INSTITUTUL NATIONAL DE CERCETARE

- DEZVOLTARE PENTRU URBANISM SI

AMENAJAREA TERITORIULUI
URBANPROIECT - BUCURESTI
str. Nicolae Filipescu 53-55, 020961 Bucuresti 2, ROMANIA tel. 021.211 78 42, 021.211 78 43, fax 021.211 49 06, E-mail: office@incdurban.ro

SECTIA URBANISM
PROIECT
FAZA REDACTAREA FINALA
COD
PROGRAM
CONTRACT UP – C 243

DENUMIREA
TEMEI REGLEMENTARE
GHID
PRIVIND AMENAJAREA COMPLEXA A
SPATIILOR PUBLICE URBANE (PIATETE,
PIETONALE, STATIONARI, PARCAJE)

DIRECTOR Arh. Doina BUBULETE

ŞEF SECŢIE
URBANISM Arh. Marica SOLOMON
SEF
PROIECT Arh. Liviu GAGESCU

0
 Borderou piese scrise şi desenate
Ghid, reglementări

1). Generalităţi
- Conţinutul şi forma ghidului, aplicativitate
- Beneficiarii

2). Glosar de termeni

- Explicaţii preliminare
- Definiţii

3). Clasificări ale spaţiilor publice urbane

4). Problema amenajării complexe a spaţiilor publice urbane în lumea

contemporană

5). Nevoi şi exigenţe ale utilizatorilor spaţiului public urban

6). Nivele de abordare ale problematicii spaţiilor publice urbane, în

cursul proiectării, proprietăţi ale ţesutului urban
- Accesibilitate; reglementări; ilustraţii
- Varietate; reglementări
- Claritate; reglementări; ilustraţii
- Vitalitate; reglementări; ilustraţii
- Adecvarea vizuală; reglementări; ilustraţii
- Complexitate; reglementări; ilustraţii
- Personalizare; ilustraţii
- Capacitate afectivă – comportamentală
Reglementări finale
Concluzii

7). Relaţii între actorii sociali implicaţi în amenajarea complexă a

spaţiilor publice urbane

8). Inventar nelimitativ al elementelor de mobilier urban şi de ambient în

spaţiile publice urbane.

9). Recapitulare Reglementări

1
CAPITOLUL I

Conţinutul şi forma ghidului; aplicabilitate.

Prin conţinut şi formă, prezentul Ghid se conformează sensului etimologic al

termenului. Este o călăuză care dă o imagine generală asupra problemei tratate şi orientează pe
cei interesaţi pe domeniu, specialişti sau nespecialişti. El nu face în locul lor paşi concreţi şi
detailaţi în abordarea unor conjuncturi particulare.
În plus pentru cei specializaţi pe un anume domeniu (edilitarişti, sociologi
,administratori) Ghidul face trimiteri la documente, reglementări şi norme specifice, care conţin
prevederi de detaliu.
Făcând parte dintr-o serie de ,,Reglementări” comandate de M.L.P.T.L., ghidul
promovează anume metode şi acţiuni în proiectare şi execuţie.
Documentaţia nu este concepută ca un proiect tip, scris şi însoţit de scheme grafice pe
care utilizatorii de specialitate să-l “adapteze la teren” deoarece:
a) Situaţiile reale din teren sunt extrem de diverse. Ar fi iluzoriu să ne închipuim că
putem să le “acoperim” pe toate şi nociv să ne străduim să le forţăm să intre într-o
matriţă unică rigid comformată;
b) Ghidul nu urmăreşte să obstrucţioneze capacitatea creativă îmbinată cu o bună
cunoaştere a particularismelor locale (fizice, culturale, istorice) ale utilizatorilor
concreţi;
c) Se apreciază că utilizatorii specialişti au competenţă profesională şi juridică pentru a
concepe şi realiza spaţii publice urbane şi/sau amenajări de astfel de spaţii şi implicit
bagajul minim – standard de cunoştinţe specifice care fac inutile prevederi şi
prescripţii fizice, de detaliu şi comensurabile. Ghidul nu doreşte să dubleze astfel de
reglementări, norme şi prescripţii existente, aferente fiecărei specialităţi implicate în
proiectarea şi execuţia de urbanism.
Ghidul propune un ansamblu de etape, metode şi elemente de analiză în proiectarea şi
analiza amenajărilor spaţiilor publice urbane. Implicit el propune o grilă de criterii de apreciere a
unei astfel de documentaţii de urbanism pentru forurile de avizare.
În acest fel indirect dar riguros şi sistematizat el contribuie la creşterea calităţii actului
de concepţie şi execuţie şi consecutiv la creşterea calităţii vieţii în mediul urban.
Anticipând conţinutul documentaţiei trebuie evidenţiat că:
- Ghidul pune la baza conţinutului său omul ca individ, grup, comunitate. Elementul
principal urmărit este existenţa şi calitatea unei vieţi comunitare urbane reale.
Aceasta în raport cu orientările şi mentalităţile contemporane dominante în lume,
privind urbanismul şi în opoziţie cu logicile “tehniciste”, abstract – raţionaliste ale
“urbanismului funcţional” internaţional dominant până acum două decenii;

Beneficiarii prezentului ghid

Agenţii sociali de modelare a ţesutului urban sunt: promotorul lucrării (uneori disociat
în iniţiator şi finanţator) proiectantul, executantul, autoritatea publică şi comunitatea beneficiară.
Proiectantul şi cu nuanţe specifice executantul sunt agenţi sociali cu o formaţie tehnică
similară cu cea a elaboratorului de ghid şi procesul de comunicare între aceşti trei interlocutori
funcţionează în mod firesc.
Promotorul are de regulă o cu totul altă formaţie profesională, astfel încât comunicarea
cu ceilalţi actori sociali şi luarea deciziilor se bazează pe echipe de specialişti angajaţi permanent
sau ad-hoc.

2
 Acestora li se delegă parţial autoritate şi responsabilitate.
Autoritatea şi administraţia publică are o situaţie similară. La eşaloanele superioare
eligibile (primar, viceprimar, consilieri) de regulă formaţia profesională e străină de urbanism.
În cursul praxis-ului administrativ şi politic membrii acestui eşalon pot şi chiar e
necesar să-şi însuşească pachete de informaţii şi abilităţi de manipulare a acestora, în ce priveşte
problematica urbană.
Ghidul prezent chiar are ca obiectiv să favorizeze acest fenomen.
Acest eşalon se bazează însă şi el în obţinerea de informaţii şi luarea de decizii
pertinente pe eşalonul subaltern format din specialişti.
Comunitatea prin reprezentanţi formali sau informali, poate comunica cu ceilalţi
interlocutori prin opinii majoritare rezultante sau acordând încredere şi delegând autoritate unui
specialist pe baza contractuală.
De regulă în luarea unei decizii în general şi a uneia în materie de urbanism, rolul
specialiştilor este de a etala variante fundamentate tehnic în detaliu şi argumentate iar cel al
liderilor de decizie de a opta pentru una (unele) din ele.
În purtarea tratativelor, între diverşi actori sociali, legate de luarea unor decizii
importante tehnic şi financiar, unele momente importante sunt întâlnirile directe între lideri de
decizie. Aceştia sunt în prealabil consiliaţi sau pe loc asistaţi de echipe de specialişti.
Totuşi pentru ca tratativele să poată avea loc şi să fie eficiente, managerii participanţi,
nespecializaţi pe domeniu, trebuie să fie principial şi în general în cunoştinţă de cauză pe
problemă să folosească o terminologie comună (să poată schimba informaţii) şi apţi de a opta
între diversele variante prezentate.
De asemenea să poată aprecia realist amploarea, limitele, riscurile şi complexitatea
iniţiativelor lor.
Consultarea prezentului ghid va permite realizarea acestor condiţii.
În ceea ce priveşte oferta prezentului ghid pentru specialişti problema a fost derulată în
capitolul precedent (conţinutul şi forma Ghidului).
Astfel prezenta documentaţie nu se adresează cu precădere, selectiv, unuia din actori
sociali implicaţi în activităţile de urbanism ci este un liant între toţi aceştia care favorizează
comunicarea şi optimizarea procesului de decizie.

CAPITOL II

Glosar de termeni
Explicaţii preliminare
Pe măsura ce urbanismul s-a constituit ca o disciplină de sine stătătoare care necesită
aporturi pluridisciplinare s-a constituit şi un limbaj specific adecvat. Au apărut noi concepte şi o
terminologie aferentă.
Mare parte din termenii din urbanism, au caracteristica de a proveni din diverse
discipline asociate urbanismului şi de a fi folosiţi în comun referitor la acelaşi domeniu, de
oameni de formaţii tehnice diferite care implicit le dau nuanţe semantice diferite.
Astfel au apărut o anume ambiguitate şi confuzie în ceea ce priveşte semnificaţia unor
termeni.
Noţiunea de comunitate de pildă – provenind din sociologie – este pur şi simplu
contestată de teoreticieni de marcă, ca având un conţinut atât de vag şi nedelimitat încât nu mai
are nici o semnificaţie operantă.
Noţiunea de spaţii publice urbane este de asemenea contestată ca neavând un
corespondent real concret deoarece are două vicii esenţiale: ambiguitatea juridică şi înglobarea
de tipuri de spaţii urbane esenţial diferite fizic: spaţiu verde plantat şi căile de comunicaţie.
În sfârşit, sub impulsul realităţilor apar permanent noi concepte şi noi termeni.
În Recomandarea nr. (86) 11 a Comitetului Miniştrilor Statelor Membre C.E., este
impus termenul de spaţii libere urbane folosit în paralel şi substituindu-l uneori pe cel de spaţii

3
publice urbane fără explicaţii. (Din context rezultă că e vorba de asocieri de vid urban, de dublă
obedienţă juridică deschise publicului)
Definiţiile de mai jos nu vor să mai introducă o serie de termeni, care să amplifice
confuzia.
Este vorba de termeni în concordanţă cu accepţiuni generale rezultate din compararea
mai multor surse de informare, strict circumscrişi obiectului prezentului ghid, cu o valoare
semnificativă valabilă în această documentaţie, astfel încât un anume cuvânt folosit în orice
context în cele ce urmează să vehiculeze riguros o aceeaşi informaţie.
Definiţii
Piaţa urbană: incintă neconstruită, parţial sau total inclusă în ţesutul urban, ecranată pe
două sau pe toate laturile de construcţii, plantaţii sau alte tipuri de închideri şi penetrată sau
traversată de una sau mai multe căi de comunicaţie.
Funcţiile ei sunt multiple, putând avea o dominantă – un anume specific – şi ea este (sau
trebuie să fie) centrul unei vieţi comunitare intense. Este sub aspect juridic o parte a domeniului
public.
NOTĂ: Noţiunea de piaţă urbană implică şi componente cantitative (gabarit) şi calitative
(statut, semnificaţie, simbolică).
Piaţeta urbană: este sub specia diminutivală sub aspect cantitativ dar şi calitativ pieţei.
Sub aspect cantitativ trebuie arătat totuşi că piaţa centrală, civică a unui oraş mic (vezi
pieţele încă în funcţiune din cetăţile medievale italiene) poate echivala ca arie cu o piaţetă a unui
mare oraş contemporan.
Sub aspect calitativ de regulă piaţetele sunt destinate “convivialităţii” şi nu au un anume
“profil”, sau o semnificaţie, o simbolică majore.
Spaţiul rezidual urban: vid construit, în ţesutul urban, care din raţiuni tehnice
(constructive sau edilitare) juridice sau urbanistice nu poate fi ocupat cu construcţii.
Pietonal – stradă sau porţiune de stradă, rezervată exclusiv pietonilor, fie încă din faza
de proiectare, fie prin măsuri ulterioare, luate în cursul exploatării. Ca şi piaţa urbană aparţine
domeniului public.
Esplanadă: - stradă largă oferind de regulă o vedere panoramică spre un monument de
arhitectură sau un sit natural deosebit, şi care poate avea axial sau marginal plantaţii, elemente de
mobilier urban etc.
Ea poate fi destinată exclusiv circulaţiei pietonale dar şi celei vehiculare. Aparţine
domeniului public.
Spaţiul public urban: o parte a domeniului public, ne construit afectat de utilizarea
publică.
NOTĂ: unii specialişti consideră ca spaţiu public şi gările, mall-urile, marile săli polivalente
de expoziţii, care pot fi proprietate privată şi sunt spaţii construite.
Aceste spaţii nu fac obiectul prezentului ghid.
Parcaj: spaţiu amenajat la sol sau în construcţii destinate acestui scop dat de regulă în
folosinţă publică, cu sau fără plată pentru staţionarea vehiculelor auto, pe perioade mai
îndelungate de timp.
NOTĂ: în prezentul ghid obiectul preocupării îl constituie spaţiile publice urbane. Un parcaj
poate fi însă o proprietate privată.
Staţionarea: spaţiul adiacent străzii destinat parcării pentru o perioadă mai scurtă de
timp, care poate depăşi totuşi timpul strict necesar preluării sau golirii vehiculului de pasageri
sau mărfuri.
Amenajare complexă a spaţiilor publice urbane: ansamblul de acţiuni vizând
dispunerea sau redistribuirea, în funcţie de obiective de diverse naturi (politice, economice,
sociale, culturale) a activităţilor construcţiilor, echipamentelor şi căilor de comunicaţie într-un
spaţiu urban neconstruit, ţinând de domeniul public.
Comunitate urbană: entitate socială compusă dintr-un număr variabil de indivizi, care
convieţuiesc într-o porţiune de mediu urban limitată şi delimitată şi referitor la care au acelaşi
statut de drepturi şi responsabilităţi.

4
 Vecinătate, unitate de vecinătate: subdiviziune funcţională a ţesutului urban,
constituită în jurul: unui centru de interes local, cuprinzând dotări elementare – şcoală, grădiniţă,
dispensar medical, centru comercial – astfel încât nici un locuitor să nu fie la mai mult de 5
minute distanţă timp de acesta. Vecinătatea cuprinde câteva mii de locuitori. Termenul este
întâlnit în urbanismul occidental.
Insulă urbană: porţiune construită din spaţiul urban cu regim juridic de proprietate
privată mărginită de spaţiul public.

CAPITOLUL III
Clasificare a spaţiilor publice urbane – piaţete, pietonale, staţionări, parcaje

Piaţete – acest tip de spaţii publice urbane, vor fi clasificate după o serie de criterii
detailate în cele ce urmează.
În ceea ce priveşte criteriile dimensionale, clasificarea este destul de relativă, deoarece o
piaţă principală a unui oraş mic, strict dimensional, poate fi considerată ca o piaţetă pentru un
oraş mare. Referirea la ţesutul urban căreia îi aparţine sau la oraşul în ansamblu relativizează
clasificarea.
Aici este locul să menţionăm, un alt parametru cantitativ legat de utilizări. Se consideră,
din observaţii practice pe timp îndelungat, că o piaţă este optim populată, când în medie unui
utilizator îi revin între 15 şi 40 m2. Peste acest prag piaţa e percepută ca “pustie” sub acest prag
aglomerarea devine dezagreabilă. În cazul realizării unei noi piaţete o anteaproximare a
numărului de utilizatori, va indica (cu diverşi coeficienţi de corecţie) o dimensiune optimă.
Caracteristici de amplasament – referitor la funcţiuni urbane
a) la scară mare:
- în zone rezidenţiale, culturale, sportive, productive sau comerciale
- în apropiere, vecinătate sau conţinută în zone construite, spaţii verzi, oglinzi de
apă
- în zone centrale ale ansamblului urban sau în cartiere excentrice
- în relaţii cu o reţea de spaţii publice similare sau de alt tip.
b) la scară mică:
- pe parcursul străzii
- la capetele ei
- într-o intersecţie de două sau mai multe străzi
- între două străzi paralele
- în apropierea unui pol de atracţie pentru fluxuri pietonale şi vehiculare
(supermagazin, complexe şi birouri, ateliere, complexe de învăţământ) sau nu
- în vecinătatea unei dotări urbane de statut înalt (primărie, catedrală) sau într-un
ţesut urban neutru
- în apropierea de parcaje importante sau alte dotări majore aferente circulaţiei.
Caracteristici de amplasament de natură cultural-istorică:
- în zone istorice
- în zone nou realizate
- în punctul de tangenţă dintre cele două tipuri de zone
- în zone în care elementul istoric şi cel contemporan sunt difuze şi mai mult sau
mai puţin omogen distribuite.
Caracteristici de conformare propriu zisă a piaţetei:
a) în plan: amprentă de formă geometrică regulată (pătrat, dreptunghi, poligon, cerc)
sau de formă geometrică neregulată.
Proporţiile (lungime/lăţime) în plan: de formă compactă (pătrat, cerc, hexagon regulat
etc.) sau afirmată (dreptunghi, elipsă etc.).
NOTĂ: când una din dimensiuni o depăşeşte consistent pe cealaltă, definirea acestui tip
de spaţiu urban devine relativă, putându-se confunda cu o esplanadă.

5
 b) tipul de perimetru poate fi regulat (de amprentă la sol aproape lineară) sau neregulat
(cu alveole, porţiuni retrase sau avansate) continuu sau discontinuu, cu o tectonică a
planurilor verticale afirmată sau aproape plană.
De asemenea perimetrul construit poate ecrana piaţeta pe două, trei sau patru
laturi.
c) volumetrie: piaţeta poate conţine un volum dominant plasat central sau perimetral.
De asemenea poate conţine şi alte elemente de tipul ediculelor definitive: portice,
pergole, monumente (altele decât amenajările cu durată mai limitată în timp de
genul mobilier urban, jardiniere etc.)
d) proporţii între dimensiuni: piaţete cu arie mică comparativ cu regimul de înălţime
perimetral sau cu ecranele perimetrale joase.
NOTĂ: Raportul ½ e reîntâlnit în mai multe conjuncturi: raportul maxim de ½
între dimensiunile în plan ale piaţetei, raportul de ½ între înălţimea medie a
ecranelor perimetrale şi dimensiunea minimă în plan a pieţei
e) relaţia piaţetă – reţeaua de căi de comunicaţie: piaţeta poate fi penetrată sau
traversată de 1, 2 sau mai multe străzi.
Toate aceste caracteristici ale unei piaţete, influenţează esenţial modul de abordare a
problemei în faza de proiect şi imaginea, atractivitatea, estetica pieţei în cursul exploatării.
În ceea ce priveşte celelalte trei tipuri de spaţii urbane, care constituie obiectul de
interes ale prezentului ghid, sistematizarea de mai sus este parţial valabilă, cu excluderile de
caracteristici specifice fiecărui tip.

CAPITOLUL IV
Problema amenajării complexe a spaţiilor publice urbane în lumea
contemporană.

În cele ce urmează, sunt trecute în revistă puncte de vedere pertinente ale unor instituţii
şi persoane din Europa Occidentală privind spaţiile publice urbane şi amenajarea lor.
Aceasta pentru că:
a) în general este bine ca în elaborarea unor reglementări, ghiduri, să se aibă în
vedere comparativ şi practica internaţională;
b) punctele de vedere, exprimate în recomandări, acte normative, lucrări de
specialitate, consultate şi expuse mai jos, cuprind principii, intenţii,
recomandări pozitive, de necontestat şi aplicabile oriunde;
c) nu s-au constatat în ele, elemente care să contravină situaţiei – materiale,
istorice, culturale – din România;
d) există o dorinţă expresă a factorului politic din România de racordare a
noastră din toate punctele de vedere la ideile, idealurile şi standardelor
europene;
e) în virtutea justificării de la punctul a), la sfârşit sunt trecute în revistă şi câteva
puncte de vedere din orizontul Anglo – Saxon american;
Din expunerea acestor puncte de vedere, reprezentativ selecţionate, rezultă că în lumea
occidentală s-au constituit în ultimele decenii o serie de idei, moduri de abordare, impulsuri şi
mentalităţi destul de unitare şi convergente în ceea ce priveşte problematica spaţiilor publice
urbane.
Dată fiind globalizarea lumii actuale, cel puţin la nivel informaţional, toţi aceşti vectori
mentali influenţează gândirea urbanistică contemporană global şi datorită “conformismului de
mass-media” care condiţionează societatea contemporană.

6
 Din toate aceste puncte de vedere se desprind unele rezultante:
a) Spaţiul public urban ocupă un loc deosebit de privilegiat în preocupările
urbaniştilor, specialiştilor în ştiinţe sociale, clasei politice şi factorului administrativ, organelor
de ordine publică şi mass-mediei.
Din partea spaţiului public - prin realizare, amenajare sau reamenajare – se aşteaptă
influenţe directe sau indirecte excepţional de benefice asupra calităţii vieţii în oraş, a refacerii
vieţii comunitare urbane, a coeziunii sociale şi în general a stării de bine a indivizilor şi
comunităţilor.
b) În mentalităţile actuale, ilustrate mai sus se pune un accent deosebit pe comunitatea
urbană, pe grupuri sociale, pe individ şi în special pe aspectele psihologice ale acestor categorii
umane.
Se neagă hotărât conceperea oraşului ca o aglomerare de mase construite şi căi de
comunicaţii, acreditându-se perceperea lui ca un ansamblu de spaţii publice pline de viaţă şi
agitaţie, legate între ele.
Spaţiului public i se conferă valenţe culturale, istorice, educative, ecologice şi acesta
este asimilat unuia din drepturile omului (dreptul la un spaţiu public urban de calitate).
În multe luări de poziţie spaţiul public nu este un element al oraşului, ci “oraşul prin
excelenţă” şi mai ales locul esenţial şi exemplar al vieţii sociale.
În paralel se promovează o structură complexă a ţesutului urban în general.
c) Tuturor acestor impulsuri afirmative le corespunde o negare viguroasă a
“urbanismului funcţionalist” cu raţionalismul lui abstract şi tehnicist, cu zonarea funcţională şi
deci fragmentarea oraşului şi a vieţii comunitare, totul în baza unor anume dogme sociale utopice
şi a “logicii maşinii şi a producţiei industriale de masă”, care a transformat spaţiul public în
spaţiu rezidual urban.
Urbanismului funcţionalist i se reproşează că a “alungat viaţa din cetate” şi a anihilat
viaţa comunitară cotidiană. De asemenea, că a aplicat o “amprentă” universală asupra ţesutului
urban, străină de logica proprie, tradiţională şi particulară de dezvoltare a fiecărei comunităţi
urbane concrete şi a introdus o serie de segregări de ordin tehnic şi funcţional.
d) Comunitatea urbană promovată de ideile contemporane, trebuie să fie complexă,
diversă şi amestecată sub raport profesional şi social, străină de orice fel de segregări sociale,
etnice sau culturale. Corespunzător mediul fizic urban trebuie să fie o gazdă favorizantă pentru
acest tip de comunitate, el însuşi complex, vernacular, divers şi fără zonări sau separări tehnice,
funcţionale sau sociale.
În paralel se acordă o atenţie deosebită protejării patrimoniului istoric şi cultivării
particularismului local şi al “personalităţii (istorice, culturale, estetice) locului”. Este criticat
turismul de masă şi prin interzicerea sau restricţionarea circulaţiei auto, teritoriul urban este
sustras “tiraniei maşinii”.
e) O remarcă importantă este aceea că problema investiţiilor urbane se pune foarte des
la o scară mică – investiţii, “axate pe cartier”, pe asociaţii de cartiere. Schimbarea modului de
abordare a amenajărilor urbane în condiţiile în care construcţii de mari ansambluri urbane apar
mai rar, resursele scad în termeni absoluţi, iar lucrările de reabilitare, de remodelare parţială,
intervenţiile limitate, lucrări de agrementare prin design, sunt tot mai numeroase.
Această nouă scară de a aborda problema investiţiilor urbane ţine atât de factori
psihologici şi demografici, cât şi de factori materiali:
- există tendinţa de descentralizare administrativă, de autonomizare a subdiviziunilor
teritoriale şi a oraşelor. Implicit o fărâmiţare a resurselor financiare globale;
- populaţia în Europa Occidentală – şi nu numai aici – îmbătrâneşte şi scade, iar
rezervorul rural de populaţie s-a diminuat;
- resursele globale – în special cele financiare – sunt în curs de diminuare;
- patrimoniul construit în special în perioada imediat postbelică a suferit o puternică
uzură fizică şi mai ales morală, ceea ce îndeamnă mai ales la operaţii de reabilitări,
remodelări, care pot fi etapizate şi eşalonate la scara bugetelor locale.

7
 Problema consultării şi implicării comunităţilor în definirea şi realizarea intervenţiilor şi
investiţiilor urbane este de asemenea permanent prezentă în toate luările de poziţii în această
privinţă.

CAPITOLUL V

Nevoi şi exigenţe ale utilizatorilor spaţiului public urban

Un proiect urbanistic de calitate va realiza un spaţiu public, care prin însuşirile sale să
satisfacă nevoile şi exigenţele utilizatorilor şi în plus să aibă un caracter esenţial democratic prin
instituirea principiului “cât mai multe opţiuni, spre cât mai multe oportunităţi pentru cât mai
multe şi mai diverse grupuri sociale, fără segregări”.
Deşi nevoile şi exigenţele individuale şi comunitare sunt considerate ca ştiute, şi
subînţelese, proiectarea ca orice altă activitate raţională are nevoie de identificarea sistematică şi
ierarhizată a premiselor ei, în cazul de faţă a acestor necesităţi şi dorinţe.
Corespondenţa între nevoi şi exigenţe şi însuşirile ţesutului urban – ale spaţiului public
în cazul de faţă – care le vin în întâmpinare nu este simplu bi-univocă, astfel că o anume
necesitate poate fi satisfăcută de mai multe calităţi ale spaţiului public şi o calitate a spaţiului
public poate satisface mai multe exigenţe.
Atât nevoile cât şi însuşirile ţesutului urban sunt puternic interrelaţionate între ele.
Realizarea unora dintre însuşirile ţesutului urban, conform celor de mai sus (în special cele legate
de orientare, de microcliminat) pot intra în relaţii conflictuale cu aspectele juridice şi regimurile
de proprietate ale cadrului urban luat în studiu, de anume proiect.
Trebuie menţionate în primul rând nevoile fiziologice care includ: nevoia de
supravieţuire şi legat de ea cea de securitate, nevoia de sănătate (poluare, microclimat,
posibilitate de mişcare fizică). Nevoia de confort are o anume ambivalenţă deoarece deşi e o
stare fizică implică componente psihologice.
La acest nivel al nevoilor zise şi primare trebuie să indicăm şi măsurile imperios
necesare care trebuie luate pentru protejarea persoanelor cu handicap fizic.
Când proiectarea spaţiului public urban, ţine seama doar de această categorie de nevoi
calitatea mediului urban realizat are de suferit. Modelul cercetătorului J. Maslow a arătat
disponibilitatea utilizatorilor de a renunţa la unele dimensiuni ale confortului pentru a satisface
alte exigenţe.
Mediul urban satisface şi nevoi de ordin psihologic (la nivel de individ şi comunitate)
nevoi asupra cărora urbanismul ultimelor două decenii manifestă un interes cu totul deosebit.
Aceasta datorită faptului că aşa cum a dovedit urbanismul funcţionalist, punerea în plan
secundar a acestor nevoi, sau ignorarea lor, produce frustrări care conduc la fenomene
psihologice negative şi comportamente aberante.
Mediul social în care aceste nevoi se resimt şi se satisfac este reprezentat de
comunitatea urbană.
Printre cele mai importante nevoi de ordin psihologic, ierarhizat enumerate sunt: nevoia
de viaţă socială şi contact social, de comunicare, de apartenenţă şi integrare socială, de respect,
de afirmare şi exprimare, nevoia de mediu ambiental estetic, de ordine, de interacţiune eficientă
cu mediul, de securitate (referitor la potenţiale agresiuni ale mediului social).

8
CAPITOLUL VI

Nivele de abordare a problematicii spaţiilor publice urbane în cursul

proiectării corespunzător unor însuşiri ale ţesutului urban.
Accesibilitatea

Accesibilitatea este însuşirea esenţială a unui ţesut urban şi prima care trebuie luată în
considerare în elaborarea unui proiect şi de asemenea în analizarea şi avizarea lui.
Fără accesibilitate oportunităţile oferite de cadrul urban sunt inutile. Nu există cadru
urban lipsit de accesibilitate.
Problema este aceea de a asigura o cât mai mare accesibilitate în condiţii de eficienţă,
securitate şi confort. O cât mai mare accesibilitate măreşte numărul opţiunilor pentru utilizator şi
deci intensitatea “trăirii sociale” a spaţiului respectiv.
O primă definiţie elementară a necesităţii este aceea că ea permite deplasarea pe anume
direcţii şi o blochează pe altele. Ea se constituie din numărul de trasee alternative în mediul
urban şi relaţiile dintre ele: legături, sensuri. Accesibilitatea este legată de o delimitare clară a
unei porţiuni de mediu urban şi a relaţiei ei cu vecinătăţile, cu întreg ansamblul.
În literatura anglo-saxonă de specialitate, aproape aceeaşi sferă de înţeles e “acoperită”
de termenul “permeability”.
Accesibilitatea se prezintă sub patru aspecte:
- accesibilitate la zona urbană considerată
- accesibilitate în cadrul zonei urbane, la punctele ei de interes
- accesibilitate prin zona urbană luată în studiu, între vecinătăţile ei, astfel încât
acesta să nu se constituie într-un obstacol în calea coerenţei traseelor ansamblului
urban care o conţine. Aici termenul de permeabilitate e mai aproape de realitatea
concretă
- accesibilitatea “de margine”, între spaţiul public urban şi cel privat. Şi aici noţiunea
de permeabilitate e potrivită.
Legat de acest din urmă aspect, mai trebuie făcută precizarea că accesibilitatea are o
latură fizică şi una vizuală şi că cea din urmă o potenţează sau o suplineşte pe prima.
Un factor fizic şi dimensional care măreşte sau diminuează accesibilitate îl reprezintă
“insula urbană”. Ea influenţează în egală măsură accesibilitatea fizică şi cea vizuală.
Un ţesut urban format din insule mici, măreşte numărul de trase opţionale, deci
permeabilitatea. Există o limită inferioară a acestor insule, în funcţie de tipul de utilizare al
clădirilor perimetrale. Experimental s-a stabilit că o mărime de 80 … 90 m a laturii (laturilor)
unei insule satisface în egală măsură permeabilitatea şi majoritatea funcţiunilor ce pot fi găzduite
de astfel de clădiri.
“Oraşul funcţionalist” a obstrucţionat permeabilitatea prin:
- construcţii monobloc de mari dimensiuni, care implică “insule mari”
- penetrări puţine în interfaţa public-privat
- planurile ierarhizate (referitor la trasee) care duc la fundături (capetele aleilor de
acces auto, care nu trebuie să traverseze “vecinătatea”, adică să reprezinte
alternative, la circulaţia majoră)
- segregarea circulaţiei auto şi pietonale cu dublări costisitoare de trasee
- marile suprafeţe acordate parcajelor de suprafaţă care constituie obstacole fizice,
vizuale şi de utilizare între diferitele porţiuni ale ţesutului urban.

Accesibilitatea în cadrul zonei urbane – în relaţia spaţiu public –

spaţiu privat
În acest context accesibilitatea se abordează la nivelul ei vizual.
Interfaţa spaţiu public – spaţiu privat, este de fapt marginea spaţiului public, zona cea
mai activă şi mai animată, care îmbogăţeşte spaţiul public. Permeabilitatea va funcţiona în bune

9
condiţii când penetrările inter-feţei sunt numeroase (intrări în clădirile perimetrale) au un statut
superior (intrări principale, de onoare) iar activităţile de la nivelele accesibile vizual nu au o
natură intim privată sau nu produc efecte dezagreabile. Implicit acestea din urmă trebuie
orientate în secţiunea clădirii spre partea opusă spaţiului public – respectiv în spaţiul deschis –
descoperit privat, din cadrul “insulei” – cu accese de serviciu.
Accesibilitatea la zona urbană şi prin zona urbană sunt strâns legate între ele prin
relaţii de continuitate pe cât posibil direct şi uşor identificabile.
O accesibilitate bună şi judicios gândită într-un ţesut urban nou realizat, reamenajat, sau
modificat va racorda traseele interioare la capetele de trasee existente, perimetrale, ale
vecinătăţilor de o manieră optimă şi corespunzător exigenţelor de securitate a circulaţiei auto.
Gradul de utilizare al traseelor (intensitatea circulaţiei) trebuie să fie corelat cu
funcţiunile clădirilor care le mărginesc încât să nu existe o obstrucţionare reciprocă.
Exigenţa unei interrelaţii între public-privat, sau între vid construit şi clădiri, pune
problema extinderii preocupărilor şi asupra acestora din urmă, în ce priveşte tipul de utilizare şi
organizarea interioară de ansamblu.
Forma în plan a “insulelor” şi a “centurii” de clădiri perimetrale şi evoluţia acestora
trebuie să evite conjuncturile de tipul: vecinătăţii indiscrete în unghi intrând, vederi plonjante
asupra zonelor de intimitate etc.
Pieţele şi piaţetele sunt aspecte particulare ale ţesutului urban ceea ce duce la unele
nuanţări şi circumscrieri ale problematicii accesibilităţii.
Accesibilitatea în cadrul pieţelor şi a piaţetelor nu ridică probleme deosebite, dat fiind
caracterul lor de vid construit (maximum de trasee alternative) şi dimensiunile lor mici.
Diferitele elemente ambientale (fântâni, monumente, semnale, zone de gazon sau arbori) nu
ridică de regulă probleme de permeabilitate fizică sau vizuală când sunt judicios realizate.
Pot însă apare unele probleme înrudite cu acesta în sensul obstrucţionării unor trasee,
prin însuşirea spaţiului public materializată prin grilaje, jardiniere etc… de către unii utilizatori
ai spaţiului privat perimetral .
Extinderea de cafenele, restaurante, chiar magazine în aşa numitele “terase în aer liber”.
Deşi acestea sunt probleme ce ţin de gestionarea şi exploatarea spaţiului public,
ulterioare concepţiei, e de reţinut că:
- unele forme în plan ale pieţei pot favoriza astfel de fenomene
- prin măsuri luate încă în faza de proiectare un conflict de acest tip poate fi evitat
Recomandarea 1: acolo unde dimensiunile piaţetei şi conjuncturile juridice o
permit se vor prevede încă din proiect arii rezervate extinderii spaţiului privat cu utilizări
adecvate, în aer liber spre spaţiul public. Se recomandă ca aceste extinderi să fie marcate
cu caracteristici fizice ale pavajului (textură, culoare) ceea ce face vizibile şi deci
reprimabile tentativele de extindere ilicită, adăugând totodată o valenţă estetică locului.
Recomandarea 2: acolo unde dimensiunile piaţetei şi conjuncturile juridice o
permit se vor realiza portice acoperite. Acestea sunt elemente de tranzienţă între spaţiul
public şi cel privat, între spaţiul deschis şi cel interior benefice sub mai multe aspecte:
- funcţional (protejează de excese climatice, marginea activă a spaţiului public)
- fizic şi vizual
- estetic
- cultural, căci reprezintă un element tradiţional al pieţei publice greco-romane,
sursa de inspiraţie şi originea tuturor celorlalte spaţii publice similare.
Când proiectarea şi realizarea piaţetelor se înscrie într-o serie de intervenţii într-un ţesut
urban de mai mare amploare care le conţine apar problemele interrelaţionate ale accesibilităţii la
piaţetă şi a permeabilităţii traversând piaţeta.
Piaţeta trebuie să fie fizic, dar mai ales vizual o incintă cât mai închisă şi izolată de
restul ţesutului urban. Punctele ei de interes trebuie să fie percepute dintr-un punct de vedere
favorabil, din zonele de penetrare.
Aceasta presupune ca traseele ce debuşează în ea sau o traversează să fie astfel
proiectate încât să nu lase privirea să scape în afara incintei. Mijloacele mai importante pentru
obţinerea unor astfel de efecte sunt:

10
 1) Străzile care debuşează în piaţă sau piaţetă să o penetreze cu un ultim tronson de
traseu şicanat.
2) Traseele intersectate cu piaţa să nu fie dispuse în “filă” ci punctele de joncţiune cu
piaţeta să fie decalat
3) Pe cât posibil intersecţia traseu-limită piaţa să fie sub un unghi ascuţit (obtuz)
afirmat
4) Când traseele care străbat piaţeta sunt obligat perimetrale şi în continuare axială, cel
puţin pe două direcţii, “capetele”, “insulelor urbane” perimetrale să se depăşească.
5) Când traseul care separă două “insule urbane” existente debuşează în zona centrală a
piaţetei, sau într-o zonă a ei neadecvată vizual şi estetic, aceasta să fie mascată, fără
a bloca permeabilitatea fizică printr-un portic, o coloană, un portal etc.
Toate aceste “procedee scenografice” se vor considera recomandări ale prezentului
ghid. Ele sunt conspectate din cartea “Arta construirii oraşelor” de Camillo Sitte (vezi surse
bibliografice).
Reglementarea 1: privind conţinutul şi etapele de proiectare obligatorii în vederea
realizării accesibilităţii.
Proiectul de amenajare a uneia din tipurile de spaţii publice urbane care fac
obiectul prezentului ghid (piaţetă, pietonal, staţionare, parcaj) indiferent de amploarea lui
în sine sau a zonei urbane în care e cuprins va cuprinde un prim capitol intitulat
“Accesibilitate”. Acesta va include ca piese desenate:
1) un plan de încadrare în oraşul respectiv la scara 1:10.000 sau 1:15.000 cu
marcarea principalelor trasee ale ansamblului şi a intensităţii fluxurilor de
circulaţie
2) un plan de amplasare în zonă la scara 1:2.000 cu marcarea aceloraşi parametrii
şi al punctelor de racord între reţeaua de trasee de ansamblu şi a celor
(propuse, păstrate) din aria urbană studiată. Tot aici se vor delimita insulele
urbane vecine ariei urbane studiate, pe o rază de 200 – 250 m considerată din
axul geometric al acesteia
3) un plan de detaliu la scara 1:500 sau (de preferat) la 1:200 în care se vor indica,
legăturile în cadrul spaţiului public proiectat (pe cât posibil cât mai direct)
între penetrările (păstrate sau nou propuse, marcate diferit) în el ale traseelor
existente din ţesutul urban înconjurător. Se vor indica de asemenea grafic
punctele de joncţiune între cele două categorii de trasee, conform planşei
precedente. Tot în această planşă, referitor la aceste legături se vor amplasa cu
dimensiune amprentei la sol elementele ambientale (fântâni, sculpturi, ediculi,
portice, “pastile verzi”, elemente fixe de mobilier urban)
Toate cerinţele de mai sus se referă la piaţete, esplanade, pietonale. Pentru
staţionări şi parcări, apar probleme de trasee şi amplasări interiore, normate riguros în
funcţie de exigenţele circulaţiei şi siguranţa circulaţiei auto în normativele şi reglementările
specifice căilor de comunicaţie: “Normativ pentru proiectarea parcajelor de autoturisme în
localităţi urbane” – P 132 – 93 Ordin M.L.P.T.L. nr. 10/N/06.04.1993 şi “N.P. 24 –
Normativ pentru proiectarea execuţia şi exploatarea parcajelor etajate pentru
autoturisme” – 1998.
Proiectul pentru realizarea – amenajarea unui spaţiu public de tip piaţetă, pietonal,
staţionare, parcaj se va încadra în prevederile PUG-ului existent aferent oraşului căruia îi e
destinat. De asemenea PUZ-urile şi PUD-urile aprobate când acestea există.
Gabaritul unui astfel de spaţiu public urban, se pretează la un studiu preliminar
de implementare a sa într-un ţesut urban, de tipul Proiectului Urbanistic Zonal.
Când un astfel de PUZ există, planurile indicate mai sus vor suplimenta, completa
şi detaila această documentaţie.
Când în zona avută în vedere nu există un PUZ acesta va fi realizat, cuprinzând şi
pachetul de informaţii şi propuneri indicat în planşele de mai sus, în afară de planşele
obligatorii reglementate de ghidul în vigoare – referitor la elaborarea PUZ-urilor.

11
 Aceste informaţii vor fi etalate fie în planşe independente suplimentare, fie în
semne grafice şi menţiuni scrise suplimentar în planşele similare cerute în ambele ghiduri.
Recomandarea 3: piesele scrise aferente unui proiect de amenajare a unui spaţiu
public urban vor cuprinde un capitol aparte intitulat “Accesibilitatea” în care
problematica aferentă va fi detailată în ordinea şi sistematizarea mai sus expusă.
Acolo unde arhivele locale sau alte surse de informare permit acest lucru se va
constitui un subcapitol cu istoricul oraşului respectiv sau al zonei urbane studiate, cu o
evoluţie în timp a traseelor de accesibilitate. Aceasta poate da sugestii şi indicaţii concrete
şi aferente conceptorului cu privire la menţinerea, blocarea sau redeschiderea unor trasee
de accesibilitate şi poate argumenta complex astfel de operaţii.

12
13
14
15
16
17
18
19
Varietate
Varietatea este calitatea unui ţesut urban, care justifică accesibilitatea. Accesibilitatea
are rost când reprezintă deschideri spre puncte de necesitate şi interes multiple şi de naturi
diferite; spre oferte ale ţesutului urban care să se adreseze unui număr cât mai mare de utilizatori
de categorii sociale, culturale, de vârstă, cât mai variate.
Varietatea oferă un număr mare de opţiuni de experienţă socială pe o arie limitată. În
mod paradoxal, ea realizează o uniformitate de populare a mediului urban în timp; animaţia pe
tot parcursul zilei (şi a unei bune părţi a nopţii) atât de dorită de toţi conceptorii de spaţii publice
urbane. Există şi efecte secundare, de ordin social, ale utilizării pe tot parcursul zilei a unei
porţiuni de mediu urban. Delictele, vandalismele şi violenţa sunt descurajate într-o zonă animată
şi favorizată de zonele urbane temporar “pustii”.
Concret diversitatea se materializează pe 3 nivele:
- În spaţiul fizic, prin diferite tipuri de informaţii – printre altele de ordin arhitectural:
forme, subansambluri constructive, imagini, tipuri de clădiri – etalate pe o arie limitată;
- În spaţiul social prin coagularea de grupuri cu formaţii, interese şi manifestări variate;
- În timp, printr-o animaţie permanentă pe tot parcursul zilei al zonei urbane luate în
considerare.
Aceste faţete ale diversităţii au la bază diversitatea de utilizări aferentă unui anume
mediu urban.
Varietatea se “hrăneşte” pe ea însăşi, căci o zonă diversă este atractivă, mărind deci
diversitatea spaţiului social şi în timp le favorizează şi pe celelalte.
Diversitatea spaţiului social – scop final urmărit de conceptori - şi animaţia permanentă
a mediului urban se supun unor legi mai subtile astfel că există zone permanent şi divers
animate, atractive şi zone puţin animate în condiţiile în care oferta spaţiului fizic şi chiar de
utilizări pare similară.
Există spaţiu public urban, de utilizare unică care atrage utilizatori diverşi – o mare
parte a zilei – pieţele comerciale.
Atracţia este aici însă dictată de necesitate practică specializată şi nu acesta este
obiectivul de interes al prezentului ghid.
O primă remarcă este aceea că diversele faţete ale diversităţii se presupun între ele şi se
potenţează reciproc. De asemenea, este favorizată de accesibilitate.
La baza diversităţii se apreciază că stă diversitatea de utilizare. Noţiunea se suprapune
cu riscul de a se crea o confuzie de termen, peste aceea de diversitate de funcţii – profile ale
spaţiilor urbane construite şi libere sau cu aceea de diversitate de activităţi posibile în acestea.
Diversitatea se referă şi la o multitudine de sensuri şi statute atribuite de comunitate unor spaţii
urbane libere sau construite. Un anume sens şi statut (implicând o utilizare anume) îl are piaţeta
din faţa unei biserici şi un altul o piaţetă spre care debuşează terasa unui restaurant. Un anume
sens, statut şi relevanţă îl are Primăria Municipiului, un altul hotelul, şi un altul un atelier de
producţie. Ele împrumută ceva din sensul şi statutul lor spaţiului public adiacent.
Urbanismul funcţionalist a desfiinţat diversitatea oraşului în special prin zonările
funcţional-tehniciste, dar şi prin celelalte tipuri de intervenţii ale sale cotate la capitolul
precedent. (“Accesibilitate”).
Un pachet de tendinţe convergente, de obstrucţionare a diversiăţii îl reprezintă încă în
faza conceptuală interesele concrete şi “comodităţile de eficienţă” (efort – bani) ale unora din
actorii sociali implicaţi în activitatea de urbanism:
- Proiectantul plătit la m2 (cu rari coeficienţi de corecţie în funcţie de dificultate -
complexitate) preferă o construcţie mono specializată, omogenă ca structură şi reţele
de instalaţii, care implică o mare repetitivitate de detalii şi o răspundere redusă ulterior.
Un studiu superficial în faza de concepţie va duce la nerealizarea diversităţii în practică
în cursul exploatării, tradusă prin spaţii publice nepopulate, populate inegal în cursul
zilei, de către categorii social selective, atrase de activităţi reduse ca număr.
Diversitatea are implicaţii economice şi sociale. Spaţiile construite adiacente piaţetei
sau pietonalului scumpe ( preţ de vânzare – preţ de închiriere) “alungă” anume activităţi – mici
19
unităţi de servicii, alimentaţie publică – şi anume tocmai aceea care asigură animaţia şi varietatea
şi le atrage pe altele (magazine de lux, sedii bancare etc.). Implicit are loc “purificare” socială.
Se va crea un cerc vicios în care activităţile legate de mari disponibilităţi financiare, vor acorda
spaţiului urban respectiv un statut de “zonă privilegiată şi prestigioasă” care le va atrage pe altele
de acelaşi profil.
Există de asemenea, activităţi incompatibile între ele, fizic (se deranjează între ele prin
agitaţie, zgomot, mirosuri etc.) şi/sau prin statutul şi sensul cu care comunitatea le investeşte
(vezi mai sus). O suită de vecinătăţi “gradate” după aceste criterii trebuie minuţios şi concret
gândită.
Activităţile se pot defavoriza sau se pot sprijini şi într-ajutora reciproc. O îmbinare de
utilizări – activităţi de tipul “satisfacere necesitate” (locuit, muncă, cumpărături) cu ele de tipul
“facultativ” (petrecerea timpului liber, convieţuire socială neobligată etc.) creează condiţii
favorabile.
Activităţile dictate de necesităţi se concentrează de obicei în poluri de interes
(supermagazine, birouri, ateliere) care produc fluxuri pietonale consistente. Cele care ţin de o
convieţuire socială opţională, nu au putere de a constitui astfel de fluxuri. Ele sunt profitoare
pasive ale acestora.
Plasarea unui spaţiu public, cu utilizări majoritare de “convivialitate” între doi poli
puternici de atracţie “de necesitate” îl va iriga pe acesta cu fluxul de indivizi care îi va asigura
suportul economic şi supravieţuirea.
În literatura anglo-saxonă găsim raza de influenţa a unor astfel de poli de concentrare
aproximată de 90 – 120m.
Diversitatea sub aspectul ei fizic-arhitectural, implicit de imagine cu aspectele estetice
nu presupune incoerenţă, rupturi sau dizarmonie. Exemplele spaţiilor publice urbane diverse,
variate, constituie în intervale istorice mari care sunt totuşi unitare, armonioase şi cu o
“personalitate” a locului sunt prea numeroase pentru a le cita.
Când se pune problema realizării unui nou spaţiu public urban, păstrarea unor
construcţii perimetrale existente este de dorit din mai multe puncte de vedere care converg.
Economic, reabilitarea unei clădiri este mai ieftină decât demolarea şi construirea uneia noi,
implicit preţul de vânzare-închiriere e mai mic şi (vezi mai sus) diversitatea de activităţi
favorizată:
- Această conservare este o opţiune pentru păstrarea patrimoniului istoric, cultural sau
pur şi simplu al particularismului local:
- Ea însăşi în măsura în care are o imagine valoroasă, e un element de diversitate
formală.
Consecinţe asupra proiectului de urbanism.
Situaţia existentă . în practica curentă, după terminarea unui proiect de spaţiu public
urban, sau de front construit care ecranează o latură a lui, i se “agaţă” acestuia mai mult sau mai
puţin inspirat o etichetă de utilizare dintr-un repertoriu restrâns şi general (locuinţe, blocuri,
comerţ etc.).
Reglementarea 2: proiectele elaborate sub autoritate prezentului ghid vor trebui să
aibă o parte riguros documentată şi justificată de “Utilizări propuse pentru spaţiul liber şi
construit limitrof spaţiului public urban analizat”.
Tipurile de utilizări vor fi identificate prin compararea cu cererile pieţei în general şi
pentru zona respectivă în particular. Cererile pieţei vor rezulta din consultări cu agenţiile
imobiliare şi cu segmentele specializate ale primăriei. Sondaje în rândul populaţiei sunt
recomandate.
De asemenea, vor fi recenzate pe o rază de 90 – 120m (vezi mai sus) activităţile –
utilizările existente şi cele lipsă.
Clădirilor limitrofe li se vor impune (când proiectantul diferă) condiţii spaţiale şi
constructive care să permită acele funcţiuni identificate ca real necesare.
Funcţiunile – activităţile vor fi identificate până la profile specializate în cadrul unei
categorii generale.

20
 De asemenea, acest capitol va cuprinde date economice ale pieţei imobiliare referitoare
la preţ, teren în zonă, preţ construcţie şi profit mediu (la vânzare sau închiriere) uzual pentru
promotorii implicaţi în investiţie.
Va exista o planşă la sc. 1:500 sau 1:200 în care se vor preciza în detaliu activităţile
perimetrale spaţiului public, accese şi costuri de teren, investiţie ca şi costurile probabile de
vânzare închiriere.
În acest capitol se va stabili de comun acord cu primăria un anume procent din investiţie
cu care promotorii vor contribui la amenajări ambientale ale spaţiului public (finisaje, mobilier
urban, creaţii artistice).
Prin natura lor spaţiile publice urbane de tip staţionări şi parcaje sunt spaţii
unifuncţionale şi după cum s-a arătat deja ele constituie o barieră sub raportul accesibilităţii
fizice şi vizuale în cadrul ţesutului urban.
Totuşi ele ridică probleme înrudite cu diversitatea şi anume în ceea ce priveşte relaţiile
şi influenţele cu domeniul privat, construit sau liber de construcţii cale le înconjoară. Pot apare
conflicte de utilizare, exprimate de incompatibilitatea funcţională.
Reglementarea 3: în cazul acestor tipuri de spaţii publice în afară de subordonarea
proiectului faţă de documentele urbanistice legale, aprobate – PUG, PUZ, PUD vor fi
evidenţiate în planşe suplimentare la sc. 1:500 sau 1:200 următoarele probleme:
- Tipul de utilizări – activităţi ale “insulelor urbane” perimetrale, în zona de
contact cu spaţiul public, intrări şi ieşiri principale şi secundare.
Piesele scrise vor etala detaliat şi argumentat problemele legate de: oportunitatea
realizării spaţiului public urban pe acel amplasament, cererea locală, tipul parcajului –
destinat integral sau majoritar riveranilor sau vizitatorilor, gradul de folosinţă anteevaluat
la diferite ore ale zile.
De asemenea, vor exista consideraţii economice: costul terenului (cumpărare,
concesionare) în zonă, costul lucrărilor de amenajare, preţul anticipat de vânzare al “serviciului”.
Acest din urmă factor, care în fapt se va definitiva în cursul exploatării, va putea deveni un factor
de segregare socială.
Claritatea
Claritatea este o caracteristică a ţesutului urban în general, care îi face pe utilizatori să
înţeleagă (să se orienteze asupra) oportunităţile pe care le oferă spaţiul urban prin însăşi
conformarea lui. Ea corespunde nevoilor omului de a identifica, ierarhiza şi localiza într-un ţesut
urban modelele de activităţi, prin mesajele pe care formele care le găzduiesc i le transmit.
Claritatea se referă la interrelaţionarea cuplului formă-model de activitate. Un anume
model de activităţi (cu statutul său, relevanţa sa pentru cetate şi simbolica sa) trebuie să aibă o
corespondenţă formală semnificativă pentru utilizator.
În oraşul tradiţional această corespondenţă există şi ea se poate traduce lapidar prin
observaţia că: “ceea ce era important, apărea ca important şi era uşor de identificat şi localizat”.
Lucru valabil atât pentru spaţiile publice urbane cât şi pentru clădiri. Cele mai ample spaţii
publice erau aferente celor mai importante instituţii publice.
Primăria şi piaţa primăriei, domul şi piaţa domului nu puteau fi confundate cu clădirile
administrative ale breslelor negustoreşti şi spaţiile degajate de construcţii din faţa lor, nici cu
“blocul” de ateliere meşteşugăreşti adiacente unui bazar sau cu bazarul însuşi.
De asemenea privitorul înţelegea imediat unde e centrul oraşului şi unde sunt zonele
suburbane.
Claritatea se constituie de fapt în reflectările în câmpul psihologic al utilizatorilor, (în
imaginile pe care aceştia şi le fac despre …) al mesajelor formale ale mediului urban. Claritatea e
accesibilă prin vizualizare, prin imagine.
În contrast cu oraşul tradiţional, mediul urban modern a diminuat claritatea şi a favorizat
confuzia în ce priveşte cuplul formă-model de utilizare.
Blocuri mari de birouri-bănci, sedii sociale de companii cu activităţi comerciale uzuale,
etc. – irelevante pentru modul în care comunitatea în marea ei majoritate utilizează oraşul –

21
covârşesc vizual spaţiile şi clădirile publice relevante pentru viaţa civică a “cetăţii”. Curent
clădiri publice importante şi clădiri particulare irelevante sub aspect public se aseamănă.
Un plan urbanistic având caracteristica de claritate, îi va face pe utilizatori să aibă o
imagine limpede şi exactă asupra sa.
Prin tehnica “hărţilor cognitive” din “capul” utilizatorilor (vezi capitolul “Puncte de
vedere…”) s-a constat că imaginile remanente asupra unui ţesut urban coincid semnificativ la
majoritatea subiecţilor.
Cercetătorul american K. Linch a stabilit un vocabular elementar şi esenţial al
elementelor fizice urbane, care sunt tot odată factori esenţiali în formarea imaginii urbane.
Implicit instrumente deosebit de utile pentru urbanist în încercarea de a obţine o imagine urbană
şi realizarea clarităţii unui ţesut urban.
Aceste cinci elemente sunt: căile, nodurile, reperele, marginile şi cvartalele.
Dintre acestea pentru obiectul de preocupări ale prezentului ghid – piaţete, pietonale,
staţionări, parcaje – semnificative sunt nodurile şi cvartalele.
Nodurile sunt puncte focale de tipul intersecţiei de drumuri şi prin extinderea
accepţiunii termenului acesta se poate aplica pieţelor şi piaţetelor.
Notă: după cum s-a arătat deja, în nici un caz piaţetele nu se rezumă la a fi o intersecţie
de circulaţie vidă de construcţii.
Dacă scheletul ţesutului urban şi în termenii preocupărilor din acest capitol al imaginii
urbane, e constituit din căi, noduri, repere şi margini, el este umplut cu suprafeţe de ţesut urban
mai puţin diferenţiat, din care se constituie cvartalele. Amploarea lor este foarte diferită dar
există caracteristici comune unui anume cvartal şi particulare numai lui. Aceste caracteristici pot
fi de naturi diverse: textură urbană, epocă istorică de formare, tipuri predominate de funcţiuni,
caracteristici formale şi de imagine. Noţiunea de cvartal urban (în literatura occidentală district)
nu are o semnificaţie administrativă. Ea ar putea “acoperi” în parte semnificaţia Unităţii
Teritoriale de Referinţă – UTR utilizată la noi.
Proprietatea de claritate a unui ţesut urban, nu se manifestă predilect pe porţiuni de o
anume amploare, putând fi ignorată pe altele.
Există mici porţiuni de ţesut urban lipsite de claritate care trimit semnale formale
confuze şi arii mari uşor inteligibile.
Claritatea se manifestă atât în interiorul ţesutului urban studiat cât şi în relaţia acestuia
cu vecinătăţile şi ansamblul.
În general, de la acest nivel de aprofundare al proiectului urban, lucrul în trei dimensiuni
devine operant şi obligatoriu.
Aceasta nu însemnă că în nivelele precedente (accesibilitate, diversitate) ceea de a treia
dimensiune nu “a planat” permanent asupra activităţii conceptorului.
O piaţetă, un pietonal nou realizate, amenajate sau reamenajate trebuie să facă parte ca
imagine şi limbaj formal în mod vizibil din cvartalul în care sunt inserate.
Ele trebuie prin însăşi conformarea lor să indice modelul de utilizare căruia îi sunt
destinate.
Piaţa, piaţeta, esplanada din faţa unei biserici trebuie să ofere o altă imagine decât cea
din faţa unui hotel.
Prin forma în plan şi elevaţiile ecranelor perimetrale, acestea trebuie receptate de
utilizatori ca un tot unitar uşor de înţeles, care să lase o imagine remanentă închegată şi limpede.
Modelele de utilizare ale construcţiilor perimetrale, trebuie exprimate prin forme
adecvate. Pe cât posibil se va căuta şi la acest nivel, realizarea unei comunicări vizuale între
spaţiul public central şi cel privat marginal.
De asemenea preocuparea privind claritatea se va extinde şi asupra căilor (străzilor) care
penetrează piaţa, pietonalul urmărindu-se diferenţierea lor în funcţie de importanţă.
Căile de acces spre puncte de interes şi prestigiu ale vecinătăţilor şi ale oraşului se vor
deosebi formal de cele care duc spre oportunităţi minore. Acest lucru se va realiza în special prin
modelele de utilizare şi repertoriul formal al ecranelor construite care le delimitează.

22
 Reglementarea 4: Piesele scrise ale proiectului de urbanism vor cuprinde un
subcapitol intitulat “Claritatea spaţiului public” în care problematica aferentă va fi
detailată şi argumentată, în sensul celor expuse mai sus.
Piesele desenate vor cuprinde perspective la nivelul ochiului din interiorul pieţei
spre punctele de penetrare în piaţă şi de pe tronsoanele terminale ale penetrărilor spre
piaţă.
De asemenea o documentaţie fotografică cu zonele exemplare pentru
“personalitatea” cvartalului.

23
24
25
26
27
28
29
30
31
Vitalitatea unui spaţiu public urban
Această însuşire a spaţiului public urban se referă tot la multitudinea de oportunităţi pe
care spaţiul urban trebuie să o ofere utilizatorilor, la mărirea numărului de opţiuni în cadrul lui şi
la popularea sa diurnă cât mai consistentă.
Vitalitatea exprimă în primul rând gradul în care oamenii pot folosi un spaţiu dat în
scopuri diferite. Ea oferă o gamă largă de activităţi similare şi utilizării viitoare. Viitorul este
abordat aici sub cele două aspecte ale sale viitorul pe termen lung şi viitorul pe termen scurt.
Vitalitatea se referă atât la o gamă largă de activităţi simultane câr şi la o gamă diversă
de utilizări succesive în timp prin adaptări şi modificări în primul rând posibile, în al doilea rând
posibile cu un efort tehnic şi financiar minim.
În ce priveşte al doilea aspect al vitalităţii – în timp – termenii de flexibilitate sau
adaptabilitate în timp semnifică mai exact calităţile cu care ţesutul urban trebuie să corespundă
acestei categorii de probleme.
Vitalitatea spaţiului public e strâns legată de însuşirile adecvate ale “marginilor” sale şi
de aceea analizarea problemei va începe de aici. La acest nivel de proiectare însuşirile spaţiului
public şi ale construcţiilor perimetrale se inter-influenţează puternic, problemele propriu zise de
urbanism se împletesc strâns cu cele de arhitectură.
Tot la acest nivel mai aprofundat de proiectare ne apropiem de probleme de detaliu, şi
vor apare primele indicaţii dimensionale.
Adecvarea spaţială şi constructivă a clădirilor perimetrale trebuie să asigure o utilizare
variată simultană şi o adaptabilitate în timp.
Profunzimea (lăţimea secţiunii transversale) clădirilor perimetrale spaţiului public
optimă este de 12,00 – 13,00 m, ceea ce asigură o luminare şi o ventilare satisfăcătoare în zona
centrală şi deci evită o zonare funcţională (spaţii cu funcţiuni care nu necesită ventilare şi lumină
naturală grupate definitiv) rigidă.
Înălţimea optimă a acestor clădiri este de patru nivele, peste acest regim, dependenţa
etajelor de oportunităţile parterului le limitează adaptabilitatea în timp.
Accesele (spaţiu public – spaţiu privat construit) – problemă deja semnalată în
capitolele anterioare – numeroase, sau posibilităţile de accese ulterior realizabile, sunt un factor
favorizant pentru utilizarea spaţiilor construite în cât mai multe scopuri simultan sau pentru
adaptări în timp.
O construcţie, sau un front construit conţine ”zone rigide” (hard-areas în literatura
anglo-saxonă) şi ”zone plastice” (soft areas). ”Zone rigide” sunt cele ce condiţionează rezistenţa
clădirii (fiind delimitate de compartimentări structurale) şi/sau reţeaua ei de comunicări
interioare şi trasee de instalaţii (lifturi, casa scării, coloane de conducte). Ele se modifică greu în
timp şi deci se opun flexibilităţii construcţiei.
La un front construit mai mic de 15 m se recomandă asocierea şi concentrarea lor în
zone compacte.
”Zonele plastice” sunt cele mai uşor modificabile, care pot primi în timp cu un efort
tehnic-financiar redus noi ”amprente” de utilizare.
Spaţiile construite interioare (încăperile) de o formă compactă sunt favorizante pentru
utilizări simultane diverse şi flexibile funcţional în timp. Cele cu una din dimensiuni dominante
au o mai mare inerţie de utilizare.
Modificările în timp, în structura fizică a clădirilor, presupun intervenţii de importanţă
şi amploare diferită, unele accesibile financiar micilor proprietari, altele necesitând asocieri de
beneficiari sau sprijinul administraţiei publice.
Sub raportul tipului de utilizări, ale spaţiului privat construit, contingent cu spaţiul
public trebuie arătat că acesta conţine zone active şi zone pasive. Zonele active sunt cele
favorabile pentru viabilitatea spaţiului public, adică cele care se extind spre acesta, sunt
accesibile, îi favorizează atracţia şi animaţia.
Chiar şi accesibilitatea exclusiv vizuală trebuie promovată
NOTĂ: Această tendinţă e manifestă, în proiectele europene de mai multe decenii. În tema
program a concursului internaţional de arhitectură pentru Opera ”Bastille” din Paris, se recomanda ca

32
atelierele de confecţionare a decorurilor, costumelor, recuzitei să nu fie ascunse, ca nişte activităţi anexe
cu statut inferior, ci să fie amplasate spre străzile adiacente, cu largi spaţii vitrate, încât locatarii şi
trecătorii să poată urmări vizual ce se întâmplă înăuntru. Aceasta era şi un omagiu caracterului tradiţional
artizanal al ”foburgului” unde este amplasată construcţia.
În cazurile particulare, în care unul (unele) din fronturile construite limitrofe spaţiului
public, prezintă o ”faţadă” oarbă, absolut necesară funcţional (mall-urile de exemplu) se
recomandă ca acesta să aibă totuşi ”deschideri” informaţionale spre spaţiul exterior reprezentate
de vitrine, ecrane sau creaţii artistice cinetice care să comunice utilizatorilor date referitoare la
viaţa civică urbană, la diverse oportunităţi locale sau să animeze această porţiune de interfaţă.
Planurile verticale oarbe ale construcţiilor aferente unui spaţiu public sunt şi ”gazdele” favorite
pentru elementele de publicitate, pentru reclame comerciale, pentru afişajul politic.
Recomandarea 4: proiectul de amenajare a unui spaţiu public urban, trebuie pe de
o parte să rezerve spaţii şi suprafeţe pentru acest gen de comunicare pe de altă parte să o
reglementeze sub cele mai multe aspecte previzibile ale ei, dimensiuni, culori, tectonică,
poziţionări pe verticală etc….
Revenind la „zonele active” ele trebuie amplasate cât mai eficient referitor la scopul
urmărit – vitalizarea spaţiului public urban adică spre acesta adiacent interfeţei public-privat şi la
nivelele inferioare ale clădirilor.
Toate aceste premize pentru realizarea vitalităţii spaţiului public urban, trebuie însoţite
de conceperea spaţiului însuşi ca atare.
Un spaţiu urban se populează de la margini spre centru. În centru trebuie create puncte
de interes şi atracţie. După stabilirea traseelor pietonale (şi auto unde e cazul) preferate în zona
centrală a spaţiului public se vor plasa: chioşcuri, tonete, elemente de mobilier urban, mici
porţiuni cu vegetaţie şi arbori.
Una din funcţiile importante ale acestor dotări o reprezintă statul jos. Această cerinţă a
utilizatorilor poate fi satisfăcută prin bănci, banchete, scaune sau alte elemente satisfăcătoare
ergonomic prin dimensiuni şi forme: trepte, borduri de jardiniere, etc. Se recomandă ca la fiecare
3 m2 de spaţiu liber să se asigure 30 cm de stat jos. Locurile de stat jos, se vor amplasa cel puţin
la nivelul general de călcare dar sunt preferate cele amplasate la o cotă de nivel uşor superioară.
S-a constatat că acestea sunt preferate de utilizatori. Contactul social între utilizatori –
raţiunea de a fi a spaţiului public urban – are şi un aspect vizual şi uneori chiar exclusiv vizual.
Asigurarea unor elemente favorabile de microclimat local, în spaţiul public propriu zis,
măreşte confortul utilizatorilor şi atractivitatea lui.
Aceasta se poate realiza prin arbori, pergole, panouri decorative mai mult sau mai puţin
traforate, cere să lase umbră şi să protejeze de vânt.
Arborii vor trebui să aibă coroana, la o înălţime mai mare de 2,5 m şi prin înălţime şi
amplasare să nu limiteze claritatea spaţiului public.
O bună conformare a construcţiilor adiacente spaţiului public are efecte benefice şi
asupra microclimatului locului. Înălţimi mai mari de patru nivele (vezi mai sus) sau „rupturi” de
înălţimi creează turbioane de vânt dezagreabile.
Un aspect al utilizării unui spaţiu urban în cât mai multe scopuri diferite – deci însăşi
definiţia vitalităţii – îl reprezintă convieţuirea – cel mai adesea conflictul – pieton-automobil.
Dacă cele menţionate până în acest punct, se refereau în special la piaţete, acest aspect –
fără să fie străin de problema piaţetelor – e important mai ales pentru pietonale, esplanade,
staţionări şi parcaje.
La nivelul gândirii urbanistice actuale, rezolvarea se tranşează în favoarea circulaţiei
pietonale, prin restricţionarea şi restrângerea circulaţiei auto cu asigurarea de trasee alternative şi
spaţii de parcare, de preferinţă subterane accesibile. Totuşi soluţia extremă de desfiinţare a
circulaţiei auto pe mari suprafeţe, atât de practicată în ultimele patru decenii, nu mai e agreată şi
se consideră că dăunează chiar animaţiei şi vitalităţii spaţiului urban.
În general se admite că circulaţia auto să fie exclusă numai acolo unde obstrucţionează
foarte energic deplasarea pietonală (străzi cu profil comercial preponderent) şi când există o
stradă vehiculară alternativă în apropiere.

33
 Soluţia optimă practicată astăzi este aceea a folosirii în comun a spaţiului public de către
pietoni şi vehicule şi evitarea posibilelor situaţii conflictuale prin măsuri luate în proiect şi prin
măsuri de gestionare ulterioară a spaţiului.
În sensul celor mai sus expuse pe străzile vehiculare se vor lua următoarele măsuri:
- încurajarea pietonilor în folosirea străzilor vehiculare prin înlesnirea traversării
străzii. Traversarea „la nivel” e preferată de utilizatori şi aceasta abil concepută
rezolvă şi nu escamotează conflictul, e mai economică (ca investiţie şi efort tehnic)
şi mai estetică
- încurajarea folosirii străzilor vehiculare, zgomotoase, de pietoni prin realizarea unor
mici spaţii care să creeze senzaţia de linişte şi siguranţă – nişe, retrageri de la
aliniamentul străzii – în special în zonele de traversare.
Atenţie: - aceste nişe şi retrageri sunt surse de insecuritate şi delicvenţă pe timp de
noapte sau când strada nu e animată. Amplasarea lor lângă instituţii cu program non-stop sau cu
pază e de dorit. Ele trebuie astfel concepute încât să nu obstrucţioneze câmpul vizual în lungul
străzii.
Acolo unde se doreşte – tocmai pentru realizarea unei vitalităţi sporite a spaţiului public
– realizarea folosirii în comun – pietonală şi vehiculară – a străzii şi unde mărimea şi
configuraţia ei o permit se vor avea în vedere următoarele aspecte:
- traficul vehiculelor trebuie să aibă un nivel de maximum 250 vehicule pe oră;
- majoritatea traficului să aibă destinaţie locală;
- distanţa între strada cu dublă utilizare şi cea mai apropiată stradă de utilizare
tradiţională să fie sub 500 m;
- traficul bi-direcţional trebuie promovat;
- trebuie asigurate staţionări şi parcaje pentru riverani şi vizitatori;
- parcările se vor plasa pe partea dreaptă a străzii;
- delimitările benzi pietoni – benzi vehicule să nu fie constituite di borduri, denivelări,
ci prin culori şi texturi diferite;
- trebuie realizate mai multe obstrucţionări pentru reducerea vitezei vehiculelor, dar
când acestea au un aspect fizic să nu depăşească 750 mm înălţime (şoferii să poată
sesiza copii de după ele). Obstrucţionările pot consta în vegetaţie, spaţii de joacă
pentru copii etc…
Când pietonalele, esplanadele, străzile cu dublă utilizare au o lăţime mare, în axul lor se
vor realiza aceleaşi elemente de atracţie şi agrementare ca în pieţe şi piaţete: locuri de stat,
specializate sau improvizate, arbori, chioşcuri etc…
După cum s-a arătat în capitolele precedente există interese convergente ale
proiectanţilor, promotorilor şi gestionarilor de spaţii publice de a le concepe pe acestea ca pe
mari arii specializate, monofuncţionale sau a le subdiviza în spaţii specializate.
Foarte rar tipul de utilizări justifică acest lucru.
Aceste specializări, duc direct sau indirect (prin interes, specializat orientat) la populări
segregate social.
Însăşi esenţa spaţiului public urban – loc de maxim şi divers contact social – este astfel
ignorată sau obstrucţionată.
Varietatea şi vitalitatea spaţiului public sunt astfel afectate, oportunităţile spaţiului şi
opţiunile cetăţeanului diminuate, activităţile restrânse.
În spaţiul public în fapt, activităţile în sine constituie suportul pentru alte activităţi,
oamenii frecventează spaţiile publice pentru a experimenta alţi oameni. Aici se realizează viaţa
comunitară urbană şi coeziunea socială a cetăţii.
Un proiect urbanistic de calitate trebuie să realizeze prin orice mijloc vitalitatea zonei
urbane de care se ocupă.
Reglementarea 5: proiectul de realizare, amenajare, reamenajare sau reabilitare a
unui spaţiu public urban va cuprinde:
a) în piesele scrise un subcapitol dedicat acestei problematici în care aceasta va fi
tratată pe nivelele de interes expuse mai sus.

34
 O atenţie deosebită se va acorda spaţiului publicitar.
b) o piesă desenată la o scară convenţională – de preferat 1:500 – care va cuprinde
elemente comune de arhitectură şi studiu de circulaţie:
1) arhitectură: grosimea (lăţimea în secţiune transversală) a fronturilor
construite adiacente spaţiului public; zonele rigide; elementele de interes
central ale spaţiului studiat şi dotările de microclimat; pe amprenta fronturilor
construite se va indica regimul de înălţime; unde e cazul – front construit cu
faţadă oarbă – o desfăşurare sc. 1:200 sau 1:100 cu acesta şi ambientările
aferente;
2) căi de comunicaţii: trasee auto şi trasee pietonale; intensităţi de fluxuri;
parcaje supra şi subterane care afectează spaţiul studiat; puncte de traversare;
puncte de schimbare de direcţie; staţionări, trasee alternative pentru pietonale
exclusive sau străzile cu dublă utilizare.

35
36
37
38
39
40
Adecvare vizuală
Aici este vorba de o însuşire a unui ţesut urban în general, a unui spaţiu public – de tipul
piaţetă, pietonal – în special, ca prin aspectele sale de detaliu să conştientizeze opţiunile posibile
într-un mediu urban.
La acest nivel de proiectare se abordează probleme de detaliu, iar proiectarea
urbanistică se împleteşte strâns cu cea de arhitectură.
La baza realizării acestei însuşiri a spaţiului public, stă realitatea psihologică, şi anume
aceea că, independent de voinţa conceptorului oamenii dau fiecărui spaţiu o interpretare, îi
ataşează un sens , o semnificaţie.
La acest fenomen, o contribuţie majoră o au informaţiile de detaliu, transmise de
ecranările perimetrale ale spaţiului public.
Indiferent de statutul juridic (forma de proprietate) a unei clădiri faţada ei face parte din
domeniul public.
Prin inducerea unei anume interpretări dorite, în grupurile de oameni, sunt sprijinite şi
potenţate celelalte însuşiri ale mediului urban analizate la nivele antecedente de proiectare:
claritatea (forma şi modelul de utilizare) varietatea şi vitalitatea.
În ce priveşte claritatea legată de formă trebuie arătat însă că grupuri diferite, sunt
sensibile la caracteristici diferite ale unor clădiri sau spaţii publice. Un grup va acorda atenţie,
proporţiilor şi configuraţiei vizuale de ansamblu, iar altul unor elemente de amănunt, design-ul
uşilor, ferestrelor, balustradelor, al pavajelor şi mobilierului urban de pildă.
Claritatea utilizării este şi ea relativă la diverse grupuri. Pe un nivel primar o clădire
municipală importantă poate fi asimilată de unii cu o fabrică. De asemenea localul unei primării
poate fi recepţionat ca inadecvat prin „aerul” său autoritar şi birocratic. Un anume spaţiu
construit sau liber interpretat negativ nu îi va îndemna pe utilizatori, la o atitudine activă, de
explorare, limitând astfel opţiunile spre oportunităţile pe care le oferă.
Când componentele unui front construit, perimetral spaţiului public, nu au o adecvare
vizuală corespunzătoare, zona va fi evitată şi utilizările lui posibile nu vor fi operante. Opţiunile
se reduc şi pe această cale varietatea are de suferit.
Locatarii pot fi indiferenţi la vecinătatea unei clădiri municipale importante, dar când
datorită inadecvării ei vizuale o receptează pe aceasta ca pe o clădire industrială, vecinătatea
capătă o conotaţie negativă.
Vitalitatea la scară mare ridică probleme abilitate proiectantului. O clădire sau un spaţiu
public trebuie astfel proiectate încât să inducă în utilizatori impresia de multifuncţionalitate.
Când aceasta nu e eficientă, oportunităţile reale multiple, nu vor fi integral folosite. Incitarea la
explorare va fi afectată.
Vitalitatea la scară mică. Şi aici abilitatea profesională şi experienţa proiectantului au un
rol esenţial. Grupuri diverse trebuie să recepţioneze construcţia sau micul spaţiu public ca pe un
element atractiv şi de dorit.
Adecvarea vizuală este reprezentată de cuplul, informaţii de detaliu ale mediului urban
– percepere a acestora de diversele grupuri umane. Aici intervine un prag de relativitate al
acestei însuşiri căci interpretarea şi semnificarea informaţiilor e diferită de la grup la grup în
funcţie de experienţa lui ambientală şi obiectivele urmărite.
Cei care au trăit cea mai mare parte a vieţii în case individuale cu curte vor da
interpretarea de zonă de locuit, imaginii oferite de un ţesut urban care corespunde acestui „tipar”
– construcţii mici joase, cu raportul plin-gol corespunzător.
Cei care au experienţa locuirii „la bloc” vor acorda semnificaţia de zonă de locuit unui
alt tip de ţesut urban prin volum, formă şi detaliu.
Cei care sunt interesaţi în modificarea statutului lor social-financiar, vor da ţesutului
urban cu aspect de „blocuri de locuit” o conotaţie negativă.
Realizarea adecvării vizuale se face prin elemente de detaliu cât mai relevante pentru un
grup sau mai multe grupuri sociale.
Aceste elemente se împart în două categorii:

41
 a) cele contextuale care sunt elemente de detaliu, de particularizare relaţionate cu
mediul urban care conţine obiectul studiului, cu traseele, nodurile, reperele, marginile şi insulele
ţesutului urban.
b) elemente de utilizare respectiv cele care să fie recepţionate de locuitori ca adecvate
tipului de utilizare a construcţiilor care mărginesc spaţiul public.
Adecvarea vizuală are un aspect foarte important, în care latura de urbanism a
proiectării e mult mai implicată şi anume adecvarea unui spaţiu public ca un întreg (centru +
margini) la imaginea şi „personalitatea” unui cvartal sau a unei porţiuni mai mici din mediul
urban care se percepe simultan cu acesta. Implicit spaţiul public va împrumuta din „statutul”
acestuia şi din conotaţia care îi este atribuită.
La acest nivel de proiectare, trebuie subliniat faptul că atât imaginea tridimensională a
unei clădiri sau a unui front de clădiri cât şi faţada (faţadele) nu sunt atribute strict particulare ale
acestora, ci joacă un rol, au o anume funcţie, în contextul mediului urban în care acestea fac
parte.
Elementele de detaliu (contextuale şi de utilizare) şi relaţiile dintre ele cu care
proiectantul lucrează, devin concret caracteristici contextuale şi de utilizare ale spaţiului public
urban şi ale marginilor acestuia. Caracteristicile sunt reprezentate de detalii – goluri, plinuri, uşi,
ferestre, texturi, culori, finisaje, modenaturi relaţionate între ele prin ritmuri verticale, orizontale,
asociate cu silueta etc.
La acest nivel de proiectare se vor identifica acele caracteristici care:
- sub aspect contextual, aparţin ambientului urban, în care e inserată investiţia, şi care
sunt recepţionate simultan cu ea. Vor fi reţinute cele care subliniază apartenenţa spaţiului studiat
la ansamblu şi au un potenţial de conotaţie pozitivă.
Vor fi evitate celelalte chiar dacă modul de utilizare al clădirii le-ar justifica, sau
conceperea clădirii ca un unicat, indiferent la ansamblu, le ar putea promova
- sub aspectul adecvării vizuale la utilizare, cele care pot realiza o imagine mai
familiară, cu conotaţie pozitivă ataşată în mentalitatea diferitelor grupuri de un anume model de
utilizare.
Reglementarea 6: în piesele scrise ale unei documentaţii referitoare la amenajarea
unui spaţiu public urban, va exista un subcapitol referitor la adecvarea vizuală.
Recomandarea 5: când arhivele locale, monografii sau alte surse de informaţii o
permit se vor ilustra imagini ale respectivului sit urban, în evoluţie istorică, cele care au
dispărut dar au influenţat actuala stare de lucruri sau cele care au dispărut dar au o
semnificaţie pentru continuitatea personalităţii locului.
Peste tot unde acest lucru e posibil şi dă rezultate, se va recenza şi prezenta în piese
desenate repertoriul de elemente contextuale, ale ambientului urban, care e recepţionat
vizual odată cu obiectul de interes al proiectului.

42
43
44
Complexitatea unui spaţiu urban
Această însuşire se referă la bogăţia de experienţe senzoriale pe care un spaţiu public o
poate oferi utilizatorilor. Ea satisface nevoi de ordin psihologic exprimabile prin categorii
precum atractiv, plăcut.
Fiind vorba de experienţe şi satisfacţii senzoriale în spaţiu urban, va fi tratată în primul
rând complexitatea vizuală. Totuşi alte faţete ale complexităţii sunt prezente în spaţiile publice şi
satisfac alte simţuri, simţul mobilităţii (opţiuni între diverse posibilităţi de deplasare) olfactiv,
simţul auzului, simţul tactil.
Exemplele de piaţete, în care în afară de zgomotul plăcut al conversaţiei în grup,
utilizatorii sunt agresaţi de muzica excesivă a teraselor perimetrale care îşi dispută clienţii sunt la
îndemâna tuturor.
Pasajul din dreptul Universităţii – Bucureşti oferă utilizatorilor, o gamă întreagă de
mirosuri produse de patiseriile şi fast-food-ul local apreciate mai puţin de cei care au venit să
răsfoiască cărţile anticarilor.
Un pavaj, o balustradă cu o „tuşă” plăcută poate da satisfacţii tactile, în timp ce curenţii
de aer şi excesele de temperatură (vezi capitolele anterioare) sunt dezagreabile şi acolo unde se
manifestă descurajează frecventarea locului.
În timp ce simţul văzului şi cel tactil pot fi controlate voluntar, utilizatorul este la
discreţia influenţelor exterioare în ce priveşte auzul şi mirosul.
Problema complexităţii vizuale se pune cu acuitate astăzi, ca o reacţie la monotonia
ansamblurilor moderne unanim recunoscută. Complexitatea vizuală nu e o chestiune de lux, de
care să ne preocupăm după ce am rezolvat problemele practice stringente. Monotonia şi implicit
lipsa de identitate a ansamblurilor moderne, induce în utilizatori prin procese psihologice subtile,
comportamente negative.
Complexitatea vizuală a fost mult experimentată în trecut şi realizată mai mult sau mai
puţin deliberat. Totuşi nu ne putem baza numai pe această moştenire, sau în termeni concreţi de
proiectare nu ne putem rezuma la pastişe.
Complexitatea vizuală este domeniul prin excelenţă al celor mai mici detalii, se referă la
suprafeţele şi volumele expuse domeniului public şi depinde de prezenţa contrastelor.
O realizare eficientă a bogăţiei şi diversităţii vizuale va lua în considerare orientarea
suprafeţelor studiate şi poziţiile probabile din care aceasta va fi percepută.
Complexitatea vizuală poate fi apreciată prin numărul şi diversitatea de informaţii pe care
o suprafaţă ni le transmite. Informaţiile sunt materializate în acest caz elemente de detaliu de
arhitectură. S-a observat practic că atunci când o suprafaţă, percepută ca o entitate oferă
minimum 5 elemente şi maximum 9, nevoia de complexitate vizuală e satisfăcută optim. Când
numărul maxim e depăşit impactul complexităţii vizuale asupra utilizatorului se diluează. Când
acest număr maxim, e consistent depăşit elementele încep să fie percepute ca un singur model de
supraelement. Când suprafaţa studiată e amplă şi numărul de elemente cerute de tipul de utilizare
e mare, complexitatea vizuală poate fi reconstituită prin grupări de supraelemente, (entităţi de
informaţii), respectând intervalul numeric de ai sus şi procedând la o ierarhizare.
Factori esenţiali care influenţează satisfacerea diversităţii vizuale sunt şi distanţa de la
care e percepută suprafaţa şi durata contactului vizual.
Efortul tehnic şi financiar va fi orientat în funcţie de distanţă, în realizarea unei diversităţi
prin elemente la scară mare sau la scară mică şi va fi concentrat în zonele de aglomeraţie cu
aşteptare, de o aşa manieră încât interesul să fie menţinut pentru multă vreme.
Sursele materiale, concrete de realizare a diversităţii sunt:
- elementele de construcţie de serie disponibile pe piaţă, pe cât posibil din punct de
vedere financiar va fi evitată repetitivitatea;
- detaliile de îmbinare ale acestora, de obicei elaborate nu trebuie ascunse ci exprimate;
- diversitate de culori, texturi şi modenatură tridimensională unde e posibil, oferite de
materialele de finisaj.

45
 Reglementarea 7: piesele scrise vor cuprinde un subcapitol intitulat „Complexitatea
vizuală” în care problemele mai sus expuse vor fi abordate conform celor de mai sus,
particularizat la investiţia promovată.
Piesele desenate vor cuprinde elevaţii şi desfăşurări ale marginilor spaţiului public,
vederi ale eventualelor lui dotări centrale în care vor fi indicate elemente, configuraţii de
elemente, culori, texturi, tipul de materiale ale suprafeţelor etalate spre utilizatori.
Acestea la o scară convenabilă de preferinţă sc. 1:200.

Personalizarea spaţiului urban

Această proprietate a spaţiului urban, priveşte de asemenea detaliul şi este mai mult o
însuşire potenţială prevăzută în faza de proiectare, care va căpăta conţinut în cursul utilizării.
Oamenii (proprietari de locuinţe, de spaţii comerciale, de alimentaţie publică) simt
nevoia să-şi pună amprenta personală asupra spaţiului în care trăiesc sau lucrează.
În rândurile de faţă e vorba, de manifestarea acestui fenomen doar în interfaţa spaţiu
public – spaţiu privat.
Locurile predilecte de manifestare sunt accesele, ferestrele, spaţiile libere de construcţii
dintre spaţiul public şi cel privat construit, dar orice alte suprafeţe expuse pot găzdui astfel de
preocupări.
Este bine ca în faza de proiectare să se prevadă astfel de rezerve pentru realizarea
personalizării deoarece ele se vor manifesta altfel improvizat şi dezagreabil.
Rezerve pentru straturi de flori, porţi, mici spaţii de expunere de obiecte simbolice, etc.
vor constitui premize pentru o bună folosire ulterioară a spaţiului proiectat. Inventarul unor astfel
de „recipiente” pentru personalizare urmează să fie completat de fiecare proiectant.
Într-un sens nevoia de personalizare se înrudeşte cu cea de exprimare în spaţiul public şi
în acest sens există şi exemple mai active de asigurare a unor astfel de posibilităţi: pavaje
cinetice, în care configuraţia poate fi modificată de utilizator, sculpturi cinetice cu program
impus de privitor etc.
Recomandarea 6: în piesele scrise ale proiectului de „Amenajare complexă a
spaţiului public urban” vor fi menţionate „recipientele” de personalizare rezervate de
conceptor.

46
47
48
Capacitatea afectiv-comportamentală a spaţiului urban

Această însuşire a spaţiului urban se referă la capacitatea lui de a produce emoţii şi

sentimente de durată şi a induce implicit comportamente aferente acestor reacţii psihologice.
Denumirea însuşirii se suprapune într-o mare măsură noţiunii de „imagibility” întâlnită în
literatura anglo-saxonă de specialitate.
Această însuşire se manifestă la nivelul interrelaţiei dintre informaţiile de o anume
manieră etalate de ambient şi receptarea în funcţie de nivelul cultural, orizontul de informaţii,
gustul şi discernământul utilizatorilor.
Este vorba de potenţarea unora din însuşirile mediului urban tratate anterior, cu valenţe
plastice, artistice.
Ea se realizează prin armonie, echilibru şi se apreciază în termeni estetici. Poate fi
identificată în compoziţii spaţiale sau plane, fixe sau cinetice.
În mare parte termenii de referinţă se suprapun cu cei ai varietăţii, clarităţii, vitalităţii
dar există o relativă interdependenţă între ei.
Un ţesut urban poate fi variat, clar, vital şi complex, fără ca aceste însuşiri să aibă un
corespondent în valori estetice.
Sentimentele suscitate în imagibilitatea unui ţesut urban se situează pe un palier
superior celor de satisfacţie senzorială imediată, de confort. Este vorba de satisfacerea unor
necesităţi mai elaborate şi mai greu descriptibile filtrate de formaţia culturală şi estetică a
utilizatorilor.
Ele stimulează sentimente, atitudini şi comportamente de ataşament, afecţiune faţă de
mediul urban respectiv, care pot însoţi impulsurile de atractivitate, explorare şi opţiune interesată
imediată uneori, alteori sunt independente de ele.
Abilitatea nativă a conceptorului, orizontul său cultural, experienţa vizuală, diversitatea
de formaţii profesionale ale membrilor echipei conceptoare (inclusiv artişti plastici) favorizează
dar nu asigură automat realizarea acestei calităţi a mediului urban.
Reglementări finale
Reglementarea 8: în cartierele rezidenţiale cu grad ridicat de confort, realizate în
municipii sau în comunele limitrofe ale acestora parcelările (faza P.U.Z.) vor prevede:
a- căi de acces auto cu gabaritele prevăzute în normativele de specialitate şi
trotuare de minim 1,5 m lăţime.
b- Când astfel de ansambluri cuprind mai mult de 25 parcele sau 11.000 m2,
constituite în unităţi compacte se vor rezerva un minim de 15% suprafeţe de
teren, realizării de spaţii publice urbane de tipul piaţetelor, scuarurilor etc….
Reglementarea 9: în cartierele rezidenţiale cu grad ridicat de confort, se va solicita
din
partea proprietarilor şi promotorilor o sumă de bani, reprezentând 1,5% din valoarea
investiţiei pentru lucrările – materiale şi manoperă – de amenajare complexă a spaţiilor
publice urbane.
Reglementarea 10: la realizarea unor investiţii de amploare (complexe de birouri,
sedii
de firme, spaţii de producţie) cu o suprafaţă construită desfăşurată mai mare de 2.000 m2,
fie că e vorba de construcţii nou realizate, fie că e vorba de amenajări şi reamenajări de
spaţii construite existente se va solicita din partea titularului de investiţie, o contribuţie
reprezentând 1% din valoarea investiţiei, pentru lucrări – materiale şi manoperă – de
amenajare a spaţiilor publice urbane vecine, inclusiv proiectul aferent.
Tot în acest caz, se va solicita din partea beneficiarului o contribuţie reprezentând
0,5% din valoarea investiţiei dedicată realizării unor elemente de ambient urban, de tipul
sculpturi, structuri decorative etc.

49
Concluzii
Respectând, cele expuse mai sus conceptorii concreţi care rezolvă probleme de amenajare
complexă a spaţiilor publice urbane în conjuncturi particulare pot fi siguri că:
a) nu s-au omis probleme şi aspecte majore ridicate de amenajarea spaţiilor publice
urbane;
b) abordarea pe aceste nivele de aprofundare treptată, sistematică a activităţii de
proiectare, asigură o eficientizare a acesteia şi creează premisele pentru un urbanism de
calitate.
Analizând cele expuse mai sus, organele de avizare vor avea o grilă de apreciere formală
şi de conţinut a unei documentaţii de urbanism, reprezentată de reglementările şi recomandările
de la sfârşitul fiecărui capitol.
Prin însăşi denumire prezentul „Ghid pentru amenajarea complexă spaţiilor publice
urbane …” exprimă scopul său şi anume acela să orienteze şi să promoveze acţiuni concrete de
amenajare de spaţii urbane.
Valoarea sa restrictivă este doar implicită. Odată luată decizia de amenajare a unui
spaţiu public urban şi asigurate mijloacele financiare şi condiţiile legal juridice primele activităţi
concrete vor fi cele de proiectare.
Studiile de specialitate arată că 80-90% din calităţile unui produs se realizează în faza
de proiectare. În această fază se stabilesc chiar condiţiile tehnice şi detaliile pe care un anume
executant sau în general piaţa are capacitatea tehnică de a le materializa.
Conform acestor două ultime observaţii ghidul şi-a concentrat atenţia asupra domeniului
proiectării şi problematicii acesteia prin reglementarea gesturilor de proiectare şi recomandări.
Ghidul apreciază ca parte integrantă a procesului de proiectare şi avizările la diverse
foruri (formate de regulă din specialişti pe domeniu) şi discuţiile de lucru cu beneficiarii,
promotorii, comunităţile şi alţi actori sociali implicaţi care de regulă nu au pregătire profesională
de specialitate.
Chiar în echipa conceptorilor sunt de obicei cooptaţi oameni de formaţii profesionale
diferite – sculptori, economişti etc.
În acest sens el se adresează atât specialiştilor cât şi nespecialiştilor.
NOTĂ: Ghidul s-a inspirat în acest mod de abordare a problematicii proiectării din cartea de specialitate:
„Responsive environment – a manual for designers” autori J.Bentley, A. Alcoek, P.Marrain, S.McGlymw,
Gr. Smith, apărută în 1985 în editura „The Architectural Press L.T.D.”
Ocupându-se în mare parte de acelaşi domeniu, cele două materiale au puncte comune în
conţinut, terminologie şi atitudine.
Nu e vorba însă de o traducere, sau o compilare, deoarece realităţile urbane concrete avute în
vedere sunt diferite, unele concepte din carte menţionate sunt depăşite, altora li s-au adăugat alte nuanţe
semantice, altele nu au fost considerate utile. De asemenea s-au propus şi elemente noi cu o terminologie
adecvată.

CAPITOLUL VII

Relaţii între actorii sociali implicaţi în amenajare complexă a spaţiilor publice

urbane

Activitatea de amenajare complexă a spaţiilor publice urbane este parte integrantă a

politicii de revitalizare a centrelor urbane.
O astfel de politică poate fi definită într-un Program Naţional de revitalizare a centrelor
urbane, corelată cu alte programe naţionale sau supranaţionale, în cadrul cărora se constituie şi
surse de finanţare.
Pe plan european există un astfel de program numit “Campania Europeană pentru
renaşterea cetăţii”
Finanţarea unei astfel de investiţii se poate realiza în mai multe moduri:

50
 - de către administraţia publică locală din bugetul propriu;
- de către asociaţii, fundaţii non profit, sau surse naţionale sau/şi internaţionale legate
de campanii sau politici urbane la scară mare (vezi mai sus, “Campania Europeană
pentru renaşterea cetăţii”);
- de către investitori particulari dornici să-şi îmbunătăţească imaginea de marcă a
firmei (vezi în acest sens, concursul de arhitectură lansat de C.E.C.; urmărind chiar
realizarea unei “imagini de marcă” a firmei, care a fost urmat, în cadrul colaborării
ca conceptorul câştigător, de un program de amenajări de spaţii publice, aferente
sediilor C.E.C. din întreaga ţară);
- finanţări mixte, rezultate din asocierea public-privat.
În general, astfel de investiţii se vor face în zone urbane cu resurse ce pot asigura o
dezvoltare durabilă. Resursele pot fi de naturi foarte diverse: cadru natural atractiv, fond
construit valoros, activitate comercială intensă în zonă, flux uman consistent etc.
Investitorii potenţiali pot fi atraşi în egală măsură de facilităţi asigurate de autoritatea
publică locală sau de perspectiva creşterii atractivităţii propriilor activităţi prin amenajarea de
piaţete, pietonale etc. în imediata apropiere.
Dacă scopul ultim, al activităţii de amenajare a spaţiilor publice urbane, este de ordin
social – realizarea unei vieţi comunitare urbane reale şi pozitive – pentru atragerea capitalurilor
necesare acestei activităţi, motivaţiile sunt pragmatice. Este un fapt unanim recunoscut astăzi că
investiţia “în estetică”, duce la creşterea valorii proprietăţilor, şi la intensificarea activităţii
economice în zonele afectate de o astfel de investiţie.
În acest sens, în realizarea surselor de finanţare pentru astfel de lucrări pot fi atraşi şi
locuitorii zonei limitrofe spaţiului urban.
Indiferent de tipul de iniţiator şi investitor, al unei amenajări de spaţiu public urban,
acesta va face apel la o firmă de proiectare competentă tehnic şi legal pe domeniu.
Proiectul elaborat de acesta se va încadra atât în legile, normele, regulamentele
naţionale în vigoare, cât şi în cele specifice zonei urbane considerate: P.U.G., P.U.Z., P.U.D.
În elaborarea proiectului, conceptorul va respecta nivelele de abordare a problemei,
reglementările şi recomandările prezentului Ghid.
Odată elaborat şi acceptat de beneficiar, proiectul va fi avizat de către autoritatea
publică locală. În avizarea proiectului, aceasta va urmări grila de analiză şi apreciere a
documentaţiei rezultată din acest Ghid.
Fiind vorba de un spaţiu public, proiectul va fi expus spre consultarea populaţiei. Odată
acceptat şi la acest nivel, se va trece şi la selecţionarea executantului sau executanţilor prin
metodologia legală în vigoare referitoare la organizarea Licitaţiilor publice.

CAPITOLUL VIII

Inventar nelimitativ al elementelor de mobilier urban şi ambientale în spaţiul

public urban

Mobilier urban
1) Cea mai importantă categorie de mobilier urban, într-un spaţiu public o reprezintă cea
destinată statului jos: bănci, scaune sau borduri de jardiniere, trepte, gradene. După cum s-a
arătat în capitolele precedente, orientativ se poate considera că la 3 m2 de spaţiul public se pot
prevede 30 cm de perimetrul destinat acestui scop. Gabaritele acestor elemente vor fi cele
ergonomic general acceptate, respectiv 45 cm înălţime şi 45 cm lăţime.
2) Urmează apoi cele legate de igiena locului: coşuri de colectare a deşeurilor, grupuri
sanitare, surse de apă.
3) Unde se va considera necesar, se vor realiza elemente de separare – delimitare,
grilaje, îngrădiri, împrejmuiri. Acestea trebuie să fie astfel dimensionate încât:
51
 - să nu împiedice vizual perceperea spaţiului public ca un tot unitar;
- să nu obstrucţioneze – acolo unde există şi circulaţie vehiculară – observarea
copiilor, de către conducătorii auto.
Se consideră că o înălţime maximă de 75 cm a acestora e satisfăcătoare.
4) Elementele de iluminat public – felinare, aplice, sunt importante sub mai multe
aspecte:
- asigură o utilizare diurnă mai îndelungată a spaţiului public respectiv;
- realizează o senzaţie de securitate pentru utilizatori, pe timp de seară şi de noapte;
- printr-o dispunere judicioasă valorifică imaginea “marginilor” spaţiului public urban
(elemente de arhitectură şi decoraţii);
- ele însele constituie obiecte cu valenţe estetice şi de personalizare a locului, care îi
măresc atractivitatea.
5) Elemente legate de diverse tipuri de comunicare:
- activă: cutii poştale, cabine telefonice;
- pasivă: dispozitive de publicitate clasice (panouri, afişe) sau electronice (ecrane cu
spoturi publicitare sau ştiri de interes local), chioşcuri sau tonete de ziare, unde e
cazul dispozitive sonore, care contra unei fise dau explicaţii depre semnificaţia şi
istoria locului respectiv.
Problema dispozitivelor publicitare, poate influenţa hotărâtor pozitiv sau negativ
imaginea şi atractivitatea unui spaţiu public şi a fost deja analizată în capitolele anterioare.
Posibilităţile de realizare a tuturor acestor tipuri de mobilier urban sunt foarte diverse şi
diferite de la caz la caz încât o ilustrare a lor nu e operantă.
Recomandarea 7: în măsura în care resursele financiare o permit e de dorit ca cea
mai mare parte a acestor elemente de mobilier urban să fie produse de tip unicat sau serie
mică, special proiectate pentru un anume spaţiu public şi nu produse de masă.
Proiectarea lor va fi încredinţată unei firme de design competente tehnic şi legal pe
domeniu.
Proiectul va fi avizat de o comisie a autorităţii publice locale cu invitaţi specialişti
din domeniul artelor plastice şi al design-ului.
Proiectul va fi însoţit, de o parte documentară cuprinzând elemente valoroase pre-
existente în zonă (feronerie, grilaj, felinare) în special când spaţiul public amenajat e
conţinut de un sit istoric.
Elemente ambientale
În categoria acestor elemente, intră acele dotări pentru care valoarea de întrebuinţare,
funcţia, este mai puţin importantă decât valoarea estetică: grupuri statuare, obiecte estetice
tridimensionale abstracte etc. Unele pot fi de tip tradiţional, consacrate piaţetelor: fântâni,
pergole, jardiniere etc.
Ultimele decenii au produs noi tipuri de astfel de obiecte ambientale: sculpturi cinetice,
structuri cinetice polivalente care emit sunete, fascicole luminoase, îşi schimbă configuraţia,
eventual la intervenţia utilizatorilor piaţetei.
De reţinut că elementele de mobilier urban, cu un design de calitate au valoare
ambientală, şi unele elemente ambientale pot avea şi utilizări practice.
Această categorie de dotări ale spaţiilor publice urbane, potenţează în special
însuşirile de adecvare vizuală şi capacitate afectiv-comportamentală ale acestora.

52
CAPITOLUL IX

Recapitulare Reglementări

Reglementarea 1: privind conţinutul şi etapele de proiectare obligatorii în vederea

realizării accesibilităţii.
Proiectul de amenajare a uneia din tipurile de spaţii publice urbane care fac
obiectul prezentului ghid (piaţetă, pietonal, staţionare, parcaj) indiferent de amploarea lui
în sine sau a zonei urbane în care e cuprins va cuprinde un prim capitol intitulat
“Accesibilitate”. Acesta va include ca piese desenate:
- un plan de încadrare în oraşul respectiv la scara 1:10.000 sau 1:15.000 cu
marcarea principalelor trasee ale ansamblului şi a intensităţii fluxurilor de
circulaţie
- un plan de amplasare în zonă la scara 1:2.000 cu marcarea aceloraşi parametrii
şi al punctelor de racord între reţeaua de trasee de ansamblu şi a celor (propuse,
păstrate) din aria urbană studiată. Tot aici se vor delimita insulele urbane vecine
ariei urbane studiate, pe o rază de 200 – 250 m considerată din axul geometric al
acesteia
- un plan de detaliu la scara 1:500 sau (de preferat) la 1:200 în care se vor indica,
legăturile în cadrul spaţiului public proiectat (pe cât posibil cât mai direct) între
penetrările (păstrate sau nou propuse, marcate diferit) în el ale traseelor existente
din ţesutul urban înconjurător. Se vor indica de asemenea grafic punctele de
joncţiune între cele două categorii de trasee, conform planşei precedente. Tot în
această planşă, referitor la aceste legături se vor amplasa cu dimensiune amprentei
la sol elementele ambientale (fântâni, sculpturi, ediculi, portice, “pastile verzi”,
elemente fixe de mobilier urban)

Reglementarea 2: proiectele elaborate sub autoritate prezentului ghid vor trebui să

aibă o parte riguros documentată şi justificată de “Utilizări propuse pentru spaţiul liber şi
construit limitrof spaţiului public urban analizat”.
Tipurile de utilizări vor fi identificate prin compararea cu cererile pieţei în general şi
pentru zona respectivă în particular. Cererile pieţei vor rezulta din consultări cu agenţiile
imobiliare şi cu segmentele specializate ale primăriei. Sondaje în rândul populaţiei sunt
recomandate.
De asemenea, vor fi recenzate pe o rază de 90 – 120m (vezi mai sus) activtăţile –
utilizările existente şi cele lipsă.
Clădirilor limitrofe li se vor impune (când proiectantul diferă) condiţii spaţiale şi
constructive care să permită acele funcţiuni identificate ca real necesare.
Funcţiunile – activităţile vor fi identificate până la profile specializate în cadrul unei
categorii generale.
De asemenea, acest capitol va cuprinde date economice ale pieţei imobiliare referitoare
la preţ, teren în zonă, preţ construcţie şi profit mediu (la vânzare sau închiriere) uzual pentru
promotorii implicaţi în investiţie.
Va exista o planşă la sc. 1:500 sau 1:200 în care se vor preciza în detaliu activităţile
perimetrale spaţiului public, accese şi costuri de teren, investiţie ca şi costurile probabile de
vânzare închiriere.
În acest capitol se va stabili de comun acord cu primăria un anume procent din investiţie
cu care promotorii vor contribui la amenajări ambientale ale spaţiului public (finisaje, mobilier
urban, creaţii artistice).
Prin natura lor spaţiile publice urbane de tip staţionări şi parcaje sunt spaţii
unifuncţionale şi după cum s-a arătat deja ele constituie o barieră sub raportul accesibilităţii
fizice şi vizuale în cadrul ţesutului urban.
53
 Totuşi ele ridică probleme înrudite cu diversitatea şi anume în ceea ce priveşte relaţiile
şi influenţele cu domeniul privat, construit sau liber de construcţii cale le înconjoară. Pot apare
conflicte de utilizare, exprimate de incompatibilitatea funcţională.

Reglementarea 3: în cazul acestor tipuri de spaţii publice în afară de subordonarea

proiectului faţă de documentele urbanistice legale, aprobate – PUG, PUZ, PUD vor fi
evidenţiate în planşe suplimentare la sc. 1:500 sau 1:200 următoarele probleme:
- Tipul de utilizări – activităţi ale “insulelor urbane” perimetrale, în zona de
contact cu spaţiul public, intrări şi ieşiri principale şi secundare.
Piesele scrise vor etala detaliat şi argumentat problemele legate de: oportunitatea
realizării spaţiului public urban pe acel amplasament, cererea locală, tipul parcajului –
destinat integral sau majoritar riveranilor sau vizitatorilor, gradul de folosinţă anteevaluat
la diferite ore ale zile.
De asemenea, vor exista consideraţii economice: costul terenului (cumpărare,
concesionare) în zonă, costul lucrărilor de amenajare, preţul anticipat de vânzare al “serviciului”.
Acest din urmă factor, care în fapt se va definitiva în cursul exploatării, va putea deveni un factor
de segregare socială.

Recomandarea 4: proiectul de amenajare a unui spaţiu public urban, trebuie pe de

o parte să rezerve spaţii şi suprafeţe pentru acest gen de comunicare (vitrine, ecrane sau
creaţii artistice, cinetice care să comunice utilizatorilor date referitoare la viaţa locală, sau
diverse oportunităţi de interes imediat) pe de altă parte să o reglementeze sub cele mai multe
aspecte previzibile ale ei, dimensiuni, culori, tectonică, poziţionări pe verticală, etc….

Reglementarea 5: proiectul de realizare, amenajare, reamenajare sau reabilitare a

unui spaţiu public urban va cuprinde:
a) în piesele scrise un subcapitol dedicat vitalităţii spaţiului public urban în care
aceasta va fi tratată pe nivelele de interes expuse în capitolul respectiv.
O atenţie deosebită se va acorda spaţiului publicitar.
b) o piesă desenată la o scară convenţională – de preferat 1:500 – care va cuprinde
elemente comune de arhitectură şi studiu de circulaţie:
3) arhitectură: grosimea (lăţimea în secţiune transversală) a fronturilor
construite adiacente spaţiului public; zonele rigide; elementele de interes
central ale spaţiului studiat şi dotările de microclimat; pe amprenta fronturilor
construite se va indica regimul de înălţime; unde e cazul – front construit cu
faţadă oarbă – o desfăşurare sc. 1:200 sau 1:100 cu acesta şi ambientările
aferente;
4) căi de comunicaţii: trasee auto şi trasee pietonale; intensităţi de fluxuri;
parcaje supra şi subterane care afectează spaţiul studiat; puncte de traversare;
puncte de schimbare de direcţie; staţionări, trasee alternative pentru pietonale
exclusive sau străzile cu dublă utilizare.

Reglementarea 6: în piesele scrise ale unei documentaţii referitoare la amenajarea

unui spaţiu public urban, va exista un subcapitol referitor la adecvarea vizuală.

Reglementarea 7: piesele scrise vor cuprinde un subcapitol intitulat „Complexitatea

vizuală” în care problemele aferente vor fi abordate conform celor expuse în capitolul
respectiv, particularizat la investiţia promovată.
Piesele desenate vor cuprinde elevaţii şi desfăşurări ale marginilor spaţiului public,
vederi ale eventualelor lui dotări centrale în care vor fi indicate elemente, configuraţii de
elemente, culori, texturi, tipul de materiale ale suprafeţelor etalate spre utilizatori.
Acestea la o scară convenabilă de preferinţă sc. 1:200.

54
 Reglementarea 8: în cartierele rezidenţiale cu grad ridicat de confort, realizate în
municipii sau în comunele limitrofe ale acestora parcelările (faza P.U.Z.) vor prevede:
c- căi de acces auto cu gabaritele prevăzute în normativele de specialitate şi
trotuare de minim 1,5 m lăţime.
d- Când astfel de ansambluri cuprind mai mult de 25 parcele sau 11.000 m2,
constituite în unităţi compacte se vor rezerva un minim de 15% suprafeţe de
teren, realizării de spaţii publice urbane de tipul piaţetelor, scuarurilor etc….

Reglementarea 9: în cartierele rezidenţiale cu grad ridicat de confort, se va solicita

din
partea proprietarilor şi promotorilor o sumă de bani, reprezentând 1,5% din valoarea
investiţiei pentru lucrările – materiale şi manoperă – de amenajare complexă a spaţiilor
publice urbane.
Reglementarea 10: la realizarea unor investiţii de amploare (complexe de birouri,
sedii
de firme, spaţii de producţie) cu o suprafaţă construită desfăşurată mai mare de 2.000 m2,
fie că e vorba de construcţii nou realizate, fie că e vorba de amenajări şi reamenajări de
spaţii construite existente se va solicita din partea titularului de investiţie, o contribuţie
reprezentând 1% din valoarea investiţiei, pentru lucrări – materiale şi manoperă – de
amenajare a spaţiilor publice urbane vecine, inclusiv proiectul aferent.
Tot în acest caz, se va solicita din partea beneficiarului o contribuţie reprezentând
0,5%
din valoarea investiţiei dedicată realizării unor elemente de ambient urban, de tipul
sculpturi, structuri decorative etc.

Problemele protejării patrimoniului istoric construit.

Însuşirile finale ale unui spaţiu public urban, indiferent că este vorba de unul reabilitat
sau nou realizat trebuie să fie aceleaşi şi anume cele expuse în conţinutul ghidului.
Tipul şi amploarea intervenţiilor diferă de la caz la caz. În cazul unui spaţiu public
inclus într-un ţesut urban cu componentă istorică consistentă şi valoroasă grija pentru protecţia
acesteia constituie nu numai o problemă de deontologie profesională pentru conceptor ci şi o
obligaţie legală.
Se vor respecta:
- Legea 5/2000 referitor la zonele construite protejate
- Ordonanţa 43/2000 privind protecţia patrimoniului arheologic
- Legea 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice

55