ASOCIAŢIA VILLA WELLMER

Basarabii Valahiei
studiu heraldic si genealogic

Tiberiu Frăţilă-Felmer

2016
 Cuprins

1. Introducere ......................................................................................... 3
2. Blazoane ale valahilor în armorialele Wijnbergen, Gelre, Richental şi
Schrot. O privire critică .......................................................................... 4
3. Stema Casei Basarab şi cercetările recente de la Curtea de Argeş .... 19
4. Monedele lui Vladislav I Vlaicu. Succesiunea emisiunilor ............... 33
4.1. Legătura dintre momentele politice şi baterea de monedă ....... 34
4.2. Propagandă prin simboluri heraldice gravate pe monede ........ 39

5. Brizuri ale blazonului familial la succesorii lui Vladislav I Vlaicu ... 49

6. Urmaşii lui Radu I. Inter arma silent musæ .................................. 56
7. Blazoane voievodale diferite de stema Basarabilor .......................... 62
8. Momentul Kossovopolje. Victoria semilunii asupra stelei .............. 73
9. Concluzii ........................................................................................... 79
Bibliografie ........................................................................................... 84

2
 1. Introducere
Heraldica medievală a evoluat încă de la început ca artă vizuală asociată
cavalerismului de tip apusean, care după Marea Schismă din 1054 devenise
automat romano-catolic. Această simbolistică identitară de nivel personal nu s-a
mulat niciodată perfect pe tipul răsăritean de feudalism, prin excelenţă bizantin
şi ortodox. Având o clasă nobiliară bine educată, moştenire a patriciatului greco-
roman, bizantinii se identificau cu precădere prin text scris (titluri, semnătură,
sigiliu) şi/sau monograme, emblemele rămânând, acolo unde era cazul, apanajul
statului şi a instituţiilor sale.

Sigiliul amiralului flotei imperiale Nikita, secolul al IX-lea. Inelul de aur cu pecete
Pe avers, crucea sf. Constantin pe un postament piramidal, al lui Mihail Zorianos
înconjurată de un nimb de sfinţenie (circa 1300, despotatul de Epir)

Singurul împărat care a purtat o mare admiraţie sistemului cavaleresc medie-

val dezvoltat în Apus a fost Manuel Comnenul (1143-1180). Din păcate, acţiunile
sale politice şi militare au creat premisele şubrezirii şi destrămării Imperiului
Bizantin, iar stilul de viaţă tumultuos, în deplin acord cu mentalitatea de cavaler
apusean, a contribuit şi el la curentul general oriental de respingere, printre alte
manifestări apusene, a producţiilor heraldice. Aparent există o relaţie de continu-
itate între simbolurile care marcau scuturile legiunilor romane, cele purtate de
acei comites carolingieni şi cele ale cavalerilor franci, iar Biserica Greco-Ortodoxă
a demonizat însemnele grafice de tip heraldic, ca fiind o manifestare păgână.
Au existat totuşi reprezentanţi ai imperiului care au utilizat de-a lungul
timpului însemne grafice de tip heraldic în stemele lor sigilare: acvila simplă sau
bicefală, crucea patriarhală sau latină, semiluna, steaua, soarele. Acestea au
devenit mai frecvente spre sfârşitul epocii feudale, după ce Bizanţul cunoscuse
ocupaţia baronilor cruciaţi şi intrase în contact prelungit cu purtătorii de
simboluri heraldice.

3
 2. Blazoanele valahilor în armorialele Wijnbergen,
Gelre, Richental şi Schrot. O privire critică
Izvoarele heraldice româneşti sunt reprezentate de vestigii sigilare şi epigrafi-
ce, emisiuni monetare, manuscrise şi documente policrome, precum şi alte obiecte
de uz comun sau de paradă. Nefiind o preocupare de căpetenie a autorităţii feu-
dale, heraldica din spaţiul carpatic e mult mai săracă decât în Occident, însă putem
observa şi în acest domeniu sincronismul cu linia general europeană, în legătură
directă cu acţiuni politice, militare, culturale şi comerciale la care personalităţile
istorice din spaţiul românesc au luat parte. Datorită scarcităţii izvoarelor autoh-
tone, nu este surprinzător că primele reprezentări heraldice referitoare la spaţiul
românesc au apărut în Apus.
Armorialul Wijnbergen (c. 1270-c. 1280) prezintă printre numeroasele
blazoane reale sau imaginare, în ultimul fascicol intitulat Regi, la nr. 1289, le Roi
de Blaquie, blazonat ca scut fasciat din douăsprezece piese aur şi roşu, două labe
de leu negre broşând în săritoare (saltire), iar la nr. 1307 le Roi de blaqe,
purtând scut fasciat din zece piese aur şi roşu. Deoarece armorialul nu e mai
explicit, e greu de spus la ce rege al Valahiei, respectiv al vlahilor, făcea referire
autorul. Dar nu imposibil de descifrat.
Mitul fondator al blazonului fasciat cu aur şi roşu este legat de ţarul Ioan
Caloian (1197-1207), conducătorul celui de-al doilea imperiu bulgar. El ar fi
capturat în luptă drapelul regelui de Salonic, vasal important al împăratului latin
de Constantinopol. În amintirea victoriei şi plăcându-i combinaţia cromatică,
ţarul Caloian a preluat ideea, schimbând numărul şi orientarea fâşiilor roşii 1.
Istoricul Grigore Jitaru a lansat ipoteza conform căreia Ioan Asan II, urcând la
rându-i pe tron şi preluând noul blazon, ar fi dorit să adauge pe scut în anul 1221
două labe de leu încrucişate, brizură heraldică prilejuită de încheierea unei
alianţe matrimoniale cu regatul Ungariei. Semnificaţia heraldică a acestei brizuri
ar fi fost „înfrăţirea dintre doi mari regi”2.
Nişte mobile ciudate dispuse în saltire (două ramuri de copac tăiate având la
partea superioară capete de maur) vor mai apărea ca simbol heraldic al Bulgariei
1
Un blazon mai probabil a fi fost însuşit după o bătălie este cel al fraţilor cruciaţi Thierri şi Villain de Loon, vasali
de Brabant. Stema lor de familie era mult asemănătoare celei a lui Ioniţă Caloian: fasciat din zece piese aur şi
roşu. Cronicarul Villehardouin ne spune că Villain de Loon a fost ucis în lupta cu o armată de călăreţi vlahi în anul
1206, lângă cetatea Rusium.
2
Grigore Jitaru, Contributions about the coats of arms of the Assenid and Bassarab dynasties, în : Annales of the
Moldovan national Museum of History, Chişinău, I, pp.: 27-36 (1992) and II (1995) pp.: 19-40. Autorul subliniază
că blazonul utilizat de Ioan Asan II (1218-1241) la căsătoria cu Anna-Maria, fiica regelui Ungariei Andrei II,
înseamnă „alianţa a doi regi puternici”, dar fiind prea sus pe scara heraldică în comparaţie cu herbul angevin,
după câţiva ani Ioan Asan II a introdus un nou blazon, 8 grinzi aur şi sinople. Acesta ar fi fost blazonul transmis
mai târziu de la Asăneşti la Basarabi, împreună cu formula de intitula-ţie hieratică „Io” (de la numele imperial
Ioan) folosită la urice şi hrisoave.
4
în armorialele lui Conrad von Grünenberg (1480) 3 şi Martin Schrot (1581)4,
pierzând însă piesele onorabile descrise în armorialul Wijnbergen. Două mobile
încrucişate apar în anul 1593 desenate în alb şi negru pe harta lui Gerard de Jode,
migrând ulterior din heraldica bulgară în cea bosniacă (ex. armorialul Korenić-
Neorić, 1595).

Regatul de Salonic Roi de Blaquie (Wijnbergen) Roi de blaqe (Wijnbergen) Bulgaria (Schrot)

Anca şi Nicolae-Şerban Tanaşoca sunt de părere că labele de leu ar putea fi o

concesie heraldică obţinută pe filiera imperiului latin de Constantinopol. Primul
lor argument constă în originea primilor doi împăraţi, Balduin de Flandra (1204-
1205) şi fratele său Henric de Hainaut (1206-1216) având leul ca simbol heraldic
al Casei de origine. Al doilea, alianţa matrimonială dintre cele două imperii
făurită în anul 1213, când împăratul Henric se căsătorea cu fiica ţarului Ioniţă
Caloian, Maria5.
În zorii secolului al XIII-lea, singurii regi ai vlahilor recunoscuţi oficial în
Occident erau ţarii din familia Asan, mai întâi Petru, iar mai apoi Ioniţă Caloian.
Clericul şi învăţatul german Ansbert, participant la Cruciada a treia (1189-90)
condusă de Frederic Barbarossa, îl numea în „Historia de expeditione Frederici
Imperatoris” pe ţarul Petru “Blacorum et maxime partis Bulgarorum dominus”
(domn al vlahilor şi a celor mai mulţi dintre bulgari) şi “imperator Blacorum et
Cumanorum” (împărat al vlahilor şi cumanilor). La rândul său, Caloian a primit
în 1204 din partea papei Inocenţiu III o coroană din aur şi un drapel, însemne de
recunoaştere ca „Bulgarorum et Blachorum rex”, rege al bulgarilor şi vlahilor 6.
Vedem aşadar că ţarii erau întotdeauna desemnaţi drept conducători de popoare,
nu de teritorii. Singur călugărul Rubruck scria în 1255 despre „Blakia que est
terra Assani”. Pare deci logic să privim acel Roi de blaqe de la nr. 1307 ca blazon
al ţarului vlaho-bulgar însuşi.
3
Konrad Grünenberg, Das Wappenbuch Conrads von Grünenberg, Ritters und Burgers zu Constanz, BSB Cym
145 in Muenchener Digitalisierung Zentrum, Digitale Bibliothek, folio 78. Pe aceeaşi pagină citim despre un
Herzog dispott in der meren Walachey al cărui scut e blazonat argent, rampant lion sable crowned and langued
gules, despre care vom discuta în detaliu mai departe.
4
Martin Schrot, Wappenbuch des Heiligen Römischen Reichs und allgemeiner Christenheit in Europa, 1581,
prezintă blazonarea eliptică de Schildt roth/die Äst gelb/köpff schwarz (scut roşu/braţe aurii/capete negre), fără
a menţiona poziţia în săritoare a mobilelor. În acelaşi armorial e descris şi blazonul Valahiei ca fiind rother Löw
im weissen Schildt (leu roşu pe scut argint), parte din tradiţia heraldică bulgară.
5
Anca Tanaşoca, Nicolae-Şerban Tanaşoca, Unitate romanică şi diversitate balcanică. Contribuţii la istoria
romanităţii balcanice, Biblioteca Culturii Aromâne, www.proiect.avdhela.ro, Ed. Fundaţiei Pro, Bucureşti, 2004,
pag. 107-109.
6
Alexander A. Vasiliev, History of the Byzantine Empire 324-1453, vol. 2, University of Wisconsin Press, 1952, în
capitolul Byzantium and the Crusades, pag. 442.
5
 Dacă Wijnbergen prezintă blazoane istorice autentice, fără îndoială că ele
erau larg recunoscute în timpul compilării armorialului şi nu constituiau achiziţii
recente. De aceea, ca vechime, regele vlahilor trebuie să fie unul din succesorii
lui Caloian până spre mijlocul veacului şi nu mai târziu. Aceşti succesori sunt:
Borilă (1207-1218), Ioan Asan II (1218-1241), Căliman I Asan (1241-1246), Mihail
I Asan (1246-1256), Căliman II Asan (1256), Micio Asan (1256-1257) şi Constan-
tin Tih (1257-1277). Doar primii cinci sunt urmaşi direcţi ai lui Ioniţă, cu toate că
se presupune că toţi au pretins şi purtat aceste însemne care le ofereau un plus de
legitimitate. Greu de spus cine era în viziunea heraldului Wijnbergen acest evaziv
purtător de blazon. Putem doar presupune. Să fi fost cel mai longeviv? Cel mai
mare războinic? Sau cel mai bun politician? În toate aceste ipostaze nu a fost
altul „mai” în afară de Ioan Asan II. Ceilalţi erau de la slab la dezastruos, fiecare
aducându-şi contribuţia la dezagregarea treptată a imperiului.
O altă discuţie se poate purta în privinţa le Roi de Blaquie (nr. 1289). În
context istoric, el trebuie să fi fost un personaj înalt al celui de-al doilea imperiu
vlaho-bulgar, administrator al unei regiuni în care trăiau mulţi vlahi. Atât de
mulţi încât să i se potrivească denumirea de Valahia. În plus, era necesar să fi
avut relaţii dovedite de vasalitate sau matrimoniale ori cu latinii, ori cu ungurii.
De-a lungul secolului al XIII-lea, în documentele istorice apar o serie de condu-
cători militari, atât la nord, cât şi la sud de Dunăre. În Valahia care se află astăzi
în cuprinsul României (Ţara Românească) erau enumeraţi în anul 1247 patru
lideri purtând titluri de origine slavă, dar specifice valahilor din nord: voievozii
Litovoi şi Seneslau, cnezii Ioan şi Farcaş. În Bulgaria trăiau în acelaşi interval de
timp trei comandanţi de acest fel, purtând titlul imperial bizantin de despot:
Alexei Slav, Iacob Svetoslav şi Gheorghe Terter7. Istoricul Ivan Biliarski arată că
acest rang imperial „garanta în mare măsură o poziţie puternică şi de indepen-
denţă a despotului faţă de conducătorul bulgar”8, aşadar putea fi văzut ca „rege
al vlahilor” de către un herald francez aflat la mare depărtare.
Alexei Slav (1208-1228) domina un teritoriu aflat în munţii Rodopi şi se
opunea autorităţii ţarului Borilă. El era îndreptăţit să afişeze scutul fasciat, fiind
nepot de soră al lui Caloian. În acelaşi timp era însă ginerele împăratului latin
Henric de Flandra (Hainaut), ceea ce sugerează că ipoteza Tanaşoca despre con-
cesia labelor de leu îi poate fi aplicată şi lui. Mai mult decât atât, latinii îl recu-
noşteau conducătorul unei regiuni în care trăia o numeroasă populaţie de păstori
vlahi existentă o lungă perioadă de timp între văile Mesta şi Struma. Capitala sa
începând cu anul 1215 era Melnic, centru episcopal întins spre sud până la Marea
7
Între 1197 şi 1202 un alt lider vlah îşi manifesta dominaţia în Bulgara de sud, Dobromir Chrysos din Strumica şi
Prosek. El dobândise titlul de arhonte din partea Imperiului Bizantin, dar scurtul interval istoric în care şi-a
păstrat puterea ne face să nu îl menţionăm in extenso.
8
Ivan Biliarsky, Word and Power in Mediæval Bulgaria, Koninklije Brill NV, Leiden, the Netherlands, 2011, pp.
280-290. (trad. noastră)
6
Egee şi un oiconim pe care îl vom reţine pentru mai târziu. Amintirea acestui
ţinut cvasiindependent ar putea fi păstrată în numele „meren Walachey” care
apare la heralzii Richental şi Grünenberg din Constanz în secolul al XV-lea.
Ceilalţi doi despoţi nu erau din sângele lui
Asan. Iacob Svetoslav (c. 1250-c. 1276) stăpâ-
nea cetatea Bădin (astăzi Vidin) de pe Dunăre şi
era legat numai prin căsătorie de ţarul
Constantin Tih, care nici el nu era un adevărat
Asan. Armata sa a luptat în vestul Valahiei de la
nord de Dunăre şi a pierdut Severinul la unguri
în războiul din 1261-63. Cam atât putem spune
despre legătura sa cu valahii, drept pentru care
nu pare a fi un candidat potrivit pentru un rege
al vlahilor. Acelaşi lucru putem spune despre
Gheorghe Terter, care era doar cumnat cu ţarul
Ioan III Asan şi în plus era de origine cumană.
În sfârşit, putem adăuga şi că veşmintele unui
despot erau de culoare roşie combinată cu mult
auriu şi violet (sau albastru închis), iar pasărea
heraldică specifică era acvila bicefală sau, dacă
erau mai mult de una, alerionul. (alături:
imaginea unui despot din secolul al XIV-lea,
frescă din biserica Dolna Kameniţa – sursa:
Wikipedia).
Un alt oficial de rang înalt coexista în acel timp cu precedentul şi purta tot
un nume grecesc: sebastocrator, aflat o treaptă mai jos decât un despot. Titlul
acesta a fost folosit în Bulgaria până în 1277, după care nu a mai fost menţionat.
Găsim sebastocratori în timpul domniei lui Borilă, care îi numea pe fraţii săi
Strez şi Alexandru, sau în perioada lui Ioan Asan II, care îl avea sebastocrator pe
fratele său, tot Alexandru. Domniile împăraţilor-copii Mihail I (sebastocratorul
Petru) şi Căliman II erau contestate în Macedonia de către puternicul boier
Constantin Tih din Skopje, o zonă cu densă populaţie de vlahi. Prin naştere, Con-
stantin nu era îndreptăţit să afişeze blazonul fasciat. Posibil să fi fost vlah, dar
dovezi că ar fi fost Asenid nu avem. Atunci când a urcat pe tron prin dreptul soţiei,
prin care a şi revendicat numele imperial de Asan, sebastocrator era deja Caloian
de Sredeţ, probabil fiul lui Alexandru Asan, care administra un teritoriu în nord-
vestul imperiului. El ar fi avut dreptul de a purta fasciile asăneşti, însă într-o zonă
din apropierea Sofiei de astăzi ar fi fost greu pentru oricine să îl numească rege al
Valahiei.

7
 Cât despre veşminte, un sebastocrator bulgar purta roşu şi auriu, dar Ivan
Biliarski atrage atenţia asupra abundenţei de albastru la accesoriile lui militare,
precum harnaşamentul (al calului şi cel
personal) sau cortul de campanie 9: „Ceea
ce este de remarcat aici e utilizarea culo-
rii albastru, ce pare a fi emblematică
pentru acest titlu. Altă tendinţă evidentă
este către similitudinea cu despotul”.
Imaginea sebastocratului Alexandru
Asan, un Mecena cultural pentru croni-
carul bizantin Niketas Choniates, care l-a
imortalizat cu recunoştinţă în opera sa,
prezintă pe veşminte alte animale heral-
dice interesante. Hubert de Vries, care a
comentat portretul cu câţiva ani în urmă,
sugera că grifonul heraldic poate fi asociat
ca emblemă atât rangului de sebastocrator,
cât şi teritoriului imaginar al Grifoniei,
plasat de heralzii medievali de mai târziu
undeva în Balcani10.
(alături: Alexandru Asan purtând tunică
decorată cu medalioane blazonate astfel:
pe scut roşu, grifon încercuit de cinci vulpi
urmărindu-se una pe cealaltă, toate argint–sursa: Wikipedia).
Concluzia principală este că ambii, despot şi sebastocrator, fiind aleşi dintre
rudele ţarului, aveau dreptul de a folosi (şi o făceau pe îmbrăcămintea de paradă)
principalele culori ale scutului lui Caloian: aur şi roşu. În plus, ei erau îndreptăţiţi
să utilizeze culoarea albastru şi câteva reprezentări zoomorfe din bestiarul heral-
dic balcanic: acvila bicefală, alerionul, grifonul şi vulpea.
Se ştie că fraţii Ioan II şi Alexandru Asan, nepoţii nevârstnici şi succesori
aparenţi ai ţarului Ioan Caloian, s-au refugiat la nord de Dunăre după asasinarea
unchiului lor în 1207. În mod înţelept şi practic, ei au fost despărţiţi pentru a
maximiza şansele de păstrare a succesiunii legale la tron. Ioan, primul în linia
succesorală, a făcut călătoria mai lungă către Haliciul rusesc, privit poate ca mai
sigur. Se pare că Alexandru nu l-a urmat. El a rămas undeva la nord de Dunăre,
într-o zonă din Valahia controlată de cumani. Cel mai probabil, alături de rudele
române ale fostului împărat. Acolo ar fi putut păstra blazonul moştenit de la
9
Ivan Biliarsky, op. cit., page 300.
10
Hubert de Vries, National Arms and Emblems. Past and Present, online pe site-ul Hubert-herald.nl, Sebasto-
crators and Despots.
8
Caloian. Să îl fi afişat ei ca pretenţie succesorală în lungul deceniu care a precedat
restaurarea dinastiei, respectiv urcarea pe tron a lui Ioan II în 1218? Ar putea fi o
bună explicaţie a apariţiei blazonului fasciat la nord de Dunăre spre sfârşitul
secolului al XIII-lea: filiera Asănească. În istoriografia română ipoteza e dusă mai
departe, regele vlahilor din armorialul Wijnbergen fiind identificat de Dan Cerno-
vodeanu cu Lytvoy woiavode (c.1247-1279) al Ţării Litva, cel mai proeminent
dintre cei trei conducători militari de la nord de Dunăre, menţionat în Diploma
cavalerilor ioaniţi din 1247.
Anca şi Nicolae Tanaşoca insistă pentru originea sud-dunăreană a „regelui
vlahilor”, afirmând că „armorialul nu poate fi invocat ca un document privitor la
heraldica Ţării Româneşti”, ci se referă strict la armele Asăneştilor. Am oferit deja
mai sus variante pentru originea meridională a regelui Valahiei şi regelui vlahilor:
binomul ţar-despot sau ţar-sebastocrator. Cele mai plauzibile perechi despre care
am discutat sunt ţarul Ioan Asan II (sau predecesorul Borilă) şi despotul Alexei
Slav din Melnic, respectiv Ioan Asan II şi sebastocratorul Alexandru Asan11.
Ambele perechi sunt suficient de vechi în timp pentru ca informaţia să fi ajuns în
Apus şi să fie privită de heraldul Wijnbergen drept „clasică”. Din păcate, realitatea
arată că în armorialul Wijnbergen viziunea heraldică asupra Balcanilor este vagă,
chiar desuetă. Principala cauză era comunicarea din ce în ce mai scăzută a acestei
părţi de continent cu vestul Europei după anul 1261, când latinii au pierdut
Bizanţul pentru totdeauna.
Să reţinem totuşi că la sfârşitul veacului al XIII-lea un herald din Francia
ştia că blazonul Vlahiei/Valahiei, oriunde va fi fost aceasta, era un scut fasciat,
aur şi roşu, cu şi fără labe negre de leu în saltire, poate chiar amândouă succesiv,
în momente politice diferite. De asemenea, ştim că occidentalii făceau confuzie
între Bulgaria şi Valahia încă de la cronicarul cruciat Geoffroi de Villehardouin.
Această imprecizie era în mare măsură lipsită de importanţă politică, date fiind
evidentele relaţii de interdependenţă dintre cele două teritorii în perioada celui
de-al doilea imperiu bulgar, precum şi frecventele alianţe matrimoniale la vârf
după coagularea statului valah centralizat, spre sfârşitul sec. al XIII-lea. Din
păcate, în lipsa altor informaţii, nu putem stabili o legătură certă de familie între
„le Roi de Blaquie” şi „le Roi de blaqe”. Din punct de vedere heraldic însă, aceasta
există. Suntem înclinaţi să îmbrăţişăm ipoteza Tănăşoca, în sensul că ambii
purtători de blazon descrişi în armorial sunt din zona Balcanilor, iar cel puţin
unul dintre ei se afla la un moment dat în excelente relaţii cu împăratul latin.
Blazonul fasciat cu aur şi roşu (nr. 1307) fără mobile de cadenţare trebuie să
fie cel care îşi are originea în trofeul heraldic capturat de oamenii lui Caloian, aşa
11
Bazându-se pe implicarea dinaştilor sud-dunăreni în războiul civil maghiar din 1264, Alexandru Madgearu
propune un alt binom, Constantin Tih şi Iacob Svetoslav, în Dominaţia mongolă şi desprinderea românilor din
Muntenia de sub dominaţia regelui Ungariei, articol publicat în Revista de istorie militară, nr. 12/2016, pag. 5
9
cum spune legenda. Am găsit chiar doi purtători de blazoane asemănătoare:
Villain de Looz, cavaler brabanson ucis de vlahi în lupta de lângă Rusium (astăzi
Keşan, Turcia) în 1206, sau Bonifaciu de Monferrat, regele Salonicului, mort la
Messinopolis (astăzi Komotini, Grecia) în 1207. Ambele evenimente sunt descrise
de cronicarul Villehardouin 12. Herbul originar de Looz era fasciat din zece piese,
aur şi roşu, deşi heraldul Wijnbergen ne dă fasciat din şase, aur şi roşu (nr.
836). Blazonul regelui de Salonic era acolo aur, spintecat de patru benzi roşii
(nr. 1295). Unul dintre acestea a stat la baza însemnelor heraldice utilizate de ţar
şi de familia imperială extinsă. Mai apoi, importanţa imperiului vlaho-bulgar a
presupus pentru liderii săi principali existenţa unor complicate relaţii cu latinii şi
cu ungurii, promotori vajnici ai heraldicii cavalereşti. Desigur, acest dans diplo-
matic şi matrimonial a putut avea nişte consecinţe heraldice chiar şi pentru ţarii
înşişi, dacă nu doar pentru personaje de rangul doi sau trei.
Despoţi, sebastocratori, boieri, toţi acceptau cu bucurie asemenea imperiale
semne de apreciere. Ca epigoni ai Bizanţului, le plăcea să-şi expună fastuoasele
veşminte de ceremonie, iar cadenţarea heraldică era un bun pretext să facă încă
mai mult de atât. Astfel, toţi Asenizii, mari sau mici, îşi vor fi personalizat în timp
şi scuturile de luptă, pentru unul sau altul dintre motivele politice ivite. Trebuie
totuşi să înţelegem cum gândea un ţar. Caloian nu a fost satisfăcut în anul 1204
de drapelul regal trimis de însuşi papa de la Roma pentru ceremonia încoronării
şi, nu peste mult timp, l-a înlocuit cu însemnele unui simplu trofeu de război,
care avea însă meritul de a fi ales prin capriciu imperial. Putem spune că Ioniţă
poate nu a înţeles pe deplin uzanţele cavalerismului apusean, dar în mod cert nu
era străin de conduita majestuoasă a unui împărat.
Acestea fiind spuse despre stema nr. 1307, rămâne de discutat blazonul cu
membre leonine încrucişate, nr. 1289, care se referă mai degrabă la un vasal
decât la un partener egal al cavalerului obişnuit cu mărinimia de suzeran a
concesiunilor heraldice, împăratul Henric I de la Constantinopol. Personajul cel
mai potrivit, care îndeplinea toate condiţiile, era despotul Alexei Slav din Melnic.
Dacă el purta prin dreptul sângelui scutul fasciat din zece piese, aur şi roşu,
îmbogăţit mai apoi prin căsătorie şi bunăvoinţă imperială, labele încrucişate
indicate de heraldul Wijnbergen ar putea de fapt să nu fie totuşi concesia pe care
o aşteptam din punct de vedere heraldic, iar în realitate blazonul său să fi fost
puţin diferit. Şi pornim de la simpla observaţie că împăratul Henric nu mai
utiliza ca arme personale vechiul leu al Flandrei, ci purta un scut roşu, o cruce
cantonată de patru cruciuliţe încercuite, toate aur (armele Romaniei).
Pentru a epuiza discuţia, putem lua în vedere patru opţiuni de cadenţare
acceptabile din punct de vedere heraldic:
12
Geoffrey de Villehardouin, Memoirs or Chronicle of the Fourth Crusade and the Conquest of Constantinople,
tradusă de Frank T. Marzials, London, J.M.Dent, 1908, pag. 108 şi 133.
10
(a) elemente/părţi ale leului de Flandra, soluţie propusă de heraldul francez,
(b) sublinierea titlului de despot acordat prin unire în jumătate părţi a scutului
Caloian cu un câmp smălţuit azur, aşa cum vom putea vedea procedând heraldul
in armorialul Gelre,
(c) Caloian cantonat cu armele imperiului latin de Constantinopol (Romania
medievală), aşa cum apare în Gelre blazonul ţarului şişmanid Ioan Alexandru,
(d) sfertuit, armele Romaniei în câmp 1 şi 3, şi azur în câmp 2 şi 4, aşa cum indică
acelaşi armorial Gelre pentru Ioan Sraţimir, împăratul bulgar de Bădin, fiul lui
Ioan Alexandru.

a) b) c) d)
Patru cadenţări posibile ale blazonului imperial vlaho-bulgar, concesii ale imperiului latin de Constantinopol:
(a) labe de leu în săritoare, (b) jumătate părţi cu despot, (c) cantonat cu Romania, (d) sfertuit Romania 1 şi 3, şi
„despot” azur 2 şi 4

Al doilea document la care ne oprim este Armorialul universal al heral-

dului Gelre. El a fost compilat între anii 1370-1395 de către cronicarul flamand
Claes Heynenszoon, zis Gelre, aflat în slujba ducelui Wilhelm I de Gueldre, un
susţinător activ al Ordinului Cavalerilor Teutoni. Gelre a izbutit să lase posteri-
tăţii unul dintre cele mai importante armoriale medievale, pictând cu migală pe
121 file de pergament nu mai puţin de 1755 blazoane de pe tot cuprinsul Europei,
cu accent pe zona pe care o cunoştea cel mai bine: Ţările de Jos–Renania. Pentru
partea de răsărit a continentului, este foarte probabil să fi beneficiat de informaţii
furnizate de seniorii care luptau în epocă alături de teutoni în Prusia Orientală
contra lituanienilor şi raportau la întoarcere ducelui Wilhelm, el însuşi un mare
amator de călătorii.
Aşa trebuie să fi procedat şi cavalerul rătăcitor Daniel de la Merwede, care a
făcut nu mai puţin de cinci expediţii alături de teutoni, în prima dintre ele
vizitând Constantinopol şi Bulgaria (1359), iar în a patra (iarna 1365-66) trecând
prin Ţara Românească, Ungaria şi Polonia 13. Martor tăcut al evenimentelor politi-
co-militare din ducat, Heynenszoon a beneficiat de informaţii la zi într-o mai mare
măsură decât colegii săi de breaslă. Cu toate acestea, constatăm că majoritatea
blazoanelor din estul Europei, numele de persoane şi de fiefuri sunt notate într-o
13
Werner Paravicini, Die Preussenreisen des Europäischen Adels, Teil 1, Jan Thorbecke Verlag Sigmaringen,
1989, pag. 52. Contribuţia lui Daniel de la Merwede a fost marcată de herald în cel de-al patrulea capitol al
armorialului (Laudă pentru bravii cavaleri), unde sunt expuse opt blazoane, al patrulea fiind cel al cavalerului de
Merwede (platforma wappenwiki.org/index.php/Gelre_Armorial_Folio_14).
11
manieră fantezistă, cu denumiri neverosimile şi multe greşeli de ortografie. Ceea
ce ne face să credem că datele primare, oricum supuse interpretării, s-au degra-
dat prin transmitere de la o persoană la alta, fiecare cu naţionalităţi şi nivele de
înţelegere diferite, iar transpunerea fonetică în limba flamandă a înrăutăţit şi mai
mult lucrurile. Chiar în locuri de unde şi-a procurat singur informaţia heraldică,
de pildă în Anglia, unde şi-a însoţit patronul ce urma a fi investit cu Ordinul
Jartierei, fonetica i-a creat uneori dificultăţi. Începând cu secolul XIX, trei editori
ai armorialului14 au încercat să identifice în mod corect din punct de vedere
istoric blazoanele, numele şi fiefurile. Ne vom referi în continuare la cea mai
recentă ediţie, „Armorialul universal al heraldului Gelre” de P. Adam-Even (1971)
şi vom comenta câteva steme provenind din zona noastră de interes.
De la fila 52 (verso) până la fila 55 (faţă), între nr. 500-547 se regăsesc
blazoanele regelui Ungariei şi a vasalilor săi. Între anii 1370 şi 1382 Ungaria şi
Polonia au făcut parte dintr-o uniune personală sub sceptrul lui Ludovic I de
Anjou, aşadar nu e surprinzător să găsim listaţi aici şi cavaleri polonezi. Primii
vasali blazonaţi sunt opt duci din Boemia, Silezia şi Polonia, apoi urmează Toma,
conte de Sf. Jur (la Gelre: Grave v. Sunte Jorien), voievodul Bartoş de Poznan
(Baris v. Desenberch), contele Ulrich de Celje (Her Uulric Zwaert) şi Ştefan
Lackfi, voievodul Transilvaniei (Her Staeffen van die Werkere). În această
succesiune de înalţi vasali şi conducători regionali, următorul herb e deosebit de
interesant, deoarece ar putea înfăţişa pentru prima dată într-un armorial occi-
dental stema unui voievod al Ţării Româneşti. El prezintă un scut despicat,
primul câmp azur, al doilea fasciat din şase piese, argint şi roşu.
Posesorul stemei, notat de Gelre ca Her Raeskin v. Scoonavaer,
a fost identificat de Adam-Even ca fiind Raczek Wloskowic din
Moravia. Prezenţa unui morav pe lista vasalilor şi magnaţilor
Ungariei e totuşi puţin verosimilă, ştiind că în epocă Moravia
nu făcea parte din Commonwealth-ul maghiar. Ea era fief al
Casei de Luxemburg, care domnea şi în regatul Boemiei, căruia i
s-au dedicat în cuprinsul armorialului nu unul, ci două capitole
separate. În plus, toate blazoanele de după nr. 513, până la sfârşitul părţii desti-
nate vasalilor Ungariei, aparţin numai şleahticilor polonezi. Credem că apariţia
stingheră a unui neînsemnat cavaler morav între marii vasali ai regatului şi nobi-
lii polonezii e mai puţin plauzibilă decât încheierea listei de duci, conţi şi voievozi
cu unul de rang similar, de pildă voievodul Ţării Româneşti. Acest blazon despi-
cat se regăseşte şi în armorialul burgund Bergshammar, inspirat în mare parte
după Gelre, acolo fiind atribuit unui Raczek de Vleskovic, zis şi Derslawiz.15
14
E vorba despre ediţiile V. Bouton (Paris/Brussels, 1881-1905), K. Regel (Ţările de Jos, 1885) şi Paul Adam-Even
(Neuchatel, Paul Attinger, 1971).
15
Vezi http://wappenwiki.org/index.php/Bergshammar_Armorial_Folio_214.
12
 Scoonavaer este un rebus dificil de tradus din limba flamandă medievală. E
format din scoon, care se referă la curăţenie, frumuseţe, sau în mod metaforic la
glorie. Aver semnifica în secolul al XIII-lea descendent, seminţie16. Împreună
deci, descendent glorios. Dacă citim vader în loc de vaer, scoonvader înseamnă
direct socru, ca în francezul „beau-père”. Oricum s-ar traduce, denumirea e un
pseudonim legat de calitatea sau originea personajului, nicidecum un toponimic,
o localizare a fiefului17.
În schimb patronimul Wloskovic/ Vleskovic precizează evident originea
etnogeografică, deoarece în limba polonă włosko înseamnă italian (prin extensie
latinofon), în limba slovacă Valašsko înseamnă munţi (vezi toponimul Munte-
nia), pe când în cehă se traduce direct ca Valahia. Împreună cu sufixul slav de
apartenenţă -ovič, numele dat de editor se transformă în etnonim: Valahul sau
Munteanul.
E adevărat, în ultimul sfert al secolului al XIV-lea, Ţara Românească nu mai
era decât nominal sub suzeranitate maghiară, motiv pentru care liderul său e
plasat la sfârşitul listei vasalilor importanţi. În perioada în care a fost compilat
armorialul (1377-1383) voievod era Radu I din Casa princiară Basarab. De la el
credem că provine numele deformat în limba flamandă Raeskin. Iar acel Raczek
din armorialul Bergshammer trebuie citit de fapt Radek, adică Radu.
Cât despre identificarea lui Derslawiz, ne gândim la germanul der Slawisch,
slavonul, adică membru al schismei răsăritene ce avea slavona ca limbă liturgică.
Acest lucru era valabil în perioada aceea în Serbia, Bulgaria, Ţara Românească şi
Moldova. În concluzie, am putea traduce întregul apelativ ca domnul Radu al
Valahiei, schismaticul. Informaţia heraldică trebuie să-i fi parvenit lui Gelre de la
cruciaţi care au luptat împotriva lui Radu în anii 1377 şi 1382. Vom detalia
împrejurările în capitolul dedicat voievodului.
Spre sfârşitul armorialului, la paginile 104 şi 105, sunt reprezentate în succe-
siune de la nr. 1484 la 1488 un număr de cinci blazoane din zona Balcanilor şi
Asia Mică. Ele prezintă interes în lumina exerciţiului de cadenţare pe care l-am
făcut la sfârşitul comentariului despre armorialul Wijnbergen, combinând în mai
multe moduri stema Romaniei (imperiul latin de Constantinopol) cu ale vecinilor
cu care intrase în contact.
16
Vezi http://www.etymologiebank.nl/trefwoord/aver.
17
Pentru imparţialitatea informaţiei, menţionăm că în Tabloul Mesei de onoare (Erhentischtafel), armorial din
Prusia Orientală alcătuit cu ocazia campaniei militare din 1385, indică un Racz von Schonanger care, potrivit lui
Werner Paravicini (op. cit., pag.141), ar putea fi acelaşi personaj cu Raeskin van Scoonavaer. Schönanger e numele
german al satului actual Orlóv (Borowa) din Polonia. Să menţionăm că potrivit site-ului Germans from Russia
Heritage Society, http://www.grhs.org/vr/vc-other.htm, această colonie germană a luat fiinţă abia în 1783.
13
 Nr. 1484: Die Keyser v. Constantinopel (împăratul de la Con-
stantinopol) Acesta era Ioan al V-lea Paleologul (1332-1391),
căruia Gelre îi atribuie armele Romaniei latine: roşu, o cruce
între patru cruciuliţe încercuite, toate aur. În realitate, Casa
Paleologilor îşi asumase o variantă a acestui blazon, în locul
cruciuliţelor înscrise în cercuri fiind plasate patru monograme
B (Βασίλειος) din aur, simbol al continuităţii imperiale.
Nr. 1485: Die Keyser van Bolghieres (împăratul bulgarilor).
Deşi Adam-Eden îl indică pe Jean Assen II, e vorba de fapt de
ţarul Ioan Alexandru (1331-1371) din noua dinastie Sraţimir,
care se trăgea pe linie paternă din Asenizi, iar pe cea maternă
din Şişmanizi. La pictarea stemei, autorul a ezitat să aleagă
culorile scutului fasciat din şase piese, lăsând câmpurile albe.
De bună credinţă şi având informaţii despre schimbarea dinas-
tiei, Gelre nu a plasat acolo binomul aur-roşu Asenid, urmând să o facă după
completarea informaţiilor. Până la urmă, acest lucru nu s-a întâmplat. Adam-
Eden consideră fasciile de pe blazon ca fiind aur-sinople.
Nr. 1486: Die Keyser van Troppezunt, împăratul de la Trebi-
zonda. Pe mica fâşie de pământ din jurul acestei cetăţi nord-
anatoliene domnea Alexios III Megas Komnenos (1349-1390).
După căderea Bizanţului în mâinile cruciaţilor, primul basileu
de Trebizonda, Alexios I Megas Komnenos, avea ca simbol he-
raldic acvilă bicefală de aur pe scut roşu. Credem că varianta
propusă de heraldul Gelre, hermină, două fascii azur, canton
Romania, e doar un exerciţiu de imaginaţie, preluat într-o oarecare măsură mai
târziu şi de heraldul spaniol Alonso de Torres (1478), care dădea argent, patru
fascii negre, canton Romania.
Nr. 1487: Die Keyser van Boddiin, împăratul de la Bădin. În
vremea alcătuirii armorialului Gelre, la Bădin/Vidin domnea
fiul ţarului Ioan Alexandru, Ioan Sraţimir (1356-1396). El era
membru al dinastiei Sraţimir, dar şi nepot de soră al lui
Basarab I, voievodul Ţării Româneşti. Atribuirea scut sfertuit,
Romania în cartierele 1-3 şi azur în cartierele 2-4 este intere-
santă în măsura în care Heynenszoon cunoştea semnificaţia
cromatică a rangurilor de despot şi sebastocrator şi făcea legătura cu despotatul
de Bădin al lui Şişman, teritoriu al vechiului imperiu asenid ce avea ca stat-
succesor micul ţarat al lui Ioan Sraţimir.
14
 Nr. 1488: Die Keyser v. Vitric, împăratul de la Trikala. Ar fi
interesant de ştiut pe ce filieră i-a parvenit lui Gelre informaţia
despre această efemeră formaţiune statală din Balcani. Împăra-
tul invocat era sârbul Simeon Uroş Paleologul (1355-1370),
despot al Epirului şi Tesaliei, auto-proclamat în 1359 împărat
al sârbilor şi grecilor. Blazonul atribuit, scut despicat, în primul
câmp Romania, în al doilea azur, ne întăreşte convingerea că
heraldul ştia despre albastru ca fiind culoarea rangului impe-
rial de despot dintr-o sursă familiarizată cu subtilităţile imperiale din Balcani,
poate chiar mult-umblatul său amic, cavalerul Daniel de Merwede.
Deşi pare a fi un blazon fantezist, dacă despotul Simeon a purtat într-adevăr
pe scutul său smalţul azur, aceasta s-a întâmplat pentru că văzuse mai înainte
acest lucru la alţi despoţi, adică era o practică general-balcanică, iniţiată probabil
sub egida specialiştilor în heraldică din Imperiul Latin de la Constantinopol. De
aceea, bănuim că augmentarea conferită de împăratul Henric despotului Alexei
Slav din Melnic era mai degrabă o unire în jumătate-părţi a blazonului
Asenid cu un câmp azur, decât acordarea unor mobile heraldice amintind de
bestia heraldică la care împăratul renunţase de ceva vreme.
Mai observăm că, deşi simbolurile imperiului latin deveniseră istorie încă din
1261, informaţia heraldică era prezervată în Occident, probabil ca benigne arme
de pretenţie. Blazonul Romaniei apare la Gelre în diverse combinaţii pe toate cele
cinci herburi prezentate, dar e greu de crezut că toate erau corecte. Tot aşa, scutul
fasciat al lui Caloian persista în heraldică, cu o tinctură nouă, reprezentându-l pe
ţarul Ioan Alexandru din dinastia Sraţimir ca urmaş al ambelor Case imperiale
precedente, Asan şi Şişman. Scutul fasciat în aur şi verde pare să fie în veacul al
XIV-lea noua formulă heraldică de la sud de Dunăre.
Cel mai interesant lucru observat la Gelre este însă asocierea câmpului albas-
tru cu ideea de despotat, în sensul unui teritoriu autonom aflat sub cârmuirea unui
conducător făcând parte dintr-o familie imperială. Se muta astfel semnificaţia titlu-
rilor de despot şi sebastocrator din urmă cu un secol de la rang de Curte la stăpân
de teritoriu. Putem extinde acest principiu heraldic şi la Ţara Românească, fostă
parte a imperiului vlaho-bulgar, stăpânită de un lider militar şi administrativ orto-
dox recunoscut la Constantinopol şi înrudit cu o Casă imperială consacrată. Nu
aceasta părea a fi în epocă definiţia despotului? Dacă e aşa, iată atunci semnifi-
caţia culorii albastre prezentă pe scutul nr. 513 atribuit lui Raeskin Scoonavaer: e
plasat ca descendent glorios în genealogia imperială balcanică pe filiera Asan-
Şişman-Sraţimir şi ca despot al ţării sale. Iar această poziţionare în ierarhia fami-
liilor domnitoare din Răsăritul Europei pare să fi fost unanim acceptată, căci în
continuare o vom vedea confirmată de un alt herald occidental, care va atribui
unui alt voievod român titlul imperial de despot.
15
 Un stufos armorial a fost întocmit cu prilejul Conciliului ecumenic de la
Constanz, desfăşurat în intervalul 1414-1418. Autorul său, Ulrich von Richental,
a avut ambiţia lăudabilă de a înregistra blazoanele tuturor participanţilor la acest
eveniment politico-religios epocal. Pentru a nu omite pe niciunul, el a întocmit pe
criterii geografice o serie de liste în care i-a cuprins generic, pe lângă prelaţii şi
laicii efectiv prezenţi, pe toţi liderii semnificativi ai vremii, precum şi ţările
despre care Richental avea cunoştinţă. Astfel apar în liste Valahia cu blazonul de
stat leu roşu încoronat pe scut de argint, un duce-despot în Valahia Mare blazo-
nat cu leu încoronat fără a se menţiona smalţurile, un mare duce de Ascholott
„lângă Valahia” având ca stemă trei capete de maur, 2 şi 1, legate cu eşarfe aurii,
pe scut de azur, un Thebemur din Valahia purtând scut roşu cu leu încoronat, o
semilună aşezată dextru la bază şi o stea cu şase raze aşezată senestru în şef,
toate de argint18.

1. „Herczog dispott in der meren Walachy” 2. „Herczog von Ascholott hider der Walachye” 3. „Thebemur aus der Walachei”

Intervalul de timp, leul ca mobilă heraldică şi steaua cu şase raze specifică

tradiţiei şi simbolismului românesc ne fac să îl identificăm în Thebemur pe trimisul
voievodului Mircea cel Bătrân al Ţării Româneşti, care folosea într-adevăr o pecete
cu leu rampant19. Străin de titlurile nobiliare româneşti, Richental a tradus voievod
printr-un şovăitor duce-despot, încercând parcă să îi găsească rangul şi locul între
dinaştii europeni: cum să îi spui unui lider care stăpâneşte un teritoriu de mărimea
unui ducat apusean, dar e recunoscut drept membru al establishment-ului impe-
rial balcanic? Duce-despot. La rândul său, Thebemur e jupanul Dragomir de la
Segarcea, prezent la Argeş în data de 10 iunie 1415, când semna ca martor o danie
domnească. Călătoria lui Dragomir la Constanz în calitate de reprezentant al unui
lider politic ce încerca o reconciliere cu împăratul Sigismund de Luxemburg, este
cronologic plauzibilă. După ce şi-a prezentat în primăvara anului 1415 ambasada
conducătorului lumii apusene şi înaltelor feţe prezente, s-a întors acasă la timp
pentru a testa singurul document în care este menţionat20.
18
În articolul Boierii lui Ştefan cel Mare. Conexiuni genealogice şi moşteniri heraldice, publicat pe portalul
www.Academia.edu împreună cu Lucian-Valeriu Lefter, Tudor-Radu Tiron propune originea moldovenească a lui
Thebemur, identificându-l cu boierul Dragomir Albul, tatăl lui Giurgiu de la Frătăuţi, care sigila documente cu o
pecete având gravat un leu heraldic.
19
Constantin Moisil, Sigiliile lui Mircea cel Bătrân în Revista Arhivelor-VI, nr.2, 1944-1945, pag. 256-286.
20
Documenta Romaniæ Historica, seria B Ţara Românească, vol. I, doc. 38, pag. 80-82.
16
 Constatăm că există diferenţe mari de informare între heralzii din Apus. În
mod evident, Richental nu a cercetat nici armorialul lui Wijnbergen, nici pe cel
universal al lui Gelre. Deşi contemporan cu ultimul, el nu a avut acces la această
importantă sursă heraldică. În final, opul său a devenit sursă de inspiraţie pentru
estetica lucrare heraldică din 1480 a lui Conrad von Grünenberg tratând acelaşi
Conciliu de la Constanz. În Armorialul Grünenberg ne interesează textul
explicativ al unui blazon reprezentând doi copii mauri adosaţi având câte o
mână ridicată deasupra capului. Armeriile sunt atribuite ducelui-despot din
Valahia Mare (merern Walachie), din a cărui ambasadă la Constanz ni se confirmă
că face parte şi Thobermur în care îl recunoaştem pe anteriorul Thebemur.
Grünenberg îi atribuie şi el voievodului Mircea titlul mixt de duce-despot, însă
blazonul asociat textului e inversat cu cel de alături, leul rampant.

1. „Din partea Luminăţiei Sale prinţul/duce Despot din Valahia mare/ambasada a venit cu Thobermur.”
2. „Din partea ducelui de Zaltaygen din Grecia, domnitor în Greiffen”.

Numărul de greşeli de tipar, personaje fictive şi blazoane inventate e deran-

jant de mare în comparaţie cu alte armoriale. Acest lucru a fost remarcat pentru
prima dată de Herman von der Hardt în secolul al XVII-lea. Critic nemilos, acest
cronicar saxon refuza întreaga lucrare ca izvor istoric credibil. Un grup de cerce-
tători condus de Cornel Bîrsan, analizând în detaliu armorialul, au respins şi ei
reprezentările cu mauri ca aparţinând Valahiei 21. Ca şi cel al ducelui de Zaltaygen
din Grifonia, aceste blazoane sunt ori invenţii, ori confuzii.

Ultima compilaţie heraldică de interes la care ne vom referi e Wappenbuch

des Heiligen Römischen Reichs und allgemeiner Christenheit in Europa
(Armorialul Sfântului Imperiu Roman şi al Creştinătăţii universale din Europa),
lucrare tipărită de Martin Schrot şi Adam Berg la München în anul 1581. Ea nu
face decât să perpetueze în spaţiul heraldic occidental, în absenţa informaţiilor
recente dinspre estul continentului, interpretarea furnizată cu peste un veac şi
jumătate în urmă de Ulrich von Richental. Armorialul avea aceeaşi ambiţie de
universalitate, listând actorii politici şi religioşi ai lumii cunoscute, însă informa-
Vezi articolul din 11 oct. 2014 intitulat Rebusul heraldic al Ţării Româneşti descifrat – „legenda celor trei negri
21

mititei”! de pe platforma on-line istorie-furata.blogspot.ro/2014/10/rebusul-heraldic-al-tarii-romanesti.html.

17
ţia heraldică este mult mai modestă. Un număr mare de scuturi, deşi trasate în
contur, au rămas în final fără conţinut.
Preluarea de la Richental se observă în două locuri diferite. Primul, la
Indexul culorilor („Farb Register”), text care prezintă blazonarea stemelor din
cuprins. Acolo Valahia apare listată între Windischmark (teritoriu aflat astăzi în
Slovenia) şi Transilvania. Apariţia unor principate central-est europene în capito-
lul rezervat teritoriilor Habsburgice (Ungaria, Boemia, Austria şi Silezia) este
consistentă cu ambiţia cărţii lui Schrot de a sprijini pretenţiile Casei de Austria de
hegemonie asupra teritoriilor învecinate, în vederea stabilirii unui front antioto-
man de factură cruciată. Stema Ţării Româneşti, timbrată de o coroană regală, e
leu roşu pe scut argintiu, ca în armorialul prilejuit de adunarea ecumenică de la
Constanz.

Blazoanele principatelor Valahia şi Transilvania în armorialul Schrot-Berg

Scutul timbrat de coroană ducală atestă totuşi statutul de suveranitate pe
care îl avea ţara, în contrast direct cu emblema alăturată a Transilvaniei, care nu
are coroană. Pretenţia de suzeranitate a Ungariei habsburgice este contrazisă în
fapt de realitatea istorică. Principatele carpatine erau în acea epocă post-Mohacs
state vasale Imperiului Otoman, iar Ungaria, paşalâc.
Mai departe, la pagina 253 sunt listate „câteva principate actualmente sub
turci”. Primele prezentate sunt Valahia Mare şi Valahia Mică. E greu de spus dacă
aceste două denumiri se refereau la Moldova şi Ţara Românească, numai la cele
două părţi ale Ţării Româneşti, Muntenia şi Oltenia, sau la două din Vlahiile
meridio-nale existente în Tessalia, Pind sau Epir. Este evident că blazonul cu
copii de maur adosaţi a fost preluat tale-quale din armorialele lui Richental şi
Grünenberg, nefăcând decât să perpetueze o invenţie sau o eroare de tipărire.
Găsind însă la heraldul helvet şi blazonul cu leu rampant atribuit ducelui-despot
al Valahiei, Schrot s-a găsit în dificultate: avea la dispoziţie două blazoane şi un
singur nume de teritoriu, greu de plasat pe hartă. În mod interesant, pentru
Valachia minor el inversează cele două mobile heraldice suplimentare atribuite
de Richental lui Thebemur, plasând semiluna conturnată în şef, iar steaua cu şase
raze la bază. Întâmplător sau nu, boierul Dragomir de Segarcea e originar totuşi
dintr-o mică Valahie, din Oltenia.
18
1. Valahia maior (Muntenia?): pe scut argintiu doi copii mauri adosaţi, cu câte o mână ridicată încrucişându-se în săritoare.
2. Valahia minor (Oltenia?): leu (roşu?) pe scut de argint, încoronat, stea (mullet) în talpă şi semilună în şef, toate de aur.

În concluzie, informaţia în Occident despre heraldica ţărilor din răsăritul

Europei era limitată de lipsa de mobilitate şi de informaţie a autorilor. Heraldiştii
aveau destul de rar ocazia să vadă la ei acasă posesori de blazon din aceste părţi.
Pe de altă parte, călătorii care au vizitat aceste teritorii nu aveau întotdeauna
apetenţa de a studia blazoanele locale. Însă acolo unde occidentalii au înfruntat
pe câmpul de luptă banierele oştilor balcanice, precum latinii din Constantinopol
sau regii Ungariei, este probabil ca informaţia heraldică, având ca sursă primară
oameni interesaţi de fenomen (din motive pur războinice) precum Villehardouin
cronicarul, să fie autentică. Fiind francez, cunoştinţele lui au trecut la heralzii din
Francia şi Flandra, mai apropiaţi geografic, precum autorii compilaţiilor heraldice
Wijnbergen şi Gelre. Acest lucru nu s-a petrecut cu heralzii germanici Ulrich von
Richental, Conrad von Grünenberg sau Martin Schrot. Ulterior, cavalerii apuseni
au mai luptat ocazional alături sau împotriva ortodocşilor, dar rareori au dat des-
crieri de blazoane. Gelre a avut sursele sale cruciate şi a primit date despre stema
voievodului Radu I. Cât despre adunarea Vestului şi Estului la Conciliul de la
Constanz, a fost o ocazie rară ce a dus la descrierea unui blazon personal al lui
Mircea cel Bătrân, despre care vom vorbi la momentul potrivit.

3. Stema Casei Basarab şi cercetările recente

de la Curtea de Argeş
Ne propunem în continuare să trecem în revistă evoluţia blazonului primei
dinastii conducătoare din Ţara Românească, cea a Basarabilor. Emblema lor he-
raldică, asemenea tuturor Caselor nobiliare din Europa, a avut o evoluţie istorică
în care putem identifica cel puţin două, dacă nu chiar trei etape. Primul jalon ar fi
momentul de alcătuire iniţială, amintit de obicei în heraldica occidentală sub
forma unui mit fondator. Din pricina lacunelor documentare, acest moment din
istoria Basarabilor nu ne-a parvenit. A doua etapă a început în momentul în care,
prin forţa armelor, alianţe matrimoniale şi coagulare politică, primul Basarab a
preluat conducerea ţării dintre Carpaţi şi Dunăre, ridicându-se la nivelul de
membru al clubului suveranilor europeni. Simbolurile heraldice făceau parte din
acel moment din instrumentele diplomatice ale statului şi beneficiau de recu-
19
noaştere publică. O a treia etapă, fără determinare precisă în timp, este cea în
care stema familiei s-a îmbogăţit prin cadenţare heraldică potrivit alegerii mem-
brilor săi şi determinată de evenimente majore, precum dobândirea suveranităţii
statale, a unui teritoriu, a independenţei economice sau religioase.
În documente istorice neechivoce22, această potentă familie apare începând cu
prima jumătate a secolului al XIV-lea şi a fost analizată în detaliu de istoriografia
română. Primele acte care se referă la membrii săi au fost date de regele angevin
al Ungariei, Carol Robert (1308-1342). Astfel, în anul 1324 e pomenit „Bazarab
woyvodam nostrum Transalpinum”, în 1332 se menţionează filiaţia, „Basarab
filium Thocomerii, scismaticum infidelis Olahus Nostris”, iar în 1335 e indicată şi
descendenţa: „Bazarab Olacus et filius eius”. Textele sunt limpezi şi concludente.
Ele ne informează că valahul Basarab, voievod domnind într-o regiune de peste
munţii Carpaţi, a devenit infidel regelui Ungariei atât din punct de vedere politic,
cât şi religios, urmând probabil linia de conduită a tatălui său, identificat cu
numele Thocomerius. Aceasta presupune că într-un moment anterior familia lui
Basarab era privită de regalitatea maghiară ca făcând parte din nomenclatura
Ungariei (membra Sacræ Coronæ), sau cel puţin într-o relaţie de tip feudal faţă
de tronul maghiar23. Implicit, puteau fi membri ai cinului cavaleresc, care în mod
necesar purtau însemne heraldice care îi individualizau.
Despre originea teritorială a familiei domnitoare valahe sunt vehiculate mai
multe opinii. Un cercetător serios de la începutul secolului trecut, Constantin
Kogălniceanu, îi plasa pe Basarabi în Oltenia, ca urmaşi ai lui Litovoi şi ai fratelui
său Bărbat din terra Lytua, poate şi ai lui Seneslau, tustrei menţionaţi în diplome
maghiare la 1247, 1279, 1285 şi 1288 24. Alăturându-se lui Dimitrie Onciul, Ioan
Cavaler de Puşcariu mergea încă în urmă în timp şi plasa ascendenţa Basarabilor
în familia imperială vlaho-bulgară25. Avea motive. În 1188, Ioniţă Asan Caloianul
evada din captivitatea bizantină şi se refugia la nord, undeva între Dunăre şi Carpaţi
„devenind domn peste nişte vlahi din neamul său” 26. El era rechemat un an mai
târziu la Târnovo de fratele Asan. După moartea Caloianului, nepotul Alexandru
Asan a intrat în contact pentru o perioadă mai lungă, între 1207 şi 1218, cu vlahii
nord-dunăreni. În lumina acestor date, credem că legătura Basarabilor cu Asenizii
nu poate fi respinsă. Ea merită investigată în detaliu, căci deţine pe lângă fapte
istorice şi argumente de ordin heraldic.
22
Nu discutăm despre personajul apocrif Nicolai Basarab ot Vdi ot Bulgaria sau leii heraldici din faţa Arsenalului
din Veneţia, elemente introduse în 1924 de Em. C. Grigoraş în Criptografia şi istoria românească, o încercare
patriotardă de a coborî până în secolul XII vechimea dinastiei Basarab. Nici despre menţionarea lui Bezerenbam
din ţara Ilaut a cronicarului persan Ullah-Raşid, pe care le credem nelegate de Ţara Românească şi Basarabi.
23
Mihai-Florin Hasan demonstrează această percepţie în „Aspects of the Hungarian-Wallachian matrimonial
relations of the fourteenth and fifteenth centuries” (vezi www.academia.edu/4400008).
24
Constantin Kogălniceanu, Cercetări critice cu privire la istoria românilor. Basarab I zis Negru-Vodă, înteme-
ietorul Ţărei Româneşti, fascicola 1, Minerva – Institut de arte grafice şi editură, Bucureşti, 1908, pag. 6-8.
25
Studiul Negru vodă a fost publicat de Ioan Puşcariu la Sibiu în 1898 ca răspuns la criticile lui B.P. Haşdeu.
26
Informaţia e dată de cronicarul bizantin Nicetas Choniates Acominatus în lucrarea sa de căpetenie, Istoria.
Potrivit altui cronicar bizantin, Georgios Akropolites, Caloian s-a legat de meleagurile nord-dunărene căsătorindu-se
cu Ana, o domniţă „scită” (româncă sau cumană).
20
 Grigore Jitaru propune coborârea Basarabilor numai din Litovoi şi sugerează
mediului academic investigarea unei interesante origini meridionale. În opinia
sa, stăpânul întregii terra Lytua ar putea fi acelaşi cu Nicola Liutovoi din Melnic
(aceeaşi cetate care aparţinuse mai înainte despotului Alexei Slav), fiu sau nepot
al despotului şi descendent pe linie feminină din însuşi ţarul Ioniţă Caloian. Acest
Nicola/Nicolae, într-un moment de slăbiciune militară, îşi pierde fieful în favoa-
rea împăratului niceean Ioan III Ducas Vatzates cândva în preajma anului 1246 şi
„se refugiază la neamurile sale de la nordul Dunării. Aici putea să devină cneaz,
dacă luăm în consideraţie viforul tătaro-mongol care trecuse prin apropiere cu
şase ani în urmă şi care a putut secătui considerabil viţa bărbătească” 27. Desigur,
o ipoteză nu o înlătură complet pe cealaltă. Am văzut că exista cel puţin o legătură
între Asăneşti şi cnezii nord-dunăreni, alianţele matrimoniale fiind tradiţionale.
Legătura de sânge se va întări mai târziu şi prin Teodora, fiica lui Basarab, căsă-
torită cu nepotul ţarului Mihail Şişman, Ioan Alexandru.
O. Densusianu şi N. Drăganu propun pe de altă parte originea ardeleană a
dinastiei, observând persistenţa numelor Litovoi, Bărbat, Tatomir şi Basarab în
arealul Haţeg-Alba-Amlaş până în veacul al XIV-lea, iar N. Stoicescu, S. Brezeanu
şi D. Căprăroiu îl plasează pe Thocomer în Ţara Făgăraşului, ca voievod vlaho-
peceneg. O viziune diferită au C.C. Giurescu, P.P. Panaitescu şi Ion Conea, care
susţin cu argumente că Basarabii îşi aveau baştina chiar în zona unde au ridicat o
reşedinţă voievodală, teritoriul Lovişte-Argeş-Muscel de la răsărit de Olt, suprapus
în linii mari peste vechiul cnezat al lui Seneslau. Mai mult, Nicolae Iorga afirma
că Basarab e atât argeşean, cât şi urmaşul lui Seneslau28.
Lăsând deoparte polemica istoricilor legată de originea de rasă şi teritoriu,
ne alăturăm tezei care afirmă că Thocomerius, tradus în română ca Tihomir sau
Tatomir29, este însuşi Negru Vodă, întemeietorul legendar al Ţării Româneşti
începând cu anul 1291, iar Basarab e fiul care îi confirma statutul învingându-şi
suzeranul angevin în anul 1330. Dacă numele Tihomir/Tatomir putea fi concomi-
tent nume de botez şi de luptă, Basarab nu este. În mod cert avem de-a face cu un
nom de guerre compus din două teme, după obiceiul nobiliar de provenienţă
bizantină şi slavă. La fel ca împăratul bizantin Vasile II, numit Bulgaroctonul
(ucigaşul de bulgari), ţarul bulgar Samuil, supranumit Cometopouli (urmaşul
contelui), Ioniţă Asan, care era Kaloiannis (Ioan cel Frumos), Constantin Asan,
cel care ca boier în Skoplje era Tih (liniştit), sau Nicolae din Melnic, supranumit
Liutovoi (războinic vajnic).
27
Gr. Jitaru, Basarabii, partea I, în Anuarul muzeului naţional de istorie al Moldovei, II, 1995.
28
Nicolae Iorga, Istoria comerţului românesc-Epoca veche, vol.1, “Tiparul Românesc”, Bucureşti, 1925, pag. 37.
29
Pare de bun-simţ clarificarea istoricului Mihai Florin Hasan, care citeşte pe fotocopia documentului original
aflat în arhivele ungare Thotomerius în loc de Thocomerius, adică Tatomir (tată + mir = paşnic), nume de secol
XIV-XVI frecvent în Haţeg, Banat, Apuseni şi Maramureş. Vezi M. F. Hasan, Aspecte ale relaţiilor matrimonial
dinastice munteano-maghiare din secolele XIV-XV, în Revista Bistriţei, XXVII, 2013, pag. 135, nota de subsol 69.
Aceeaşi părere au avut-o şi preotul catholic J. Karacsonyi din Oradea şi istoricul Maria Holban.
21
 Grigore Jitaru propune pentru Basarab o provenienţă lexicală românească,
din „Bate-arapi”30, în consens cu ipoteza lui B. P. Hasdeu, conform căreia blazonul
trei capete de mauri (arapi) a aparţinut lui Negru Vodă. Realitatea e că Seneslau,
Litovoi şi Bărbat, iar mai târziu Basarab, primii lideri cunoscuţi ai „Cumaniei”31,
s-au aflat mult timp în relaţii bune cu forţa dominantă din regiune, Hoarda
emirului Nogai, făcătorul de hani32. Tătarii i-au acceptat pe voievozi drept vasali
tributari la est de Olt şi, mai mult, i-au susţinut militar împotriva ungurilor în cel
puţin două ocazii: în 1285 şi 1330.
Majoritatea istoricilor sunt de acord că Basarab e un nume de origine türcică
format din Basar (stăpânitor) sau Il-basar (viceguvernator) şi Aba (tată, părinte).
Se ştie că Hoarda utiliza ca lingua franca în teritoriile controlate dialectul kipceak-
cuman al limbii türk, ceea ce poate constitui o confirmare a contactului strâns pe
care Basarab l-a avut cu războinicii lui Nogai, şi aceasta înainte de anul 1324,
când e pentru prima dată menţionat în cancelaria ungară cu acest nume. Ulterior,
porecla admirativă dată în cumană de către aliaţii tătari a fost transformată în
renume înfricoşător după campaniile din 1343-1345 duse împotriva foştilor
tovarăşi de arme prin „părţile tătăreşti” (stepa dintre văile inferioare ale Prutului
şi Nistrului), acţiuni care au dus mai târziu la numirea teritoriului dobândit
Basarabia.
Fiul lui Tatomir Negrul avea însă şi un prenume, uitat datorită prestigiului şi
unicităţii poreclei sale, suficientă pentru a-l individualiza. În anul 1349, un text
introductiv la primul codice de legi sârbesc, Zaconicul lui Ştefan Duşan, îl pome-
nea ca „Basarab Ivanko, socrul lui Alexandru [ţarul Bulgariei, n.n.]”. O discuţie
despre acest prenume este necesară. Ivanko e un diminutiv pentru Ivan, însă la
data scrierii documentului Basarab era deja un om în vârstă, trecut prin numeroase
războaie şi aureolat de victorii decisive împotriva marilor puteri vecine, deci o
personalitate războinică greu de diminutivat de către un scrib de cancelarie. Dacă
totuşi nu i-a spus Ivan/Ioan, înseamnă că îl chema cu adevărat Ivanko, adică
Ioniţă, cu trimitere directă la împăratul vlaho-bulgar Caloian din Casa Asan. Din
aceasta putem trage concluzia că tatăl lui Basarab se revendica din Asenizi.
Datorită plasării sale în text în urma numelui Basarab, nu putem şti cu certitu-
dine dacă era un nume de botez sau unul asumat la maturitate, cu ocazia
accederii la tron, o altă cutumă a dinastiilor creştine din Balcani.
30
Gr. Jitaru, Basarabii , partea II, în Anuarul muzeului naţional de istorie al Moldovei, II, 1995. În opinia
noastră, Bate-arapi este mai degrabă porecla fratelui lui Litovoi, cel menţionat într-un document ungar din 1285
sub forma Barbath. E mai plauzibil ca el să fie acel participant la luptele victorioase împotriva „arabilor” în timpul
invaziei tătaro-mongole din 1241-42, pentru ca mai apoi să facă o alianţă cu aceştia şi să atace împreună Ordinul
Ioaniţilor în 1250. Trebuie investigată şi evoluţia prin transliterare Barbath-Bazarad-Basarab, care ar putea
explica legătura de succesiune dinastică dintre familiile lui Litovoi şi Tatomir Negru Vodă.
31
Cumania era numele dat de unguri teritoriului dintre Carpaţi şi Dunăre aflat la est de râul Olt, după afirmaţia
din Diploma cavalerilor ioaniţi din 1274.
32
Hoarda tătaro-mongolă a lui Nogai îşi avea centrul în jurul anului 1280 la Isaccea, în Dobrogea de nord.
22
 Relativ puţinele izvoare heraldice descoperite până acum care îi privesc pe
Basarabi au fost descrise şi dezbătute în amănunt de specialiştii români începând
cu secolul trecut. Au devenit clasice următoarele
patru reprezentări grafice: (1) „cavalerul fără
cap”, pictură murală în biserica domnească de
la Argeş, scut heraldic amplasat la picioarele
voievodului (foto); (2) nasturii tunicii din
mormântul nr. 10 din necropola voievodală a
aceleiaşi biserici; (3) blazoanele gravate pe banii
emişi de Vladislav I; (4) blazoanele succesorilor
săi pe tron până la finele domniei lui Basarab IV
Ţepeluş, ultimul voievod care a bătut monedă
cu stema dinastiei. Emisiunile monetare pur-
tând însemnele Casei Basarab s-au desfăşurat
într-un interval de ceva mai mult de un veac,
între 1365 şi 1480. În rest, heraldica Basarabilor
a avut, aşa cum remarca Dan Cernovodeanu, un
pronunţat caracter sfragistic33. „Cavalerul fără cap”, frescă în biserica domnească
Fără un răspuns definitiv a rămas întrebarea despre originea herbului Casei
Basarab. Care să fie momentul de alcătuire iniţială despre care am vorbit? Prima
variantă pe care am discutat-o a fost originea Asenidă, care ar plasa primul jalon
heraldic în timpul vieţii despotului Alexei Slav, care l-a precedat ca purtător de
armerii pe sebastocratorul Alexandru Asan cu un deceniu (1208-1218). Totuşi,
legătura cu Ţara Românească a blazonul fasciat auriu şi roşu se poate face cel mai
devreme după anul 1218, când un Alexandru tânăr şi încă necăsătorit cu o prinţe-
să din Casa Nemanja îşi impunea însemnele heraldice ca lider militar într-o zonă
care includea şi pe valahii de la nord de Vidin, dar nu mult după 1246, când
învinsul Nicolae Liutovoi părăsea Melnicul îndreptându-se către Carpaţi pentru
a-şi schimba norocul. Potrivit acestei teorii, atunci când era menţionat în Diploma
Ioaniţilor din 1247, „Lytvoy woiavode”, strămoşul prezumtiv al Casei Basarab,
putea fi deja purtător de armerii având ca provenienţă blazonul Asenid34.
Separat de ipoteza sud-dunăreană sprijinită printre alţii de I. Puşcariu şi Gr.
Jitaru, o parte din heraldiştii români începând cu Dan Cernovodeanu au consi-
derat firească apariţia unui blazon de conferire în urma relaţiei de tip suzeran-
vasal dintre regatul maghiar şi tânărul voievodat valah întemeiat de Tatomir
Negru. Din această perspectivă, ne întrebăm: ar fi oare neapărat necesar ca blazo-
nul Casei Basarab să semene cu cel al lui Carol Robert, scut despicat, primul
33
Dan Cernovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică în România, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1977, pag. 40.
34
Alexandru Madgearu e de aceeaşi părere, în plus atribuindu-i lui Litovoi blazonul nr. 1289 din Wijnbergen,
„imitat după cel al acestui rege”, despotul de Vidin (Dominaţia mongolă şi desprinderea românilor din Muntenia
de sub dominaţia regelui Ungariei, în Revista de istorie militară, nr. 12/2016, pag. 5).
23
câmp fasciat din 8 piese argint şi roşu (Ungaria vechi) 35, al doilea câmp azur
semănat cu flori de crin din aur (Franţa vechi)? Ce parte din blazonul angevin ar
face parte din presupusa concesie regală?
În varianta armeriilor de concesie, momentul de alcătuire a blazonului
dinastic ar coincide cu recunoaşterea rolului Basarabilor de apărători ai frontierei
regatului maghiar, sau cel puţin a loialităţii constante faţă de suzeran. Ceea ce
ştim că nu era cazul. Statul centralizat românesc de la sud de Carpaţi a apărut
tocmai ca urmare a luptei de eliberare din vasalitatea unui regat minat de mişcări
centrifuge, amplificate după dispariţia dinastiei Arpadiene. Această luptă fusese
pornită încă de voievodul Litovoi (1272). Aşadar, ipoteza blazonului conferit de
regii unguri e minată de realităţile istorice. Chiar şi o autoritate în heraldică
precum Tudor-Radu Tiron respinge ideea unui astfel de gest, concluzia sa fiind
bazată pe absenţa oricărei dovezi documentare: „putem observa influenţele,
neavând totuşi motive să ne gândim la vreo conferire de diplome armoriale” 36.
Fireşte, influenţele observate se referă la partiţia scutului şi diminutivele sale.
Memoria colectivă naţională a transmis până în zilele noastre mitul fonda-
tor al Casei Basarab, e drept, fără partea heraldică. Poate că nici nu era cazul,
Basarabii neprezentându-se în faţa poporului nici drept cavaleri apuseni, nici
manifestând o deosebită apetenţă pentru această artă. Ei alcătuiau o veche familie
de cnezi nord-dunăreni cu aptitudini militare încă din vremea în care Imperiul
Bizantin, apoi cel vlaho-bulgar, îşi manifestau dominaţia între Dunăre şi Carpaţi.
Totuşi momentul zero, mitul lor fondator, apare târziu şi e legat de instalarea lor
în fruntea noului stat. Este vorba despre „descălecatul” din Ţara Făgăraşului al
lui Negru Vodă, „mare herţeg pre Almaş şi pre Făgăraş”, care „rădicatu-s-au de
acolo cu toată casa lui şi cu mulţime noroade: rumâni, papistaşi, saşi, de tot
feliul de oameni, pogorându-se pre apa Dâmboviţii, început-au a face ţară nouă”
(Letopiseţul Cantacuzinesc).
Datorită importanţei sale, istoricii au dezbătut intens asupra anului în care
legendarul eveniment a avut loc. Aparent e vorba de 1291. Probabil odată cu
consacrarea sa religioasă ca mare voievod, el a luat numele Radu (slav. vesel,
bucuros), nemaifolosind pe vechiul Tatomir şi permiţând intrarea sa în legendă
ca Radu Negru. Cât despre simbolurile heraldice afişate de el ca fondator al
dinastiei, ne alăturăm celor care presupun existenţa unei steme de familie cu
câteva generaţii înainte de formarea statului valah, provenind din blazonul impe-
rial Asenid, prezentând o formă de cadenţare prin micşorarea numărului de piese
onorabile (fascii) de la zece la opt.
35
Argint-roşu pare să fi fost ordinea fasciilor din vechiul blazon al Casei Arpad, nu roşu-argint, succesiune intro-
dusă probabil de ultimii doi regi arpadieni şi menţinut de regii din Casa de Anjou.
36
Tudor-Radu Tiron, At the border of two worlds. Hungarian and Polish Influences upon the Wallachian and
Moldavian Mediaeval Heraldry (fourteenth-sixteenth centuries) in Genealogica & Heraldica. Proceedings of the
XXXth International Congress of Genealogical and Heraldic Sciences, held at Maastricht, 24-28 september
2012, s’Gravenhage, Stichting De Nederlandse Leeuw, 2014, p.349.
24
 Odată cu diploma dată cavalerilor ioaniţi şi recunoaşterea implicită a unei
mărci valahe dependentă politic de regatul maghiar al lui Bela IV încă înainte de
mijlocul veacului al XIII-lea, e firesc să analizăm şi o posibilă influenţă heraldică
venită dinspre Ungaria. Oricare ar fi fost această influenţă, nu poate fi vorba
decât despre augmentarea unui herb preexistent, de factură Asenidă-Şişmanidă.
Vorbim aici despre următoarele posibilităţi: unirea în jumătate-părţi, schimbarea
tincturilor, variaţia numărului de piese onorabile şi adăugarea de mobile heraldice.

Unire în jumătate-părţi Schimbarea tincturii Variaţia diminutivelor Adăugare mobilă heraldică

Din punct de vedere heraldic, unirea în jumătate-părţi era deja în secolul al

XIII-lea, sub influenţă franceză, brizura de predilecţie pentru a „publica” alipirea
de noi provincii, fie prin luptă, fie prin alianţe matrimoniale. Bazându-ne pe
sincronismul european, gândim că acest principiu heraldic a fost aplicat şi de
dinaştii de la Dunăre.
O primă ocazie pentru apariţia scutului despicat s-a ivit în vremea lui
Litovoi, care cândva între anii 1272-1279 pare să îşi fi extins controlul şi asupra
voievodatului lui Seneslau37. O danie a regelui Ladislau Cumanul din 1285 ne
istoriseşte cum suzeranul ungar a reacţionat în forţă, Litovoi a fost ucis în lupta
cu magistrul Georgius Baksa, iar fratele său Barbath (nume tradus în limba
română, în virtutea consonanţei, ca Bărbat) luat în captivitate, dar răscumpărat
ulterior de familie. Altă oportunitate s-a ivit în anul 1324, când Ioniţă Basarab a
dobândit, prin luptă cu garnizoana banului Pavel, cetatea şi Banatul Severinului.
Ele erau încă în posesia românilor în anul 1329, când magistrul Daniel Szécsy
păzea frontiera împotriva lui Basarab din cetatea Mehadiei, la 50 km nord-vest
de Severin. Din perspectivă heraldică, privind Oltenia, acea Walachia minor din
armorialul lui Schrot, ca provincie succesoare a Banatului de Severin, putem
interpreta argintul prezentat acolo ca fundal pentru leul rampant să fie moştenit
de la vechiul banat unguresc, iar câmpul senestru din blazonul în jumătate-părţi
al Basarabilor să fi fost în consecinţă argint.
37
În acel an se împlineau cei 25 de ani în care Cavalerii Ioaniţi dispuseseră de “jumătate din venituri şi foloase”
din tributul furnizat de Seneslau tronului maghiar şi exclusivitate asupra celui datorat de Cumania, practic un
supliment preluat probabil tot de la Seneslau, căci Ioaniţii nu i-au putut controla niciodată pe adevăraţii stăpâni ai
Cumaniei, tătarii. Se pare că Litovoi a profitat de moment pentru a prelua aceste beneficii importante în locul
cavalerilor, făcând astfel o primă tentativă de eliberare de sub vasalitatea maghiară. Vezi excelenta argumentaţie
furnizată de Alexandru Madgearu în articolul Dominaţia mongolă şi desprinderea românilor din Muntenia de
sub dominaţia regelui Ungariei, în Revista de istorie militară, nr. 12/2016, pag. 6
25
 O variantă posibilă pe care o menţionăm separat, nefiind legată de caden-
ţarea unui blazon preexistent, este asumarea armeriilor unui învins în bătălie,
gest de mare prestigiu cavaleresc în Evul Mediu. Ocazia de a dobândi un blazon
nou s-a prezentat în 1330, tot pentru Ioniţă Basarab. În măcelul care a durat
patru zile (9-12 noiembrie), regele Carol Robert a scăpat cu viaţă schimbându-şi
hainele cu cele ale unui nobil de-al său. Acesta a fost ucis, valahii intrând astfel în
posesia unui excelent trofeu: echipamentul de luptă armoriat al regelui. Infor-
maţia despre dureroasa pierdere ne este oferită de „Cronica pictată de la Viena”38.

Cunoscând importanţa simbolică a unei astfel de întâmplări, mai ales

realizată în dauna unui cavaler războinic şi trufaş precum regele Ungariei, e
posibil ca Basarab să se fi afişat începând de atunci cu scutul, armura şi coiful de
luptă angevin. Mai ales că avea acest drept, conform cutumelor cavalereşti din
Europa medievală. Aşa procedase şi Caloian după ce învinsese Imperiul Latin. E
drept că de regulă în Apus învinsul era luat prizonier, iar învingătorul era
îndreptăţit să îi poarte herbul doar până când captivul era răscumpărat de ai săi.
Dar dacă nu ar fi fost răscumpărat niciodată, ci ar fi fugit abandonându-şi
însemnele cavalereşti? Nu ar fi fost dreptul învingătorului de a se afişa cu acele
splendid manufacturate piese de echipament pentru totdeauna?

Scutul Angevin şi posibila alterare efectuată de Basarab I pe trofeul său de luptă

Credem că ar fi făcut totuşi mici schimbări, mai ales pe un scut de luptă ce

suferise grele lovituri din partea românilor. De exemplu, câmpul fasciat ar fi fost
recondiţionat, deoarece amintea de vechiul blazon Asenid. În schimb, probabil că
ar fi fost acoperiţi crinii de aur ai Franciei, lăsând numai albastrul, care coincidea
cu smalţul despotului de sorginte imperială cu care aristocraţia balcanică era
familiarizată de peste un veac, aşa cum am arătat deja. O singură întrebare rămâ-
ne: care este logica înlocuirii unui metal heraldic superior (fasciile aurii ale
scutului Asenid) cu unul inferior (argintul fasciilor Arpadiene)? Primim un
răspuns competent de la „Heraldul britanic”, care ne aminteşte că „un blazon
38
Vezi şi Tudor-Radu Tiron, At the border of two worlds. Hungarian and Polish Influences upon the Wallachian
and Moldavian Mediaeval Heraldry (fourteenth-sixteenth centuries), unde la pag. 346 citează: “Văzând dezastrul
armatei sale, monarhul şi-a schimbat echipamentul de luptă cu cel al unui magnat de-al său, care şi-a pierdut
viaţa pentru a asigura retragerea suveranului (‘… Rex autem mutauerat armorum suorum insignia quibus
induerat Deseu filium Dyonisii, quem putantes esse regem crudeliter occiderunt…’)”.
26
dobândit prin astfel de fapte de bravură era considerat mai onorabil decât cel
ereditar, care putea coborî deopotrivă din laş ori din brav”39.
Aparent fără sens, vedem că e posibil, prin intermediul regulilor cavalereşti,
ca o diminuare heraldică să se transforme într-o solidă augmentare. Rezultatul
vine în întâmpinarea convingerii manifestate de Octavian Iliescu şi susţinută de
Dan Cernovodeanu40 despre existenţa la Curtea voievozilor de la Argeş a unui
blazon similar Casei de Anjou-Ungaria. Însă sensul şi motivul prezenţei acestei
augmentări heraldice sui-generis sunt cu totul altele decât banala conferire. Cred
că Ioniţă Basarab a purtat culorile regelui Carol Robert ca arme de prestigiu
personal până la sfârşitul vieţii, neînlocuind însă blazonul de familie, aşa cum se
va vedea în continuare.
În anul 1920, sub conducerea lui Virgil Drăghiceanu au fost efectuate o serie
de săpături arheologice în necropola voievodală din biserica Sf. Nicolae de la
Curtea de Argeş, numită de istorici Argeş II. Ea a fost ridicată peste o mai veche
bazilică, Argeş I, denumită şi capela lui Seneslau. Necropola cuprinde 14 mor-
minte principale amplasate în naos şi încă 7 în pronaos. Dintre cele 14, doar 8
mai conţin oseminte: 4 sunt cavaleri neidentificaţi, 3 au fost atribuite unor feţe
voievodale, iar ultimul era o rudă colaterală a voievozilor, jupanul Nan Dobă.
Descoperirea cea mai importantă a fost făcută în mormântul nr. 10, unde s-a
dezvelit scheletul unui bărbat îmbrăcat fastuos cu o tunică vişinie având cel puţin
50 de nasturi din argint aurit, purtând o diademă princiară, o pafta de cingătoare
din aur cu o lucrătură de mare frumuseţe şi patru inele din aur, fiecare având
pietre preţioase în montură şi texte biblice gravate în metal. Nasturii prezentau
interes heraldic, fiind blazonaţi cu un scut francez despicat (sau în jumătate
părţi), câmpul dextru fasciat din opt, iar cel senestru plin. Imediat după această
descoperire epocală, au apărut două interpretări heraldice diferite, datorate
diferenţelor de opinie în privinţa culorilor reale de pe nasturi.

Nasture blazonat din mormântul nr.10 Casa imperială Şişman Blazonul lui Ştefan cel Mare

39
Thomas Robson, The British Herald, vol. III, Harvard College Library, 1917, pag.X: „In the days of chivalry, it
was considered lawful that the victor, upon making captive any gentleman or warrior of higher degree, might
assume and bear the shield of arms of his prisoner, enjoying it till regained by the vanquished; and the acquiring
of coat armour by such feats of valor was considered more honourable than hereditary bearings, which descend
alike to the cowardly and the brave.”
40
Dan Cernovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică în România, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, pag.67.
27
 Prima, sprijinită de Gheorghe Brătianu, Octavian Iliescu şi Dan Cernovo-
deanu, susţinea ca evident binomul coloristic aur-verde. Teoria afirmă că aurul
heraldic a înlocuit argintul de concesie din blazonul suzeranului angevin deoarece
era un blazon nou, asumat imediat după victoria din 1330. Mai mult, se consideră
certă combinaţia de aur şi sinople pentru generaţiile următoare de Basarabi, ape-
lând la smalţurile unui blazon de secol XVI al lui Ştefan cel Mare din Moldova.
Acesta prezintă în câmpul al treilea două fascii de aur pe câmp verde şi e văzut ca
dovadă heraldică a alianţelor matrimoniale existente între dinastia Basarab şi
Bogdanii Moldovei. Acestei interpretări i s-a adăugat precipitata identificare a
personajului îngropat cu însuşi Basarab I.
A doua interpretare, susţinută de Jean-Nicholas Mănescu şi András Veress,
preferă să nu absolutizeze smalţurile unui blazon apărut ca simplu ornament pe
nasturii unui costum de haine şi afirmă că, la fel ca la stemele gravate pe monede,
culorile sunt neconcludente. Cu atât mai mult, cu cât smalţul auriu decretat de
prima teorie este destul de palid. În deceniul al treilea din secolul trecut, între G.
Brătianu şi A. Veress a existat o acerbă polemică academică în care s-au dezbătut
cele două direcţii de interpretare41.
Prima teorie suferă datorită grabei de a publica date istorice noi, care au fost
însă interpretate într-un moment de mare emoţie patriotică. Dacă am vorbi
despre o crimă, am avea mijloacele şi oportunitatea, fără a găsi însă motivul de
necombătut. Interpretarea pe care am dat-o noi urmărilor heraldice a „bătăliei de
patru zile”42 e mai plauzibilă şi, aşa cum vom vedea în continuare, e susţinută de
noile cercetări de la Curtea de Argeş. Mai ponderat ar fi să admitem existenţa
acestui blazon aur-verde în cadrul familiei Basarab încă înainte de victoria asupra
lui Carol Robert, ca transformare heraldică venită pe filieră Şişmanidă şi ocazio-
nată de o alianţă de sânge. Acest herb putea coexista într-un anumit moment
istoric cu scutul Angevin însuşit ca blazon personal de Ioniţă Basarab în amin-
tirea unui moment crucial din viaţa sa politică. Alianţa de sânge despre care vor-
bim a fost căsătoria fiicei lui Basarab cu nepotul ţarului Mihail III, încheiată
probabil cândva între anii 1322 şi 1324, probabil înainte ca trupele voievodului
român să contribuie la succesul campaniei bulgare de pacificare a regiunii Kran.
De asemenea, şi cea de-a doua teorie este excesivă, respingând prea repede
evidenţa cromatică a descoperirii heraldice din 1920. Miza istoricului maghiar era
în anii 30 ai perioadei interbelice una mai degrabă revanşard-şovină: sublinierea
inferiorităţii Ţării Româneşti faţă de Ungaria, prin dovedirea existenţei unui
blazon de concesie de tip vasalic purtând fasciile angevine. Ironia face ca Veress
să aibă probabil dreptate în privinţa blazonului aflat la curtea Ţării Româneşti,
41
Gh. Brătianu, Originea stemelor Moldovei şi Ţării Româneşti, în Revista istorică română…, 1931, pag.50-61.
42
Folosim această sintagmă în locul clasicei expresii „bătălia de la Posada”, pentru că acest toponimic inexistent în
izvoarele istorice a fost introdus de Nicolae Iorga în istoriografia românească ca simplă metaforă.
28
care însă nu i se poate atribui defunctului din mormântul nr. 10, ci lui Ioniţă
Basarab, înhumat la Câmpulung, şi nu ca simbol de supunere feudală, ci ca dovadă
a victoriei asupra fostului suzeran şi a suveranităţii statale obţinute prin luptă.
Cercetări recente asupra osemintelor din mormântul nr. 10 de la Curtea de
Argeş au fost derulate în cadrul proiectului GENESIS 43, menit să aducă puţină
lumină în genealogia domnitorilor Ţării Româneşti.

Planimetria bisericii Argeş I, amprenta la sol

a bisericii Argeş II şi poziţia mormântului nr. 10 faţă de cele două
(schiţă din cadrul prezentării proiectului GENESIS la Academia Română, 2014,
preluată după Nicolae Constantinescu)

Personajul înhumat a fost încadrat într-un haplogrup pe linie maternă prin

studierea ADN-ului din oase, dar răspunsul nu a fost complet, lipsind pentru
moment posibilitatea de comparare cu alt material genetic din cadrul dinastiei
Basarab. A fost izolată în laborator o mutaţie mitocondrială specifică rasei cauca-
ziene întâlnită frecvent în ţările germanice, asemănătoare însă şi alteia, specifice
subcontinentului indian. Apoi a fost calculată vârsta aproximativă a defunctului
prin metoda C14 radioactiv. S-au obţinut astfel câteva răspunsuri.
Alexandru Simon, cercetător în cadrul proiectului, raporta că „în momentul
de faţă putem spune cu 90% probabilitate că cel care este înmormântat la Curtea
de Argeş nu este nici Vladislav Vlaicu şi nici Radu I. Prin datarea cu radiocarbon
am obţinut data osemintelor anul 1340 +/- 30 ani, marja de eroare” 44. Ulterior
informaţia brută a fost contextualizată45 şi s-a stabilit că „defunctul a decedat cu
puţin timp înainte de ridicarea bisericii Argeş II [...]. El a fost înmormântat în
biserica Argeş I care datează din anii 1230-1260 şi e vorba, cel mai probabil, de
unul dintre fiii nenumiţi ai lui Basarab I, amintiţi într-un document din
1335”. Ceea ce interesează de fapt e că proiectul GENESIS nu a reuşit să dea
43
GENESIS, acronim de la „Genetic Evolution: New Evidences for the Study of Interconnected Structures”:
proiect interdisciplinar desfăşurat în intervalul 2013-2015, având ca parteneri Institutul Naţional de Biologie
(Acad. Română) Bucureşti, Universitatea Babeş-Bolyai Cluj, Universitatea Al. I. Cuza Iaşi, coordonator proiect
acad. Octavian Popescu, cercetători Beatrice Kelemen, Adrian Ioniţă şi Alexandru Simon.
44
Alexandru Simon în interviul dat Elizei Almasi şi publicat pe 23 septembrie 2013 în Ziar de Cluj, Proiectul
Genesis schimbă istoria.
45
Declaraţia istoricului Alexandru Simon la conferinţa de la Academia Română citată de Florina Pop în articolul
Prinţul Negru al Ţării Româneşti. Cercetătorii din Cluj, Iaşi şi Bucureşti dezleagă misterul unui voievod
îngropat la Curtea de Argeş, în ziarul Adevărul, ediţia on-line din 4 noiembrie 2014.
29
verdicte clare, ci doar a creionat indicii. Concluzia generală conturează aspectul
fizic al decedatului din mormântul nr. 10: un personaj înalt de 1,70 m, atletic, cu
părul lung, negru, ochi căprui şi ten măsliniu, care avea o ascendenţă pe linie
maternă ori germanică, ori nord-indiană, şi ar fi murit în vârstă de circa 40 ani
cândva în intervalul de timp 1310-1370, cu anumite încorsetări temporale date
de perioada în care s-au desfăşurat lucrările la biserica Argeş II şi în care înhu-
mările de aici au fost sistate. Cercetarea nu a putut confirma dacă personajul
făcea sau nu parte din dinastia voievodală Basarab.
Interpretând iniţialele gravate pe inelul cu camee (în fotografie) găsit asupra
sa, (AL MA) istoricii au bănuit că ar fi vorba despre
un inel de logodnă pentru un Alexandru şi o Marie.
Singurul Alexandru cunoscut în epocă îşi doarme
somnul de veci la Câmpulung alături de doamna Clara
Dobokay. Iar prima Marie din istoria alianţelor matri-
moniale din Ţara Românească a fost prima sa soţie,
din familia voievozilor ardeleni Lackfi. Reinter-
pretând ulterior a treia literă gravată, V sau W în loc
de M, pentru specialiştii GENESIS a părut plauzibilă
legenda „AL(exander) VA(ivoda)”, calitatea de voie-
vod fiind atribuită în evul mediu românesc ca titlu,
după cum se ştie, tuturor fiilor unui domnitor. Recent
am aflat că şi Cornel Bîrsan are sub tipar un volum în
care atacă această temă, contribuind cu o nouă ipo-
teză asupra textului AL VA, pe care îl citeşte legat, ca
gerunziu pentru a dormi în limba maghiară46.
Lăsând specialiştilor critica interpretării textului gravat pe inel 47, reţinem
existenţa unui rebus compus din două litere: A şi L. Aceasta, fireşte, dacă suntem
de acord că inelul în cauză a fost creat special pentru defunct şi îi poartă numele.
Că vorbim despre un ALexandru, un ALbu, un ALdea sau un ALbert (nume din
panteonul onomastic al Basarabilor şi al Lackfilor), e greu de spus. Ce ştim însă
cu certitudine, chiar şi în absenţa unui verdict genetic, este faptul că, datorită
dreptului său de a fi înhumat în cripta voievodală de la Argeş şi a nasturilor cu
blazon de pe tunica de înmormântare, era înrudit cu Basarab I.
Încercăm acum să interpolăm datele GENESIS cu informaţiile istorice şi
arheologice de până acum. Analiza cu radiocarbon ne oferă mult prea generosul
46
Ipoteza e publicată pe pagina de internet istorieveche.ro/2016/08/20/inelul-cu-camee-al-lui-negru-voda.
47
Dr. Nicolae Constantinescu desfiinţează majoritatea concluziilor proiectului GENESIS în articolul Curtea de
Argeş în trecut şi astăzi: interes ştiinţific internaţional vs. confuzii şi impostură autohtonă - Vestigiile din
biserica domnească Sf. Nicolae în trei ipostaze, publicat în revista Argesis. Studii şi comunicări. Seria istorie,
Tom XXIV, Ed. Ordessos, Piteşti 2015, pag. 9-45. Sunt criticate documentarea, ilustraţia raportului şi interpre-
tarea inventarului, mai cu seamă a inelului AL/VA, căruia Constantinescu îi dă ca posibilă provenienţă captura de
arme, bani şi bijuterii din bătălia de la 1330, opinând că „a aparţinut unei feţe bisericeşti, unui arhiereu catolic”.
30
interval 1310-1370, în care Casa Basarab a fost reprezentată pe rând de Negru
Vodă (decedat circa 1315), Basarab I (d. c. 1352), un număr de fii ai săi dintre care
avem ştiinţă numai despre Nicolae Alexandru (d. c. 1364), apoi fiii acestuia din
urmă: Voislav (d. c. 1366), Vladislav I şi Radu I (ambii morţi după 1370). Dintre
toţi, se ştie astăzi că Ioniţă Basarab şi Nicolae Alexandru sunt înmormântaţi în
necropola voievodală de la Câmpulung. Asupra locului de veci al lui Negru Vodă
planează încă incertitudinea. Din punct de vedere genetic, porecla Negru ar fi
confirmată de tenul şi părul închise la culoare al defunctului, dar această parti-
cularitate poate aparţine mai multor membri ai familiei.
În afară de Radu Negru, din Casa domnească au rămas ca posibilitate un fiu
complet necunoscut al lui Basarab I şi fiii lui Nicolae Alexandru, Voislav (altă
prezenţă istorică discretă despre care în afara lunii şi anului aproximativ al morţii
nu se ştie nimic), Vladislav şi Radu. După inscripţii tombale, istoricii le-au atribuit
lui Voislav şi Vladislav alte morminte decât cel analizat. Pe de altă parte, primul
şi cel mai vechi nume notat în Pomelnicul de la Mănăstirea Argeş e Radu. De
aceea, Constantin Giurescu opina că în mormântul nr. 10 s-ar afla osemintele lui
Radu I, nepotul lui Basarab I. Ipoteza a fost respinsă de Aurelian Sacerdoţeanu pe
considerente de cronologie a ocupării mormintelor. S-a mai constatat că, după
orientarea săpăturii şi gradul de obturare cu moloz, groapa a fost săpată adânc,
capacul de piatră al sarcofagului găsindu-se mult sub nivelul pavimentului
bisericii Argeş I („capela lui Seneslau”). Mormântul a fost pecetluit cu bolovani şi
resturi de la biserica Argeş I pe o grosime de 25 cm, apoi acoperit cu paviment.
Caracteristicile umpluturii exclud deci înhumarea în biserica veche. Protejarea
deosebită, veşmintele bogate, bijuteriile remarcabile şi poziţia central-dreapta în
naos arată reverenţa acordată personajului.
Un alt element de luat în considerare este datarea inventarului de bijuterii.
Potrivit concluziilor lui Georg Schönpflug von Gamsenberg publicate de Ovidiu
Pecican48, paftaua-cetate stilizată din aur a fost opera unui membru al breslei
aurarilor din Sibiu şi dăruită de către suveranii Ludovic cel Mare şi Elisabeta de
Ungaria, înfăţişaţi în efigie în compoziţia artistică. Evident, acest gest ar fi avut
loc cândva după căsătoria cuplului regal (1353).
Din această perspectivă şi suprapunând intervalul temporal stabilit prin
metoda C14, rezultă că decesul a survenit cândva între 1353 şi 1370. Intervalul îl
exclude pe Radu I. De asemenea, se ştie că până în anul 1364 (1361 după Cornel
Bîrsan) în necropolă nu s-a putut face nici o înhumare, biserica fiind în plin pro-
ces de rezidire. Dacă ar fi decedat în acea perioadă, personajul ar fi fost îngropat
la Câmpulung, aşa cum s-a întâmplat cu Ioniţă Basarab şi Nicolae Alexandru,
ambii morţi înainte de finalizarea lucrărilor la noua biserică. Singurul interval
48
În Ovidiu Pecican’s Blog – Imago Mundi & Speculum Historiae, Din nou despre paftaua de la Argeş, 19 mai
2010, on-line pe ovidiupecican.wordpress.com.
31
plauzibil rămas e 1364-1370, când construcţia de la Argeş II era încheiată şi se
efectuau picturile de interior. Un membru al Casei Basarab în vârstă de circa 40
ani mort în deceniul 6 şi înhumat cu daruri primite de la suveranii Ungariei nu
putea fi tânărul Voislav, ci unul dintre fiii lui Ioniţă Basarab menţionat în sintag-
ma „Bazarab Olacus et filii eius”. El trebuie să fi fost trimis în mod cutumiar
ostatic la curtea angevină pentru a marca reconcilierea celor două dinastii. Rea-
propierea fusese negociată prin reprezentanţi: Nicolae Alexandru (asociat de tatăl
său la domnie) şi Demeter Futak, trimisul regelui Ludovic, la începutul domniei
acestuia din urmă (1343-1344). Revenirea în ţară a prinţului AL VA trebuie să fi
avut loc după decesul lui Basarab (1352), când prezenţa unui ostatic drept garan-
ţie nu mai părea necesară, date fiind dovezile de loialitate ale lui Alexandru:
campania comună anti-mongolă din 1345 şi căsătoria sa cu Maria, o membră a
familiei Lackfi.
Judecând însă lucrurile din altă perspectivă, disimularea atentă a mormân-
tului permite o a doua teorie. Poate că sarcofagul nu adăposteşte un membru al
Casei Basarab, ci o rudă îndepărtată, al cărei deces pe teritoriul Valahiei era stân-
jenitor, poate chiar un pericol diplomatic iminent pentru dinastie, dacă locul său
de veci ar fi fost făcut public. El putea fi ori un nobil catolic căzut în dizgraţia
regelui ungar refugiat la rudele sale prin alianţă (vezi căsătoria ardeleană a lui
Tatomir Radu Negru, respectiv informaţia despre retragerea fiilor voievodului
Ladislau Kan în Valahia), ori unul decedat pe neaşteptate în Ţara Românească.
Pe teritoriul ţării ştim că a murit în luptă voievodul Nicolae Lackfi (1368), însă
cronicarul Ioan de Târnave afirma în „Cronica ungurilor” că trupul neînsufleţit a
fost repatriat de învinşi. Tradiţia maghiară afirmă că se odihneşte la Esztergom.
Poate că fratele şi predecesorul său, Andrei Lackfi (iniţiale consistente cu prima
parte a rebusului, A L), să se fi stins şi el aici, în altă împrejurare. El a emis ulti-
mul său act la Alba Iulia sau Vişegrad (Weissenburg, Wyssegrad) în anul 1359,
după care dispare din arhive, iar mormântul său e necunoscut. Ca voievod al
Transilvaniei putea primi daruri regale preţioase şi era înrudit cu domnitorii
români ca frate al domniţei Maria, soţia lui Nicolae Alexandru. În plus, avea
ascendenţă germanică, fiind urmaş al lui Lack de genere Herman. Toate acestea
sunt susţinute de argumente genetice şi de inventarul bijuteriilor, cu excepţia
notabilă a nasturilor blazonaţi de pe tunică.
Sumarizând, vedem cum argumente arheologice, istorice, genetice şi logice
dau cele mai mari şanse de a se odihni în mormântul nr. 10 unui prinţ AL VA
(Aldea Voievod?), fiul lui Ioniţă Basarab, trimis să locuiască la curtea regală din
Buda pentru circa opt ani (1344-1352) şi mort în împrejurări necunoscute cândva
între anii 1364-1370, în timpul domniei lui Vladislav I Vlaicu. Să fi reprezentat
unchiul un potenţial rival la tron înlăturat prin metode neortodoxe de către
nepot? Ar fi un alt motiv posibil pentru evidenta disimulare a mormântului.
32
 Despre nasturii blazonaţi O. Pecican opinează circumspect că „stema de la
Argeş urmează împărţirea scutului şi, măcar în parte, culorile câmpului şi recur-
sul la benzi orizontale după modelul Casei de Anjou. Faptul acesta mă îndeamnă
să cred că ea a aparţinut unui aristocrat vasal al dinaştilor maghiari, fiind mai
probabil un vasal al lui Ludovic (1342-1382)”49. Noi afirmăm că ea reprezintă o
augmentare heraldică născută dintr-un blazon originar în sudul Dunării, acela al
Casei imperiale Şişman. Contemporan cu schimbarea de paradigmă heraldică,
purtătorul de armerii îngropat la Curtea de Argeş în mormântul nr. 10 moştenea
de la tatăl său culorile şişmanide ale câmpului dextru, iar scutul despicat de la un
înaintaş care justifica unirea în jumătate-părţi prin obţinerea titlului de despot,
anexarea unui teritoriu sau căsătorie. De asemenea e logic să admitem că, în
contextul şederii în preajma regelui Ludovic ca garant al loialităţii fratelui său
mai mare, ipoteticul Aldea devenise, potrivit uzanţelor cavalereşti, vasalul regelui,
gest însă insuficient pentru a-i prelua şi blazonul. Cât despre apartenenţa sa la
ritul catolic, disimularea mormântului ne face să credem că e o ipoteză plauzibilă.
Până acum, herbul figurat pe scutul frescei „cavalerul fără cap”, din păcate
astăzi complet ilizibil din cauza vandalizărilor repetate, era considerat cel mai
vechi simbol heraldic al Basarabilor, datat undeva pe la anul 1320. O. Iliescu credea
în 1977 că poate decela o stemă despicată, cu primul cartier fasciat din opt piese.
După datarea cu carbon 14 efectuată anul trecut, stema de pe nasturii descoperiţi
în mormântul 10 este azi a doua cea mai veche variantă a herbului dinastiei
Basarab, întrecând cu numai câţiva ani vârsta primelor monezi cu blazon ale lui
Vladislav I Vlaicu.

4. Monedele lui Vladislav I Vlaicu.

Succesiunea emisiunilor
Datorită inevitabilei monocromii a monedelor emise de Vladislav I (1364-
1377) în Ţara Românească, rămâne un semn de întrebare asupra culorilor reale
purtate de steme. Aşadar, în loc de culori vom descrie numai câmpuri pline sau
câmpuri goale, primele fiind zone embosate iar celelalte, zone în relief.
Potrivit uzanţelor medievale, aversul monedelor prezenta de regulă blazonul
autorităţii emitente, iar reversul o imagine a acestei autorităţi (un simbol cristic,
un sfânt patron, efigia liderului politic, etc.). De pildă regele Ungariei, Ludovic cel
Mare (1342-1382), care datorită longevităţii sale a fost contemporan cu nu mai
puţin de patru voievozi ai Ţării Româneşti (şi suzeran al lor în bună parte din acest
interval), a emis ducaţi (florini) de aur cu blazonul Casei de Anjou-Ungaria pe
avers, iar pe revers imaginea sfântului rege Ladislau.
49
În Ovidiu Pecican’s Blog – Imago Mundi & Speculum Historiae, Paftaua de la Argeş: cca. 1350-1400, 23 martie
2010, on-line pe ovidiupecican.wordpress.com.
33
 Ducat cu blazonul Anjou-Ungaria emis de Ludovic cel Mare (1342-1382)

Într-o perioadă de declin al sistemului monetar bizantin era de aşteptat ca

ducatul unguresc să fi constituit model pentru ducatul muntean, iniţiat, după
dovezile istorice de până acum, de Vladislav I Vlaicu. Neavând însă acces din
motive politice la aurul transilvan, acesta a recurs la argintul bulgăresc (cu urme
de bismut) şi cel sârbesc50. Implicit, a preluat un sistem de greutăţi răspândit în
Balcani, o marcă de argint de-a sa cântărind 210 g şi fiind divizată în 200 ducaţi
de 1,05 g, sau 300 dinari de 0,70 g, sau 600 bani de 0,35 g. Ducaţii de argint ai lui
Vlaicu erau la paritate cu groşii emişi în Bulgaria, Serbia şi Boemia, dar şi cu
ducaţii bizantini (basilikon), toate având ca model groşii veneţieni de secol XIII.
Pe de altă parte, specialiştii au observat că subdiviziunile monetare ale Ţării
Româneşti, dinarii şi banii, „urmează îndeaproape modelul dinarilor şi obolilor
bătuţi de monetăriile regale din Ungaria”51. Această dublă influenţă ilustrează şi
pe plan numismatic îngusta marjă de manevră de care dispunea conducătorul
tânărului stat în geopolitica regională. Trebuie spus că acelaşi curs a fost urmat şi
de voievozii Moldovei, care însă au preluat în întregime blazonul angevin. Mone-
dele tip gros bătute în Moldova odată cu domnia lui Petru Muşat (c.1375-c.1391)
au ca stemă personală pe revers un blazon identic cu cel de pe ducatul lui Ludovic
cel Mare.

4.1. Legătura dintre momentele politice cruciale şi baterea de monedă

Ţinând seama de durata domniei sale de circa 13-14 ani, Vlaicu a desfăşurat
o activitate monetară neobişnuit de bogată. Numismaţii s-au străduit să facă
ordine în multitudinea de emisiuni monetare de ducaţi, dinari şi bani cu grafică
şi legende diverse, stabilind prin numerotare o succesiune a tipurilor şi variante-
lor de monede emise (de exemplu numai din emisiunile sale de dinari au ajuns la
noi nu mai puţin de 21 variante). O adevărată Biblie numismatică autohtonă care
50
Ernest Oberländer-Târnoveanu, Katiuşa Pârvan, Bogdan Constantinescu, Gh. Niculescu şi Migdonia Georgescu,
The early stage of the Wallachian coinage (c.1365-1386) in the light of atomic analyses, articol publicat on-line
pe platforma www.romarcheomet.ro.
51
George Buzdugan, Octavian Luchian, Constantin Oprescu, Monede şi bancnote româneşti, Ed. Sport-Turism,
Bucureşti 1977, pag.XVI. Recent, în articolul numit mai sus, Ernest Oberländer-Târnoveanu anunţa că „în pofida
viziunii general-acceptate, sistemul monetar valah de început nu a constat în trei denominaţii [...], ci numai în
două, ducaţi şi bani. De fapt, aşa-numiţii dinari erau doar ducaţi cu greutate redusă, degradaţi, bătuţi după
reforma monetară dispusă la mijlocul anilor 1370.”
34
centralizează toate informaţiile şi cataloghează descoperirile istorice este volumul
„Monede şi bancnote româneşti”, publicat în anul 1977 de Buzdugan, Luchian şi
Oprescu, la care ne vom referi prescurtat în continuare cu acronimul MBR. Auto-
rii oferă în cuprinsul acestui volum, pe lângă informaţia de bază privind mone-
dele bătute de voievozii români, o cronologie a acestor emisiuni. Sunt numerotate
cu cifre romane tipurile de bani emişi de-a lungul timpului, fără a da însă expli-
caţii privind modul în care s-a determinat succesiunea emisiunilor.
Fără îndoială, analizând atent domniile voievozilor emitenţi de monedă în
lumina informaţiilor anului 2016 şi efectuată de specialişti în domeniu, dar şi din
arii conexe, va duce la reevaluarea succesiunii emisiunilor, implicit a numerotării
propuse de volumul publicat cu 40 de ani în urmă. Aici vom oferi câteva elemente
de reflecţie în acest scop, urmărind pista heraldică.
Ca ipoteză de lucru, excludem existenţa unui număr mare de monetării care
să ştanţeze pe monede semne grafice distinctive (mărci de fabricaţie), aşa cum se
obişnuia în Occidentul medieval. Ţara Românească s-a născut la sfârşitul veacului
al XIII-lea ca stat cu un singur centru de putere şi nu avem date despre existenţa
mai multor monetării. Pornim deci de la ideea că primul emitent de monedă a
înfiinţat şi utilizat o singură monetărie, cea domnească de la Curtea de Argeş52.
De asemenea, este foarte puţin probabil ca un eventual semn al monetăriei să
figureze pe stema personală a domnitorului de pe aversul monedelor. Aceasta ar
fi fost o lipsă de reverenţă de neconceput în epoca feudală. Uzanţa cerea ca orice
fel de marcă să apară în exteriorul scutului heraldic.
În timpul domniei sale, Vlaicu vodă a parcurs câteva etape politice distincte,
foarte probabil oglindite la nivel simbolic şi în emisiunile monetare. Vom trece în
revistă succint aceste etape, subliniind momentele istorice favorabile emiterii de
monedă:
1364-1367, ani de consolidare a puterii, fără activitate politică şi militară
notabilă. Conform datelor istorice, tânărul principat nu e totuşi independent,
având o dublă relaţie de vasalitate: faţă de regatul Ungariei şi de ţaratul
bulgar de Târnovo, condus de unchiul lui Vlaicu, Ioan Alexandru53. Arheologia
arată că monedele aflate în circulaţie în Ţara Românească erau hiperperii
bizantini de aur şi groşii bulgăreşti de argint.
 deoarece omite să jure fidelitate regelui Ludovic cel Mare la urcarea pe tron,
acesta îl declară într-o strigare la oaste (5 ianuarie 1365) „uzurpator” 54;
52
După opinia lui Octavian Iliescu, formulată în op.cit. pag.85, la care ne raliem.
53
O bună parte din rudele prin alianţă ale lui Vladislav I Vlaicu se aflau la sud de Dunăre. Ioan Alexandru fusese
căsătorit cu mătuşa lui Vladislav, Teodora, şi era fratele mai mare al lui Ioan Sraţimir, ţarul de Vidin. La rândul
său, acesta era căsătorit cu Ana, sora voievodului. Alt cumnat al său era ţarul sârb Ştefan IV Uroş, căsătorit cu
cealaltă soră, Anca.
54
Mihai Florin Hasan, op. cit., pag.133. Întrebarea este, uzurpator al voievodului Radu, viitorul său coregent şi
succesor, sau uzurpator, în general, al unui principiu de drept feudal al suzeranului? Potrivit gândirii medievale,
cea de-a doua variantă e mai plauzibilă.
35
  (1365) refuză participarea alături de regele Ludovic la campania antibulgară
menită să creeze un nou Banat la sud de Dunăre; ungurii cuceresc Bădinul şi
iau în captivitate familia imperială; Vladislav contrează: ocupă Severinul şi
iese din blocajul financiar provocat de tăierea legăturilor cu Bădinul aliat
înfiinţând prima monetărie55;
Oportunitate/necesitate de a emite monedă.
 indicii de calmare a relaţiei regelui Ludovic cu Ţara Românească pe baza
status quo-ului56: Vlaicu aprobă trasarea graniţei între Ardeal şi Ţara Româ-
nească; (toamna 1366) regele Ludovic cere din cetatea Orşovei o hotărnicie în
Transilvania din care deducem că „vayvodam nostrum Transalpinum” se afla
în posesia Amlaşului „parte terrarum sub vaivodatu domini Ladislai”; din
context reiese că Ludovic nu controla cetatea cea mai importantă din zonă,
Severinul, care se afla în stăpânirea Ţării Româneşti.
1368, privilegiu comercial dat negustorilor din Braşov (20 ian.) şi contestarea
de către regele Ludovic cel Mare a controlului românesc asupra Severinului.
 are loc un dublu atac: un corp de oaste din vest asupra Severinului şi unul
dinspre Ardeal către Târgovişte; divizându-şi forţele, Vlaicu le respinge pe
ambele cu succes, într-o luptă fiind ucis însuşi conducătorul oastei maghiare,
voievodul Transilvaniei Nicolae Lackfi;
 probabilă activitate diplomatică îndreptată spre Bizanţ: pledoarie pentru o
alianţă militară şi cerere de înfiinţare a celei de-a doua mitropolii;
 impulsionat financiar de ţarul de Târnovo, Vlaicu îi alungă pe unguri din Bădin.
Oportunitate/necesitate de a emite monedă.
1369, Vlaicu contramarchează groşi bulgăreşti cu blazonul Basarab,
probabil pentru plata armatei. Banii proveneau din suma primită pentru
intervenţia sa militară (circa 900.000 groşi de argint).
 donaţie pentru mănăstirea Cutlumuş de la Athos, „ca să-mi fac prin aceasta
pomenire părinţilor domniei mele şi mie, acuma şi în timpurile ce vor urma,
slavă în viaţa de aici şi iertare de păcate în viaţa următoare”- mărturisire de
credinţă ortodoxă;
 obţine de la Ludovic eliberarea lui Ioan Sraţimir şi a surorii sale, desfiinţarea
Banatului Bulgariei, înlocuirea cu suzeranitatea ungară asupra Bădinului;
parte din înţelegere, depune omagiu de vasalitate şi primeşte Făgăraşul; „din
mila lui Dumnezeu şi a regelui Ungariei domn al Ungrovlahiei şi duce al
Făgăraşului”;
 respinge prima incursiune din istorie a turcilor la nord de Dunăre, participă
cu ungurii la campania împotriva ţarului de Târnovo, aliat cu otomanii; ocupă
Dârstor/Silistra;
55
Octavian Iliescu, 1365-1965: şase veacuri de la emiterea celei dintâi monede româneşti, în Buletinul Societăţii
Numismatice Române 96-120 (1948-1972), pag.84.
56
Mihai Florin Hasan, op. cit., pag.133.
36
  permite sosirea episcopului catolic de Oradea (Demeter Futak) şi construirea
a două biserici catolice, una la Argeş şi alta la Târgovişte.
1370, an hotărâtor pentru direcţia confesională a Ţării Româneşti. Patriarhul
de Constantinopol Calist I răspunde favorabil cererilor lui Vlaicu din urmă cu
doi ani.
 (oct.) se înfiinţează mitropolia de Severin condusă de arhiereul Antim (Daniil
Critopol); începe lucrarea monastică a lui Nicodim la Vodiţa şi Tismana;
 Vlaicu refuză propunerea papei Urban V de a se converti/reveni la catolicism;
 Ţara Românească obţine recunoaştere din partea împăratului bizantin Ioan V
Paleologul, care avea disperată nevoie de aliaţi împotriva otomanilor;
Oportunitate de a emite monedă anunţând noua formulă ecleziastică a
ţării (ducaţi, blazon cu 2 grinzi şi semilună, pasăre conturnată-tip I)
1371, situaţia Valahiei ortodoxe a devenit determinantă, moştenind în Balcani
poziţia imperiilor bizantin şi bulgar. Pericolul turcesc a ajuns la Dunăre.
 moare fostul suzeran Ioan Alexandru iar Bulgaria e ocupată de turci; trupele
lui Vlaicu protejează independenţa „oblastiei de Bădin”;
 e posibil ca un corp de oaste român să fi luat parte în bătălia de la Cernomen
(pe râul Mariţa), pierdută de sârbi şi bizantini; Macedonia şi Grecia intră sub
ocupaţie turcească.
Oportunitate de a emite monedă în stil bizantin (ducaţi, cruce canto-
nată cu 4 stele-tip II).
1372, pentru a asigura succesiunea, Vlaicu îl asociază la domnie pe Radu I.
 moare mitropolitul Iachint al Ungrovlahiei; prompt, patriarhul Filotei îl
numeşte în loc pe egumenul Hariton de la Cutlumuş (Athos);
 Vlaicu se intitulează „baron de Făgăraş şi Amlaş” într-un act de donaţie local;
Cei doi voievozi emit monedă comună (ex. bani anepigrafi cu blazon
nou cu grinzi haşurate, cruce cantonată cu 2 stele şi literele slavone V
şi R).
1373-1375, perioadă în care apar consecinţele manifestărilor de independen-
ţă faţă de Ungaria şi papalitate ale voievozilor români. Regele Ludovic inter-
zice importul de sare din Ţara Românească. Embargoul afectează bugetul ţării.
La rândul său, papa Grigore XI scrie episcopilor din Ungaria şi Transilvania,
cerându-le să afurisească „pe toţi locuitorii care vor vinde arme românilor şi
turcilor”.
 (1374) Vlaicu face donaţii personale în sate şi bani către mănăstirea ortodoxă
Vodiţa de lângă Severin, unde Nicolae Iorga a lansat ideea că ar fi şi înmor-
mântat57; boieri refugiaţi în Ardeal răspândesc zvonul că Vlaicu a încheiat o
alianţă cu turcii;
57
„S-ar putea iarăşi ca ţărâna lui să se fi împrăştiat la ruinarea mănăstirii Vodiţa, de lângă Vârciorova, pe care
tot el a făcut-o să se înalţe, pe malul Dunării, dăruindu-i daruri scumpe”, Nicolae Iorga, Istoria românilor în
chipuri şi icoane, Ed. Humanitas, 2012.
37
 (1375) Ţara Românească e atacată de unguri; este pierdută cetatea Severin,
dar nu şi hinterlandul aferent.
1376-1377, Severinul este recucerit. Cândva între 1374 şi 1377 Vladislav I
Vlaicu moare; Radu I rămâne singur „mare voievod şi domn”.
Observăm că există cel puţin cinci momente cruciale ale domniei în care
Vlaicu ar fi putut emite monedă, fie din necesitate economică, fie ca memento al
activităţii militar-politice. Unul este chiar cert: marcarea groşilor bulgăreşti a avut
loc cu ocazia recuperării Bădinului de la unguri. Momente plauzibile ale primei
emisiuni monetare a Valahiei pot fi numai două:
 a doua parte a anului 1365, moment avansat de prof. Octavian Iliescu, în
contextul cuceririi ţaratului de Bădin de către regele Ludovic şi a blocajului
financiar rezultat din stoparea afluxului de groşi bulgăreşti, sau
 iarna dintre 1367-1368, în pregătirea semnării primului privilegiu comer-
cial pentru negustorii saşi din Braşov, după negocierile purtate cu trimisul
regal Dimitrie Lepes şi nevoia urgentă de masă monetară pentru a susţine
balanţa de plăţi şi taxe.
În oricare dintre cele două variante de timp avansate, grafica primei emisi-
uni de monedă trebuie să fi respectat câteva constrângeri de natură politică şi să
expună simbolic câteva idei-forţă specifice tânărului stat carpatin. Emisiunea
trebuie să fi fost dublă, una cu legendă latină, şi una în limba slavonă, Valahia
jucând rolul de placă turnantă între cele două culturi şi adresându-se amândurora.
Ea mai urma să afirme poziţia politică a voievodului emitent, ferm dar subtil, fără
a răni sensibilităţi sau a agrava animozităţi din partea vecinilor, fie ei aliaţi ori
suzerani.
Pentru început să notăm că în acest moment istoric există o asemănare între
blazonul Casei de Anjou-Ungaria de pe monedele lui Ludovic cel Mare şi herbul
Casei Basarab figurat pe cele ale lui Vlaicu, lipsind numai crinii angevini din
câmpul senestru, exact ca pe nasturii de la Argeş. Totuşi credem că asemănarea e
mai degrabă coincidentală şi moştenită. În momentul primei emisiuni monetare,
Vladislav nu era în relaţii apropiate cu regele Ungariei. Lipsa crinilor înseamnă că
nu a avut loc o conferire, iar motivul stemei despicate trebuie căutat în altă parte.
Cea mai incitantă ipoteză este adăugarea heraldică a câmpului plin după dobân-
direa Banatului de Severin de către Basarab I, cândva în preajma anului 1324.
Păstrarea acestui câmp pe stema lui Vlaicu arată potrivit cutumelor heraldice ori
deţinerea în continuare a controlului asupra Severinului, ori cel puţin o pretenţie.
Moneda cu cea mai apropiată grafică de cea a ducatului angevin e, conform
catalogului numismatic MBR, ducatul tip III comun muntean cu legendă latină.
Cât despre ducaţii munteni tip I, indicaţi de prof. Iliescu ca prima emisiune mo-
netară a lui Vlaicu vodă, noi credem că a avut loc într-un alt moment istoric.
38
 În continuare vom oferi o ipoteză mai tentantă privind momentul acestei
emisiuni, moment în care se cerea „trâmbiţarea” unui eveniment politic semnifi-
cativ ce merita cu prisosinţă a fi făcut public într-o cheie simbolică de tip heraldic
şi pe suportul fizic de maximă circulaţie: moneda.

4.2. Propagandă prin simboluri heraldice gravate pe monede

Să privim mai întâi ducatul destinat schimburilor comerciale cu lumea cato-
lică. Macheta ducatului comun muntean tip III, care e în opinia noastră prima
emisiune în ordine cronologică, are o grafică foarte bună58, indicând implicarea
unui meşter iscusit, după toate aparenţele străin, familiarizat cu elementele de
tip heraldic şi corpul de literă gotic al legendei ducatului de aur emis de Ludovic
cel Mare. În plus, regăsim aici aspiraţia spre excelenţă specifică tuturor începu-
turilor. Bătut cândva în intervalul 1365-1368, probabil în noua monetărie de la
Argeş, ducatul din argint are un diametru de 18 mm şi 1,05 g în greutate.
El are pe avers un scut francez despicat având câmpul dextru fasciat din opt
părţi, patru pline şi patru goale, iar câmpul senestru plin. Legenda aversului este:
† M LADIZLAI WAIWODE. Pe revers e figurat un cimier alcătuit dintr-o pasăre
aşezată pe un coif închis de tip cruciat cu lambrechini şi orientare dextră. Pasărea
are capul conturnat spre crucea ieşind de sub aripa semideschisă, pe care pare că
o sărută. Ca legendă avem în continuarea textului de pe avers, numele latin al
ţării: † TRANSALPINI. Citită în întregime, cu monograma M prescurtarea uzuală
pentru MONETA, legenda prezintă „moneda lui Ladislau (Vladislav), voievod al
Ţării de peste munţi”. Această pasăre conturnată şi cruciată desemnată astăzi cu
numele de acvilă valahă, a rămas peste veacuri stema oficială a Ţării Româneşti.

Ducatul „latin” al lui Vladislav I Vlaicu (tip III comun muntean, nr. cat. 14 cf. MBR, foto din MMV)

Element heraldic exterior scutului, cimierul era o construcţie grafică de mare

complexitate ce făcea parte din herbul oricărui cavaler medieval, fiind purtat de
acesta pe coif ca semn distinctiv fie în bătălii reale, fie în turniruri. Pentru a fi cu
adevărat inconfundabil, era necesar să fie inedit. Apariţia lui la Basarabi comportă
exact aceeaşi discuţie ca şi pentru blazonul de pe scut: poate fi pusă pe seama unei
58
Atunci când nu se specifică în mod expres, fotografiile monedelor preluate în studiul de faţă sunt cele expuse în
condiţii grafice deosebite pe portalul de internet Monedele Moldovei şi Valahiei (monederomanesti.cimec.ro),
având ca autori pe Bogdan Costin şi Alexandru Pînzar de la Asociaţia Culturală „Memoria Sucevei”.
39
conferiri din partea suzeranului feudal, sau s-a născut într-un moment necunoscut
din iniţiativa, chiar geniul purtătorului? Ce ştim azi despre acest simbol heraldic?
Szabolcs de Vajay îl plasa cu ani în urmă în panteonul heraldicii maghiare,
considerându-l asemănător păsării totemice Turúl a triburilor nomade arpadiene59.
Heraldistul Tudor-Radu Tiron s-a raliat opiniei lui. Alţi specialişti au venit însă cu
ipoteze diferite. Dan Cernovodeanu afirma că este vorba despre un vultur negru
(aegypius monachus), văzut ulterior ca acvilă aurie (aquila chrisaëtos) specifică
munţilor Carpaţi60. Mai târziu, Ţara Românească a intrat sub influenţa politică a
lui Iancu de Hunedoara, iar pasărea-cimier a fost mult timp, din mândria de a fi
conaţionali cu o personalitate de calibru european, asemuită cu corbul heraldic al
Corvinilor, urmaşi pe linie maternă ai Basarabilor. După aceea, odată cu stin-
gerea dinastiei Basarab, a existat o perioadă în care s-a utilizat simbolul acvilei
bicefale de extracţie bizantină, pentru a se reveni la
acvila simplă în timpurile moderne. Luându-ne după
aspectul excelentei impresiuni de pe ducatul „latin” al lui
Vladislav I Vlaicu, introducem aici o nouă ipoteză: pasă-
rea iniţială era o potârniche cenuşie (Perdix perdix, foto
Wikipedia). Ce argumente susţin ipoteza? Are un corp
solid, aripi ascuţite, gât alungit, cu guler, un cioc uşor
încovoiat, elemente regăsite şi la înaripata de pe reversul
monedei. Acesta ar fi argumentul vizual. Dar există şi un
argument lingvistic: în maghiară potârniche se spune
fogoly, iar fogros/fogoros e numit terenul de vânătoare unde se găseşte această
specie. Românii din Ardeal îi spun şi astăzi potârnichii fugău sau fugle şi o
apreciază pentru „statura semeaţă şi îndârjirea mândră” 61 cu care îşi protejează
puii. Micile păsări erau destinate meselor celor cu sânge albastru, fiind vânate cu
sutele pe domenii întinse, aşa cum era şi Fogoros/Făgăraş. Ştiind că acesta fusese
ţinutul lui Negru Vodă, o potârniche purtată drept cimier era expresia heraldică
cea mai la îndemână pentru a face cunoscut domeniul funciar pe care îl revendica,
sub forma unor arme parlante.
Pentru ca cimierul să aibă valoare de perpetuitate, era necesar ca purtătorul
iniţial să fie şi conducător al Casei dinastice. Era el Radu Tatomir, descălecătorul
făgărăşean de la Câmpulung şi Argeş? Sau fiul Ioniţă Basarab, necredincios
coroanei ungare? Analizând din perspectiva evenimentelor istorice, valoarea de
simbol teritorial a cimierului e întregită de postura păsării, de capul ei conturnat.
59
Tudor-Radu Tiron, At the border of two worlds. Hungarian and Polish Influences upon the Wallachian and
Moldavian Mediaeval Heraldry (fourteenth-sixteenth centuries) in Genealogica & Heraldica. Proceedings of the
XXXth International Congress of Genealogical and Heraldic Sciences, held at Maastricht, 24-28 september
2012, s’Gravenhage, Stichting De Nederlandse Leeuw, 2014, p. 348.
60
Dan Cernovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică în România, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, pag. 43-44.
61
Informaţii preluate de pe site-ul http://vanatoare.info/specii-de-vanat/potarnichea-perdix-perdix/
40
Fiind o pasăre frecvent vânată, potârnichea are obiceiul de a alerga prin faţa
vânătorului, oprindu-se apoi în loc, cu capul întors spre locul de unde vine pri-
mejdia. E o postură specifică, naturală, arătând alerta maximă şi concentrarea
asupra pericolului. Odată acesta identificat, potârnichea poate găsi o strategie de
salvare. Oare nu astfel s-au purtat de-a lungul istoriei şi voievozii Casei Basarab?
Pe monedă, pasărea pare că îşi întoarce capul către o cruce purtată pe spate.
Aceasta a fost interpretată ca o reorientare de factură religioasă, sau către inde-
pendenţă politică. Adrian Homutescu lansează o ipoteză iconoclastă62: la prima
emisiune monetară, crucea de pe reversul dinarului făcea parte din legenda
ducatului ca semn de început († TRANSALPINI), poziţia ei lângă ciocul păsării
fiind doar o interesantă coincidenţă. Rezultatul a fost însă atât de armonios şi
semnificativ, încât a fost preluat de următorii voievozi, astfel crucea devenind
parte integrantă a blazonului Ţării Româneşti. Se prea poate ca iniţial cimierul
voievodului făgărăşean să fi fost doar potârnichea cu cap conturnat, un simbol
puternic în sine, de agerime şi de contemplare a pericolului pe măsură ce se înde-
părtează de el. Explicabil prin contextul în care Negru Vodă a trecut munţii în
1290. El a decis să traverseze Carpaţii după moartea regelui Ladislau IV Cuma-
nul, considerându-se persecutat de noul ocupant al tronului, Andrei III (1290-
1301), care îşi începuse domnia punându-i la respect pe apropiaţii fostului rege.
El intenţiona să confişte domeniile Făgăraş şi Sâmbăta, lucru întâmplat de altfel
anul următor, cele două fiefuri ajungând la suporterul său, Ugrinus Csák. Căzut în
dizgraţie, Tatomir a ales să se îndepărteze, păstrând însă privirea, adică pretenţia,
asupra fostei feude. Postura potârnichei sugerează exact acest eveniment, deci
introducerea ei ca cimier trebuie să-i fi aparţinut chiar descălecătorului şi evident
nici acesta nu este un simbol heraldic de concesie. Tribulaţiile politice ulterioare
s-au manifestat heraldic în producţia de monedă, conducând la apariţia unor
variante noi. Dacă în privinţa scutului vor apărea diverse cadenţări, capul întors
al păsării cruciate, fie ea potârniche, vultur, acvilă sau corb, va persista peste
secole ca simbol heraldic pentru identitatea Ţării Româneşti.
Pe aversul ducatului său, Vladislav Vlaicu utiliza blazonul moştenit de la
predecesorii săi, probabil în continuitate şi cu stema din mormântul nr. 10. Cât
despre capul păsării, era firesc să rămână conturnat. Voievodul şi-a început dom-
nia printr-o relaţie de neîncredere încordată cu regele Ludovic cel Mare, care îi
reproşa într-un mesaj imediat ulterior urcării pe tron că urmează „obiceiurile
rele” ale tatălui său Alexandru. Acesta rupsese relaţiile cu Ungaria nu la multă
vreme după moartea lui Basarab I şi manifestase în mod demonstrativ preferinţa
pentru ortodoxie, înfiinţând mitropolia de la Argeş şi preluând ritualic numele de
botez Nicolae. Ludovic cel Mare, care ca şi Carol Robert înaintea sa avea uneori
62
Adrian Homutescu, Elemente de heraldică românească, articol publicat on-line pe www.romaniancoins.org.
41
satisfacţia să augmenteze blazoanele vasalilor importanţi 63, nu întreţinea astfel de
relaţii relaxate cu voievozii Transalpinei. Similitudinea blazoanelor în epocă era
dată doar de respectarea aceloraşi reguli heraldice.
Elementele de continuitate dinastică sugerate de blazon, legenda sobră şi
absenţa oricărei imagini de domn autocrat care ar fi putut provoca sensibilităţi la
Curtea maghiară pe de o parte, dar şi rebusul complex de arme parlante al pasării
recursante (privind înapoi), pe de cealaltă, ne fac să bănuim că avem aici prima
emisiune monetară a lui Vladislav Vlaicu, simultan concesivă şi temerară, apărută
într-un moment politico-economic bine determinat în timp. Legenda în limba
latină de pe primul său ducat ne convinge totuşi că Vlaicu întrerupsese numai
relaţiile politice cu Ungaria, nu cu întreaga lume catolică, şi nicidecum relaţiile
economice, mai ales cu saşii din Braşov şi Sibiu.
Varianta cu legendă slavonă a ducatului de primă emisiune era destinată
schimburilor comerciale cu lumea ortodoxă. Să îl privim.

Ducatul „slavon” al lui Vladislav I (tip III comun muntean, nr. cat. 17 cf. MBR)

Blazonul de pe avers are fasciile impare pline, însă cu margini îngroşate, iar
cele pare prezintă nişte estetice haşuri în săritoare, care parcă vor să sugereze altă
culoare decât cea a fasciilor pare de pe ducatul latin (verdele Casei Şişman-
Sraţimir?). Câmpul senestru e plin. Scutul este timbrat de un semn minuscul
asemănător unei hermine.
Legenda †IѠANBЛATICЛABOIBOДA (Ioan Vlatislavoivoda) suferă din lipsă
acută de spaţiu. Pentru a câştiga fracţiuni de milimetru, gravorul recurge la
câteva şiretlicuri: foloseşte litera mai îngustă I (iota) în loc de И (ije) în două
locuri, inversează litera Д din BЛAДICЛAB, făcându-ne astfel să o citim mai
degrabă ca T, şi evită dublarea literei B la sfârşitul numelui, continuând cu
OIBOДA. Nici vorbă de spaţiere între cuvinte. De ce s-a ajuns la această criză de
spaţiu? Pentru că era absolut esenţial să fie afişat mai întâi numele hieratic/
teofor IѠAN (Ιωάννης = unsul lui Dumnezeu), pe care numai lumea slavonă îl
63
De exemplu flori de crin Casei Kotromanić din Bosnia, fascii arpadiene conţilor sloveni de Celje (Cilli), sau chiar
întreg blazonul Anjou-Ungaria voievodului maramureşan Dragoş.
42
putea înţelege cu adevărat. El exprimă obârşia nobilă, imperială, asănească, a
emitentului. Implicit, dreptul său divin de a-şi conduce ţara, independent de
aliaţii şi suzeranii săi potenţiali. O asemenea declaraţie de forţă merita renunţa-
rea la nişte spaţiu.
Pe revers apare cimierul descris anterior. În plus faţă de ducatul „latin”, în
câmpul dextru sub pieptul păsării e gravată o stea cu şase raze. Remarcăm calita-
tea artistică deosebită a reprezentării întregului cimier şi posibila semnificaţie
heraldică a stelei, care, dacă ar fi de aur pe fond roşu, ar indica o persoană ilustră
în arme64. Pe de altă parte şi mai aproape de adevăr, steaua cu şase raze este un
simbol solar tradiţional al civilizaţiei carpato-balcanice, gravat în lemn şi piatră
din timpuri imemoriale.
Legenda nu se referă de data aceasta la teritoriu, ca în varianta „latină”, ci
reia numele hieratic IѠAN (Ioan), excelent încadrat în spatele crucii cu picior (fr.
pied-fiché), sugerând o cruce procesională. Tija care pătrunde în spatele păsării
pare astfel să contrazică ipoteza Homutescu la foarte scurt timp după prima apa-
riţie a crucii-semn de început de pe ducatul latin. În continuare avem cuvântul
BЛATI (Vlati), o prescurtare din lipsa de spaţiu cauzată de generoasa reprezen-
tare grafică a cimierului. Însă dacă în loc de BЛATI am citi BЛAXI (Vlahi, prescur-
tare de la Vlahiskoi), ar avea sens o legendă de forma †Ioan (tradus ca domnitor
autocrat) al Valahilor.
Ca realizare artistică, ducatul „slavon” poartă aceeaşi semnătură de calitate a
atelierului care a realizat prima emisiune, dar după unele manierisme observate
meşterul gravor pare a fi altul, de data aceasta unul ancorat în civilizaţia meridio-
nală. Ne întrebăm dacă nu cumva continuitatea dinastică e declarată de această
dată pe filiera sud-dunăreană a Casei imperiale Sraţimir.
La o primă vedere, îngroşarea marginilor la fasciile impare (1-7) şi haşurile
fasciilor pare (2-8) în săritoare tip fretté ar putea fi „citite” ca indicaţii de culoare
avant la lettre, sau o formă primitivă de damaschinare. Totuşi, această modă a
fost introdusă abia în vremea Renaşterii, şi, oricât am dori, haşurile nu pot avea
semnificaţie nici asupra culorii, ştiut fiind că transpunerea cromatică prin haşuri
şi puncte a fost general adoptată abia la sfârşitul veacului al XVII-lea. Credem
însă că o analiză mai atentă a microelementelor grafice dă o serie de indicii asupra
tincturii blazonului purtat de Vlaicu vodă. Mărind de opt ori imaginea scutului de
pe monedă, observăm caracteristici care scapă la prima vedere.

64
L. Foulques-Delanos, op. cit.
43
 Scutul blazonat de pe ducatul „slavon” cu micro-
elemente grafice (inele şi haşuri). Comparaţie cu
nasturele blazonat din mormântul nr. 10

Microanaliza arată că fasciile/grinzile pline, pe lângă îngroşarea marginilor,

au prezentat iniţial şi ele o formă de damaschinare. Cu ajutorul unui poanson, pe
matriţă s-au creat impresiuni circulare al căror negativ e încă vizibil pe fascia nr.
5 şi, poate din eroare, dar perfect prezervate în relieful adâncit, pe câmpul embosat
al fasciei nr. 2. Aceste „inele” alternează, câte două sau câte trei, cu zone haşurate
identice celor din câmpurile embosate. Alinierea lor ne face să credem că nu privim
simple incluziuni de turnare, ci delicate elemente ornamentale şterse de uzura spe-
cifică monedelor, care urmează un şablon clar: în câmpul dextru fasciile impare
au în câmp inele combinate cu haşuri, iar fasciile pare sunt integral haşurate. În
câmpul senestru, cel mai afectat de uzură, observăm o dantelărie complexă care
reia modelul de pe fasciile pline: inele alternând cu haşuri. În opinia noastră,
gravorul a lăsat posterităţii indicii asupra culorilor de pe stema Basarab. Fasciile
impare şi câmpul senestru purtau probabil auriul de pe nasturele blazonat din
mormântul nr. 10, iar fasciile haşurate reprezentau probabil verdele. Aşadar, pe
lângă expresia estetică a talentului de miniaturist al meşterului gravor, avem în
faţă culorile blazonului purtat de Vladislav, care erau, deloc întâmplător, aceleaşi
cu cele ale blazonului din mormântul nr. 10 de la Curtea de Argeş.
Mai putem remarca legenda îndrăzneaţă, afişată de un conducător autocrat,
care ne lasă să înţelegem dubla măsură cu care privea voievodul „publicul” căruia
i se adresa: cuminte faţă de posibilele idiosincrazii ale lumii catolice reprezentată
de regele Ludovic cel Mare şi îndrăzneţ faţă de împăraţii de la sud de Dunăre,
care ştim că în acel moment istoric (1365) nu prezentau pericol politic. Ei înfrun-
tau mari dificultăţi, generate de agresiunea militară ungară (Ioan Sraţimir de
Vidin), respectiv turcească (Ioan Alexandru şi Ioan V Paleologul).
Vladislav I şi-a manifestat dubla autonomie faţă de Ungaria şi Bulgaria prin-
tr-o emisiune monetară inedită. E vorba despre ştanţarea unei contramărci pe o
cantitate de groşi din argint bulgăreşti bătuţi la Târnovo de ţarul Ioan Alexandru,
unchiul său. Când anume să fi avut loc această emisiune? Istoria notează că ţarul
44
de la Târnovo a organizat în cursul anului 1368 o alianţă ortodoxă pentru recupe-
rarea Bădinului. Cetatea dunăreană şi ţinutul aferent intraseră încă din 1365 în
posesia ungurilor, care îi luaseră în captivitate pe membrii familiei imperiale de
aici: ţarul Ioan Sraţimir, ţarina Ana (sora voievodului valah) şi monahia Teofana,
soţia repudiată a ţarului Ioan Alexandru, mătuşa lui Vlaicu. Ulterior, franciscanii
au început o intensă campanie de catolicizare a regiunii, prima victimă fiind chiar
Ioan Sraţimir, ţinut prizonier în cetatea Humnik din Croaţia.
Intervenţia armată asupra Bădinului s-a desfăşurat la finele anului 1368 sau
începutul lui 1369, pe fondul unei răscoale locale împotriva ocupantului. Printr-o
complexă combinaţie diplomatico-financiară care îl includea pe împăratul bizan-
tin aflat în acel moment în detenţia bulgarilor, voievodul român a primit echiva-
lentul a 180.000 florini veneţieni pentru a conduce o campanie militară către
Bădin. Plata s-a făcut în groşi bulgăreşti de Târnovo (circa 900.000 piese). De ce
a fost nevoie de acest stimulent? Ţara Românească tocmai îşi revenea după ce
trupele lui Vlaicu respinseseră cu succes o formidabilă campanie maghiară venită
pe două direcţii, dinspre Severin şi Ardeal. A-ţi apăra ocina era una, dar pentru a
lupta în interesul altcuiva cerea o recompensă atractivă. Intervenţia hotărâtă a
domnitorului nord-dunărean a fost un succes. A fost cucerită cetatea Belogradcik,
Bădinul asediat, iar restul teritoriului rudelor sale, eliberat. Apoi, prin negocieri
diplomatice, cumnatul Ioan Sraţimir era reinstalat pe tron, e drept, sub suzera-
nitate angevină şi lăsându-şi ostatice în Ungaria cele două fiice. Preţul politic
plătit de un Vlaicu învingător pentru eliberarea surorii sale a fost, în mod
paradoxal, destul de mare. El a prestat omagiu de vasalitate către regele Ludovic,
primind în schimb ca feudă Făgăraşul şi acceptarea tacită de a păstra Severinul.

Gros bulgăresc de Târnovo (revers cu imaginea lui Isus Cristos) şi

poziţia blazonului-contramarcă pe un alt exemplar

Contramarca bătută pe groşii bulgăreşti nu avea nici un fel de pretenţie

artistică, înfăţişând simplu, înscris într-un cerc, blazonul Casei domnitoare: scut
în jumătate părţi, dextra fasciată din opt piese, iar senestra plină. Dacă aceşti
bani au fost marcaţi cu prilejul campaniei din 1369 amintite mai sus, aşa cum
bănuim, înseamnă că au fost folosiţi inclusiv la plata oştenilor care îl însoţiseră
45
pe Vlaicu în campanie, urmând a fi utilizaţi ulterior ca monedă de schimb şi pe
teritoriul naţional.
Această improvizaţie monetară are importanţa sa neîndoielnică: confirmă
legătura dintre dinastiile Basarab şi Sraţimir (Asan-Şişman), precum şi implica-
rea lui Vlaicu în treburile politice ale ţarilor bulgari. Marcarea unei monede
străine, mai mult, una emisă de un împărat, fie el unchi şi membru al familiei
extinse, era în fond în epocă privit ca un act de lezmaiestate. El trebuie judecat
pentru dubla sa semnificaţie: necesitate economică şi emancipare politică.
În anul 1369 Vlaicu era deci aliatul regelui Ludovic, pe care îl însoţea în luptă
împotriva fostului său patron politic, ţarul Ioan Alexandru, şi accepta vizita
pastorală a unui episcop catolic subordonat ierarhiei din Ungaria. Se părea că
acesta urma să fie traseul său politic în continuare, iar eforturile diplomatice de
apropiere de Bizanţ erau uitate. Împăratul Ioan V Paleologul însă nu uitase. După
zadarnicul său turneu vest-european în care încercase cu disperare să înjghebeze
o coaliţie antiotomană, beneficiind şi de perioada de reflecţie datorată scurtei sale
detenţii în Bulgaria, vedea în sfârşit în el un personaj interesant, activ şi puternic,
care putea interveni în evoluţia geopolitică a Balcanilor, favorabilă pe moment
expansiunii turceşti. Iată de ce, după numai un an de la acceptarea suzeranităţii
maghiare, Vlaicu punea punct orientării sale politice către Ungaria, transformân-
du-se într-un alt conducător: înfiinţa a doua mitropolie ortodoxă la Severin în
frunte cu kir Antim, impunea o garnizoană valahă în Dârstor/Silistra, strategica
citadelă imperială de la Dunăre, şi se alia cu bizantinii şi sârbii împotriva turcilor.
Probabil această efervescenţă proortodoxă a fost fundalul istoric pentru emiterea
unui ducat cu elemente heraldice noi, care se abăteau de la regulile consacrate.

Ducat tip I Vladislav I cu blazon despicat, două fascii şi semilună

(necatalogat, apărut la o licitaţie internaţională în anul 2013)

El prezintă pe avers un scut francez despicat, câmpul dextru fasciat din

patru părţi cu trăsături îngroşate, fasciile impare haşurate fin în săritoare şi
cele pare libere, iar în câmpul senestru, o semilună conturnată. Scutul e timbrat
de o cruce cu braţe egale, uşor potenţată. Legenda se citeşte +IѠ BЛAДICЛABЪ
BOEBѠДЪ (Io Vladislavă voevodă). Pe revers apare un coif cu cruce pe obrăzar
şi lambrechini, orientat spre senestra, cimierul fiind compus din aceeaşi pasăre
46
recursantă şi o cruce cu braţe egale aşezată în dreptul ciocului. Interesant, pentru
a permite inserarea crucii s-a renunţat la gravarea ultimei litere B din legendă. Pe
revers, în faţa păsării, e figurată o stea cu şase raze. Legenda se citeşte: + IѠANЪ
BЛAДICЛA (+ Ioană Vladisla). Comparativ cu modelul de ducat prezentat mai
devreme, e uşor de observat că grafia acestei emisiuni face mari concesii heraldice.
Timbrarea scutului cu o cruce, schimbarea caracteristicilor câmpului fasciat şi
scrierea legendei cu caractere slavone evocă public un eveniment crucial. Putem
argumenta această schimbare de paradigmă prin reorientarea lui Vladislav, cu
enorme consecinţe pe tărâm religios.
La realizarea machetei pentru această emisiune monetară este puţin
probabil ca gravorul să nu fi înţeles modelul sau să se fi inspirat după un desen
de slabă calitate, ci mai degrabă a aplicat cu bună ştiinţă elemente cu valoare
simbolică nouă, cerute de voievodul însuşi. Pe avers, timbrarea scutului cu o
cruce e un semnal: ne atrage din start atenţia că simbolurile următoare au o
semnificaţie religioasă, întregul scut fiind imaginea Casei lui Dumnezeu. Aceasta
pentru că, privite din punct de vedere heraldic, fasciile câmpului dextru sunt
fanteziste. Jumătate din cele opt fascii au fost subţiate până la linie, rămânând
numai patru, dintre care cele impare sunt încărcate cu o fină haşură în săritoare.
Ştiind că termenului heraldic fascie i se mai spune în limba română şi grindă,
piesă orizontală de rezistenţă, cele două pot simboliza sub aspect religios mitropo-
liile ortodoxe ale Valahiei, a căror funcţionare consolida noua construcţie religi-
oasă a statului român. Semiluna conturnată din câmpul senestru asemănătoare
literei C, mobilă heraldică şi nu marcă a gravorului, e o pictogramă slavonă pe
care epigrafistul George Voica o interpretează ca свет (sfânt)65. Pe de altă parte,
împreună cu o stea sau numai singură, constituia unul din simbolurile principale
ale Bizanţului. Ea întăreşte semnificaţia celor două fascii haşurate. Astfel, scutul
poate fi citit: „două mitropolii ale Ungrovlahiei, fiicele Sfintei Patriarhii de la
Constantinopol”.
Pe revers, orientarea senestră a coifului cruciat cu cimier sub steaua cu şase
raze, indică de asemenea o schimbare de paradigmă politică şi nu fantezii de
machetare. Poate însemna privirea îndreptată spre Răsărit, acolo unde era
pericolul otoman, având în faţă semnul solar al victoriei sau celălalt simbol al
Bizanţului. De asemenea, despre scrierea legendei cu caractere slavone se pot
spune două lucruri importante. Primul, că sprijină în mod elocvent discursul
ortodox al celorlalte elemente heraldice, slavona fiind limba liturgică a ţării. Al
doilea, în locul numelui ţării apare din nou numele voievodului, inclusiv numele
hieratic IѠAN (unsul lui Dumnezeu) discutat mai sus, întărind declaraţia perso-
nală de credinţă şi pe autorul marelui eveniment.
65
George Voica, Hieroglifele din Ţara Loviştei, comunicare ştiinţifică prezentată la al XIV-lea Congres de
Dacologie, Buzău, 2013.
47
 Cu un tată catolic convertit ortodox (Nicolae Alexandru) şi mamă catolică
(Clara Dobokai), lăudat de papă pentru presupusul său zel catolic de tinereţe, de
la urcarea pe tron şi până la dania din 1369 către muntele Athos, teritoriul vene-
rat al Ortodoxiei, confesiunea lui Vladislav I este practic necunoscută. E drept,
alături de mitropolitul Iachint şi întregul sfat domnesc ceruse de la Constantinopol
înfiinţarea unui al doilea scaun metropolitan al ţării, după cel creat la Argeş de
tatăl său. Între timp mama sa, doamna Clara, încurajase permanent prozelitismul
catolic promovat de către călugării franciscani, iar după depunerea omagiului de
vasalitate Vlaicu însuşi acceptase venirea în ţară a unui vicar episcopal itinerant.
Anul 1370, în care Bizanţul a considerat în sfârşit legitime solicitările de până
atunci, s-a dovedit a fi pivotal pentru traseul confesional al Ţării Româneşti.
Este fascinant să urmăreşti evoluţia politică a unui conducător prins între
două mari puteri, Bulgaria şi Ungaria, suzerane în diverse momente istorice, care
izbuteşte prin acţiuni militare şi politice bivalente, dar ferme, să îşi consolideze
autonomia teritorială, economică şi religioasă. Numai înţelegând că emisiunile
sale monetare ilustrează momentele astrale ale evoluţiei statului muntean printre
aceste meandre politice, putem vedea cât anume din standardele heraldicii occi-
dentale pătrunseseră de fapt în grafica oriental-balcanică a Valahiei şi cât era
rodul simbolismului artistic local.
În opinia noastră, o seamă de mobile heraldice aparent nelalocul lor repre-
zentau în epocă adevărate mesaje vizuale, care „vorbeau” tuturor utilizatorilor de
monedă. Susţinem ideea că simbolistica heraldică a jucat pentru Vlaicu un
rol propagandistic, de diseminare publică a unor evenimente contempo-
rane importante pentru tron şi dinastie. Aşa cum vom vedea, la fel a fost şi
pentru o bună parte din succesori săi.
În concluzie, susţinem că emiterea acestei monede cu grafică îngrijită şi
simbo-listică bine ţintită trebuie datată în 1370, anul înfiinţării Mitropoliei
Severinului şi aducerii în ţară a călugărului Nicodim, viitorul sfânt de la Tismana.
În mod evident, nu poate fi prima emisiune monetară a domniei lui Vladislav
Vlaicu, aşa cum susţine Octavian Iliescu. Ca vasal tradiţional al Ungariei, chiar
dacă numai formal, el şi-a bătut primele monede respectând caracteristicile
blazonului moştenit de la bunicul său. Abia după un timp, orientându-se către
alianţa cu puterile balcanice, bulgarii, sârbii şi bizantinii, a făcut trecerea politică
şi culturală la ortodoxie. Stema inedită a voievodului, care va fi reprezentată în
mai multe emisiuni diferite de ducaţi de argint, 19 dintre ele parvenindu-ne până
astăzi66, nu are o semnificaţie heraldică în accepţiune clasică, ci e mărturia unui
moment istoric cu consecinţe durabile la nivelul întregii Ţări Româneşti: Casa
66
E vorba de cele 19 variante ale ducatului tip I de pe platforma „Monedele Moldovei şi Valahiei. O expoziţie
virtuală” (monederomanesti.cimec.ro).
48
domnitoare încheia şovăiala dintre cele două confesiuni şi se orienta ferm către
sprijinirea ortodoxiei, chiar dacă unii din membrii săi, atât bărbaţi, cât şi femei,
se revendicau la nivel personal ca închinători ai Bisericii Romane.

5. Brizuri ale blazonului familial la succesorii lui

Vladislav I Vlaicu
Istoriografia română notează că Vladislav I a fost urmat pe tron de fratele
Radu I (1377-1385), rezultat din căsătoria lui Nicolae Alexandru cu Maria,
membră a familiei Lackfi, care a dat voievozi ai Transilvaniei şi bani ai Croaţiei.
Lipsa de moştenitori a primului l-a făcut în mod firesc eligibil pentru tron pe cel
de-al doilea, cândva între 1374 şi 1377.
Viaţa de succesor aparent a lui Radu putea lua, potrivit moravurilor vremii,
mai multe direcţii: să uneltească pentru răsturnarea domnului în funcţie, să se
călugărească la o mănăstire domnească, dovedind astfel lipsa de ambiţii lumeşti,
să rămână în serviciul rudei sale sau să plece în lumea largă. Din lipsa izvoarelor
istorice, nu ştim exact ce variantă a ales tânărul prinţ. Cea mai bună dovadă că a
fost un subiect loial este chiar domnia lui Vladislav I, plină de momente dificile
pe plan extern, dar desfăşurată pe plan intern fără incidente politice majore.
Radu putea deveni oricând liderul unei partide politice procatolice, apropiate
Ungariei. Dacă ar fi acţionat vreodată în afara cadrului stabilit de domnitor, am fi
aflat din izvoare istorice maghiare. Această loialitate fraternă, destul de neobiş-
nuită în epocă, sugerează chiar absenţa sa temporară din viaţa publică. E posibil
ca la un moment dat după moartea tatălui său, ca gest de renunţare la orice
ambiţie dinastică, să se fi retras la o mănăstire. Un argument ar fi numele straniu
Godon cu care este amintit în 1377 într-un document maghiar, consonant cu
numele monahal Gideon. Pe de altă parte, un scrib din cancelaria maghiară putea
scrie greşit „Godon” în loc de „Rodon”, nume identic fonetic în limba maghiară
cu Radan, apelativ cu care era cunoscut de către diplomaţia veneţiană. Loialitatea
dinastică a lui Radu a fost răsplătită în preajma anului 1372, când Vlaicu l-a
asociat oficial la domnie, asigurând astfel succesiunea la tron în absenţa urma-
şilor direcţi din căsătoria cu domniţa Cherana.
În perioada în care au fost coregenţi, Vladislav şi Radu au emis două tipuri
de monede, dinari şi bani, ambii marcaţi cu elemente heraldice. Dinarii emişi în
comun sunt importanţi din două motive. Variantele de machetare, una având
numele lui Vladislav pe avers, cealaltă cu numele lui Radu, ne arată mai întâi
cum raporturile de putere dintre cei doi s-au schimbat în intervalul 1372-1377,
când primul ceda întâietatea din motive ce ţin probabil de şubrezirea sănătăţii,
iar în al doilea rând observăm apariţia în câmpul senestru al stemei Basarabilor a
primei forme de cadenţare heraldică.

49
 Prima variantă (tip I a) a monedelor emise în comun este un dinar care are
pe aversul dedicat lui Vlaicu un scut francez încadrat într-un cerc perlat. Pe scu-
tul despicat apare în câmpul dextru alternanţa obişnuită a celor opt fascii, patru
pline şi patru adâncite, iar în câmpul senestru găsim noutatea absolută, o mono-
gramă Θ ( ) destul de greu lizibilă pe exemplarul care ne-a parvenit. Legenda
e scrisă în slavonă, † IѠ BЛAДICЛABA BOEBД (Io Vladislava voevd). Reversul
lui Radu ne prezintă coiful cu cimier orientat spre dextra, crucea patée din faţa
păsării recursante pare din nou să sprijine ipoteza Homutescu a semnului de
început, iar legenda este † IѠ PAДOVЛA (Io Radoula), cu P inversat.

Dinar tip Ia (avers Vladislav, revers Radu) cu monogramă Θ în câmpul senestru (nr. cat. 33 cf. MBR, foto MBR)

Nu am găsit o imagine a variantei cu preeminenţa lui Radu (tip I), dar MBR
(nr. cat. 37) ne asigură că blazonul are aceeaşi monogramă Θ în câmpul senestru,
singura deosebire constând în legendă: pe avers † IѠ PAДOVЛOC BOEBѠДA (Io
Radoulos voevoda), iar pe revers † IѠ BЛAДICЛAB (Io Vladislav). În schimb
avem dovada materială că Radu era un personaj înţelept şi practic: monetăria a
fost obligată să reştanţeze o cantitate de dinari tip I a) Vlaicu-Radu, adăugând
numelui PAДOVЛA pe revers un scurt BOEB, deşi din lipsă de spaţiu ultima
literă e bătută iconoclastic peste capul conturnat al păsării (nr. cat. 34 cf. MBR).
Modificarea făcea o evidentă economie de argint, deoarece înlocuia o nouă şi
necesară emisiune monetară avându-l pe Radu la timonă. Probabil că, din
deferenţă, s-a procedat la această operaţiune de contramarcare numai după
moartea lui Vlaicu. Cu alte cuvinte, aceasta ar putea fi prima sa emisiune mone-
tară în calitate de „singur stăpânitor”.
Cât despre bani emişi în comun, ne-a parvenit o singură variantă, anepi-
grafă. Macheta este grosolană, cu detalii mai greu descifrabile. Aversul are o com-
poziţie heraldică simplă, elegantă şi plină de simbolism: cruce ancorată can-
tonată de 2 stele şi de monogramele slavone P (Radu), respectiv B (Vladislav).
Pe revers avem o reprezentare heraldică ceva mai elaborată, cu un scut înclinat
aproape de orizontală, ţinut în gheare de pasărea recursantă care sprijină pe
spate o cruce potenţată cu picior fiché.
Scutul e despicat, câmpul dextru fasciat din patru cu grinzile impare pline,
cele pare haşurate în săritoare (fretté) iar câmpul senestru plin. În partea dextră,
în faţa păsării schematic gravate, apar suprapuse două sigle dificil de interpretat.
50
Ele nu repetă simboluri de pe avers, deci pot fi ori mărci de fabricaţie, ori mobile
heraldice reprezentându-i pe cei doi voievozi. Cea de deasupra aduce cu un Θ, iar
cealaltă cu un C sau└┘. Nici una nu seamănă cu mărcile de fabricaţie folosite în
epocă, deci ar trebui să îi reprezinte pe Radu şi Vlaicu.

Ban Radu I asociat cu Vladislav I (avers cu monograme P şi B cantonate), revers cu sigle (nr. cat. 39 cf. MBR)

Reţinem câteva aspecte: asemănarea intenţionaţă a crucii cantonate de două

stele şi două monograme cu prestigioasa emblemă imperială a Paleologilor (cruce
can-tonată de patru monograme B), reluarea simbolisticii aparţinând ducatului
tip I Vlaicu, cele „două mitropolii” citite mai sus având aici înţelesul de „doi
voievozi”, şi nu în ultimul rând reîntâlnirea cu monograma Θ văzută pe tipul I a)
Vlaicu-Radu. Mesajul vizual transmis de mica monedă indică mândria domni-
torilor de a aparţine elitei civilizaţiei bizantine şi marea încredere pe care o aveau
cei doi voievozi în puterea ţării lor, în pofida atacurilor militare, economice şi
confesionale venite din partea maghiarilor.
Radu I a fost şi el consecvent în a-şi afirma prin monedă ascendenţa, între-
buinţând stema Basarabilor pe cele două versiuni de dinari care ne-au parvenit
de la el. Primul în ordinea inventarierii propuse de MBR, dinarul tip I Radu,
introduce o serie de mobile heraldice interesante în câmpul senestru. În emisi-
unile acestea, cel mai des în câmpul senestru apare simbolul Θ. Alte sigle sunt
crinul, o floare cu două petale aducând cu monograma ϒ (iota) şi un arc fără
săgeată (poate o reprezentare mai stângace a simbolului Θ).

Dinarii lui Radu I (tip I). Numai prima variantă apare pe monede cu legenda scrisă cu caractere slavone, restul
numai pe monede cu legendă latină (nr. cat. 52, 46, 50, 51 cf. MBR)

Toate aceste mobile mai puţin utilizate sunt figurate pe aversul unor emisi-
uni având legendă latină. Această exclusivitate interesantă ar trebui să aibă o
51
semnificaţie în sine, legată poate de spaţiul de circulaţie al monedelor. Nici măcar
în acest caz particular nu credem că semnele ar putea reprezenta mărci de mone-
tărie. Ele trebuie să fie tot simboluri legate de momente politice despre care nu
ne-au parvenit informaţii.
Genealogistul Octavian Lecca ne atrăgea atenţia cu peste un secol în urmă că
între membrii unei familii nobile româneşti au existat mereu modificări, unele
radicale, ale însemnelor de tip heraldic, „chiar de la tată la fiu”67. Ţinând cont că
în lumea medievală blazoanele vorbeau despre personajele care le purtau, alte-
rarea acestora era justificată de nevoia de individualizare, de etapele biografice
parcurse sau, aşa cum a procedat Vlaicu, de momente istorice ce meritau a fi
publicate spre aducere aminte. De acolo şi până la inscripţionarea pe materialul
cu cea mai largă circulaţie din ţară, moneda, era doar un pas.
Bănuim că rezultat al unor astfel de evoluţii în biografie trebuie să fi fost
emisiunea lui Radu I de dinari tip II (cu cavaler), având o machetă grafică de tip
occidental, nemaiîntâlnită până aici.

Dinar tip II Radu I (tipul cu cavaler), legendă latină (nr. cat. 72 cf. MBR)

Pe avers e gravat pentru prima dată herbul complet al Casei Basarab: scut
blazonat, coif şi cimier, compoziţie grafică realizată în mod corect din punct de
vedere al proporţiilor heraldice. Emitentul e figurat pe revers în picioare, îmbră-
cat în armură de cavaler, cu lance în mâna dreaptă şi scut cu blazon Basarab în
mâna stângă. Armeriile de pe avers, legenda latină care se citeşte pe ambele feţe
†MONЄTA RADOWI TRANSALPINI şi silueta zveltă de pe revers sunt detalii ce
arată apariţia în monetăria Ţării Româneşti, la Argeş sau la noua monetărie de la
Severin, a unui meşter gravor care se conforma regulilor de blazonare ale cavale-
rismului apusean. Dar mai cu seamă oglindea dorinţa domnitorului Radu de a fi
perceput într-un anumit fel într-un moment bine definit din cariera sa politică,
moment pe care vom încerca să îl identificăm, precum şi disponibilitatea sa de a
investi în această imagine.
Această gură de aer vest-european într-o ţară devotată de două generaţii
relaţiei balcano-bizantine este consistentă cu una din puţinele informaţii istorice
67
Octav-George Lecca, Familiile boereşti române. Istoric şi genealogie, Ed. Minerva, Bucureşti 1899, p.XLIII.
52
pe care le avem despre Radu I, notate pe scurt în „Cronaca Carrarese” a fraţilor
Gatari68: „(MCCCLXXVII) A fost prin urmare în părţile Ungariei o mare bătălie
purtată de sfânta maiestate regele Ludovic cu Radan, principele Bulgariei,
schismaticul; adică au fost câte patruzeci de mii de oameni de fiecare parte şi fu
mare ucidere de schismatici şi creştini, dar mai mult de schismatici, şi fu cât pe
aci ca regele să fie învins, pentru că Senioria dăduse necredincioşilor zece mii
de armuri pentru cai, iar cei zece mii astfel înarmaţi şarjară către persoana
regelui Ludovic şi fură aproape să îl prindă; dar ajutorul lui Dumnezeu se făcu
simţit şi dădu puterea şi victoria regelui Ludovic, astfel încât schismaticii fură
risipiţi şi mulţi au fost ucişi şi prinşi; despre această victorie regele Ungariei i-a
scris domnului din Padova, căci era sigur că fiecare victorie de-a sa îl va bucura”
(trad. noastră din limba italiană).
Textul ne informează că în anul 1377 regele Ludovic cel Mare a efectuat o
expediţie militară în părţile Ungariei (poate în Transilvania, poate în Banatul de
Severin) pentru a-l supune pe Radan schismaticul. Nu e deloc surprinzător că se
face o legătură între Radu şi Bulgaria. Probabil acesta păstrase controlul asupra
Bădinului, stabilit de facto în vremea fratelui său. Mai greu de crezut este că acest
atac a avut loc chiar în 1377, an în care Ludovic era absorbit de o cruciadă anti-
lituaniană în Galiţia şi Lodomeria. Este drept că şi anul 1382 aduce informaţii
despre lupte purtate de unguri atât în Lodomeria, cât şi în Ţara Românească, deci
o strategie similară de luptă pe două fronturi se putea petrece şi cinci ani mai
devreme. Oricum, Radu se pregătise din vreme pentru eventualitatea unui atac,
cumpărând armuri veneţiene pentru 10.000 cai de luptă, o probabilă exagerare
ce nu micşorează meritul voievodului de a gândi, comanda şi plăti echiparea unui
corp de cavalerie grea, ca forţă de şoc strategică. Costul achiziţiei trebuie să fi fost
uriaş, comparabil cu echiparea unui regiment de tancuri în zilele noastre, dar
momentul era bine ales.
Mai întâi voievodul Radu I a profitat de una din rarele perioade în care
Veneţia se afla în raporturi excelente cu aliaţii bizantini ai românilor şi proaste cu
adversarii lor unguri. Apoi a avut resursele diplomatice pentru a intra în negoci-
eri cu Signoria, probabil cu concursul rudelor sale bosniace. Casa Kotromanić din
Bosnia întreţinea legături strânse cu veneţienii, iar Radu era unchiul reginei
Doroteea de Vidin, soţia regelui Tvrtko I. De asemenea, el însuşi se pare că era
căsătorit cu o prinţesă Kotromanić, despre care însă cunoaştem foarte puţin. Toate
aceste relaţii ar fi fost însă inutile dacă nu ar fi avut în vistierie argintul necesar
tranzacţiei.
68
L. A. Muratori, Giosue Carducci, Vittorio Fiorini, Rerum italicarum scriptores: raccolta degli storici italiani
dal cinquecento al millecin-quecento, vol.XVII, pag.145 (text din Cronaca Carraese a fraţilor Gatari), digitizată de
Internet Archive în anul 2011.
53
 După spusele lui Gatari, şarja cavaleriei grele române
echipată în cel mai clasic stil apusean fusese aproape să
îl captureze pe însuşi regele. Deşi cronicarul descrie
flatant un rezultat favorabil acestuia, consecinţele nu au
fost deloc majore. Poate că scopul campaniei fusese acela
de a recupera Severinul, regele bizuindu-se pe scăderea
capacităţii de luptă a românilor după moartea lui Vlaicu.
În scrisoarea către aliatul său din Padova prezentată de
istoricul din Carrara în analele sale, regele Ludovic nu
înşira decât succesele cruciadei din Lodomeria, trecând
sub tăcere cele petrecute în Ţara Românească. Luând în
considerare emisiunea de dinari cu crin angevin (nr. cat.
46 în MBR) a lui Radu, credem că tot ce a obţinut regele
a fost un omagiu pentru Făgăraş şi Severin. Un rezultat
minuscul, care nu l-a mulţumit din moment ce a lansat o a doua campanie în anul
1382. (foto: forma şi culorile steagului de luptă al Casei de Anjou-Ungaria –
sursa: „Cronica pictată de la Viena”, on-line pe Wikipedia).
Ecoul încleştării epice dintre cruciaţii care luptau sub baniera regelui maghiar
şi formidabila cavalerie valahă se pare că a ajuns tot în acea perioadă la Gelre şi
Bershammar, de unde prezenţa în armoriale, la sfârşitul listei marilor vasali ai
regatului, a acelui Her Raeskin Scoonavaer sau Raczek de Vleskovic Derslawiz
cu blazon despicat şi fasciat. Modelul heraldic trebuie să fi fost remarcat la ina-
mic de vreun cavaler polonez sau ceh participant la luptă de partea cruciaţilor,
care să îl fi transmis mai departe lui Claes Heinenszoon, alături de numele
posesorului în pronunţia specifică limbii informatorului: Raczek sau Radek.
Însemnul heraldic trebuie să fi fost vizibil de departe, cel mai probabil fiind un
drapel de luptă. Dacă ar fi făcut parte din trofeul obţinut de Ioniţă Basarab în
„bătălia celor 4 zile” din 1330, aşa cum presupunem noi, acel steag-relicvă purta
în el un simbolism aparte, fiind dovada vie a strălucitei victorii din trecut împo-
triva ungurilor şi un element de maximă importanţă pentru însufleţirea trupelor
române în bătălie.

Probabilul steag de luptă (lance dextră) al lui Radu I din 1377.

O piesă din trofeul angevin capturat de Basarab I în 1330?

Din perspectiva lui Radu, putem specula că dinarul cu cavaler tip II fusese
emis pentru a acoperi marea tranzacţie de arme cu Veneţia. Dacă e aşa, atunci
54
acea emisiune a fost prima în ordine cronologică, iar emisiunile de dinari tip I
sunt ulterioare anului 1377. Analizând statistic monedele voievodului descoperite
până în prezent, constatăm că în MBR sunt catalogate 28 de variante ale primului
tip de dinari. Dintre acestea, 17 au sigla Θ (60 % din cazuri), 6 prezintă crini, 3
sunt marcate cu arcul fără săgeată, iar câte una cu semnul ϒ şi câmp plin. Din cele
23 variante expuse de portalul on-line „Monedele Moldovei şi Valahiei. O expozi-
ţie virtuală” (prescurtat în continuare în textul nostru MMV) un număr de 18
poartă în poziţie senestră sigla Θ, adică în peste trei sferturi din cazuri. Alte două
sunt cadenţate cu crin, iar litera ϒ, arcul fără săgeată şi câmpul liber apar în câte o
variantă singulară de emisiune. Ţinând cont că Θ apărea şi în monede comune
ale lui Radu şi Vlaicu, este evident că avem de-a face aici cu prima formă de
brizură în blazonul Basarabilor.
Ce putem spune despre această mobilă heraldică? Privit de aproape pe o
monedă bine imprimată, simbolul seamănă izbitor cu una din pictogramele
incizate în evul mediu pe pietrele tombale şi de hotar din Ţara Loviştei69,
interpretată de prof. George Voica ca fiind simbolul Maicii Domnului70. Singura
deosebire ar fi poziţia rotită la 90˚ spre dreapta de pe monede. Simbolul mai aduce
şi cu un ε (epsilon) înscris într-un oval, cu Ѡ (omega) din numele hieratic IѠAN,
rotit de asemenea la 90˚spre dreapta, sau cu o formă stilizată de semilună ce
aminteşte de iconoclastul ducat tip I Vlaicu. Cel mai probabil, această brizură e
un simbol religios, însă mai degrabă Θ, monogramă pentru Θεος/ Dumnezeu.

Monograma Θ de pe dinarul tip I Radu în comparaţie cu pictograma „Maica Domnului” din Ţara Loviştei

În concluzie, la Radu I se pare că avem de-a face cu o decizie având resorturi

heraldice, de individualizare plină de emfază a celui ce se intitula inclusiv pe unii
ducaţi bătuţi în timpul domniei sale, nu doar voievod, ci Io Radu, mare voievod.
Din păcate, la urcarea pe tron era deja un om matur, mai aproape de sfârşitul
vieţii decât de începutul ei. Dacă ar fi avut o domnie mai îndelungată, datorită
caracterului său integru, a performanţei administrative şi a relevanţei politice şi
militare în această parte de lume, cel numit de cronicarul carrarez „Radano,
prinzipe di Bulgaria, infidele”71 iar de către unul german din aceeaşi perioadă
69
Ţara Loviştei este o depresiune de 200 kmp situată în Carpaţii Meridionali, existând ca microregiune istorică
din timpuri imemoriale, centru al cnezatului lui Seneslau şi, după unele păreri, locul bătăliei de la Posada.
70
George Voica, op. cit.
71
În Cronaca Carrarese a lui Galeazzo şi Bartolomeo Gatari. Se pare că Radu, principe al Bulgariei, necredincios,
păstrase preeminenţa lui Vladislav I asupra ţaratului de Bădin, iar ca principe de rit ortodox apărea ca necredin-
cios în ochii Europei catolice.
55
„Pankraz der Weise” 72, ar fi fost în mod cert cunoscut în istoriografia română
drept Radu cel Mare. Azi însă, în mare parte datorită erorii făcute de cei care au
întocmit Pomelnicul mănăstirii Tismana, Radu I e numit uneori şi Radu Negru,
fiind confundat fără argumente istorice cu descălecătorul de ţară Tatomir. Chiar
şi această confuzie arată uriaşul prestigiu de care s-a bucurat Radu cel Înţelept în
ţara sa, marcându-i decisiv istoria, deşi a condus-o ca singur stăpânitor ceva mai
puţin de un deceniu, „din pricina scurtimii vieţii” 73. El a fost şi un patron al Orto-
doxiei, ctitorind biserica domnească de la Argeş şi patru celebre mănăstiri, focare
de spiritualitate şi cultură românească: Tismana, Cozia, Cotmeana şi Govora. Cât
despre simbolul Θ, avem de-a face cu o cadenţare în toată puterea cuvântului,
aderând însă mai degrabă la principii religioase decât heraldice.

6. Urmaşii lui Radu I. Inter arma silent musæ

Din cele două căsătorii contractate, Radu I cel Înţelept a avut probabil patru
fii care au atins maturitatea: Dan, Mircea, Aldea şi Staico. Doi dintre ei i-au
succedat la tron. Primul a fost Dan I, având ca mamă pe doamna Ana. Celălalt,
Mircea I, era fiul Calinichiei. Ei sunt trunchiurile celor două viitoare ramuri
rivale ale Basarabilor: Dăneştii şi Drăculeştii.
Remarcabil este că Dan I (1383-1386), în domnia sa de aproape patru ani
în care l-a avut pentru o perioadă necunoscută asociat la tron pe fratele său, a fost
membrul dinastic care a bătut în exclusivitate monedă cu legendă slavonă.
Aceasta este dovada limpede a fermei orientări religioase a Ţării Româneşti. Cât
despre cea politică, ştim că s-a împotrivit atât ungurilor, cât şi bulgarilor, fiind
asasinat în timpul unei campanii împotriva ţarului Şişman, aparent la instigarea
acestuia. Între timp a avut răgazul necesar să simplifice sistemul monetar al ţării,
reducând emisiunile monetare la două mari categorii de monedă: ducat (derivat
din fostul dinar) şi ban. E posibil totuşi ca meritul reorganizării monetare să nu
fie în întregime al său.
Pe stema cu care şi-a marcat ducaţii, pe lângă cele patru grinzi din câmpul
dextru, Dan I a preluat în câmpul senestru brizura tatălui, acea interesantă
monogramă Θ interpretată de noi ca simbol divin. Această cadenţare a fost păs-
trată şi într-una din cele două variante de monedă emisă în comun cu fratele
Mircea.
72
Pankraz cel Înţelept, numit aşa în cronica lui Eberhard Windeck, Cartea împăratului Sigismund, scrisă între
1430-39. Numele derivă din calitatea lui Radu de ban al Severinului (Ban Rad = Pankraz), iar onorantul epitet
atestă prestigiul său european. În aceeaşi cronică, manifestând aceeaşi predilecţie de contopire a numelui cu titlul,
este amintit şi Mircea voievod sub forma Merzeweidan.
73
Remarca fiului său, voievodul Dan I, făcută în actul de danie către Tismana din 3 oct. 1385 (DRH, vol. I, doc. 7,
pag. 21).
56
 Ducat Dan I (nr. cat. 83 cf. MBR) şi Mircea I (necatalogat), legende slavone

Semn de continuitate dinastică, şi Mircea a emis o serie de ducaţi purtând în

câmpul senestru un semn foarte asemănător monogramei paterne, probabil
cândva la începutul domniei. Pentru cadenţarea blazonului, el a schimbat ordinea
fasciilor, păstrând simbolul Θ. Persistenţa acestei mobile heraldice ne conduce la
ideea că ea trebuie să fi avut o semnificaţie puternică pentru cele două generaţii
de Basarabi. Protecţia divină părea foarte necesară într-o perioadă în care Europa
era afectată de inundaţii catastrofale, epidemii de ciumă, foamete, pe un fond de
răcire accentuată a climei, toate aceste evenimente privite de populaţia vremii ca
o apropiere a sfârşitului lumii.
Într-o domnie de numai patru ani, varietatea de monedă emisă de Dan I este
de-a dreptul extraordinară. Catalogul MBR din 1977 a avut acces limitat la colec-
ţiile particulare din străinătate, iar cele autohtone fuseseră anihilate de autorită-
ţile comuniste. De aceea au inventariat materialul din colecţiile de stat, găsind
numai nouă variante de ducaţi. Cinci purtau în câmpul senestru simbolul Θ, iar
patru monograma Ѡ (omega). Acum, după 40 ani, având accesul limitat doar de
gradul de răspândire a informaţiei, contemplăm imaginea reală a tezaurului mone-
tar lăsat în urmă de fondatorul liniei dinastice a Dăneştilor. Surpriza constă în
existenţa a cel puţin 44 de variante ale ducatului muntean de argint, aduse în faţa
publicului larg de portalul MMV. Numărul mare de emisiuni în vremea lui Dan nu
indică neapărat un aflux important de masă monetară, ci mai degrabă cantităţi
mici de monedă la intervale scurte. Emiterea constantă de monedă era necesară
pe piaţă, titlul de argint din monede putea fi manipulat în scădere, iar voievodul
nu făcea decât să se conformeze în primul caz şi să profite în cel de-al doilea. La
Dan I blazonul de pe aversul ducaţilor identificaţi până astăzi poartă sigla Θ în 26
(59 %) de cazuri, Ѡ (provenit de la hieraticul IѠAN sau de la pictograma Maica
Domnului) pentru 14 variante (32 %), iar litera K în restul de 4 (9 %).
Ce putem spune despre brizurile celor doi fii ai lui Radu I? Ţinând cont de
intervalul scurt al domniei lui Dan I şi de intervalul necunoscut petrecut în aso-
ciere cu Mircea, apreciem că primul nu a avut răgazul necesar pentru a-şi stabili
propria cadenţare a blazonului. Această opţiune a fost numai la îndemâna lui
Mircea cel Bătrân, hărăzit cu o îndelungată şedere pe tron, chiar dacă întreruptă
57
timp de doi ani de tânărul Vlad, fiul lui Dan. În consecinţă, sunt indicii că alege-
rea ambelor variante de brizură de pe ducaţii bătuţi de Dan I (simbolurile Ѡ şi
K), cu legenda slavonă +IW ДANOV BOEBOДA, a aparţinut lui Mircea, care tre-
buie să fi avut încă din primii ani ai domniei fratelui său, pe lângă alte atribuţii,
conducerea monetăriei domneşti. Dovadă stă brizura din scutul singurei emisiuni
de ducaţi bătută de cei doi ca voievozi asociaţi şi descrisă de autorii catalogului
numismatic din 197774.
Moneda are pe avers un scut despicat cu câmpul dextru fasciat cu patru
grinzi, iar în câmpul senestru monograma K, a cărei semnificaţie o putem desluşi
în câteva feluri. Este fie iniţiala rangului emitenţilor (rege/voievod, în slavonă
Κраљ/Κнез), fie aminteşte de un eveniment militar important precum ocuparea
cetăţii dunărene Licostomo/Chilia75 (gr. Κελλια = grânarele). O a treia variantă
ar fi numeralul slavon 20, al cărui posibil înţeles contemporan emisiunii nu îl
ştim. Pe revers apare coiful cu cruce potenţată şi cimier cu pasăre, având în faţă
aceeaşi monogramă ca pe blazon. Legenda îl prezintă pe avers pe Mircea, nu pe
Dan, cum ne-am fi aşteptat dacă s-ar respecta ordinea precedenţei la tron. Inver-
sarea indică nu atât preeminenţa politică a lui Mircea, cât controlul acestuia
asupra monetăriei. Iar dacă e vorba despre obţinerea controlului asupra cetăţii
Chilia, legenda combinată cu monograma nu face decât să glorifice pe autorul
acestei reuşite.

Ducat tip I Dan I - Mircea I: legenda avers † IѠ (MIP)ЪЧA BOIBOДA, revers † IѠ ДANOV BOIBOД
(nr. cat. 91 cf. MBR)

Începând cu Mircea cel Bătrân (1386-1395, 1397-1418), voievodul care a

emis o cantitate uriaşă de monedă (118 serii de ducaţi şi 5 de bani catalogate în
MBR, 82 de ducaţi şi 7 de bani pe portalul MMV), devine dificil de interpretat
semnificaţia monogramelor, poate cu notabila excepţie a emisiunilor având în
câmpul senestru iniţiala , bătută mai frecvent inversat, sub forma , asemă-
nătoare vechiului Ѡ din timpul domniei comune cu Dan I. De fapt, nici măcar
aici. A doua variantă este atât de comună, încât ne întrebăm dacă nu cumva
forma este cea gravată din greşeală invers (!). Aceste două variante de brizură
74
George Buzdugan, Octavian Luchian, Constantin Oprescu, op. cit, pag.18.
75
Cucerirea cetăţii Chilia de la genovezi (care o numeau Licostomo) a avut loc în mod sigur un succes al lui Mircea
cel Bătrân, dar nu ştim dacă înainte sau după decesul fratelui său în 1386.
58
apar numai pe ducaţii având legenda scrisă cu caractere latine, ceea ce ne con-
duce la ideea că brizura heraldică preferată a lui Mircea a fost simbolul Ѡ.

Brizura lui Mircea pe un ducat tip I comun muntean cu legendă latină (nr.cat. 131 şi 143 cf. MBR)

Pe monedele cu legendă slavonă brizurile sunt mai multe. În ordinea frec-

venţei, găsim monogramele (28%), K (12%), П (12%), (7%), Θ (6%), (6%),
ᴐᴄ (semilună dublă sau un K stilizat, 4%) şi Ч (3%). Câmpul plin al blazonului
clasic al Basarabilor apare în 17% din cazuri, iar pentru restul variantelor (5%)
monedele sunt fie ilizibile, fie marcate cu un simbol aparent întâmplător. Autorii
articolului din Wikipedia despre Mircea cel Bătrân opinează referitor la monedele
sale că „pe fiecare dintre acestea, pe lângă legenda obişnuită, era trecută câte o
literă, pentru a putea identifica meşterul monetar care le-a bătut” 76. Acest lucru
e plauzibil dacă ne referim la monogramele bătute în afara scutului, dar nu la cele
din câmpul blazonului, din motivul menţionat anterior: ar fi fost o dovadă de
ireverenţă faţă de domnitor şi simbolurile Casei Basarab.
Spre deosebire de fratele său, dovezile numismatice arată că Mircea s-a
recuplat parţial cu lumea occidentală pentru a contracara presiunea otomană.
Aceasta se intensificase după ce turcii îi învinseseră pe sârbi în prima bătălie de
la Câmpia Mierlei (1389) şi tânărul sultan Baiazid luase locul tatălui său Murad I,
cel ucis în luptă de eroul sârb Miloş Obilić. Din perspectivă heraldică, apar câteva
aspecte demne de notat. Sub Mircea cel Bătrân vedem cum câmpul dextru fasciat
începe prin a modifica alternanţa de grinzi pline-goale cu unele goale-pline, ordine
identică blazonului Raeskin de Scoonavaer din armorialul Gelre. Mai mult,
câmpul fasciat începe să prezinte un număr fluctuant de grinzi, între 3 şi 5. Graba
sau nepriceperea, lipsa de cunoştinţe heraldice a gravorilor, a determinat la multe
emisiuni inversarea celor două câmpuri, dextra apărând din ce în ce mai adesea
plină sau ocupată de câte o mobilă inedită, de pildă o stea cu cinci colţuri, iar
senestra fasciată cu trei sau patru grinzi. Observăm aceste modificări radicale pe
aversul ducaţilor desemnaţi pe platforma MMV ca tip II b. La aceste emisiuni,
herbul complet al Basarabilor compus din scut, coif de turnir cu lambrechini şi
cimierul-pasăre recursantă către o cruce patée, e înconjurat de o legendă eliptică
având litere mixte, inegale ca font şi mărime.
76
Vezi https://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_cel_Bătrân.
59
1. Ducat Mircea (tip II b cu efigie): avers cu efigia voievodului, revers cu blazon clasic Basarab (nr. cat. 196 cf. MBR)
2. Ducat Mircea (tip II b cu efigie): stea în câmpul dextru şi câmpul senestru fasciat din opt (nr. cat. 200 cf. MBR)
3. Ducat Mircea asociat cu Mihail (tip II c): câmp dextru cu monogramă П culcată, câmp senestru cu patru grinzi
(nr. cat. 214 cf. MBR) şi, exemplu de continuitate,
4. Ducat Mihail I, câmp dextru cu monogramă П culcată, câmp senestru cu patru grinzi (nr. cat. 225 cf. MBR).

Fiul şi asociatul lui Mircea, Mihail I (1418-1420), a continuat în scurta-i

domnie să bată monedă, folosind steaua cu cinci colţuri din emisiunile de ducaţi
tip II b ai tatălui său, dar şi semnul asemănător unui П culcat spre dreapta.
Fiecare din aceste mobile heraldice aparent inedite are posibile rădăcini în trecut.
De pildă, steaua cu cinci colţuri poate proveni din frumoasa stea cu şase raze
figurată exterior blazonului, în faţa coifului, pe ducaţii tip I şi III ai lui Vladislav
Vlaicu. „Scăunelul” cu picioarele orientate spre exteriorul scutului poate fi la
rândul său o semilună schematic gravată, originând în mobila heraldică de pe
ducatul tip I Vladislav. Mizăm în ambele cazuri pe continuitatea elementelor
heraldice deja înrădăcinate, datorate folosirii vechilor monede drept model, conti-
nuitate involuntar ascunsă de scăderea priceperii meşterilor gravori din monetărie.
Fiul lui Dan I care a întrerupt domnia lui Mircea pentru ceva mai puţin de
doi ani, Vlad I (1395-1397), numit pe nedrept „Uzurpatorul” de istoriografia
românească77, a fost primul voievod care a recunoscut suzeranitatea otomană. El
a ocupat tronul cu ajutor militar moldoveano-polon, profitând de rezultatul
bătăliei de la Rovine dintre Mircea şi Baiazid (17 mai 1395). După un număr uriaş
de victime de ambele părţi, turcii s-au retras la sud de Dunăre, însă voievodul
pierdea sprijinul unui număr considerabil de boieri, fiind nevoit să se retragă pe
domeniul său din Ardeal pentru a se regrupa. Atunci s-a născut în istoria Ţării
Româneşti concurenţa pentru tron între cele două partide dinastice, Dăneştii şi
Drăculeştii, un adevărat Război al Rozelor balcanic, cu consecinţe din cele mai
negative pentru ţară.
Odată ajuns domnitor, Vlad a avut şi el ambiţia să bată monedă. Catalogul
MBR a descris şase serii de ducaţi în care blazonul Basarabilor e gravat schematic
77
Ca fiu legitim al lui Dan I, Vlad era potrivit dreptului succesoral valah un urmaş la tron perfect legal. Se poate
afirma că Mircea a fost uzurpatorul de fapt, ţinând cont de obiceiul domnitorilor de a-şi asocia fiii la tron spre
finalul vieţii. Probabil că Dan I nu a avut răgazul necesar exercitării acestei prerogative din cauza morţii prema-
ture. Pe de altă parte, în prima parte a domniei lui Mircea, un jupan Vlad figura printre membrii de frunte ai
Sfatului domnesc, posibil semn că fratele lui Dan deţinea întreaga autoritate, îşi ţinea rudele aproape şi nu
resimţea prezenţa nepotului ca pe o ameninţare.
60
cu trei sau patru grinzi, fie în câmpul drept, fie în cel stâng. Nu lipsesc însă
monogramele: K apare în trei cazuri, atât în interiorul, cât şi în exteriorul scutului
(în două dintre ele în oglindă), în două, iar o singură dată simbolul X,
asemănător unei cruci cu braţe semi-ancorate aşezată în saltire. Primele două
sunt sigle folosite de monetărie în timpul domniilor lui Dan I şi Mircea, aşadar
prezenţa lor sugerează continuitate în activitatea monetară.

Ducatul-unicat Vlad I: câmp dextru, cruce în saltire, câmp senestru, trei grinzi;
pe revers, monograma K în oglindă în faţa cimierului cu pasăre conturnată (nr. cat. 93 cf. MBR)

Vlad s-a grăbit să îşi declare prin monedă poziţia voievodală obţinută,
individualizarea sa prin brizură a blazonului nefiind o preocupare primordială.
Probabil că ulterior şi-a pus această problemă, rezolvarea fiind introducerea unui
simbol interesant, floral sau cristic, pentru care putem găsi şi o explicaţie istorică.
În interpretarea prof. George Voica amintit în legătură cu pictogramele medie-
vale descoperite în Ţara Loviştei, X reprezenta simbolul biruinţei. Din această
perspectivă, emisiunea monetară unicat putea să „publice” apărarea cu succes a
tronului în vara anului 1396, când unchiul încerca să îşi înlocuiască nepotul cu
ajutor transilvănean. Într-o altă cheie de interpretare, acelaşi semn poate fi o
formă de invocare divină pentru noroc şi prosperitate, aşa cum credem că era şi
Θ, precedenta monogramă discutată.
Tudor-Radu Tiron a analizat sigiliul mare al lui Vlad I şi a descoperit patru
mici blazoane decorând ariile unghiulare dintre lobii chenarului gotic în care este
figurată stema de stat, pasărea conturnată purtând în spate o cruce. În aceste
zone, cu ochiul liber se observă doar conturul în relief al unor mici scuturi fran-
ceze. Fireşte, conţinutul lor s-a relevat prin studiul microscopic. Oricum, este de
remarcat că incizia a trei grinzi sau fascii pe un scut de 4 mm trebuie să fi fost o
provocare chiar şi pentru cel mai bun gravor miniaturist din epocă! Conform
observaţiilor dr. Tiron, suprafeţele gravate respective includ varianta clasică a
blazonului Basarab, „despicat, cu prima jumătate având trei fascii (ori fasciat de
şase piese), iar a doua jumătate liberă” 78.
De ce e importantă această descoperire? Pentru că se înfăţişează aici, fie el
oricât de minuscul, singurul blazon al dinastiei Basarab imprimat în ceară. Demn

Tudor-Radu Tiron, At the border of two worlds. Hungarian and Polish Influences upon the Wallachian and
78

Moldavian Mediaeval Heraldry (fourteenth-sixteenth centuries), p. 523.

61
de notat e fără îndoială şi faptul că această piesă de sfragistică este primul mare
sigiliu domnesc păstrat cu legenda în limba slavonă. Date fiind circum-stanţele
politice, sigiliul lui Vlad a fost făurit cel mai probabil în anul 1395 într-un atelier
moldovean al voievodului Ştefan I Muşat, având drept model cert din punct de
vedere grafic sigiliul lui Mircea cel Bătrân, care însă afişa o legendă cu caractere
latine.

Sigiliul mare al lui Vlad I şi poziţia blazoanelor identificate de Tudor-Radu Tiron

7. Blazoane voievodale diferite de stema Basarabilor

În afară de Ioniţă Basarab şi asumarea armeriilor învinsului Carol Robert,
despre care am discutat deja, primul membru al dinastiei despre care putem
opina că a avut un blazon personal diferit de cel al familiei e chiar misteriosul
voievod înhumat în mormântul nr. 10 de la Argeş. Imaginea acestei reprezentări
heraldice se găseşte sculptată pe peretele vestic al pietrei tombale şi se blazonează
scut cu o cruce potenţată-ancorată având un nod pătrat la intersecţia braţelor,
bordură plină. N. Constantinescu se alătură ipotezei lui Pavel Chihaia privind
funcţionalitatea de masă cultică a acestei piese, instalată în naos pe o poziţie
centrală-sud-estică, „lipită cu latura neprelucrată de stâlpul SE, apropiat” 79.

În pofida trecerii timpului şi a alterării lespedei de mormânt, în interiorul

acestui pătrat se mai pot desluşi urmele unei împletituri geometrice peste care
este gravată o siglă asemănătoare unui Я (ia) sau o formă stilizată a monogramei
chirilice medievale A. Cât despre cruce, ea seamănă cu un model grecesc patée-
moline, destinat a fi purtat pe piept de către arhimandriţi (engolpion).
79
N. Constantinescu, Curtea de Argeş în trecut şi astăzi: interes ştiinţific internaţional vs. confuzii şi impostură
autohtonă - Vestigiile din biserica domnească Sf. Nicolae în trei ipostaze, publicat în revista Argesis. Studii şi
comunicări. Seria istorie, Tom XXIV, Ed. Ordessos, Piteşti 2015, pag. 27.
62
 Prinţul AL...: cruce potenţată-ancorată cu nod pătrat în centru, bordură plină.
Pentru comparaţie, cruce pectorală grecească de arhimandrit

Cel mai probabil, blazonul aminteşte că defunctul descris de monograma A

de pe cruce, consistentă cu rebusul AL VA de pe inel, a fost în timpul vieţii luptă-
tor cruciat împotriva păgânilor. Atât fratele anonim al lui Nicolae Alexandru, cât
şi Andrei Lackfi, pe atunci voievod al Transilvaniei, au putut lua parte la campa-
niile din 1343-45 purtate împotriva tătarilor din Moldova. Monograma slavonă şi
forma de cruce greacă îl recomandă totuşi pe primul ca cel mai probabil ocupant
al mormântului.
În continuare revenim la stema de pe sigiliul mic al lui Mircea I cel
Bătrân. Azi ştim că voievodul a folosit cel puţin într-o împrejurare oficială un
blazon personal inedit, complet diferit de linia generală a stemei Basarabilor.
Există o întreagă discuţie a specialiştilor în privinţa originii acestui herb, care se
regăseşte gravat pe sigiliul folosit la autentificarea tratatului de alianţă încheiat
cu Vladislav II Jagiello, regele Poloniei şi Lituaniei, în anul 1411.

Sigiliul mic cu leu rampant al lui Mircea cel Bătrân, posibilă concesie heraldică
de la Sigismund de Luxemburg. Alăturat, blazonul din Armorialul de la Constanz

Pe un scut cu şeful uşor trilobat e reprezentat un animal heraldic, destul de

greu de identificat datorită slabei impresiuni în ceară, cel mai probabil un leu
rampant80, înconjurat de legenda lizibilă † IѠ MHPЧA BEЛHKA BOEBOДA (Io
Mircea Mare Voievod). Prezenţa leului rampant e consistentă cu informaţia dată
de Ulrich von Richental în armorialul de la Constanz (1411-1418) referitoare la
80
Tudor-Radu Tiron se alătură lui Dan Cernovodeanu pentru a pune capăt controverselor asupra naturii bestiei
heraldice de pe sigiliu, în articolul său Heraldica domnească şi boierească munteană la cumpăna veacurilor al
XIV-lea – al XV-lea, revista Istros, XIX, 2013, Brăila, p.528-529.
63
acel Herczog dispott in der meren Walachy, reprezentat la Conciliu de
Thobermur/Dragomir. Acelaşi blazon a fost prezentat mai târziu ca aparţinând
unei Wallachia minor în armorialul din 1580 al lui Martin Schrot şi Adam Berg.
O posibilă origine a acestei embleme neobişnuite este leul heraldic al Casei
de Luxemburg, al cărui reprezentant de pe tronul Ungariei, regele Sigismund
(1387-1437), a fost suzeranul lui Mircea pentru fiefurile româneşti din Ardeal şi
pentru Banatul de Severin. El ar fi putut să îi confere acest blazon personal într-
unul din momentele istorice în care cei doi s-au intersectat: cu ocazia semnării
tratatului de alianţă de la Braşov (1395), înainte de cruciada încheiată cu
dezastrul de la Nicopole (1396) şi cu ocazia ultimei lor întrevederi, cea de la
Severin (1406).
Cel mai favorabil moment pentru o astfel de efuziune de tip cavaleresc din
partea regelui a survenit în prima împrejurare menţionată. La 7 martie 1395
Mircea semna un document care prevedea alăturarea sa, de bunăvoie şi indepen-
dent de orice presiune, la demersurile viitoare ale regelui Sigismund care ar fi dus
la atacarea Imperiului Otoman şi a sateliţilor acestuia. Voivodul promitea spriji-
nul său total, militar şi logistic, de-a lungul Dunării şi în Dobrogea, precum şi
contribuţia Ţării Româneşti la apărarea teritoriilor, cetăţilor, porturilor şi trecă-
torilor ce aveau să fie cucerite de armatele creştine. Acestea, în condiţiile în care
regele însuşi urma să conducă expediţiile respective, adică era o promisiune
făcută la nivel personal ce semăna foarte mult cu omagiul militar depus de vasal
către suzeran. Nu ar fi fost deloc deplasat în acest context ca Sigismund să fi
replicat la acest gest cu un altul, cu aceeaşi valoare personală: acordarea unei
concesii heraldice, poate chiar sub forma fizică a unui inel-signet gravat cu
blazonul Casei Limburg (leu rampant roşu pe scut de argint), trunchiul genea-
logic din care provenea linia dinastică de Luxemburg.
Mircea a înţeles gestul regelui ca pe o legătură cu caracter personal, folosind
leul numai pe sigiliul său privat şi niciodată pe cel mare, al ţării, sau pe vreuna
din seriile de monede emise. Afişarea animalului heraldic cu ocazia soliei sale din
1418 către Conciliul de la Constanz avea o semnificaţie bine ţintită. Era o lovitură
de imagine propriu-zisă, menită să îi amintească împăratului Sigismund de
vechile lor legături de comuniune cavalerească într-un moment dificil al relaţiei
bilaterale, în care aceste legături păreau de domeniul trecutului. Fără îndoială, în
epocă povestea momentului cavaleresc desfăşurat la nivel înalt la Braşov trebuie
să fi cutreierat curţile nobiliare, ajungând în final şi la Richental, care l-a
imortalizat conştiincios în armorialul său.
De la voievodul Dan II (1420-1431), fiul lui Dan I, ne-au parvenit cinci
variante de ducaţi de argint bătuţi cu blazon clasic (trei variante) şi câmpuri
64
inversate (două variante), descrise de C. Moisil, O. Iliescu şi Elena Isăcescu81, dar
şi două serii de bani de bilon care prezintă pe un scut francez timbrat de o
coroană heraldică o mobilă nouă, o cruce descrisă ca ancorată în catalogul MBR.

Dan II: Ban anepigraf din bilon blazonat cu cruce ancorată şi scut timbrat cu coroană

La o primă vedere, putem bănui că aceste monede divizionare dintr-un aliaj

de slabă calitate argint-cupru (bilon) au fost comandate de Dan II în străinătate.
Simbolul specific ordinelor cruciate care se revendicau de la Ierusalim ne con-
duce către monetăria Transilvaniei de la Sibiu, care era condusă pe atunci de
Nikolaus Redwitz, şeful cavalerilor teutoni din Ungaria. De altfel, moneda a fost
iniţial atribuită de numismatul maghiar László Réthy acestui personaj proemi-
nent care se bucura de încrederea regelui Sigismund şi care, în intervalul 1429-
1435, a îndeplinit pentru regatul maghiar funcţii militar-administrative impor-
tante: căpitan şi mai apoi Ban de Severin82, comite al monetăriei voievodale de la
Sibiu („camararum monete regalis Cibiniensis comes”) şi comite al ocnelor de
sare din Transilvania.
Situaţia istorică este însă mai complexă. Silueta gravată pe aversul banilor de
bilon nu poate fi perceptorul comanderiei teutone din Ungaria. Acolo e figurat un
domnitor purtător de sceptru şi glob cruciger, nu un cavaler-călugăr care
renunţase la posesiunile sale lumeşti pentru a lupta cu necredincioşii şi a-şi
asigura viaţa veşnică. În plus, scutul de pe revers e timbrat de o coroană, simbol
al suveranităţii, pe care teutonii de la Severin nu o aveau. Dacă am stabilit acest
adevăr, de ce apare totuşi stema cruciată pe o monedă valahă? Propunem două
posibile explicaţii.
Prima se leagă de contextul istoric în care şi-a desfăşurat agitata domnie fiul
cel mic al lui Dan I. El a urcat pe tron cu ajutorul sultanului Mehmed Celebi, pe
care l-a însoţit în campania sa din nordul Dunării desfăşurată în 1420. Sigismund
de Luxemburg fiind ocupat cu husiţii din Boemia, voievodul primea suzeranitatea
81
Octavian Iliescu, Ducaţi necunoscuţi emişi de doi voievozi ai Ţării Româneşti în secolul al XV-lea, în Buletinul
Societăţii Numismatice Române, Anul 77-79 (1983-1985), pag.260 (on-line pe portalul www.snr-1903.ro).
82
Un banat reocupat de maghiari în 1419, după moartea voievodului Mihail I, dar care nu cuprindea hinterland-ul
cetăţii Severinului (judeţul Mehedinţi de astăzi), ci corespundea mai degrabă jumătăţii de sud a Banatului
românesc actual (judeţele Caraş-Severin şi Timiş).
65
şi binecuvântarea regelui ungar cu ocazia armistiţiului pe care acesta l-a încheiat
cu turcii. În octombrie 1422, voievodul îi solicita împăratului sprijin pentru păs-
trarea tronului abia luat, anunţându-se pentru prima dată ca pavăză a creştinătăţii
în faţa agresiunii turceşti şi, în contextul reînnoirii privilegiilor comerciale către
negustorii braşoveni, cerea permisiunea de a bate monedă. Interesat de prezenţa
unui nou luptător în alianţa sa antiotomană, Sigismund i-a aprobat cererile
(monetăria abia în 1424) şi l-a însărcinat pe Filippo Scolari, comite de Timiş şi şef
militar al frontierei sud-estice a Ungariei, să îi ofere ajutor domnitorului român.
Cei doi, împreună cu prinţul Frujin, ultimul pretendent la tronul Bulgariei şi
viitor comite de Timiş, au izbutit să înfrângă armatele otomane în cel puţin trei
ocazii (1425). Victoriile nu i-au securizat însă lui Dan II domnia, pe care a conti-
nuat să şi-o dispute cu vărul Radu II, zis Praznaglava. După moartea florentinu-
lui Scolari în 1426, voievodul a mai provocat puterea turcească în două rânduri,
ultima oară participând alături de Sigismund şi Frujin la asediul cetăţii sârbeşti
Golubaţ în 1428. Cu acest prilej a făcut dovada calităţilor sale militare deosebite,
şi-a asigurat respectul suzeranului său şi aproape trei ani de pace din partea
imperiului otoman. Deja Dan devenise un pion important al frontului antioto-
man pus în operă de împărat. Prin fortificarea cetăţilor de pe linia Dunării şi
preconizata aducere a cavalerilor teutoni în Banatul de Severin se contura o
formă defensivă de cruciadă europeană, iar fluviul începea să funcţioneze ca
frontieră între Creştinătate şi Islam.
Nu e exclus ca în aceste împrejurări politice voievodul să îşi fi asumat din
proprie iniţiativă blazonul cruciat, simbol al dedicării sale pentru cauza creştină-
tăţii. Dacă e aşa, atunci prezenţa lui Nikolaus von Redwitz e doar o coincidenţă,
iar la Dan II avem parte din nou de „publicarea” pe monede a unui eveniment
cardinal din viaţa unui voievod al Valahiei: ralierea la cruciada promovată de
Sigismund. Cercetătoarele Elena Isăcescu şi Ana-Maria Velter spun că aceste
monede au fost destinate circulaţiei în Banatul de Severin, după obţinerea drep-
tului regalian de a bate monedă în cadrul convenţiei comerciale ungaro-valahe83.
Aceasta înseamnă că mesajul vizual era destinat cu precădere supuşilor Coroanei
ungare, pentru a-i sensibiliza şi totodată asigura cu privire la intensitatea angaja-
mentului antiotoman al lui Dan voievod.
A doua posibilă explicaţie se leagă de marea influenţă politică avută de
Redwitz în regiune şi de prezumţia că a avut totuşi de-a face cu emiterea acestor
serii monetare începând cu anul 1429, când a preluat conducerea monetăriei de
la Sibiu. Portalul MMV a inventariat nu mai puţin de 24 variante ale banului din
bilon. Dacă avem în vedere perioada scurtă de timp, de numai un an şi jumătate,
83
Octavian Iliescu, op.cit, pag.261 (on-line pe portalul www.snr-1903.ro).
66
scursă de la instalarea comandantului teuton în regiune şi decesul lui Dan II,
pare verosimilă şi varianta concesionării parţiale către monetăria transilvană a
baterii acestei monede, fie în contul unei datorii, de exemplu plata mercenarilor
sibieni care îi asigurau permanent protecţia începând cu anul 1426, fie sub forma
unei producţii comune de monedă cu drept de circulaţie în ambele ţări, ca urmare
a aplicării continue a convenţiei monetare încheiate cu regele Sigismund. Voievo-
dul român ar fi fost astfel titularul emisiunii fără a fi implicat direct în baterea
monedei, iar ideea de a folosi blazonul cruciat pe revers putea aparţine şefului
teuton al monetăriei.
E totuşi greu de crezut că Dan ar fi renunţat cu largheţe la un privilegiu
regalian atât de important. Dovadă stă conflictul economic declanşat în epocă.
Prin punerea în circulaţie a unei cantităţi foarte mari de bani cu valoare scăzută,
Dan i-a determinat pe negustorii saşi din Braşov să protesteze către rege,
refuzând chiar demonstrativ să mai folosească în tranzacţii vreo monedă de-a lui.
Dacă emitentul ar fi fost Redwitz, probabil că saşii nu s-ar fi manifestat atât de
drastic. În plus, forma crucii diferă substanţial de cele gravate pe monedele
contemporane emise de ordinul teuton în Prusia (cruce latină simplă înscrisă în
scut francez). În ciuda embargoului financiar, monetăria pare să fi continuat
baterea banului din bilon şi câţiva ani după moartea prematură a voievodului,
chiar până în timpul domniei lui Vlad II Dracul. Lucru interesant, crucea timbrată
de coroană a fost folosit şi pe monedele din Moldova nu mult timp după aceea, în
bilon şi in argint, de către voievodul Petru III Aron (1451-1452 şi 1454-1457).
Demn de menţionat, Dan II a autentificat privilegiul acordat negustorilor
braşoveni în anul 1423 cu un sigiliu mic, purtat probabil pe un inel-signet. El
înfăţişa busturile afrontate a două personaje încoronate, o siluetă feminină la
dextra şi una masculină la senestra, plus o legendă
slavonă ilizibilă84. O compoziţie heraldică similară
a apărut prima dată pe o pecete mijlocie a lui
Mircea cel Bătrân (1403) şi va continua să fie
folosită de voievozi, evoluând treptat în ceea ce V.
A. Urechia numea pecete „Nova plantatio”. Nu e
greu de presupus pe cine ar putea reprezenta cele
două siluete de pe sigiliul lui Dan II. Bănuiala se
opreşte asupra părinţilor voievodului, Dan I şi
Maria Brancovici.

După domnia chinuită a lui Alexandru Aldea (1431-1436), de la care nu ni s-a

păstrat nici o formă de blazon, un alt fiu natural al lui Mircea cel Bătrân a ocupat
84
Imagine preluată de pe excelentul blog al Mariei Roşu, Istorie povestită (asztrorege.blogspot.ro/2010/11/dan-
voievod-i.html).
67
tronul Valahiei: Vlad II Dracul (1436-1442 şi 1443-1447). Pretendent oficial
la domnie şi păstrat de regele Sigismund ca variantă de rezervă pentru cazul în
care Dan II ar fi cedat presiunii turceşti, Vlad nu a reuşit să ocupe poziţia părin-
telui său nici la moartea vărului Dănesc, căci Sfatul ţării l-a ales domn pe mai vârst-
nicul Aldea. În compensaţie, Vlad a fost oficial recunoscut în 1431 la Nürnberg cu
titlul de domnitor al Valahiei Transalpine, numit cavaler în Ordinul Dragonului
(înfiinţat în 1408) şi a primit sarcina de a organiza în Ardeal apărarea flancului
estic al regatului maghiar. El urma să aştepte un moment mai prielnic pentru a
intra în ţară ca voievod. De aceea, în perioada 1431-1436 a avut reşedinţa la Sighi-
şoara, unde şi-a creat printre altele propria monetărie, emiţând monedă care a
circulat în Ardeal şi ţările învecinate. Supranumele Dracul/Draco e legat de imagi-
nea dragonului, ştiut fiind că membrii expuneau însemnul heraldic ale Ordinului
pe piept sau pe umăr.

Reversul banului cu dragon bătut de Vlad Dracul la Sighişoara (schiţa din mijloc e preluată din MBR)

Vlad II a fost un exemplu tipic de cavaler medieval mândru şi războinic. În

pofida relaţiei privilegiate avute cu regele Sigismund şi alţi membri proeminenţi
ai Dragonului (Vladislav Iagello, Ştefan Lazarevici, Filippo Scolari, Ştibor de
Ştiboricz), el a urmat o agendă politică proprie, care în câteva rânduri s-a opus
net statutelor Ordinului şi viziunii suzeranului său. Se pare că a privit lipsa de
sprijin pentru ocuparea tronului în anul 1431 ca afront de neiertat şi niciodată nu
s-a simţit îndeajuns de satisfăcut cu compensaţiile primite de la rege.
Astfel, la numai un an după depunerea jurământului de Dragon, care
presupunea lupta împotriva turcilor şi protejarea creştinilor, Vlad a fost acuzat de
un gest incredibil: că ar fi ghidat personal o trupă otomană către cetatea Severin,
pe care aceştia în final au cucerit-o, ucigând întreaga garnizoană a teutonilor.
Preceptorul Redwitz a supravieţuit atacului şi s-a refugiat la vest în cetatea
Caransebeş, pe care n-a mai părăsit-o niciodată până la retragerea definitivă a
ordinului teutonic din Banat (1435). Pentru presupusa participare la expediţie,
Vlad a fost exclus câţiva ani mai târziu din Ordinul Dragonului. Înainte de
excludere însă, în acel an 1436 în care murea (aparent de boală, nu în luptă)
rivalul Alexandru Aldea, el obţinea poziţia de voievod al Transalpinei cu acordul
68
regelui Sigismund, dar şi cu sprijinul tacit al sultanului Murad II. După moartea
în decembrie 1437 a suzeranului său direct, domnitorul s-a simţit şi el absolvit de
jurământul de Dragon, orientându-se către o politică a interesului naţional, demnă
de mândra intitulaţie din anul 1440: „Eu cel în Hristos Dumnezeu binecredin-
ciosul, bine cinstitorul şi de Hristos iubitorul şi unsul lui Dumnezeu şi singur
stăpânitor, Io Vlad, voievod şi domn a toată ţara Ungrovlahiei, stăpânind şi
până la Marea cea Mare şi stăpânind şi în părţile ungureşti, herţeg al Amlaşului
şi Făgăraşului” 85.
O politică independentă presupunea în acel moment istoric o apropiere pru-
dentă de puterea turcească. Din acel punct a început conflictul dintre Vlad şi
Iancu de Hunedoara, conducătorul militar al coaliţiei antiotomane din Europa,
soldată cu gesturi de ostilitate făţişă, precum campania-fulger din Ardealul de
sud în care Vlad i-a însoţit pe turci (1438). Ca răspuns, Iancu, numit în epocă şi
făcătorul de regi, l-a alungat de pe tron, înlocuindu-l cu Basarab II (1442). După
reinstalarea sa, negociată de turci şi unguri, Vlad a schimbat tabăra şi s-a alăturat
alianţei antiotomane. Şi-a păstrat însă independenţa de acţiune, refuzând să ia
parte personal în 1444 la campania cruciată a regelui Vladislav şi a lui Iancu, con-
siderând-o ca fiind fără sorţi de izbândă. “Turcul merge la vânătoare cu mai
mulţi oameni decât ai strâns domnia ta pentru bătălie” – i-ar fi reproşat Vlad cu
amărăciune lui Iancu. A contribuit totuşi cu un corp consistent de oaste, pus sub
ordinele fiului său adolescent, Mircea. Armata mult prea mică a creştinătăţii a
fost într-adevăr anihilată de turci lângă Varna, iar tânărul rege maghiar şi-a pier-
dut viaţa. Vlad a crezut mai mult în proiectul burgundo-papal din anul următor,
alăturând din nou cei 5000 de călăreţi campaniei cruciate a cavalerului Walerand
de Wavrin. A repurtat un succes important, ocupând cetatea strategică Giurgiu,
pierdută anterior de Dan II.
E foarte posibil ca domnia zbuciumată să nu-i fi permis răgazul de a mai
emite şi alt tip de monedă în afară de bani din bilon86, privându-ne astfel de răs-
punsul la întrebarea dacă cel supranumit Draco a folosit vreodată ca armerii
personale blazonul clasic al Basarabilor sau şi-a păstrat dragonul până la sfârşitul
abrupt al vieţii. Cu sau fără dragon pe piept, el a fost ucis în 1447 lângă satul
Bălteni de un grup de boieri condus de vornicul Albu, care complota cu Iancu de
Hunedoara.

85
Documenta Romaniæ Historica, seria B Ţara Românească, vol. I, doc. 91, pag. 157-159.
86
La 3 iulie 1443, după ce luase din nou tronul, Vlad II scria pârgarilor din Braşov că limita ieşirea monedei de
argint din ţară până “când îmi vor ieşi ducaţii cei noi”, cf. Ioan Bogdan, Relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi
Ungaria, Bucureşţi, 1902, p.52, doc. XLIX. Nu ne-a parvenit până astăzi vreun exemplar din această emisiune
anunţată.
69
 Basarab II (1442-1443) a fost fiul bravului voievod şi ostaş Dan II. El s-a
format timp de un deceniu ca tânăr prinţ la curtea Ungariei, completându-şi
instrucţia militară pe lângă regele Albert de Habsburg şi Iancu de Hunedoara. A
participat la luptele acestora cu husiţii şi turcii, fiind pretendentul care i-a luat
locul lui Vlad Dracul atunci când interesele geopolitice ale alianţei antiotomane
au cerut-o. Apoi a dispărut din istorie, dacă nu tot el va fi fost cumva acel necre-
dincios Basmara despre care scrie cronicarul Mustafa Ali, pus din nou pe tron de
Iancu după uciderea lui Vlad Dracul şi care a murit un an mai târziu în bătălia de
la Kossovopolje (1448). Cert e că în anul 1442, atunci când Vlad a suportat conse-
cinţele pentru atacarea Făgăraşului, Basarab II era înlocuitorul Dănesc aflat la
îndemână. Poate că mentorul său politic nu l-a privit doar ca pe un domnitor de
circumstanţă, însă destinul său politic a fost pasager.
În efemera-i domnie, Basarab II a izbutit totuşi să bată monedă, lăsând în
urmă şi o moştenire heraldică. O. Iliescu a documentat existenţa a două variante,
probabil aparţinând unei emisiuni unice de bani din argint. Machetele prezintă
aceleaşi desene interesante. Astfel, pe avers apare o stemă care aminteşte de
perioada ungurească a voievodului: un braţ armat (en. arm embowed, fr. dex-
trochère armé) îmbrăcat în armură, ieşind dintr-o stea cu opt raze87. Ca simbol
heraldic, braţul reprezintă onoarea nepătată a unui personaj provenind dintr-o
familie ilustră (steaua)88.

Basarab II: Avers cu braţ armat născut din stea şi revers cu scut fasciat din opt piese timbrat cu o
pasăre orientată spre o stea senestră (două exemplare diferite de bani, cf. Octavian Iliescu)

Legenda în limba slavonă îl prezintă pe † IW БACPAБ (Io Basrab) şi ne dă

un indiciu asupra monetăriei, care era cea voievodală de la Argeş. Simbolul
braţului în armură, fie el neîncadrat de un scut, pare a fi totuşi un blazon. Deşi
până acum nu s-a descoperit o diplomă de acordare a acestui blazon, el putea fi
obţinut drept concesie heraldică de la regii Ungariei pe care i-a avut drept
suzerani, Albert ori Vladislaus II, direct sau prin intermediul protectorului Iancu,
voievodul Transilvaniei.
87
Numeroase familii nobile din Transilvania, maghiari, secui, saşi şi români, au purtat ca blazon de concesie acest
braţ purtător de sabie.
88
L. Foulques-Delanos, op.cit.
70
 Pe reversul monedei apare un herb inedit. Dacă ţinem seama de tendinţa de
sub-ţiere a grinzii superioare până la identificarea cu şeful, observată la unele
emisiuni monetare ale voievozilor Radu I şi Vlad I, el poate fi blazonat ca scut
francez fasciat din opt piese. Scutul e timbrat de o piesă destul de greu vizibilă
din cauza baterii descentrate. Poate fi un coif din care se observă numai lambre-
chinii, sau o pasăre cu aripile semideschise şi pieptul orientat spre senestra, unde
se găseşte o stea cu opt raze. O. Iliescu opinează că acest scut prezintă stema
Ungariei Arpadiene, „o marcare evidentă a relaţiilor sale de vasalitate faţă de
Regatul Ungariei”89. Dacă pe avers nu ar fi prezent acel braţ armat ieşit din soare,
concluzia numismatului ar fi greu de combătut. Însă prezenţa acestui posibil
blazon de concesie, fie el şi neîncadrat de scut, aidoma dragonului de pe
monedele lui Vlad II, modifică radical simbolistica machetei şi oferă o altă pers-
pectivă asupra scutului fasciat de pe revers.
Pe lângă braţul îmbrăcat în armură, care face parte din tradiţia heraldică a
regatului maghiar începând cu veacul al XV-lea (ex. Both de Banya, Orbán de
Lengyelfalva, Pavel de Kinis, sau ardelenii Barcsai, Bocskay, Tivadar de Rogna,
Damó de Lisznyó, Kuun de Ozsdola), steaua senestră din care se naşte atenţio-
nează privitorul asupra măreţiei Casei nobiliare din care provine purtătorul de
blazon. Ştim deja că Basarab II a crescut în mediul cavaleresc de extracţie apu-
seană specific Curţii de la Buda şi în campaniile militare ale Ungariei. Acolo
fusese mereu înconjurat de nobilii unguri, polonezi, germani sau italieni care
exhibau herburi complicate pe scuturile şi banierele lor colorate, fiecare stemă
istorisind despre vitejia, importanţa şi bogăţia strămoşilor acelor străini plini de
vanitate. De asemenea, putem presupune cu temei că avea acces la informaţii
heraldice din manuscrise istorice, ca parte a educaţiei sale de prinţ şi voievod. În
această lume plină de efervescenţă cavalerească, conferirea unui blazon personal
unor tineri merituoşi, pioni politici necesari ţeserii unei alianţe creştine îndrep-
tate împotriva imperiului otoman, era la ordinea zilei. Aşa cum s-a întâmplat cu
Vlad II şi dragonul său, probabil că şi fiul mezin al voievodului Dan II a primit de
la suzeran un set de însemne heraldice. Astfel, prin intermediul heraldicii
maghiare, casele nobiliare din Europa îl primeau în rândul lor pe tânărul valah,
luând notă de valoarea sa personală şi ascendenţa princiară.
Încheiem discuţia despre avers şi ne concentrăm asupra scutului fasciat de
pe revers care, conform regulilor de machetare a unei monede medievale, prezintă
o imagine legată de religie sau de patronul emitentului, fie el spiritual sau
pământesc. Blazonul în cauză nu posedă elementele descriptive ale un patron
spiritual, iar cei trei patroni politici ai tânărului prinţ, regii Albert, Vladislaus II şi

În articolul lui Vasile Mărculeţ, Consideraţii asupra domniei antiotomane a lui Basarab II, în Buletinul
89

Muzeului militar naţional Regele Ferdinand I, serie nouă, nr. 9, Ed. Alpha MDN, Bucureşti 2011, pg. 12.
71
voievodul Iancu, nu aveau nici unul drept herb un scut fasciat în întregime. Cât
despre stema arpadiană la care făcea aluzie prof. Iliescu, ea dispăruse ca blazon
de sine stătător, făcând parte de peste un secol din armeriile compuse ale regilor
străini care conduceau regatul maghiar. Pe de altă parte, puteau fi fasciile Unga-
riei arpadiene conferite ca blazon unui pretendent la tronul Transalpinei? În
principiu da, însă doar ca răsplată pentru acţiuni sau fapte de arme excepţionale.
Fără îndoială, dacă asemenea lucruri s-ar fi petrecut, cronicile apusene, avide de
gesturi cavalereşti, nu ar fi pregetat să ne informeze. Un ultim argument împo-
triva ipotezei Iliescu e acela că tânărul prinţ nu putea avea două blazoane de con-
cesie în acelaşi timp.
Dacă nu cei trei lideri ai Ungariei, atunci care să fie patronul-sursă de
emblemă monetară de la care Basarab s-ar fi putut revendica? Ne vine în minte
pentru început anonimul „Roi de blaqe” din armorialul Wijnbergen, membru al
Casei Asăneştilor imperiali refugiat la nord de Dunăre. Apoi, ne gândim la ţarii
Şişmanizi cu care se înrudise strămoşul său omonim. În ambele variante, blazo-
nul fasciat din opt piese în loc de douăsprezece şi renunţarea la scutul despicat
reprezintă o sinteză a stemelor celor două dinastii legate matrimonial, dar şi un
autentic blazon de pretenţie asupra unor ţinuturi bulgare aflate sub turci, proba-
bil Bădin. Nu ştim exact în ce moment, poate descoperind lucrarea heraldului
francez de la 1280, sau discutând cu prinţul Frujin, fostul camarad de arme al
tatălui său, însă în mod cert aflat sub presiunea vizuală a blazoanelor văzute zi de
zi în tinereţe, fiul lui Dan II s-a simţit obligat să afişeze vechea şi nobila sa ascen-
denţă imperială. Odată urcat pe tron, el a „publicat” pe monedele sale, pe lângă
blazonul conferit de suzeran, o stemă imperială de pretenţie, odată ce un
Frujin vârstnic se retrăsese din viaţa publică în cetatea Braşovului. Marca familiei
ilustre este heraldic întărită de steaua cu opt raze gravată la senestra scutului. În
această viziune, simbolistica monedei e unitară. Citită începând cu aversul, ea
spune: „aparţin prinţului creştin Ioan Basarab (legenda slavonă), om cu onoare
nepătată (braţ armat cu paloş), urmaşul unei familii ilustre în arme (stea cu opt
raze) din sângele împăraţilor Bulgariei (scut întreg fasciat) şi voievod al Ţării
Româneşti (pasăre recursantă)”. Cât despre absenţa câmpului senestru gol de pe
stemele înaintaşilor, interpretat de noi drept posibilă pretenţie heraldică asupra
Severinului, trebuie spus că în acea epocă ban de Severin era însuşi Iancu de
Hunedoara, patronul său politic, căruia nu i se putea aduce un asemenea afront
nici măcar prin blazonarea unor monede.

72
 8. Momentul Kossovopolje.
Victoria semilunii asupra stelei
Vladislav II (1447-1456) a urcat pe tronul Valahiei după o serie de
înfrângeri dureroase ale creştinătăţii mult prea divizate, într-o eră de de avânt al
imperiului otoman, care se pregătea de cucerirea Constantinopolului. Începând
cu această perioadă, turcii vor avea un cuvânt din ce în ce mai greu în politica
balcanică, implicându-se în succesiunea la tron din Ţara Românească. Cine era
noul domnitor de la Argeş? Istoriografia română ezită, negăsindu-i cu precizie
locul în genealogia Basarabilor. Poate să fi fost un frate al lui Basarab II, cel
recomandat de Iancu de Hunedoara braşovenilor în anul 1437 drept Ladislau
Walachus, sau fiul lui Danciu, mezinul voievodului Dan II. Informaţiile din epocă
sunt puţine, vagi şi contradictorii.
Ştim că Vladislav II l-a însoţit pe patronul său politic Iancu în campania
soldată cu înfrângerea de la Câmpia Mierlei (Kosovopolje) pe pământ sârbesc,
apoi s-a implicat alături de ruda sa, despotul George Brancovici, în tratativele de
pace ale Ungariei cu turcii, acceptând să plătească acestora tribut în schimbul
păstrării tronului. Acest tratat multilateral semnat abia în 1451 la Adrianopol, în
care un „illustris Radozla waywoda Transalpinus” avea mandatul de a vorbi în
numele guvernatorului Ungariei 90, a determinat în mod decisiv intrarea Valahiei
în sfera de control a imperiului otoman, dar cu păstrarea autonomiei statale.
Iancu ştia că se putea baza în lungile tratative pe loialitatea şi inteligenţa
superioară de care dădea dovadă protejatul său, care odată urcat pe tron, şi-a pus
pe deplin calităţile în slujba ţării. A fost primul domnitor care a încercat să
modernizeze ancestralul obicei al ţării sau jus valahicum, introducând o serie de
pravile bizantine pe care le-a compilat în manuscrisul numit „Zakonicul de la
Târgovişte”. În acelaşi timp, a reuşit să reechilibreze economia printr-o reformă
fiscală şi monetară. A renunţat la sistemul ponderal al groşilor de 1,05 g utilizat
începând cu Vladislav I Vlaicu şi a preluat sistemul turcesc al asprilor din argint
de 1,21 g emişi de sultanul Murad II. Deoarece a bătut două tipuri de monedă,
ducaţi şi bani, obicei observat şi la Dan I, numismatul G. Buzdugan consideră
reforma începută încă de pe vremea acestuia. Realitatea e că abia la Vladislav II
avem o echivalenţă clară cu sistemul monetar turcesc, un aspru fiind egal cu 2
ducaţi munteni, respectiv 4 bani.
Din perspectivă heraldică, găsim în catalogul MBR şapte variante de ducaţi
şi una de bani cu blazoane pe avers. Platforma MMV adaugă încă două exemplare
inedite, o variantă de ducat şi una de ban, purtând însemne heraldice diferite de
cele din catalog. Să le urmărim pe rând, deoarece credem că şi la Vladislav II
avem ocazia să comentăm o schimbare majoră de paradigmă politică evidenţiată
prin simbolistică aplicată pe monede.
90
În scrisoarea lui Iancu de Hunedoara adresată braşovenilor în 17 decembrie 1449, analizată de Ştefan Andreescu
în Vlad Ţepeş Dracula. Între legendă şi adevăr istoric, Ed. enciclopedică, text digitizat de Biblioteca judeţeană
Mureş, pag. 18.
73
 Prima serie de ducaţi şi bani trebuie să fi apărut nu la multă vreme după
întronarea realizată cu sprijinul lui Iancu de Hunedoara. Atât ducatul, cât şi
banul emişi atunci trebuie să fi indicat clar relaţia de vasalitate faţă de Ungaria,
respectiv cea de subordonare faţă de Iancu, guvernatorul şi factotum-ul acesteia
începând cu anul 1446. De aceea, credem că prima sa emisiune monetară a fost
cea inedită descrisă de Bogdan Costin în MMV. Pe aversul ducatului apare un
scut despicat cu două grinzi în câmpul dextru şi (ceea ce pare a fi) o floare de
crin în câmpul senestru, iar pe ban stema este timbrată de o cruce potenţată
stângaci executată, care poate simboliza statutul lui Vladislav II de membru al
alianţei cruciate condusă de Huniade 91.

(Probabil) Vladislav II: Aversul unui ducat şi al unui ban, blazon similar cu tip I Vladislav I Vlaicu
(cf. Bogdan Costin)

Gravura matriţei pare făcută de către un meşter mai puţin înzestrat, dar în
spatele unor forme nereuşite putem întrezări modelul după care s-a ghidat. Este
vorba despre aşa-numitul ducat tip I Vladislav I Vlaicu, cel care marca înfiinţa-
rea celei de-a doua mitropolii ortodoxe. Aceleaşi două grinzi, aceeaşi cruce poten-
ţată timbrând blazonul, aceleaşi două inele concentrice de globule. Bineînţeles,
sensul religios s-a pierdut la cel de-al doilea Vladislav dar potrivit interpretării
noastre, acesta nu a pregetat să-şi „publice” legitimitatea dinastică direct de la
străunchiul omonim, cu care spera să se compare. Cât despre mobila heraldică
din câmpul senestru, şi ea este o brizură, cu care Basarabii ne-au obişnuit deja
încă de la Radu I. Deşi dinastia angevină se stinsese, credem că după peste un
secol de utilizare, crinii heraldici puteau în continuare să simbolizeze Coroana
maghiară şi relaţia de subordonare a Transalpinei faţă de Ungaria, al cărei
reprezentant autoritar era Iancu de Hunedoara. Acelaşi lucru era valabil în epocă
şi în stemele personale ale domnitorilor moldoveni Alexandru I cel Bun, Iliaş,
Ştefan II, Petru II şi Alexandru II.
Putem plasa următoarele emisiuni monetare (cel puţin şapte, după inventa-
rierea MBR) la sfârşitul anilor de agitaţie războinică, cel mai probabil după înche-
ierea Tratatului de la Adrianopole (1451). Dorinţa domnitorului de a fi comparat
91
Bogdan Costin nu îl exclude ca emitent al monedelor pe Vlad II Dracul, în perioada sa ardeleană. Vezi O serie
monetară necunoscută a Ţării Româneşti din secolul al XV-lea, atribuită voievodului Vladislav al II-lea, pag.6,
pe site-ul monederomanesti.cimec.ro.
74
cu ilustrul său tiz şi înaintaş apare şi în calitatea noilor ducaţi, net superioară
celor emişi de predecesorii săi, atât din punct de vedere grafic, cât şi al baterii cen-
trate. Se pare că Vladislav II a reuşit să îşi asigure serviciile unui gravor iscusit, a
cărui „mână” se observă în anumite manierisme de execuţie care apar şi la mone-
dele emise de ocupanţii următori ai tronului Ungrovlahiei. De asemenea, în
legenda slavonă apare pentru prima dată prescurtarea гнъ de la господинъ
(gospodinî = domnitor).

Ducat muntean tip I Vladislav II (nr. cat. 256 cf. MBR)

De data aceasta blazonul despicat e inversat, având brizura în câmpul dextru,

iar câmpul senestru fiind clar fasciat din şase piese. Noul meşter gravor a renun-
ţat la grinzi, inestetica bâlbâială heraldică apărută la serii monetare bătute sub
Mircea cel Bătrân, Vlad I şi Mihail. Ca brizură, Vladislav a ales un desen complex,
format din două simboluri suprapuse: o semilună şi o stea cu şase raze. Am arătat
mai devreme care este dubla semnificaţie a stelei, apartenenţa la o familie ilustră
şi simbol solar tradiţional în arealul locuit de români. Precizia cu care a fost exe-
cutată macheta arată intenţia de a „publica” prin suprapunerea siglelor o anumită
acţiune sau un eveniment politic. Dacă am stabilit deja momentul emiterii acestor
ducaţi, evenimentul la care se referă desenul nu poate fi decât asumarea condiţiei
de vasalitate a ţării faţă de Imperiul Otoman. Semiluna este în mod evident un
crai nou, nemaiputând fi considerată stemă a Bizanţului ca la Vlaicu vodă, ci mar-
chează direct simbolul favorit al lumii musulmane. Interpretarea celor două mobile
heraldice ca diseminare a informaţiei tragice care spune că „românul s-a plecat
turcului” e susţinută de emisiunile ulterioare ale lui Vlad III Ţepeş, Radu III cel
Frumos, Basarab III Laiotă şi Basarab IV Ţepeluş 92, toţi patru fiind ori instalaţi pe
tron de turci, ori supunându-se la un moment dat acestora. Nu este nici o coinci-
denţă în faptul că blazoanele lor apar constant cu aceleaşi două sigle, suprapuse
în aceeaşi ordine.
Vladislav II a mai emis o variantă de ducaţi cu semilună şi stea cu şase raze,
probabil spre sfârşitul domniei, în care ordinea siglelor din câmpul dextru se
schimbă: steaua apare deasupra semilunii. Credem că această aparentă greşeală
de machetare e de fapt un mesaj politico-propagandistic determinat de contextul
92
Acestuia din urmă i se atribuie un ducat din bilon, vezi Octavian Iliescu, op.cit., pag.274 şi foto pag.275
(www.snr-1903.ro).
75
evenimentelor ulterioare: 1453 – confiscarea Amlaşului de către guvernatorul
Iancu, respectiv căderea Bizanţului, 1455 – confiscarea ducatului Făgăraş de
către acelaşi Iancu şi 1456 – răscoala românilor ortodocşi din Transilvania, care
reacţionau la convertirea forţată impusă de nemeşii ultracatolici Garai şi Ujlaki,
convertire instrumentată de căpitanul Osvald de Rozgony. Reacţia lui Vladislav la
dovezile de neprietenie ale ungurilor şi saşilor faţă de conaţionalii şi teritoriile
sale de peste Carpaţi a fost dură şi promptă. În 1453 a atacat şi incendiat Sibiul,
noul proprietar al Amlaşului. În iarna 1455-1456 a atacat probabil Branul, iar în
1456 a încercat fără succes recuperarea cetăţii Făgăraş, devastând pe parcurs
satele săseşti de lângă Olt. În acest interval şi în circumstanţele istorice arătate e
plauzibilă baterea unui unic tip de ducaţi cu brizura inversată, „publicând” un
rebus heraldic destinat vecinilor creştini care îl bănuiau că trădase definitiv cauza
antiotomană că românul nu a pierit, ci e cât se poate de capabil să îşi urmeze
propriile interese (steaua deasupra) şi continuă să lupte în numele Bizanţului
(semiluna conturnată dedesubt).

Ducat muntean tip II Vladislav II (nr. cat. 262 cf. MBR)

Gesturile de retaliere faţă de patronul său politic i-au fost fatale lui Vladislav.
Iancu, pe lângă ostaşul auster şi necruţător, era şi păpuşarul lucid care avea mereu
la îndemână un pretendent gata să preia tronul Ungrovlahiei. El l-a capacitat pe
tânărul Vlad Ţepeş să obţină prin forţă tronul părintelui său. Acesta a profitat de
resursele militare ardelene şi trădarea unor boieri munteni filoturci, a intrat în
ţară sub semnul ceresc al cometei Halley şi cândva la începutul verii lui 1456 l-a
capturat şi ucis pe Vladislav la Târgşor, apoi l-a înmormântat la mănastirea Dealu.

Dan, fiul celui ucis, numit de istorici Pretendentul, a aşteptat din Ţara Bârsei
ivirea unui moment propice pentru a-l detrona pe Vlad. Susţinut financiar şi
militar de saşii braşoveni, i-a răsplătit pe aceştia prin acordarea unui privilegiu
comercial în martie 1460, chiar înainte de a intra în ţară cu o trupă de boieri şi
lefegii saşi pentru a-şi juca soarta. Acest act a fost încheiat cu un sigiliu voievodal
care din păcate are o impresiune ştearsă, care nu ne dă şansa de a observa ce
blazon utiliza Pretendentul. După o luptă scurtă şi sângeroasă purtată în aprilie,
Dan a fost prins şi el de Ţepeş, împărtăşind soarta părintelui său, nu înainte de a
fi silit să îşi sape mormântul şi de a asista la propriul prohod.
76
 Reforma monetară iniţiate de Vladislav II a fost păstrată de cel care i-a
curmat viaţa, dar şi de următorii trei voievozi. Stema dinastică a Basarabilor în
tradiţia dublei brizuri soare-lună create de părintele Zakonicului de la Târgovişte
va continua să apară pe ducaţii românești încă un sfert de secol, la domnitori din
ambele ramuri dinastice. După aceea, blazonul Casei Basarab pare a nu mai fi
fost folosit cu nici o formă de cadenţare pe vreun vestigiu epigrafic, documentar
sau de alt gen, deși stingerea dinastiei (inclusiv cu colateralii săi) se va produce
aproape două secole mai târziu.
Vlad III Ţepeş (1448, 1456-1462, 1476) a primit confirmarea domniei de
la sultanul Mahomed II, cuceritorul Bizanţului, în toamna anului 1456. Timp de
cinci ani el a păstrat relaţii bune cu turcii, plătind tributul în primii doi, motivând
apoi trei ani la rând neplata prin sărăcirea ţării din cauza conflictelor avute cu
transilvănenii. Sultanul, preocupat de tulburările din partea asiatică a imperiului
său, a ales să îl creadă, neluând nici o măsură împotriva sa.
Prin contribuţia meritorie a lui Octavian Iliescu ştim astăzi că Vlad III a
bătut în intervalul 1456-1461 cel puţin o serie de ducaţi din argint şi cel puţin o
serie monetară de bani anepigrafi, utilizând blazonul predecesorului său, simbol
al obedienţei faţă de Semilună. După aceea a pornit deschis la luptă cu imensa
putere musulmană şi nu a mai avut răgazul să îl schimbe. Emitentul şi anul emi-
siunii au putut fi stabilite după interesanta efigie de pe revers, o stea cu coadă.
Numismatul a identificat-o ca fiind cometa Halley la apariţia sa din vara anului
1456, spectacol cosmic desfăşurat în perioada preluării tronului de către Ţepeş,
deci demn de a fi comemorat pe o monedă ca semn ceresc de izbândă93.
Iată aici încă o confirmare a aserţiunii de la început, conform căreia moneda
era pentru domnitorii Valahiei un suport ideal pentru propagandă, păstrarea în
memoria colectivă a evenimentelor cruciale din timpul domniei lor folosind sim-
boluri heraldice interpretate într-o manieră proprie, ca rebusuri inteligibile
pentru utilizatorii de monedă ai vremii.

Interesantul ban având gravată pe revers o stea cu coadă, semnul cosmic ce a marcat
începutul domniei lui Vlad III Ţepeş
93
Octavian Iliescu, op.cit., pag.271 (on-line pe portalul www.snr-1903.ro).
77
 Ofensându-şi suzeranul de la sud şi în absenţa sprijinului militar promis de
la nord, Ţepeş s-a refugiat la Braşov. Acolo a fost arestat de Matei Corvin care,
deşi sosit în regiune pentru o eventuală intervenţie, a renunţat să îi susţină cauza,
plecând urechea la calomniile saşilor. L-a umilit încarcerându-l la Buda timp de
zece ani şi l-a eliberat apoi numai pentru a se folosi de calităţile lui militare.
Înlocuitorul adus de armata otomană, fratele său Radu III cel Frumos
(1462-1475 cu înteruperi), a fost acceptat de boierii care, parte din teamă,
parte din dorinţa de a avea pace cu turcii, l-au abandonat pe Vlad. Nici Radu nu a
schimbat nimic în aspectul grafic al ducaţilor din timpul domniei sale, care a fost
marcată de lupte pentru tron venite dinspre Moldova lui Ştefan cel Mare, care îl
dorea ca aliat antiotoman pe fiul lui Dan II, Basarab Laiotă. Cu prilejul uneia din
confruntările militare dintre cei doi voievozi (1473), fiicele lui Radu au ajuns cap-
tivele moldoveanului. În pofida inamiciţiei cu tatăl, Ştefan s-a căsătorit în 1480
cu fiica cea mică, frumoasa Maria Voichiţa. De la această alianţă matrimonială
provine şi blazonul fasciat verde-aur prezent în al doilea cartier al stemei voievo-
dale amintite în capitolul 3, o dovadă indirectă a culorilor reale de pe blazonul
Basarabilor, culori care nu au fost schimbate de la asumarea lor, cu un veac şi
jumătate în urmă.
În pofida intervalelor scurte în care a condus ţara, Basarab III Laiotă
(1473, 1474, 1475-1477) şi-a făcut datoria de voievod şi domn bătând monedă.
MBR cataloghează două emisiuni: prima, tip I a) cu cinci variante, scut despicat,
semiluna deasupra unei stele cu şapte raze în câmpul dextru şi fasciat din şase
părţi în cel senestru, iar a doua, tip I b) cu două variante, câmp dextru fasciat din
şase şi câmp senestru cu semilună conturnată deasupra stelei. O. Iliescu pune cea
de-a doua emisiune în seama succesorului la tron, Basarab IV zis Ţepeluş
(1477-1481, 1481-1482), fiul lui Basarab II şi nepotul de frate al lui Basarab III.

Blazonul cu brizura soare-lună la succesorii pe tron ai lui Vladislav II

1. Vlad III: Ducat muntean cu legenda †IW BЛAДЪ BOHBOДA ГНЪ (cf. Bogdan Costin)
2. Radu III: Ducat muntean cu legenda †IW PAДV BOHBOДA ГНЪ (nr. cat. 264 cf. MBR)
3. Basarab III: Ducat muntean cu legenda †IW БACAPABOBД (nr. cat. 267 cf. MBR)
4. Basarab IV: Ducat din bilon cu blazon neinversat, legenda †IW БACAPABOIB (cf. O. Iliescu)

78
 Al optulea deceniu al veacului al XV-lea a fost unul extrem de agitat pentru
Ţara Românească, cu nu mai puţin de treisprezece momente de schimbare a
domniei. Vecinii turci, ardeleni şi moldoveni s-au implicat permanent în politica
internă a ţării, ceea ce a determinat într-o mare măsură păstrarea neschimbată a
însemnelor heraldice de pe monede. Monetăria de la Argeş a lucrat după toate
aparenţele mai mult în virtutea inerţiei, la comanda economică, fără implicarea
personală a voievozilor în partea artistică a fenomenului, ei fiind mult prea ocu-
paţi cu activităţile politice menite să securizeze tronul. După domnia lui Basarab
IV Ţepeluş, blazonul Casei Basarab nu a mai apărut nici pe monedele emise, nici
pe un alt suport care ne-a parvenit până în prezent. Motivul acestei renunţări
rămâne un mister al istoriei, care nu a fost explicat niciodată în mod satisfăcător.

9. Concluzii
Arătăm în acest studiu că herbul primei Case domnitoare a Ţării Româneşti
sugerează o legătură de sânge cu dinastia imperială a Asăneştilor prin interme-
diul familior cneziale şi voievodale menţionate în Diploma Cavalerilor Ioaniţi.
Făgărăşeanul Radu Negru nu ar fi avut parte de succes în tentativa de unificare a
formaţiunilor prestatale de la sud de Carpaţi dacă, pe lângă sprijinul emirului
mongol Nogai, nu ar fi avut parte de susţinerea acestor lideri locali, urmaşii lui
Seneslau, Litovoi şi Bărbat. Este un motiv suficient pentru a considera că erau
înrudiţi prin căsătorii transcarpatice realizate în trecut, zona de interferenţă fiind
cel mai probabil Ţara Haţegului.
Un personaj-cheie al acestei legături dinastice este fratele lui Litovoi,
voievodul Bărbat/Barbath, menţionat într-un document maghiar la anul 1285.
Prin conexiunea cu familia lui Litovoi trebuie să fi moştenit Tatomir, viitorul
Radu Negru, stema imperială a Asăneştilor, unită deja în jumătate-părţi cu
albastrul despoţilor de Melnic, sau urmând a fi augmentată prin izbânzi în
procesul de coagulare a statului, aşa cum a fost includerea Severinului mehedin-
ţean în componenţa noului stat.
Ioniţă Basarab I şi-a îngemănat destinul politic cu familia imperială Şişman,
în care şi-a căsătorit fiica şi alături de care a luptat împotriva grecilor şi sârbilor.
Deşi dovezile istorice sunt doar indirecte, 1324 poate fi anul augmentării
heraldice a fasciilor Asenide (aur-roşu) cu cele Şişmanide (aur-verde), culori care
vor apărea în mormântul nr. 10 de la Argeş, circa patru decenii mai târziu. Am
dedus că acolo este locul de veci al celui de-al doilea fiu al lui Basarab I, numit
probabil Albu sau Aldea, nume recurente în panteonul onomastic al Casei
Basarab şi purtate de un voievod (Alexandru II Aldea), dar şi de boieri care se
79
revendicau din voievozi (ex. Aldea, fratele lui Mircea I 94 sau Albu Toxabă
vornicul, zis „cel Mare”).
Armeriile Casei Basarab au evoluat ulterior şi sub influenţa cavalerismului
central-european, datorită relaţiei de vasalitate faţă de regatul ungar, mai întâi
sub dinastia Anjou, apoi prin Habsburgi şi Jagelloni. Motivul principal pentru
păstrarea legăturii cu Ungaria pe parcursul veacului al XIV-lea a fost menţinerea
fiefului ancestral ardelean dintre Olt şi Carpaţi, la care Basarabii nu concepeau să
renunţe. Abia în secolul următor s-a pus problema făuririi unui front comun
împotriva noului inamic de la Dunăre, o alianţă pe care regalitatea maghiară şi în
general mentalitatea feudală nu o concepeau realizată în condiţii de egalitate
politică.
Am identificat trei posibile căi heraldice prin care herbul Casei Basarab s-a modi-
ficat de-a lungul istoriei:
 prin augmentarea sau cadenţarea blazonului moştenit: schimbarea tinctu-
rilor şi a ordinii lor, adăugarea în cartierul liber de mobile cu semnificaţie
politico-religioasă, inversarea câmpurilor/cartierelor, variaţia numărului
de piese onorabile;
 prin asumarea unui blazon nou: armele învinsului ca drept cutumiar al
învingătorului, o stemă cu un mesaj politico-religios concret, sau un blazon
de pretenţie;
 prin augmentare conferită de către suzeran: adăugarea unui câmp nou
(unire în jumătate-părţi), adăugarea de mobile în cartierul liber, sau confe-
rirea unui blazon complet diferit de cel moştenit.
Ambivalenţa catolic-ortodox manifestată de Vlaicu în politică, dar şi cea latin-
slavon în emisiunile monetare s-ar fi putut extinde şi asupra stemei heraldice în
sine. Am arătat că la Argeş coexistau pe vremea sa două blazoane la fel de
preţuite, fiind legate de momente cardinale ale dinastiei: culorile imperiale
bulgare, ca simbol al alianţei celor două familii după 1323, şi culorile Angevine,
ca arme asumate după victoria din 1330. Primele puteau fi utilizate în relaţia cu
lumea ortodoxă, iar celelalte în faţa lumii catolice. Această dihotomie se va
încheia odată cu domnia lui Dan I, în schimb la emisiunile monetare vor apărea
94
Un document emis de jupan Aldea şi soţia Bisa în 21 noiembrie 1398 sugerează în context că acesta ar fi frate cu
Mircea: „[...] Mi-am îndeplinit dorinţa ca să dau la Sfântul Munte, la mănăstirea sfântului [...] Nicolae care este
la Cutlumus, la turn, satul numit Cireaşov, ca să fie pomenire în fiecare săptămână, mai întâi domnului
nostru Io Mircea voievod, apoi şi părinţilor noştri şi mie şi soţiei mele, pentru că este mănăstirea
noastră. [...] De aceea să nu se amestece de acum nici fratele nostru, nici rudă, nici văr, nici nimeni
dintre rudele noastre. Cine s-a încumeta, cineva dintre rudele noastre sau altul, fie vreun domn al Ţării
Româneşti, fie şi boier, fie şi sudeţ, fie oricine, ca să turbure satul dat Mănăstirii Sfântului Munte cea de la
Cutlumus, unul ca acela să fie blestemat de Tatăl şi de Fiul şi de Sfântul Duh şi de toţi sfinţii care au plăcut lui
Dumnezeu şi să fie părtaş lui Iuda şi lui Arie” (Documenta Romaniae Historica, seria B Ţara Românească, vol.1,
doc. 19, pag.46-47).
80
ocazional o serie de informaţii heraldice eronate: greşeli de interpretare, copiere
sau gravare, care au putut conduce inclusiv la erori de evaluare în textul de faţă.
Sumarizând, în studiul nostru am ajuns la următoarele concluzii:
 blazonul fasciat al ţarului Ioan Asan II provine din asumarea armelor unor
învinşi latini, fie Bonifaciu de Monferrat, regele Salonicului, după bătălia de
la Messinopolis (1207), fie Villain de Looz după victoria de la Rusium (1206);
 cea mai probabilă augmentare a blazonului purtat de despotul Alexei Slav
din Melnic a fost unirea în jumătate-părţi a stemei Casei Asan cu tinctura
specifică rangului imperial de despot şi e un candidat solid ca posibil stră-
moş heraldic al blazonului Casei Basarab;
 pasărea-cimier figurată pe herbul Basarabilor putea fi iniţial o potârniche,
arme parlante pentru fieful Făgăraş (ung. fogoros = teren pentru vânătoa-
rea de potârnichi);
 unirea în jumătate-părţi era la sfârşitul veacului al XIII-lea augmentarea
preferată pe plan european, implicit în spaţiul carpato-balcanic; ea era jus-
tificată de achiziţia de noi teritorii prin alianţe matrimoniale sau prin forţa
armelor; într-un astfel de eveniment trebuie căutat şi motivul partiţiei scu-
tului în heraldica Basarabilor, poate moştenită de la despoţii sud-dunăreni,
poate ocazionată de achiziţia Banatului de Severin (Oltenia) în anul 1324;
 trofeul de război constând în armele blazonate ale regelui Carol Robert a
făcut parte din tezaurul heraldic al Basarabilor: scutul armoriat a fost pre-
luat de învingător, Ioniţă Basarab I, iar flamura de luptă a fost purtată în
bătălii inclusiv de nepotul Radu I;
 Her Raeskin de Scoonavaer (alias Raczek de Vloskovic Derslaviz) din
Armorialul universal al lui Gelre este unul şi acelaşi cu Radu I Basarab,
voievodul Valahiei;
 lista scurtă a celor posibil înhumaţi în mormântul nr. 10 din biserica Argeş
II e formată din AL VA (Albu, Aldea Vodă), fiu al lui Basarab I, şi voievodul
Andrei Lackfi;
 cadenţarea heraldică a blazonului Basarab prin simboluri cu semnificaţii
religioase şi rebusuri politice a constituit şi un mijloc eficient de propagandă
prin gravarea lor pe monede; metoda a fost folosită de toţi voievozii români,
dar mai ales de Vladislav I, Radu I, Mircea I, Vlad I şi Vladislav II;
 monograma Θ a fost prima brizură a emblemei Basarab, reprezentându-l
pe Radu I şi pe fiii săi Dan I şi Mircea I;
 monograma Ѡ a fost cea de-a doua formă de brizură, reprezentându-l pe
Mircea I;
 Basarab II a afişat pe monedele sale un blazon de pretenţie imperială care
reprezintă o sinteză între Casele dinastice Asan şi Basarab;
81
  dubla monogramă crai nou – stea cu şase raze confirmă din perspectivă
heraldică intrarea Ţării Româneşti sub suzeranitate otomană în urma
încheierii Tratatului de la Adrianopole în 1451.
Interpretarea datelor de laborator din proiectul GENESIS al Academiei
Române ne certifică faptul că nasturii cu blazon din mormântul nr. 10 de la Argeş
sunt aproape contemporani cu prima emisiune monetară pe care apare blazonul
Casei Basarab, cea a lui Vladislav I, constituind un izvor credibil privind forma,
conţinutul şi mai ales culorile stemei heraldice a familiei domnitoare, cel puţin
pentru Ioniţă Basarab, Nicolae Alexandru şi Vladislav Vlaicu.
Câţiva dintre voievozii care, în virtutea calităţilor lor de creştini şi conducători
de oşti, au avut frecvente contacte cu lideri politici şi militari occidentali, au
dovedit interes în expunerea simbolurilor heraldice moştenită de la înaintaşii lor.
Neconsiderând însă că are un caracter imuabil, ei au combinat blazonul clasic al
dinastiei cu o simbolistică pseudoheraldică pentru a-şi face publice opţiunile
politice şi a marca evenimente majore din timpul domniilor lor, ca formă vizuală
de propa-gandă. Diseminarea acestor informaţii s-a făcut prin materialul de
maximă circulaţie al epocii feudale, moneda.
Scăderea iscusinţei şi cunoştinţelor heraldice a gravorilor de monetărie a
condus în veacul al XV-lea la transformarea câmpului fasciat din opt piese în
câmp încărcat cu cinci, patru, trei sau două grinzi, aspect care nu mai are valoare
heraldică. În privinţa siglelor care au fost folosite pentru a mobila câmpul senes-
tru al blazonului Basarabilor care iniţial era gol, opinăm că au reprezentat brizuri
heraldice autentice, cu importante semnificaţii publice şi personale pe care
contemporanii le-au ştiut şi înţeles, dar care s-au pierdut treptat în timp. Au
existat probabil şi emisiuni monetare care prezintă mărci ale meşterilor monetari
plasate din ignoranţă în interiorul scutului, cu precădere în emisiunile monetare
târzii, lucru care i-a determinat până acum pe cercetătorii fenomenului numis-
matic să nu facă distincţie între brizura heraldică şi marca de fabricaţie. Pentru a
descifra simbolurile autentic heraldice de pe monede, am încercat să stabilim o
legătură între evenimentele istorice la care voievozii posesori de blazon au luat
parte şi monede. Am constatat că se poate face o asemenea legătură.
După 80 de ani de efervescenţă a siglelor, începând cu jumătatea secolului al
XV-lea, după a doua bătălie de la Kossovopolje (1447), grafica blazonului Basarab
nu s-a mai schimbat, aparent cu contribuţia politică şi militară a unei puteri care
nu agrea arta heraldică: imperiul Otoman. Au existat şi membri ai dinastiei care
au folosit în paralel sau în exclusivitate însemne heraldice personale diferite de
linia clasică a blazonului despicat şi fasciat, ele fiind fie asumate, precum Dan II
sau Basarab II, fie conferite de suzeranii lor potrivit regulilor cavalerismului
apusean, ca la Mircea I, Vlad II Dracul, Basarab II sau Vladislav II.
82
 Odată cu intrarea definitivă pe orbita vasalităţii faţă de turci nu mai există
dovezi istorice că blazonul Casei Basarab ar mai fi fost folosit, voievozii din
această familie preferând utilizarea stemei de stat, care provine şi ea din cimierul
armeriilor Casei. Pasărea întoarsă spre crucea de pe spate, evoluând de la potâr-
niche la vultur, corb sau acvilă, a rămas un simbol heraldic esenţial, continuând
să reprezinte atât pe ocupantul tronului, cât şi statul ca entitate de drept inter-
naţional, chiar şi după stingerea dinastiei întemeietoare de ţară.

Prezentăm în continuare evoluţia heraldică şi cronologică a blazonului Casei

Basarab, în legătură cu blazoanele Caselor Asan şi Şişman:

Ioniţă I Caloian (1206), Alexei Slav despot (1208) Bărbat ? (1285) Despot Şişman Ioniţă Basarab I,
Ioan Asan II (1218), Nicola Liutovoi (1246) Tatomir Radu Negru (1291), de Bădin (1308), alianţă matrimonială
Roy de blaqe, Wijnbergen Bărbat ? (1285) Ioniţă Basarab I (1315) Mihail III Şişman (1323) cu Casa Şişman (1323)

Basarab I, Aldea? fiul lui Basarab I Radu I (1377-1385) Raeskin Scoonavaer/ Radu I, Dan I,
arme asumate (1330) (circa 1364-1370) Raczek de Vloskovic Derslawiz Mircea I
Vladislav I (1365-1377) în armorialul Gelre (1370-95) (1377-1418)

Dan I, Mircea I, Vlad Dan I, Mircea I Vlad I (1407) Mircea I, Mihail I Dan II (1427)
I (1385-1418) (1385-1418) (1386-1420)

83
 Basarab II (1443) Vladislav II Vladislav II Vladislav II, Vlad III, Basarab IV (1480)
vasal al Ungariei atacând Transilvania Radu III, Basarab III
(1448) (1456) (1451-1476)

Bibliografie
1. Documenta Romaniæ Historica, seria B Ţara Românească, vol. I, volum digitizat şi publicat
on-line pe portalul de internet www.calameo.com.
2. Andreescu, Ştefan, Vlad Ţepeş Dracula. Între legendă şi adevăr istoric, Editura Enciclope-
dică, text digitizat de Biblioteca judeţeană Mureş, portal internet bjmures.ro.
3. Biliarsky, Ivan, Word and Power in Mediæval Bulgaria, Koninklije Brill NV, Leiden,
Netherlands, 2011.
4. Bîrsan Cornel, Anghel Adrian, Moşneanu Cristian, Rebusul heraldic al Ţării Româneşti
descifrat-„legenda celor trei negri mititei”!, articol din 11 oct. 2014, Istorie furată.blogspot. ro.
5. Brătianu, Gheorghe, Originea stemelor Moldovei şi Ţării Româneşti, în Revista istorică
română…, 1931.
6. Buzdugan George, Luchian Octavian, Oprescu Constantin, Monede şi bancnote româneşti,
Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1977.
7. Cernovodeanu, Dan, Ştiinţa şi arta heraldică în România, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1977.
8. Costin, Bogdan, O serie monetară necunoscută a Ţării Româneşti din secolul al XV-lea,
atribuită voievodului Vladislav al II-lea, articol on-line pe monederomanesti.cimec.ro.
9. Costin Bogdan, Pînzar Alexandru, de la Asociaţia Culturală „Memoria Sucevei”, Monedele
Moldovei şi Valahiei, portal de internet monederomanesti.cimec.ro.
10. Foulques-Delanos, L., Manuel heraldique ou Clef de l’art du blason, Limoges, 1816.
11. Grünenberg, Konrad, Das Wappenbuch Conrads von Grünenberg, Ritters und Burgers zu
Constanz, BSB Cym 145 în Muenchener DigitalisierungZentrum, Digitale Bibliothek.
12. Hasan, Mihai Florin, Aspecte ale relaţiilor matrimonial dinastice munteano-maghiare din
secolele XIV-XV, în Revista Bistriţei, XXVII, 2013.
13. Homutescu, Adrian, Elemente de heraldică românească, articol publicat on-line pe
portalul de internet romaniancoins.org.
14. Iliescu, Octavian, 1365-1965: şase veacuri de la emiterea celei dintâi monede româneşti, în
Buletinul Societăţii Numismatice Române 96-120 (1948-1972).
15. Iliescu, Octavian, Ducaţi necunoscuţi emişi de doi voievozi ai Ţării Româneşti în secolul al
XV-lea, în Buletinul Societăţii Numismatice Române 77-79 (1983-1985), on-line pe portalul
snr-1903.ro.
16. Iorga, Nicolae, Istoria comerţului românesc – Epoca veche, vol.1, Tipografia “Tiparul
Românesc”, Bucureşti, 1925.
84
17. Iorga, Nicolae, Istoria românilor în chipuri şi icoane, Editura Humanitas, 2012.
18. Jitaru, Grigore, Contributions about the coats of arms of the Assenid and Bassarab
dynasties, în Annales of the Moldovan national Museum of History, Chişinău, I (1992) and II
(1995).
19. Jitaru, Grigore, Basarabii, părţile I şi II, în Anuarul muzeului naţional de istorie al
Moldovei, II, 1995.
20. Kogălniceanu, Constantin, Cercetări critice cu privire la istoria românilor. Basarab I zis
Negru-Vodă, întemeietorul Ţărei Româneşti, fascicola 1, Minerva – Institut de arte grafice şi
editură, Bucureşti, 1908.
21. Lecca, Octav-George, Familiile boereşti române. Istoric şi genealogie, Editura Minerva,
Bucureşti 1899.
22. Lefter Lucian-Valeriu, Tiron Tudor-Radu, Boierii lui Ştefan cel Mare. Conexiuni
genealogice şi moşteniri heraldice, articol on-line pe portalul de internet www.Academia.edu.
23. Mărculeţ, Vasile, Consideraţii asupra domniei antiotomane a lui Basarab II, publicat în
Buletinul Muzeului militar naţional Regele Ferdinand I, serie nouă, nr.9, Editura Alpha MDN,
Bucureşti, 2011.
24. Moisil, Constantin, Sigiliile lui Mircea cel Bătrân în Revista Arhivelor-VI, nr.2, 1944-1945.
25. Muratori L. A., Carducci Giosue, Fiorini Vittorio, Rerum italicarum scriptores: raccolta
degli storici italiani dal cinquecento al millecinquecento, vol.XVII, digitizată de Internet
Archive, 2011.
26. Oberländer-Târnoveanu Ernest, Pârvan Katiuşa , Constantinescu Bogdan, Niculescu Gh.,
Georgescu Migdonia, The early stage of the Wallachian coinage (c.1365-1386) in the light of
atomic analyses, articol publicat on-line pe platforma www.romarcheomet.ro.
27. Paravicini, Werner, Die Preussenreisen des Europäischen Adels, Teil 1, Jan Thorbecke
Verlag Sigmaringen, 1989.
28. Pavlov, Plamen, Metezhnitsi i pretendenti za Tŭrnovskata tsarska korona prez XIV vek
(Rebeli şi pretendenţi ai coroanei imperiale de Târnovo în sec. al XIVlea), pe portalul de
internet liternet.bg.
29. Pop, Florina, Prinţul Negru al Ţării Româneşti. Cercetătorii din Cluj, Iaşi şi Bucureşti
dezleagă misterul unui voievod îngropat la Curtea de Argeş, articol, ziarul Adevărul, ediţia
on-line din 4 noiembrie 2014.
30. Robson, Thomas, The British Herald, vol. III, Harvard College Library, 1917.
31. Schrot, Martin, Wappenbuch des Heiligen Römischen Reichs und allgemeiner Christenheit
in Europa, 1581, document digitizat şi publicat on-line de Bayerische Staatsbibliothek pe
portalul de internet bildsuche.digitale-sammlungen.de.
32. Tanaşoca Anca, Tanaşoca Nicolae-Şerban, Unitate romanică şi diversitate balcanică.
Contribuţii la istoria romanităţii balcanice, Biblioteca Culturii Aromâne, pe portalul
www.proiect.avdhela.ro.
33. Tiron, Tudor-Radu, At the border of two worlds. Hungarian and Polish Influences upon
the Wallachian and Moldavian Mediaeval Heraldry (fourteenth-sixteenth centuries) in
Genealogica & Heraldica. Proceedings of the XXXth International Congress of Genealogical
and Heraldic Sciences, held at Maastricht, 24-28 september 2012, s’Gravenhage, Stichting De
Nederlandse Leeuw, 2014.
34. Tiron, Tudor-Radu, Heraldica domnească şi boierească munteană la cumpăna veacurilor
al XIVlea - al XVlea, în revista Istros, XIX, Brăila, 2013.

85
35. Vasiliev, Alexander A., History of the Byzantine Empire 324-1453, vol. 2, University of
Wisconsin Press, 1952.
36. Villehardouin, Geoffrey de, Memoirs or Chronicle of the Fourth Crusade and the Conquest
of Constantinople, translated by Frank T. Marzials. London, J.M.Dent, 1908.
37. Voica, George, Hieroglifele din Ţara Loviştei, comunicare ştiinţifică prezentată la al XIV-
lea Congres de Dacologie, Buzău, 2013.
38. Vries, Hubert de, National Arms and Emblems. Past and Present, pe portalul de internet
Hubert-herald.nl.

86