TEHNICI VOCALE DE BAZA

Un cantaret se poate gandi concomitent la tinuta, respiratie,

emisie vocala, text sau melodie, acustica salii ... dar nu le poate
executa multumitor pe toate ... aceste procese se studiaza in mod
separat pentru ca ele sa devina in timp acte reflexe, pentru ca
gandirea sa ramana libera spre a fi intrebuintata cu folos in estetica
vocala, in interpretare.
Pentru dobandirea unei bune tehnici vocale este necesar sa se
studieze in mod organizat tinuta, respiratia, poza de voce si
interpretarea.

1.RESPIRATIA
Respiratia este compusa din 3 acte in stransa dependenta
functionala: inspiratia (introducerea oxigenului in plamani),
retentia (retinerea oxigenului un anumit timp in plamani) si
expiratia (evacuarea bioxidului de carbon rezultat din arderile
oxigenului in organism). Inspiratia obisnuita se intalneste la toti
oamenii ... in cant insa este folosita inspiratia bogata
(profunda) .. In acest ultim caz intra in actiune, in afara de
diafragma, muschii sterno-cleido-mastoidieni , pectorali, dorsali ,
inter-costali , scaleni, dintati.
Inspiratia se face prin nas pentru ca, in acest fel, aerul
introdus in plamani se incalzeste in meaturi, se purifica si se
umezeste.
Sunt cazuri in timpul cantului cand fraza muzicala reclama o
inspiratie rapida ... atunci se poate folosii si gura concomitent cu
nasul .. dar aceasta procedura nu este recomandata deoarece
respiratia pe gura nu este sanatoasa ... aerul este mai rece si mai
umed de cele mai multe ori.

RESPIRATIA OBISNUITA RESPIRATIA PT CANTAT

1. Inhalarea: inceata 1. Inhalarea: rapida

2. Exalarea: rapida 2. Suspendarea (sau retentia)

3. Recuperarea: faza de odihna, de relaxare a muschilor 3. Exalarea: controlata, inceata

4. Recuperarea

Descrierea fazelor respiratiei pentru cant

Faza de inhalare a fost descrisa deja din punct de vedere

fiziologic. Din punct de vedere al senzatiilor traite de cantaret am
putea spune ca aerul intra (in trup), coboara,
si inconjoara. Aceasta inconjurare se refera de fapt la
expansiunea ce se intampla de jur imprejurul trupului sub nivelul
coastelor, nu la o reala prezenta a aerului in zona
respectiva. Bineinteles ca pentru realizarea acestei expansiuni
trebuie ca postura sa fie pusa la punct astfel: cutia toracica sa fie
ridicata, partea inferioara a abdomenului sa fie usor intrata (rezulta
din bascularea bazinului pelvic in fata) si partea superioara a
abdomenului sa fie flexibila, relaxata. Expansiunea se poate
verifica in doua feluri: prin plasarea mainilor cu palmele pe
abdomen, degetele mari atingand coastele inferioare si degetele
mediane in contact unul cu celalalt; sau prin plasarea mainilor pe
zona inferioara a spatelui, de asemenea cu degetele mediane in
contact. La inhalare, expansiunea zonei respective ar trebui sa
indeparteze usor cele doua degete. (n general, expansiunea este
mai mica la oamenii slabi decat la cei mai putin slabi). Se mai
poate verifica prin plasarea mainilor pe coastele inferioare si pe
zona de sub ele. Expansiunea va fi mai mare in fata decat in spate
sau pe lateral.

Din punct de vedere al gandirii, este bine sa privim inhalarea

ca pe un lucru care nu necesita un efort deosebit. Mirosirea unei
flori constituie o imagine benefica, deoarece ne indeamna la o
inhalare adanca, relaxata si linistita. O alta asociere folositoare ar
fi cea cu inceputul de cascat, in care se relaxeaza maxilarul inferior
si faringele si se ridica valul palatin. Toate aceste lucruri vor
facilita o inhalare rapida si completa, lipsita de tensiune si
zgomote.

Faza de suspendare, care se mai numeste si momentul de

retentie, este momentul important de pregatire a aparatului
respirator pentru a canta. Dupa inhalare mentinem pozitia
obtinuta, stabilind astfel un echilibru intre fortele de inhalare si
cele de exhalare. Cata vreme se compenseaza perfect, ramanem
suspendati; nici nu mai inhalam, nici nu incepem sa
exhalam. Din aceasta stare putem porni la cantat cu cea mai mare
usurinta: nu este nevoie de vreo miscare importanta sau de vreo
bruscare in vreo parte ca sa emitem sunetul vocal. Am putea spune
ca este indeajuns sa dorim sunetul.

Faza de exhalare controlata este timpul in care emitem

sunetul vocal. Senzatia cantaretului in aceasta faza ar trebui sa fie
aceea de mentinere a expansiunii sau de retinere a aerului, caci
exhalarea se petrece extrem de treptat si lent. Aerul nu trebuie sa
fie expulzat cu putere din plamani, ci numai lasat cu
zgarcenie. Acest fapt este coroborat de practica maestrilor italieni
de cant, aceea de a tine o lumanare in fata gurii in timpul cantatului
fara ca flacara sa fie miscata de respiratie. Daca se pune mana pe
partea superioara a abdomenului unde s-a observat expansiunea la
inhalare, se poate verifica aceasta lasare treptata si extrem de
inceata a aerului: cand functioneaza totul bine, abdomenul nu va
reveni decat foarte incet.
 Faza de odihna este momentul in care se relaxeaza intregul
aparat respirator. Deoarece orice muschi functioneaza mai bine
cand este lasat sa se relaxeze intre contractii, faza aceasta este
esentiala pentru functionarea optima a respiratiei. Aceasta relaxare
intre momentele de munca trebuie de multe ori sa se restranga la
doar o clipa datorita cerintelor muzicii. Dar nu trebuie neglijata
nici in asemenea cazuri. Ea ne fereste de acumularea tensiunii in
diafragma care ne da uneori acea senzatie ca respiratia nu ajunge
suficient de jos. n realitate, nu aerul este cel care nu ajunge jos,
ci diafragma; rezultatul este o expansiune mai mica si insuficienta
de aer. Nu ajungem la sfarsit de fraza.

Cele patru faze ale respiratiei trebuie asezate prin exercitiu in

reflexele cantaretului. Iata un exercitiu luat de la profesorul
McKinney:

Exerseaza cele patru faze numarand in

gand. Inspira pana la trei, suspenda pana la trei,
expira pana la trei emitand in acelasi timp un s incet
si relaxeaza pana la trei. Repeta intregul exercitiu de
cateva ori. Apoi, scurteaza fazele de suspendare si de
odihna la doi timpi, pret de cateva repetitii. n sfarsit,
mai scurteaza acestea la un singur timp.[1]

Sustinerea si dozarea aerului

Sustinerea este raportul dinamic dintre fortele de inhalare si

cele de exhalare, care are drept scop furnizarea necesarului de
presiune de aer pentru nevoile diferentiate ale cantului. Acest
raport se stabileste in timpul celei de a doua faze a
respiratiei: suspendarea sau momentul de retentie. n aceasta faza
echilibrul este total si de aceea nu mai intra, nici nu mai iese aer
din plamani. Raportul dintre fortele de inhalare si cele de exhalare
poate fi privit ca o lupta in care fortele sunt egale in faza de
suspendare, dar care se dezechilibreaza usor in favoarea fortelor de
exhalare in momentul in care incepe fonarea. n felul acesta se
exercita o presiune asupra aerului din plamani, presiune care va fi
ajustata in functie de inaltimea si intensitatea dorita.

Dozarea aerului se refera la relatia dinamica dintre corzile

vocale si respiratie (aer); aceasta relatie determina cat de mult se
poate canta pe o singura respiratie. Se refera la capacitatea noastra
de a avea control sau stapanire asupra folosirii aerului in cant. n
principal, dozarea aerului este o functiune a corzilor vocale, desi
aparatul respirator isi aduce si el aportul in aceasta
problema. Aceasta gestiune a aerului este cu atat mai reusita cu
cat fonarea este mai eficienta si sustinerea mai potrivita nevoii
momentului. Cand corzile nu se alipesc in mod corect, se risipeste
aerul; el scapa printre ele. Iar cand presiunea de aer aplicata
corzilor vocale este exagerat de mare, tendinta este din nou spre
risipa si oboseala. Deci, dozarea depinde de o buna coordonare a
acestor doua functiuni.

Urmeaza cateva exercitii ale profesorului McKinney pentru a

distinge intre sustinere si dozare:

Inspira adanc prin gura; cu gura cascata in

mod relaxat, expira aerul; observa cat de repede se da
afara din trup toata respiratia in aceasta situatie in
care nu controlezi deloc iesirea ei.
Acum inspira adanc din nou, dar de data
aceasta, la expirare aduna-ti buzele ca si cand ai vrea
sa fluieri; observa cum creste timpul de exhalare in
aceasta situatie. Aceasta se datoreaza faptului ca ai
inceput sa exerciti un control asupra iesirii aerului.
Inspira iar adanc, dar acum expira emitand un
s prelungit cat poti in timp; acum exerciti un control
asupra aerului prin intermediul limbii si
dintilor. Inspira din nou adanc si spune de data
aceasta uan, uan, uan lin si neintrerupt in timpul
expirarii, pana la consumarea aerului. Acum ai
 exercitat control asupra aerului folosind corzile vocale,
aceasta fiind modalitatea normala de a controla aerul
in vorbire si in cant. Aceasta este semnificatia
termenului dozarea aerului.
Acum, spune un s prelungit mai intai incet,
apoi tare; observa cu grija senzatiile pe care le simti in
abdomen la ambele sunete. Aceasta senzatie este
sustinerea; observa ca trebuie mai multa sustinere
pentru sunetul tare decat pentru cel incet. Repeta
secventa incet-tare, dar spunand de data aceasta uan,
uan incet, apoi tare. Observa cu atentie senzatiile.[2]

2. DICTIA
Gasiti mai jos cateva exercitii pentru corectarea si imbunatatirea
dictiei, texte mai dificil de pronuntat si care necesita exercitiu si
atentie. Repetandu-le si incercand sa le propunti din ce in ce mai
repede, iti vei imbunatatii dictia. Merg foarte bine impreuna cu
vocalizele si exercitiile de respiratie.

Text 1

O coropisnita si`un coropisnitoi se coropisniteau la noi pe gunoi.

Nu coropisnita coropisnitea pe coropisnitoi, ci coropisnitoiul
coropisnitea pe coropisnita.

Text 2

Papucarul papucareste papucii papucaresei, papucareasa nu poate

papucarii papucii papucarului.

Text 3
 Luni la lumina lumanarii luminata de luna prin luminator i-a
luminat o luminita in lumina ochilor.

Text 4

Cantecul cantat de cantareata incantatoare incanta cantaretzul

incantat de cantarea cantaretei.

Text 5

Capra neagra-n piatra calca, Cum o calca-n patru crapa!

Crape capu caprii-n patru, Cum a crapat piatra-n patru!

Capra neagra calca-n clinci, Crapa-i-ar capu caprii-n cinci

Cum a calcat capra-n clinci.

Text 6

Capra paste langa casa, Capu caprii crape-n sase!

Capra noastra n-are lapte, Crapa-i-ar coarnele-n sapte!

Capra-n piatra a calcat Piatra-n patru a crapat,

Povestea s-a terminat!

Text 7

Un vultur sta pe-un pisc c-un pix in plisc.

Text 8

Un cocostarc s-a dus la descocostarcarie, unde se

descocostarcareau si alti cocostarci nedescocostarcariti, ca sa se
descocostarcareasca de cocostarcaria lui.
Text 9

Un bal fara egal cu final fatal la un halal carnaval estival cu

scandal epocal dintr-un opal oval, pal, real si natural, fara rival,
egal si actual.

Text 10

Fata are flori pe prispa, prispa are flori, fata are flori pe prispa,
prisma are flori

Text 11

Cosasul Sasa cand coseste, cat sase sasi sasul coseste. Si-s sus si-n
jos de casa sa, coseste sasul si-n sosea, coseste si alte sase case
coseste si tot coseste sasul, pana da gata tot satul.

Text 12

Eu pup poala popii, popa pupa poala mea!

Text 13

Unui tamplar i s-a-ntamplat o intamplare. Alt tamplar, auzind de

intamplarea tamplarului de la tamplarie a venit si s-a lovit cu
tampla de tamplaria tamplarului cu intamplarea.

Text 14

Gandindu-ma ca te gandesti ca ma gandesc la tine, gandeste-te ca

ma gandesc ca te gandesti la mine.

Text 15

Balaban Balabanescu balbaieste balbaituri balbaite pe negandite.

Text 16

Bucur si Bucura se bucura ca Bucurel e bucuros in Bucuresti.

Bucura-te cum s-a bucurat Bucuroaia cand s-a intors Bucurel
bucuros de la Bucuresti.

Text 17

Fata fierarului fierbe fasole fiarta fara foc fiindca focul face fum.

Text 18

Am o prepelita pestrita cu paisprezece pui de prepelita pestriti. E

mai pestrita prepelita pestrita decat cei paisprezece pui de prepelita
pestriti, iar mai pestrit decat prepelita cea mai pestrita este
prepelitoiul cel pestrit.

Text 19

E pestrita prepelita pestrita, dar mai pestriti sunt puii prepelitei

pestrite.

Text 20

O sapa lata, doua sape late, sapte sape late si inca alte sape late si
alte sapte sape late

3. EMISIA VOCALA SI FIZIOLOGIA EI

Emisia vocala buna este obtinuta prin intermediul rezonantei
naturale care se petrece in cavitatile supraglotice ... este amintita o
explicatie data de o artista, Berthe Bovy, despre acest subiect ...
"Emisia vocala buna se controleaza in fata flacarii unei lumanari,
in asa fel ca ea sa se aplece fara sa se stinga; aceasta se obtine
printr-o pozitie rotunjita a gurii, ... in forma vocalei O"
Se intampla deseori ca emisia vocala sa difere in cant si in
vorbire ... respectiv, o voce frumoasa in cant sa sune neplacut in
vorbire sau invers.
Emiterea sunetului vocal, in bune conditii fiziologice, reclama
un atac vioi, energic, nebruscat, bine sprijinit pe respiratie si
bine rezonat. Pozitia inalta de rezonanta a sunetelor trebuie sa dea
intodeauna impresia unei curba perfecte cu bolta in sus, spre
deosebire de un sunet emis defectuos. De ex: deschis (plat,
imprastiat) dand impresia unei linii drepte, sau , de un sunet cu
rezonanta in pozitie joasa "pe coarda", care da impresia unei curbe
destinse si cu bolta in jos.
Atat in exercitiile zilnice de vocalize, dar si in timpul executarii
unei piese vocale, atunci cand nu sunt prevazute in mod special
accentele, staccatto ... sunetele trebuie emise in mod curgator,
legate, pentru a da impresia unor cercuri concentrice sau a
unui arc obisnuit cu bolta in sus.
Sunetele emise in pozitie joasa "pe coarda" dau cantaretului iluzia
ca sunt mai puternice, fiind transmise imediat urechii.
Sunetele emise cu pozitie inalta si normala de rezonanta, desi
cantaretul nu le percepe asa bine, se transmit in sala dupa legile
acusticii si nu reclama o fortare excesiva a respiratiei si nici o
incordare a musculaturii ce participa la procesul vocal.
O emisie vocala buna trebuie sa fie intodeauna fundamentata
pe o inspiratie suficienta, pe o expiratie gradata si chibzuita, pe
nefortarea sunetelor si pe evitarea incordarii musculare
nejustificate.
SUNETELE JUSTE SI NATURALE
Obiectivul principal al primelor lectii de cant este formarea
sunetelor vocale din punct de vedere al intonatiei juste.
Emisia sunetelor in cant trebuie sa se faca in mod normal, ca
in vorbire, fara contractarea muschilor gatului, fara strangerea
buzelor sau crispare fetii ... in asa fel ca vocea sa apara libera si
nefortata.
Este necesara, inca de la inceputul studiului, controlarea si
disciplinarea emisiei vocale in asa fel incat sunetul sa se
produca o data cu evacuarea aerului .. si nu intai aer fara
sunet. Aceasta se realizeaza prin sprijinire sunetelor pe o
sustinuta respiratie iar acest lucru trebuie sa devina in cat mai
scurt timp un act reflex.
Emiterea sunetului se face direct fara a introduce inaintea lui alte
sunete ajutatoare, mai jos sau mai sus decat sunetul comandat. Se
evitra portamentul prea intuns, taraganeala si fortarea vocii.
Nu trebuie confundat termenul "portament" cu "purtatul vocii" ...
Portamentul defectuos este doar un prost obicei al cantaretilor, este
un artificiu neartistic spre deosebire de "purtatul vocii"
Portamentul artistic este unirea a doua sunete dispuse la inaltimi
diferite, care trebuie executat ca un purtat al vocii, prin diminuarea
intensitatii vocale a primului sunet, filarea si alunecarea lui, cu
sustinerea energica pe respiratie spre al doilea sunet. Cand sunetul
ce urmeaza a fi legat este inalt, forta respiratorie, deci intensitatea
vocala, este mai puternica, iar cand al doilea sunet ce urmeaza a fi
legat este grav, se micsoreaza intensitatea vocala, respectandu-se
intotdeauna sensul cuvintelor.
Sunetul vocal trebuie sa aiba un timbru placut, se evita
zbarnaitul specific vocilor care canta "pe coarde" sau fasaitul
care provine de obicei din adaugarea consoanei H.
Se mai recomanda ca sunetul emis ci vocala A sa nu fie prea
deschis, ci putin rotunjit catre vocala O, fara exagerare insa,
deoarece se pot denatura unele cuvinte.

OBTINEREA INTINDERII, EGALIZARII SI A SUPLETEI

Intinderea normala a vocii se obtine prin studiu sistematizat in
etape lente. Pentru obtinerea intinderii vocale este folosit exercitiul
de nona cu sunete succesive, precum si arpegiul lui Rossini.
Unificarea registrelor sau egalizarea sunetelor din intinderea vocii
este una din fazele principale ale invatarii tehnicii vocale. Trecerea
dintr-un registru in altul se face cu multa atentie si grija .. se
folosesc in acest scop exercitii de terte, cvinte, octave, none ..
etc, compuse din sunete inlantuite si la intervale de semiton ton.
Studiul mai este necesar pentru a ajunge ca toate sunetele, de la
cele grave pana la cele mai acute, sa fie acoperite (rotunjite) si
egalizate ca sonoritate. Pentru siguranta obtinerii sunetelor acute se
va pornii de la cele grave cu o intensitate vocala scazuta, crescand
treptat catre cele inalte.
In general omogenizarea registrelor (amestecul registrelor sau
nivelarea registrelor) si formarea sunetelor acute este mai dificila
la barbati decat la femei . Pentru realizarea acestui lucru se
folosesc exercitii aflate in cadrul cvintei, octavei, nonei cu sunete
succesive si arpegiul Rossini.
Agilitatea este tehnica executarii cu usurinta a sunetelor, in special
a celor inalte, existand in acest sens studii speciale de agilitate.
Agilitatea si flexibilitatea vocala se obtine de obicei prin studiul
vocalizelor in ritm vioi ...
Alte elemente importante si care se studiaza in general cu ajutorul
vocalizelor sunt filatul, portamentul, sunetele tinute ...

4. VOCALIZELE

VOCALIZELE ... pregatesc vocea pentru cantatul artistic si in

acelasi timp definitiveaza o buna poza de voce. Sunt exercitii in
care numele notelor este inlocuit cu vocale. Exercitiile trebuie
sa inceapa cu timpi scurti de studiu ... de la 5 minute ajungand
la maxim 30 de minute. In timp, aproximativ 6 luni de studiu,
sedintele nu trebuie sa depaseasca zilnic 2 ore de vocalize,
impartite in 4 sedinte de maximul 30 de minute fiecare, la
intervale de timp cat mai mari. Nu se recomanda inceperea
exercitiilor cel putin 3 ore de la desteptarea din somn si nici in
primele 3 ore de la ultima masa. Atat in sedintele de vocalize
dar si la repetitii, nu se va canta de la inceput cu vocea plina, ci
in mod gradat, pentru a lasa vocea sa se incalzeasca. Inaintea
concertelor se evita conversatiile inutile cu vocea plina , precum si
starile de surescitare.
Vocalizele trebuiesc facute sub indrumarea unui profesor, se
efectueaza in registrul mediu al vocii, adica fara a forta vocea, nu
se insista pe note grave sau acute. Studiul vocalizelor trebuie
continuat si dupa ce elevul stapaneste aceste exercitii, chiar cativa
ani buni cu toate ca vocea aparent este formata deja.
La inceput exercitiile de vocalize se fac cu vocale, in timp se trece
la folosirea numelor notelor intonate sau folosirea silabelor sau a
cuvintelor.
Pentru executarea in bune conditii a exercitiilor de vocalize. gura
se deschide linistit ca "la cascat" . aceasta pozitie permite relaxarea
si intinderea limbii in asa fel ca varful ei sa atinga dintii de jos sau
baza lor.
Vocalizele se incep de obicei cu gura inchisa (mute), care au
rezonanta in meaturile nazale. Aceste exercitii pot fi executate si cu
gura deschisa pastrandu-se acelasi loc de rezonanta .. ajuta la
obtinerea mobilitatii maxilarului inferior... dar si a mobilitatii vocii.
Trecerea la vocalizele cu gura deschisa si cu vocale se poate face
combinand cele doua procedee. Aceasta se realizeaza, sau se
executa cu o singura respiratie.
Urmeaza vocalizele cu vocala A. Vocala A este precedata de
consoanele sonate L,M,N plecandu-se de la silabele La, Ma, Na si
continuind cu cu vocala A simpla. Daca vocala A nu suna prea
curat se recurge adesea la vocala I ... adica MI pentru primul sunet
continuand apoi vocaliza numai cu vocala I, trecandu-se la
executarea silabei La, apoi ramanand numai pe vocala A.
Vocea cantata, studiata ori nestudiata, se diferentiaza de vocea
vorbita datorita intinderii sale. Vocea studiata cuprinde in medie 2
octave, iar in unele cazuri depaseste 2 octave .. sunt exemple de
artisti care ating 5 octave. O voce nestudiata cuprinde in general o
singura octava in afara de rarele situatii naturale cand prezinta o
intindere mai mare. Vocea trebuie studiata fiindca altfel in timp ea
nu va dura, se va uza foarte repede.

Timbrul este criteriul de baza al clasificarii vocilor. Calitatile

unui timbru permit diferentierea vocilor si instrumentelor intre ele.

Intinderea este insusirea fiecarei voci impusa de limitele sale

sonore adica totalitatea sunetelor cuprinse intre cel mai grav si cel
mai inalt sunet de care dispune un cantaret. Intinderea intre nota
cea mai grava si cea mai inalta a unei piese vocale se numeste
ambitus.

Tesatura este aceea parte din intindere in cadrul careia vocea

unui cantaret se poate folosii usor, fara eforturi.

Intinderile tuturor vocilor se impart in trei registre: grav, mediu si

acut.

Registrul este grupul de sunete vocale care alcatuiesc o

portiune din intinderea unei voci. Unii cercetatori spun ca exista
trei registre : de piept, mixt si de cap. Altii spun ca in toate cele
trei registre sunetele isi au rezonanta in cap.

Falsetul este un sunet cu rezonanta in sinusurile frontale si face

parte din registrul acut, fiind o insusire tehnica a unor cantareti.

Volumul sau amploarea este o insusire personala a unei voci si

este determinat de cavitatile rezonatorii. O voce are volum atunci
cand conformatia anatomica a cavitatilor de rezonanta este mai
dezvoltata, mai mare, ajutand astfel la producerea unei multitudini
de vibratii a sunetelor armonice care imbogatesc sonoritatea.

Volumul se poate dezvolta treptat si sigur cu ajutorul studiului

mai ales al vocalizelor cu sunet filat. Volumul nu este tot una
cu intensitatea care reprezinta forta sau puterea unui sunet si este
determinata de capacitatea plamanilor si elasticitatea muschilor
respiratori. Intensitatea este in functie de felul presiunii aerului in
expirare. Pentru a putea reprezenta intensitatea, estetica muzicala
foloseste semnele piano, mezzoforte, forte etc .. pe cand
pentru volum nu exista nici un semn muzical.

Atacul sunetului este actul punerii in vibratie a coardelor vocale si

constituie baza realizarii pozei de voce si a emisiei vocale.

Exista doua feluri de a ataca sunetul prin expirare si prin

lovitura de glota. In primul caz coardele vocale sunt puse in
vibratie de aerul ce trece usor prin glota intredeschisa. In al doilea
caz fiecare sunet este produs brusc, ca o explozie, datorita aerului
strans in partea inferioara a coardelor vocale.

Cel mai obisnuit si recomandat mijloc de a ataca sunetul este

cel prin expirare linistita. Al doilea procedeu este bine de evitat
mai ales la inceputul studiului de tehnica vocala, deoarece
bruscarea coardelor vocale poate duce la aparitia nodulilor vocali
si a parezei buzelor glotei.

Poza de voce sau impostarea este procesul asezarii, plasarii sau

fixarii sunetelor la locul normal de rezonanta cu ajutorul vocalelor
si consoanelor. Arta insusirii unei bune poze de voce consta in
intrebuintarea corecta a respiratiei pe care se sprijina sunetul, in
atacarea lui precisa, in rezonarea normala si in articularea fireasca.
5. FONAREA
Fonarea (sau fonatia) este procesul prin care sunete vocale
sunt emise de catre corzile vocale in vibratie. Termenul provine din
grecescul phn, ce inseamna voce. Dupa Petit Larousse, fonarea
(phonation) se refera la ansamblul fenomenelor ce concura la
producerea vocii. Termenul ne indreapta atentia asupra
evenimentelor de la nivelul laringelui spre deosebire de
termenul emisie, care tinde sa fie folosit intr-un sens mai general,
cu referire la probleme atat de fonare cat si de rezonanta.

Structura laringelui

Organul care constituie aparatul fonator este laringele (vezi

figurile ). I se mai spune si marul lui Adam, din
latinescul pomum Adami. Dupa H. Gray, este compus din noua
cartilagii, trei individuale si trei perechi, legate prin intermediul
unor ligamente si miscate de diferiti muschi. Totul este captusit de
mucoasa care continua in sus pana in faringe si in jos, pana in
trahee.[3] Cartilagiile laringelui sunt urmatoarele:

individuale: tiroid (gr. un

scut) perechi: aritenoide (gr. un canceu)

cricoid (gr. un
inel) cornicula laryngis

epiglota (gr. epi, peste + glottis,

glota) cuneiforme

Muschii laringelui se impart in doua

categorii: muschii intrinseci si muschii extrinseci. Cei intrinseci
isi au originea si insertia in interiorul laringelui (vezi figura ); cei
extrinseci sunt atasati la un capat de o parte exterioara a laringelui
si la celalalt capat de un punct din afara laringelui (sternul, umarul,
etc.).
 Muschii intrinseci cei mai importanti in cant sunt urmatorii:

- tiroaritenoizii: acestia sunt corzile vocale false si adevarate, cele

false fiind deasupra celor adevarate. Pornesc de pe cartilagiul
tiroid si se insera pe cartilagiile aritenoide; deschizatura triangulara
dintre corzile vocale se numeste glota. La inghitit, tusit, ridicarea
greutatilor amandoua functioneaza; in fonare doar cele adevarate
se contracta, facand astfel posibila punerea lor in vibratie de catre
aerul care iese din plamani; corzile vocale se mai numesc si
muschiul vocalis sau muschiul vocal;

- cricotiroizii: contractarea acestor muschi apropie cartilagiul

tiroid de cel cricoid, lungind si intinzand muschiul vocal;

- cricoaritenoizii: posteriori: meniti pe de o parte sa reziste la

tragerea cartilagiilor aritenoide spre cartilagiul tiroid de catre
muschiul vocal si pe de alta, sa deschida glota prin tragerea
cartilagiilor aritenoide la o parte; laterali: contribuie la aducerea
impreuna (adductie) a corzilor vocale;

- aritenoizii: responsabili in mod direct de adductia corzilor

vocale.

Muschii extrinseci se impart si ei in doua

categorii: muschii supralaringieni si cei sublaringieni. Este
indeajuns pentru studentul la canto sa retina ca muschii
supralaringieni se mai numesc si muschii de inghitire si trag
laringele in sus iar muschii sublaringieni se mai numesc si muschii
cascatului si trag laringele in jos.

Functiunile laringelui

Laringele are doua functiuni. n primul rand, functioneaza ca

o valva protejand traheea de mancarea si bautura care altfel ar
putea intra in ea la inghitire. Tot in functiunea lui ca valva,
sporeste forta fizica atunci cand, la efort mare, inchide ermetic
caile respiratorii inferioare. (Trebuie mentionat aici ca practica de
a inchide glota la ridicarea greutatilor mari poate aduce daune
vocii). A doua functiune a laringelui este cea de producere a
sunetului vocal. Este important ca studentul la canto sa inteleaga
ca aceste doua functiuni se afla intr-o relatie de antagonism. Ca
incercarea de a vorbi in timpul consumarii unor alimente duce usor
la inecare e un fapt bine cunoscut. Mai putin evident insa, este
faptul ca tensiuni legate de functiunea laringelui ca valva
ingreuiaza procesul fonarii. n orice caz, studentul la canto trebuie
sa se deprinda cu o fonare eficienta, dar neinfluentata de tensiunile
asociate cu functiunea de valva a laringelui.

Teorii privitoare la fonatie

n linii mari, procesul fonarii implica adductia corzilor vocale

(inchiderea glotei prin alipirea corzilor una de cealalta) si punerea
lor in vibratie.Adductia este o functie in primul rand a muschilor
aritenoizi care leaga cele doua cartilagii aritenoide. La contractie,
acesti muschi apropie cele doua cartilagii, inchizand glota. La
mentinerea adductiei contribuie si muschii cricoaritenoizi laterali.

Exista trei teorii importante cu privire la fonare, care incearca

sa explice ce anume se intampla in momentul fonatiei: teoria
mioelastica, teoria aerodinamica si teoria neurocronaxica.
[4] Primele doua nu se contrazic deloc, doar a treia prezinta o
vedere fundamental diferita de acestea.

Teoria mioelastica, sau teoria elasticitatii musculare, atribuie

vibratia corzilor vocale in principal elasticitatii muschiului vocal si
presiunii aerului subglotic. Dupa adductie, presiunea subglotica se
dezvolta pana la punctul la care reuseste sa desparta corzile
vocale. La aceasta despartire tensiunea subglotica scade datorita
scaparii aerului prin glota, iar tensiunea muschiului vocal inchide
din nou glota. Aceasta deschidere si inchidere reprezinta un ciclu
intreg. Frecventa cu care se repeta acest ciclu determina inaltimea
sunetului emis.
 Teoria aerodinamica in schimb, pune mai mare accent pe un
anume fenomen aerodinamic: legea lui Bernouilli. Aceasta teorie
pretinde ca in timpul adductiei aerul curge deja prin glota si dupa
legea lui Bernouilli, forta curgerii aerului pe langa corzi le aduce in
vibratie inainte chiar sa ajunga glota inchisa. La apropierea totala
a cartilagiilor aritenoide curentul trage corzile in pozitie inchisa
pana presiunea subglotica le desparte din nou, reluand ciclul de la
inceput.

Teoria neurocronaxica, in contrast cu primele doua teorii,

sustine ca vibratiile coardelor ar rezulta direct din stimulii
transmisi din creier corzilor vocale prin intermediul nervilor
recurenti. Dupa aceasta teorie, frecventa de vibratie a corzilor
vocale nu ar depinde de presiunea subglotica sau de tensiunea sub
care se afla muschiul vocal, ci strict de o comanda nervoasa din
partea creierului. nsa, aceasta teorie nu s-a validat prin cercetarea
efectuata in ultimii patruzeci de ani.

Genuri de fonare

Fonatia poate fi de mai multe feluri, in functie de cat de bine

se inchide glota la adductia corzilor vocale si indemanarea cu care
cantaretul se foloseste de aerul respirat. Calitatea fonatiei
influenteaza in primul rand calitatea sunetului de baza al vocii,
materia prima care este prelucrata pe urma prin rezonare si
articulare. Astfel, fonatia reprezinta o problema mai fundamentala
decat rezonanta, dictiunea, interpretarea, si trebuie stapanita
independent de acestea din urma.

Din punct de vedere al calitatii fonarii se pot identifica trei

categorii mari de sunete vocale. Acestea sunt
sunete eficiente, aspirate si presate si rezulta in fiecare caz dintr-o
fonare care poate fi calificata in acelasi fel.

Prin fonare eficienta intelegem o fonare cu randament bun

in sunet in raport cu aerul investit. Cu alte cuvinte, un scop
important al studentului la canto este obtinerea unui maximum de
sunet cu un minimum de aer. Fonarea eficienta da nastere la sunete
sanatoase, cu miez, compacte, cu nucleu, si presupune o
buna adductie a corzilor vocale si o presiune subglotica potrivita cu
nevoia momentului.

Fonarea aspirata in schimb, se refera la o fonare produsa cu

prea mult aer si presupune o adductie deficitara a corzilor
vocale: nu se inchide bine glota. Rezultatul fonarii aspirate este
un sunet slab, lipsit de culoare, asemanator cu soapta. Uneori se
spune ca un asemenea sunet are un fasait, sau ca se aude aerul
iesind pe langa sunet. E evident ca aceasta fonare este
ineficienta si reprezinta o risipa a aerului pulmonar. Este una din
cauzele principale a incapacitatii unora de a duce o fraza muzicala
pana la capat.

Fonarea presata se refera la o fonare fie cu exces de

tensiune in zona laringiana, fie cu prea mare presiune de aer, fie cu
o combinatie a acestor doua fenomene. Acest gen de fonare da
sunete tensionate, stranse, fortate. Sunetul este adeseori tare si
dur si insotit de un exces de aer.

Ca sa simti pe corzile tale ce inseamna fonarea eficienta sau

aspirata, incearca urmatorul exercitiu:

Rosteste intr-o alternanta lenta si continua vocalele [o]

si [a], incepand cu o voce soptita si adaugand voce
in mod treptat, pana la obtinerea unui sunet stralucitor.
Apoi, pornind de la aceasta voce stralucitoare, rosteste
vocalele adaugand aer la sunet in mod treptat, pana la
punctul in care vocea inceteaza sa mai functioneze si
auzi doar soapta. Observa in mod deosebit senzatiile si
sunetele emise pe parcurs. Daca poti stapani acest
continuum, iti va fi mai usor sa deosebesti sunetele
eficiente de cele aspirate si sa folosesti in mod
consecvent sunete sanatoase.
6. REZONANTA

Cuvantul isi gaseste originea in verbul latinesc resonare, care

inseamna a suna din nou si ar trebui sa aiba si o forma de
predicat in limba romana, desi dictionarele noastre nu
consemneaza existenta acestui termen. Forma fireasca ar fi a
rezona (vezi frantuzescul rsonner) si ar reprezenta un cuvant
distinct fata de a rezona (a gandi) provenit din latinescul ratio prin
frantuzescul raisonner. Procesul de a rezona ar fi atuncirezonarea,
iar rezultatul procesului, rezonanta.

n orice caz, verbul latinesc ne arata adevarata natura a acestui

fenomen: sunarea din nou sau re-sunarea. Termenul descrie relatia
dintre doua corpuri in vibratie, unul fiind pus in miscare de catre
celalalt si vibrand cu aceeasi frecventa ca si primul sau cu un
multiplu al acesteia. Cand cel de-al doilea corp incepe sa rezoneze
cu primul isi adauga propriul sunet cu insusirile lui acustice
sunetului emis de catre primul corp. Aceasta punere in vibratie a
unui corp de catre un altul se poate intampla in doua
feluri: prin simpatie sau prin inductie. Primul caz este acela in care
cele doua corpuri nu se afla in contact direct unul cu
celalalt. Vibratiile emise de primul corp, transmitandu-se prin aer,
reusesc sa puna in vibratie cel de-al doilea corp. Rezonanta prin
inductie se manifesta atunci cand vibratiile primului corp sunt
transmise celui de-al doilea corp prin atingere directa.

Pentru cant, rezonarea este procesul prin care sunetul

rezultat din fonatie este intarit si infrumusetat la trecerea prin
cavitatile supraglotice (faringe, cavitatea bucala, cavitatea
nazala). La fonare, faringele si cavitatea bucala (sau cavitatea
nazala in cazul consoanelor nazale si a vocalelor nazalizate) intra
in vibratie, atat prin simpatie cat si prin inductie, impreuna cu
corzile vocale. Cavitatile acestea devin rezonatorii vocii, fiecare
aducandu-si aportul la sunetul vocal final, intarind diferite
armonice in functie de felul in care sunt folosite si amplificand
astfel sunetul, facandu-l mai colorat sau mai bogat in
armonice.

Functiile rezonantei

Care este aportul rezonantei in vocea umana? Care aspecte

ale sunetului vocal se datoreaza in mod direct rezonantei? Iata ce
speram sa deslusim in paragrafele urmatoare.

Rezonanta vocala are trei functii esentiale: intarirea sunetului

emis de laringe, dezvoltarea timbrului vocii si determinarea
vocalelor.

n primul rand, rezonanta afecteaza volumul sunetului

vocal. Rezonatorii vocii umane maresc amplitudinea undelor
sonore emise la nivelul corzilor vocale, conferindu-le o mai mare
intensitate. Sunetul vocii masurat la nivelul corzilor este relativ
slab dar sunetul care se bucura de o rezonanta buna capata o mai
mare sonoritate.

n al doilea rand, rezonanta determina timbrul

vocii. Termenul timbru se refera la asa-zisa culoare a unui sunet
muzical, care este determinata de relatia dintre diferitele armonice
prezente in sunetul respectiv. n termeni foarte generali, cu cat
lipsesc armonicele dintr-un sunet, sau cu cat, desi prezente, sunt
mai slabe, cu atat va fi perceput acel sunet ca fiind gol (spre
exemplu, sunetul flautului). Cu cat sunt mai multe armonice
prezente intr-un sunet si cu cat sunt mai puternice, cu atat va fi
perceput acel sunet ca fiind colorat, definit (spre exemplu,
sunetul trompetei). n masura in care cantaretul invata sa-si
foloseasca bine rezonatorii va reusi sa-si dezvolte spectrul sonor al
fiecarui sunet, pana la obtinerea unui timbru placut, cald, bogat.
 Prin intarirea sunetului emis si dezvoltarea timbrului lui,
rezonanta confera sunetului vocal penetranta,puterea de a fi auzit
bine in spatii mari si chiar peste un acompaniament de orchestra.

Vocalele sunt de asemenea un fenomen al rezonantei, fiind

definite de doua zone de energie rezonatorie in spectrul unui sunet
vocal, numite constituenti fonici (vezi figura). Prezenta acestor
frecvente si relatia dintre ele sunt elementele care ajuta urechea sa
distinga o anumita vocala de altele. Acesti constituenti sunt
determinati la randul lor de mulajul vocalic realizat de limba,
maxilar si buze. n mod deosebit, marimea si forma camerelor
formate in spatele si in fata apexului curbei limbii sunt
responsabile pentru inaltimea si intensitatea acestor constituenti,
unul mai grav, iar celalalt mai inalt.

Asadar, puterea sonora, timbrul si vocalele sunt partile sunetului

vocal direct rezultate din rezonanta.

Telurile cantaretului

n probleme de rezonanta vocala, cantaretii isi propun cateva

teluri.

1) n primul rand, vor sa dezvolte o rezonanta

echilibrata, unde atat armonicele grave (cele care asigura
caldura, rotunjimea, plinatatea sunetului) cat si cele inalte
(cele care asigura stralucirea sunetului) sunt intarite prin actiunea
rezonatorilor. Aceasta rezonanta echilibrata trebuie sa fie prezenta
in tot ambitusul vocii. Cu alte cuvinte, se vrea ca orice sunet, din
orice zona a vocii, sa aiba atat plinatatea rezultata prin intarirea
armonicelor grave din spectrul acelui sunet cat si stralucirea
rezultata prin intarirea armonicelor inalte care-i apartin. Daca
reuseste cantaretul sa dezvolte aceasta rezonanta echilibrata in
intregul lui ambitus, atunci nu va dispare nici rotunjimea nici
stralucirea din voce, indiferent ce inaltime atinge. Egalitatea astfel
dezvoltata se mai numestealinierea verticala a vocii, deoarece se
refera la tot ambitusul ei.

2)n al doilea rand, cantaretii isi propun sa pastreze o

distinctie clara intre diferitele vocale, o anume claritate
sau puritate a vocalelor. Aceasta este o problema de identitate
fonemica si este vitala pentru un cant inteligibil. Daca vrem sa fim
intelesi cand cantam, si acesta este un deziderat de netagaduit, nu
ne putem ingadui sa confundam culorile vocalelor.

3) n al treilea rand insa, isi mai propun sa contrabalanseze

puritatea vocalelor cu o oarecare asemanare intre vocale, o
anumita uniformitate a vocalelor. Uniformizarea vocalelor
presupune mentinerea timbrului vocii si puterii sonore prin toate
vocalele. Cu alte cuvinte, se poate spune ca vocalele unui cantaret
sunt uniforme daca, ascultata pe o singura inaltime, vocea nu isi
modifica timbrul sau sonoritatea la trecerea dintr-o vocala in
alta. De aceea se lucreaza in vocalize mai multe vocale pe aceeasi
inaltime. Aceasta munca vrea sa elimine denaturarile ce pot apare
datorita anumitor vocale. Egalitatea care se dobandeste prin astfel
de studiu se mai numeste alinierea orizontala a vocii, deoarece se
probeaza si se studiaza pe cate o inaltime.

Cuvantul uniform orienteaza inspre o singura forma prin care

vor trece toate vocalele. Aceasta idee se refera in mod deosebit la
deschiderea gurii, adica la lasarea in jos a maxilarului
inferior. Maestrii italieni aveau obiceiul de a cere o deschidere
asemanatoare a gurii pentru toate vocalele. Daca se respecta
aceasta indrumare, nu se va percepe decat o ajustare minima a
pozitiei maxilarului inferior de la o vocala la alta, cand sunt
cantate pe aceeasi inaltime. nsa aceasta uniformizare presupune
de asemenea un anumit comportament al limbii, al valului palatin
si al faringelui. Vom atinge acest subiect cand vom discuta despre
ajustarea rezonatorilor.
 Ca sa rezumam, scopurile noastre legate de rezonanta sunt: 1)
mentinerea timbrului cald si stralucitor in tot ambitusul vocii si in
orice nuanta; si un compromis frumos intre 2) puritatea vocalelor si
3) uniformizarea vocalelor. Prima problema are de-a face cu
alinierea verticala a vocii; compromisul dintre a doua si a treia, cu
alinierea orizontala a vocii.

Ajustarea rezonatorilor

Asa cum orice rezonator care nu poate fi ajustat va rezona

dupa proprietatile lui, cu anumite inaltimi si nu cu altele, nici
rezonatorii vocii noastre, daca nu sunt ajustati in mod corect, nu
intra intotdeauna in rezonanta cu sunetul emis de corzile
vocale. Trebuie efectuata o anumita potrivire a volumului
cavitatilor faringiene si bucale si a deschiderii gurii la fiecare
sunet. Pe deasupra, se toarna fiecare sunet printr-un anumit
mulaj ca sa i se imprime o anumita identitate fonemica prin
relevarea constituentilor fonici care definesc vocala
respectiva. Care sunt considerentele importante ca sa reusim acest
acordaj intre rezonatorii vocii noastre si inaltimile emise de
laringe? Cum realizam in acelasi timp ajustarea rezonatorilor si
mularea corecta a vocalelor? Ce anume ramane constant de la un
sunet la altul, de la o vocala la alta? Ce anume se schimba? La
aceste intrebari vom incerca sa raspundem trecand, punct cu punct,
prin toate elementele care influenteaza in mod insemnat rezonanta
vocala.

Din fericire, exista o functiune a trupului uman care ne

sugereaza un excelent punct de plecare in munca de invatare a
folosirii rezonatorilor. Aceasta functiune este cascatul care, in
faza lui incipienta, pune mai toate lucrurile in ordine pentru o
rezonanta buna. Sa studiem putin acest fenomen.

ncearca sa-ti induci un cascat. Observa cu mare atentie ce

anume se intampla in momentul in care incepi sa casti. Ce face
mandibula? limba? faringele? laringele? velumul? Ce fac
buzele? Ce se intampla daca, mergand mai departe, casti cu
adevarat? Ce simti in fiecare organ mentionat?

LARINGELE

Laringele, la inceput de cascat, se lasa usor in jos, fara insa a

atinge starea de incordare in care intra in plin cascat. Starea de
usoara coborare a laringelui, s-a dovedit prin studii stiintifice, este
preferata de majoritatea profesorilor de canto fata de pozitia
necoborata sau cea urcata. Efectul principal al coborarii usoare a
laringelui este lungirea faringelui, marirea volumului acestuia fiind
necesara in intarirea armonicelor grave a sunetului vocal.

FARINGELE

Faringele, la inceput de cascat, ia o pozitie deschisa, relativ

relaxata. Volumul lui se mareste prin usoara coborare a laringelui
si prin ridicarea valului palatin dar si printr-o usoara largire
realizata de aceiasi muschi care coboara laringele
(sublaringieni). n aceasta pozitie faringele inca este foarte
flexibil, trasatura esentiala pentru a-l putea ajusta pe mai departe,
sunet cu sunet.

MANDIBULA

n faza incipienta a cascatului si mandibula este influentata

intr-un mod favorabil pentru cantat. Ea are tendinta sa se lase in
jos cu mare relaxare, provocand o deschidere sanatoasa a gurii si
asigurand relaxarea atat de necesara pentru emisia libera.

LIMBA

Cand incepi sa casti, limba se culca automat in gura, cu

varful asezat la baza dintilor incisivi inferiori. Aceasta pozitie este
aur curat pentru emisia libera, claritatea vocalelor si rezonanta
stralucitoare. Este de foarte mare importanta ca studentul la canto
sa se deprinda cu aceasta pozitie relaxata a limbii.
 BUZELE

Este posibil sa nici nu bagi in seama buzele in momentul

inceperii cascatului, atat de usoare le vei simti. Starea lor relaxata
le lasa flexibile si elastice, gata sa-si aduca si ele aportul la
stralucirea sunetului.

Toate aceste fenomene care insotesc inceputul de cascat

constituie un punct de plecare foarte sanatos pentu cautarea
rezonantei bune. Care sunt principiile care ne pot calauzi pe mai
departe?

Urmareste mentinerea starii obtinute prin cascatul

incipient. Este extrem de important ca in timpul cantatului sa nu
stricam acel inceput bun. Foarte multi studenti de la canto se lupta
cu probleme de laringe urcat, de tensiune la nivel de faringe si
mandibula, cu lenevia valului palatin, cu retragerea limbii in gura,
cu buzele rigide sau trase in pozitii nefolositoare. Primul principiu
care trebuie sa ne calauzeasca este ca o foarte mare atentie va
trebui acordata in timpul cantatului la pastrarea calitatilor obtinute
prin inceputul de cascat. Relaxarea astfel cultivata va asigura
flexibilitatea de care e nevoie pentru ajustarea rezonatorilor.

Urmareste constanta in senzatiile vibratorii din gura si

din cap. Aceste senzatii sunt un control foarte valoros cand ai
invatat sa le cunosti. De regula, se pot gasi concentrate, in mediu
si grav, in palatul dur. La urcare spre acut, aceste senzatii au
tendinta de a se muta progresiv mai sus in cap, poate chiar mai spre
mijlocul capului. Senzatiile vor diferi putin de la om la om, dar
important este ca studentul sa invete sa le cunoasca bine si sa
vegheze ca, pe de-o parte sa nu dispara, iar pe de alta sa nu se
deplaseze in faringe, indiferent de inaltimea si de vocala cantata.
 Cu cat urci mai mult, cu atat este nevoie de mai mult
spatiu. Si inversul este adevarat: cu cat cobori mai mult, cu atat
este nevoie de mai putin spatiu. Termenul spatiu se refera aici si
la spatiul extern (la nivelul deschiderii gurii) si la spatiul intern
(spatiul creat in spatele gurii). Asadar, pentru sunete grave,
deschiderea gurii va fi relativ mai mica decat pentru sunete acute;
iar intr-o gama ascendenta se va putea observa o deschidere treptat
mai mare a gurii si o marire treptata a spatiului din spatele gurii
(realizata in principal de ridicarea valului palatin). Atentie: se
poate exagera deschiderea gurii. Oricat de mare s-ar deschide gura
pentru a canta, ar trebui sa mai ramana loc de deschidere.

Un ultim principiu se bazeaza pe faptul ca noi nu ne auzim

asa cum ne aud altii. Micile canale, numite tuburile lui Eustache,
care fac legatura intre faringe si urechea interna, sunt cauza acestei
diferente de perceptie. i auzim pe altii doar cu urechea externa,
dar perceptia propriei voci este influentata si de ce auzim prin
interior. De aceea, de cele mai multe ori, un student la inceput de
drum nu reuseste singur sa-si evalueze sunetul vocal. E important
sa te lasi calauzit in cautarile tale de un profesor competent.

7. Articularea
Articularea este procesul prin care sunetul rezultat din
fonatie si rezonare este format in unitati inteligibile de catre
organele numite articulatorii. Acestia sunt limba, mandibula,
buzele, valul palatin, si glota. Suportii ficsi pentru activitatea
acestor articulatori sunt palatul dur, alveolele si dintii. Scopul
studierii acestui proces este sa ajungem la o dictiune buna. Dar ce
anume se intelege prin aceasta expresie?

Pentru cantareti si pentru actori, dictiunea se constituie intr-o

arta si anume, aceea de a rosti deslusit si cu o incarcatura expresiva
potrivita cerintelor textului rostit; adica arta rostirii clare si
expresive. De aceea, cantaretul trebuie sa se verifice atat din
punctul de vedere al inteligibilitatii cat si din cel al
expresivitatii. Se intampla adeseori ca dictiunea unui cantaret sa
fie deficitara pentru ca el este preocupat de probleme de rezonanta,
de respiratie, de cunoasterea partiturii, de limba, etc. n cazul
acesta nici nu se pune in discutie problema expresivitatii. n
schimb, se intampla cateodata ca, tocmai din dorinta de a canta
expresiv, cantaretul sa acorde prea putina atentie rostirii clare. Pe
de alta parte, se mai intampla ca, din dorinta de claritate, cate un
cantaret sa violeze textul cantat, neglijand caracterul textului si
felul in care se cere el a fi rostit. Trebuie sa se ajunga la o
imbinare armonioasa a inteligibilitatii cu expresivitatea.

Ce anume presupune claritatea in rostire? Cel putin patru

lucruri: respectarea identitatii fiecarui fonem component al
textului, rostirea cu suficienta energie ca sa fie lesne de perceput
pana in fundul salii, o atentie continua la intregul text si stiinta de
a lega toate sunetele de vorbire la coloana de aer, de a le integra
intr-un sir fara intreruperi nefiresti. Pentru ca ne obisnuim
foarte usor cu noi insine si nu mai observam greselile si
deficientele noastre in rostire, este important sa fim ascultati de
altcineva, care va sta in locul cel mai indepartat in sala si va evalua
inteligibilitatea rostirii noastre. n ultima instanta, trebuie sa ne
facem usor de inteles.

Cum anume poate fi rostirea expresiva? Mai intai, rostirea

noastra devine expresiva atunci cand exista o traire launtrica a
ceea ce spunem sau cantam. Cand gandim si intelegem ceea ce
spunem, cu toate conexiunile la realitatile din care a izvorat textul
si cu toate implicatiile textului pe mai departe si rostim textul ca si
cum ar fi fost conceput in mintea si inima noastra, atunci exista
suportul launtric necesar pentru o rostire expresiva. Pe urma,
mijloacele prin care realizam o rostire expresiva sunt intensitatea si
timbrul vocii in vocale si intensitatea si durata consoanelor. Pentru
orice consoana exista o paleta de posibile variante, dintre care
toate sunt acceptabile din punctul de vedere al inteligibilitatii, dar
care se diferentiaza una fata de alta prin intensitatea si durata
lor. Aceasta paleta exclude variantele care nu respecta
identitatea fonemica sau care sunt executate cu prea putina energie
ca sa fie usor inteligibile dar include variantele care s-ar preta la
exprimarea unei game largi de stari sufletesti. La fel stau lucrurile
si in problema vocalelor. Dincolo de indrumarile pe care le aflam
in partitura privitoare la caracterul general al piesei si la
intensitatea dorita in fiecare zona a piesei, dozarea exacta a
intensitatii si a timbrului vocii va fi determinata de conceptul
finisat al fiecarei silabe, care va rezulta la randu-i dintr-un
complex de considerente muzicale si textuale. Aceste
considerente, daca le intelegem, ne vor duce inspre o mare bogatie
in expresivitate.

Considerente tehnice

Pentru a realiza o dictiune buna este necesar sa existe o stare

de relativa relaxare in articulatori. Din nou, ideea de tonus
muscular exprima cel mai bine starea optima a acestor
organe. Senzatiile care insotesc aceasta stare sunt cele de
elasticitate, flexibilitate, agerime, usurinta. ntepenirea sau
rigiditatea, indeosebi in limba, buze sau mandibula dar si la nivel
de val palatin sau glota vor ingreuia in mod usor sesizabil acest
proces, nemaivorbind de daunele aduse rezonantei si, in cazul
glotei, fonatiei.

Starea de tonus poate fi indusa de diferite exercitii si actiuni,

ca cele care urmeaza:

-- pronuntarea prelungita a literei r

-- trilul de buze (asa cum fac copiii mici sunetul de

motoras)

-- masarea mandibulei
 -- folosirea unor vocalize simple pe silaba ia

-- exercitii liber alcatuite din pronuntarea in repetate

randuri, ferma si rapida, a diferitelor combinatii de consoane si
vocale, ca de exemplu: mamema, mamema, mamema; nineno,
nineno, nineno; liloli, liloli, liloli; rateghi, rateghi; lurafilo, lurafilo;
sau din cuvinte, ca de exemplu: mamaliga, mamaliga; pantofar,
pantofar.

n exercitiile acestea este esential sa controlam foarte atent

doua lucruri, fara de care ele devin inutile. n primul rand, trebuie
sa ne conduca la o senzatie de usurinta, nu de tensiune. De aceea,
este bine de pornit intr-o viteza mai mica si apoi de marit debitul,
pastrand insa senzatia ca articulatorii ar fi din cauciuc si ca ar sari
din consoana in consoana ca o minge. n al doilea rand, asa cum s-
a aratat si in capitolul despre rezonanta, pozitia corecta a varfului
limbii pentru orice vocala este pe arcada dentara inferioara sau pe
gingia aferenta. Miscarile pentru realizarea consoanelor trebuie sa
se efectueze rapid si ferm si nu trebuie in nici un caz sa impiedice
varful limbii sa ajunga inapoi la loc pentru vocale. Cu alte cuvinte,
orice consoana care necesita deplasarea varfului limbii trebuie
conceputa si exersata in doua miscari: prima este deplasarea, iar a
doua este intoarcerea la loc. La inceputul studierii cantului este
crucial sa existe o grija deosebita fata de aceasta
problema. Neglijarea ei poate duce la mari dificultati.

8. ncalzirea vocii
Dupa cum am putut observa in studiul nostru de pana acum,
cantatul presupune o folosire specializata a mai multor seturi de
muschi: muschii sistemului respirator, muschii cascatului, muschii
zonei rinofaringiene, muschii laringieni, muschii faciali si
limba. La fel ca in orice activitate sportiva, nu te poti astepta la o
performanta satisfacatoare din partea acestor muschi daca nu le
asiguri pregatirea necesara.
 Care pot fi urmarile deciziei de a sari peste faza de incalzire a
vocii si a canta neincalzit? n primul rand, apare incapacitatea de a
stapani diferitele probleme vocale care se ivesc, incluzandu-le pe
cele care, in conditii normale, cantaretul ar reusi sa le
stapaneasca. Problemele care apar pot fi de rezonanta, de
sustinere, de folosire a extremelor ambitusului, de vibrato
necontrolat, si asa mai departe. Apoi pot sa apara asa-zisele
gauri in voce, unele sunete care nu vor iesi nicicum. n sfarsit,
datorita sfortarilor de a compensa lipsa de pregatire a vocii, apar
tensiuni in diferitele parti ale aparatului vocal si raguseala. Cine
neglijeaza aceasta faza importanta a muncii cantaretului nu va
ajunge departe.

Principii de incalzire

Desi incalzirea difera foarte mult de la profesor la profesor,

exista totusi niste jaloane mari in care e bine sa incadram munca de
incalzire.

1. Asigura trezirea fizica (circulatia sanguina, tonus-ul

muscular) inainte de a canta: incepi cu muschii mari si mergi
spre cei mici (vezi capitolul despre postura). Munca vocala e
aproape pe degeaba daca nu asiguram starea fizica necesara.

2. Lucreaza din zona cea mai confortabila a vocii spre extreme.

3. Lucreaza cu rabdare, fara graba.

4. Lucreaza intotdeauna cu scop.

5. Pretuieste intotdeauna calitatea sunetului si usurinta fizica mai

mult decat lucruri spectaculare, cum ar fi extremele ambitusului
sau sunete tari.

6. ncepe cu desene restranse si mergi treptat spre desene mai

largi, care vor cuprinde tot mai mult din voce.
7. Nu insista dincolo de momentul cand apare tensiune in vreo
zona. Opreste-te, odihneste-te o clipa. Evalueaza ce ai facut,
regandeste sunetul si senzatiile inainte sa mai incerci lucrul
respectiv. Daca problema persista, treci la un alt gen de
exercitiu. Poti sa incerci din nou mai tarziu, dar daca problema
tot a ramas, mai bine abordeaz-o impreuna cu profesorul.

Continutul incalzirii

Ce anume trebuie sa contina timpul de incalzire? Din nou,

ideile difera de la un profesor la altul, dar putem deslusi cateva
linii mari.

1. Exercitii fizice cu menirea de a asigura conditia fizica necesara

2. Exercitii de respiratie, cu scopul de a dezvolta o stapanire

constienta asupra aparatului respirator

3. Sunete lungi, usoare in zona cea mai confortabila a vocii

(probabil mediul inferior), cu scopul de a stabili o fonare
sanatoasa, o buna coordonare a sistemului respirator cu cel
fonator si constientizarea senzatiilor vibratorii care vor fi
controlul nostru asupra problemelor de rezonanta. Multi
profesori prefera consoanele nazale in aceasta faza a incalzirii,
pentru ca ne ajuta sa reperam senzatiile vibratorii. Consoanele
nazale sunt si numite consoanele inducatoare de rezonanta.

4. Vocalize, de la simplu la mai complex, din zona cea mai

confortabila spre extreme, cu desene treptat mai largi.