Sunteți pe pagina 1din 160

Titlu original (eng.): T hief And D etective

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale MORTON, ANTONETTE

Baronul /A n to n ette M orton Traducător: Cecilia Ionescu Bucureşti: Alcris, 2008. ISBN 978-973-580-314-8

I. Micu Aurelian (Editor)

II. Drăghici loan (Lector)

821.111. 31 = 135.1

Colecţia „ NOSTALGIC “

ANTONETTE MORTON

Baronul

Traducerea şi adaptarea în limba română de CECILIA. IONESCU

ALCRIS

M-94

Din colecţia

“NOSTALGIC”

vă recomandam următoarele titluri:

Nr. 106

-

Sara

 

-

Brians Cleeve

Nr.

105

-

Fata colonelului

 

-

MaryAon Gibbs

Nr.

104

-

Trandafirii din Lahore

 

-

Barbara Cartland

Nr.

103

-

Tigresa şi regele

 

—Barbara Cartland

Nr.

102

-

Vibraţiile dragostei

 

-

Barbara CartJan

Nr.

101

-

Duel cu destinul

- Barbara Cartland

Capitolul 1

Londra dormea. Pe acoperişul de la Quinn's, se agitaţi fără zgomot doi bărbaţi. Jos, în Hart Row, un al treilea hoţ stătea la pândă, fluierând printre dinţi şi blestemându-1 pe "Patron", care-i interzisese să fumeze. Noaptea era rece, nori groşi treceau pe cerul întunecat şi ploaia ameninţa. La capătul lui Hart Row, mică fundătură puţin frecventată ziua şi încă mai puţin noaptea, străluceau cu generozitate luminile de pe New Bond Street: dar în jurul locului unde era Quinn's, era

obscuritate totală. La lumina unei lanterne ascunse, fixată între ţigle, cei doi bărbaţi lucrau repede, cu gesturi precise şi coordonate: unul făcea să sară ţiglele cu o sculă de dulgher, celălalt le stivuia metodic pe platforma improvizată pe care o forma!baza unui coş vecin. Stiva se ridica repede, 'gaura din acoperiş mărindu-se în

consecinţă

Unul din cei doi bărbaţi începu totuşi să bombăne:

- Am îngheţat! Mai este mult?

Tovarăşul său nu catadicsi să-i răspundă.

- Mi se pare că este destul de largă gaura aia a ta, nu? continuă

bărbatul cu o voce răguşită. Doar nu vrei să faci să treacă prin ea un elefant. Mereu tăcut, celălalt ridică din umeri şi continuă liniştit să scoată

ţiglele acoperişului. înalt şi voinic, purta un pardesiu de culoare deschisă şi o pălărie neagră din fetru cu borurile coborâte. Un fular de

culoare închisă, legat strâns, îi ascundea trăsăturile de ochii partenerului său. Acesta, un bărbat mic şi bondoc, roşcat, îşi continua

monologul cu o voce vulgară şi dogită.

-

Printre alte lucruri care nu-mi plac deloc, în calabalâcul tău

arab

Un zgomot de motor îl întrerupse. O maşină trecea pe New Bond

Street. Cei doi bărbaţi rămaseră nemişcaţi

să încetinească măcar, dar îi urmă imediat un zgomot de paşi: paşi energici, grăbiţi, care pocneau pe trotuar. Cu un gest instinctiv, bărbatul cu vocea răguşită stinse lanterna

ascunsă, murmurând:

Maşina $e îndepărtă fără

- Un poliţai!

- Imbecilule! şopti bărbatul mascat Un poliţai cu tocuri înalte? Este o femeie! Aprinde din nou lampa aia, şi repede!

îşi reluă munca, adăugând:

- De altfel, dacă era un poliţai, ne-ar fi anunţat Slim.

Sub fular, vocea sa părea cultivată şi destul de energică pentru a-1

domoli pe micul roşcat, care bombăni totuşi:

-

Aiurea

Doar dacă, la ora asta, Slim nu moţăie

fumeze şi cu siguranţă a adormit

I-ai interzis să

- Ai terminat cu văicărelile? exclamă tăios bărbatul cu fular. Dacă

îţi este frică, şterge-o. Dar repede!

- Frică, mie? Dacă vrei să ştii, masca ta mă calcă pe nervi indispune să lucrez cu un flăcău care nu are încredere

încă o dată, bărbatul cu fular nu răspunse nimic. în linişte, se auzi din nou zgomot de paşi: lenţi şi cadenţaţi.

- Dacă nici zgomotul ăsta nu-i făcut de un poliţist

murmură

roşcatul.

- Ei şi? Ţi-am spus deja că nu ne pot vedea din New Bond Street,

am verificat iar, ieri. Şi, Dumnezeule, nu mai stinge! era deja gata să scap o ţiglă adineauri. Şi atunci îl vei vedea sosind în fuga mare pe poliţaiul tău! Paşii se apropiară, apoi se îndepărtară: poliţistul trecu prin capătul fundăturii, fără să intre pe ea.

- îmi place mai mult aşa! oftă roşcatul. Şi începu să aranjeze ţiglele.

Curând, gaura fu destul de largă. în locul ţiglelor erau acum căpriorii şarpantei, acoperiţi de un strat de praf negru. Apoi ipsosul din tavanul podului.

- Dă-mi lampa, ordonă bărbatul cu fular.

Celălalt ascultă. în genunchi pe ţiglele acoperişului, cei doi bărbaţi se aplecară deasupra deschizăturii şi zăriră enorm ele grinde centenare, înnegrite de vârstă şi de fumul Londrei şi suficient de îndepărtate pentru ca un bărbat să se poată strecura printre ele. Un

păianjen mare, foarte surprins că fusese deranjat din culcuşul său, se refugie în centrul pânzei. Bărbatul cu fular puse lanterna ascunsă pe o traversă orizontală, ridicând un nor uşor de praf, care îl făcu să strănute. Un strănutat sonor răsună în noaptea liniştită.

-

Asta mai lipsea! spuse repezit roşcatul. Vei trezi toţi ţăranii din

colţ!

Cu o voce tăioasă, în care se simţea o mânie cu greu stăpânită, bărbatul cu fular replică dispreţuitor:

- Pentru ultima dată, şterge-o imediat şi trimite-mi-1 pe Slim. încep să înţeleg de ce ţi se spune "Dale Fricosul"!

- Oh! merge

bombăni Dale Fricosul. Asta nu m-a împiedicat să

fac o carieră frumoasă, nu? în timp ce tu

la prima lovitură? Din câte ştiu, ai putea fi la fel de bine un novice!

Cine-mi spune că nu eşti

- Poate sunt un novice, dar un novice bine informat. Ti-am spus

că tavanul este accesibil şi n-am minţit, nu? Dă-mi scula şi taci, acum.

Dintr-o sacoşă aşezată alături, Dale luă o unealtă de giurit cu sfredel mare, pe care i-o întinse bărbatului cu fular. într-adevăr, tavanul podului era destul de aproape de acoperiş pentru a se putea ajunge la el fără greutate. Punând burghiul lângă ipsos, bărbatul cu fular începu să-l învârtă cu o mişcare lentă şi regulată. Cu un uşor zgomot surd şi continuu, burghiul atacă ipsosul, ridicând un mic nor de praf. Bărbatul cu fular muncea liniştit, cu gesturi sigure şi atente.

Burghiul se afundă în ipsos şi zgomotul se intensifică insesizabil. Din când în când, bărbatul se oprea şi ciulea urechile, dar nimic nu mişca;

nici trecători, nici maşini

Şi Slim încă nu dădea semne de

nerăbdare. în sfârşit, burghiul trecu prin tavan. Bărbatul cu fular oftă.

- Una la mână!

- Merge? întrebă Dale Fricosul.

- Da. Va fi chiar mai uşor decât credeam. Nu vom avea foarte mult

timp. -V rei să spui

Celălalt pom i burghiul şi atacă din nou tencuiala. Intenţia sa era să

facă vreo cincisprezece găuri foarte apropiate, care să-i permită să

bombăni Dale.

treacă degetele, apoi mâna prin tavan. După care, va fi un joc să spargă tencuiala veche care nu cerea decât să cadă în bucăţi. Şi sub pod,

Quinn's

Situată într-o fundătură discretă, această prăvălioară strâmtă şi întunecoasă, cu aspect învechit, a cărei vitrină nu conţinea decât un singur obiect, era totuşi celebră în lumea întreagă. Toţi amatorii de antichităţi, toţi colecţionarii de bijuterii cunoşteau acest muzeu în

miniatură, cât şi pe proprietarul său, John Mannering, căruia nu doar o dată i se întâmplase să dispreţuiască o "afacere bună", pentru simpla plăcere de a păstra o piesă rară. Mannering era de asemenea un expert recunoscut în pietre preţioase şi încăperea blindată de la Quinn's închidea deseori bijuterii prestigioase. Băieţii răi din Londra şi de aiurea cunoşteau şi ei prăvălia fantastică. Dar bănuiau că toate comorile din Quinn's erau apărate de sisteme de alarmă perfecţionate. Aşa că, bărbatul cu fular alesese singurul punct slab al citadelei: acoperişul. Acest necunoscut misterios părea să ştie perfect ce-1 aştepta sub

Dar Dale Fricosul era mai puţin liniştit. Până în ajun;

nu-1 cunoscuse pe acest "Bud", care refuza să-şi dezvăluie numele şi faţa. Un prieten, tăinuitor de lucruri furate, îi pusese în legături. Bud căuta un spărgător cu experienţă şi Dale Fricosul era unul din cei mai

buni ai momentului. Aşa că Bud îl angajase pe Dale şi cu aceeaşi ocazie pe Slim Dansatorul, specialist în rolul ingrat de pândar. Dale

Fricosul îşi datora porecla unei particularităţi binecunoscute printre confraţii săi: era pradă unei nelinişti şi unei nervozităţi de neînvins, care ajungea uneori la panică. Cel puţin până în clipa în care se afla în

Atunci îşi regăsea sângele-rece şi redevenea un

adică peştera lui Ali-Baba.

acel acoperiş

faţa camerei blindate maestru spărgător.

în acea noapte, Dale Fricosul se simţea extrem de nemulţumit, iritat de acel fular de culoare închisă care ascundea trăsăturile "patronului" şi tulburat de reputaţia îngrijorătoare a proprietarului de la Quinn's. John Mannering făcuse, într-adevăr, uneori pe detectivul amator. Şi se pretindea că, atunci când afacerea îl interesa, încheia întotdeauna prin a pune mâna pe vinovaţi. Şi existau mari şanse ca această afacere să nu-1 lase pe Mannering indiferent Şi Dale Fricosul însoţi cu un oftat zgomotul surd al burghiului care se învârtea încă. Atunci când găurile fură destul de numeroase Dale îşi trecu

degetele prin ele şi, trăgând furios, smulse tencuiala bucată cu bucată. Bud nu minţise: tencuiala era prea veche pentru a opune o rezistenţă oarecare. Treptat, gaura se mărea şi Bud putu să lucreze şi el.

- S-ar fi putut lua un ciocan, spuse Dale, masându-şi degetele care-1 dureau. Asta ne-ar fi făcut să câştigăm timp.

- Dar mai ales ar fi făcut zgomot!

- Nu este nimeni în prăvălia ta?

- Ba da, replică tăios Bud, un angajat care locuieşte aici.

Poate

Ei bine

-A i fi putut să-mi spui asta mai devreme, se lamentă Dale Fricosul, reluându-şi munca. în depărtare, un orologiu sună ora două. Apoi sunetul Big Benului străbătu oraşul adormit. O altă maşină trecu pe New Bond Street, dar de data aceasta Dale nu se mai preocupă câtuşi de puţin de ea. Active şi îndemânatice, mâinile înmănuşate fărâmiţau tencuiala, luând bucăţelele mici pentru a le depozita pe acoperiş. Din când în când, câteva resturi cădeau în încăperea de sub ei. Văzând că Bud nu se alarma pentru atâta lucru, Dale trase concluzia că angajatul dormea la primul etaj sau la parter şi nu-i putea auzi.

- Totuşi

protestă el, două lovituri bune de ciocan şi am fi reuşit!

- Da, să ajungem la închisoare! râse pe înfundate Bud. Nu te enerva, Dale. Te asigur că treaba este pusă perfect la punct. Avem tot timpul.

- Nu mă enervez! bombăni Dale.

Trăgând cu toate puterile de o enormă bucată de tencuială, reuşi s-o desprindă fără zgomot.

- Ai putea să mă feliciţi, nu? mi se pare că ştiu să lucrez!

înainte ca Bud să aibă timp să răspundă, un zgomot ciudat ajunse

până la el: o sonerie de bicicletă care ţârâi slab şi tăcu.

- Slim! spuse repede Dale; stingând lanterna ascunsă. De data aceasta, Bud nu protestă.

Se auziră nişte paşi apăsaţi apropiindu-se de fundătură, apoi intrând pe ea. Pe acoperiş, cei doi bărbaţi îşi ţinură respiraţia.

zgomotul unei clanţe de uşă care este

Paşii se opriră

linişte

scuturată

Bud şi Dale nu avură nicio greutate să reconstituie scena. Un poliţist îşi făcea rondul pe Hart Row, verificând dacă uşile erau încuiate şi plimbându-şi probabil lampa electrică peste tot. Dacă îl descoperea cumva pe Slim Dansatorul, totul era pierdut. Dar soneria bicicletei răsună iar, de data aceasta pe New Bond Street: Slim se putuse îndepărta înainte ca poliţistul să ajungă pe Hart

Row. Minutele trecură, interminabile în sfârşit, paşii se îndepărtară. Se făcu linişte. Bud aprinse iar lanterna şi se vârî din nou în gaură, declarând:

- Ei bine, l-ai avut pe poliţaiul tău? Acum suntem liniştiţi, nu va mai trece curând. Vezi că putem să contăm pe Slim, nu?

apoi din nou paşi, iar linişte, un alt zgomot de uşă.

- Văd mai ales că mă voi simţi mai liniştit când vom fi în interiorul

coşmeliei ăsteia blestemate. Nu mi-au plăcut niciodată sporturile în aer liber.

Şi Dale Fricosul începu să tragă furios de tencuială.

în ritmul acesta, nu trebui mult celor doi bărbaţi să facă o deschidere suficientă. Vârâră lanterna ascunsă şi zăriră o încăpere mare, mansardată, plină de tablouri de toate dimensiunile, unele prinse de pereţi, altele aşezate pe şevalet. Unele dintre ele erau acoperite cu grijă cu pânză verde.

murmură dispreţuitor Dale. Este o

fericire dacă ai loc să treci. Mă duc acolo? Fără să aştepte răspunsul lui Bud, intră în deschizătură şi se lăsă să alunece încet în gol. Podul avea tavanul jos, dar totuşi nu suficient pentru ca Dale să rişte să sară. Pe burtă pe acoperiş, Bud îşi susţinu tovarăşul cu braţele întinse şi-l coborî până când picioarele hoţului atinseră podeaua. Două secunde mai târziu, Dale netezea drumul "patronului": cei doi bărbaţi erau în încăpere. Ca un spărgător experimentat şi prevăzător, Dale Fricosul îşi pregătea ieşirea, mergând să aşeze o cutie goală sub deschizătura prin care cei doi bărbaţi îşi propuseseră să plece. Bud îşi prevenise complicele că cel mai greu va fi să pătrundă în casă: ce era mai greu, fusese făcut. Tot din spusele lui Bud, prada - o pradă impresionantă, dacă era să-l creadă - era închisă într-o cameră blindată care se afla sub biroul lui John Mannering, la parter. Părăsind podul, cei doi bărbaţi trecură pe un palier îngust, pe care dădeau alte două uşi. în faţa lor, o scară din lemn, cu trepte abrupte şi strâmte, se adâncea în întuneric.

- Ce expoziţie de iarmaroc

- Nu se va vedea nimic acolo cu fetiţa noastră, spuse Dale. Ar fi mai bine să aprindem lumina.

- Nu, replică

Se întrerupse brusc.

- Cine-i ăsta? întrebă Dale.

- Lorraby, un angajat al lui Mannering. Doarme aici.

Bud, Larraby ar putea

- îmi pare că tu cunoşti bine casa! N-oi fi cumva prieten cu Mannering, din întâmplare?

Dacă nu cunoşteam casa, n-am fi putut intra

niciodată aici. M-am documentat, atâta tot. Şi înaintă spre scară, adăugând:

- Vom aprinde jos. Aici este al doilea etaj; Larraby doarme la primul.

- Nu spune prostii

- Ştii chiar şi unde doarme domnul Larraby! murmură Dale ironic.

- Vorbeşti prea mult, spuse cu asprime Bud. Haide, treci înainte!

Purtând lanterna ascunsă, Dafe' porni spre scară. Coborârea se desfăşură fără piedici. Treptele trosniră puţin, dar nimeni nu mişcă în casa liniştită. După primul palier, scara se lărgi. O mochetă groasă, roşie, înăbuşea paşii celor doi bărbaţi. Pe pereţi văzură tablouri, miniaturi, oglinzi care reflectau la nesfârşit lumina slabă a lanternei. De data

aceasta, "frica" îl părăsise complet pe Dale. Se ocupa serios de munca sa, o muncă în care cel mai mic amănunt avea importanţă. Scara dădea drept în spatele magazinului, lung şi îngust. La celălalt capăt, în canatul cu geam al uşii de la intrare, un bec electric ardea, cu

o lumină slabă roşiatică. Dale i-o arătă cu un gest lui Bud. Bărbatul cu fular tresări:

- Este cineva?

Dale zâmbi cu subînţeles.

- Nu! Ala este pentru poliţai. Dacă se întrerupe sistemul de alarmă, lampa se stinge. Aşa, primul poliţai care trece prin Hart Row ştie despre ce este vorba. Te-ai prins? Şi continuă, triumfător.

- Nu ştiai asta? Când îţi spun că nu eşti decât un începător! Totuşi, va trebui să întrempem sistemul de alarmă, murmură

-

Bud.

- Nu te îngrijora: am ce trebuie. Dar mai întâi, unde este camera blindată? Trecură amândoi în camera din spate a magazinului, care servea

de birou lui John Mannering. Bud se asigură că draperiile mari din catifea erau trase, camuflând perfect singura fereastră şi întoarse comutatorul. Locul era elegant şi confortabil. Pe perete, le atrase atenţia un portret: un bărbat de aproximativ patruzeci de ani, care zâmbea ironic şi insolent. Dale Fricosul nu se simţi din nou în apele sale.

- Ăsta este Mannering?

- Presupun că da. De ce?

- Pentru că nu-mi prevesteşte nimic bun să mă bat cu el.

- Cine spune că te baţi cu el?

- în cazul în care crezi că va sta cu braţele încrucişate odată ce i

s-au şterpelit pietrele! Va vrea să le găsească el însuşi. Admiţând că

nu-1 cunoşti, totuşi ai auzit vorbindu-se de el? Citeşti ziarele, nu?

- Aş! replică iritat Bud. Am părerea mea despre performanţele de

detectiv ale domnului Mannering! Totul este pur şi simplu publicitate

pentru Quinn's

Vino mai degrabă pe aici, în timp ce eu voi ridica

acest birou, tu vei rula covorul. Trebuie să fie o trapă undeva pe aici.

La prima privire, nu se vedea decât parchet marchetat şi admirabil

ceruit. Dar Dale descoperi într-adevăr o trapă care se înscria printre şipci.

- Frumoasă treabă, aprecie el, ca un cunoscător. Este înşurubat?

- Da, spuse Bud. Dale îşi scoase mănuşile de care nu se despărţise

toată seara şi-şi plimbă degetele agile şi sensibile peste parchet. Descoperi repede şuruburile, doar patru la număr. înarmat cu o şurubelniţă, eliberă trapa.

- Trebuie să aibă un mâner pentru a o ridica, nu? îl întrebă pe Bud, care-1 observa cu atenţie.

Aceea, da. Apasă acolo, la capăt, se

învârteşte

Mânerul apăru, salutat de fluieratul apreciator al lui Dale:

-

Sub şipca din mijloc

- Se poate spune că-ţi cunoşti în amănunt afacerea!

- Vezi bine că nu te-am minţit, replică Bud pe un ton morocănos.

Şi adăugă cu un oftat:

- Numai că, acolo dedesubt, totul este comandat electric. Şi nu se

pot tăia firele fără să declanşezi o sonerie de alarmă. După ridicarea trapei, cei doi bărbaţi zăriră câteva trepte cimentate

care coborau şi duceau la o uşă de oţel.

- N-am intenţia să tai firele, declară Dale. Este mult mai simplu să întrerupi curentul! Unde este contorul?

- Contoarele, îl corectă Bud. Este unul pentru luminarea casei şi

un altul pentru comenzile camerei blindate şi soneriile de alarmă. Amândouă sunt într-un dulap, sub scară. Dar, dacă întrerupem curentul, se va stinge lampa martor. Dale ridică din umeri cu indulgenţă, îşi puse din nou mănuşile, scotoci în sacoşă şi luă o lampă electrică având un fir lung, branşată la un mic acumulator portativ.

- Iată ce le va juca o farsă, blegule.

Lui Dale îi fură suficiente câteva minute pentru a înlocui lampa martor de la uşa de la intrare prin lampa sa electrică. Bud se duse să

întrerupă curentul şi cei doi bărbaţi se întoarseră rapid în birou. După ce avu grijă să şteargă amprentele, pe care degetele sale le lăsaseră pe trapă, Dale puse mâna pe preţioasa sacoşă şi se pregătea să coboare scara mică, urmat de Bud, ale cărui gesturi sacadate trădau o nerăbdare sporită. Brusc, cei doi oameni se opriră, paralizaţi de un zgomot neaşteptat: o tuse discretă tocmai răsună în spatele lor Perfect la unison, Bud Şi Dale se întoarseră, schiţând un gest spre buzunarul drept al pardesiului şi tot la unison, îşi opriră gestul pentru a ridica mâinile deasupra capului. în uşa biroului, un bărbat în pijama şi halat în pătrate, desculţ în papuci, se străduia să-şi stăpânească un căscat şi să deschidă mari ochii mijiţi de somn. Cu tenul roz şi părul alb în dezordine, părea fermecător şi inofensiv. Dar revolverul 7,65 pe care-1 ţinea cu fermitate în mâna dreaptă nu avea nimic inofensiv. Dale şi Bud ridicară mâinile puţin mai sus. Micul domn zâmbi mulţumit şi se frecă la ochiul stâng. Revolverul nu se mişcă niciun centimetru. Sub fularul de culoare închisă, se auzea respiraţia sacadată a lui Bud. Cât despre Dale Fricosul, acesta nu-şi meritase vreodată mai bine porecla, deoarece nu-şi putea stăpâni dinţii să clănţăne în mod ruşinos. Sunteţi foarte amabili că aţi ridicat mâinile chiar înainte să v-o cer, declară nou-venitul cu o voce cordială. Nu vă temeţi, nu va dura

mult: doar timpul de a lăsa poliţia să sosească

Mă întreb

Ezită, apoi continuă blând:

- Mă întreb cum voi face să formez numărul, fară să las arma

Aţi putea să mă ajutaţi? Telefonul este în spatele

aceasta!

dumneavoastră pe birou: dacă binevoiţi, faceţi "999"

- Nu-ţi bate joc de noi, Larraby! izbucni brusc Dale.

- Ia te uită, îmi cunoşti numele? spuse Larraby surprins, lată ce

Ei bine, pentru că nu vreţi să telefonaţi

la poliţie, treceţi la colţ, în stânga ferestrei, şi nu mişcaţi. Oamenii care

v-au informat despre mine poate v-au spus şi că sunt întru totul devotat lui Quinn's şi proprietarului său? Nu voi ezita să trag, dacă faceţi un gest. De altfel, aş fi dezolat: trag foarte prost. Vizându-vă

explică probabil nişte lucruri

braţul, s-ar putea foarte bine să vă trag un glonte în cap, ceea ce mi-ar displăcea mult.

- Şi nouă, crede-ne! bombăni Dale.

- Atunci repede, la colţ! repetă Larraby, ca şi când avea de-a face

cu nişte şcolari indisciplinaţi. Bud şi Dale se dădură ascultători înapoi. Larraby înaintă şi reuşi să ajungă la biroul pe care se afla telefonul. încă zâmbind, întinse mâna stângă, ridică receptorul şi-l strânse sub braţ încremeniţi, Bud şi Dale urmăreau cu ochii necruţătoarea mână

stângă, care se pregătea acum să formeze acel fatidic "999". Dar înainte ca mâna ridată cu vene albastre să fi atins cadranul, un obiect alungit, întunecat şi negru - mai exact o statuetă din bronz a reginei Amenertes - îşi croi drum prin aer pentru a veni să lovească violent cotul drept al lui Larraby. Slim Dansatorul tocmai lua parte la operaţiune. Instinctiv, Larraby apăsă pe trăgaciul revolverului. împuşcătura porni la întâmplare şi sparse un vas mare din porţelan de Sfevres. Dale

se repezise deja: cu dosul mâinii făcu să sară revolverul care căzu pe

parchetul cernit, unde Larraby i se alătură aproape imediat, doborât de trei pumni daţi cu sălbăticie în faţă şi terminaţi cu o teribilă lovitură de măciucă în ceafa. Tăcuţi, cei trei bărbaţi îşi contemplau adversarul vrednic de milă, întins cât era de lung; leşinat, cu o expresie de durere şi stupefacţie pe faţa sa blândă.

bombăni

Dale, deloc mândru de cei trei pumni de care era personal responsabil. Dar Bud ridică din umeri:

- Cine ţi-a spus să vii să ni te alături? exclamă cu asprime spre Slim Dansatorul. Sufocat de atâta ingratitudine, Slim era gata să răspundă, dar Dale i-o luă înainte:

- Eu i-am spus, domnule! Vezi, Slim şi cu mine ne cunoaştem bine

şi de mult timp. în timp ce ţie nimeni nu ţi-a văzut vârful nasului Cum ţi-am făcut remarca adineauri, nu eşti decât un boboc. în meseria noastră, nu lucrezi fără să-ţi asiguri spatele. Din fericire pentru tine,

- Cine-şi putea închipui că joacă atât de dur la vârsta sa

noi avem experienţă.

- Credeţi că a murit? îl întrerupse Bud indicându-1 pe Larraby cu un gest dispreţuitor. Slim Dansatorul se aplecă.

- Nu-i bine deloc! declară cu o strâmbătură elocventă.

Scotocind din nou în providenţiala sacoşă, Dale luă de acolo o

frânghie înfăşurată pe care i-o întinse oftând lui Slim.

- Ţi-am spus mereu că măciuca ta din ţeavă de plumb este prea solidă, Slim! Ţine, leagă-l!

- Până acum n-am ucis pe nimeni, protestă vehement Slim. Ghinion

- Mai ales pentru el! râse pe înfundate Dale.

- Unde să pun primul nostru cadavru?

- într-un colţ, desigur! fiecare la rândul său

Ei bine, mergem să

vedem mai de aproape camerele blindate, tinere? Fără să răspundă, Bud dispăru pe scara care ducea la camera blindată. Dale îl urmă. Aplecându-se asupra lui Larraby, Slim începu să-l lege'fără grabă, solid. Mica lampă martor plasată deasupra uşii, ardea liniştitor, anunţând poliţistul de serviciu că totul era în ordine la Quinn's

Capitolul 2

Din toate zilele săptămânii, John Mannering aprecia în mod special miercurea. în aparenţă, miercurea era doar ziua liberă a slujnicei, Gwen. Dar de fapt, "logodnicul" lui Gwen, un italian cu

mare poftă de mâncare şi cu un vocabular la fel de prompt, venea să

ia micul dejun cu Gwen şi-l pregătea, cu această ocazie. Ceea ce-i

procura lui John o cafea admirabilă. în miercurea aceea, John îşi bea aşadar cafeaua, rugând cerul ca

actuala logodnă a lui Gwen să se prelungească mult timp. Ziua se anunţa bună. Datorită bucătarului excelent, totul era perfect: ouăle,

Afară, soarele strălucea. Un client

important tocmai sosise din Brazilia şi telefonase deja pentru a stabili

o întâlnire. Cu puţin noroc, John va putea vinde acea colecţie

Swanmore - îi stânjenea camera blindată şi mai ales mintea. Când îşi turnă o a doua ceaşcă de cafea, un pas vioi răsună în micul hol şi Loma Mannering apăru. înaltă şi zveltă, purta o rochie croită admirabil. Un guler mare de organdi alb ca zăpada îi înconjura faţa de camelie şi manşete asortate îi puneau în evidenţă mâinile lungi şi pale.

pâinea prăjită, jambonul

Pe degetul inelar stâng, un simplu inel, un rubin uriaş, de care nu se despărţea niciodată. înaintă, încreţindu-şi nasul fermecător:

- Oh! uitasem că este miercuri! ziua cafelei

Măcar este caldă

încă? - Pentru a te îmbrăca în doliu ai întârziat? întrebă John,

examinându-şi soţia cu un ochi critic. Ce-i cu această ţinută nouă? După câte ştiu, încă nu m-ai îngropat? Fără să răspundă, Loma se instală la locul său şi se servi generos cu cafea. John admiră ca un cunoscător tabloul care i se oferea. Părul de culoare închisă şi rochia neagră a Lornei se detaşau pe culoarea

gri-deschis a pereţilor şi draperiilor şi se potriveau admirabil cu austeritatea mobilelor din secolul al XVII-lea, alese cu grijă de Mannering din comorile de la Quinn's. Argintăria strălucea, serviciul vechi de Chelsea, albastru cu grena, şi buchete mari de trandafiri roşii, dădeau câteva pete de culoare în acest decor sever.

- Ştii la ce mă gândesc? spuse Mannering visător.

-A sta, dragul meu, este o întrebare care se pune fără să se aştepte

niciun răspuns, replică liniştită Loma, între două înghiţituri de cafea.

- Mă gândesc că este timpul să ţi se facă portretul.

- Bădăranule! gemu Loma. Oare îmbătrânesc atât de repede?

- Tu? Datorită vieţii ideale pe care ţi-o oferă cel mai adorabil dintre

soţi, întinereşti cu fiecare zi

portretul de patru ori deja, ceea ce totalizează un număr suficient de şedinţe de pozare. Vreau să-mi iau revanşa. Şi cum nu ştiu să ţin un

Dar dacă socotesc bine, mi-ai făcut

penel, te voi încredinţa lui Fotheringay.

- Moşul ăla încuiat! L-aş prefera pe Harriton Jon ridică din umeri:

—El îţi va face părul violet şi un nas ca o roşie

- Poate, dar are nişte ochi de un verde extraordinar. Verde antic preciză Lorna.

- Şi nişte bicepşi de profesor de înot. L-am văzut la piscina

Clubului

cu un Apolo cu ochii de culoare verde antic

Dacă-ţi imaginezi că te voi lăsa ore întregi între patru ochi

- Nu mă interesează câtuşi de puţin bicepşii lui Harriton, spuse

pudic Loma. Dar apropo de portret, aş vrea să-l fac eu pe al tău

- Iar! exclamă Mannering pe un ton tânguitor.

Lorna îşi

privi cu

atenţie

soţul ai cărui ochi căprui zâmbeau

amuzaţi, şi explică:

- In toate portretele, porţi un costum albastru de cruciat, sau vestă din tweed

- Şi cum voiai să mă îmbrac? în pijama sau în halat de baie?

Semeni cu un Van Dyck. îţi

trebuie un guler de dantelă, o pălărie de fetru cu borurile lăsate şi cu

o pană mare De data aceasta, Loma visa.

- Există pe chipul tău şi mai ales în zâmbet, ceva ce nu aparţine

epocii noastre. Ştii bine asta, ţi-am spus-o de o sută de ori!

- în cavaler al lui Carol al II-lea

- Ultimul pirat? spuse ironic John.

- în orice caz, ultimul aventurier! replică Loma, foarte serioasă.

- Numai că, dacă am fi trăit în secolul al XVII-lea, aş fi detestat

moda, cu acele gulere plisate scrobite, pe care capul tău ar fi părut

Şi

buclele încărcate cu podoabe îşi trecu în mod reflex mâna peste cocul negru răsucit uşor pe ceafa. John zâmbea încă:

oferit permanent securii călăului

Şi perniţele de

sub jupe

- După terminarea acestei scurte întoarceri în trecut, pot să ştiu

dacă încântătoarea ta rochie şi cu tine veţi lua prânzul cu mine? Şi cu

aceeaşi ocazie, cu senor Gaspar Cabrai?

- Nici rochia mea, nici eu nu suntem libere, iubite. I-am promis mamei să prânzesc cu ea. Dar cine este senor Cabrai?

- Un brazilian fermecător, ruşinos de bogat şi un înverşunat

colecţionar.

- Un client? rezumă Loma.

- Da, dar nu un client ca ceilalţi. Ştii că toţi clienţii de la Quinn's

dau mai multă importanţă originii şi istoriei bijuteriilor pe care le cumpără de la mine, decât valorii lor reale. Pentru ca să-i intereseze o

Lui senor Cabrai

nu-i pasă câtuşi de puţin dacă pietrele preţioase pe care le cumpără au fost purtate de Malibran sau de Ecaterina cea Mare. Numai să-i placă! De aceea, în acest moment este picat din cer. La propriu şi la figurat,

de altfel: avionul său a sosit ieri. Dfn toţi clienţii mei actuali, nu-1 văd decât pe el care mă poate scăpa de blestemata aia de colecţie Swanmore

- Ce ţi-a făcut colecţia Swanmore? spuse Loma, puţin îngrijorată,

deoarece la insistenţa sa, John acceptase să se însărcineze cu vânzarea bijuteriilor Swanmore.

- Mi-a făcut că lordul Swanmore contează pe mine pentru a-i vinde cât mai scump posibil comorile, asta însemnând în totalitate,

interzicându-mi totuşi categoric să dezvălui provenienţa lor, ceea ce, evident, complică lucrurile.

piesă, trebuie să nu ignore nimic din trecutul său

- Dacă înţeleg bine, oftă Loma, ţi-am încredinţat un "urs?"

- Cam aşa, zâmbi John.

- Patricia Swanmore era atât de supărată, iubitule

Este un timp de când tatălui ei nu-i mai merge foarte bine, ştii asta. Oh! este mereu la fel de demn şi de scrobit. Dar Patricia afirmă că

lucrurile îi merg probabil foarte rău pentru a-şi vinde colecţia sa dragă.

- Nu-mi cere să mă înduioşez pentru lordul Swanmore, spuse

Mannering,

simpatie extraordinari

strâmbătură elocventă. Ştii că nu-mi inspiră o

Dar nu-ţi face griji. Sau nu-1 cunosc pe senor

Cabrai, sau colecţia este practic vândută. Printre altele, conţine o parură de smaralde, căreia este incapabil să-i reziste.

cu

o

- Poate vom putea să sărbătorim asta, deseară?

- Dacă înţeleg bine, vinzi pielea "ursului?" Lorna râse veselă.

- La ora opt, la Merro's, îţi convine?

- Ţi-am ghicit intenţia: doreşti să cinezi cu şampanie.

nu? Şi în schimb, îţi promit să mă duc să-l văd pe

Fotheringay. Şi să pozez cuminte, pentru prima dată în viaţa mea Loma luă o ţigară din tabachera pe care i-o întinse soţul său, o aprinse şi întrebă distrată:

- De ce

- Ceva interesant în ziare, în această dimineaţă?

John făcu o mutră dezgustată:

- Da de unde! Popoare care se trec în mod trist prin foc şi sabie

unele

Nu mai este nimic gratuit,

pitoresc, amuzant.

- Pe scurt, nu mai este nimic despre Baron! exclamă Loma cu un aer impertinent. întâlni privirea soţului său şi continuă:

de

pistoale-mitralieră, asasinate sordide

pe

celelalte,

spargeri

imbecile,

cu

o

mulţime

- Mărturiseşte că el se însărcina să dea subiecte ziarelor pistoale-mitralieră, fără cadavre.

Fără

- Nu-1 regreţi niciodată pe Baron? întrebă John cu un zâmbet

ambiguu.

- Niciodată! exclamă Loma cu forţă.

Apoi, sinceritatea fiind una din calităţile stăpânei casei, se corectă:

- în sfârşit, aproape niciodată.

***

Erau aproape zece ani de când Lorna şi John se întâlniseră şi aproape zece ani de când se iubeau. Dar nu de John Mannering,

distins, indolent, amator de cai şi pietre preţioase se îndrăgostise

Loma Faundey

seifurile foarte bine garnisite şi camerele blindate cunoscute ca

inviolabile, pentru a-şi creşte contul'din bancă şi cu aceeaşi ocazie să

ajute câţiva indivizi sărmani dintre cunoştinţele sale

politicos, întotdeauna inofensiv - Baronul nu era niciodată înarmat - făcuse presa să zâmbească şi Scodand Yardul să tune şi să

fulgere timp de aproape trei ani. Dar până la urmă, Loma se căsătorise

cu Baronul

anticar celebru, expert în bijuterii, pe care nici măcar poliţia nu-1 dispreţuia şi un cetăţean liniştit. Şi tot mai rari erau cei care cunoşteau secretul lui Mannering.

Ci de Baronul-spărgător, care ataca în exclusivitate

Mereu

iar

Baronul se volatilizase, înlocuit de John Mannering,

*#*

Când Mannering părăsi apartamentul său din Chelsea, suna ora nouă. în mod obişnuit ajungea la Quinn's între orele zece şi unsprezcce şi-i lăsa lui Steam, principalul său angajat, grija de a deschide magazinul. Dar în acea dimineaţă, John voia să mai treacă o dată în revistă colecţia Swanmore, înainte de a i-o arăta lui senor Cabrai. Şi era o treabă bună şi minuţioasă să estimezi aproximativ cincizeci de piese, toate admirabile Un taxi îl lăsă la colţul dintre New Bond Street şi Hart Row. Ca în

orice dimineaţă, mica fundătură era liniştită. Prima vânzătoare de la "Caroline", elegantul magazin de modă învecinat cu Quinn's, ocupată să aranjeze nişte flori în vitrină, îi adresă lui John un zâmbet de două ori mai amabil: Mannering era un bărbat foarte seducător şi Loma o clientă excelentă. La Quinn's, vitrina îngustă şi întunecată era goală. Asta nu avea nimic uimitor: prima grijă a lui Steam, îndată ce sosea, va fi alegerea unei piese rare dintre comorile magazinului şi de a o aşeza în mijlocul acestei vitrine tapisată cu catifea roşu-aprins. Dar Steam, de o punctualitate aproape enervantă, îşi va face apariţia la ora nouă şi

treizeci precis şi era ora nouă şi douăzeci şi trei de minute

John îşi luă portcheiul şi deschise una după alta cele trei încuietori care apărau uşa de la Quinn's. Apoi intră şi înaintă în lungul încăperii prost luminate. De o parte şi de alta a unui covor roşu era o îngrămădire formidabilă - în aparenţă dezordonată, dar în care John

şi cei doi angajaţi se orientau foarte bine - tablouri, mobile, statui, diferite obiecte, care n u . aveau în comun decât frumuseţea lor, valoarea şi vârsta respectabilă. Brusc, John se încruntă; era ceva anormal în iluminarea

Aşa că

magazinului în dimineaţa

asta.

.Uluit, se întoarse şi observă că

lampa-martor fixată deasupra uşii de la intrare, ardea încă. Ori,

Larraby, angajatul care dormea la primul etaj, avea obiceiul să stingă această lampă imediat ce punea piciorul la parter Aproape automat, John examină lampa mai de aproape şi constată spre marea sa surpriză prezenţa unei lămpi cu fir lung, branşate la o baterie mică, agăţată alături de ea pe perete. Acest amănunt îl intrigă, firâ să-l îngrijoreze totuşi cu adevărat: poate fusese o pană de

curent Se apropie totuşi de scară din câţiva paşi mari şi rapizi şi strigă cu voce puternică:

-Larraby! Nu răspunse nimeni. Urcând scările în grabă, Mannering se repezi la primul etaj. Uşa camerei lui Larraby era larg deschisă, patul desfăcut, hainele sale împăturite cu grijă pe un scaun, incluzând şi o pereche de şosete în

Dar Larraby nu era

dungi albastru cu alb, absolut înduioşătoare

acolo.

- Larraby! strigă din nou Monnering, de data aceasta fără mare

convingere. Jos, cineva tocmai intrase în magazin. John se întoarse, coborî scara la fel de grăbit cum o urcase şi-l văzu pe Stearn în picioare în

mijlocul încăperii. înalt, subţire, foarte demn şi într-o dispoziţie incredibil de egală, acest distins gendeman părea totuşi puţin

surprins:

- V-am auzit strigându-1 pe Larraby, domnule?

- Da. Nu este acolo. Cred că s-a întâmplat ceva aici, în noaptea aceasta, Steam. Ceva grav. Faţa amabilă a bătrânului domn luă o expresie consternată.

De când Mannering cumpărase Quinn's, nu se întâmplase

niciodată nimic grav, nici măcar cu adevărat supărător.

- Larraby este poate suferind? îndrăzni Steam.

- Suferind

sau rănit.

Pentru cei doi bărbaţi, dacă Larraby era rănit, era pentru că se

Dar pe

Steam îl neliniştea mai ales seiful şi conţinutul său, în timp ce

Mannering se gândea la Larraby. îndreptându-se spre biroul său, John deschise uşa cu un gest

repezit. Aceasta, care ajungea de obicei până la perete, rezistă la jumătatea cursei. John intră în încăpere, privi între uşă şi petere şi descoperi ceea ce, de câteva secunde, se temea să descopere Se întoarse spre Steam şi-i ordonă cu o voce gâtuită:

încercase să se spargă camera blindată. Poate chiar se reuşise

- Sună la Scotland Yard. Whitehall 1212! Repede!

Apoi se aplecă peste capul inert al lui Larraby. Cu faţa lividă, părul năpădit de sânge, încheieturile mâinilor şi gleznele contuzionate de sfoara care-1 lega, Larraby părea mai mult mort decât viu. Totuşi, când John îşi strecură o mână sub bluza de la pijama, inima bătrânului bătea imperceptibil. Steam se impacienta la telefon. Luând un briceag din buzunar, John tăie legăturile lui Larraby cu atenţie şi-l ridici apoi Oră efort

pentru a-1 duce să-l aşeze pe un divan mic care se afla într-un colţ al încăperii.

- Cere să fie anunţat Bill Bristow! îi strigă rapid lui Steam, care

obţinuse în sfârşit Yardul. Şi mai ales să se trimită un medic. Steam ascultă, apoi închise cu un "Şi cât mai repede posibil!" de o autoritate cu totul neobişnuită la el.

- Vor fi aici în câteva minute, domnule. Oare Larraby

- Este încă viu? Da. Dar pulsul este foarte slab. Mă voi duce să aduc

nişte pături din camera sa. în acest timp, ocupă-te să încălzeşti nişte apă. Probabil are un ceainic pe aici? Cu un semn afirmativ din cap, Stearn dispăru în direcţia bucătăriei mici, unde se pregătea ceaiul în fiecare zi. Cinci minute mai târziu, John îl învelise pe Larraby cu dexteritatea unei îngrijitoare de copii calificată. Apoi aprinse o ţigară, încercând să-şi stăpânească furia rece care-1 cuprinsese de când îl descoperise pe nefericitul rănit

Cum putea fi atacat Larraby, atât de plăpând, atât de fermecător! Pe Larraby, care trăia pierdut în visurile sale, care nu mai cerea de la viaţă decât un singur lucru: să vadă în fiecare zi comorile de la

Quinn's, să le contemple, să le atirtgă

pe bătrânul care devenise o autoritate în materie.

Mai ales bijuteriile îl fascinau

- Bandă de ticăloşi! spuse în sfârşit John, foarte tare.

Stearn, care intră în aceeaşi clipă, nici măcar nu clipi.

Evenimentele păreau că-1 făcuseră să-şi piardă complet curtoazia şi decenţa obişnuite:

- Apa va fi caldă în câteva minute, domnule. Şi am găsit un ceainic

Ezită, apoi se hotărî să pună întrebarea care îl chinuia din clipa în care-1 zărise pe Larraby:

- Credeţi că oamenii care l-au atacat pe Larraby au ajuns până la

camera blindată, domnule? Mannering îşi uimise deja deseori angajatul prin dezinvoltura cu

care trata problemele de bani. Dar de data aceasta, îl ului. Aruncând o privire distrată spre biroul mic, răspunse liniştit:

- Probabil că da. Au deplasat biroul

şi covorul.

- Poate ar trebui să ne asigurăm cât mai repede posibil, sugeră

Stearn. La urma urmei, nu mai putem face nimic pentru Larraby înaintea sosirii medicului

Mai ezită, apoi repetă cu insistenţă, ca un bătrân papagal care nu-şi mai găseşte cuvintele:

- Cât mai repede posibil, da

în sfârşit, îşi făcu curaj.

- Şi colecţia Swanmore, domnule? Dacă ni s-a furat cumva îndrăznesc să mă gândesc la asta.

Şi Stearn reuşi să închidă ochii, în timp ce ridica sprâncenele.

- Ei bine, nu te gândi

spuse înţelegător Mannering.

Nu

- Dar asta ar fi ruina! exclamă angajatul, redeschizând ochii îngroziţi.

- Să nu exagerăm

Mimica bătrânului angajat reuşise să aducă o umbră de zâmbet pe buzele lui John, care continuă pe un ton liniştitor:

- De altfel, există instituţii nobile, foarte utile, a r e se numesc

companii de asigurări. Suntem asiguraţi, Stearn. De data aceasta, faţa lui Stearn păru literalmente răvăşită de un val enorm de disperare:

-

Dar tocmai asta este, domnule! Voiam să vă vorbesc în dimineaţa

asta

Ştiţi că lordul Swanmore trebuia să ne aducă ieri poliţa de

asigurare. N-a facut-o. Şi nu sunt deloc sigur că bijuteriile sunt asigurate când nu se mai află în seiful înălţimii Sale! Şi-a anunţat oare compania? Absolut întâmplător, aveam intenţia să vă cer în această

dimineaţă, s o anunţaţi pe a noastră. Mannering fluieră uşor printre dinţi:

- Crezi că bijuteriile astea blestemate ar putea să nu fie asigurate?

Steam înclină capul cu un aer lugubru.

- Aş! reluă John, nimic nu dovedeşte că au fost furate! Oricum,

prefer să aştept sosirea poliţiei. Altfel, Bill Birstow mă va bănui că i-am

jucat vreo festă

Totuşi

Se gândi, apoi întrebă:

- Aducând ceainicul, Steam, ai vrea să arunci o privire peste

contoarele electrice? Iluminatul pare normal, dar n-aş fi surprins dacă ai găsi debranşat contorul care comandă soneria de alarmă. Dar

atenţie: să nu atingi nimic! Complet demoralizat, Steam plecă fără să spună niciun cuvânt. John inspectă încăperea cu privirea, notând câteva amănunte mici alarmante. Nici nu se mai putea îndoi, camera blindată fusese spartă. Rămânea de ştiut dacă spărgătorii fuseseră capabili să spargă şi seifurile de la Quinn's, alese cu grijă de Baron, care se pricepea şi erau practic inviolabile pentru spărgătorii obişnuiţi din Regat.

Mannering păstrase câteva din* îelaţiile Baronului, relaţii puţin onorabile, dar foarte folositoare. Ştia, de exemplu, că în Anglia nu mai existau decât trei "spărgători" în stare să vină de hac seifurilor sale:

Oscar Field, Lark Veveriţă şi Dale Fricosul. Dar ştia de asemenea că Oscar Field era în închisoare, pentru încredere excesivă faţă de o femeie frumoasă şi prea guralivă şi că Lark Veveriţă n-ar fi atacat niciodată un seif al prietenului său Mannering, cu care trăise ore exaltante cu ceva timp în u n rii Rămânea aşadar Dale Fricosul. Clopoţelul de la uşa de la intrare îi întrerupse gândurile. John înaintă spre uşa biroului recuflOscw idouă siluete familiare.

;lnak şi cu aspect aproape p e inspectorul Gordon, un

Inspectorul superior William B r is to l militar cu mustaţă căruntă, îl preceda

scoţian taciturn şi bondoc.

- Ei bine, Mannering, spuse imediat inspectorul superior, acum

faci apel la poliţie? Oare ce s-a întâmplat?

- Ştii aproape tot atât de mult ca mine, dragul meu. Până acum, m-am ocupat doar de Larraby. Este rănit.

- Grav?

- Mi-e teamă că da.

- Cel puţin, n-ai atins nimic.

îngrijorătoare.

Surprins, John răspunse liniştit:

- L-am deplasat pe Larraby, evident. Iar Steam s-a dus să verifice

contorul electric. Dar cu siguranţă n-a atins nimic. Suntem nişte cetăţeni disciplinaţi, Bill. Unde este medicul vostru?

O a treia siluetă tocmai intra pe uşa magazinului. Un bărbat cu

înfăţişare hotărâtă înaintă rapid. Cei doi poliţişti se dădură într-o parte:

- Doctorul Warren, domnul John Mannering, spuse scurt Bristow.

- Am auzit deseori vorbindu-se despre dumneavoastră, mormăi

medicul de la Yard, lăsând să se subînţeleagă o mulţime de lucruri.

Stearn î$i făcu apariţia ţinând în mână un ceainic albastru ca cerul,

în formă de ghiveci de flori şi reuşind să-şi păstreze totuşi un aer de

mare demnitate. Cu o prefăcută indiferenţă, anunţă grav:

întrebarea

reglementară

căzu

cu

o

asprime

- Contorul este întrerupt, domnule.

- Oh

murmură Mannering, aruncând o privire spre Bristow. Iată

o treabă pentru dumneata, Bill. Probabil am fost furat. Dar mi-ar

plăcea să ne ocupăm mai întâi de Larraby

- Ne iei drept nişte barbari? îl întrerupse brusc inspectorul

superior. Iar John, care-1 cunoştea pe Bristow, începu să se întrebe ce

putea avea în minte

***

Doctorul Warren diagnostică o fractură serioasă de craniu, poate

fatală, şi nu putu să precizeze la ce oră fusese atacat Larraby. Chiar înainte de a-şi termina examenul, sosi ambulanta. Larraby fu luat, însoţit de doctorul Warren, pentru o clinică pe care o conducea un prieten al lui Mannering; Dar ambulanţa nu sosise singură. Bărbaţii din serviciul lui Bristow se agitau în birou, fotografiind încăperea din toate unghiurile,

ridicând amprente de pe toate mobilele

să audă vorbindu-se despre mutarea biroului şi a covorului înainte ca oamenii săi să facă o cantitate impresionantă de fotografii. Mannering fuma, impasibil şi tăcut. Dar Steâfn îşi pierdea cu fiecare secundă puţin din sângele-rece şi fu chiar auzit admonestând sever un poliţist

care îl înghesui în trecere. Această treabă preliminară în sfârşit terminată, fu deplasat biroul, pentru a ridica trapa. Mannering tot nu se mişcă, urmărind din ochi

mişcările poliţiştilor Deoarece acelaşi ceremonial exasperant reîncepuse cu trapa, m&aerul, şuruburile, scara, uşa şi încuietorile camerei blindate. Steam aprindea ţigară după ţigară pentru a le stinge imediat, clipind din ochi şi tresărind la fiecare lumină a flashurilor. Supliciul său trebui totuşi să ia sfârşit. Bristow îşi chemă oamenii şi coborî el însuşi scara mică, facându-i semn lui Mannering să-l urmeze. Fără îndoială, camera blindată fusese spartă.

Inspectorul superior nu vru

Comenzile electrice odată debranşate, era de altfel relativ uşor

pentru un bun spărgător să vină de hac celor două încuietori. Treaba părea extrem de îngrijită: nicio zgârietură, cât de uşoară.

- Este lucrat curat, spuse Bristow.

Şi murmură, adresându-se lui John:

- Nici dumneata însuţi n-ai fi lucrat mai bine

John nu replică nimic, dar această remarcă îi păru la fel de deplasată pe cât de;îngrijorătoare. în tot Scodand Yardul, Bristow era acum singurul poSţist în activitate care ştia altfel decât din auzite că Baronul şi John Mannering erau unul şi acelaşi. Ştia, dar n-o putuse dovedi niciodată, spre marea sa uşurare de altfel, deoarece avea o mare prietenie pentru John şi LomaJ Totuşi, de fiecare dată când o afacere cu bijuterii furate se lega mai de aproape sau mai de departe de Mannering sau de Quinn's, Bristow nu se putea stăpâni să ciulească

urechile.

- De data aceasta s-a mers totuşi puţin cam departe! îşi spuse John

în tăccre. "Admiţând că dă vina pe mine că m-am furat singur, Bill ştie foarte bine că sunt incapabfl să-l lovesc pe Larraby " Bristow deschisese uşa camerei blindate şi John aprinse lampa enormă care lumina încăperea. Aceasta, care avea aproximativ patru metri pe trei, era mobilată doar cu seifuri fixate în pereţi. Toate fuseseră deschise de o mână de maestru. Un maestru care ştia să

folosească admirabil lampa oxiacetilenică. Din şase uşi, cinci erau întredeschise. Stearh scoase un geamăt îngrozit. >i1 Cu o privire de cunoscător, Bristow aprecie această treabă

frumoasă.

■■■•'

- Nu văd decât trei tipi capabili de asta, spuse el imediat;

Unul dintre ei este în închisoare. Rămân aşadar Lark Veveriţă şi Dale Fricosul.

- Cu siguranţă, nu este Lark, replică John.

Surprins, Bristow îi aruncă o privire ambiguă.

- Bine informat, nu

- întotdeauna, zâmbi John.

- în acest caz, este Dale. Şi dacă-1 cunosc bine, nu-1 vom găsi

curând. La ora asta, poate a părăsit deja ţara.

- Este foarte probabil, într-adevăr, spuse calm John, ca şi când nu

tocmai i se furaseră vreo 700.000 de lire. Evident, comorile de la Quinn's erau asigurate confortabil. Dar era acea blestemată colecţie Swanmore, care ea singură valora aproape 350.000 de lire Văzu repede că hoţii nu se interesaseră decât de bijuterii. Toate obiectele de artă, miniaturile, statuetele, foarte cunoscute şi mai greu de vândut, erau încă la locul lor. în schimb, nu rămăsese nicio piatră preţioasă, fie ea un acvamarin sau unberil. Hoţii luaseră aşa cum erau inelele, pandantivele şi nişte brăţări, dar scoseseră din monturi pietrele diademelor şi colierelor care ocupau prea mult loc, lăsând pe

rafturile seifurilor monturile deformate şi stricate, de cele mai multe ori centenare. -Vandalii! oftă Steam, lamentabil. Un singur seif, cel mai mare din

şase, era închis

Bristow îl arătă cu un deget întrebător:

- Ce este acolo?

- Toate obiectele voluminoase: cupe, casete, după câte ştiu

îndoiesc că le-au luat, răspunse John înaintând spre seiful uriaş. Apăsă pe mâner şi deschise uşa. Bristow şi Stearn, care stăteau în spatele lui, îl auziră scoţând o exclamaţie înăbuşită:

- Au luat tot? întrebă neliniştit bătrânul angajat.

- Dimpotrivă, au adus ceva, spuse John.

Steam aruncă o privire şi exclamă cu o voce gâtuită:

- Un cadavru!

- Nu, două! îl corectă John.

Şi întorcându-se spre Bristow, adăugă cu aceeaşi voce egală:

- Nu vei merge prea departe pentru a-1 găsi pe Dale Fricosul, Bill;

este aici.

***

Dale Fricosul fusese omorât cu un glonţ în ceafa, ca şi tovarăşul său. Acesta, un necunoscut pentru John, fii repede identificat de Bristow.

- Slim Dansatorul, pândarul obişnuit al lui Dale.

John observă atunci că Steam părea pe punctul să dea ochii peste

cap şi-l prinse de braţ pe bătrânul angajat, cu autoritate:

- Vino, Steam, spectacolul acesta nu este făcut pentru inimi

sensibile, ca noi

- Este oribil, bâigui bătrânul bărbat. Tot sângele ăsta

- Este destul de urât, într-adevăr. Te las, Bill. Mă vei găsi în birou,

întru totul Ia dispoziţia dumitale. De altfel, nu este prea mult loc aici pentru toţi oamenii dumitale, inclusiv aceşti doi sărmani indivizi. Ajuns în birou, John îl instală pe Steam într-un fotoliu şi se duse să ia dintr-un dulap mic, două pahare şi o sticlă de whisky.

- N-am obiceiul să beau dimineaţa, protestă Steam.

- Nici vorbă! După câte ştiu, n-ai nici obiceiul să descoperi două cadavre odată înainte de prânz. Steam făcu mari ochii de un albastru-spălăcit şi spuse cu o voce stinsă:

de aproape, in cazul acesta,

trei

-A i noroc! oftă John, terminându-şi repede whiskyul. Ar trebui să te odihneşti, Steam. întinde-te pe divan.

- Este prima dată când văd unul

- Pe acest diyan? se sufocă bătrânul angajat.

- Ce ai împotriva acestui divan? Este excelent.

- Dar aici l-am întins pe Larraby adineauri

- Ei şi? Larraby n-a murit.

- Nu încă

- Bietul meu prieten, crede-mă, aş prefera să fii condus acasă.

evident, vrea să te

murmură Steam, lugubru.

cu

siguranţă se

Doar că

Bristow,

va opune:

interogheze.

- Să mă interogheze? Dar nu ştiu nimic!

- Poliţia va vrea să te audă spunând-o, este un obicei afurisit pe

care-J are. Şi cu aceeaşi ocazie, îţi va lua amprentele. Steam dădu capul pe spate, închizând ochii cu un aer descurajat:

- Să-mi ia amprentele? Este de neconceput!

- Dimpotrivă, este foarte logic. Presupun că spărgătorii noştri au

lucrat cu mănuşi. Aşa că Yardul nu va găsi aici decât amprentele

dumitale, cele ale lui Larraby şi ale mele Deschizând din nou ochii, Steam întrebă încet:

- Nu găsiţi că cel mai surprinzător lucru din această întâmplare,

domnule,

magazinului

alarmă? Foarte puţini oameni

că spărgătorii păreau admirabil informaţi asupra

este

şi

a

sistemului

de

cunoşteau existenţa acestei trape

doamna Mannering, dumneavoastră, Larraby şi cu mine

De fapt, nu mai este nimeni decât

- Şi inspectorii de Ia compania de asigurări, lăcătuşii care au

instalat camera blindată, electricienii

continuă John.

- Da. Dar aceştia sunt, în general, oameni de toată încrederea,

domnule. Tăcură. Steâm pusese degetul pe rană: de un timp, un gând ascuns îl irita şi-l neliniştea pe John. Cine, dintre relaţiile sale ^ sau

chiar dintre prieteni - îi putuse informa pe spărgători despre dispoziţia interioară a magazinului? Mannering îi elimină din oficiu pe Larraby şi pe Stearn. Vocea slabă a lui Stearn îi întrerupse aceste reflecţii puţin plăcute:

De ce nu vă ocupaţi de asta

dumneavoastră? Aţi ajutat atât de des poliţia şi aţi găsit bijuterii furate!

De ce să nu le găsiţi şi pe ale dumneavoastră, şi colecţia Swanmore? Apropo de această colecţie

- Apropo de această colecţie* îi voi telefona liii senor Cabrai că nu

voi mai prânzi cu el, iată! îl întrerupse Mannering cu o dezinvoltură

bine imitată. Acum, Steam, nu mai vreau să te aud. Odihneşte-te şi încctează să mă mai demoralizezi cu adevărurile dumitale mult prea

evidente după gustul meu! Mannering decomandă aşadar în âlnirea cu senor Cabrai. Gând lăsă receptorul telefonului, Bristow apăru pe scară:

- Dacă as îndrăzni, domnule

- Cui îi telefonezi? îl întrebă fără ocolişuri.

- Unui brazilian, răspunse calm John. Şi pentru a te scuti să pui

alte întrebări pe acest ton amabil, voi preciza că este vorba de un client cu care trebuia să prânzesc. Am anulat întâlnirea, presupunând că nu

vei avea timp să-mi găseşti bijuteriile în treisprezece ore.

Dacă mă înşel, cu atât mai bine. Bristow ridică din umeri.

- îţi stă bine să glumeşti!

- Un pahar? propuse Mannering cu un zâmbet.

- Nu beau niciodată în timpul serviciului, ar trebui să ştii, de cât timp mă vezi operând! replică tăios poliţistul. Zâmbetul lui John se accentuă:

Ştiu de asemenea că eşti întotdeauna de o amabilitate şi o

politeţe proverbiale. Ca orice regulă, are şi excepţii Şi Mannering îşi turnă un al doilea pahar de whisky, plin ras.

-

- Beau pentru o mai bună dispoziţie a dumitale, dragul meu. Bristow îi aruncă o privire ucigătoare şi bombăni:

- După dumneata, pe unde au intrat indivizii ăia?

- în tot cazul, nu pe uşa din Hart Row.

- Mulţumesc mult! Asta descopeream singur.

- Rămâne uşa din spate, continuă John, imperturbabil. Dar are

obloane din fier, fixate cu bare şi şuruburi interioare

opta mai degrabă pentru etajul al doilea şi chiarpentru acoperiş.

Personal, aş

- Acoperişul! exclamă Bristow. Crezi că ar fi avut îndrăzneala să

facă o gaură în acoperiş, în mijlocul Londrei, cu poliţişti aproape peste tot

- De ce nu? spuse John, ironic.

Şi cu un zâmbet insolent, adăugă:

- Baronul a făcut multe altele, la vremea sa!

Capitolul 3

Cei doi bărbaţi se îndreptară spre camera din spate a magazinului şi nu avură nevoie să examineze îndelung uşa pentru a se asigura că nu fusese atinsă.

La etajul al doilea, pe un mic palier dădeau trei uşi. John deschise

una la întâmplare, învârti comutatorul şi Bristow observă o încăpere

mansardată, cu pereţii acoperiţi de vitrine. Mannering aranjase acolo obiecte care nu aveau decât valoare sentimentală, pentru colecţionarii specializaţi: staniu, aramă, jad, calcedonie. încăperea avea o fereastră, încuiată cu grijă, cu lacăt.

O altă uşă deschisă descoperi o grămadă de tapiserii, patrafire şi

şaluri brodate. Fereastra era de asemenea încuiată.

- Cheia misterului trebuie să fie .'n a treia încăpere, spuse Joh

Acolo îmi depozitez tablourile. Deschise uşa cu un gest larg. Prin tavanul larg deschis, soarele pătrundea în valuri în vasta încăpere, lumina în trecere faţa unui amoraş bucălat care zâmbea şi părea că-şi bătea joc de cei ce sosiseră.

- Şi iată uşa pe care au luat-o băieţii noştri răi! declară Mannering.

- S-ar spune că asta te amuză! exclamă Bristow pe un ton aspru.

- Ba

replică John, brusc trist. Se încearcă să mi se

bine

nu!

asasineze un bătrân prieten, mi se fură vreo 900.000 de lire în bijuterii, mi se procură două cadavre şi asta mă amuză! Mărturiseşte că trebuie mai puţin pentru a mă distra, Bill. Te las cu oamenii dumitale! Revarsă-ţi proasta dispoziţie asupra lor, ţi-i trimit. Şi Mannering ieşi rapid din pod şi coborî scara. La primul etaj, aşezaţi pe o ladă veche, doi poliţişti discutau cu voce joasă. John îi trimise în pod, dar observă că înainte de a se îndepărta, fură înlocuiţi de un al treilea gardian. Acesta, aşezat la rândul său pe ladă, se strădui să ia un aer visător. John ridică din umeri, ştiind perfect că acest pretins distrat nu pierdea niciuna din mişcările sale. în baie, Mannering se spălă pe mâini, îşi trecu un pieptene prin

păiul şaten cu fire argintii şi se întrebă dacă trebuia sau nu s-o anunţe

pe Loma de acest

Optă pentru a nu o anunţa şi reveni pe palierul unde poliţistul ieşise din visare pentru a-1 informa că Steam se odihnea într-o cameră de la primul etaj. Mannering se duse să arunce o privire în camera unde bătrânul, epuizat de succesiunea de emoţii atât de neobişnuite, moţăia liniştit. în biroul lui John, un poliţist în civil, aşezat pe divan, părea şi el pierdut în visare. Iritat, Mannering se retrase în magazin. în faţa uşii de la stradă, pe care o păzea un poliţist în uniformă, se adunaseră deja

câteva persoane. Un bărbat tânăr în haină de tweed discuta fără succes cu poliţistul. John recunoscu un fotograf de presă şi oftă

incident supărător!

Apoi deschise un dulap mic, luă o piele de căpripară şi începu să lustruiască două. pahare fără picior, din aur cizelat, pe care îşi

propusese să le pună în vitrină. în realitate, încerca mai ales să-şi pună puţină ordine în gânduri. Exista în această poveste o abundenţă neobişnuită de semne de

Dar erau şi detalii, sinistre: agresiunea împotriva lui

Larraby, două cadavre închise în camera blindată. Şi altele, foarte îngrijorătoare: atitudinea lui Bristow, a cânii dispoziţie egală era totuşi legendară; şi reacţiile ce vor veni de la' lordul Swanmore care cu siguranţă va primi foarte rău dispariţia colecţiei sale. Problema spinoasă ridicată de Stearn era importantă: colecţia Swanmore era oare încă asigurată când părăsise domiciliul proprietarului? Lordul Swanmore avea nevoie de bani. Chiar de mulţi bani; pentru că se hotărâse să-şi vândă colecţia sa dragă, despărţindu-se astfel de singurul lucru, care-1 interesase vreodată, pe pământ, dacă se dădea crezare oamenilor bine informaţi. Swanmore avea ca scuză rara perfecţiune a colecţiei sale, în sensul că toate bijuteriile* fără excepţie, aveau povestea lor. Unele aparţineau familiei Swanmore de secole. Altele fuseseră aduse actualului lord de soţia sa, moartă acum câţiva ani.

întrebare

Swanmore venise la Mannering cu o săptămână în urmă, pentru a-i cere să se ocupe de vânzarea bijuteriilor. Dar pusese o condiţie:

nimeni nu trebuia să ştie că-şi vindea colecţia.

Şi declarase, cu aroganţaf dispreţuitoare care-1 caracteriza şi-l făcea extrem de antipatic: :

- Să nu mă consideri un imbecil, Mannering. Ştiu foarte bine că

putea scoate o sumă importantă din colecţia vândută în totalitate, etichetată cu forme în regulă; colierul de rubine oferit de regina

ş

Elisabeta lui Cyril Swanmore pentru servicii aduse coroanei

stilul. Amatorii ar plăti eticheta aproape la fel de scump ca însăşi pietrele! Doar că refuz asta! Să nu mă întrebi de ce, îţi pierzi timpul. Vinde-mi bijuteriile cum poţi, piesă cu piesă, unor prostănaci care vor considera poate monturile demodate şi le vor transforma imediat. Contrar a ceea ce credea Swanmore, John Mannering se aşteptase la această vizită, şi chiar la această cerere. îl prevenise Patricia

Swanmore, prin intermediul Lornei

cu siguranţă Mannering l-ar fi trimis la plimbare pe puţin simpaticul

lord Swanmore. Dar Lorna insistase. Pentru transportarea colecţiei Swanmore de la locuinţa

proprietarului său* Regent's Park, până în Hart Row, se luaseră precauţii speciale. Un mesager întru totul anonim adusese la Quinn's colecţia închisă în două serviete dintre cele mai banale, din piele. în realitate, mesagerul era urmat îndeaproape de Larraby. Poate tocmai din cauza acestei discreţii, John neglijase complet problema asigurării. Cum s-ar fi putut gândi să se vină la Quinn's pentru a fura bijuterii despre care nimeni din toată Londra nu ştia că se aflau acolo? Pe de altă parte, Mannering’ putea fi scuzat, gândindu-se că lordul Swanmore, neîncrezător, chiţibuşar, maniac, îşi

luase în ce-1 privea toate precauţiile

Vezi

Dacă şi-ar fi ascultat instinctul,

necesare

- înlocuieşti femeia de serviciu? spuse brusc o voce aspră.

Bristow apăru la baza scării, scuturându-şi cu mâna vestonul

acoperit cu praf de ipsos. Fără o vorbă, John îl urmă în birou, deschise un sertar şi scoase o perie de haine pe care i-o întinse inspectorului. Bristow mormăi un mulţumesc, apoi întrebă cu aceeaşi voce aspră:

- Grosso modo, îmi poţi spune ce s-a furat?

- Foarte grosso modo, da: bijuteriile din Quinn's, bijuteriile

personale ale Lornei şi o colecţie rară, care tocmai îmi fusese încredinţată.

- Cât timp îţi trebuie pentru a întocmi o listă exactă cu toate

acestea?

- Doar un sfert.de oră, răspunse cu nonşalanţă Mannering.

- Nu mai mult? se miră Bristow.

- Quinn's este o casă perfect organizată, dragul meu. Am un fişier

model. Tot ce intră în camera blindată este inventariat. Am chiar un număr de fotografii, care poate te vor ajuta.

- Să sperăm! oftă poliţistul.

îi aruncă o privire elocventă subordonatului său, care sta în picioare lângă micul divan şi acesta dispăru imediat, închizând cu grijă uşa biroului după el. John se instala într-un fotoliu, picior peste picior, şi-l privi pe Bristow cu un zâmbet indulgent:

- Prost dispus, William?

Bristow strânse buzele şi-şi adânci privirea în ochii căprui care-1 priveau cu amuzament:

- Prefer să te previn imediat că nu voi tolera niciuna din glumele dumitale obişnuite, Mannering. John continua să zâmbească:

-A m

un prenume, Bill. Este absolut banal, sunt de acord, dar până

la urmă, l-ai folosit deseori până în această dimineaţă!

- Prea des! exclamă- Bristow, înverşunat. Tocmai ţi-am dat un

avertisment. Dacă nu vrei să-l urmezi, cu atât mai rău pentru dumneata. Dar mai ales să nu-ţi vină în minte, sub pretextul că aceste bijuterii furate îţi aparţin mai mult sau mai puţin

-A preciez în mod special acel "mai puţin", strecură John. Bristow ridică din umeri şi continuă:

- că te vei

putea amesteca în ce nu te priveşte şi să nu te supui

legilor

- cărora li se supun toţi cetăţenii englezi demni de acest nume!

Am auzit asta undeva, Bill! Admonestarea lui Bristow nu-1 tulbură câtuşi de puţin pe Mannering. Deja de mai multe ori, Scodand Yardul tunase şi fulgerase

împotriva lui Mannering detectivul amator, bombănind şi blestemând, pentru a-şi freca mâinile când operaţia era terminată şi vinovatul arestat. Cu atât mai mult cu cât, în general, vinovatul nu era cel bănuit de poliţie. Ceea ce-1 supăra şi-l îngrijora pe John, era privirea inspectorului superior, rece şi de nepătruns, şi tonul urâcios

- Bill, am sosit aici la ora nouă şi douăzeci şi cinci. N-am bănuit

L-am strigat

imediat pe Larraby. Stearn a sosit în urma mea. Amândoi l-am descoperit pe Larraby, rănit, în birou. Şi v-am telefonat. Atâta tot.

nimic până când am remarcat lampa martor aprinsă

- Nu te cred, spuse încet Bristow.

dar cu atât mai rău şi pentru

dumneata, Bill. - Sunt sigur că-mi ascunzi ceva şi că eşti încă angajat într-o povestee de necrezut. John oftă resemnat, aprinse o ţigară şi declară pe un ton trist:

- Chiar nu merită osteneala să trăieşti raţional, cinstit, perfect în

acord cu societatea

Nu, nu-ţi ascund nimic, Bill. Şi chiar îţi voi

destăinui ceva, în mod secret: printre bijuteriile furate, se află colecţia Swanmore, în întregime. Şi nu ştiu dacă acest furt va fi acoperit de compania de asigurări

- Cu atât mai rău pentru mine

Când John îi povesti amănunţit cum ajunsese în posesia colecţiei Swanmore, Bristow dădu compătimitor din cap:

- îl cunosc pe Swanmore! Am fost la el acasă, acum doi ani, pentru

o tentativă de spargere. S-a încercat să i se fure faimoasa colecţie, mai

exact. Este un bărbat

- Este agasant! îl întrerupse John. Şi poţi să mă crezi, n-a terminat

să mă agaseze.

; puţin

- în acest-caz, vei & obligat să i le plăteşti?

- Sau să-i găsesc bijuteriile, replică Mannering, cu o licărire

provocatoare în ochi. Bristow se ridică îndreptându-şi sever degetul arătător spre John,

care izbucni într-un râs sincer:

Poţi să râzi! bombăni inspectorul superior. Eu nu glumesc. Dacă te ocupi de această afacere, vom fi necruţători. O inimă curată, care n-are nimic să-şi reproşeze, nu se teme de

- justiţie, spuse cu gravitate Mannering.

-

- Nu face pe prostul, insistă Bristow. Şi dă-mi cuvântul dumitale că

nu te clinteşti. John scutură din cap cu un aer amabil:

- Imposibil, William!

- Insist!

- Poţi să insişti toată ziua, nu vei face decât să-ţi pierzi timpul. Şi

probabil nu-ţi lipseşte munca astăzi? Nu fi tu, prost, Bill! Am făcut deja anchete personale, doar pentru plăcerea mea. Şi ai vrea ca într-o afacere în care pierd pe puţin 350.000 de lire, să stau liniştit în colţul meu şi să tai frunze la câini? Nu conta pe asta!

- Bun! spuse Bristow.

Cu un zâmbet ironic, John declară:

- Dacă înţeleg bine, ne-am prevenit unul pe celălalt? Aş vrea totuşi

să te întreb ceva: de ce mă tratezi, de la sosirea dumitale aici ca şi când, cu un scop care-mi scapă întru totul, aş fi spart eu însumi propria cameră blindată?

Bristow îşi frecă bărbia, ezită, apoi răspunse încet:

•>*- Să presupunem, Mannering

este o simplă supoziţie, atenţie!

Intri

că din întâmplare, ai trecut aseară pe la Quinn's

- îl dobor pe Larraby

- Nu spune prostii

Observi camera blindată deschisă, cobori şi

găseşti doi bărbaţi pe cale să te fure

- înţeleg! îl întrerupse John. îi om or cu un glonte în ceafa - este

întru totul genul meu - apoi îmi iau bijuteriile, ca să-mi fie apoi plătite

de compania de asigurări. Pe deasupra, abandonându-1 pe nefericitul

Larraby, grav rănit. înainte de a spune prostii mai mari decât dumneata, inspectore, poate ai putea să mă întrebi unde am petrecut seara? Familia Plender a rămas la noi până în această dimineaţă la ora două. Iar la ora trei şi jumătate, cretinul acela de Toby Plender m-a

trezit cu un. telefon, penfru a mă întreba titlul exact al ultimului premiu Goncourt francez, ca şi când ar fi avut vreodată cea mai mică intenţie să-l citească. Ar fi trebuit să-i omor pe cei doi oameni ai

Se poate

dumitale între orele patru şi şase sau şapte dimineaţa realiza, evident!

Şi

John îşi strivi ţigara cu un gest furios în prima scrumieră găsită.

-

Nu era decât o supoaţie, începu Bristow, puţin supărat.

O

bătaie în uşă întrerupse această conversaţie care ameninţa să ia

o turnură neplăcută. Poliţistul d e .pază pe care John îl zărise mai

înainte, apăru în prag şi anunţă că un "gentleman" cerea să-l vadă pe

domnul Mannering.

Vocea poliţistului deveni dezaprobatoare:

- N-a vrut să-şi dea numele, domnule.

Bristow nu aştepta decât această ocazie pentru a izbucni:

- Primeşti vizitatori care refuză să-şi dea numele poliţiei,

Mannering? Felicitări

Frumoase relaţii ai!

- Dacă acest domn nu vrea să-ţi spună numele, Walter, n-are decât

să aştepte. Sau să plece!

- Pare foarte nerăbdător, domnule

şi puţin comod. Şi cum există

deja mai mult de o jumătate de duzină de ziarişti Fără să aştepte sfârşitul frazei, John se îndreptă spre uşa de la intrare, îndepărtându-1 în trecere pe poliţistul dezorientat. Bristow îl urmă imediat, mormăind nişte cuvinte de neînţeles şi încruntând sprâncenele cu un aer puţin liniştitor, şi pentru Mannering, şi pentru vizitatorul său. Afară, o mică mulţime se masase în faţa uşii. John zări părul blond, ochii albaştri şi faţa angelică a celui mai încăpăţânat jurnalist din Fleet Street, Chittering. Alături de acest periculos copil frumos şi depăşindu-1 cu cel puţin un cap, un bărbat de o eleganţă puţin

demodată privea drept în faţa lui, arogant şi dispreţuitor. Lordul Swanmore venea după veşti Fără să ezite, Mannering deschise uşa, făcu un semn discret şi

lordul Swanmore, imperturbabil, intră în magazin. Dar Chittering sărise deja asupra lui John:

- Este adevărat tot ce se povesteşte, John?

- Cum n-am nici cea mai mică idee despre ce se povesteşte, sunt

incapabil să-ţi răspund, replică sincer John. Şi oricum, nu pot să-ţi spun nimic înainte să-mi permită poliţia. îmi

pare rău

-Aiurea, îţi pare rău! Asta i-a spus şi balena luijonas, înghiţindu-1

crud, replică Chittering cu o privire sceptici Dar Bristow luă situaţia în mâini:

- Ei bine, copii, declară el cu o subită bună dispoziţie, plecaţi.

Suntem şi aşa destul de iritaţi şi aveţi tot timpul de acum până la ediţia

de seară, mi se pare! Aşa că reveniţi

Se prefăcu că-şi consultă ceasul, joc de scenă care nu păcăli pe

nimeni:

- Să spunem ora unsprezece şi jumătate. Vă voi face o

declaraţie. Dar până atunci,! mai ales nu încercaţi să faceţi presupuneri şi ipoteze extravagante, după prostul vostru obicei. Ştiţi bine că ne deranjaţi în munca noastră, informând hoţii Chittering începu să râdă vesel!

- în regulă, Şeherezada, s-a priceput! Ce persoană care duce cu vorba te-ai făcut, Bill! Şi, întorcându-se spre colegii săi; propuse:

ei bine

- O ştergem?

Ziariştii dispărură ca prin farmec, ştiind din experienţă că dacă până şi Chittering părăsea locul, înseamnă că într-adevăr nu mai era nimic de făcut. Poliţistul îi împrăştie pe gură-cască, iar John şi Bristow

închiseră uşa. în magazin, lordul Swanmore stătea impasibil, rezemat în umbrelă, ca şi când tot ce se întâmpla în jurul lui nu-1 privea câtuşi de puţin. înainte ca înălţimea Sa să aibă timp să deschidă gura, Bristow întrebă politicos:

- Oare aş putea să ştiu ce vă aduce aici, lord Swanmore?

- O problemă întru totul personală, domnule, răspunse rece

Swanmore.

- Pentru poliţie nu există probleme cu adevărat personale, replică

Bristow, politicos. Swanmore îl privi pe inspectorul superior ca şi când avea în faţa lui

un locuitor al unei alte planete, necunoscute, şi murmură cu un aer distant:

- Mi se pare că v-am zărit deja undeva. Aţi venit să anchetaţi la mine acasă, nu?

- Da! Pentru o tentativă de furt. Dar astăzi, din păcate, nu este

vorba de o tentativă, domnule. Am nevoie de domnul Mannering, care se pregătea să întocmească o listă cu bijuteriile furate. Aşa că vă voi

cere să fiţi scurţi. îţi las biroul timp de zece minute, Mannering. Urc

din nou în pod

Swanmore se îndreptă spre birou, urmat de John care se pregătea cu stoicism pentru a petrece un moment neplăcut. Observă că, în ciuda înfăţişării de bătrân conservator, Swanmore nu era lipsit de seducţie cu silueta sa înaltă şi părul argintiu. Mannering căută rapid în

memorie, încercând să-şi amintească dacă auzise vorbindu-se vreodată

Cel puţin, de la

de succesele feminine ale lui Swanmore moartea soţiei sale.

Nu

Lordul Swanmore nu pierdu timpul cu preambuKiri:

- Oare mi s-au luat bijuteriile, Mannering?

- Da, spuse Mannering, la fel de laconic.

îi întinse tabacherea larg deschisă lui Swanmore, care păru să nu

vadă gestul. Ochii săi de un albastru de nu-mă-uita avură o strălucire îngrijorată, aproape disperată. Pe legea mea, gândi John, sJar spune că tocmai i-am anunţat moartea întregii familii!

- Toate bijuteriile, fără excepţie?

- Toate, spuse necruţător John.

Swanmore respiră adânc şi declară cu o aroganţă insultătoare:

—Aveam încredere în dumneata, Mannering.

- Ei şi? N-am nimic de-a face în această spargere, spuse tăios John,

agasat de această remarcă ambiguă. Apropo, bijuteriile dumneavoastră erau asigurate când le-aţi scos din casă?

- Nu!

Bijuteriile erau

asigurate atâta timp

cât rămâneau sub

acoperişul meu. Ajunse la dumneata, erai răspunzător pentru ele.

Presupun că oamenii legii şi de la

asigurări vor fi mai calificaţi decât dumneavoastră sau eu pentru a lua

măsuri radicale în

ajungem acolo. Poliţia va găsi bijuteriile. Şi pe ale mele, sper!

- Nu speri absolut nimic, refuzi'să-ţi asumi responsabilităţile, atâta

tot!

- Iată ceva ce nu este dovedit

această problemă.

Dar cred

nu

trebuie

Fără să ia în seamă această nouă amabilitate, Mannering declară:

- Acum, v-aşfi recunoscător să mă lăsaţi să lucrez

- Nu înainte de a mă asculta, exclamă Swanmore, brusc destins:

Mi se pare incredibil - şi aproape fantastic -

fost spart exact în clipa în care colecţia mea se afla aici. O cameră

blindată atât de bine protejată! Ţi-ai călcat cuvântul, Mannering!

că magazinul dumitale a

- Ce înseamnă asta, exact? întrebă John, care reuşea cu greutate

să-şi stăpânească o mânie care sporea.

- Că ai dezvăluit prezenţa colecţiei mele la dumneata.

- Da, celor doi angajaţi ai mei, de care răspund ca de mine însumi.

Unul dintre ei este grav rănit, poate chiar mortal. Şi celălalt a primit

un şoc din care îşi va reveni cu greu.

- Altcineva era totuşi la curent?

- Poate aţi fost dumneavoastră prea guraliv, lord Swanmore,

replică John, ai cărui ochi căprui străluceau de furie stăpânită.

- Eu? N-am spus nimic! exclamă Swanmore, şi frumoasa sa

impasibilitate dispăru complet.

- Poate dumneavoastră n-aţi spus nimic, dar cineva din anturajul dumneavoastră a putut informa pe cineva.

- Este imposibil! Nimeni nu ştia nimic! repetă Swanmore.

Dar părea vizibil tulburat: înălţimea Sa nu era foarte sigur de ceea ce afirma cu atâta vehemenţă. Şi John se abţinu în mod prudent să-l facă pe lordul Swanmore să remarce că fiica sa, Patricia, pentru a nu o cita decât pe ea, ştia de proiectele tatălui său.

Swanmore îşi regăsise deja sângele-rece şi aroganţa obişnuită:

- Oricum, mi-ai trădat încrederea, Mannering! Pretinsesem cea

mai deplină discreţie

apropo de această spargere, îţi voi face o publicitate deplorabilă în

toată Londra. în meseria dumitale, nu-ţi poţi permite să fii guraliv şi imprudent: ar fi ruină pentru Quinn's! M-ai înţeles bine? Nu vreau în niciun caz ca să se vorbească despre mine în ziare.

- în acest caz, v-aţi comportat ca un imbecil! spuse John cu o

Dacă se menţionează vreodată numele meu

insolenţă liniştită. Ca un imbecil speriat şi incapabil să vadă mai departe de vârful nasului.

Sufocat, Swanmore căută un răspuns, dar John continuă:

- Dacă voiaţi cu adevărat ca nimeni să nu afle nimic, ar fi trebuit

să-mi telefonaţi, dragă domnule, în loc să veniţi aici în persoană, în timp ce ziariştii pândesc cel mai mic indiciu! Sunteţi foarte cunoscut:

fiţi foarte sigur că vizita dumneavoastră n-a trecut neobservată. în ce priveşte tăcerea ziarelor, nu vă pot promite nimic: nu sunt nici

redactor-şef, nici parlamentar. încercaţi-vă norocul cu inspectorul superior, dacă vreţi; va cobori dintr-un minut în altul. Şi cu asta, lăsaţi-mă liniştit. Cu un gest elocvent, John deschise foarte laig uşa. Alb ca varul, cu

buzele strânse, Swanmore ieşi fără să protesteze. John închise uşa şi oftă îndelung.

- Mă face să-mi doresc să votez cu stânga la viitoarele alegeri murmură printre dinţi.

Capitolul 4

Datorită fişierului de la Quinn's, nu dură mult şi nu fu nici dificil să întocmească lista bijuteriilor furate. Totuşi, John se opri din lucru un minut şi jumătate foarte exact şi începu să se gândească. Cum putuse afla lordul Swanmore la ora zece şi treizeci de minute de o spargere descoperită la ora nouă şi treizeci? John refuza să creadă că Swanmore venise la Quinn's absolut din întâmplare, în trecere încă de la începutul dimineţii, John avusese sentimentul neplăcut că hoţul, sau hoţii, cunoşteau perfect magazinul, dispoziţia sa interioară, sistemele de alarmă. Şi brusc, îşi aminti un detaliu pe care-1 uitase până atunci: Swanmore cunoştea camera blindată! La drept vorbind, John nu-1 dusese să viziteze însăşi încăperea. Dar Swanmore putuse vedea planul de instalare, pe care John i-1 explicase în amănunţime, ca şi toate precauţiile care făceau din Quinn's o cetate inexpugnabilă. Iar Swanmore avea necazuri financiare Gânditor, John îşi aprinse o ţigară. Cunoştea mai bine decât oricine strania pasiune care putea pune stăpânire pe un colecţionar

De ce n-ar

fi regizat Swanmore o comedie atât de abilă, încredinţându-i bijuteriile lui Mannering, informându-se asupra lui Quinn's şi angajând serviciile unui spărgător priceput, însărcinându-1 să fure chiar aceste bijuterii.

- pentru a-1 dobori în cele din urmă cu un glonţ în ceafa, în

calitate de complice! încheie John cu voce tare. Nu-ţi ieşi din minţi,

bărbate! Spărgătorul tău este un om capabil să ucidă deliberat, cu

atât de

Domnului! Sau mă înşel foarte tare, sau datorită acestor două asasinate voi reuşi să-l descopăr pe hoţul meu. Rehiându-şi fişierul şi stiloul, John îşi termină rapid treaba. Cu

răceală

de bijuterii şi să-l îndemne la acte în aparenţă nebuneşti

Şi

aceştia

nu

sunt

numeroşi

pe

pământ,

slavă

această listă şi câteva fotografii, jurnaliştii vor sta liniştiţi până la noi ordine.

la clinica unde fusese dus Larraby. O

infirmieră îi răspunse că rănitul nu-şi recăpătase cunoştinţa încă, iar chiruigul nu se putea pronunţa.

Ştiţi pe cine trebuie să anunţăm? întrebă vocea plăcută şi '

Mannering

sună

apoi

-

indiferentă.

John spuse că se va ocupa el însuşi să anunţe familia lui Larraby, asta însemnând singura sa fiică. Pentru a doua oară în timpul dimineţii, Bristow îşi făcu apariţia în clipa în care Mannering închidea:

- Iar telefonul! exclamă neîncrezător. Dacă ai şti ce prost îţi vine

Am sunat la clinică: Larraby nu se

simte mai bine. în cazul în care îmi permiţi, o voi anunţa pe fiica sa.

Locuieşte în Putney Hill

- Poţi să pleci, mormăi Bristow. Dar să te întorci repede. Probabil

mă vei găsi încă aici.

aerul acesta de suspiciune, Bill

Numai dacă nu sunt consemnat?

- Sper totuşi că nu vă veţi stabili domiciliul la Quinn's! oftă Mannering.

Şi Bristow răspunse cu cea mai mare seriozitate din lume:

- Nu ştiu.

***

,

Când Mannering se pregătea să urce într-un taxi chemat in Bond Street şi al cărui şofer, printr-o minune, nu făcuse nicio obiecţie să meargă în Putney Hill, se auzi strigat la rândul său de o voce plăcută şi hotărâtă.

-

Domnule Mannering!

O

tânără fată îmbrăcată cu o vestă roşie ca cireaşa din piele de

căprioară şi cu o jupă gri, înaintă spre el, zâmbind. Soarele i se juca în

părul blond foarte scurt şi John se gândi că Loma avea dreptate: cu ochii de un albastru de nu-mă-uita atât de deosebit şi tenul fără defect, Patricia Swanmore era într-adevăr încântătoare. Era şi părerea unor trecători care se întoarseră mai mult sau mai puţin discret după această tânără frumuseţe.

- Aş vrea să vă însoţesc, spuse tânăra fată cu o mină rugătoare. Sau cel puţin să urc în taxiul dumrifeavoastră

- Unde mergi? întrebă resemnat John.

- Unde vreţi, zâmbi Patricia. Vreau să vă vorbesc.

îndată ce fu instalată în maşină, tânăra fată îşi pierdu zâmbetul şi întoarse spre John frumoşii săi ochi neliniştiţi:

- Bănuiţi de ce ţineam să vă văd?

Tata a venit în dimineaţa aceasta la Quinn's?

- Da. Şi, cum poţi constata, nu m-a menajat.

Patricia Swanmore oftă îndelung şi-şi puse o mână mică într-o mănuşă gri pe mâna lui John.

- Era foc şi pară, dimineaţă! Nu l-am văzut niciodată într-o

asemenea stare. Şi totuşi Oftă din nou, la fel de impresionant. Mâna mică părăsi mâneca hii John, deschise o geantă din piele neagră şi luă o tabacheră din argint cizelat. John i-o întinse imediat pe a sa, larg deschisă, dar Patricia

scutură din cap:

-A m un viciu îngrozitor, bietul meu prieten, nu fumez decât ţigări franţuzeşti care miros puternic, dar care îmi amintesc terasele cafenelelor, primăvara la Paris. Şi reluă, fără o cât de mică tranziţie:

- Am încercat să-l conving pe tata că era imprudent să vină la

Quinn's în această dimineaţă, dar când are ceva în minte! îşi sublinie fraza cu o ridicare din umeri, nerespectuoasă.

- Trebuie să recunosc că are nişte motive să fie supărat, spuse

John, conciliant. La urma urmei, i s-a forat o avere de bijuterii

- N-are niciun motiv să se comporte ca un tiran suspicios şi

capricios! replică sever tânăra fată. Dacă v-aş spune că n-are încredere

nici măcar în mine

- Spune-mi, Patricia, de cât timp tatăl dumitale este atât de

diferit? întrebă John, preocupat să găsească un adjectiv care să nu rişte

s-o şocheze pe tânăra fată. Dar această precauţie era inutilă

- Vreţi să ştiţi de cât timp şi-a pierdut capul? reluă brusc Patricia. Zâmbi, dezolată:

- îţi par crudă şi nedreaptă? Dar este adevărat; John, de la moartea

mamei, tata este într-adevăr alt bărbat. Am rezistat un an şi apoi am părăsit casa. George mă precedase deja.

- George?

- Fratele meu. Nu-1 cunoşti?

John scutură din cap şi Patricia continuă:

- Sărmanul bătrân! Şi el a suportat foarte greu dispariţii ilustrelor

bijuterii ale Familiei Swanmore .:: Pb&te ţi se va parea extravagant, dar la nd),''femeile nu se interesează delbc de bijuterii. Mamă hu le-a

purtat niciodată pe ale sale

maşină frumoasă, sau de un velier bine desenat! Dar aceste bucăţi de

sticlă colorată care sunt venerate sub pretextul că au împodobit

Fără a mai pune la

socoteală că pentru o fată de vârsta mea, nu este câtuşi de puţin înnebunitor să-şi pună peste păr o diademă spunându-şi că fusese

deja pe un alt cap

mâinile sau încheieturile strămoşilor familiei

Cât despre mine! Vorbeşte-mi despre o

tăiat de secure! Nici vorbă! Probabil sunt una din

rarele femei dintre cunoştinţele dumitale căreia puţin îi pasă de bijuterii?

- Nici Lorna nu ţine mult la ele

- Şi dumneata?

- Eu le ador! spuse John cu o strâmbătură ironică.

- Da,

dar este

meseria dumitale!

Şi apoi,

le

adori

în

mod

rezonabil.

O scurtă secundă, John îl revăzu pe Baron, în picioare în faţa

camerelor blindate sparte, nemişcat, incapabil să se smulgă fascinaţiei unui diamant celebru sau unui rubin, pierzând orice noţiune a timpului şi lăsând să treacă secunde preţioase.

Dar Patricia, mai puţin zăpăcită decât voia să pară, readuse conversaţia pe terenul său iniţial.

- îţi spuneam că George a părăsit casa. Nu s-a înţeles niciodată

foarte bine cu tata. Şi în timp ce trăia mama mergea prost, dar în sfârşit

mergea Tânăra fată făcu un gest dezolat şi John replică amabil:

- De ce să cauţi atât de departe o altă explicaţie a schimbării de

atitudine a tatălui dumitale? Şi-a pierdut soţia şi Patricia îl întrerupse prompt:

- Da, dar să ştii, nu cred că tata a iubit-o atât de mult pe mama! Se certau deseori. Cred că el era foarte seducător şi mama destul de

geloasă. Ca să fiu sinceră, n-am căutat niciodată să aflu mai mult.

La moartea mamei

- Te înţeleg! murmură John.

Se lăsă o scurtă tăcere. Cu pantoful roşu cu toc înalt, Patricia strivi

ţigara sa Gauloise pe covorul maşinii şi aprinse imediat alta.

- Cum s-a schimbat exact tatăl dumitale? întrebă Mannering:

- De exemplu, ieşea mult. Ei bine, de şase ani, n-4 mai pus o singură dată piciorul la teatru. Este inimaginabili

- Poate preferă televizorul? spuse John zâmbind.

- Dacă îţi imaginezi că există televizor la Regent's Park! exclamă

Patricia. Tata n-a vrut să asiste niciodată la o emisiune în întregime, cu excepţia ceremoniei de încoronare. Şi chiar şi acolo, pentru că era

actor. Nu, John, crede-mă: tata era sociabil, chiar monden mai degrabă. Acum trăieşte ca un mistreţ bătrân. Ştiu că n-a fost niciodată genul "vino să bei un pahar cu mine, bătrâne!" dar de aici până a se comporta în permanenţă ca un diplomat ramolit! Şi cu o seriozitate neaşteptată, tânăra fată declară grav:

-J o h n , cred că cineva îl şantajează.

Spre marea surprindere a Patriciei, John nu păru prea mirat de această dezvăluire şi se mulţumi să murmure un "Ah! adevărat

" care

o

făcu să sară pe tânăra fată.

- Asta este tot ce găseşti de spus?

- Când un colecţionar vinde o piesă la care ţine, şi cu atât mai mult

o

colecţie întreagă, trebuie să fie îndemnat la asta de un motiv foarte

grav, Patricia. Dar mi-ar plăcea să ştiu ce te fiice să te gândeşti la un

şantaj?

- Evident, n-am nicio dovadă. Am remarcat doar că tata a devenit

de o economie care frizează avariţia. La Regent's Park nu mai este

decât un valet, un şofer şi bătrâna noastră Nanny.

Şi cum ai aflat că tatăl dumitale voia să vândă bijuteriile?

- înţeleg

Cu mina unui conspirator călit, Patricia explică:

- Nanny m-a prevenit. I-am pus tatei întrebarea de încredere şi

până la urmă a mărturisit,

această afacere nu mă priveşte în niciun fel! Trebuie să-ţi explic ceva

în legătură cu acest subiect: George şi cu mine am moştenit o avere destul de frumoasă de la bunicii din partea mamei. Dar bijuteriile nu ne-au aparţinut niciodată. Taxiul rula acum în King's Road. Patricia aruncă o privire pe geam

şi exclamă:

departe! Am

intenţia

întâlnire cu George pentru prânz. Şi încă nu ţi-am spus nimic!

nu

iară

facă

în

trecere observaţia că

- Dumnezeule,

n-aveam

vin

atât de

- Găseşti? replică ironic John.

- Oh, ştiu că sunt teribil de guralivă, spuse Patricia cu o mină

abătută. Dar voiam mai ales să te întreb ceva. Iată: de ce nu încerci să găseşti bijuteriile tatălui meu? John făcu o mină nesigură şi până la

urmă declară, cu un aer reticent:

- într-adevăr, aş putea să încerc Şi adăugă imediat:

- Dar cu o condiţie, Patricia.

- Orice vei vrea, spuse tânăra iată cu un zâmbet triumfător. Care?

- Ai să-mi spui adevărul, răspunse John pe un ton categoric.

- Ce adevăr? Ei bine, nu ţi-am ascuns nimic!

- Sunt

sigur de

asta

Dar anumite detalii poate îţi par fără

importanţă, în timp ce mi-ar putea fi foarte utile. Va trebui să putem vorbi mai mult de toate acestea.

- Nu acum, oftă Patricia. George stă probabil pe jar de dimineaţă!

- Şi George este la curent cu spargerea?

- Evident! ţi-am spus adineauri. Chiar eu i-am telefonat sâ-i spun această veste îmbucurătoare.

- Pe care ai aflat-o de la tatăl dumitale, nu-i aşa?

- Desigur, spuse Patricia foarte natural.

- Şi el, de unde are această veste?'

- De la un prieten jurnalist cred, răspunse tânăra fată cu aceeaşi naturaleţe.

se

oprească.

- Iată ce-ţi propun, spuse John. Vino să cinezi diseară cu Loma şi cu mine, la ora opt la Merro's, îţi convine?

Şi aplecându-se, bătu în geam,

pentru

a-4 face

p e şofer

Patricia acceptă şi Mannering continuă:

- Până atunci, gândeşte-te bine la toate detaliile care ţi se par

curioase în comportamentul tatălui dumitale. Vorbeşte cu George, şi

la nevoie, du-te şi discută cu bătrâna Nanny

- Contează pe mine! îţi voi aduce amănunte senzaţionale, exclamă tânăra fată, cu ochii strălucind de o agitaţie stăpânită.

Poate voi putea să-l fee să vorbească pe bancherul tatei? John zâmbi sceptic:

- Bancherii nu sunt foarte vorbăreţi, în general.

- Cu excepţia celor care sunt îndrăgostiţi! replică Patricia,, foarte

sigură de ea. Taxiul se oprise. Cu un "pe deseară", entuziasmat, Patricia coborî rapid, lăsând în urma ei un puternic miros de-tutun franţuzesc. Pe la douăsprezece şi jumătate, Mannering intră în sala redacţiei de

la "Daily Standard", căutând din ochi capul blond şi în general ciufulit al lui Chittering. După ce o condusese pe fiica lui Larraby la clinică, John se hotărâse să-l trimită la plimbare pe Bristow şi consemnele sale şi să-şi ofere zece minute de recreaţie. Aşezat în faţa maşinii de scris, Chittering visa şi mânca nuci. îl salută vesel pe Mannering care se aşeză pe un colţ al biroului pe care se învecinau într-o dezordine prietenoasă tăieturi din presă, scrisori, ziare, trei pipe şi un instrument de curăţat pipa, o duzină de nuci, câteva fotografii de persoane foarte frumoase în costume de baie, şi un dicţionar analogic. John luă două nuci şi le făcu să trosnească între degete.

- Să ştii că nucile sunt foarte rele pentru stomac! spuse Chittering pe un ton sentenţios.

- Mor de foame, oftă John.

- Atunci, ia prânzul cu mine!

- N-am timp: mă aşteaptă Bristow. Te-ai întors adineauri de la Quinn's? Privirea prefăcut candidă a ziaristului se lumină:

- De acolo sosesc! Dumnezeule certat cu el?

Bill este într-o dispoziţie! Te-ai

- Eu? Pentru nimic în lume, zâmbi John.

-Atunci, îi va trece! spuse Chittering, optimist. M-a luat de-o parte

pentru a-mi interzice categoric să-ţi dezvălui ceva. Şi apoi adăugă, ca şi când se înţelegea de la sine:

- Fireşte, îţi voi spune tot ce ştiu. Din nefericire, nu este prea mult.

şi mai

Probabil ştii la fel de mult ca şi mine despre Dale Fricosul

mult despre lordul Swanmore.

- Ce caută lordul Swanmore în treaba asta? se miră John.

- Ce căuta la Quinn's, de dimineaţă? reluă ziaristul cu un zâmbet

nevinovat.

- Cred că vom încheia un târg, Chltty, declară John. Până când îmi

voi găsi bijuteriile, nu vei tipări nimic care mă poate jena. în schimb, vei avea exclusivitatea întâmplării. îfi convine?

- De acord, spuse ziaristul, care mai lucrase cu John în aceste condiţii şi avusese de câştigat. Ce vrei să ştii?

-

Pentru

cine

Mannering.

lucra

Dale

FricGsul

în

ultimul

timp?

întrebă

- De trei ani, pentru Brett Grice. Dar Brett a plecat în America de

trei luni şi se pare că banda sa s-a împrăştiat.

organizat o spargere la Quinn's înainte de plecare?

Nu crezi că Brett a

- Mă îndoiesc.,

în seifurile mele exista o cantitate importantă de

bijuterii, dar numai de câteva zile. Brett nu putea să prevadă asta!

- într-adevăr, Bristow ne-a dat lista.

- Bristow nu v-a dat toată lista, spuse liniştit John

întâlni privirea lui Chittering şi adăugă:

- Trage orice concluzii vrei, dar păstrează-le penţru tine, Chitty. Şi

al doilea cadavru, cine era exact?

- Un ajutor de băgător de seamă. Pândarul lui Dale Fricosul.

Dale

descoperit.

era un bărbat prudent, căruia nu-i plăcea să lucreze

- Era un bărbat prudent, într-adevăr, remarcă John, făcând să

trosnească alte două nuci, dar a acceptat totuşi să lucreze pentru un

tip care l-a omorât cu un glonţ în ceafa, după ce a terminat treaba. Ceea ce te face să te gândeşti că-1 cunoştea foarte bine pe acest tip; sau că fusese pus în legătură cu el de o persoană de încredere. Chittering aprobă dând din cap şi John continuă:

- Am impresia că în anturajul lui Dale Fricosul trebuie căutat,

Chitty. Nicio informaţie confidenţială?

- Nu, nimic interesant. Derbedei fără importanţă. Nimeni în stare să facă rost de planurile de la Quinn's, în tot cazul.

- Nicio femeie?

- adineauri. Dacă asta îţi poate folosi Ziaristul deschise un plic şi-i întinse lui John o fotografie tip carte poştală, unde Dale Fricosul zâmbea, ţinând de talie o femeie foarte frumoasă.

Dar aşteaptă. Am avut o inspiraţie,

Cu

atât

mai

puţin

- Fotografia ta are cel puţin zece ani! spuse Mannering.

- Doisprezece. Am găsit-o într-un dosar care n-a folosit niciodată.

Ştii că Dale încercase boxul înainte de a se limita la şperaclu şi arzător

de tăiat metale

Cred că Bristow nici măcar n-a văzut vreodată

fotografia asta.

- Cine este femeia?

- Necunoscută. Dar frumoasă fată.

Luând

lupă care zăcea pe birou, John se aplecă asupra

fotografiei: ochi negri, părul ca smoala împrăştiat peste nişte umeri

încântători, zâmbet seducător

o

- Avea gust, răposatul Dale Fricosul! rânji Chittering.

Şi cum Mannering se pregătea să-i înapoieze fotografia, adăugă cu un gest mărinimos:

- Păstreaz-o, dragul meu, păstreaz-o. Bănuieşti că n-am intenţia s-o public. La ora asta, această fermecătoare damicelă este poate soţia unui mare industriaş, sau iubita unui membru al parlamentului. Nu-mi doresc deloc să fiu concediat de la ziar!

Capitolul 5

Săturat de un sandviş înghiţit în grabă într-un bar din Fleet Street, John se întoarse cuminte la Quinn's, unde, după cum se aştepta, fu întâmpinat cu răceală de Bristow, flămând şi plin de bănuieli, care-1 obligă să repete în faţa unei stenografe tot ce povestise deja cu două ore înainte. Când John termină această corvoadă, inspectorul superior îl anunţă că-1 trimisese pe Steam acasă.

- Nefericitul nu ţi-ar fi fost de niciun folos, Mannering. De-abia se

ţinea pe picioare şi am crezut că va leşina când i-am luat amprentele

digitale

- Apropo de asta, spuse John sarcastic, încă nu le-aţi luat pe ale mele, Bill. Poliţistul îl măsură pe Mannering cu un zâmbet îngrijorător şi răspunse încet:

- Este mult timp de când le avem pe ale dumitale!

Cu acest cuv.'int de spirit, dispăru, lăsând doi poliţişti să aibă grijă să apere magazinul de ziarişti şi de curioşi. Rămas singur, John se grăbi

să-i telefoneze lui lady Fauntley, soacra sa, unde spera s-o găsească pe Lorna. Dar majordomul îl informă că lady Faundey şi doamna Mannering erau plecate să prânzească în Staines, la lady Wilcox. - Nenorocită zi pentru familia Mannering, murmură John, închizând. Mie mi se fură o avere şi Lorna ia prânzul cu mătuşa Violette! Apoi dădu mai multe alte telefoane, convocând nişte muncitori care vor astupa provizoriu gaura larg deschisă în acoperiş, o femeie de serviciu care să facă puţină ordine şi în sfârşit, pe agentul său de

asigurări. în ciuda dorinţei pe care o avea, se feri să sune câţiva tăinuitori de lucruri furate, sau vreun băiat rău dintre cunoştinţele sale, bănuind că Bristow i-a pus telefonul sub supraveghere. Pe la ora patru, agentul de asigurări sosi. John îl duse în camera blindată, îl invită să admire ravagiile produse de Dale Fricosul şi-l lăsă să-şi vadă de treabă. Când se pregătea să telefoneze din nou, pentru a cere sfatul prietenului şi avocatului său Toby Plender, se auzi clinchetul clopoţelului de la intrare. John lăsă telefonul, trecu în magazin şi zări un bărbat tânăr care se repezi spre el, împingându-1 fără ezitare pe poliţistul care încerca politicos să-l oprească şi răstumând în trecere o adorabilă carafă cu mâner, Ludovic al XV-lea. Părul blond, ochi albaştri de nu-mă-uita: Mannering îl identifică fără greutate pe fratele Patriciei Swanmore. Dacă avusese o cât de mică îndoială, prima întrebare a tânărului bărbat i-ar fi alungat-o imediat:

- Unde este Patricia? întrebă el cu o voce răsunătoare.

- De unde vrei să ştiu? Mi-a spus că prânzea cu dumneata

- Trebuia să prânzim împreună, da, tună tânărul bărbat. Dar n-a venit. în schimb a venit aici, de dimineaţă. Aţi văzut-o?

- Evident. Dar am lăsat-o în King's Road şi

- Şi apoi, ce se întâmplă exact cu bijuteriile? Au fost într-adevăr furate?

- Dar sora dumitale

- Sora mea mi-a spus o poveste cu o spargere, da. Dar cu ea, nu

te poţi lămuri niciodată. Are mania aceea afurisită de a vorbi despre

toate şi despre nimic

Mannering făcu un gest imprecis şi George Swanmore începu să vocifereze cu un aer războinic, mai mult ridicol decât îngrijorător.

- într-adevăr s-a furat colecţia! în întregime! Şi ăsta este efectul care-1 are asupra dumitale, negustor de ocazie!

- Tinere, spuse Mannering foarte calm, în câteva secunde voi avea un efect ciudat asupra dumitale!

Ei bine?

- Ştii că eşti responsabil de acest furt?

- Este un punct de vedere. Avocatul meu va avea poate un altul.

Oricum, nu văd în ce măsură te priveşte asta, domnule Swanmore. Mi se pare că această colecţie aparţine tatălui dumitale. Sub bronzul care îi acoperea trăsăturile regulate, uimitor de asemănătoare cu cele ale tatălui său, George păli. îşi muşcă buza inferioară ale cărei colţuri se lăsară în jos, în mod neaşteptat, ezitant

şi îmbufnat.

Dar pentru

noi, colecţia aceasta are o valoare inestimabilă, domnule Mannering.

Am auzit-o deseori pe sora mea vorbind despre dumneavoastră, ştiu că veţi putea găsi bijuteriile. Trebuie să le găsiţi!

- Bineînţeles, spuse John cu o uşoară ironie. Mai întâi bijuteriile,

apoi Patricia. Este bine aşa? Permite-mi să-ţi admir spiritul de familie,

- Iertaţi-mă, sunt puţin enervat în această dimineaţă

domnule Swanmore.

Zece minute mai târziu, George Swanmore pleca liniştit şi după toate aparenţele, hotărât să urmeze sfaturile lui Mannering.

- Nimic nu dovedeşte că sora dumitale a dispărut într-adevăr, domnule Swanmore. Poate a întârziat, sau a fost reţinută

întoarce-te acasă, ca să te poată găsi măcar la telefon! Şi dă-mi adresa dumitale, ca să te pot anunţa în cazul în care Patricia telefonează cumva aicfr Tânărul bărbat se supuse docil şi-şi luă rămas-bun. John urmări din ochi silueta bine legată, cu umeri laţi şi murmură cu lipsă de respect:

- Se poate spune orice despre lordul Swanmore, dar copiii ştie să

facă! Apoi intră în magazin. Poliţistul nu pierduse niciun cuvânt din această conversaţie animată! John trecu prin faţa sa cu un aer indiferent, pomi pe scara care conducea la primul etaj şi se prefăcu că se îndreaptă spre baie, pentru a se întoarce fară zgomot pe palier, de unde putea vedea uşa

biroului său. După cum se aştepta, poliţistul nu întârzie să intre acolo; ieşi câteva minute mai târziu cu mina mulţumită a unui om care tocmai îndeplinise o misiune delicată.

- Du-te, nătăfleţule! spuse Mannering cu un zâmbet indulgent.

Iată încă' unul care ar face bine să-şi înveţe meseria. Dacă-şi imaginează

o secundă că nu ştiu că tocmai i-a telefonat lui Bristow. Şi blestematul de Bristow care a pus să fiu supravegheat, ca şi când nu eu sunt victima în această poveste Şi se îndreptă, de data aceasta cu adevărat spre baie, murmurând vesel:

>

- Vrei război; William? Ei bine, îl vei avea.

Dacă s-ar fi putut afla, pe la aceeaşi oră, în biroul colonelului Anderson-Kerr, Mannering şi-ar fi schimbat probabil părerea.

Nu, Bristow nu voia război, dimpotrivă:

- Am fost cât se putea de nesuferit cu bietul Mannering, îi explica

acesta superiorului său direct, pentru că este cel mai bun mijloc pe care-1 cunosc pentru ca să intre în joc şi de data aceasta, avem iar a naibii nevoie de el. Atitudinea lordului Swanmore, pe care nu ne putem permite să-l bruscăm, face afacerea aceasta foarte delicată. Aşa că du-te să cauţi bijuterii despre care nimeni nu trebuie s i ştie că au fost furate! Cei doi sau trei tăinuituri de obiecte furate în stare să

negocieze o colecţie de această importanţă, vor refuza să ne spună ceva, din cauza celor două asasinate, dar probabil nu vor avea secrete pentru Baron, care nu şi-a trădat niciodată informatorii. Anderson-Kerr era un bărbat energic şi direct, care manifesta un superb dispreţ pentru hârţoage:

- Ţi-am dat mână liberă în ce-1 priveşte pe Baron, Bill. în plus, îl

ştii de mai mult timp decât mine: când am sosit la C.I.D., se retrăsese deja. în ce mă priveşte, eu nu-1 cunosc decât pe Mannering. - Eu îi cunosc pe amândoi! oftă Bristow. Am ţinut chiar între degete dovada a r e mi-ar fi permis să-l arestez. Dar n-am ţinut-o mult şi de atunci, n-am mai găsit niciodată alta. Era un glonţ de revolver, pe care un paznic de noapte, îl înfipsese în braţul Baronului. Domnul Mannering l-a subtilizat de sub nasul meu cu o abilitate diabolică.

- Regreţi?

- Nu, mărturisi Bristow.

Baronul era insuportabil, dar victimele sale nu-mi inspirau deloc milă: miliardari şi companii de asigurări! în timp ce Mannering ne-a

Scut deseori servicii. Totuşi, de data aceasta aş prefera ca ajutorul său

oficial. Şi apoi, ştiu câ Mannering va lucra cu atât mai bine

cu cât se va crede împotriva noastră.

să nu fie

Şi Bristow, foarte mândru de această manevră subtilă, se răsturnă pe scaun* aprinzându-şi cea de-a douăzeci şi opta ţigară din acea zi. Când Mannering plecă de la Quinn's pe la ora cinci, fii plăcut surprins să constate că nu-1 urmărea nimeni. Nu că detectivii

însărcinaţi să-l urmărească l-ar fi jenat vreodată prea mult, dar îl faceau deseori să piardă minute preţioase şi, în acea seară, John avea un program încărcat. Din fericire, găsi un taxi care-1 conduse mai întâi pe o stradă depărtată în Holborn, unde cunoştea o prăvălie care-i va furniza tot ce-i trebuia şi avea un vânzător de o discreţie pe deplin dovedită. John cumpără un costum din tweed maro, care văzuse şi zile mai bune, o cravată de un prost gust destul de rar, o pălărie moale mai mult diformă, decât deformată şi diferite accesorii pe care le închise într-o trusă de machiaj deja plină de farduri şi fonduri de ten. Trusa era din metal lăcuit într-un verde ca mărul, foarte vesel.

- Nu sunteţi superstiţios? întrebă vânzătorul zâmbind.

Şi John răspunse p£ acelaşi ton:

- Nu numai că nu surit superstiţios, dar ador verdele! Mi-ar trebui şi nişte mănuşi. Nu prea groase. Şi nişte pantofi!

-

Cu tălpi de crep, sau de cauciuc?

-

Crep.

-

Dacă este să dau crezare ziarelor, astăzi anchetaţi pe cont

propriu? nu se putu împiedica să spună vânzătorul. John încuviinţă.

1

- Din păcate, da. Ai o valiză să pun toate astea?

- Ceva mâi bun: o adevărată servietă diplomat, superbă.

- Prefer să nu te întreb de unde o ai!

- Ştiţi bine că în meseria mea, mai ales nu trebuie să ai memorie. Uit totul

Cu servieta de piele în mână, John se întoarse la taxiul care-1 lăsă

nu departe de Paddington Station, unde se duse pe jos. Acolo, depuse servieta la biroul de păstrare a bagajelor şi luă un taxi în direcţia Willis Street, unde locuia George Swanmore. Se hotărâse într-adevăr să se documenteze mai mult referitor la Dale Fricosul şi Slim Dansatorul; dar înainte de a îmbrăca o ţinută care l-ar permite să viziteze relaţiile sale mai puţin onorabile din East End, voia să ştie dacă tânărul Swanmore o găsise sau nu pe Patricia. La drept vorbind, treimea Swanmore începea să-l intrige puternic:

tatăl, care era poate şantajat; fata, care dispăruse subit; şi fiul, atât de preocupat de recuperarea bijuteriilor care nu-i aparţineau.

- Sunt convins că dacă puteam s-o interoghez pe Patricia, aş fi aflat

în cele din urmă ceva important! murmură John, visător. Se părea că

bătrâna Nanny este la curent cu tot ce face lordul Swanmore, Dar poate nu este singura? La Regent's Park mai exista un valet şi un şofer. Şi apoi, Patricia! Şi George! Această tânără persoană chiar şi-a ales prost momentul să dispară! încheie el cu un oftat. George Swanmore locuia la etajul al doilea al unui imobil banal, pe o stradă la fel de banală. John sună o dată, de două ori la uşa din mahon strălucitor. Fără succes. A treia oară, totuşi, uşa se întredeschise şi apăru George. Fără să aştepte ca tânărul bărbat să-l invite, Mannering pătrunse într-un hol mic, deschis spre o încăpeie mare, mobilată cu o eleganţă neaşteptată, într-o armonie de nuanţe de albastru a căror îndrăzneală i-ar fi plăcut Lomei. Cât i-ar fi plăcut tablourile de Vlaminck şi Dufy care împodobeau pereţii!

- Frumoase pânze! spuse John, fără să se discrediteze. în loc de orice răspuns, George ridică din umeri.

Ciufulit, cu cravata desfăcută, avea o urmă mare de ruj pe buze sub obrazul drept şi părea într-o dispoziţie foarte proastă. încăperea mirosea a tutun oriental. Pe o scrumieră aflată pe braţul unui fotoliu mare, se consuma o ţigară Abdullah, mânjită din abundenţă şi ea cu

John înţelese că deranjase o întâlnire. Totuşi se aşeză, tot fără să fie invitat, şi-l întrebă pe Swanmore, care-1 privea cu atenţie:

-A i veşti de la Patricia?

- Nu, replică tânărul bărbat cu un laconism puţin ispititor.

- Şi eşti într-adevăr îngrijorat? De ce crezi că este în primejdie?

- surprinzător al amabilului tânăr. Ascunzându-şi cât mai bine surpriza, John replică rece:

Ca să te poţi amesteca dumneata! fu răspunsul deloc

- Nu te mai înţeleg, Swanmore

- Puţin îmi pasă de asta! spuse Swanmore cu un râs prostesc.

- Nu mai vrei să-ţi găsesc sora?

- S-o găseşti?

Frumoasă afacere: dumneata eşti cel care a răpit-o. Ce nu mai vreau, este să te văd aici. Şterge-o şi repede!

John se ridică încet, cu o nonşalanţă înşelătoare.

- N-am să-ţi fac onoarea să-ţi sparg mutra, băiete

- Ar trebui mai întâi să fii în stare, bunicule! rânji tânărul bărbat. John clătină uşor din cap, cu un zâmbet uşor ironic şi strânse pumnul drept.

Swanmore

rânjind:

privi acel pumn

- Te va durea, te previn.

strâns şi-şi înălţă umerii

laţi încă

în aceeaşi clipă, John îl expedie pe mitocan pe covor cu un

fulgerător croşeu de stânga, apoi îl împiedică să se ridice cu o lovitură de picior bine aplicată în tibia dreaptă. Sufocat, Swanmore tocmai îngroşase lista celor care învăţaseră pe pielea lor că stânga lui Mannering valora cât dreapta sa.

- Dacă vrei, îţi voi da adresa sălii mele de box, spuse cu amabilita

John. Şi aducându-şi înapoi manşetele peste încheieturile mâinilor, cu un gest dezinvolt, părăsi apartamentul fără să se grăbească. Dar se feri să părăsească imobilul! Atitudinea lui Swanmore, atât de diferită, într-adevăr, de cea pe care o avusese la Quinn's, nu putea avea decât o explicaţie: tânărul bărbat nu era singur acasă şi voise să impresioneze, sau s-o convingă pe misterioasa sa vizitatoare care fiima

Abdullah. Ajuns la parter, John se asigură mai întâi că imobilul nu era prevăzut cu scară de serviciu; apoi se întoarse şi se piti într-un colţ, în spatele cuştii ascensorului şi aşteptă cu răbdare. Instinctul îi spunea că

aşteptarea nu-i va fi zadarnică

După un sfert de oră, oftă uşurat: din ascensor tocmai ieşi o femeie. într-un taior foarte strâns mulat, se îndepărtă atât de repede cât îi permiteau jupa strâmtă şi tocurile prea înalte. John o urmări imediat. De altfel, era un fleac. Necunoscuta nu se întoarse nici măcar o dată şi pălăria mică şi roşie ridicată pe părul blond veneţian, extrem de luminos, se repera de departe. Judecând după picioarele superbe, mersul elegant şi privirile trecătorilor cu care se întâlnea, trebuia să fie tânără şi frumoasă şi John îşi spuse că poate era acolo o pistă serioasă. George Swanmore n-avea probabil secrete pentru această fiinţă

şi rareori îl înşelase instinctul.

Şi necunoscuta putea avea prieteni care se interesau de

bijuterii în general şi de cele de la Quinn's în special! Plimbarea nu dură mai mult de zece minute. Lui John îi mai trebuiră alte cinci minute pentru a afla că tânăra femeie locuia la etajul al treilea din Reynold Street 17 şi că se numea Clara Harris, dacă se dădea crezare cutiilor de scrisori ale imobilului.

seducătoare

Capitolul 6

Clarei Harris îi plăceau căldura, ţigările dulcege, ciocolatele umplute şi poveştile de dragoste. în consecinţă, întinsă pe burtă pe divanul din micul salon supraîncălzit, luma un Abdullah, mânca praline şi citea un enorm roman american. îşi schimbase taiorul roşu-aprins cu un neglijeu din satin albastru, aproape la fel de discret, iar picioarele goale se jucau în papucii din piele aurie. într-un colţ al încăperii radioul răspândea o muzică înceată, pe care Clara o auzea fără s-o asculte. în cursul unei vieţi mai degrabă agitate, Clara cunoscuse deseori emoţii puternice. Niciodată totuşi ca cea care veni să pună capăt acestei euforii perfecte O mână înmănuşată se aşeză brusc pe gura tinerei femei, în timp ce o voce masculină spuse cu autoritate:

- Dacă eşti cuminte, nu-ţi voi face niciun rău. Dar fără glume!

Apoi mâna dispăru şi Clara se întoarse repede, în picioare alături de ea, un necunoscut înalt, o privea zâmbind, îmbrăcat în tweed maro, cu o pălărie din fetru lăsată pe ochi, purta

ochelari mari de baga şi zâmbetul descoperea nişte dinţi îngrozitori, îngălbeniţi de tutun.

aşeză pe divan, închizându-şi

instinctiv neglijeul generos întredeschis.

Stăpânindu-şi

groaza,

Clara

se

- Dacă este din cauza mea, greşeşti!

Cu vocea răguşită şi vulgară, umerii aduşi şi haina care părea

strânsă peste o burtă durdulie, n-avea nimic seducător. De altfel, nici extrem de îngrijorător. Şi Clara prinse curaj.

- Cum ai intrat la mine? întrebă ea calm.

- Ei poftim, pe uşă!

- Dar era încuiată cu cheia!

- Ei şi? N-ai învăţat niciodată să spargi o broască? Va trebui să-ţi dau

nişte lecţii, frumuseţe! Clara se simţea din ce în ce mai sigură pe ea.

Punând picior peste

picior, îşi trecu nonşalant o mână prin părul blond, care-i punea

admirabil în valoare ochii negri şi tenul mat.

Acest necunoscut părea un băiat foarte bun

- Se poate şti măcar cine eşti? spuse cu un zâmbet amuzat.

- Cineva care îţi vrea binele

şopti necunoscutul, ducându-se să

oprească radioul şi cu aceeaşi ocazie, să stingă din lămpile care

luminau încăperea. Rămase aprinsă doar o a treia lampă şi chipul

Clarei căpătă o blândeţe şi tinereţe nouă sub lumina filtrată care-i estompa părul prea strălucitor şi câteva riduri apărute. Necunoscutul scoase o exclamaţie scurtă şi Clara întrebă, sarcastic:

- Ai greşit apartamentul, nu?

- Nu

în niciun caz

Şi bărbatul se aşeză într-un fotoliu în faţa Clarei. Vârâse mâna în buzunarul drept şi mângâia uşor o bucată de carton: fotografia pe care Chittering i-o dăduse lui John Mannering, câteva ore mai înainte.

Clara reluă cu nerăbdare:

- Atunci, spune-mi cel puţin ce vrei!

- Veşti despre Dale Fricosul, răspunse liniştit vizitatorul.

îi trebuiră câteva minute lui Mannering pentru a recunoaşte în

Clara, blondă şi cu părul scurt, pe tânăra femeie cu plete de culoare închisă care zâmbea alături de Dale Fricosul, acum vreo doisprezece

ani

Gura senzuală se înăsprise şi ovalul perfect se buhăise uşor. Dar

la consternarea care o cuprinse pe Clara, John înţelese că nu se înşelase. Cu o voce stupefiată, tânăra femeie murmură slab:

- îl cunoşteai pe Dale?

- Cunoşteai? spuse John. Atunci, ştii că este mort?

- Sunt ani de zile de când nu l-am mai văzut pe Dale! exclamă

Clara cu o vehemenţă convingătoare.

- Serios? Dar fără să-l mai fi văzut, poate i-ai trimis un prieten pentru o treabă delicată şi confidenţială? Nu? Cu buzele strânse, albă ca varul de mânie şi de teamă, Clara nu răspunse nimic.

- îmi permiţi, scumpo

Şi cu o agilitate cu totul neaşteptată la un bărbat de corpolenţa sa,

vizitatorul se ridică, luă un fular de mătase care zăcea pe un scaun, prinse încheieturile Clarei, uluită, şi le legă strâns.

- Mai ai un fular undeva, nu? o întrebă apoi. Cum Clara încă tăcea, adăugă încet:

- Atenţie

- în al doilea sertar al comodei! exclamă imediat Clara.

Cum

dacă n-ai, voi lua cordonul neglijeului!

apropiindu-se

de

mica

mobilă

Mannering,

era

gata

deschidă un sertar la întâmplare, ea îl întrerupse printr-un adevărat

urlet:

- Nu! nu acela, celălalt!

- Nu te sinchisi, acela este încuiat cu cheia! spuse John zâmbind. Deschise al doilea sertar, luă o batistă mare de mătase şi,

răsturnând-o pe tânăra femeie pe divan, îi legă gleznele. Apoi se întoarse la comoda mică:

- Ştii că am un mare defect, frumoaso? Nu pot să văd un sertar încuiat cu cheia, fără să încerc să-l deschid. Se întoarse repede şi întâlni ochii îngroziţi ai Clarei.

- Te-ar supăra atât de tare dacă-1 deschid? Oare ce ascunzi acolo atât de teribil?

Luă din buzunar un cuţit cu

mai multe lame şi atacă broască

delicată care păzea prost sertarul. - Dacă într-adevăr este teribil,'va trebui să pui o altă broasca,

remarcă el, ironic. Pentru că asta este nimic pentru un tip care se

pricepe câtuşi de puţin

trebuie să te încrezi prea mult în broâşte?

Dale Fricosul nu ţi-a explicat niciodată că nu

- Când l-am cunoscut pe Dale, nu se numea "Fricosul" şi era încă

boxer! spuse tăios Clara.

- Dar după câte se pare, ştii totuşi că şi-a schimbat profesia? Şi

şi-a câştigat această poreclă puţin măgulitoare? în timp ce vorbea, John deschisese sertarul, care conţinea mai multe pachete de scrisori, două pudriere, mai multe tuburi de ruj de buze şi un sipet albastru din piele. John luă sipetul şi veni să se aşeze lângă Clara.

Ar trebui

să-mi spui unde ascunzi cheia, înainte să stric această biată broască. Clara ezită, apoi murmură:

- Iar încuiat cu cheia! Ce de tentaţii la tine, scumpo

- în bombonieră, acolo, pe masa aceea!

în mijlocul ciocolatelor învelite în hârtie aurie, John găsi până la

urmă o cheie foarte mică, de asemenea aurie. Deschise sipetul din piele şi văzu un număr impresionant - şi foarte edificator - de fotografii, toate de bărbaţi şi aproape toate cu dedicaţie. Le trecu rapid în revistă, aflând că frumoasa Clara era o "femeie adorabilă, visul unei vieţi, singura care conta, o panteră iubită, o pisicuţă" etc.

- Un adevărat muzeu! exclamă el, cu atât mai bucuros cu cât

recunoscuse în trecere feţe cunoscute* aparţinând toate lumii frumoase frecventate odinioară de Baron*

- Două fotografii îl interesară în mod deosebit. Pe prima, George

Swanmore îi jura Clarei dragoste eternă în termeni de altfel foarte

puţin platonici.

- Pe a doua, un bărbat cu părul argintiu, cu o expresie distantă şi

dispreţuitoare, nu jura absolut nimic. Fotografia nu avea dedicaţie:

lordul Swanmore era mult prea prudent!

- Cine este acest strămoş? spuse Mannering întinzând fotografia

Clarei, care nu-1 scăpa din ochi.

- Unchiul meu! exclamă brusc tânăra femeie.

Zâmbitor, John puse fotografiile înapoi în sipet. De când o recunoscuse pe Clara ca fiind femeia fotografiată alături de Dale

Fricosul, credea că deţine cheia acestei afaceri: George Swanmore vorbise, îi dezvăluise tinerei femei tot ce ştia despre Quinn's. Şi Clara transmisese imediat informaţiile Dar descoperirea fotografiei lordului Swanmore îl uluise. Clara era într-adevăr genul de frumuseţe care poate tulbura viaţa unui bărbat ca Swanmore, preocupat să ascundă de ochii "lumii sale" o legătură pe care nu avea curajul s-o rupă. De ce n-ar fi putut Clara să-l şantajeze, obligându-1 să regizeze această poveste cu spargerea?

Se duse să pună sipetul înapoi în sertar: poate explicaţia era şi mai simplă?

sau Clara

subtilizase această fotografie de la tânărul bărbat? Gând se întoarse spre divan, întâlni ochii de culoare închisă ai Clarei şi citi în ei o uşurare atât de evidentă, încât înţelese imediat: nu găsise ce ascundea tânăra femeie cu atâta grijă. întorcându-se la sertar, luă unul, apoi două teancuri de scrisori şi le vâri în buzunar, râzând

pe înfundate:

George îi putuse da Clarei o fotografie a tatălui său

- Pică bine, n-am nimic de citit deseară!

Clara nici nu clipi. Rămâneau pudrierele. Un disc mare de aur mat, încrustat cu mici safire. Şi o cutie pătrată, din argint masiv. La întâmplare, John alese

Deschise cutia şi

ridică pămătuful mic, foarte nou: în pudriera nu era pudriL Dar erau splenzizi, unici în lume, demodaţi în mod orgolios, doi cercei care proveneau direct din colecţia Swanmore. Cu un zâmbet binevoitor, Mannering se întoarse spre Clara care se răsturnase pe perne cu faţa răvăşită de furie.

cutia. Privirea speriată a Clarei îl informă că ardea

- Ei poftim! Se fac descoperiri fericite, la tine! Dale Fricosul ţi i-a

dat? în cazul în care Clara juca teatru, juca bine: tremura din cap până în picioare. De furie, sau de frică? se întrebă John. Se apropie de ea,

făcând

minunate.

două bijuterii

sară

în

mâna cu

mănuşa din aţă gri, cele

- Ştii ce reprezintă aceste pietre?

- Un cadou! răspunse Clara cu o voce schimbată.

- Ei bine, nostim cadou: bijuterii roşii!

Clara nu protestă şi John înţelese că ea cunoştea acel adjectiv insolit, însemnând că bijuteriile proveneau dintr-o spargere dublată de o crimă.

- îţi dai seama ce pericol îţi asumi păstrând asemenea pietre la

tine? Oare nu citeşti ziarele? Admiţând că prietenul tău George nu ţi-a povestit deja totul!

- George? Care George? bâigui Clara, dezorientată.

John se aşeză din nou pe micul divan şi replică brutal:

- Nu încerca să mă înşeli, sunt trei zile de când te filez! Cine ţi-a

dat aceste smaralde, Clara? Tânăra femeie ezită şi în cele din urmă murmură cu un suspin epuizat:

- Dale

- Serios! Şi când asta?

- în dimineaţa asta, răspunse Clara fară să se gândească prea mult.

Sărmanul Dale, nu mai putea să facă de

dimineaţă cadouri, nici ţie, nici alteia! Clara, ai făcut probabil multe prostii în viaţa ta, dar de data aceasta s-ar putea să fie uriaşă. Vei sfârşi

la zdup, pentru complicitate la spargerea şi asasinatele de la Quinn's din această noapte. Singura ta şansă de a scăpa este să-mi spui adevărul. Cine ţi-a dat smaraldele? Şi mai ales să nu minţi! Clara închise ochii şi murmură încet:

- în dimineaţa asta

- George, adineauri, când am fost la el.

- George Swanmore? spuse Mannering, năucit.

- Da. Dar nu trebuie să ştie!

- Ce să ştie?

- Că ţi-am spus! încheie Clara cu o voce îngrozită. De ce crezi că i-aş spune? Nici măcar nu-1 cunosc, replică

- automat John, neîndrăznind să creadă că-şi atinsese deja scopul şi că

va fi suficicnt doar un telefon lui Bristow pentru a recupera bijuteriile

sale şi colecţia Swanmore! Făcu un efort pentru a şi-l imagina pe George în calitate de şef de bandă, făcând găuri în acoperiş şi omorând de aproape. La drept vorbind, totul cadra destul de prost cu zâmbetul nerod şi ochii de nu-mă-uita ai tânărului bărbat, dar în definitiv

O voce necunoscută răsună atunci în spatele lui Mannering,

facându-1 rapid să înţeleagă că se înşela

- Nu te sinchisi, Clara! Noul tău prieten nu va povesti absolut

nimic. Pe ăsta de unde l-ai pescuit? A nimerit-o mai degrabă prost. Faci prezentările? Clara scoase un strigăt strident:

-B

ud !

Şi

facu singurul lucru care-i rămăsese de făcut: leşină. Cum era

întinsă confortabil pe divan, acest leşin nu schimbă cu nimic situaţia.

Nou-venitul nu păru să se emoţioneze câtuşi de puţin şi Mannering se întoarse brusc şi rămase nemişcat, faseinat de Coltul pe care "Bud" îl

ţinea în mână. Camuflat în verde-închis, cu o pălărie neagră de fetru înfundată peste ochi, Bud părea înalt şi bine clădit în pardesiul de culoarc deschisă. Avea statura adetică a tânărului Swanmore şi o secundă,

John se gândi că poate nu se înşelase şi că acest "Bud" nu era decât George Swanmore. Dar între pălăria neagră şi fularul verde, strălucea

o privire de culoare întunecată şi sălbatică John dădu resemnat din umeri: prima sa ipoteză era bună.

Şi Clara se grăbise

să-l informeze pe "Bud" Cu o voce metalică, nazală şi foarte distinct nuanţată de un accent

Swanmore tatăl, sau Swanmore fiul vorbiseră

american, nou-venitul ordonă:

- Lasă acele pietre liniştite, bătrâne! Dacă pentru Clara sunt roşii,

presupun că tot aşa sunt şi pentru tine. Pune-le frumos în mâna Clarei, fără înşelătorii.

John se supuse şi Bud reluă cu o insolenţă intenţionată:

Cum ai intrat aici? Totuşi, nu ţi-a dat cheia? Ştiu bine că le distribuie cu destulă generozitate, dar în sfârşit

-

- N-afli nevoie de cheie pentru a intra la persoanele care mă

interesează, replică John cu vocea sa tărăgănată şi vulgari

- Şi Clara te interesează? Se poate şti pentru ce? John nu se grăbi şi răspunse liniştit:

- Pentru că sunt un prieten al lui Dale Fricosul.

Cum se aştepta, răspunsul îşi făcu un efect uşor: mâna înmănuşată a lui Bud se strânse ceva mai tare pe patul Coltului, care tremura

periculos. Cu un zâmbet, John se corectă:

- A răposatului Dale Fricosul.

- Dale ţi-a dat adresa Clarei? întrebă Bud pe un ton suspicios.

- Da. Mi-a recomandat să vin s-o văd dacă i se va întâmpla vreodată ceva. Şi chiar am impresia că i s-a întâmplat ceva, nu? Bud ridică din umed.

-

Să admitem

Ce vrei, exact?

- Oh! este foarte simplu: Dale n-a lăsat nicio văduvă, nici orfani,

merse la cacialma John. Vreau partea sa. Şi cu aceeaşi ocazie, pe cea a

lui Slim Dansatorul.

- Este foarte simplu, într-adevăr! rânji Bud. Văzându-te cu aerul

suspect şi înfăţişarea amărâtă, n-aş fi crezut că eşti atât de îndrăzneţ. .Partea lui Dale şi cea a lui Slim! Ştii măcar despre ce vorbeşti?

- Evident, replică John, descoperind într-un larg zâmbet

îngrozitorii dinţi de cauciuc care-i acopereau pe ai săi. Vorbesc despre

bijuteriile de la Quinn's şi despre colecţia lordului Swanmore. Şi adăugă cu indiferenţă:

- Dale Fricosul te-a lucrat. N-avea încredere în tine. Când am aflat

m-am grăbit să vin aici. Am impresia că nu mi-am

pierdut timpul. Bud rămase câteva secunde tăcut, apoi întrebă brusc:

- Şi ce-ai face cu aceste bijuterii, dacă le-ai avea? Nu este o marfa uşor de vândut, să ştii. Sunt foarte cunoscute - .şi sunt roşii! Ştiu. Dar nu-ţi face griji pentru mine, am un

cumpărător. Bud coborî încet braţul drept, vârî Coltul în buzunarul pardesiului şi se aşeză călare pe primul scaun:

că l-ai omorât,

- De data aceasta, mă interesezi, domnule ?

- Domnul Miller, răspunse îvfânnering pe un ton cumsecade.

Chiar te interesez,

-Am ândoi, domnule Miller! Dacă am vorbi puţin despre afaceri Timp de o jumătate de oră, Mannering discută aşadar afaceri, mâncând ciocolatele Clarei, încă leşinată. John nu voise să piardă ocazia de a câştiga timp şi poate de a părăsi teafăr şi nevătămat apartamentul tinerei femei: misteriosul Bud mânuise într-adevăr Coltul noaptea precedentă într-un mod careul punea pe gânduri Binecuvântând lumina filtrată care-i ascundea machiajul, John argumenta liniştit. Bud insista să cunoască identitatea acelui cumpărător providenţial, iarJohn refuza să i-o spună şi avea un motiv:

n-o cunoştea nici el însuşi.

Sau cumpărătorul meu?

- Gândeşte-te bine, nu este un negustor de ocazie din

Whitechapel cel care poate vinde o asemenea colecţie, băiete.

Smith, pentru că trebuie să-i dau un nume, este unul din

cei mai mari tăinuitori. Nu vei obţine o întâlnire cu el Iară permis de

Domnul

liberă trecere.

în

cele

din

urmă,

Bud

păru

convins.

John

înţelesese

interlocutorul său nu ştia cum să scape de bijuterii şi nu se putea arăta

prea dificil asupra condiţiilor operaţiunii. Mannering pretinse

douăzeci şi cinci la sută din ce obţinea din vânzare. Scotocind în buzunarul pardesiului, Bud luă o foaie de hârtie pe care i-o întinse lui Mannering: era lista completă, dactilografiată cu grijă şi întru totul exactă - a bijuteriilor Swanmore. Clara Harris ştia să lucreze.

- Pentru cele de la Quinn's, sunt mai puţin bine informat, spuse

Bud, dar am auzit vorbindu-se de 400.000 de lire. Şi bijuteriile Swanmore valorează cel puţin 350.ooo de lire, o ştiu. Ceea ce în total face 750.000, încheie el triumfător.

în câteva secunde, John îşi asumă răspunderea să-i spulbere iluziile:

- Atunci, vom cere 200.000 şi dacă totul merge bine, poate vom

obţine până la urmă 150.000! Şi cum Bud protestă cu vehemenţă, îl întrerupse părinteşte:

- Aşadar, n-ai încercat niciodată să vinzi acest gen de pradă, băiete? Altfel ai şti că este plătită regeşte. Şi reluă categoric:

- Şi, întâlnirea? Cât mai curând posibil: trebuie să reuşesc să-l

i

găsesc pe domnul Smith. Va vrea să vin mai întâi singur, cu un eşantion. îţi închipui că este circumspect! încheie cu un zâmbet ipocrit.

- Un eşantion? Nu-ţi imaginezi că-ţi voi încredinţa o bijuterie?

Clara îşi revenise fără ca vreunul din cei doi bărbaţi să-i acorde cea mai mică atenţie:

- Dacă este un prieten al lui Dale, ce rişti? îndrăzni ea.

- Cine te-a întrebat ceva? exclamă amabil Bud.

Cu un zâmbet indulgent, John începu să dezlege încheieturile şi gleznele tinerei femei, care se ridică protestând:

-

Până una-alta, dacă reuşeşti să vinzi aceste bijuterii, va fi datorită

mie

-

Ai înnebunit! exclamă Bud din ce în ce mai galant. "Până

una-alta", cum bine spui, du-te şi-ţi fă valiza. O ştergi imediat.

- O şterg? Unde?

- Cum, unde? Unde ştii, zău! răspunse Bud cu un oftat exasperat.

Acest răspuns enigmatic păru să-i fie suficient tinerei femei şi Bud

continuă:

- Nu doresc să vină poliţiştii să ne ia de aici, dacă domnul este

cumva un denunţător imbecil! Ia-ţi ce-ţi trebuie pentru a pctrece

câteva zile acolo. Te va conduce Lanky. Şi atenţie! Fără glume cu cealaltă fată: dacă o agasezi

- Ce fotă? îl întrerupse Clara, surprinsă.

O privire a lui Bud îi închise gura.

- Şi întâlnirea? spuse Mannering pe un ton împăciuitor. Miezul

nopţii, îţi convine?

- Aş prefera ora unsprezece, replică Bud.

- Ora unsprezece şi jumătate, nu?

- De acord, ora unsprezece şi jumătate. Nu vei avea decât să treci

încet prin Reynold Street. Te va lua un taxi în trecere. Şoferul te va

întreba dacă vrei să mergi la domnul Smith, pentru că domnul Smith rămâne. De acord?

- De acord! aprobă John.

- Şi te avertizez: dacă ai cumva intenţia să joci vreo farsă josnică, voi fi însoţit şi înarmat.

- Imaginează-ţi că bănuiam asta! Doar că până atunci, trebuie să te

anunţ dacă treaba merge sau nuf Presupun că n-ai să te plimbi cu toate acele bijuterii?

- Nu poţi să mă anunţi, spuse Bud pe un ton fără replică.

- N-ai un număr de telefon unde te-aş putea găsi?

Sub fularul verde, Bud râse, uşor sarcastic:

- Ba da. Dar nu pentru tine! Oricum mă voi plimba cu bijuteriile,

pentru că sunt în camera vecină şi n-am intenţia să le mai las aici mult timp. închizând ochii în spatele ochelarilor groşi, Mannering îşi reţinu la

exclamaţie contrariată: tocmai petrecuse aproape o oră la

timp o

câţiva metri de acele afurisite bijuterii! Dar Bud rezumă rapid:

- Ora unsprezece şi jumătate, Raynold Street. în regulă?

- în regulă, spuse Mannering.

- Pentru că-ţi trebuie un eşantion, ia unul din cerceii Clarei. Dacă mi-1 şterpeleşti, nu va fi în definitiv altceva decât o piatră!

- Cerceii mei! se lamentă Clara. Dar mi-ai promis

- Te credeam deja gata! Doar nu speri să te plimbi în ţinuta asta,

nu?

Mannering luă ultima ciocolată care rămăsese în bombonieră şi oftă:

îmi plac bărbaţii care ştiu să le vorbească femeilor. Asta mi-a lipsit întotdeauna! Atunci, pot să plec?

-

- Da, poţi s-o ştergi. Şi n-are rost să faci pe prostul, în zece minute ne vom cărăbăni.

- în mintea ta, a face pe prostul înseamnă să te denunţ la poliţie?

întrebă John cu un zâmbet părintesc.

- Exact, rânji Bud.

- Spune-mi, tinere, ştii să socoteşti? Douăzeci şi cinci la sută din 150.000 de lire, crezi că sunt de dispreţuit? Şi cu un oftat, spuse, reluând Eră să ştie concluziile lui Dale

Fricosul:

-A m impresia că nu eşti de foarte mult timp în meserie!

Capitolul 7

Ajuns în stradă, prima grijă a lui John fu să se asigure că nu-1 urmărea nimeni şi să ajungă cât mai repede posibil aproape de Piccadilly şi de Merro's, unde avea întâlnire cu Lorna, a r e probabil începuse să se îngrijoreze serios citind ziarele. La Mali, găsi o cabină telefonică, sună la restaurant şi o ceru pe Loma. Aceasta îl salută cu un "în sfârşit, tu eşti!" care însemna mult. Prima întrebare a lui John fu exact cea la care tânăra femeie se aştepta:

- Oare Bill a pus să fii urmărită, iubito?

- Nu, nu cred, răspunse Loma, foarte natural. Am fost urmărită în

această după-amiază, dar era un domn bătrân, care voia să mă invite la cinematograf. Nu cred că oamenii lui Bill folosesc acest gen de procedeu.

- După câte ştiu, nu. Poţi să vii să mi te alături imediat?

- Ce întrebare! oftă Lorna.

- Patricia nu este cu tine?

- Patricia? Care Patricia?

- Swanmore, evident: nu există decât ei astăzi! Trebuia să vină să

ni se alăture în seara asta.

- Ei bine, n-a venit.

- Eşti cu maşina?

- Da, cu Astonul.

- Atunci, îl vei găsi pe domnul Miller în Park Lane, colţ cu

Stanphope Street

- Pentru că domnul Miller a ieşit în această seară? Plăcută surpriză!

Şi Loma închise, fără prea multe menajamente. Şapte minute mai târziu, foarte exact, Aston-Martiniul gri-albastru al familiei Mannering oprea în faţa domnului Miller, care urcă fără să piardă timpul. La volan, Lorna, înfăşurată într-un mantou elegant din

catifea purpurie, era foarte palidă şi mai frumoasă ca oricând. Ea puse de asemenea exact întrebarea la care se aştepta John.

- Ai veşti despre Larraby?

John zâmbi, uitând că zâmbetul domnului Miller nu avea nimic atrăgător. Asta era Lorna! se gândea mai întâi la Larraby, fără să se

preocupe de bijuteriile sale furate şi de posibila ruinăm

- Nu, n-am veşti recente. Dar tu?

- Am telefonat în fiecare oră: încă nu şi-a recăpătat cunoştinţa. Doctorul Hanley pretinde că ne vom lămuri mâine. Apoi reuşi şi ea să zâmbească, tandru şi neliniştită:

- Ş

i

tu?

-

Eu am găsit bijuteriile, inimioară. Dar le-am pierdut iar.

Şi John adăugă imediat:

- Loma, am nevoie de tine.

- Dacă nu mă înşel, Baronul a înviat încă o dată?

- Nu întru totul, nu, protestă Mannering.

Până acum n-am făcut nimic/decât perfect legal

Dacă nu includ

câteva broaşte brutalizate în trecere, evident

- Evident, spuse ironic Loma.

- Iubito, îmi trebuie neapărat un tăinuitor, 150.000 de lire bani

gheată, o casă discretă şi retrasă şi toate astea până diseară la ora

unsprezece şi jumătate. Crezi că este posibil? Loma începu să râdă încet:

- De ce nu? Am făcut noi multe akele!

- Hei! Nici vorbă de "noi". Lucrez singur.

Aston-Martinul rula cu o încetineală neobişnuită, la bunul plac al stăpânilor. Brusc, Loma exclamă veselă:

- Lark, iubitule! Prietenul tău Lark Veveriţă.

- M-am gândit şi eu la el, spuse John preocupat, dar este un mare

risc cu Lark: presupun că este filat de Yard acum? Când are loc o lovitură dură, în genul celei de la Quinn's, filează toţi indivizii, cât de puţin suspecţi ar fi.

- Da, dar Lark nu este un ucigaş. Cu siguranţă n-are nimic de-a face

cu povestea din această noapte, obiectă Loma. Şi Bill o ştie foarte bine.

murmură Mannering, ispitit. Nu-1 văd deloc

- decât pe el care-mi poate găsi acele 150.000 de lire.

Pe legea mea

- Poate i-am putea cerc tatălui meu? spuse Loma.

John începu să râdă sonor, din toată inima:

- Tatăl tău este probabil în stare să adune 150.000 de lire de acum în două ore, iubito.

Dar nu în bancnote false! De data aceasta, Loma acceleră subit, exadamând:

- Şi dacă mi-ai spune ce ai intenţia să faci?

John reluă povestea de la capăt şi termină expunând planul pe

care tocmai îl pusese la cale pentru a lua de la Bud bijuteriile furate. Lorna ascultă cu atenţie, cu sprâncenele încruntate după obiceiul său. în cele din urmă, întrebă oftând:

ce te lansezi într-o asemenea aventură? Ai de-a face cu

un om în stare de orice pentru a păstra bijuteriile!

- în niciun caz, inimioară: dimpotrivă, vrea să le vândă. Iar eu i le cumpăr! Pe moment, acest tânăr mă adoră.

-Joh n , de

-A r fi suficient să-l anunţi pe

- Şi prietena ta, Patricia? Tatăl său vrea neapărat să nu se ştie ce

Bristow

s-a întâmplat cu preţioasa sa colecţie

- Aş! spuse Loma fară iluzii. Puţin îţi pasă de lordul Swanmore.

Faci toate astea ca să te amuzi, John Mannering! Şi bruscă energic vitezele maşinii, adăugând:

- în ce mă priveşte, nu voi ridica niciun deget pentru a te împiedica, pentru că mă amuză măcar la fel de mult!

***

în Reynold Street, un trecător singuratic se plimba încet, cu mâinile în buzunare şi pălăria înfundată pe ochi. Un taxi care rula liber ajunse în dreptul său şi încetini. Trecătorul se opri, taxiul stopă şi şoferul - u n bărbat scund cu şapcă şi faţa încreţită de riduri - întrebă cu o voce ursuză:

- Mergeţi la domnul Smith? Domnul Miller încuviinţă şi şoferul adăugă cu aceeaşi voce .tristă şi slabă:

- Vin din partea lui Bud. Trebuie să-l întâlnim puţin mai departe. Mannering deschise portiera din spate şi urcă în taxi. Geamul de separare era lăsat în jos şi şoferul părea guraliv.

- Mă numesc Lanky. Dumneavoastră?

- Miller, răspunse John.

- Se spune

este adevărat că au fost omorâţi Dale şi Slim?

- Oare nu citeşti ziarele? bombăni Mannering. Ba da, dar tot nu cred, răspunse bărbatul scund, cu o voce

- deziluzionată. Şi apoi, îi cunosc de atât de mult timp pe ăştia doi:

nu-mi pot imagina că nu-i voi mai vedea După o scurtă tăcere, şoferul reluă cu aceeaşi indiferenţă:

- încă nu se ştie cine i-a ucis?

- Nu, ziarele nu vorbesc despre asta, spuse John, fară a se pune în pericol. Şi adăugă cu prudenţă:

- Tot ce ştiu, este că lucrau cu Bud.

- Da. Dar Bud mi-a spus că trecuseră amândoi înainte. Când li s-a

alăturat, i-a găsit morţi-

- Nu asta spune poliţia, îndrăzni Mannering.

- De unde ştii ce spune poliţia?

- Ei! te înşeli asupra persoanei, n-am nimic de-a face cu sticleţii!

protestă repede John. Numai că am un prieten ziarist, Dale şi Slim au fost omorâţi cu un Colt.

- Şi Bud are un Colt

spuse gânditor şoferul scund.

- Oh! există destui oameni care se folosesc de un Colt! remarcă John cu o voce împăciuitoare.

erau mulţi care să ştie că Dale şi Slim erau în

acea cameră, în noaptea aia! în ziare, se spune că angajatulmagazinu-

-

Da

numai că nu

lui - ştii, tipul care a fost doborât - se folosea de un 7,65, care s-a găsit. Şi acum, dumneata îmi vorbeşti de un Colt! Şi şoferul adăugă, cu o voce care se animase brusc:

- îl cunoşti de mult pe Bud?

- De câteva ore, spuse liniştit John. Dar dumneata?

- De trei zile! Slim a venit să mă caute: Bud voia un şofer şi o

maşină deteriorată, care să nu bată prea mult la ochi sticleţilor. Un taxi era ideal. Am impresia că acest Bud este american. Şi nu-mi place deloc modul de a lucra al tipilor ăstora. Au stricat meseria la noi! Mă

năpustesc, te omor şi dobor pe toată lumea cu o mitralieră sau un

Ca Dale Fricosul, de

exemplu!

Colt! Odinioară se putea lucra fin, iară cafteală

- Dar Dale îl cunoştea bine pe*Bud? întrebă Mannering, pe care

conversaţia începea să-l intereseze mult.

- Da şi nu. Nu l-a văzut niciodată fără fularul lui verde peste nas.

Chiar ieri după-amiază, ne-a spus Iul"Slim şi mie: vă promit că voi face

să-i cadă fularul, dacă va continua să mă agaseze! Şi Lanky adăugă, cu o voce consternată:--

- Poate într-adevăr l-a făcut să-i cadă! Şi asta nu i-o fi plăcut lui Bud. Spune, crezi că Bud i-a omorât?

- Dacă te fiământă atât de mult, n-ai decât să-l întrebi!

- Mulţumesc mult! Şi fără glumă, domnule Miller, toate astea rămân între noi! Adăugă, râzând pe înfundate:

- Eu ştiu de ce Bud îşi pune un fular! -A h ! da

- Pentru că este bărbos

Şi Lanky schiţă o strâmbătură scârbită, precizând:

- Dar ştii, nu ca un tip care n-are timp să se bărbierească. Nu, ca

un tip bine, care-şi îngrijeşte în fiecare dimineaţă barba. Un doctor sau un pictor, mai îngrijit. în mintea sa, Mannering regretă că această apreciere era pierdută

pentru fermecătoarele urechi ale Lomei. Dar taxiul, care rula de un timp pe Bayswater'Road, încetini şi se alătură unui bărbat înalt, care mergea repede. îmbrăcat într-un pardesiu bleumarin destul de prost croit, cu o pălărie Eden din fetru negru şi cu o servietă mare de piele

în mână, Bud putea să treacă într-adevăr dcept un medic de cartier

Când urcă în taxi, John îl privi atent, Sră să se jeneze. Bud îşi scoase fularul: o barbă neagră tăiată cu grijă şi ascuţită, îi încadra faţa cu trăsături bronzate şi-i ascundea gura. Sub sprâncenele groase, ochii de

în spatele

ochelarilor, ochii căprui ai lur Mannering străluciră şi ei, dar de

culoare închisă aveau o strălucire îngrijorătoare

satisfacţie: Bud venise să cadă în capcană

- Unde mergem? întrebă acesta din urmă, imediat.

-A ldgate, răspunse John.

- Ai auzit, Lanky? Aldgate.

- Nu sunt surd! replică vocea, din nou slabă, a şoferului scund.

în ochii societăţii, Lark Veveriţă avea cele mai josnice şi mai condamnabile defecte, dar pentru Mannering, era un bărbat mic şi fermecător, mereu vesel şi incapabil să facă rău şi unei muşte. John se simţi totuşi cuprins de teamă sunând la uşa casei în care locuia cel mai bun spărgător din regat, Dale Fricosul fiind înlăturat din competiţie şi Baronul retras cuminte. Tot planul său se baza acum pe doi necunoscuţi: oare Bud îl cunoştea pe Lark? Şi dacă, din fericire nu-1 cunoştea, Lark va $ti să-şi joace rolul de "Senior al tăinuitorilor?"

A treia necunoscută - dacă Lanky îl cunoştea pe Lark? - se

rezolvase de la sine, deoarece Bud îi ordonase amărâtului şofer al nu mai puţin amărâtului taxi, să meargă să aştepte "unde ştia". Lanky şi taxiul său se îndepărtară aşadar cuminţi, lăsându-i pe John şi pe Bud în faţa domiciliului lui Lark. Acesta veni rapid să deschidă uşa şi John fu imediat liniştit. Bud

nici nu clipi văzându-1 pe bărbatul mic cu ochi mari căprui, rotunzi şi vii, ca cei ai animalului al cărui nume îl purta, cu gesturi energice şi agresiv. Lark se îmbrăca de obicei cu un lux de prost gust care se putea potrivi foarte bine unui tăinuitor foarte bogat. în seara aceea, forţase nota cu pricepere, etalând o vestă strălucitoare, brodată, peste o burtă de notar, pe care John nu i-o cunoscuse cu două ore mai înainte. Pe un ton solemn, remarcă impunător:

- Aţi întârziat cinci minute!

Mannering se scuză, Bud scoase un mormăit care putea să treacă

drept orice voiai şi cei trei bărbaţi intrară într-o mică încăpere, a cărei singură lampă lumina o masă rotundă, acoperită cu un covor din catifea roşie şi lăsă restul camerei într-o penumbră dorită.

-

Am adus o marfa absolut unică în lume, domnule Smith

atacă

Bud.

-

Nu-ţi da osteneala să-mi ţii un discurs electoral, băiete, ştiu

bijuteriile tale! Ştiu toate bijuteriile care merită să te ocupi puţin de ele

Aici, Lark nu minţea câtuşi de puţin.

- 200.000, domnule Smith, vă convine? spuse repede Mannering.

-1 0 0 .0 0 0 , replică Veveriţa deschis.

- Vă bateţi joc de minei exclamă cu violenţă Bud. Am venit

- Dacă nu-ţi convine, poţi să pleci, băiete! replică domol Lark.

Dar nu te supăra: arată-mi mai degrabă marfa Bud ezită, apoi, cu un gest repezit, deschise servieta şi luă unul după altul nişte săculeţi din piele de căprioară, pe care-i alinie pc covorul din catifea roşie. Lark deschise la întâmplare un săculeţ şi rostogoli câteva pietre pe masă: John recunoscu două inele, un colier

de diamante şi o brăţară de safire aparţinând Lornei, apoi nişte pietre scoase din montură.mai greu de identificat. Ceilalţi săculeţi conţineau colecţia Swanmore în întregime, dar o mare parte din bijuteriile dispărute de la Quinn's lipseau, în cea mai mare parte smaralde. John trase concluzia că probabil Clara Harris avea o slăbiciune pentru aceste pietre şi că Bud era mai generos decât voia să pară.

- Spune-mi, Miller, întrebă brusc Veveriţa, ştii de ce vrea prietenul tău să vândă atât de repede pietrele? - Presupun că vrea să se întoarcă acasă în America, replică Mannering şi nu ştie cum să le treacă oceanul. Ochii negri ai lui Bud fulgerară de mânie şi-i aruncă o privire neplăcută lui Mannering, care zâmbea nepăsător. Dar Lark luase un scaun şi se aşeză în faţa mesei cu comori, declarând:

- American sau portughez, mi-a adus un lot frumos! Luaţi loc, dacă vreţi, şi lăsaţi-mă să lucrez.

îşi puse liniştit o pereche de mănuşi de căprioară suple şi Ane, şi continuă:

- Dacă nu ne înţelegem asupra preţului, nu vreau să vă fac cadou

amprentele mele, băieţi! Apoi examina pietrele una câte una, facându-le să se rostogolească pe catifeaua roşie şi mânuind o lupă mare cu o naturaleţe perfectă, ca şi când îşi petrecuse viaţa expertizând bijuterii şi nu procurându-le prin diferite mijloace, întotdeauna ilicite. După care puse mâna pe

lista dată de Bud, pe o altă listă aproape identică pe care i-o încredinţase Mannering şi însemnă cu meticulozitate flecare bijuterie. Minutele treceau încet. Prea încet după gustul celor doi bărbaţi care, în picioare, cu faţa în umbră, nu pierdeau niciun singur gest al Veveriţei. în sfârşit, Lark înălţă capul.

- Socoteala ta nu este completă. Astea fac 80.000 de lire.

- într-adevăr, socoteala nu este completă, acceptă Bud, pe un ton

posomorât. Am păstrat câteva bijuterii pentru mine. Dar totuşi, fac mai mult de 80.000 de lire! Grăbit să termine, Mannering interveni pe un ton calm:

- Domnule Smith, ştiţi foarte bine că adineaori ne-am înţeles la

150.000. Acum dumneavoastră’ subestimaţi, tovarăşul meu supraestimează, asta este regula jocului. Dar pietrele astea sunt mult prea periculoase ca să pierdem timpul jucându-ne mai mult. Făceţi-vă preţul şi să terminăm. Lark păru sâ'se gândească, aruncă o privire peste listele pe care le ţinea în mână şi declară în sfârşit, oftând:

-120.000,

i

- Eu consider că este bitle plătit, spuse Mannering lui Bud, care

mormăia în barbă. Şi nu mă poţi bănui că te înşel, deoarece comisionul meu este în consecinţă!

- Este adevărat, uitasem de comisionul tău, mormăi Bud.

- Eu nu! Atunci, 120.000, domnule Smith. De acord.

- Nu uitaţi că această pradă esteatât de "roşie", încât voi fi obligat

să le păstrez patru sau cinci ani fără să le pot atinge! se lamentă Veveriţa, jucându-şi perfect rolul. în sfârşit! N-o să mă tocmesc pentru câteva mii de lire, n-am putut să rezist niciodată unei pietre frumoase

întinse mâna sub masă şi facu să apară o valijoară din piele.

- îţi dau chiar valiza ca premiu, tinere, dacă-mi laşi în schimb

servieta ta. Asta ne va face să câştigăm timp, Bancnotele mele sunt atât de bine aranjate

Punând valijoara pe masă, o deschise: era plină ochi cu pachete mici, toate identice, toate înconjurate cu un elastic verde şi aliniate meticulos într-o ordine perfectă. Bud scoase un lung oftat de mirare şi Lark începu să râdă vesel:

- întotdeauna are un efect ciudat să vezi atâţia biştari odată, nu?

Dar trebuie să iau puţin din ei. Prevăzusem o sută cincizeci, am ajuns

Ia o sută douăzeci, ceea ce face o diferenţă de treizeci, adică şaizeci de

pachete. Ai cerut bancnote de cinci lire, şi sunt o sută în fiecare

pachet. Haide, alege singur cele şaizeci de pachete ale mele!

Bud se supuse fără să spună o vorbă, luă şaizeci de pachete din valijoară şi i le întinse lui Lark, care le aşeză pe masă, alături de bijuteriile împrăştiate pe covorul roşu.

- Pentru mine, spuse încet Mannering, douăzeci şi cinci la sută din

o sută douăzeci, face de asemenea treizeci. Pot să mă servesc? Cu o ridicare resemnată din umeri, Bud murmură:

Dacă voi continua aşa, nu-mi va mai rămâne mare

lucru.

- Aşadar, n-ai aflat niciodată că o crimă se pedepseşte! spuse

virtuos Lark Veveriţă, care continuă practic: o bijuterie furată pierde deseori mai mult de jumătate din valoare şi mai mult dacă este o bijuterie celebră. Dar o bijuterie "roşie" nu mai valorează aproape nimic. Ai avut noroc să dai peste Miller şi peste mine şi să scoţi 90.000 de lire dintr-o pradă atât de fierbinte. Apropo, vrei să verifici dacă sunt toţi?

- Dă-i drumul

Bud scutură din cap şi Lark insistă:

- Cel puţin un pachet? Ia unul la întâmplare, îl voi număra în faţa

Impresionat de autoritatea şi dezinvoltura micului bărbat, Bud se supuse iar şi degetele agile ale Veveriţei, începură să răsfoiască rapid un teanc de bancnote alese la întâmplare. în tăcere, nu se auzea decât un uşor foşnet de hârtie

Capitolul 8

*

Aplecat peste masa pe care străluceau încă bijuteriile pe covorul

roşu, Lark exclamă:

- Dumnezeule, domnule Mannering! încă n-am văzut niciodată

adunate atâtea pietre frumoase! Toate astea sunt ale dumitale? John arătă cu degetul către bijuterii:

- Acestea, da. Dar toate celelalte sunt colecţia Swanmore.

- Ei bine! nu-i urâtă! Dar nu ştiam că fusese (urată! Sunt ani de zile

de când visez la ea

- Lark, mormăi Mannering, ar trebui să fii atent

- Aş! Nu m-am putut niciodată stăpâni să fur ce-mi doream. Se

pare că în ziua naşterii mele, am şterpelit în trecere verigheta moaşei,

aşa că

John începu să râdă şi Lark continuă:

 

-

Ce se întâmplă cu toate astea?

-

Ceva ce

probabil nu-ţi va plăcea foarte

mult:

se

înapoiază

bijuteriile lordului Swanmore.

- Cu dumneata, m-ar fi mirat contrariul, oftă Lark, fară a putea

bănui că respectabilul domn Mannering nu era decât unul şi acelaşi cu

Baronul. Dar nu trebuie să rămână aici, domnule Mannering. Dacă se

găsesc toate astea la mine şi dumneata alături! Bijuterii furate şi bani falşi! Ai văzut cum a luat bancnotele false, tipul dumitale? Fără să bănuiască ceva. Trebuie să spun că am aranjat bine lucrurile punând

o bancnotă adevărată deasupra fiecărui teanc. Ceea ce face ca această

înşelătorie să te coste totuşi nouă sute de lire, calculă el, practic.

- Ei bine, chiar nu este scump, poţi să mă crezi! spuse Mannering.

îţi voi explica altădată de ce

Cu o agilitate de prestidigitator, Lark desprinse bancnota de deasupra fiecărui pachet.

- Iau înapoi bancnotele adevărate, bineînţeles! Pe celelalte le va

arde îndată focul. însoţind vorba cu fapta, aruncă repede teancurile de bancnote false de cinci lire în şemineul în care ardea un foc de lemne. John începu să aranjeze bijuteriile în săculeţii din piele de căprioară, gândindu-se la mutra pe care o va face lordul Swanmore, când îi va înapoia preţioasa colecţie, completă, cu complimente de la

Quinn's în acest timp, pe o altă stradă din Aldgate, perpendiculară pe cea pe care locuia Lark Veveriţa, tocmai se desfăşură, îngrozitor de rapid,

o dramă. Doi poliţişti în uniformă, ascunşi sub o verandă, priveau cu atenţie rarii trecători, făcând comentarii dezamăgite asupra misteriosului telefon pe care-1 primise, acum douăzeci de minute, poliţistul de serviciu de la Comisariatul de cartier. O voce ştearsă şi monotonă întrebase mai întâi:

- Vă interesează să puneţi mâna pe tipul care i-a omorât pe Dale Fricosul şi pe Slim Dansatorul?

Ce faci?

Cum se presupunea, răspunsul poliţistului fusese afirmativ. Bărbatul continuă pe acelaşi ton indiferent:

- Atunci, spuneţi-le oamenilor voştri să se plimbe pe Chapman

Street, între numerele douăzeci şi douăzeci şi opt. Dacă văd sosind un

bărbos, purtând o servietă din piele, să-l întrebe ce duce şi

şi-a petrecut noaptea trecută. Necunoscutul închisese imediat. Fu reperat apelul: provenea dintr-o cabină publică din Soho. După care, se ezitase puţin:

"bărbosul" dădea acestui avertisment enigmatic un uşor aer de păcăleală. Şi, cum remarcase cel mai tânăr din cei doi poliţişti la pândă sub veranda de la numărul douăzeci şi patru, de pe Chapman Street, "erau toate şansele să fie iar o glumă". Din nefericire pentru el, totuşi nu era.

Lanky, şoferul scund, hotărâse ca taxiul lui să nu-1 aştepte pe Bud

la locul convenit, în acea seară

şi cu această ocazie găsise un mijloc

rapid şi puţin periculos de a-i răzbuna pe Dale Fricosul şi Slim

Dansatorul. Brusc, cei doi poliţişti văzură apărând la colţul străzii un bărbat

care se îndrepta repede în direcţia lor. Bărbatul era bărbos şi ducea în

Acest amănunt nu fu

mână nu o servietă, ci o valiză din piele

suficient pentru a-i opri pe poliţiştii care ieşiră de sub verandă, îl

strigară pe necunoscut şi-i cerură actele. Bărbatul puse mai întâi valiza jos şi spuse foarte tare şi foarte

unde

politicos:

- Dar cum să nu, ofiţer!

Şi vârî două gloanţe în burta poliţistului cel mai apropiat de el. Apoi o luă la fugă şi dispăru în noapte, în timp ce victima agoniza

pe trotuar, lângă valiza de piele.

Al doilea poliţist ezită o secundă dacă să urmărească ucigaşul, dar în cele din urmă se repezi în primul imobil, trezind locatarii de la parter, pentru a alerta comisariatul şi a cere un medic Zece minute mai târziu, un mic grup de poliţişti discuta pe acelaşi

trotuar. O ambulanţă luase rănitul, a cărei stare părea disperată. în sfârşit, inspectorul divizionar se hotărî să deschidă misterioasa valiză, fluieră uşor printre dinţi şi propuse imediat:

- Dacă am da un tur pe la Lark? Locuieşte la doi paşi de aici

Când John aranjase toate bijuteriile, vârî săculeţii în buzunarele pardesiului larg, spunând:

- Te duci să arunci o privire afară, Lark, pentru a vedea dacă strada este liniştită? Lark termină de aţâţat focul de plăcere şi declară:

- Mă duc. Dar n-ai de ce te teme: nu există stradă mai liniştită în

toată Londra! Plecă şi se întoarse aproape imediat, rotindu-şi ochii îngroziţi:

- Stideţii! în capătul străzii! Şi încă pe jos

- Asta pentru a te surprinde, prietene! spuse John, care totuşi nu

dorea deloc să glumească. Mai ales să nu-ţi pese, Lark. Rămâi aici. Nu ştii nimic. Ai primit vizita unui tip care a venit să-ţi propună nişte bijuterii furate, dar l-ai trimis la plimbare. Ţine-o una şi bună aşa. Dacă te reţin cumva, refuză să vorbeşti şi cheamă-1 pe avocatul meu, Toby

Plander. Ai înţeles? - Toby Plander, da, repetă Lark, regăsindu-şi sângele-rece. Ai o şansă să scapi, domnule Mannering, trecând prin pivniţă. în spate de

tot, este o mică uşă care dă într-o curte. Zidul curţii nu este foarte înalt şi de cealaltă parte, este o casă în construcţie. Dar pleacă repede! Şi conducându-1 pe John spre pivniţă, preciză:

- Casa în construcţie dă pe o stradă paralelă cu a mea. Dacă te

grăbeşti, îi poţi depăşi pe sticleţi. Nu-ţi pot propune să laşi prada aici, vor cerceta totul în amănunt.;. Dar fii atent să nu le găsească asupra

dumitale. Se Sună la uşa de la intrare, îndelung, cu insistenţă.

- Şi

colac

peste

pupăză,

aceşti

domni

sunt

grăbiţi!

protestă

Veveriţa strecurând o latitemă în mâna lui John, care dispăru în

pivniţă cu o ultimă recomandare:

- Reţine-i cât de mult posibil, Lark şi, mulţumesc!

John găsi fără dificultate mica uşă, sui câteva trepte, escaladă rapid

un zid de cărămidă care n-ar fi oprit niciun copil de cinci ani şi ajunse într-o viitoare grădină - deocamdată încă în stadiul de teren gol - în spatele unei case în construcţie. Intră fără să ezite în casă şi, la lumina lanternei, se îndreptă spre ceea ce credea a fi holul şi zări o deschidere mare, cu colţurile rotunjite, care era probabil uşa de la intrare. înaintă, scoase nasul cu

şi văzu un poliţist învârtindu-se la vreo cincizeci de metri

de el. John se dădu repede înapoi, încercând să-şi adune gândurile. Cu

siguranţă, poliţiei nu-i va trebui mult să descopere pivniţa lui Lark,

ceea ce-i va conduce drept la Mannering, imobilizat în

întuneric. Era de preferat să caute să iasă, încercând să profite de un

minut de neatenţie al poliţistului. în definitiv, ce risca dacă zărindu-1, poliţistul îşi chema cumva

cu condiţia să nu se găsească bijuteriile asupra lui.

Evident, era machiat, năclăit cu fond de ten şi nu avea niciun act de identitate. Va suna la Bristow, care se va supăra; va tuna şi va fulgera

prudenţă

uşa, curtea

colegii? Nimic

şi va ameninţa

Şi asta va fi tot

Aşa că, va trebui să abandoneze bijuteriile.

întorcându-se din drum, John făcu înconjurul viitoarelor încăperi ale viitorului parter, zări într-un colţ o grămadă enormă de moloz şi ascunse săculeţii unul după altul, sub cioburile de cărămidă şi piatră. Muncea febril, îşi rupse o mănuşă, se zgârie, dar până la urmă reuşi să ascundă toate bijuteriile fără să se vadă câtuşi de puţin. Apoi se întoarse spre deschiderea uşii de la intrare. Poliţistul era încă acolo, dar se întoarse cu spatele şi se îndepărtă încet. John o luă la sănătoasa, repezindu-se în stradă şi pornind cu paşi mari în direcţia opusă, cu capul între umeri şi tremurând la ideea că un fluierat l-ar putea opri din fugă Dar nu fluieră nimeni şi John dispăru curând pe prima stradă întâlnită. Pe la ora două şi jumătate dimineaţa, Mannering ieşea din toaletele din Paddington Street, purtând în mână o servietă din piele care conţinea costumul din tweed, pălăria şi cravata domnului Miller, ca şi cutia de machiaj verde ca mărul. Se demachiase sumar şi nu mai visa decât la trei lucruri: o baie caldă, un whisky bun şi un zâmbet al Lornei. Dar în holul din Paddington Station, ca şi pe strada mică din

De data aceasta nu mai

era un poliţist în uniformă, ci piuit mai îngrijorător sub aspectul său binevoitor, inspectorul Dawson. , > ;

John ezită o secundă, apoi, înţorcândy-se din dr^ni, se hotărî că era mai bine să-l înfrunte pe inspectorul Dawson cu mâinile şi buzunarele goale de orice obiect compromiţător. Vâri totuşi într-un buzunar tampoanele de cauciuc care umflau obrajii domnului Miller,

Aldgate, forţele de ordine făceau de gardă

ca şi îngrozitorii dinţi falşi şi abandonă hainele şi cutia mică verde în spatele unei uşi de toaletă, păstrând servieta de piele, evident goală. După care, traversă din nou holul gării. Dawson, adâncit într-o discuţie aprinsă cu un poliţist în uniformă care tocmai îl informa despre crima din Chapman Street, nu-i acordă nici cea mai mică atenţie lui Mannering care se grăbi s-o şteargă în căutarea unui taxi. Niciodată drumul care ducea din Paddington în Chelsea nu i se păruse atât de lung lui Mannering. Opri totuşi în faţa unei cabine telefonice, de unde sună la Yard, lăsându-i sergentului de gardă un mesaj urgent destinat lui Bristow. Cu o voce nazală, cu accent american ca al lui Bud, declară energic:

- Scoateţi-1 pe inspectorul superior din pat dacă trebuie, dar

spuneţi-i să facă imediat percheziţie într-o casă în construcţie, în

Saint-Peter Street, Aldgate. Din partea cui? Hm

A unui prieten

care-i vrea binele. Şi închise, murmurând:

- Este absurd că le pot vrea binele oamenilor de dimineaţă. Acum,

dacă m-aş gândi puţin la mine? Apoi se urcă din nou în taxi şi se întoarse acasă. Lui Mannering nu-i trebui mult timp să-şi îndeplinească programul: baia caldă, whiskyul într-un pahar plin ochi, zâmbetul Lornei în sfârşit liniştit, toate erau acolo.

- Crede-mă dacă vrei, inimioară, povestea asta este rezolvată. Şi în

douăzeci şi patru de ore, ceea ce constituie un record, chiar şi pentru

mine! Mâine, Bristow îi va înapoia colecţia bătrânului Swanmore, cu un aer în acelaşi timp triumfător şi modest, pe care mi-1 imaginez destul de bine

- Şi Lark?

- Lark se va descurca foarte bine singur, nu te teme. A manipulat

bijuteriile cu mănuşi şi Bill nu poate dovedi nimic împotriva lui. Cât despre Bud, îi las lui Bill grija de a-1 aresta şi, cu această ocazie, de a găsi şi restul bijuteriilor de la Quinn's. Este o treabă mult prea uşoară pentru mine, încheie el, întinzându-se. Lorna îl privi îndelung, ezită,

se încruntă şi în cele din urmă întrebă:

- Şi Patricia?

- Patricia? Patricia Swanmore?

- Evident! A dispărut, spuse Loma. Nu este nici la ea acasă, nici la tatăl său. Am telefonat pe la miezul nopţii.

- Dacă de fiecare dată una din prietenele tale face o escapadă fără să-şi prevină anturajul, te agăţi de telefon Ofensată, Lorna îşi turnă încă un pahar plin ochi cu whisky şi nu răspunse nimic. John reflectă.

- Totuşi, mi se pare că Bud

- Ah! Ah! râse pe înfundate Loma, cu nasul în pahar.

- A Scut aluzie la o altă fată, care nu trebuia "sâcâită"

începu el.

Este

Şi apoi, la naiba! Dacă într-adevăr Patricia

a dispărut şi dacă pe deasupra Bud este cel care a răpit-o, Bill va găsi

La urma urmei, este

plătit pentru asta. Şi are dreptul la consideraţia generală! în timp ce

eu sunt obligat să-mi risc liniştea şi în consecinţă pe a ta, mult mai

preţioasă

cu Bill în frunte, ca un băieţel care a devalizat dulapul cu dulceţuri. Am găsit bijuteriile Swanmore şi-mi ajunge pe deplin: încete^ să mă

mai obosesc.

Şi de ce? Pentru a mă lăsq,tratat de aceşti domni de la Yard,

totul în ansamblu. Patricia, bijuteriile şi Bud

termenul pe care l-a folosit

Şi adăugă, cu o privire suspicioasă:

- Se poate şti ce mormăi în pahar?

Loma ridică nasul şi-şi privi soţul cu un zâmbet angelic:

Spuneam doar: să sperăm că nu-ţi vei schimba părerea

până mâine.

A doua ?i dimineaţă, la Scotland Yard, oamenii din serviciul lui

Bristow îşi treceau un consemn puţin respectuos, dar întru totul

motivat.

-Atenţie: bătrânul Bill este într-o dispoziţie surprinzătoare, astăzi.

ridicat:

poliţistul împuşcat în Chapman Street murise în zori şi pentru poliţia

metropolei, moartea unui om în uniformă nu era puţin lucru. Aşa că toată lumea era tristă. Dar Bristow bătea orice record.

pătrunse cu un aer hotărât în biroul

comisarului adjunct, ţinând în mână nişte fotografii şi nişte hârtii.

Anderson-Kerr, căruia nu-i plăcea să-şi piardă timpul, îi arătă un scaun şi întrebă:

- Nimic

\

La drept

vorbind,

în

tot Yardul

moralul

nu

era

mai

Pe

la

ora

unsprezece,

- Ai venit să-mi vorbeşti de Chapman Street?

- Despre asta şi despre încă ceva, domnule.

- O ţigară?

- Nu, mulţumesc, oftă Bristow.

Anderson-Kerr îi aruncă o privire mirată, dar inspectorul superior continuă cu o voce morocănoasă:

- Domnule, eu nu cred în întâmplare.

- Nici eu, spuse comisaral adjunct. Şi atunci?

- Şi atunci

în această dimineaţă, inspectorul Dawson a intrat la

mine, pentru un motiv care n-avea nimic de-a face cu munca noastră: