mentale.

Dacă afirmaţiile lui Kirk Ludwig 1,2,3,4, erau inconsistente, reflectând de fapt
inconsistenţa reală a ştiinţei structurale, sub forma afirmaţiilor 1,2’,3’,4,5’ ele
devin consistente. Dar acest ultim set de afirmaţii nu se mai înscrie în ştiinţa
structurală, ci într-o ştiinţă structural-fenomenologică. Vom numi afirmaţiile
1,2,3,4, setul structural de propoziţii Kirk Ludwig, iar afirmaţiile 1,2’,3’, 4,5’
drept setul structural-fenomenologic Kirk Ludwig.

Se poate observa că aceste seturi de afirmaţii fundamentale nu se referă la o

deosebire dintre fizica clasică si fizica cuantică. Acest lucru nu înseamnă că
fizica cuantică nu poate juca un rol esenţial în procesele mentale. Din contră,
nu este de loc exclus ca necesarul cuplaj structural-fenomenologic să se
producă la nivel cuantic. In acest caz, extinderea ştiinţei structurale într-o
ştiinţă structural-fenomenologică se va face printr-o fizică cuantică
structural-fenomenologică. Acest punct de vedere coincide, ca idee generală,
cu acela exprimat de Roger Penrose referitor la necesitatea extinderii fizicii
cuantice, cu deosebirea că nu se opreşte la domeniul structural. De aceea,
cu toate criticile aduse de mulţi autori, nu se poate renunţa la cercetarea
palierului cuantic al funcţionării creierului / minţii.

Dacă o teorie cuantică structurală a mentalului nu o vedem posibilă, în

schimb, o componentă cuantică structural – fenomenologică apare posibilă
pentru o teorie a mentalului. Poate este pretenţios să se instituie o teorie
cuantică a mentalului, având în vedere determinarea structurală
neurobiologică a acestuia, care este totuşi covârşitoare, dar palierul cuantic
ar putea fi la fel de important ca si celelalte paliere ( molecular,
intraneuronic, interneuronic, modular, integrator).

Pagina 4
Note şi referinţe bibliografice:

1. Referinţe bibliografice la lucrările acestora vezi în Mihai Drăgănescu,

Concepte generale si probleme cuantice ale procesării informaţiei,
Universitatea “Politehnica” Bucureşti, 28 martie 1997, publicată în vol. Rolul
Invăţământului şi al Cercetării ştiinţifice universitare în dezvoltarea Societăţii
Informaţionale, Bucureşti, 1997, p. 31-39.

2. Gregory L. Mulhauser, On the End of a Quantum Mechanical Romance, PSYCHE: an

interdisciplinary journal of research on consciousness, electronic journal, 2 (19), November,
1995, filename: psyche-95-2-19- decoherence-1-mulhauser.
3. Kirk Ludwig, Why the difference between Quantum and Classical Physics is irrelevant to the
Mind/Body Problem, PSYCHE: an interdisciplinary journal of research on consciousness,
electronic journal, 2 (16), September, 1995, filename: psyche-95-2-16-qm_stapp-2 ludwig.
4. David J. Chalmers, The Conscious Mind, New York, Oxford, Oxford University Press, 1996.
5. Mihai Drăgănescu, Procesarea mentală a informaţiei, comunicare, Zilele
Academice Ieşene, 9 oct. 1997. Academica, oct.1997(p.I-a), nov. 1997 (p.II-
a),dec. 1997 (p.III-a).

6. Idem.
7. H.P. Stapp, Mind, Matter, and Quqntum Mechanics, Berlin, Springer Verlag, 1993.
8. H.P.Stapp, Why Classical Mechanics Cannot Naturally Accommodate Consciousness but
Quantum Mechanics Can, PSYCHE, electronic journal, 2(5), May 1995, Filename: psyche-95-2-
05-qm_stapp-1-stapp.
9. O prezentare a acestor idei vezi şi în lucrarea de la nota 5.

10. Roger Penrose, Shadows of the Mind, Oxford, Oxford University Press, 1994.
11. O prezentare a acestor idei vezi şi în lucrarea de la nota 5.

12. Kirk Ludwig, op.cit.

Comunicare la Sesiunea anuala a Comitetului Român pentru Istoria si Filosofia Ştiinţei şi
Tehnicii, Academia Româna, Bucureşti, 6 noiembrie 1997.

Referat luat de pe www.e-referate.ro

Webmaster : Dan Dodita

Pagina 5