Eseu: Considerati ca eul problematic arghezian are constiinta inexistentei divinitatii sau

mai degraba incertitudinea existentei sale?

Nascut in anul 1880, viata lui Tudor Arghezi este profund marcata de cele doua razboaie
mondiale precum si de prospera perioada interbelica. Marele poet, prozator si gazetar,
dupa adevaratul sau nume Ion N. Theodorescu, este o personalitate mult controversata
a literaturii romane, in principal datorita noilor concepte literare adoptate, precum
estetica uratului, dar nu in ultimul rand datorita vietii si filosofiei sale. Revendicat de
clasici si moderni deopotriva, Tudor Arghezi este un innoitor al limbajului poetic, prin
incalcarea conventiilor si a regulilor. Conceptele ilustrate de Arghezi in creatia sa se afla
intr-o stransa relatie de cauzalitate cu biografia sa. Astfel, sistemele sale lirice se
contureaza in jurul a catorva concepte diametral opuse precum existenta, dragostea si
moartea. Vasta experienta a eului empiric arghezian se reflecta in atitudinea eului liric,
una dintre dominantele universului sau liric fiind constituita de poezia cautarilor
religioase. Vazut de catre critici ca un poet aflat intre “credinta si tagada”, Tudor Arghezi
a creat intre anii 1927 si 1967 optsprezece psalmi publicati in mai multe volume de
poezii. Acest fapt demonstreaza preocuparea permanenta a lui Arghezi pentru
problematica filosofica a relatiei omului cu Dumnezeu, fiind definita ca lirica
existentiala, ca o poezie “monumentala si grea a zborului sufletesc catre lumina” (G.
Calinescu). Daca in psalmii biblici tonul monologului este unul de tanguire, psalmii
arghezieni reflecta revolta eului liric la adresa Divinitatii, ajungand chiar si la nivelul de
sfidare. „Arghezi e un chinuit, un torturat de nelinisti, de indoieli si de intrebari, un
insingurat. La el e vorba de cunoasterea divinitatii printr-un proces intelectiv () in care
era ajutat numai de mintea lui «ca tuciul». O drama de cu totul alt ordin decat
alternativa bine - rau, credinta - necredinta se desfasoara in fata noastra. Firea lui plina
de contraste, natura lui singulara nu puteau da decat o forma de exceptie si
extravaganta acestei dezbateri launtrice."
(Alexandru George - Marele Alpha, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1970, pp. 8l-
82)
Apare, deci, o contradictie intre cele doua tipuri de psalmi, o contradictie intre omul
Vechiului Testament, credincios si smerit, si omul modern, pierdut in tumultul vietii
cotidiene, care incearca din rasputeri sa gaseasca un semn al prezentei Divinului in
lumea inconjuratoare. Anca Tomoioagă sustine ca: „Arghezi e un David reinventat, o
replică modernă a psalmistului, iar psalmul să u o rugă ciune a conştiinţei moderne,
înţesată totuşi cu vorbe vechi de tă mâ ie şi liturghie”. Pentru a putea defini câ t mai bine
personalitatea lui Tudor Arghezi, aducem în atenție afirmația lui Tudor Vianu :”De la
Mihai Eminescu, lirica româ nească n-a cunoscut o altă realizare mai de seamă , marcată
de o originalitate mai puternică și cu repercusiuni mai întinse asupra întregului scris
literar al vremii, decâ t acelea legate de opera lui Tudor Arghezi.”
Marele poet, prozator și gazetar, după adevă ratul să u nume Ion N. Theodorescu, este o
personalitate marcantă a literaturii româ ne, prin conceptele inovatoare adoptate în
opera sa, precum estetica urâ tului și poezia religioasă . ”Psalmii” lui Tudor Arghezi
ocupă un loc important în creația argheziană , acest fapt demonstrâ nd preocuparea
permanentă a autorului pentru problematica filosofică a relației omului cu Dumnezeu.
In psalmul VI, este evidentiata o pendulare intre credinta si tagada eului liric, cu privire
la existent divinitatii. Strofa întâ i exprimă îndoiala eului problematic privind existenţa
lui Dumnezeu, pe care îl caută şi îl pâ ndeşte demult: „Te dră muiesc în zgomot şi-n tă cere
/ Şi te pâ ndesc în timp, ea pe vâ nat”. Comparaţia din ultimul vers citat ilustrează dorinţa
arză toare a eului de a avea o dovadă concretă , reală a existenţei lui Dumnezeu. Nevoia
de certitudine a eului liric este reliefată în continuare prin întrebă ri filozofice, ceea ce
înseamnă că a meditat îndelung la atotputernicia divinită ţii, mă reţie sugerată de
metafora „şoimul”: „Să vă d: eşti şoimul meu cel că utat?”. Incertitudinea eului liric
exprimă o cutezanţă impresionantă , deoarece el se întreabă , printr-o interogaţie
retorică de natură filozofică - „Să te ucid? Sau să -ngenunchi a cere.” sugerand ca în
sufletul să u ar putea muri credinţa sau, dimpotrivă , ar putea deveni smerit, cerâ nd
îndurare în genunchi. Strofa a doua începe cu crezul filozofic al lui Arghezi - „Pentru
credinţă sau pentru tă gadă ” - sugerâ nd pendularea eului liric între a crede
necondiţionat în Dumnezeu şi a tă gă dui existenţa Divinită ţii. Poetul caută cu înfrigurare
dovezi palpabile pentru gă sirea Atotputernicului - „Te caut dâ rz şi fă ră de folos” - dar
eşecul îl face neîncreză tor, credinţa ră mâ ne pentru el numai un vis frumos, pe care nu
cutează să -i alunge: „Eşti visul meu, din toate, cel frumos / Şi nu-ndră znesc să te dobor
din cer gră madă ”. Îndoiala despre existenţa lui Dumnezeu este accentuată în versul
„Pari câ nd a fi, pari câ nd că nu mai eşti”, printr-o adresare explicită , psalmistul folosind
repetiţia verbului „a pă rea”, care exprimă incertitudinea, nesiguranţa. Ultima strofă este
ilustrativă pentru esenţa credinţei religioase, ră spâ ndite prin povestea biblică a
creştinismului. Psalmistul nu renunţă la setea de cunoaştere, la că utarea certitudinilor
care să ateste, în concepţia sa, existenţa lui Dumnezeu.
Cutezanţa lui nu este mâ nată de orgoliu, nu din ambiţie umană doreşte să se mă soare cu
Dumnezeu - „Ră mâ n cu tine să mă mai mă sor / Fă ră să vreau să ies biruitor” -, ci din
aspiraţie filozofică .Că utarea de certitudini, de dovezi palpabile, care să ateste existenţa
divinită ţii, este ilustrată explicit în ultimul vers al psalmului: „Vreau să te pipă i şi să
urlu: Este!”.
 „Psalmii arghezieni sunt monologuri ale celui care glasuieste in pustiu. Vocea poetului
este a omului glasuind pe un promontoriu inaintat, adresandu-se Domnului in hau, deci
voce pierzandu-se in pustiu. Nici un raspuns din marele gol. Monologul nu ajunge
niciodata sa devina un dialog. Dar tocmai condamnarea la singuratatea suferita,
asumata, arogata a glasului, ca si imensitatea vidului in care rasuna, confera psalmilor
arghezieni patosul lor. Ei sunt psalmi ai patimii in toate sensurile cuvantului, implicand
inversunarile pasiunii si apasarile patimirii." (Nicolae Balota - Opera lui Tudor Arghezi,
Editura Eminescu, Bucuresti, 1997, p. 149)
Astfel consider ca problematica argheziana se invarte in jurul incertitudinii
existentei divinitatii. Agnosticismul este concepția filozofică  potrivit că reia adevă rul
anumitor afirmații, mai ales afirmații teologice privind existența unui Dumnezeu sau a
unor zei, este fie necunoscut, fie imposibil de aflat. Termenul agnostic a fost creat
de Thomas Henry Huxley în 1869 și este folosit și pentru descrierea celor neconvinși de
existența zeită ților sau altor aspecte religioase. Cuvâ ntul agnostic provine din greacă ,
compus din particula a (fă ră ) și gnosis (cunoaștere). Agnosticismul nu este doar
contrar gnosticismului, ci tuturor dogmelor religioase, pe care le consideră
nedemonstrabile și prin urmare lipsite de orice certitudine.
Raportandu-ne la parerile preotilor si a oamenilor ce-l slujesc pe Dumnezeu, parintele
Necula a fost intrebat pana la ce varsta s-a considerat ateu, iar raspunsul sau reliefeaza
motivul incertitudinii credintei absolute in divinitate: ,,Cred ca si azi mai sunt din cand
in cand ateu, pentru ca ateismul este o forma de rationalizare a lucrurilor religioase si
nu mi-am pierdut ratiunea fiind crestin. Ateismul este o forma de control asupra
religiozitatii, o ratiune exceptional de fina.” Intrebat despre cum putem crede in ceva ce
nu poate fi masurat, acesta raspunde: ,, Miezul stiintei e Dumnezeu, unde nu e
Dumnezeu nu e stiinta. Stiinta este o chestier care te apropie de adevar. Insa cand stiinta
iti da dreptate, nu inseamna ca e stiinta adevarului. “
Pentru a gasi argumente palpabile sau masurabile in ceea ce priveste existenta
divinitatii oamenii au incercat sa descopere surse cat mai vaste de informare, care sa le
ofere explicatia corecta. Astfel opiniile de multe s-au impartit in doua tabere, cei contra
si cei pro existentei divinitatii. Pe de o parte una dintre cele mai controversate sintagme
atribuite creştinismului este „crede şi nu cerceta“. Pe de alta parte, un argument
conotativ este o explicatie, dintr-un dialog intre un student si un profesor, in care s-au
sustinut urmatoarele idei: ,,  Nu putem masura frigul. Caldura poate fi masurata in
unitati termice, deoarece caldura este energie. Frigul nu e opusul caldurii, d-le, ci doar
absenta ei. Intunericul nu e ceva; este absenta a ceva. Poate exista lumina scazuta,
lumina normala, lumina stralucitoare, lumina intermitenta, dar daca nu exista lumina
constanta atunci nu exista nimic, iar acest nimic se numeste intuneric, nu-i asa? Acesta
este sensul pe care il atribuim acestui cuvant. In realitate, intunericul nu exista. Daca ar
exista, am putea face ca intunericul sa fie si mai intunecat. Raul nu exista, sau cel putin
nu exista in sine. Raul e pur si simplu absenta lui Dumnezeu. E ca si intunericul si frigul,
un cuvant creat de om pentru a descrie absenta lui Dumnezeu. Nu Dumnezeu a creat
raul. Raul este ceea ce se intampla cand din inima omului lipseste dragostea lui
Dumnezeu. Este ca frigul care apare cand nu exista caldura sau ca intunericul care apare
cand nu exista lumina.”
In concluzie, problematica lui Tudor Arghezi are la baza incertitudinea existentei
divinitatii, reliefata atat in viata personala, in sufletul autorului, cat si in planul creatiei,
asupra eului liric. Tudor Arghezi a reusit sa transpuna intr-un monolog personal, un
conflict al unei intregi societati existente, atemporale ( nesupus modifică rilor sau
transformă rilor care se petrec în timp).