Psalm

de Tudor Arghezi

"Te dramuiesc in zgomot si-n tacere

Si te pandesc in timp, ca pe vanat,
Sa vad: esti soimul meu cel cautat?
Sa te ucid? Sau sa-ngenunchi a cere.
Pentru credinta sau pentru tagada,
Te caut darz si fara de folos.
Esti visul meu, din toate, eel frumos
Si nu-ndraznesc sa te dobor din cer gramada.
Ca-n oglindirea unui drum de apa,
Pari cand a fi, pari cand ca nu mai esti;
Te-ntrezarii in stele, printre pesti,
Ca taurul salbatec cand se-adapa.
Singuri, acum, in marea ta poveste,
Raman cu tine sa ma mai masor,
Fara sa vreau sa ies biruitor,
Vreau sa te pipai si sa urlu: Este!"
.

Structura, compozitie si limbaj poetic

Psalmul este structurat in patru catrene si este reprezentativ pentru atitudinea filozofica a lui
Arghezi, intre credinta si tagada, ilustrand lirismul subiectiv.
Tema psalmului o constituie tocmai aceasta pendulare a poetului intre a crede neconditionat
in Dumnezeu si a tagadui existenta Divinitatii, izvorata din nevoia de certitudine a poetului, care
cauta dovezi palpabile, contactul direct cu El.
Strofa intai exprima indoiala poetului privind existenta lui Dumnezeu, pe care il cauta si il
pandeste demult: "Te dramuiesc in zgomot si-n tacere / Si te pandesc in timp, ca pe vanat".
Comparatia din ultimul vers citat ilustreaza dorinta arzatoare a poetului de a avea o dovada
concreta, reala a existentei lui Dumnezeu. Nevoia de certitudine a eului liric este reliefata in
continuare prin intrebari filozofice, ceea ce inseamna ca a meditat indelung la atotputernicia
divinitatii, maretie sugerata de metafora "Soimul": "Sa vad: esti soimul meu cel
cautat?".
Incertitudinea eului liric exprima o cutezanta impresionanta, deoarece el se
intreaba, printr-o interogatie retorica de natura filozofica - "Sa te ucid? Sau sa-ngenunchi a
cere." -, in sensul ca, in sufletul sau ar putea muri credinta sau, dimpotriva, ar putea deveni
smerit, cerand indurare in genunchi.
Strofa a doua incepe cu crezul filozofic al lui Arghezi - "Pentru credinta sau pentru tagada"

- sugerand pendularea eului liric intre a crede

neconditionat in Dumnezeu si a tagadui existenta Divinitatii. Poetul cauta cu infrigurare dovezi
palpabile pentru gasirea Atotputernicului - "Te caut darz si fara de folos" - dar esecul il face
neincrezator, credinta ramane pentru el numai un vis frumos, pe care nu cuteaza sa-l alunge:
"Esti visul meu, din toate, cel frumos/ Si nu-ndraznesc sa te dobor din cer gramada".
Strofa a treia evidentiaza iluzia descoperirii lui Dumnezeu, idee sugerata prin comparatia
"Ca-n oglindirea unui drum de apa", care exprima totodata si preocuparea meditativa, de
reflectare profunda a eului poetic privind relatia omului cu Divinitatea. Indoiala despre existenta
lui Dumnezeu este accentuata in versul "Pari cand a fi, pari cand ca nu mai esti", printr-o
adresare explicita, psalmistul folosind repetitia verbului "a parea", care exprima incertitudinea,
nesiguranta. Credinta ca Dumnezeu a facut lumea este exprimata metaforic, prin simbolul
cosmic "stele" si elementele terestre "pestii", "taurul salbatec", psalmistul folosind tot un verb al
incertitudinii "te-ntrezarii", sugerand ca omul este apt pentru a crede ca El se gaseste
pretutindeni in univers.
Ultima strofa este ilustrativa pentru esenta credintei religioase, raspandite prin povestea
bibiica a crestinismului. Psalmistul nu renunta la setea de cunoastere, la cautarea certitudinilor
care sa ateste, in conceptia sa, existenta lui Dumnezeu. Cutezanta lui nu este manata de
orgoliu, nu din ambitie umana doreste sa se masoare cu Dumnezeu - "Raman cu tine sa ma mai
masor / Fara sa vreau sa ies biruitor" -, ci din aspiratie filozofica.
Cautarea de certitudini, de dovezi palpabile, care sa ateste existenta lui Divinitatii, este
ilustrata explicit in ultimul vers al psalmului: "Vreau sa te pipai si sa urlu: Este!". Disperarea si
nadejdea totodata, care-l framanta pe poet toata viata si care strabate ca o axa intreaga creatie
lirica, sunt aici accentuate de verbul auditiv "urlu", iar izbanda credintei este evidentiata prin cel
mai definitoriu verb care ar putea exprima "existenta" divind: "Este!".
In concluzie, relatia omului Arghezi cu Dumnezeu este o permanenta pendulare intre a crede
si a tagadui existenta Lui, o continua cautare de certitudini si dovezi palpabile, ceea ce denota
framantarea interioara si nelinistea fara sfarsit, de care poetul a fost tulburat intreaga viata.
Limbajul artistic. Stilul psalmilor arghezieni este inspirat atat din literatura religioasa crestina,
cat si din limbajul popular si din mitologia autohtona.
In acest psalm predomina limbajul popular, ilustrat prin cuvinte populare, exprimate mai ales
prin verbe - "te dramuiesc", "sa te dobor", "sa ma mai masor", "sa te pipai", "sa urlu", pentru a
da oralitate stilului, sugerand capacitatea poetului de a comunica in mod firesc si direct cu
Dumnezeu.
Ca figuri de stil, se intalnesc epitete - "te caut darz", "visul meu [...] eel frumos", "taurul
salbatec", "marea ta poveste", "sa ies biruitor", comparafii - "si te pandesc in timp, ca pe
vanat", "Ca-n oglindirea unui drum de apa", "Ca taurul salbatec cand s-adapa", care
accentueaza indoiala filozofica, precum si metafora de factum populara "Soimul meu cel
cautat", care sugereaza Divinitatea.
In raportul omului cu Dumnezeu, in viziunea lui Tudor Arghezi, se pot sintetiza, in Psaimi,
urmatoarele atitudini esentiale: nelinistea, lauda, ironia, revolta, acuza, nadejdea credintei.