CAPITOLULUL I

SCURT ISTORIC AL LASERULUI CU He-Ne

Cuvântul LASER provine de la iniţialele Light Amplification

of Stimulated Emission of Radiaţion- amplificare radiaţiei prin
emisie stimulată a radiaţiei. Alături de energia nucleară şi
informatică, descoperirea fenomenului LASER reprezintă una
din cele mai importante realizări ale secolului XX.
În 1913 , Niels Bhor a introdus pentru prima dată în
spectroscopie concepţiile cuantice explicând cel mai simplu
atom , atomul de hidrogen.
Lucrările fundamentale ale lui Einstein care au pus bazele
teoretice pentru realizarea unui laser au apărut in 1917 în
lucrarea intitulată “Zur Quantum Theorie der Strahlung”. În
aceasta el a expus conceptele de emisie spontană şi stimulată,
şi absorbţie . Această lucrare a pus bazele teoretice pentru
realizarea maserilor (Microwave Amplification by Stimulated
Emission of Radiaţion).
După aproape doua decenii , în 1951-1952 , doi
cercetători de la Institutul « P.N.Lebedev » Prohorov si Basov,
au facut propuneri concrete privind realizarea inversiei de
populaţie şi folosirea emisiei stimulate in amplificarea
microundelor.

1
 În 1954 a fost realizat primul oscilator maser cu NH 3 de
către cercetatorii Townes, Gordon si Zeiger, profesori la
Universitatea Columbia. Acest dispozitiv avea mediul activ
format din vapori de amoniac obtinand un oscilator pe frecventa
24 GHz (microunde). La baza functionarii sale stătea emisia
stimulată.
Trei ani mai târziu, în 1957, în lucrarea « Infrared and
Optical Maser »,Townes a propus realizarea unui maser
funcţionand în domeniul optic folosind drept rezonator un
interferometru Fabry-Perot, oglinzile acestuia fiind plasate la
distanţa una de alta corespunzator lungimii mediului activ.
Amplificarea se obţine prin inversie de populaţie între doua
nivele ale mediului activ. Prin această lucrare, cei doi
cercetători încearca să demonstereze existenţa teoretică a
posibilităţii de producere a luminii coerente cu ajutorul unui
rezonator optic, prin emisie stimulată . În aceeaşi perioadă, în
SUA a fost realizat de către Bloembergen primul amplificator
maser în domeniul undelor milimetrice.
În 1960, Maiman (Statele Unite) realiza primul oscilator
laser care avea drept mediu activ un cristal de rubin
(λ=694.3nm). În acelasi an, Javan, Bennet si Herriot au realizat
primul laser cu gaz. Pentru acest laser au folosit un tub de
cuarţ de lungime 1=100cm, diametrul d=1.5cm, umplut cu
amestec de He-Ne în raport un torr He: 0.1torr Ne. Folosind
doua oglinzi plane drept rezonator şi un câmp de

2
radiofrecvenţă de 27 MHz s-a obtinut o descărcare în gaz pe o
lungime de 80cm rezultând cinci tranziţii laser 2s-2p în
intervalul spectral (1.11μm 1.21μm).
Alţi doi cercetători, White si Ridgen, au realizat, un an mai
târziu, acelaşi tip de laser dar care emitea o radiaţie cu
lungimea de undă λ=632.8nm în regiunea din vizibil a
spectrului în timp ce Bloom a observat efectul laser în inflarosu
la 3.3922μm.
Primul laser cu He-Ne realizat pe teritoriul ţării noastre a
fost rezultatul cercetărilor profesorului Ion Agârbiceanu şi a
unui grup de cercetători de la laboratorul de optică şi
spectroscopie de la Institutul de Fizică Atomică în anul 1962.
Acest dispozitiv era capabil să emită radiaţie coerentă pe
lungimea de undă de 1.15μm. Realizarea unui astfel de
dispozitiv în tara noastră demonstrează că astfel de cercetări
au mers în paralel cu cercetările din marile laboratoare din
străinatate.
Anterior acestei realizări, în 1958 Basov propusese deja un
laser cu semiconductori(dioda laser) propunere care a fost
pusă în practică în anul 1962 în laboratoarele General Electric,
IBM si MIT. Pasul cel mai important în dezvoltarea unei diode
laser ce emitea continuu la temperatura mediului înconjurator şi
care în prezent se găseşte Ia toate capetele de citire ale
compact discurilor a fost făcut abia în 1970.

3
 În ce priveste primii laseri cu coloranţi, în domeniul optic,
au fost dezvoltaţi de către cercetătorii Schafer si Sorokin. Şi în
acest domeniu ţara noastră se află printre primele ţări din lume
care au construit acest laser, în acest sens aducandu-şi aportul
colectivul condus de către academicianul I.Iovit Popescu în
colaborare cu C.B.Collins de la Universitatea Dallas din Texas.
Începând din 1970, graţie lucrărilor intreprinse de către
Snavely, laserii cu emisie continua şi acordabili pe baza de
coloranti au devenit utilizabili în mod curent în foarte multe
domenii.
După acest moment a avut loc o dezvoltare exponenţială a
fizicii si tehnicilor laser, descoperind zeci de mii de tranziţii
laser cuprinzând domeniile de la ultraviolet la cel submilimetric.
Odata cu construcţia numeroaselor tipuri de laseri apărute
ulterior, s-a extins şi aria de aplicaţie a acestora . În prezent,
laserul a pătruns în toate activitaţile umane, stiinţa, tehnica şi
cultura. Nici unul din creatorii primilor laseri nu au putut
prevede uimitoarea dezvoltare a acestiu domeniu de cercetare.
Astăzi, operaţiile cu laser au devenit ceva uzual în raza laser a
devenit cel mai uzual mijloc de telecomunicaţii.

CAPITOLUL II

MODUL DE FUNCŢIONARE AL LASERULUI CU He-Ne

4
 Funcţionarea laserilor are la bază fenomenul de emisie
stimulată.
Pentru a inţelege modul de funcţionare al laserilor se
consideră doua nivele energetice W 1 si W 2 cu condiţia ca
W 1 <W 2 , nivele în care presupunem că se realizează tranziţiile
radiative. Excitarea a particulelor provoacă agitaţie termică ,
fenomen care are drept efect ciocniri între particule. Din punct
de vedere statistic, la o temperatură oarecare T, numărul de
particule excitate sunt repartizate după o anumită regulă :N,
numarul de particule excitate pe nivele din ce în ce mai înalte
este din ce în ce mai mic.
Presupunând că N 1 reprezintă numărul de particule
excitate aflate pe nivelul W 1 si N 2 numărul de particule excitate
de pe W 2 iar W 1 <W 2 atunci N 1 >N 2 . Acestea sunt adevarate cand
este vorba de un sistem aflat în echilibru termodinamic la o
temperatură oarecare T.
Această repartiţie este descrisă matematic de legea de
distribuţie a lui Boltzman :
N 2 =N 1* e W2-W1/KT 2.1
K= constanta lui Boltzman
Dacă T>0 atunci când W 2 >W 1 se obţine N 1 >N 2 .
Atunci când încalzim corpul conform legii de distribuţie
Boltzman, numărul N 2 de atomi excitaţi pe nivelul W 2 creste

5
însa oricât de mult ar creste temperatura N 2 nu va putea depăşi
numărul de particule N 1 aflat pe nivelul energetic W 1 .
Când T→ ∞ atunci avem N 2 tinde să devină egal cu N 1.
lim e W2-W1/KT
=1 2.2
T→ ∞
II.1 Inversia de populaţie :reprezintă fenomenul prin
care numărul particulelor excitate pe un nivel superior devine
mai mare decât numărul particulelor aflate pe un nivel mai
inferior. La orice temperatură nivelele energetice superioare
sunt putin populate decât nivelele inferioare.
În cazul inversiei de populaţie se observă din formula
(2.1) existenţa formală a unei temperaturi absolute negativă:

2.3
Odată obtinută inversia de populaţie : N 1 <N 2
2.4
şi dacă W 2 >W 1 rezultă că T<0.
Reprezentăm schematic doua nivele cu distribuţia de
populaţie Boltzman a) şi cu inversie de populaţie b) in figura 1.

N3 Ο Ο Ο W3 N3 Ο Ο Ο W3
N2 Ο Ο Ο Ο Ο W2 N2 ΟΟΟΟΟΟΟΟΟΟ W 2

N 1 ΟΟΟΟΟΟΟΟΟ W1 N1 ΟΟΟΟΟ W1
a) b)

6
 Figura II.1

a) la echilibru termodinamic W 3 >W 2 >W 1 si repartizarea

populaţiei N 1 >N 2 >N 3 .
b) Inversie de populaţie doar între nivelele W 2 si W 1 , W 2 >W 1
şi N 1 <N 2 .
Stările cu temperatura negativa sunt stări de echilibru
termodinamic realizate prin schimbarea populaţiei între
nivelele energetice.
La iradierea unei substanţe în care avem realizată
inversia de populaţie W 2 >W 1 si N 1 <N 2 fotonii incidenti vor
interacţiona preponderent cu atomii existenţi pe W 2 decât pe
nivelul W 1 deoarece numărul atomilor excitaţi pe nivelul W 2 sunt
mai numerosi. Atunci când fotonii incidenţi au energia egală cu
W 2 -W 1 acestia vor interacţiona cu atomii respectivi provocând
dezexcitarea stimulată a lor. Urmare a acestei interacţiuni este
un foton emis de aceeiaşi energie si fază cu cel care a stimulat
tranziţia.
Rezultă un fascicul emergent mai intens decât cel
incident, frecvenţa radiaţiei fiind :

2.5

Acest proces poartă numele de amplificarea radiaţiei

electromagnetice, fenomenele care stau la baza lui fiind :
inversia populaţiei si emisia stimulată. Amplificarea radiaţiei
monocromatice va fi cu atât mai mare cu cât nivelul de energie

7
W 2 este mai populat decât nivelul de energie inferior W 1 adică
cu cât N 2 este mai mare decât N 1 .
În cazul în care am avea substanţă la echilibru
termodinamic, adică în lipsa inversiei de populaţie, nivelul W 2
este mai puţin populat decât W 1 , nu se obţine fenomenul de
amplificare a radiaţiei deoarece N 1 >N 2 şi interacţiile fotonilor
incidenţi cu atomii de pe nivelul W 1 sunt mai numeroase decât
interacţiile cu atomii de pe nivelul energetic W 2 . Aceste
interacţiuni sunt procese de excitare de pe W 1 pe W 2 , adică
absorbţia fotonilor deci sunt fotoni pierduţi.
Dezexcitarea reprezintă fenomenul prin care un atom
revine pe nivelul W 1 fie cedând energia W 2 -W 1 atomilor vecini
ceea ce duce la încalzirea corpului fie dând nastere la un foton
(tranziţie radiativa). Acest foton poate iesi din corpul iradiant
sau poate fi absorbit de un alt atom.
La trecerea unui fascicul de fotoni printr-o substanţa cu
distribuţie Boltzman, acesta va ieşi atenuat.
Fenomenul de amplificare a radiaţiei electromagnetice
prin emisie stimulată poartă numele de efect laser.

CAPITOLUL III

PROP RIETATILE RADIAŢIEI LASER

8
 Proprietaţile radiaţiei laser care au făcut posibilă
aplicabilitatea practică sunt :

-coerenţa

-monocromacitatea

-direcţionalitatea

-intensitatea

III.1 Coerenţa . Punerea în evidenţă a acestei proprietăţi

se face cu ajutorul fenomenului de interferenţă. Se consideră
doua unde provenite din puncte diferite ale spaţiului . Dacă la
separarea acestora se produce fenomenul de interferenţă
obţinandu-se franje de interferenţă atunci cele doua sunt
coerente. Pentru obtinerea a doua unde se folosesc doua fante
plasate în calea fasciculului laser obţinandu-se astfel franje de
interferenţă. Aceste franje indică gradul coerenţei între
fascicule de lumină ale celor doua forţe ceea ce se poate
exprima prin vizibilitatea V. Formula de calcul a vizibilitaţii
este :

3.1

unde :

I max ,I min - reprezintă intensitatea maximelor şi minimelor vecine

din regiunea de interferenţă.

Pentru V=0(I max =I min ) – undele sunt incoerente.

Pentru V=1(I min =0) – coerenţa este perfectă.

III.2 Monocromacitatea . Este determinată de procesul

de emisie stimulată. Largimea spectrală este :

9
 3.2
unde =1015Hz, iar =109Hz

III.3 Direcţionalitatea. Sursele obişnuite de lumină au un

unghi de divergenţă foarte mare, spre deosebire de faşciculul
laser care se caracterizează printr-un unghi de divergenţă
foarte mic. Direcţionalitatea emisiei laser depinde de felul de
obţinere a radiaţiei laser astfel :

-pentru un laser cu mediu solid, unghiul de divergenţă are

valori de ordinul 0.1-1 o .

-pentru laser cu mediu activ gazos, unghiul este sub 1 o .

III.4 Intensitatea . radiaţiei laser – este foarte mare ca o

consecintă a propietaţii de direcţionalitate.

CAPITOLUL IV

CAVITĂŢI REZONANTE

Pentru obţinerea efectului laser condiţia necesară pentru

realizarea inversiei de populaţie nu este şi suficientă. Un mediu
în care s-a realizat inversia de populaţie va emite radiaţie
coerentă doar dacă este străbătut de o radiaţie cu densitatea
spectralămare pe frecvenţa de rezonanţă. Pentru a îndeplini
această condiţie este necesar să se introducă mediul activ într-
o cavitate rezonantă. Acesteia îi corespund anumite structuri
de câmp staţionar numite moduri, determinate în principal de

10
caracteristicile electrice ale cavităţii. Deoarece fiecărui mod al
cavităţii îi corespunde o anumită frecvenţă, rezultă că o
anumită cavitate poate amplifica (teoretic) o mulţime
numărabilă de frecvenţe ale spectrului electromagnetic.
Numărul de moduri de vibraţie din intervalul spectral centrat

în care apare într-o cavitate închisă de volum V este:

4.1

Pentru domeniul microundelor se pot construi cavităţi

închise cu dimensiuni de ordinul lungimii de undă
astfel încât să fie excitate doar câteva moduri joase. În
domeniul optic însă, este imposibilă realizarea unei cavităţi cu
dimensiuni comparabile cu , iar funcţionarea lor pe frecvenţe
proprii cu indici superiori nu este posibilă. Din relaţia (2) se
observă că distanţa medie dintre două moduri vecine se
micsorează invers proporţional cu pătratul frecvenţei de
oşcilaţie. Deasemenea, factorul de calitate, determinat din
ordinul de mărime al raportului dintre dimensiunile raportului şi
adâncimea de pătrundere a câmpului în metal este proporţinal

cu . Din această cauză lungimea curbei de rezonanţă

creste odată cu cresterea frecvenţei, iar curbele de rezonanţă

de ordin superior al unei cavităţi închise se vor interpătrunde,
adică la aceste frecvenţe rezonantul îsi va pierde calităţile sale
rezonante. Folosirea cavităţilor deschise duce la o rărire
considerabilă a spectrului şi în acelasi timp au un factor de

11
calitate foarte mare. Pentru valori tipice în cazul unui laser cu

He-Ne(V=10 -6 m 3 , ), din relaţia (4.1) se obţine

moduri.
În 1958, Shawlow şi Townes propun utilizarea, pentru
domeniul optic, a unor cavităţi rezonante de tip Fabry-Perot
(două oglinzi puternic reflectatoare în domeniul de emisie al
laserului respectiv, asezate faţă în faţă la o distanţă mare în
raport cu dimensiunile lor active). Prin reflexi repetate ale
luminii în aceste plane se formează unde staţionare care
favorizează amplificarea undei respective. O parte a undei de
lumină astfel amplificată iese prin stratul reflector (parţial
transparent), constituind semnalul emis de generatorul cuantic.
Ronatorii Fabry-Perot prezintă avantajul selectării unui număr
foarte mic de moduri din totalulu celor suportate de o cavitate
rezonantă închisă de aceleaşi dimensiuni; sunt împiedicate să
oşcileze modurile radiaţiilor ale căror direcţi de propegare sunt
atât de înclinate faţă de axul optic al cavităţii încât nu mai
unesc puncte ale suprafeţelor activeale celor două oglinzi;
chiar dacă cele care, din punct de vedere geometric se menţin
în cavitate, vor oşcila doar câteva – acelea ale căror pierderi de
nergie prin difracţie sunt minime.
Un rezonator laser este un rezonator de tip Fabry-Perot,
la construcţia cărora se pot folosi perechi de oglinzi plane,
convexe, plan-convexe sau cancav-convexe. Razele de curbură

12
ale oglinzilor pot fi egale sau diferite, iar asezarea lor se poate
face confocal sau nu.
IV.1 Condiţii de stabilitate
Din punct de vedere al stabilităţii rezonatorii se
casifică în stabili şi instabili. Se numesc instabili acele
configuraţii pentru care toate razele ce pornesc din mediul activ
diverg şi părăsesc sistemul prin regiunea deschisă a cavităţii
după un număr mic de reflexii. Sunt considerate stabile doar
acele configuraţii în care razele paraxiale rămân în interiorul
cavităţii chiar după un număr mare de reflexii şi principala
pierdere de putere din cavitate este cea dată de transmisia
oglinzii de extracţie.
Prin calcul matricial se poate rezolva problema
determinării acelor configurati pentru care retonatorii sunt
stabili.
Considerăm un rezonator format din două oglinzi O 1 şi O 2 ,
cu razele de curbură R 1 şi R 2 , situate le distanţa d, având
vârfurile V 1 şi V 2 (fig.w). Prin simplitatea calculului luam indicele
de refracţie al mediului din cavitatea n=1. Raza de lumină
reflectată de O 1 , face unghiul , cu axa rezonatorului ajungând

la O 2 sub un unghi . Înclinarea razelor ce străbat activitatea

de rezonanţă este mică.
O rază care porneşte din planul oglinzii O 1 şi care se
reflectă spre, oglinda O 2 este descrisă de matricea de stare

13
 După parcurgerea unui drum dus-întors prin cavitate, raza

va fi descrisă de matricea de stare , legată de matricea

iniţială prin relaţia =P unde P este matricea 2x2 cu

determinantul egal cu unitatea, care descrie propagarea prin

cavitate. Matricea parcursului total P se poate scrie ca un
produs de matrici de translaţie şi reflaxive:
P=R 3 T 23 R 2 T 12 4.2

4.3

Introducem matricele (3) în (4) şi obţinem expresia

matricei de propagare:

4.4

Stabilirea cavităţii este asigurată dacă este îndeplinit

următorul set de condiţii, astfel încât să nu părăsească
sistemul:

4.5

Se poate determina condiţia de stabilitate cu ajutorul

matricei de propagare, care poate fi diagonalizată fără a

14
modifica descrierea sistemului. Inegalitatăţile (6) se scriu
folosind elementele matricei diagonalizate:

4.6

Figura IV.1 :Mersul razelor în cavitatea rezonantă.

Deoarece urma matricei se păstrează la diagonalizare este
inutilă calcularea elementelor matricei diagonalizate. Deci
condiţiile de stabilitate se pot scrie sub o formă unică:
Tr
P d = Tr P

În ultima relaţie dacă notăm parantezele cu g 1 , respectiv

g 2 , forma cea mai generală a condiţiei de stabilitate se scrie
astfel:
4.8

15
 Această relaţie poate fi reprezentată printr-o diagramă
asemănătoare celei propuse de Fox şi Li în 1963. Ei au arătat
că stabilitatea rezonatorilor, care constau din două oglinzi
aflate la distanţa d şi au razele de curbură r 1 şi r 2 (pozitive
pentru oglinzile concave şi negative pentru oglinzile convexe),
poate fi reprezentată grafic alegând axele de coordonate g 1 şg 2 .
Curbele reprezintă hiperbole descrise de g 1 *g 2 =1. Fiecare
punct de pe diagramă reprezintă un anumit tip de rezonator,
zonele din exterior indicând instabilitatea cavităţii rezonante.
Regiunea dintre axe şi hiperbole include toate perechile de
valori ale g 1 şi g 2 pentru care cavitatea este stabilă.
Toate tipurile de rezonatori deschisi introduc pierderi de
energie în cavitate, care sunt condiţionate de două cauze
principale:
- absorbţia în stratul reflectator al oglinzii la reflexia undei
- absorbţia de lumină care iese prin suprafeţele laterale
deschise.
Acestea din urmă scad cu micşorarea unghiului θ dintre
vectorul de undă şi normala la suprafaţa oglinzii, reducându-se
pentru θ=0 la pierderi prin difracţie. O măsură a acestor
pierderi este numărul lui Fresnel, definit în funcţie de raza
difragmelor pe care sunt montate oglinzile (a), de λ şi lungimea
cavităţii (d):

4.9

16
 Pierderile prin difracţie sunt mai mari pentru rezonatorii
instabili, deoarece în cazul rezonatorului stabil câmpurile
modurilor raman concentrate lângă axa rezonatorului, în timp
ce, pentru rezonatorul instabil, câmpurile modurilor se mişcă
progresiv spre periferia oglinzilor, unde pierderile sunt mai
mari.
Atâta timp cât pierderile prin difracţie nu sunt prea mari,
teoria elementară a rezonatorului Fabry-Perot se poate construi
pe baza opticii geometrice (deoarece diametrul oglinzilor şi
distanţele dintre ele sunt mult mai mari decât lungimea de undă
a radiaţiei care se propagă), iar funcţiile proprii ale
rezonatorului sunt unde plane. Această teorie nu este suficient
de riguroasă din cauza dimensiunilor finite ale rezonatorului.
Pe baza principiului Huygens se poate face o analiză a
caracterului undelor proprii şi a rolului pierderii prin difracţie.

CAPITOLUL V

Modurile cavităţii rezonante

Datorită condiţiilor la limită (reflexia şi difracţia pe oglinzi),

într-o cavitate rezonantă se vor stabili configuraţi staţionare
caracterizate prin anumite distribuţii transversale de aptitudine
şi fază, care se produc între cele două oglinzi, şi printr-un
anumit număr de ventre şi noduri dea lungul axei cavităţii laser.
17
 Geometria cavităţii impune o tratare separată a structuri
axiale şi transversale (modurile transversale) ale unei
configuraţi spaţiale de oşcilaţie a cavităţii.

V.1 Modurile longitudinale

Atunci când o cavitate este excitată de o radiaţie, în ea
iau naştere, pe anumite frecvenţe, oşcilaţi staţionare de un
câmp electromagnetic. Frecvenţele de oşcilaţie sunt
determinate de condiţia ca dublul lungimii cavităţii să fie un
număr întreg de :
5.1

Deci aici rezultă

5.2

5.3
Că frecvenţele diferitelor moduri longitudinale sunt:
5.4

Se observă că ele formează un şir discret de valori echidistante, cu

intervalul:
5.5

Oricare dintre aceste rezonanţe poate fi excitată dacă în

cavitate există radiaţie în zona spectrală corespunzătoare ei. Această
radiaţie poate proveni din exteriorul cavităţii (cavitate pasivă) sau din
interiorul ei (cavitate activă). Dacă în cavitate avem un gaz de atomi
care emit radiaţie într-un domeniu spectral, atunci rezonantele

18
cavităţii aflate sub profilul liniei de emisie şi a căror energie
depăseşte energia de prag de oşcilaţie vor fi excitate. Laserul va
emite un spectru pieptăne (fig 4), cu un număr de frecvenţe
proporţional cu raportul dintre şi .
Rezonanţele cavităţii au apărut ca fiind infinit înguste. În
realitate ele au o lărgime finită, determinată de coeficienţii de
reflexie ai oglinzilor (R). Această dependenţă se stabileste
considerând o cavitate cu oglinzi ce au R 1 =R 2 şi în care există
o sursă de „ zgomot alb” (radiaţie optică având densitatea
spectrală independentă de frecvenţă). Undele emise de
această sursă se reflectă de un număr mare de ori pe oglinzile
rezonatorului şi are loc interferenţa lor multiplă. În urma
interferenţei, în cavitate vor rămâne doar acele frecvenţe
pentru care interferenţa este constructivă .
Amplitudinea complexă în câmpul de interferenţă din
cavitate se scrie astfel:

5.6

unde este defazajul corespunzător unui drum dus-întors prin

cavitate : . De aici rezultă expresia intensităţii în câmpul de

interferenţă multiplă ca o funcţie de :

5.7

Definim lărgimea maximului ca fiind variaţia argumentului θ

pentru care maximul intensităţii scade la jumătate:

19
 5.8

şi fineţea maximulului ca fiind lărgimea lui raportată la distanţa dintre

două maxime succesive:

5.9

Figura V.1 :
a- Spectrul de rezonanţă al cavităţii;
b- Linia spectrală de lărgime ;
c- Spectrul „pieptăne” emis de ansamblul gaz-cavitate.

Reprezentarea grafică a lui ( ) ca funcţie de este dată în figura

V.2 .

20
 Figura V.2 : structura (teoretică) de moduri longitudinale ale
unei cavităţi rezonante.
Dacă înlocuim în această relaţie defazajul cu frecvenţa ,
obţinem lărgimea spectrală teoretică a unui mod longitudinal:

5.10

Structura teoretică de moduri longitudinale ale unei cavităţi

rezonante este o structură de benzi care sunt cu atât mai înguste cu
cât coeficientul de reflexie al oglinzilor este mai mare. Totuşi, această
fineţe nu poate fi crescută oricât, din motive pe care calculul de mai
sus nu le-a luat în considerare (de exemplu : calitatea suprafeţelor
oglinzilor). Având în vedere ca profilul spectral al emisiei laser este o
convoluţie între profilul cavităţii rezonante şi cel al liniei spectrale,
rezultă ca printr-o alegere corespunzătoare a dimensiunii cavităţii şi a
coeficientului de reflexie al oglinzilor poate obţine emisie laser pe un
singur mod al cavităţii.

21
V.2 Modurile transversale
Considerăm că pe suprafaţa uneia dintre oglinzi avem o
configuraţie de câmp crescută (de exemplu o undă plan uniformă).
Configuraţia de câmp la cea de-a doua oglindă poate fi calculată
conform principiului Huzgens-Fresnel. Dacă am face acest calcul de
un număr mare de ori, am constata că la un moment dat se ajunge la
o distribuţie a amplitudinii şi a fazei câmpului care se repetă pâna la
un factor constant complex, după o parcurgere completă a cavităţii. O
astfel de distribuţie self-reproductibilă poartă numele de mod
transversal al cavităţii.
Dacă pe suprafaţa uneia dintre oglinzi distribuţia de câmp este
forma E(P”)=E0ψ(P”), atunci pe suprafaţa celeilalte oglinzi distribuţia
de câmp va trebui să fie de forma E(P)=σE0ψ(P). Din această
condiţie rezultă că ecuaţia ce trebuie satisfăcută de ψ(P) este:

5.11

Funcţiile proprii ale acestei ecuaţii integrale vor reprezenta

modurile transversale ale cavităţii.
Datorită imperfecţiunilor de aliniere, în secţiunea transversală a
cavităţii pot apărea două direcţii privilegiate: una dată de axa în jurul
căreia s-a produs înclinarea şi cealaltă perpendiculară pe aceasta.
Ca urmare, modurile transversale care apar în general la un laser
sunt cele rectangulare. Rezolvând ecuaţia (21) în sistemul cartezian
şi pentru un rezonator confocal, obţinem soluţia de forma:

5.12

- Hm este polinomul Hermite de grad m

22
 - w este semilărgimea modului fundamental (0,0).
Valorile proprii asociate fiecărui dintre polinoamele Hermite Hm şi Hn
ne vor conduce la condiţia de rezonanţă şi vor determina valorile
pierderilor prin difracţie pentru modurile corespunzătoare.
Condiţia de rezonanţă se scrie arg(σ)=2πq. Întrucât:

5.13

Condiţia de rezonanţă devine:

5.14 Şi conduce la :

5.15
Se constată că frecvenţele proprii ale unui rezonator confocal au o
degenerare considerabilă.
Fracţiunea de energie pierdută prin difracţie la fiecare din
aperturi, pentru modul (m,n) este:
5.16
Dacă ferestrele Brewster sunt de foarte bună calitate şi dacă se
iau precauţi speciale de alinire pentru obţinerea simetriei axiale a
cavităţii, oşcilaţia laserului se poate produce în structuri staţionare
axial simetrice, asanumitele moduri axosimetrice ale rezonatorului
optic, deschise de distribuţia Gauss-Laguerre.
Trecând de la rezonatorul confocal la cel neconfocal, se
constată că figurile modale au aceeaşi formă însă condiţia de
rezonanţă se modifică drastic pentru anumite geometri.

23
 CAPITOLUL VI

REZONATORII OPTICI

Un laser este construit dintr-un mediu amplificator şi un

rezonator optic. Un resonator optic este format din două oglinzi
situate faţă în faţă, din care cauză se mai numeste şi resonator
deschis. Configuraţiile cele mai des folosite sunt:
-rezonatorul Fabry-Perot ce este format din două oglinzi
plan paralele;

-rezonatorul concentric ce este format din două oglinzi

concave, sferice ale căror centre de curbură coincid;

24
 -rezonatorul confocal ce posedă două oglinzi concave,
sferice ale căror focare coincid;

-rezonatori confocali generalizaţi posedă două oglinzi

sferice diferite, concave şi convexe; - acesti rezonatori nu sunt
stabili decât dacă, intervalul cuprins între o oglindă si centrul
său de curbură conţine fie a doua oglindă fie centrul său de
curbură.

Într-un rezonator semiconfocal una dintre cele două

oglinzi sferice este înlocuită printr-o oglindă plană ce este
situată în focar. Oglinzile sunt în general constituite dintr-un
număr impar de straturi dielectrice transparente, cu indicele de
refracţie ce alternează de la o valoare mare către una mică.
Straturile au o grosime egală cu un sfert din undă. Aceste

25
oglinzi cu straturi dielectrice multiple pot avea un coeficient de
reflexie foarte ridicat (99%) şi pierderi inferioare valorii de
0,1%. Extragerea unei radiaţii din cavitatea rezonantă se face
în general printr-o transmisie reziduală ce este controlată de
una dintre cele două oglinzi.
Modurile de oşcilaţie ce pot fi excitate într-un rezonator
optic sunt caracterizate prin trei numere cuantice întregi q, m şi
n. Indicele axial q caracterizează modul axial şi este egal cu
numărul de unde staţionare ce se formează în lungul axei
rezonatorului.
Indicii transversali m şi n reprezintă punctele caracterizate
de o intensitate zero, ce sunt situate de-a lungul a două axe
perpendiculare pe axa optică. Lungimea de undă λ este în
general mică în raport cu lungimea L a cavităţii rezonante,
indicele axial q fiind deci foarte mare, ceea ce face ca
diferenţa dintre două faşcicule succesive numită şi distanţa

dintre moduri axiale (dată de relaţia : ( ) ) să fie redusă,

modurile caracterizate prin valori diferite ale lui q asemănându-

se foarte mult. Foarte des indicele q chiar dispare. Din contră,
modurile transversale, diferite între ele din punct de vedere
geometric , sunt notate într-o manieră asemănătoare cu cea
folosită în tehnica microundelor, prin TEM mn (Transverse
ElectroMagnetic); de fapt aceste moduri nu posedă decât
componente transversale ale câmpului electricşi magnetic.
Modurile fundamentale sau axiale sunt moduri ce nu posedă
26
nici o valoare zero a intensitaţii într-o secţiune transversală a
faşciculului şi sunt notate prin TEM 00 .
Valoarea exactă a frecvenţei proprii, pierderile şi profilele
intensitaţii ce caracterizează modurile depind de geometria
rezonatorului şi se obţin din soluţii matematice ce rezultă din
rezolvarea problemei de difracţie căreia i s-au impus anumite
valori limită. Pentru toţi rezonatorii confocali generalizaţi,
soluţile matematice sunt de acelasi tip. Suprafa’a exterioar[ a
profilului unui faşcicul reprezintă în acest caz un hiperboloid
de rezoluţie (caustică) iar suprafeţele caracterizate printr-o fază
constantă sunt sferice, cu o aproximaţie destul de bună, raza
lor variind în lungul axei z de propagare a acestuia.

Figura VI.1 – Caustica şi suprafeţele de fază constantă

existente într-un rezonator confocal.

27
 Distribuţia de amplitudine transversală pentru modurile
TEM 00 este o gausiană. Câmpul de radiaţie şi propagarea sa în
spaţiu sunt complet determinate prin diametrul minim al
faşciculului w 0 (nimit şi waist sau talie) ce reprezintă locul în
care frontul de undă este plan şi de lungime de undă λ.
Distribuţia de amplitudine într-un mod TEM 00 este dată prin:

6.1

reprezinta amplitudinea pe axa (x=0, y=0) iar

Raza fasciculului va fi:

6.2

Iar raza de curbură a frontului este:

6.3

Unde lungimea lui Rayleigh z 0 şi faza adiţională 0 sunt date de

expresiile:

6.4

şi respectiv

tan 6.5

Deschiderea unghiulară a faşciculului este:

28
 6.6

unde θ este unghiul format de axa z cu asimptota la suprafaţa

exterioară a faşciculului.
Diametrul unui faşcicul este calculat, prin definiţie, în
punctele în care amplitudinea V este de e ori mai mică decât

amplitudinea V 0 , adică şi respectiv .

Pentru un rezonator confocal, cu oglinzi ce au raza de curbură

r, diametrul minim al faşciculului se studiază la jumătatea
distanţei dintre cele două oglinzi şi are valoarea:

6.7

Imaginea unui mod gaussiană, dată de un sistem de lentile

sferice, rămâne tot un mod gaussian, dar cu un waist w 0 diferit
şi deplasat în spaţiu.
Modurile TEM nm sunt reprezentat în mod general printr-o
distribuţie transversală de amplitudine de tip Gauss-Laguerre
nu sunt observate dacât dacă se respectă în mod riguros
simetria de rotaţie pentru rezonator.
Din ecuaţia :

6.8

adăugând în locul lui

în locul lui putem determina

distribuţia amplitudinii şi propagarea modurilor Gauss-Hermite.

29
 Polinoamele Hermite pot fi exprimate astfel :

6.9

unde
Unghiul de deschidere al faşciculului şi pierderile prin
difracţie cresc pentru modurile superioare, respectiv pentru
valori mari ale lui m şi n. Transmitanţa T r a unui rezonator
Fabry-Perot ce este format din două oglinzi cu coeficienţi de
reflexie R 1 şi R 2 , aflate la distanţa L şi cu coeficienţi de
transmisie T 1 şi T 2 , este dată de :

6.10

- G este amplificarea pe care o dă mediul amplificator

- reprezintă faza ce se acumulează între două
oglinzi aflate la distanţa L.
Condiţia de rezonanţă ne asigură frecvenţele de
rezonanţă :

6.11

Distanţa între modurile longitudinale şi cele transversale este:

6.12

6.13

30
 Figura VI.2- Transmisia a unui rezonator Fabrz-Perot

Rezonatorii degeneraţi, pentru care distanţa dintre

două moduri axiale consecutive (respectiv longitudinale) este
egală cu un multiplu întreg de N al distanţei dintre modurile
transversale sunt interesanţi deoarece mai multe
moduri transversale pot exista în rezonator.
Selecţonarea unui anumit unui anumit mod axial (pentru o
valoare a lui q dată) se face prin cuplarea mai multor rezonatori
cu trei sau mai multe suprafeţe reflectatoare sau etalonul
Fabry-Perot utilizat ca filtru suplimentar în interiorul unui
rezonator principal.

CAPITOLUL VII
OŞCILATORUL LASER

31
 Combinarea unui mediu amplificator cu un reyonator ce
da o contracţie pozitivă formează un oşcilator laser cu condiţia
ca amplificarea să fie suficientă pentru a putea determina o
autoexcitare. Într-un oşcilator de tip laser poate să se
stabilească momentul în care transmisia T F a rezonatorului
devine infinită.
Condiţia de rezonanţă este: şi condiţia de prag,

=0

Un amplificator laser aflat în rezonanţă este un sistem ce

se caracterizează printr-o amplificare situată deasupra valorii
critice a pragului de emisie. Amplificarea G produsă de
rezonator este o funcţie exponenţială ce depinde de
coeficientul de amplificare liniară şi de lungimea traectoriei în

mediul amplificator. Forma profilului de amplificare ne dă

dependenţa coeficientului în funcţie de frecvenţă.
Acest profil este determinat de inversia de populaţie între
nivelele implicate în acest proces şi de forma radiaţiei ce
descrie tranziţia. Frecvenţele oşcilatorului situate în interiorul
profilului de amplificare sunt determinate de către frecvenţele
proprii ale rezonatorului optic.
Fiecare grupare (clasă) de moduri transversale TEM nm
posedă pierderi caracteristice, ce sunt independente de
indicele axial q. Acest nivel de pierderi poate fi raportat la
profilul de amplificare corespunzător fiecărui mod TEM nm .

32
Figura VII.1 – Forma profilului de amplificare , frecvenţele
de rezonanţă şi nivelul de pierderi pentru modurile TEM 00 şi
TEM 01 .
Într-un laser monomod pot exista într-o oşcilaţie simultană
mai multe moduri axiale şi transversale. Pentru un monomod,
sau TEM 00 , nu sunt prezente decât modurile caracterizate prin
diferite valori ale lui q, dar toate au m=n=0. Adevăratul laser
monomod sau mai precis cu o singură frecvenţă de emisie,
furnizează un singur mod de axial caracterizat prin m=n=0.
Acest unic mod dă o emisie de radiaţie caracterizată printr-o
coerenţă spaţială perfectă şi coerentă temporelă ce nu este
limitată decât prin lungimea totală a emisiei. Astfel se pot
33
considera două distribuţii ale intensităţii laserului, una în
apropierea cavităţii şi alta situată la distanţă mare (la infinit).
Pentru un laser multimod se pot cupla diferite moduri
(mode locking) prin intermediul unui dispozitiv ce determină o
relaţie de fază bine determinată între aceste moduri cuplate.
Un cuplaj de moduri axiale, ce se obţine în urma unei emisii
continui de mai multe moduri independente şi cu fluctuaţii
statistice, produce un tren de impulsuri cu o frecvenţă de
repetiţie determinată de timpul necesar luminii pentru a
traversa cavitatea. Lungimea unui impuls poate atinge, în cazul
ideal, un timp minim determinat de lungimea totală a

emisiei, . Cuplajul modurilor transversale de acelaşi

indice axial q, determină un faşcicul caracterizat de o extensie

a modurilor TEM 00 , dar cu o variaţie periodică a direcţiei de
emisie; frecvenţa bătăilor fiind determinată de diferenţa
frecvenţelor modurilor transversale.
La saturaţie, cresterea densităţii de ener4gie într-un
rezonator va duce la diminuarea amplificării. Comportamentul
la saturaţie poate fi descris prin ecuaţiile de bilanţ:

7.1

7.2

7.3

34
 este unghiul solid al modului

este coeficientul de pierderi

este secţiunea eficace

reprezintă coeficientul de amplificare
reprezintă intensitatea
secţiunea eficace

Figura VII.2 – Stabilirea unei inversii de populaţie, ecuaţiile de

bilanţ şi saturarea procesului de amplificare.
Figura de mai sus arată mecanismele de producere a unei
inversii de populaţie între două nivele ale unui laser ce au
densităţile de populaţie N 1 şi N 2 . Nivelul superior este alimentat
datorită pompajului P 2 , nivelul inferior este depopulat după un
timp de viaţă , iar fluxul de fotoni , este condiţionat de
către tranziţia între cele două nivele laser. Ecuaţiile de bilanţ

35
determină variaţia în timp a densităţilor populaţiilor pe cele
două nivele N 1 şi N 2 şi o densitate a fotonilor.
Lărgimea omogenă a profilului natural al unei radiaţii
emise este determinată de perturbaţiile ce se caracterizează
prin timpi mai scurţi decât durata de emisie a unui foton de
către un atom liber. Toţi atomii ce pot să emită un foton liber.
Toţi atomii ce pot să emită un foton de frecvenţă v , situată în
interiorul unui profil lorentzian caracterizat prin frecvenţa
centrală pot să interacţioneze cu câmpul optic. Amplificarea
obţinută produce o saturare omogenă pe toată lărgimea
profilului de amplificare.

Figura VII.3 – Saturarea profilului de emisie.

În cazul unei lărgiri omogene a profilului de radiaţii,
saturarea amplificării este dată de relaţia:

36
 7.1

- este valoarea amplificării nesaturate (I=0)

- I S este intensitatea faşciculului în cazul atingerii valorii de

saturaţie
Pentru laserii cu mediul activ solid, vom găsi în general tranziţii
caracterizate printr-o lărgire omogenă a profilelor, fenomen ce
este influenţat de mediul cristalin ce acţionează asupra ionilor
implicaţi în procesul de tranziţie, perturbaţie care are loc într-un
timp foarte scurt. Lărgirea neomogenă a profilului natural al
unei linii emise provine din perturbaţiile lente ce au loc în
comparaţie cu timpul de emisie ce este necesar unui atom
liber. În fiecare moment, radiaţia totală emisă este format dintr-
un număr mare de linii naturale, înguste, ale căror frecvenţe
centrale sunt momentan deplasate de către perturbaţii.
Pentru o linie caracterizată printr-o lărgire neomogenă,
numai o parte din atomii excitaţi pot intra în interacţie cu
câmpul optic de frecvenţă , deoarece lărgirea naturală

este mult mai mică decât lărgirea Dopler a radiaţiei

emise. Ca urmare, se obţine o saturare neomogenă a profilului
de amplificare, rezultând un profil care are gol de saturaţie,
căruia îi corespunde o frecvenţă de oscilaţie .

37
Figura VII.4 – Saturarea profilului caracterizat printr-o lărgire neomogenă.

38
39
40
41
42
43
44
45
46
47
48
49
50
51
52
53
54
55
56
57
58