Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Brosura NCPC Procedura PDF
Brosura NCPC Procedura PDF
Conferinţele
NOUL COD DE
PROCEDURĂ CIVILĂ
Această publicație a fost elaborată în cadrul proiectului „Asistență pentru consolidarea capacității
instituționale în domeniul formării judecătorilor și procurorilor pentru aplicarea noilor coduri”
implementat de Consiliul Superior al Magistraturii, în parteneriat cu Institutul Național al Magistraturii, în
cadrul Fondului Tematic Securitate aferent Programului de Cooperare Elveţiano - Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
347
Tematica Noului Cod de procedură civilă a fost împărţită în patru mari unităţi, abordate pe parcursul
conferinţelor după cum urmează:
Rezumatele au fost verificate şi corectate de autorii prelegerilor, cărora le mulţumim şi pe această cale
pentru efortul depus şi pentru seriozitatea cu care au sprijinit iniţiativa noastră.
1. Introducere
Modificările aduse de Noul Cod de procedură civilă nu sunt brutale privind sistemul procesual civil actual,
instituţiile fundamentale păstrându-se, iar în cazul unora aducându-se doar unele precizări, completări.
O diferenţă aparent de substanţă priveşte introducerea în Noul Cod de procedură civilă a etapei cercetării
judecătoreşti în procesul civil (însă doar la judecata în primă instanţă), dar aceasta echivalează, în fapt, cu etapele
actual premergătoare fazei finale a dezbaterilor.
De asemenea, ca noutate, există posibilitatea ca părţile, în baza disponibilităţii acestora, să solicite
eliminarea dezbaterilor în şedinţă publică.
O altă modificare faţă de CPC 1865 priveşte sistemul căilor de atac, în Noul Cod de procedură civilă apelul
fiind calea obişnuită de atac, renunţându-se astfel la „hibridul” prevăzut la art. 304¹ CPC 1865, recursul nefiind de
ordine constituţională la noi şi nici justificat în toate litigiile de pe rolul instanţelor. Prin urmare, conform Noului Cod
de procedură civilă, vom avea judecată în primă instanţă, în apel şi, doar în unele cazuri, judecată în recurs.
S-a discutat şi despre procedura specială a judecăţii în primă instanţă a cererilor cu valoare redusă,
procedură, ca regulă, scrisă, mai rapidă, vizând cereri de până la 10 000 de lei, menită să uşureze munca
judecătorilor. De asemenea, a fost amintită procedura ordonanţei de plată, a cărei reglementare se inspiră din
dreptul Uniunii Europene.
O altă instituţie nouă este cea a contestaţiei la tergiversarea soluţionării procesului.
1
Trimiterile din cuprinsul materialului la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului anterioară republicării în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012,
variantă în vigoare la data susţinerii prelegerii.
Pentru uşurinţa consultării materialului, corespondentul fiecărui articol în forma republicată a Codului de procedură civilă urmează să fie indicat într-o notă de subsol.
2
Art. 79 şi urm., în forma Noului Cod de procedură civilă, republicată în M. Of. nr. 545/3.08.2012 (în continuare, NCPC republicat).
3
Art. 78 alin. (2) NCPC republicat.
4
Art. 204 alin. (3) NCPC republicat.
5
Art. 78 NCPC republicat.
4. Acţiunea civilă
Privitor la instituţia acţiunii civile, a fost semnalată o noţiune aparent nouă din punct de vedere al denumirii
legislative, dar cu care practica este deja familiarizată, şi anume cererea adiţională, care este, conform art. 30 alin.
(5) NCPC, cererea prin care o parte modifică pretenţiile sale anterioare, deci o cerere de modificare a unei cereri
anterioare. În practică se mai întâlneşte frecvent şi o altă categorie de cereri, şi anume cererile precizatoare. Uneori,
aceste cereri sunt veritabile cereri de modificare, fiind supuse regimului cererii de modificare, alteori sunt simple cereri
care nu modifică în niciun fel cadrul procesual. Deşi cererea precizatoare nu este reglementată ca atare de Noul
Cod de procedură civilă, ea se va regăsi, cu siguranţă, şi în continuare în practica judiciară.
Cât priveşte cererea principală, alin. (3) al art. 30 NCPC dispune că ea este cererea introductivă de
6
Art. 36 NCPC republicat.
7
Art. 38 NCPC republicat.
8
Art. 39 NCPC republicat.
9
Art. 40 NCPC republicat.
10
Art. 41 NCPC republicat.
11
Art. 42 NCPC republicat.
12
Art. 44 NCPC republicat
6. Părţile
Privitor la părţile din procesul civil, un element de noutate este adus prin intermediul art. 55 alin. (2)18
[actualul art. 41 alin. (2) CPC 1865], referitor la capacitatea procesuală activă a asociaţiilor, societăţilor sau altor
entităţi fără personalitate juridică (de exemplu sucursale, agenţii, puncte de lucru, reprezentanţe), constituite
13
Art. 47 NCPC republicat.
14
Art. 49 NCPC republicat.
15
Art. 48 NCPC republicat
16
Art. 53 NCPC republicat.
17
Art. 147 NCPC republicat.
18
Art. 56 alin. (2) NCPC republicat.
19
Art. 58 alin. (3) NCPC republicat.
20
Art. 59 NCPC republicat.
21
Art. 61 NCPC republicat.
22
Art. 64 alin. (1) NCPC republicat.
23
Art. 65 NCPC republicat.
24
Art. 66 alin. (2) NCPC republicat.
25
Art. 67 alin. (4) NCPC republicat.
26
Art. 68-71 NCPC republicat.
1. Competenţa materială
În prima parte a expunerii a fost tratată chestiunea competenţei materiale. S-a atras atenţia asupra
modificărilor aduse, prima fiind topografia în NCPC. Astfel, spre deosebire de actualul Cod de procedură civilă, care
începe cu competenţa, în NCPC aceasta este tratată începând cu art. 921. S-a optat pentru o abordare mai curând
didactică, ca într-un curs universitar, în detrimentul celei practice (practicianul ar începe prin verificarea
competenţei).
Prima modificare de concepţie constă în revenirea la sistemul în care tribunalul este instanţa cu plenitudine
de competenţă în primă instanţă. În noua concepţie, judecătoriile ar urma să soluţioneze în primă instanţă litigiile
având o importanţă redusă, curţile de apel urmând să judece în principal apeluri, iar Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie domină recursurile – judecă toate recursurile, mai puţin în situaţiile în care legea prevede expres altfel.
Această logică poate fi criticată ca fiind una care ţine cont mai curând de direcţii generale decât de particularităţile
întâlnite în instanţele române. Direcţia generală principală este reprezentată de unificarea jurisprudenţei printr-un
mecanism flexibil: ducerea recursurilor la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, presupunându-se că Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie este instanţa cea mai susceptibilă de a avea o jurisprudenţă unitară. În această manieră,
jurisprudenţa va fi reglată nu prin metode de intervenţie, precum recursul în interesul legii, care rămâne o metodă
excepţională, ci prin casarea hotărârilor care nu se supun jurisprudenţei unitare a instanţei supreme (hotărârile
instanţei de recurs fiind obligatorii pentru instanţele de fond şi în NCPC). Astfel, spre deosebire de alte sisteme,
precum cel francez (nu cunoaşte obligativitatea dezlegărilor în drept date de instanţa de recurs, pentru judecătorii
fondului, după casare), sistemul casării ar putea să funcţioneze în mod real, generând o jurisprudenţă unitară.
Articolul 932 cu modificările din Legea nr. 76/2012, arată, la pct. 1, că tribunalul judecă în primă instanţă toate
cererile care nu sunt date în competenţa altor instanţe. În ceea ce priveşte competenţa judecătoriei, aceasta este
delimitată în mod excepţional. Se poate observa ca, în pofida faptului că a pierdut poziţia de instanţă cu
plenitudine de competenţă, judecătoria păstrează competenţa într-un număr mare de litigii. Astfel, judecătoria este
competentă să soluţioneze toate cererile din materia instanţei de tutelă (ocrotirea persoanei fizice, divorţuri,
rudenie, filiaţie). S-a atras atenţia asupra art. 92 lit. f)3, prevedere importantă deoarece legiuitorul a admis existenţa
acţiunilor în evacuare şi, totodată, pentru că ne scuteşte de la calcularea valorii cererii.
Litera j)4 are potenţial de a genera unele probleme: sunt de competenţa judecătoriei cererile privind
obligaţiile de a face sau a nu face, indiferent de izvorul contractual sau necontractual. Va fi dificil de stabilit ce
înseamnă obligaţie de a face sau a nu face neevaluabilă în bani. Cu siguranţă, dacă este vorba de obligaţii de a
* Trimiterile din cuprinsul materialului la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului anterioară republicării în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012,
varianta în vigoare la data susţinerii prelegerii. Pentru uşurinţa consultării materialului, corespondentul fiecărui articol în forma republicată a Codului de procedură civilă urmează
să fie indicat într-o notă de subsol.
1
Art. 94 în forma Noului Cod de procedură civilă, republicată în M. Of. nr. 545/3.08.2012 (în continuare, NCPC republicat).
2
Art. 95 NCPC republicat.
3
Art. 94 pct. 1 lit. d) NCPC republicat.
4
Art. 94 pct. 1 lit. h) NCPC republicat.
5
Art. 94 pct. 1 lit. e) NCPC republicat.
6
Art. 94 pct. 1 lit. i) NCPC republicat.
7
Art. 94 pct. 1 lit. j) NCPC republicat.
8
Art. 105 NCPC republicat.
9
Art. 94 pct. 1 lit. j) NCPC republicat.
10
Art. 96 NCPC republicat.
11
Art. 483 alin. (2) NCPC republicat.
12
Art. 98 şi urm. NCPC republicat.
13
Art. 98 alin. (2) NCPC republicat.
14
Art. 99 alin. (2) NCPC republicat.
acelea privitoare la predarea sau restituirea bunului închiriat ori arendat, valoarea cererii se socoteşte după chiria
sau arenda anuală”. Aici practica judiciară a semnalat o problemă, existând mai multe soluţii susţinute cu argumente
solide. Este fixat, astfel, un criteriu legal într-o materie în care nu exista niciun reper indiscutabil pentru stabilirea
valorii obiectului. Aceeaşi regulă se regăseşte şi în art. 101 NCPC în materia cererilor privind prestaţii succesive17,
dacă durata existenţei dreptului este nedeterminată. Spre exemplu, cereri de rentă viageră, renta viageră neavând
prin natura ei o durată determinată. În cazul în care s-ar solicita însă desfiinţarea contractului şi restituirea bunului,
nu se va aplica acest criteriu, ci se va merge pe valoarea bunului [art. 99 alin. (2)18].
Conform art. 99 alin. (1) NCPC19, „în cererile privitoare la executarea unui contract ori a unui alt act juridic,
pentru stabilirea competenţei instanţei se va ţine seama de valoarea obiectului acestuia sau, după caz, de aceea
a părţii din obiectul dedus judecăţii”. Este vorba de valoarea reală a obiectului, şi nu cea din actul juridic, acesta
fiind doar un reper.
Soluţia adusă prin art. 10220 este una favorabilă jurisprudenţei, ducând la uşurarea sarcinii instanţelor.
Conform alin. (1) al acestui articol, „în cererile având ca obiect un drept de proprietate sau alte drepturi reale
asupra unui imobil, valoarea lor se determină în funcţie de valoarea impozabilă, stabilită potrivit legislaţiei fiscale”.
Problema stabilirii prin alte mijloace se pune doar în situaţia în care valoarea impozabilă nu este stabilită [art. 102
alin. (2) şi art. 96].
S-a pus problema instanţei competente material să soluţioneze conflictele de muncă, deoarece nu există o
prevedere expresă, litigiile de muncă fiind amintite în NCPC doar în materia recursului la art. 47721. În acest caz s-ar
aplica dispoziţiile art. 92 pct. 1 lit. l)22 în cazul cererilor evaluabile în bani, lit. j), în cazul obligaţiilor de a face sau a nu
face, iar pentru contestaţii la decizii de sancţionare/concediere şi cereri de anulare clauze/contracte colective se va aplica
15
Art. 102 NCPC republicat.
16
Art. 101 alin. (3) NCPC republicat.
17
Art. 103 NCPC republicat.
18
Art. 101 alin. (2) NCPC republicat.
19
Art. 101 alin. (1) NCPC republicat.
20
Art. 104 NCPC republicat.
21
Art. 483 NCPC republicat.
22
Art. 94 pct. 1 NPCP republicat.
23
Art. 95 pct. 1 NCPC republicat.
24
Art. 104 NCPC republicat.
25
Art. 101 alin. (1) NCPC republicat.
26
Art. 104 NCPC republicat.
27
Art. 101 NCPC republicat.
28
Art. 131 alin. (2) NCPC republicat.
3. Competenţa teritorială
În ceea ce priveşte competenţa teritorială, în principiu rămân aceleaşi trei cazuri: de drept comun,
alternativă şi exclusivă, cu câteva precizări. În privinţa competenţei de drept comun, există o modificare: la art. 106
NCPC31, modificat prin LPA (art. 5 CPC 1865), nu se mai regăseşte situaţia în care pârâtul are domiciliul în
străinătate. În fapt, această situaţie este reglementată în NCPC la art. 105132, în materia competenţei internaţionale
a instanţelor române. Această modificare este una justificată, deoarece art. 5 CPC 1865 introducea o normă de
competenţă internaţională alta decât cea din Legea nr. 105/1992.
O mică problemă se poate ridica în legătură cu domiciliul. Este acceptat faptul că prin domiciliu se înţelege
locul unde persoana stă în mod statornic, fiind vorba de domiciliul de fapt, şi nu de cel indicat în actele de stare
civilă. Este un câştig al jurisprudenţei. Aceste prevederi trebuie coroborate cu dispoziţiile art. 91 NCC, care
instituie o prezumţie, arătând că dovada domiciliului se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate. La alin.
(2) al aceluiaşi articol se precizează că, în lipsa acestor menţiuni, instituirea sau schimbarea domiciliului nu va putea
fi opusă altor persoane. Se instituie, practic, o ino-pozabilitate fată de terţi a oricărei situaţii de fapt care contravine
menţiunilor din cartea de identitate. Această dispoziţie trebuie să aibă efect şi pe plan procesual. Astfel, persoana
care îşi asumă riscul de a locui în altă parte şi nu ia măsurile de a declara locuinţa statornică pentru a fi
menţionată în registrele de evidenţă a populaţiei îşi asumă, implicit, riscul ca reclamantul care o va cita la locul
29
Art. 131 NCPC republicat.
30
Art. 94 pct. 1 lit. d) NCPC republicat.
31
Art. 108 NCPC republicat.
32
Art. 1065 NCPC republicat.
33
Art. 109, 110, 111 NCPC republicat.
34
Art. 112 NCPC republicat.
35
Art. 113 NCPC republicat.
36
Art. 114 NCPC republicat.
4. Prorogarea de competenţă
În ceea ce priveşte modificările în domeniul prorogării, art. 134 NCPC40 referitor la conexitate nu mai prevede,
în mod expres, condiţia egalităţii în grad a instanţelor. De altfel, a fost evidenţiat anterior că în situaţia unor cereri
principale de competenţa unor instanţe diferite în grad, dar care sunt în strânsă legătură, instanţa mai înaltă în grad
va fi competentă. Or, dacă se permite părţii să sesizeze de la început instanţa mai înaltă în grad, prin derogare de
la regulile de competenţă materială, nu apare exagerat ca în situaţii similare să poată fi dispusă şi conexarea.
Totuşi, acceptarea în practică a acestei soluţii ar putea să întâmpine o anumită rezistenţă, deoarece legiuitorul a
păstrat regula existentă şi astăzi, conform căreia ,,când una din cereri este de competenţa exclusivă a unei instanţe,
conexarea se va face la acea instanţă”, regulă din care ne-am obişnuit (corect sau nu) să deducem că atunci când
ambele instanţe sunt competente exclusiv, conexarea nu poate opera. Considerăm că acest text, existent şi în
37
Art. 121 NCPC republicat.
38
Art. 113 alin. (1) pct. 8 NCPC republicat.
39
Art. 127 NCPC republicat.
40
Art. 139 NCPC republicat.
41
A se vedea Gh. Buta, M. Tăbârcă, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 528.
42
Art. 139 alin. (2) NCPC republicat.
43
Art. 140 NCPC republicat.
44
Art. 42 pct. 13 NCPC republicat.
45
Art. 142 alin. (1) NCPC republicat.
46
Art. 113 pct. 5 NCPC republicat.
47
Art. 117 NCPC republicat.
48
Art. 108 NCPC republicat.
49
Art. 94 pct. 1 lit. a) NCPC republicat.
Avocatul Gheorghe Florea a prezentat noutăţile, modificările şi completările aduse în materia nulităţii actelor
de procedură, reglementată de Noul Cod de procedură civilă prin articolele 169-174, integrate în capitolul „Citarea
şi comunicarea actelor de procedură”, care, la rândul lui, este inclus în Titlul IV, “Actele de procedură”.1
Nulitatea, ca sancţiune procedurală de drept comun, trebuie să fie ultima soluţie la care apelează
judecătorul în cazul în care neregularităţile procedurale nu pot fi remediate altfel.
Reglementarea Noului Cod de procedură civilă sistematizează noţiunile procedurale existente, defineşte
noţional unde este cazul, clasifică pentru a simplifica şi lasă judecătorul să aprecieze dacă trebuie să opereze cu
aplicarea sancţiunii sau nu.
Nu este legal definită nici în Noul Cod noţiunea de „act de procedură”, deci se va apela la doctrină,
jurisprudenţă pentru această noţiune tehnico-juridică. Drept observaţie de ansamblu, s-a precizat că nu există
elemente de noutate deosebită la acest capitol.
Articolul 143 alin. (1²) NCPC2 prezintă soluţia legiuitorului pentru noţiunea de cerere, act: „în cazul în care
prezentul cod prevede condiţia formei scrise a susţinerilor, apărărilor sau a concluziilor părţilor ori a altor acte de
procedură adresate instanţelor judecătoreşti”. Din acest text de lege putem trage concluzia că noua reglementare
priveşte actul de procedură ca operaţiune juridică ce constă în manifestarea de voinţă care ţine de naşterea,
dinamizarea sau stingerea unui raport procesual, dar şi ca instrumentum probationis, respectiv forma scrisă,
indiferent că este făcut în scris sau oral şi consemnat ulterior în scris. Această distincţie între actul juridic văzut ca
manifestare de voinţă şi ca formalitate cu valoare juridică odată constatată în scris este importantă, întrucât
nulitatea priveşte atât actele de procedură verbale, consemnate în scris, cât şi actele de procedură scrise, ale
părţilor şi ale instanţei, deopotrivă.
Controlul actelor de procedură, inclusiv al celor care emană de la auxiliarii instanţei, cum ar fi, de exemplu,
expertizele, se realizează permanent, continuu, în raport de felul nulităţii, de regimul juridic al nulităţii, în raport de
persoanele interesate să invoce nulitatea, în raport de mijlocul procesual prin care se propune nulitatea.
Articolul 169 NCPC3 defineşte nulitatea actului de procedură ca o sancţiune procesuală. În realitate,
sancţiunea a fost identificată prin efectele ei, „sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de
procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă”.
Identificarea efectelor actelor de procedură este esenţială.
Lipsirea de efecte a unui act de procedură presupune o operaţiune logică şi necesitatea de a şti care sunt
efectele de care este lipsit actul în cauză, care sunt cerinţele de fond şi de formă ale actului respectiv – cu
distincţiile dintre acestea – şi dacă se dă prioritate condiţiilor de fond (deci celor prevăzute de lege pentru
* Trimiterile din cuprinsul materialului la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului anterioară republicării în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012,
variantă în vigoare la data susţinerii prelegerii. Pentru uşurinţa consultării materialului, corespondentul fiecărui articol în forma republicată a Codului de procedură civilă
urmează să fie indicat într-o notă de subsol.
1
Art. 174-179 în forma Noului Cod de procedură civilă, republicată în M. Of. nr. 545/3.08.2012 (în continuare, NCPC republicat).
2
Art. 148 alin. (3) NCPC republicat.
3
Art. 174 NCPC republicat.
4
Art. 174 alin. (2) şi (3) NCPC republicat.
5
Art. 175 şi 176 NCPC republicat.
6
Art. 175 alin. (2) NCPC republicat.
7
Art. 176 pct. 6 NCPC republicat.
8
Art. 177 NCPC republicat.
9
Art. 177 alin. (3) NCPC republicat.
10
Art. 178 NCPC republicat.
11
Art. 178 alin. (4) NCPC republicat.
12
Art. 178 alin. (5) NCPC republicat.
13
Art. 174 alin. (2) NCPC republicat.
14
Art. 179 alin. (1) NCPC republicat.
15
Art. 179 alin. (4) NCPC republicat.
16
Art. 176 pct. 6 NCPC republicat.
1
Trimiterile din cuprinsul materialului la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului anterioară republicării în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012,
în vigoare la data susţinerii prelegerii. Pentru uşurinţa consultării materialului, corespondentul fiecărui articol în forma republicată a Codului de procedură civilă urmează
să fie indicat într-o notă de subsol.
2
Art. 193 alin. (1) în forma Noului Cod de procedură civilă, republicată în M. Of. nr. 545/3.08.2012 (în continuare, NCPC republicat).
3
Art. 193 alin. (3) NCPC republicat.
4
Art. 199 NCPC republicat.
3. Regularizarea cererii
Conform art. 195 NCPC5, completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza (judecătorul unic, fiind la judecata
în primă instanţă), la primirea cererii, verifică dacă aceasta îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege. În măsura în
care constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, va înştiinţa în scris pe reclamant asupra
necesităţii regu-larizării cererii în termen de 10 zile de la primirea comunicării. Referitor la termenul de 10 zile au
fost aduse în discuţie dispoziţiile art. 160 NCPC6 privind data îndeplinirii procedurii, context în care s-a subliniat
că stabilirea cu exactitate a termenului de 10 zile prevăzut de art. 195 este greu de făcut, depinzând de
momentul la care actul va ajunge la reclamant.
Modificarea cea mai importantă vizează însă sancţiunea nerespectării termenului de 10 zile. Astfel, dacă în
reglementarea Codului de procedură civilă de la 1985, sancţiunea suspendării judecăţii nu era foarte utilă
(abstracţie făcând de faptul că se prevedea suspendarea în condiţiile în care judecata nu este încă în curs, deşi
există, fireşte, textul de lege care dispune că procesul debutează odată cu înregistrarea cererii de chemare în
judecată), în noua reglementare, sancţiunea anulării cererii este mult mai energică.
Anularea cererii de chemare în judecată se face prin încheiere dată în camera de consiliu [art. 195 alin. (3)
NCPC7]. Deşi regula este citarea părţilor, s-a subliniat că, în acest caz, este evident că încheierea va fi pronunţată
fără citarea părţilor, întrucât ne aflăm la procedura de regularizare a cererii, pârâtul nu a aflat, prin ipoteză, de
existenţa cererii, iar un argument de text în favoarea acestei soluţii este alin. (6), care se referă în mod expres la
citarea reclamantului la soluţionarea cererii de reexaminare; per a contrario, în ipoteza de la alin. (3), nu este
nevoie de citare.
Calea de atac împotriva încheierii de anulare este cererea de reexaminare, care poate fi formulată în
termen 15 zile de la data comunicării încheierii. Soluţionarea cererii de reexaminare se face de către un alt
complet decât cel căruia i s-a repartizat cauza, prin încheiere definitivă dată în camera de consiliu, cu citarea
reclamantului. Acest alt complet poate reveni asupra măsurii dacă a fost dispusă în mod eronat sau dacă
neregularităţile au fost înlăturate în termenul acordat [alin. (6)], caz în care cauza va fi retrimisă completului iniţial
învestit.
5
Art. 200 NCPC republicat.
6
Art. 165 NCPC republicat.
7
Art. 200 alin. (3) NCPC republicat.
8
Art. 201 NCPC republicat.
9
Art. 201 alin. (2) NCPC republicat.
10
Art. 201 alin. (3) NCPC republicat.
11
Art. 203 NCPC republicat.
12
Art. 204 NCPC republicat.
13
Art. 254 NCPC republicat.
14
Art. 204 alin. (3) NCPC republicat.
15
Art. 209 NCPC republicat.
5. Cererea reconvenţională
O primă modificare semnalată cu privire la cererea reconvenţională priveşte condiţiile de admisibilitate.
Astfel, într-o formă iniţială a textului art. 204 alin. (1) NCPC20, s-a dorit limitarea sferei de aplicare a cererii
reconvenţionale doar la situaţiile în care pârâtul avea pretenţii faţă de reclamant derivând din acelaşi raport juridic
(similar arbitrajului sau materiei comerciale). Întrucât o atare soluţie legislativă ar fi condus la aplicarea extrem de
rar în practică a cererii reconvenţionale în materie civilă lato sensu, legiuitorul a simţit nevoia să adauge sintagma
„pretenţii strâns legate de aceasta [cererea reclamantului]”, urmând ca legătura să fie apreciată de la caz la caz.
Potrivit art. 204 alin. (4) NCPC21, cererea reconvenţională se depune odată cu întâmpinarea (cu excepţia
situaţiilor în care întâmpinarea nu este obligatorie, caz în care se va depune la primul termen de judecată la care
16
Art. 100 NCPC republicat.
17
Art. 201 alin. (1) NCPC republicat.
18
Art. 200 NCPC republicat.
19
Art. 208 alin. (2) NCPC republicat.
20
Art. 209 alin. (1) NCPC republicat.
21
Art. 209 NCPC republicat.
22
Art. 210 alin. (2) NCPC republicat.
23
Art. 215 NCPC republicat.
24
Art. 216 alin. (4) NCPC republicat.
25
Art. 157 alin. (1) lit. d) NCPC republicat.
26
Art. 221 NCPC republicat.
7. Cercetarea procesului
În această materie, seria noutăţilor este deschisă prin prevederile art. 23329. Astfel, alin. (1) prevede pentru
judecător obligaţia ca, la primul termen de judecată, după ascultarea părţilor, să estimeze durata necesară
pentru cercetarea procesului, durată ce va fi consemnată în încheierea de şedinţă. Alineatul (2) statuează că,
pentru motive temeinice, judecătorul va putea să revină asupra duratei estimate iniţial.
Potrivit dispoziţiilor art. 237 NCPC30, în cazul în care, „în cursul cercetării procesului, reclamantul renunţă
la judecarea cererii de chemare în judecată ori la dreptul pretins, intervine învoiala părţilor sau sunt admise cereri
ori excepţii care pun capăt în întregime procesului, fără a mai fi necesară dezbaterea asupra fondului în camera
de consiliu sau în şedinţă publică, judecătorul se va pronunţa asupra cauzei prin hotărâre”. Cu privire la acest text
de lege, s-a făcut precizarea că renunţarea la un capăt de cerere se poate face şi în cursul procedurii de
regularizare, noţiunea ”în cursul cercetării procesului” putând fi interpretată într-un sens mai extins, şi anume ca
debutând în momentul imediat următor înregistrării cererii de chemare în judecată. Astfel, de exemplu, pentru
ipoteza în care reclamantul doreşte să renunţe la un capăt de cerere şi instanţa îi pune în vedere să îl timbreze,
nu s-ar impune soluţia anulării întregii cereri, în cazul în care nu se îndeplineşte obligaţia de timbrare, ci se poate
lua act de renunţarea la un căpat de cerere în cadrul procedurii de regularizare.
Potrivit art. 238 NPCP31, cercetarea procesului se încheie imediat ce judecătorul se consideră lămurit, dând
o încheiere în acest sens prin care fixează termen pentru dezbaterea fondului în şedinţă publică. De la regula
conform căreia această procedură are loc în şedinţă publică, alin. (3) al art. 238 prevede pentru părţi posibilitatea de
a conveni ca dezbaterile să aibă loc în camera de consiliu, în aceeaşi zi sau la un alt termen. Este necesar ca acordul
părţilor să fie expres, neputând fi dedus din împrejurarea că una dintre ele nu este prezentă. Conform alin. (2), „pentru
27
Art. 222 NCPC republicat.
28
Art. 235 NCPC republicat.
29
Art. 238 NCPC republicat.
30
Art. 243 NCPC republicat.
31
Art. 244 NCPC republicat.
8. Excepţii procesuale
În această materie, legiuitorul Noului Cod de procedură civilă face mai curând o serie de precizări,
neputându-se vorbi de modificări substanţiale.
Dată fiind structurarea procesului civil în etape, se pot face câteva observaţii în ce priveşte soluţionarea
excepţiilor procesuale.
Astfel, potrivit art. 242 alin. (1) NCPC32, care preia, în mare parte, prevederile art. 137 NCPC 1865, instanţa
se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă
administrarea de probe (element de noutate) sau, după caz, cercetarea în fond a cauzei. În continuare, alin. (4)
prevede că excepţiile vor putea fi unite fie cu administrarea probelor, fie cu fondul cauzei numai dacă pentru
judecarea lor este necesar să se administreze aceleaşi dovezi ca şi pentru finalizarea etapei cercetării
procesului sau, după caz, pentru soluţionarea fondului. S-a precizat însă că unirea excepţiilor ar fi mai degrabă
posibilă cu administrarea probelor, pentru că după administrarea probelor comune fondului şi soluţionării
excepţiilor ne aflăm, prin ipoteză, încă în camera de consiliu, caz în care urmează a se da cuvântul pe excepţie,
şi nu a se fixa imediat termen în şedinţă publică pentru dezbaterea fondului.
În ce priveşte ordinea soluţionării excepţiilor, alin. (2) al art. 242 NCPC33 lasă instanţei libertate deplină,
stabilind însă un criteriu în acest sens, şi anume efectele pe care acestea le produc. Referitor la acest aspect,
s-a precizat că soluţionarea unei excepţii înaintea alteia nu înseamnă în mod automat cauză de nulitate; trebuie
evitat formalismul excesiv. Evident, dacă una dintre excepţii este dirimantă, nu se va trece la soluţionarea
celorlalte, cu atât mai mult cu cât, în urma casării, se vor pune în discuţia părţilor şi motivele care au rămas
nesoluţionate în primul ciclu procesual. S-a apreciat, totuşi, că primează chestiunile legate de citare, soluţionarea
cu prioritate a excepţiei referitoare la citare fiind de natură să asigure discutarea în contradictoriu a tot ceea ce
urmează. Finalmente, sub rezerva verificării îndeplinirii condiţiilor de regularitate prevăzute de lege, inclusiv, dacă
este cazul, cu privire la sesizarea instanţei, este recomandabilă analizarea cu prioritate a excepţiilor peremptorii,
care, dacă s-ar admite, ar împiedica desfăşurarea în continuare a procesului.
32
Art. 248 alin. (1) NCPC republicat.
33
Art. 248 alin. (2) NCPC republicat.
34
Art. 254 NCPC republicat.
35
Art. 254 alin. (6) NCPC republicat.
36
Art. 255 alin. (1) NCPC republicat.
37
Art. 258 alin. (1) NCPC republicat.
38
Art. 258 alin. (2) NCPC republicat.
39
Art. 262 NCPC republicat.
40
Art. 242 NCPC republicat.
41
Art 265 NCPC republicat.
42
Art. 266 NCPC republicat.
43
Art. 267 NCPC republicat.
44
Art. 282 NCPC republicat.
45
Art. 341 NCPC republicat.
46
Art. 265 NCPC republicat.
47
Art. 287 NCPC republicat.
48
Art. 286 NCPC republicat.
49
Art. 301 NCPC republicat.
50
Art. 304 NCPC republicat.
Noul Cod de procedură civilă tranşează mai vechea dispută a apartenenţei materiei probelor în plan
normativ la Codul civil sau la Codul de procedură civilă, în favoarea acestuia din urmă. Soluţia este una firească,
dată fiind împrejurarea că probele interesează în cursul procesului civil, iar desfăşurarea acestuia este
reglementată, firesc, de Codul de procedură civilă.
Articolul 250 NCPC enumeră mijloacele de probă, cuprinzând între acestea, cu caracter de noutate, şi
mijloacele materiale de probă. Alături de acestea sunt menţionate, previzibil, mijloacele de probă recunoscute şi
sub vechea reglementare: înscrisuri, martori, prezumţii, mărturisirea uneia dintre părţi, expertiza, cercetarea la
faţa locului.
Enumerarea este doar aparent exemplificativă, finalul art. 250 lăsând să se înţeleagă că orice alte mijloace
de probă pot fi admise numai dacă ele sunt permise expres de lege, determinarea sferei şi a mijloacelor de probă
fiind de ordine publică.
Articolul 256 NCPC stabileşte limitele în care părţile pot dispune prin convenţii asupra probelor, ele putând
încheia, în mod valabil, convenţii privitoare la admisibilitatea, obiectul sau sarcina probei, afară de acelea care
privesc drepturi de care părţile nu pot dispune, a celor care fac imposibilă ori dificilă dovada actelor sau faptelor
juridice ori, după caz, care contravin ordinii publice sau bunelor moravuri.
În esenţă, putem reţine că părţile nu pot restrânge posibilitatea probaţiunii, ci, eventual, o pot extinde, aşa
cum se şi întâmplă adesea în practică, atunci când, spre exemplu, sunt de acord să se admită proba cu martori
pentru a fi dovedit un act juridic al cărui obiect are o valoare mai mare de 250 de lei.
După cum prevede art. 237 alin. (2) pct. 7 NCPC, în faţa primei instanţe (cu precizarea expresă că nu şi la
judecata în căile de atac), încuviinţarea şi administrarea probelor au loc în etapa cercetării procesului. Astfel,
instanţa va încuviinţa probele solicitate de părţi, pe care le găseşte admisibile, precum şi pe acelea pe care, din
oficiu, le consideră utile judecării procesului, urmând să le administreze în condiţiile legii.
1. Proba cu înscrisuri
În această materie, un important element de noutate este reprezentat de evocarea în Noul Cod de procedură
civilă a înscrisurilor pe suport informatic şi a celor în format electronic. Reglementarea de detaliu a acestora este însă
asigurată de Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică1, la care se face trimitere şi în cuprinsul art. 267 NCPC,
referitor la rolul semnăturii într-un înscris. Potrivit art. 4 al legii, înscrisul în formă electronică reprezintă o „colecţie de
date în formă electronică între care există relaţii logice şi funcţionale şi care redau litere, cifre sau orice alte caractere
cu semnificaţie inteligibilă, destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau al altui procedeu similar”,
iar semnătura electronică reprezintă „date în formă electronică, care sunt ataşate sau logic asociate cu alte date
în formă electronică şi care servesc ca metodă de identificare”.
În ce priveşte forţa probantă a unor asemenea înscrisuri, legea prevede că înscrisul în formă electronică
* Trimiterile din cuprinsul materialului la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului republicată în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012.
1
Publicată în M. Of. nr. 429/31.07.2001.
2. Proba cu martori
Potrivit art. 309 NCPC, care preia aproape integral prevederile vechiului Cod civil, proba cu martori este
admisibilă în toate cazurile în care legea nu dispune altfel, ea fiind, aşadar, o probă de utilizare generală.
Alineatul al doilea şi următoarele ale aceluiaşi articol prevăd însă unele situaţii în care se derogă de la regula
statuată de alin. (1). Putem remarca, astfel, că nu va fi primită proba cu martori pentru a dovedi un act juridic al
cărui obiect are o valoare mai mare de 250 de lei [alin. (2)], când forma scrisă este cerută ad validitatem [alin. (3)],
când forma scrisă este cerută ad probationem, în acest din urmă caz existând însă unele excepţii prevăzute la art.
309 alin. (4) NCPC, împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris, şi nici pentru a dovedi ceea ce se pretinde
că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere forma
scrisă pentru dovedirea actului juridic respectiv, cu excepţia situaţiilor prevăzute la alin. (4).
În ce priveşte administrarea probei cu martori, nu intervin modificări substanţiale, însă noua reglementare
face o serie de precizări binevenite. Astfel, după ce se prevede că ascultarea martorilor are loc după încuviinţarea
probei şi citarea lor, art. 312 statuează că ascultarea martorilor este permisă chiar la termenul la care proba a fost
încuviinţată şi, de asemenea, că la termenul fixat pentru administrarea probei, partea va putea aduce martorii,
chiar dacă aceştia nu au fost citaţi. Alineatul (3) al aceluiaşi articol prevede, foarte util, că dacă partea care s-a
obligat să prezinte martorul la termenul de judecată fără a fi citat nu-şi îndeplineşte obligaţia, instanţa va dispune
3. Prezumţiile
Noul Cod de procedură civilă păstrează acelaşi regim al prezumţiilor şi distincţia între prezumţii legale şi
judiciare.
Articolul 329 NCPC reproduce soluţia consacrată de art. 1203 C. civ. 1864, limitând admisibilitatea
prezumţiilor judiciare la situaţiile în care este permisă administrarea probei cu martori, însă nu mai păstrează
excepţia referitoare la cazul în care se atacă un act ca fiind făcut prin fraudă, dol sau violenţă.
4. Expertiza
Regimul juridic general al probei cu expertiza rămâne cel deja cunoscut, Noul Cod făcând doar unele
completări sau nuanţări.
Cu privire la persoanele care pot participa la efectuarea expertizei, Noul Cod de procedură civilă oferă, prin
alin. (5) al art. 330, o reglementare nouă: „la efectuarea expertizei pot participa experţi aleşi de părţi şi încuviinţaţi
6. Mărturisirea
Reglementată de art. 348-358 NCPC, mărturisirea nu comportă modificări esenţiale faţă de reglementarea
anterioară. În cuprinsul acestor articole, legiuitorul redă unele dispoziţii din Codul civil de la 1864 şi, totodată, oferă
suport normativ unor soluţii deja acceptate în doctrină şi jurisprudenţă.
Sunt lămurite noţiunile de „mărturisire judiciară” şi „mărturisire extrajudiciară” şi, de asemenea, condiţiile de
admisibilitate şi regimul juridic al acestora.
Cu privire la interogatoriu, art. 354 alin. (3) NCPC face o precizare foarte utilă: atunci când interogatoriul a
fost dispus din oficiu, precum şi în cazul prevăzut la art. 352 alin. (2) (când, cu încuviinţarea preşedintelui,
judecătorul, procurorul sau partea adversă adresează întrebări direct celui chemat la interogatoriu), întrebările şi
răspunsurile vor fi consemnate în încheierea de şedinţă, nefiind necesară întocmirea unei liste separate. În acest
caz, semnătura părţii nu mai este necesară, întrucât hotărârea judecătorească este un act autentic care face
dovada deplină cu privire la constatările personale ale agentului instrumentator.
Un alt element de noutate se regăseşte în cuprinsul art. 352 alin. (5) NCPC, acesta prevăzând că „atunci
când ambele părţi sunt de faţă la luarea interogatoriului, ele pot fi confruntate”.
7. Asigurarea probelor
În materia asigurării probelor, să remarcăm că unele modificări apar în ce priveşte căile de atac. Articolul
238 CPC 1865 prevede că încheierea instanţei este executorie şi poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de
la pronunţare, dacă s-a dat cu citarea părţilor, respectiv de la comunicare, dacă s-a dat fără citarea lor. Pe de altă
parte, potrivit art. 361 alin. (1) NCPC, încheierea de admitere a cererii de asigurare este executorie şi nu este
susceptibilă de atac, în timp ce încheierea de respingere poate fi atacată cu apel, în aceleaşi condiţii ca şi în
reglementarea anterioară. Tot ca deosebire faţă de vechiul Cod, să remarcăm că încheierea dată în timpul judecării
cauzei va putea fi atacată separat, iar nu doar odată cu fondul.
Articolul 364 NCPC aduce unele modificări în ce priveşte procedura constatării de urgenţă a unei stări de
fapt. Astfel, orice persoană care are interesul să constate de urgenţă o anumită stare de fapt, care ar putea să
înceteze ori să se schimbe până la administrarea dovezilor, va putea să se adreseze direct executorului
judecătoresc în circumscripţia căruia urmează să fie făcută constatarea.
Intervenţia instanţei devine necesară numai atunci când, fiind cerut concursul părţii adverse sau al altei
persoane pentru efectuarea constatării, acest acord lipseşte. Instanţa va pronunţa o încheiere prin care va
autoriza executorul judecătoresc să efectueze constatarea, fără a fi obligatorie citarea celui împotriva căruia se cere
[art. 364 alin. (3)].
1. Observaţii introductive
Pe lângă procedura contencioasă „clasică“, legiuitorul a instituit şi o seamă de proceduri speciale mai
simple (adiacente), care să degreveze instanţa, în special judecătoriile, de procedura contencioasă de drept comun,
aceasta având un caracter mai complex.
Trebuie menţionat că în procedura contencioasă de drept comun există noutăţi semnificative, îndeosebi
etapa scrisă şi divizarea procedurii în faţa primei instanţe în două faze, respectiv cercetarea şi dezbaterea
procesului.
Astfel, după înregistrarea dosarului la instanţă, se iau măsuri în vederea desemnării aleatorii a completului
de judecată (nu şi a termenului), după care se urmează, facultativ, o procedură de regularizare, conform art. 200
NCPC. Nu se stabileşte termen de judecată; completul de judecată verifică dacă sunt îndeplinite cerinţele destul
de amănunţite şi de exigente prevăzute pentru cererea de chemare în judecată în art. 194 NCPC: „Cererea de
chemare în judecată va cuprinde: a) numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoane
juridice, denumirea şi sediul lor. De asemenea, cererea va cuprinde şi codul numeric personal sau, după caz,
codul unic de înregistrare ori codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de
înscriere în registrul persoanelor juridice şi contul bancar ale reclamantului, precum şi ale pârâtului, dacă părţile
posedă ori li s-au atribuit aceste elemente de identificare potrivit legii, în măsura în care acestea sunt cunoscute
de reclamant. Dispoziţiile art. 148 alin. (1) teza a II-a sunt aplicabile. Dacă reclamantul locuieşte în străinătate, va
arăta şi domiciliul ales în România unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul; b) numele,
prenumele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul reprezentării prin avocat, numele,
prenumele acestuia şi sediul profesional. Dispoziţiile art. 148 alin. (1) teza a II-a sunt aplicabile în mod
corespunzător. Dovada cali-tăţii de reprezentant, în forma prevăzută la art. 151, se va alătura cererii; c) obiectul
cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când acesta este evaluabil în bani, precum şi modul de
calcul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori, cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare. Pentru
imobile, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 104. Pentru identificarea imobilelor se vor arăta localitatea
şi judeţul, strada şi numărul, iar în lipsă, vecinătăţile, etajul şi apartamentul, precum şi, când imobilul este înscris
în cartea funciară, numărul de carte funciară şi numărul cadastral sau topografic, după caz. La cererea de chemare
în judecată se va anexa extrasul de carte funciară, cu arătarea titularului înscris în cartea funciară, eliberat de
biroul de cadastru şi publicitate imobiliară în raza căruia este situat imobilul, iar în cazul în care imobilul nu este
înscris în cartea funciară, se va anexa un certificat emis de acelaşi birou, care atestă acest fapt; d) arătarea
motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea; e) arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt
de cerere. Când dovada se face prin înscrisuri, se vor aplica, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 150. Când
* Trimiterile din cuprinsul materialului la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului republicată în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012.
2.3 Somaţia
Găsim o noutate în cuprinsul art. 10141, respectiv condiţia ca în prealabil (înainte de sesizarea instanţei cu
cererea de ordonanţă) să fie comunicată debitorului o somaţie (prin intermediul executorului judecătoresc sau prin
scrisoare recomandată cu conţinut declarat şi confirmare de primire) prin care i se pune în vedere să plătească
suma datorată în termen de 15 zile de la primirea acesteia. Această somaţie întrerupe prescripţia extinctivă.
Pe lângă dorinţa firească de a degreva pe cât posibil instanţa şi de a obţine o plată benevolă in extremis,
sursa reglementării poate fi regăsită în Codul de procedură civilă din 1940 (Codul de procedură civilă Carol al
II-lea), care nu a mai intrat în vigoare, fiind amânat sine die în septembrie 1940 şi care, de altfel, a fost un model
consistent pentru NCPC (după cum reiese din expunerea de motive a proiectului de lege, precum şi din hotărârea
de guvern care aprobă tezele prealabile), aşa cum şi Codul civil Carol al II-lea a constituit un model pentru Codul
civil azi în vigoare. Codurile noi nu au apărut, aşadar, de nicăieri, ele se întemeiază pe o tradiţie juridică
românească, dar şi pe soluţii preluate din dreptul comparat ori din proiectele de codificări savante europene.
În această materie, a ordonanţei de plată, Codul Carol al II-lea prevedea în titlul dedicat ordonanţelor
judecătoreşti (ordonanţe prezidenţiale – primul capitol şi ordonanţă de plată – al doilea capitol): dacă creditorul
prezenta înscrisul original care constata o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, judecătorul de ocol emitea o ordonanţă,
1
Art. 1.014. Comunicarea somaţiei: „(1) Creditorul îi va comunica debitorului, prin intermediul executorului judecătoresc sau prin scrisoare recomandată, cu conţinut
declarat şi confirmare de primire, o somaţie, prin care îi va pune în vedere să plătească suma datorată în termen de 15 zile de la primirea acesteia. (2) Această somaţie
întrerupe prescripţia extinctivă potrivit dispoziţiilor art. 2.540 din Codul civil, care se aplică în mod corespunzător.”
2.5 Competenţa
Sub aspectul competenţei, se menţine regula conform căreia ordonanţa se soluţionează de instanţa
competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă.
În ce priveşte competenţa materială, potrivit art. 95 pct. 1 NCPC, competenţa de judecare a cauzelor în
primă instanţă revine tribunalului, dacă legea nu prevede altfel. Cu titlu de excepţie, art. 94 pct. 1 lit. j) NCPC
Sursa de inspiraţie pentru reglementarea acestei proceduri se regăseşte în Codul de procedură civilă Carol
al II-lea, din 1940. Procedura instituită de NCPC este deosebit de utilă, întrucât rezolvă o adevărată problemă
socială, frecvent ivită în practică: tergiversarea cererilor de evacuare, pentru a locui fără titlu şi fără echivalent în
imobilul altuia.
1. Domeniu de aplicare
Domeniul de aplicare al acestei proceduri alternative este reglementat de art. 1.033 NCPC, conform căruia
„(1) Dispoziţiile prezentului titlu se aplică în litigiile privind evacuarea din imobilele folosite sau, după caz, ocupate
fără drept de către foştii locatari sau alte persoane. (2) În sensul prezentului titlu, termenii de mai jos au următorul
înţeles:
a) locaţiune – orice locaţiune scrisă sau verbală, incluzând şi sublocaţiunea;
b) locatar – locatarul principal, chiriaş sau arendaş, sublocatarul sau un cesionar al locatarului, indiferent
dacă persoana care solicită evacuarea este locatorul sau sublocatorul ori dobânditorul imobilului;
c) locator – locatorul principal, sublocatorul, cesionarul şi dobânditorul imobilului;
d) imobil – construcţia, terenul cu sau fără construcţii, împreună cu accesoriile acestora;
e) ocupantul – oricare persoană, alta decât proprietarul sau locatarul, care ocupă în fapt imobilul cu sau fără
permisiunea ori îngăduinţa proprietarului;
f) proprietar – titularul dreptului de proprietate asupra imobilului, inclusiv locatarul”.
Există, aşadar, două mari ipoteze:
a) ipoteza în care se cere evacuarea locatarului sau sublocatarului;
b) ipoteza în care se cere evacuarea ocupantului.
În ambele cazuri, procedura este facultativă [art. 1.034 alin. (1) NCPC]. Alternativele urmează să fie discutate
pentru fiecare ipoteză.
a) În primul caz, acţiunea se îndreaptă împotriva unei persoane care a deţinut un titlu care o îndreptăţea să
folosească (să deţină) imobilul – locatarul sau sublocatarul – titlu care nu mai există la momentul introducerii
acţiunii.
Calitatea procesuală activă aparţine atât locatorului principal, cât şi sublocatorului care cere evacuarea
sublocatarului; de asemenea, aparţine dobânditorului imobilului, în acele cazuri în care contractul de locaţiune încheiat
anterior nu-i este ori a încetat să-i fie opozabil [art. 1.033 alin. (2) lit. b), c) şi f) NCPC]. În mod corespunzător, calitatea
procesuală pasivă aparţine, după caz, locatarului ori sublocatarului, după cum poate fi vorba şi despre un arendaş
sau de cesionarii acestora.
În ce priveşte opozabilitatea locaţiunii faţă de dobânditorul imobilului, urmează să fie avute în vedere
dispoziţiile art. 1811 NCC (a se vedea şi art. 130 din Legea nr. 71/2011 – LPA NCC – cu privire la aplicabilitatea
* Trimiterile din cuprinsul materialului la dispoziţiile noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului republicată în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012.
1
Cu privire la delicata problemă a aplicabilităţii ratione temporis a acestor dispoziţii din Noul Cod civil, semnalăm doar că, într-o concepţie, calitatea de titlu executoriu nu
poate fi recunoscută decât contractelor încheiate după intrarea în vigoare a NCC, faţă de prevederile art. 102 alin. (1) LPA NCC, care se referă la efectele şi executarea
contractului, în vreme ce în altă concepţie, fiind vorba despre dispoziţii cu caracter procedural (în pofida amplasării lor în Codul civil), sunt aplicabile regulile generale
intertemporale din dreptul procesual civil, adică art. 725 alin. (1) CPC 1865 în vigoare în 1.10.2011. Ultima opinie pare preferabilă sub aspectul efectelor practice pe care
le produce, respectiv facilitarea realizării drepturilor locatorului şi degrevarea instanţelor judecătoreşti de litigii având ca obiect evacuarea foştilor locatari. Nici nu s-ar
putea invoca principiul protecţiei încrederii legitime, întrucât locatarul nu are un interes legitim ca, în cazul neexecutării obligaţiei de restituire a imobilului, să fie mai întâi
chemat în judecată şi abia apoi executat silit; eventuale apărări cu privire la fondul raportului juridic dintre părţi pot fi oricum invocate şi în contestaţia la executare.
2. Procedura aplicabilă
Referitor la sesizarea instanţei, art. 1.040 NCPC dispune că „Dacă locatarul sau ocupantul notificat în
condiţiile prezentului titlu refuză să evacueze imobilul ori dacă locatarul a renunţat la dreptul său de a fi notificat
şi a pierdut, din orice motive, dreptul de a folosi imobilul, locatorul sau proprietarul va solicita instanţei să dispună,
prin hotărâre executorie, evacuarea imediată a locatarului sau ocupantului din imobil, pentru lipsă de titlu”.
2
În sens contrar, sub imperiul Codului civil anterior, a se vedea Cas., s.com., dec nr. 169/18.01.2011, disponibilă pe www.scj.ro, unde s-a reţinut că „În materia acţiunii în
evacuare, nu se pune în discuţie însuşi dreptul de proprietate asupra imobilului, ci doar folo-sinţa acestuia, folosinţă încălcată de către pârâţi, urmare a ocupării fără titlu a
imobilului. (…) reclamanta nu a urmărit valorificarea unui drept de proprietate exclusiv şi absolut în cadrul unei acţiuni în revendicare, ci doar un drept personal de creanţă
având caracter relativ, în cadrul acţiunii în evacuare, urmând constrângerea debitorului la executarea obligaţiei de a face. Altfel spus, reclamanta nu a solicitat obligarea
pârâţilor să îi recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului, ci doar evacuarea acestora şi predarea bunului în materialitatea sa.
Se constată astfel că, în mod eronat au apreciat instanţele inferioare că acţiunea în evacuare constituie mijlocul procedural specific exclusiv raporturilor de locaţiune între
părţi, reţinând că neopunerea unui titlu de către pârâţi nu poate fi analizată decât în cadrul unei acţiuni în revendicare. Astfel, dispoziţiile art. 480 C. civ. constituie temei
de drept inclusiv pentru acţiunea în evacuare, ca mijloc procedural de valorificare a posesiei şi folosinţei asupra bunurilor, ceea ce face pe deplin admisibilă şi întemeiată
o asemenea acţiune.
A susţine că reclamanta nu se poate prevala de titlul său decât în cadrul unei acţiuni în revendicare prin comparaţie de titluri, în condiţiile în care pârâţii nu au afirmat că
ar deţine vreun titlu, contravine dispoziţiilor legale sus menţionate, practicii şi doctrinei în materie.”
Soluţia este, fără îndoială, echitabilă, dar ne întrebăm care este izvorul dreptului de „creanţă” având ca obiect „obligaţia de a face”, altul decât obligaţia pârâtului de a
respecta dreptul de proprietate al reclamantului, drept absolut şi exclusiv, în condiţiile în care între părţi nu există raporturi contractuale? Şi atunci, delimitarea acţiunii în
revendicare de cea în evacuare s-ar face exclusiv în raport de poziţia procesuală a pârâtului, care afirmă (exhibă) sau nu un titlu de proprietate? Ar fi o situaţie aparte, în
care natura juridică a cererii este configurată de apărările pârâtului.
3. Procedura de evacuare
În continuare au fost prezentate dispoziţiile art. 1.0395 şi 1040 NCPC.
Dispoziţiile art. 1.039 rezolvă o problemă practică: uneori, proprietarul formula cerere în evacuare, chiar
dacă fostul locatar ori ocupantul părăsise în fapt imobilul, fără să fi existat o predare a imobilului către proprietar;
în acest caz, cererea se formula pentru a se evita acuzaţii ulterioare de violare a domiciliului. Or, în măsura în care
3
„Art. 1034. Caracterul facultativ al procedurii: „(1) Reclamantul are alegerea între procedura reglementată de prezentul titlu şi procedura de drept comun. (2) De aseme-
nea, dispoziţiile prezentului titlu nu aduc nicio atingere drepturilor locatorului sau proprietarului la plata chiriei sau arenzii, la plata de despăgubiri şi nici altor drepturi
născute în temeiul contractului sau al legii, după caz. (3) În cazul arătat la alin. (2), pentru realizarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor izvorând din contract, precum şi
a celor prevăzute de dispoziţiile legale aplicabile în materie, partea interesată, sub rezerva aplicării dispoziţiilor art. 1.041 alin. (4), va putea proceda, după caz, potrivit
dispoziţiilor referitoare la ordonanţa de plată sau celor privind soluţionarea cererilor cu valoare redusă ori la sesizarea instanţei competente, în condiţiile dreptului comun”.
4
Art. 1041. Procedura de judecată. Calea de atac: „(1) Cererea de evacuare se judecă cu citarea părţilor, în afară de cazul în care evacuarea imobilului pentru neplata chiriei
sau a arenzii se solicită în baza unui contract care constituie, pentru plata acestora, titlu executoriu, potrivit legii. (2) Cererea de evacuare se judecă de urgenţă, în camera
de consiliu, cu dezbateri sumare, dacă s-a dat cu citarea părţilor. (3) Întâmpinarea nu este obligatorie. (4) Dacă s-a solicitat şi plata chiriei ori a arenzii exigibile, instanţa, cu
citarea părţilor, va putea dispune odată cu evacuarea şi obligarea pârâtului la plata acestora, inclusiv a sumelor devenite exigibile în cursul judecăţii. (5) Hotărârea de
evacuare este executorie şi poate fi atacată numai cu apel în termen de 5 zile de la pronunţare, dacă s-a dat cu citarea părţilor, sau de la comunicare, când s-a dat fără citarea
lor”.
5
Art. 1039. Evacuarea voluntară. (1) Dacă locatarul sau ocupantul care a fost notificat în condiţiile prezentului titlu a părăsit imobilul, locatorul sau proprietarul poate intra
în posesia acestuia, de drept, fără nicio procedură judiciară de evacuare. În caz contrar, sunt incidente dispoziţiile prezentului capitol. (2) Se prezumă că imobilul este părăsit
în caz de încetare a activităţii economice ori de încetare a folosirii imobilului de către locatar sau ocupant ori de către persoanele aflate sub controlul lor, precum şi în cazul
returnării cheilor imobilului, ridicării echipamentelor, mărfurilor sau altor bunuri mobile din imobil.”
6
Art. 1042. Apărările pârâtului în cazul judecării cu citare: „(1) Pârâtul chemat în judecată, potrivit procedurii prevăzute în prezentul titlu, nu poate formula cerere
reconvenţională, de chemare în judecată a altei persoane sau în garanţie, pretenţiile sale urmând a fi valorificate numai pe cale separată. (2) Pârâtul poate invoca apărări
de fond privind temeinicia motivelor de fapt şi de drept ale cererii, inclusiv lipsa titlului reclamantului”.
7
Art. 1044. Suspendarea executării: „ (1) Executarea hotărârii de evacuare nu va putea fi suspendată. Cu toate acestea, în cazul evacuării pentru neplata chiriei sau a
arenzii se va putea dispune suspendarea executării hotărârii în cadrul contestaţiei la executare sau a apelului exercitat de către pârât numai dacă acesta consemnează
în numerar, la dispoziţia creditorului, chiria sau arenda la care a fost obligat, suma stabilită pentru asigurarea ratelor de chirie sau arendă datorate până la data cererii de
suspendare, precum şi cea aferentă ratelor de chirie sau arendă ce ar deveni exigibile în cursul judecăţii procesului. (2) Suspendarea încetează de drept dacă, la expirarea
termenului pentru care chiria sau arenda a fost astfel acoperită, debitorul nu cere şi nu depune suma ce se va fixa de instanţa de executare pentru acoperirea unor noi rate, în
condiţiile prevăzute la alin. (1) ”.
1. Domeniu de aplicare
Cu privire la domeniul de aplicare, art. 1.025 alin. (1) NCPC dispune că: „(1) Prezentul titlu se aplică atunci
când valoarea cererii, fără a se lua în considerare dobânzile, cheltuielile de judecată şi alte venituri accesorii, nu
depăşeşte suma de 10 000 de lei la data sesizării instanţei”.
În cazul acestei proceduri nu mai suntem în prezenţa unei inovaţii româneşti, ci se reproduc prevederile
Regulamentului (CE) nr. 861/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 11 iulie 2007 de stabilire a unei
proceduri europene cu privire la cererile cu valoare redusă. S-a precizat faptul că domeniul de aplicare al
Regulamentului priveşte doar litigiile cu un element de extraneitate privitor la părţi, în sensul că cel puţin una
dintre acestea îşi are reşedinţa obişnuită în alt stat membru decât instanţa sesizată [art. 3 alin. (1) din Regulament].
Regulamentul, prin natura lui fiind aplicabil nemijlocit, nu are nevoie de transpunere în legislaţia internă.
Este însă utilă transpunerea acestei proceduri în NCPC şi pentru litigiile strict interne, pentru familiarizarea
judecătorilor cu această procedură, deoarece ar fi fost greu pentru instanţele din România să aplice, în cazurile în
care Regulamentul ar fi nemijlocit aplicabil, o procedură pe care practic nu o cunoşteau absolut deloc; de
asemenea, procedura simplificată, în măsura în care va fi suficient de popularizată, se va dovedi utilă pentru
degrevarea instanţelor de o serie de litigii pentru care nu vor mai trebui să desfăşoare procedura complexă de drept
comun.
Legea naţională prevede aplicabilitatea procedurii speciale, în măsura în care valoarea capătului principal de
cerere nu depăşeşte suma de 10 000 de lei la data sesizării instanţei [fără a fi luate în considerare accesoriile, ceea ce
corespunde şi soluţiei de drept comun prevăzute de art. 98 alin. (2) NCPC], în timp ce Regulamentul face referire la
suma de 2 000 de euro; nefiind în câmpul de aplicare al Regulamentului, legiuitorul naţional putea prevedea un plafon
diferit (de altfel, foarte apropiat); profesorul Gabriel Boroi a arătat, în cadrul unei prelegeri anterioare, că această
valoare este destul de redusă, iar dacă procedura va avea succes, va putea fi mărită ulterior.
Excepţiile de la domeniul de aplicare au fost preluate ca atare din Regulament. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1.025
„(2)Prezentul titlu nu se aplică în materie fiscală, vamală sau administrativă şi nici în ceea ce priveşte răspunderea
statului pentru acte sau omisiuni în cadrul exercitării autorităţii publice. (3) De asemenea, prezenta procedură nu se aplică
cererilor referitoare la: a) starea civilă sau capacitatea persoanelor fizice; b) drepturile patrimoniale născute din
raporturile de familie; c) moştenire; d) insolvenţă, concordatul preventiv, procedurile privind lichidarea societăţilor
insolvabile şi a altor persoane juridice sau alte proceduri asemănătoare; e) asigurări sociale; f) dreptul muncii; g)
închirierea unor bunuri imobile, cu excepţia acţiunilor privind creanţele având ca obiect plata unei sume de bani;
h) arbitraj; i) atingeri aduse dreptului la viaţă privată sau altor drepturi care privesc personalitatea”.
S-a dorit în special exceptarea materiilor de drept public, dar şi a unor aspecte specifice precum litigiile în
materie succesorală ori cele referitoare la regimurile matrimoniale.
* Trimiterile din cuprinsul materialului la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului republicată în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012.
2. Caracterul alternativ
Trebuie subliniat caracterul alternativ al acestei proceduri, conform art. 1.026 alin. (1) şi (2):
„(1) Reclamantul are alegerea între procedura specială reglementată de prezentul titlu şi procedura de drept
comun. 2) Dacă a sesizat instanţa cu o cerere redactată potrivit art. 194, aceasta va fi soluţionată potrivit
procedurii de drept comun, cu excepţia cazului în care reclamantul, cel mai târziu la primul termen de judecată,
solicită în mod expres aplicarea procedurii speciale”.
Având în vedere valoarea redusă a cererilor înregistrate în această procedură, se presupune că părţile nu
vor fi asistate de avocat, sens în care s-a arătat faptul că părţile vor fi asistate prin intermediul unor formulare
aprobate prin Ordin emis de Ministerul Justiţiei, după cum rezultă din art. 1.028 NCPC. În acest sens, trebuie
menţionat că aceste formulare au fost aprobate prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 359/C din 29.01.20132. Ca
urmare, din punct de vedere practic, de cele mai multe ori alegerea procedurii speciale rezultă din completarea
de către reclamant a formularului anume destinat acestui scop. Doar prin excepţie, reclamantul care a formulat
o cerere de chemare în judecată potrivit dreptului comun poate opta pentru aplicarea procedurii speciale la primul
termen de judecată la care părţile sunt legal citate3.
Cu privire la modelul de formular a fost subliniată necesitatea ca acesta să nu fie unul foarte tehnic, ci
intuitiv, astfel încât să poată ghida, în lipsa unui avocat, chiar un justiţiabil nefamiliarizat cu procedura; de
asemenea, a fost subliniată necesitatea ca fomularul să conţină inclusiv un spaţiu suficient alocat descrierii pricinii,
având în vedere obişnuinţa justiţiabilului de a nu se rezuma strict la faptele care fundamentează pretenţiile sale
ori de a le expune pe larg.
Formatorul a apreciat că, în situaţia în care instanţa care tipăreşte formularele consideră că spaţiul alocat
descrierii pricinii nu este suficient, îl poate extinde, fără a se afecta astfel spiritul Ordinului Ministerului Justiţiei; din
sală s-a făcut precizarea că depinde cine imprimă formularele, existând şi posibilitatea ca acestea să sosească la
1
În acest sens, a se vedea C.C. Dinu, Procedura cu privire la cererile cu valoare redusă în contextul Noului Cod de procedură civilă, în Revista Română de Drept Privat nr.
3/2011, p. 70, 71.
2
Publicat în M.Of. nr. 69/1.02.2013.
3
Art. 1.028: „(1) Reclamantul declanşează procedura cu privire la cererile cu valoare redusă prin completarea formularului de cerere şi depunerea sau trimiterea acestuia la
instanţa competentă, prin poştă sau prin orice alte mijloace care asigură transmiterea formularului şi confirmarea primirii acestuia. (2) Formularul de cerere se aprobă prin ordin
al ministrului justiţiei şi conţine rubrici care permit identificarea părţilor, valoarea pretenţiei, indicarea probelor şi alte elemente necesare soluţionării cauzei. (3) Odată cu
formularul de cerere se depun ori se trimit şi copii de pe înscrisurile de care reclamantul înţelege să se folosească. (4) În cazul în care informaţiile furnizate de reclamant nu
sunt suficient de clare sau sunt inadecvate ori formularul de cerere nu a fost completat corect, instanţa îi va acorda reclamantului posibilitatea să completeze sau să rectifice
formularul ori să furnizeze informaţii sau înscrisuri suplimentare. Instanţa va folosi în acest scop un formular tip, care va fi aprobat prin ordin al ministrului justiţiei. (5) În cazul
în care reclamantul nu completează sau nu rectifică formularul de cerere în termenul stabilit de instanţă, cererea se va anula”.
3. Taxele de timbru
Cu privire la taxele de timbru a fost arătat faptul că, în cazul cererilor cu valoare redusă, acestea vor fi, potrivit
art. 2 alin. (1)2 din Legea nr. 146/1997, introdus prin LPA NCPC:
– 50 de lei pentru cererile cu o valoare de până la 2 000 de lei;
– 150 de lei pentru cererile cu o valoare între 2 000 de lei şi 10 000 de lei.
În materiile speciale în care legea prevede scutirea de plata taxei judiciare de timbru (de exemplu, cererile
formulate de asociaţiile de proprietari pentru plata cheltuielilor de întreţinere), reclamantul nu va datora taxa de
timbru, chiar dacă optează pentru aplicarea procedurii speciale. Această concluzie se impune inclusiv pentru a
asigura aplicarea practică a noilor texte de lege.
Potrivit art. 1.026 alin. (3) (text preluat din Regulament, ca şi celelalte texte în gene-ral, care au fost
preluate cu mici adaptări), „Atunci când cererea nu poate fi soluţionată potrivit dispoziţiilor prevăzute de
prezentul titlu, instanţa judecătorească îl informează pe reclamant în acest sens, iar dacă reclamantul nu îşi
retrage cererea, aceasta va fi judecată potrivit dreptului comun”. Acest text este aplicabil, spre exemplu, în cazul
în care reclamantul introduce, folosind formularul aferent procedurii speciale, o cerere având valoarea de 15 000
de lei; în acest caz, în cadrul procedurii de regularizare, instanţa îi va comunica prin citaţie faptul că cererea sa nu
poate fi soluţionată şi îl întreabă dacă înţelege să îşi retragă cererea sau să continue judecata conform dreptului
comun.
Având în vedere că ne aflăm în prezenţa unui text derogatoriu, s-a ridicat problema consecinţelor în cazul în care
formularul nu îndeplineşte condiţiile pentru cererea de chemare în judecată (art. 194 NCPC) sau nu este completat corect
[art. 1.028 alin. (4)]. În acest caz, conform prevederilor art. 1.028 alin. (4) NCPC, instanţa îi va acorda reclamantului
posibi-litatea să completeze sau să rectifice formularul ori să furnizeze informaţii sau înscrisuri suplimentare, iar dacă
reclamantul nu completează sau nu rectifică formularul de cerere în termenul stabilit de instanţă, cererea se va anula.
Aceste dispoziţii constituie o particularizare a prevederilor generale din materia regularizării cererii (art. 200 NCPC), care
se vor aplica în completare, pentru aspectele procedurale care nu sunt expres reglementate prin normele speciale. Ca
urmare, anularea se va pronunţa prin încheiere în camera de consiliu, fără citarea părţilor [art. 200 alin. (3) cu referire
la art. 532 alin. (1) teza finală NCPC, care instituie, în materie necontencioasă, regula citării facultative a părţilor]; din
interpretarea sistematică a art. 200 rezultă că în ipoteza prevăzută de alin. (3), cererea se va anula fără citarea
reclamantului, doar pe baza verificării impuse de lege cu privire la remedierea lipsurilor – nici nu se pune problema citării
pârâtului, câtă vreme cererea introductivă, prin ipoteză, nu i-a fost comunicată şi nici nu trebuie înştiinţat de proces decât
după regularizarea cererii introductive!), iar cererea de reexaminare pe care reclamantul o poate formula, în condiţiile
dreptului comun, se soluţionează cu citarea reclamantului, conform art. 200 alin. (6) NCPC.
În acelaşi context s-a apreciat că un formular completat corect va constitui şi o cerere care va respecta
5. Desfăşurarea procedurii
În continuare, privitor la desfăşurarea procedurii, pornind de la prevederile art. 1.029 alin. (1) şi 2
[„(1) Procedura cu privire la cererile cu valoare redusă este scrisă şi se desfăşoară în întregul ei în camera de
consiliu. (2) Instanţa poate dispune înfăţişarea părţilor, dacă apreciază acest fapt ca fiind necesar sau la solicitarea
uneia dintre părţi. Instanţa poate să refuze o astfel de solicitare în cazul în care consideră că, ţinând cont de
împrejurările cauzei, nu sunt necesare dezbateri orale. Refuzul se motivează în scris şi nu poate fi atacat
separat”], a fost prezentat ca principal avantaj (atât pentru instanţă, cât şi în general) al acestei proceduri faptul
că s-ar putea desfăşura în întregime chiar şi în biroul judecătorului, având în vedere că nu este necesară citarea
părţilor dacă înscrisurile sunt edificatoare.
În acest context, s-a ridicat întrebarea dacă textul va rămâne în această formă, având în vedere că după
apariţia O.G. nr. 5/2001, care era foarte asemănătoare cu Regulamentul privind somaţia europeană de plată şi în
cadrul căreia se prevedea că hotărârea se dă fără citare, Curtea Constituţională a declarat textul neconstituţional
pentru încălcarea dreptului la apărare, ceea ce a condus la modificarea ordonanţei4.
În răspunsul la această întrebare s-a precizat faptul că textul este o preluare exactă a prevederilor
Regulamentului, respectiv a art. 5 alin. (1), iar Curtea Constituţională nu are competenţa de a se pronunţa cu
privire la conformitatea acestuia cu Constituţia. Ar fi ilogic să se considere că legea care preia aceeaşi soluţie ca
4
Afirmaţia autorului întrebării nu este exactă. În forma iniţială a O.G. nr. 5/2001 se prevedea, într-adevăr, că citarea părţilor este facultativă [art. 4 alin. (2)], dispoziţie care nu a
fost declarată neconstituţională. Prin Legea nr. 295/2002, Parlamentul a modificat acest text de lege, instituind regula citării şi în această materie, însă această opţiune
legislativă nu s-a datorat unei decizii de neconstituţionalitate cu privire la textul anterior. Dimpotrivă, prin Decizia nr. 141/30.04.2002, Curtea Constituţională a respins excepţia
de neconstituţionalitate ridicată cu privire la textul care prevedea citarea facultativă, arătând că „Posibilitatea soluţionării cererii şi fără citarea părţilor este justificată din motive
similare celor care au fost avute în vedere de legiuitor la reglementarea instituţiei ordonanţei preşedinţiale: adoptarea unor măsuri vremelnice pentru apărarea unor interese
legitime, urgenţa adoptării unor asemenea măsuri, dar şi încercarea de a stinge litigiul pe baza înţelegerii părţilor. Soluţiile adoptate de judecător în cadrul procedurii prevăzute
de Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 au un caracter vremelnic şi sunt supuse căilor de atac. De asemenea, judecătorul, în vederea soluţionării cererii, poate dispune citarea
părţilor, dacă înscrisurile depuse de creditor nu sunt suficient de convingătoare şi consideră că sunt necesare lămuriri şi explicaţii suplimentare. Ordonanţa cu somaţia de plată
se va emite numai când în urma examinării înscrisurilor prezentate se constată că pretenţiile creditorului sunt justificate.”
6. Soluţionarea cererii
În ceea ce priveşte soluţionarea cererii, art. 1.029 NCPC dispune că: „(1) Instanţa va pronunţa şi redacta
hotărârea în termen de 30 de zile de la primirea tuturor informaţiilor necesare sau, după caz, de la dezbaterea orală.
(2) În cazul în care nu se primeşte niciun răspuns de la partea interesată în termenul stabilit la art. 1.029 alin. (4), (6)
sau (8), instanţa se va pronunţa cu privire la cererea principală sau la cererea reconvenţională în raport cu actele aflate
la dosar. (3) Hotărârea primei instanţe este executorie de drept”.
Procedura în cazul cererilor cu valoare redusă ar putea fi abordată foarte flexibil de judecători, în cazul în
care se va depăşi obişnuinţa mentală a citării părţilor.
Formatorul a apreciat că, probabil din raţiuni administrative, care privesc programul ECRIS şi de planificare a
şedinţelor completelor de judecată, judecătorul cauzei va stabili un termen de soluţionare, în camera de consiliu, chiar
dacă nu dispune citarea părţilor. Desigur, nu trebuie exclusă posibilitatea ca instanţa, constatând că pentru
soluţionarea pricinii sunt necesare şi alte înscrisuri, să pună în vedere părţilor – de regulă, reclamantului – să
7. Căi de atac
Potrivit art. 1.032 NCPC, hotărârea judecătoriei este supusă numai apelului la tribunal, ceea ce corespunde
soluţiei din dreptul comun. Diferenţa constă în faptul că apelul nu este suspensiv de executare, suspendarea fiind
dispusă de tribunal, la cererea motivată a părţii, numai cu plata unei cauţiuni de 10 % din valoarea contestată de apelant.
Hotărârea instanţei de apel este definitivă, în sensul art. 634 NCPC, nefiind, aşadar, supusă recursului.
8. Întrebări
În încheiere, formatorul a alocat timp pentru întrebări din partea participanţilor:
1. Domeniul de aplicare
În ceea ce priveşte domeniul de aplicare, art. 527 NCPC dispune că „Cererile pentru soluţionarea cărora
este nevoie de intervenţia instanţei, fără însă a se urmări stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană,
precum sunt cele privitoare la darea autorizaţiilor judecătoreşti sau la luarea unor măsuri legale de supraveghere,
ocrotire ori asigurare, sunt supuse dispoziţiilor prezentei cărţi”.
A fost subliniat faptul că, prin instituirea instanţei de tutelă, procedurile necontencioase (mai ales în ceea ce
priveşte Cartea I din NCC, fiind date ca exemple autorizarea încheierii actelor juridice de dispoziţie de către
incapabil, numirea tutorelui, a curatorului, descărcarea de gestiune etc.) vor cunoaşte un adevărat reviriment; în
cadrul cererilor de competenţa instanţei de tutelă, prevăzute de Cartea I referitoare la persoane din NCC, vom
întâlni rar proceduri contencioase (de exemplu, dizolvarea consiliului de familie), spre deosebire de Cartea a II-a
cu privire la familie (conform art. 265 NCC). Ar fi fost, poate, de dorit o procedură mai elaborată, special destinată
instanţei de tutelă.
2. Competenţa
Este reglementată de art. 528 NCPC: „(1) Cererile necontencioase care sunt în legătură cu o cauză în curs
de soluţionare sau soluţionată deja de o instanţă ori care au ca obiect eliberarea unor înscrisuri, titluri sau valori
aflate în depozitul unei instanţe se vor îndrepta la acea instanţă. (2) În celelalte cazuri, competenţa instanţei şi
soluţionarea incidentelor privind competenţa sunt supuse regulilor prevăzute pentru cererile contencioase. (3) În
cazul în care competenţa teritorială nu poate fi stabilită potrivit dispoziţiilor alin. (2), cererile necontencioase se vor
îndrepta la instanţa în a cărei circumscripţie petentul îşi are, după caz, domiciliul, reşedinţa, sediul ori
reprezentanţa, iar dacă niciuna dintre acestea nu se află pe teritoriul României, cererile se vor îndrepta, urmând
regulile de competenţă materială, la Judecătoria Sectorului 1 al municipiului Bucureşti sau, după caz, la Tribunalul
Bucureşti”.
În cazul litigiilor cu element de extraneitate, textul consacră o competenţă teritorială subsidiară la Judecătoria
Sectorului 1 şi Tribunalul Bucureşti; în cazul acestor litigii trebuie verificat în prealabil dacă instanţele române sunt
* Trimiterile din cuprinsul materialului la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului republicată în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012.
5. Căile de atac
În ceea ce priveşte calea de atac, art. 534 NCPC dispune că: „(1) Încheierea prin care se încuviinţează
1.2 Generalităţi
O chestiune generală cu privire la sechestrul asigurător: legiuitorul nu poate fi acuzat că nu a fost extrem
de dornic să modifice. Este un capitol unde există modificări, însă nu sunt atât de ample precum în alte domenii,
pentru că elementele care puteau fi aduse cu titlu de inovaţie nu încadrau foarte bine cu profilul debitorilor şi
creditorilor noştri. Soluţiile de genul „se pot lua măsuri asigurătorii şi fără cauţiune sau cauţiunea este o chestiune
excepţională” nu cred ar fi reprezentat o soluţie bună. Realitatea pieţei noastre şi dreptul, ca reflex al economiei,
mă fac să cred că o ideologie de tipul „să facem legislaţia să fie propice pentru creditori” este o armă cu două tăişuri:
mulţi creditori nu sunt creditori, alţii sunt şicanatori, astfel încât trebuie să existe o rezervă, în sensul condiţionării
luării măsurii de plata unei cauţiuni şi caracterul semnificativ al acesteia.
* Trimiterile din cuprinsul materialului la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului anterioară republicării în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012,
variantă în vigoare la data susţinerii prelegerii.
Pentru uşurinţa consultării materialului, corespondentul fiecărui articol în forma republicată a Codului de procedură civilă urmează să fie indicat într-o notă de subsol.
1
Art. 952 în forma Noului Cod de procedură civilă, republicată în M. Of. nr. 545/3.08.2012 (în continuare, NCPC republicat).
1.4 Competenţa
Referitor la acest aspect, s-a precizat că nu există modificări, deşi textele diferă: în Noul Cod de procedură
civilă, faţă de Codul de procedură civilă de la 1865, se arată, în plus, că este competentă să judece procesul
instanţa competentă să judece procesul în primă instanţă: art. 941 alin. (1) NCPC2 , faţă de art. 592 CPC 1865
(„cererea de sechestru se adresează instanţei care judecă procesul”). Această prevedere nu era chiar atât de
clară; Noul Cod prevede clar că această competenţă aparţine instanţei care judecă în primă instanţă.
Totodată, s-a mai arătat că, deşi nu suntem în prezenţa unei modificări, au existat jurişti care au susţinut că,
de exemplu, cererea de sechestru formulată într-un proces care se află deja în faza apelului trebuie adresată
instanţei de apel. Soluţia era, evident, greşită. Nu a fost o practică extinsă de asemenea soluţii greşite, însă au fost
suficiente încât să justifice menţionarea în mod expres că este vorba despre instanţa care judecă în primă instanţă
procesul, chiar dacă acel proces se află în apel sau chiar în recurs.
2
Art. 953 alin. (1) NCPC republicat
3
Idem
4
Art. 944 (art. 956 NCPC republicat). Ridicarea sechestrului asigurător. „(1) Dacă debitorul va da, în toate cazurile, o garanţie îndestulătoare, instanţa va putea ridica,
la cererea debitorului, sechestrul asigurător. Cererea se soluţionează în camera de consiliu, de urgenţă şi cu citarea în termen scurt a părţilor, prin încheiere supusă numai
apelului, în termen de 5 zile de la pronunţare, la instanţa ierarhic superioară. Apelul se judecă de urgenţă şi cu precădere. Dispoziţiile art. 941 alin. (3) se aplică în mod
corespunzător”.
5
Art. 953 alin. (2) NCPC republicat.
6
Art. 953 alin. (3) NCPC republicat.
7
Art. 959 şi urm. NCPC republicat.
2. Poprirea asigurătorie
Singura modificare prin care se rezolvă o problemă de practică este aceea că în materie de poprire
bancară nu mai este necesară indicarea terţilor popriţi. A contrario, când nu suntem în prezenţa unei popriri
bancare, terţii trebuie individualizaţi. S-a rezolvat, astfel, problema apărută în practică privind citarea şi
comunicarea tuturor terţilor intervenienţi.
3. Sechestrul judiciar
3.1 Modificări
A fost subliniată noutatea adusă de art. 960 alin. (2) şi urm.9, în sensul că, similar procedurii de la sechestrul
navelor civile, în cazul sechestrului solicitat anterior acţiunii de fond, creditorul este obligat să introducă acţiunea
sau să iniţieze demersurile pentru constituirea tribunalului arbitral într-un termen de cel mult 20 de zile de la data
încuviinţării sechestrului, sub sancţiunea desfiinţării de drept a sechestrului judiciar, care se constată prin încheiere
definitivă, dată cu citarea părţilor. A fost salutată introducerea acestui text, în condiţiile în care, în reglementarea
Codului de procedură civilă de la 1865 era posibilă introducerea acţiunii – în cele trei situaţii prevăzute de art. 599
– fără a fi stabilit un termen pentru introducerea acţiunii de fond, iar creditorul putea amâna introducerea acţiunii
până la împlinirea termenului de prescripţie.
3.2 Competenţa
Cu privire la competenţă, au fost prezentate dispoziţiile art. 961– Instanţa competentă10 : „Cererea pentru
înfiinţarea sechestrului judiciar se va adresa instanţei învestite cu judecarea acţiunii principale în cazul prevăzut
la art. 960 alin. (1), respectiv instanţei în circumscripţia căreia se află bunul în cazurile prevăzute la art. 960 alin.
(2)”, context în care s-a precizat că, în cazul în care nu există acţiune de fond, competenţa materială aparţine
8
Art. 968 NCPC republicat.
9
Art. 971 şi urm. NCPC republicat.
10
Art. 973 NCPC republicat: „Cererea pentru înfiinţarea sechestrului judiciar se va adresa instanţei învestite cu judecarea acţiunii principale în cazul prevăzut la art. 972
alin. (1), respectiv instanţei în circumscripţia căreia se află bunul în cazurile prevăzute la art. 972 alin. (2)”.
4.2 Condiţii
S-a precizat că pentru a cere instanţei luarea unor măsuri provizorii în această materie trebuie îndeplinite
două condiţii: dovada credibilă că drepturile de proprietate intelectuală fac obiectul unei acţiuni ilicite, actuale sau
iminente, şi existenţa riscului unui prejudiciu greu de reparat.
a) Cu privire la prima condiţie – dovada credibilă şi a modului în care va fi aceasta interpretată în practică
- au fost indicate ca repere prevederile Legii contenciosului administrativ, care transpune în legislaţia internă
anumite recomandări privind protecţia provizorie în materie administrativă – „caz bine justificat”, presupunând
elemente evidente privind nelegalitatea actului administrativ. De asemenea, s-a făcut trimitere la practica
internaţională, care foloseşte noţiunea „prima facie” (analiză la prima vedere) sau fumus boni juris (ceva care nu este
cert, dar care creează, în mod rezonabil, aparenţa de dreptate).
b) Cu privire la a doua condiţie – prejudiciu greu de reparat, s-a făcut trimitere la practica europeană, care
foloseşte noţiunea „pericullum in mora” (pericol de întârziere), apreciată ca reprezentând situaţia în care dauna
produsă prin neluarea măsurii ar fi dificil sau imposibil de reparat, în acelaşi context făcându-se referire şi la
noţiunea de „pericol iminent” din materia dreptului administrativ.
11
Art. 975 NCPC republicat.
12
Art. 976 NCPC republicat.
13
Art. 977 NCPC republicat.
14
Art. 978 alin. (2) NCPC republicat.
4.4 Procedura
Cu privire la procedură, alin. (4) al art. 9642 NCPC15 prevede faptul că măsurile provizorii se aplică prin
intermediul altei proceduri speciale, întrucât legiuitorul trimite expres la aceasta: ,,Instanţa soluţionează cererea
potrivit dispoziţiilor privitoare la ordonanţa preşedinţială, care se aplică în mod corespunzător. În cazul în care
cererea este formulată înainte de introducerea acţiunii de fond, prin hotărârea prin care s-a dispus măsura
provizorie se va fixa şi termenul în care acţiunea de fond trebuie să fie introdusă, sub sancţiunea încetării de drept
a acelei măsuri.”
În ceea ce priveşte cauţiunea, impunerea ei reprezintă o facultate pentru instanţă (cauţiunea este lăsată la
aprecierea instanţei, atât sub aspectul necesităţii, cât şi sub aspectul cuantumului, ca reper fiind indicat posibilul
prejudiciu produs părţii adverse). Cauţiunea se fixează prin hotărârea de adoptare a măsurilor provizorii, iar nu anticipat.
Dispoziţiile alin. (5) şi următoarele sunt apreciate ca o prudenţă a legiuitorului, tratându-se posibilitatea reparării
eventualului prejudiciu cauzat prin măsura provizorie părţii adverse. Cu privire la prudenţa legiuitorului în ceea ce priveşte
reglementarea regimului cauţiunii a fost dată ca exemplu situaţia în care reclamantul susţine faptul că pârâtul a preluat
o operă (de exemplu, compoziţie muzicală) asupra căreia are drept de autor [reclamantul solicită, în baza art. art. 9642
alin. (2) lit. a), să i se interzică artistului să o interpreteze] sau o carte de specialitate [reclamantul
solicită, în baza art. art. 9642 alin. (2) lit. a), scoaterea de pe piaţă a exemplarelor respective]; în situaţia în care
reclamantul ar avea dreptate, măsura provizorie ar fi justificată, întrucât publicul nu i-ar mai cumpăra opera, fiindcă
a cumpărat-o deja mai ieftin de la pârât; în situaţia în care reclamantul nu ar avea dreptate, pârâtului i s-ar cauza
un prejudiciu prin măsura asigurătorie, întrucât în această perioadă ar fi lipsit de veniturile generate de opera sa.
Astfel, s-a arătat că trebuie protejat atât cel care cere dispunerea măsurii provizorii, cât şi cel împotriva căruia se
dispune aceasta.
S-a subliniat, totodată, că regimul eliberării cauţiunii este unul special, conform alin. (8), prevederile
acestuia prezentând o uşoară derogare de la regimul general al restituirii cauţiunii (art. 1.049 NCPC18). Suntem în
prezenţa unor prevederi mai favorabile celui împotriva căruia a fost dispusă măsura provizorie (pârâtul este întrebat
de instanţă dacă se opune la eliberarea cauţiunii şi dacă acesta declară astfel, abia atunci instanţa îi fixează
termenul de maximum 30 zile pentru introducerea acţiunii de fond).
15
Art. 978 alin. (4) NCPC republicat.
16
Art. 978 alin. (2) lit. a) NCPC republicat.
17
Idem.
18
Art. 1.063 NCPC republicat.
100 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
Proceduri speciale: procedura partajului judiciar*
1. Sediul materiei
Sediul materiei îl constituie dispoziţiile art. 965-981 NCPC1 şi o serie de prevederi din Noul Cod civil,
respectiv art. 669-686, soluţia îmbinării prevederilor privind partajul din cele două coduri fiind considerată întrucâtva
tradiţională, întrucât şi vechiul Cod civil conţinea astfel de texte.
2. Competenţa
Pentru început au fost formulate câteva precizări în vederea lămuririi chestiunii competenţei.
În ceea ce priveşte competenţa teritorială, s-a apreciat că nu vor fi dificultăţi, ea urmând să fie determinată
astfel:
– dacă ne aflăm în prezenţa unui partaj succesoral, vor fi aplicabile dispoziţiile privind ultimul domiciliu al
defunctului;
– dacă ne aflăm în prezenţa unui partaj care nu are temei succesoral, în masa partajabilă existând un
imobil, competenţa va aparţine instanţei locului unde este situat imobilul; în situaţia în care în masa partajabilă
există mai multe imobile, competenţa va fi una alternativă;
– dacă ne aflăm în prezenţa unui partaj care nu are temei succesoral, în masa partajabilă existând numai
mobile, competenţa o va determina locul unde sunt situate bunurile; dacă nu se poate determina un loc al bunurilor
mobile, competenţa va fi determinată de domiciliul pârâtului.
În ceea ce priveşte competenţa materială, s-a făcut precizarea potrivit căreia conţinutul textelor ridică
probleme de interpretare, întrucât art. 92 pct. 1 lit. k) NCPC [judecătoriile judecă (.....) k) cererile de împărţeală
judiciară, indiferent de valoare] nu a preluat în totalitate formularea art. 2 pct 1 lit. b) CPC 1865, care dă partajul
judiciar în competenţa materială a judecătoriei, indiferent de valoarea bunurilor şi indiferent de cauza indiviziunii,
inclusiv în cazul partajelor succesorale.
a) Astfel, s-a precizat că, dacă ne aflăm în faţa unei cereri de partaj fără probleme succesorale, competenţa
aparţine exclusiv judecătoriei, conform art. 92 pct. 1 lit. k) NCPC.
b) Dacă însă ne aflăm în faţa unei cereri de partaj care solicită rezolvarea unor probleme succesorale
(stabilirea calităţii părţilor şi a masei succesorale, reducţiunea liberalităţilor, anulare testament sau certificat de
moştenitor), cele mai multe evaluabile în bani, textul ne-ar conduce către aplicarea regulii determinării
competenţei în funcţie de valoare între judecătorie şi tribunal; în condiţiile în care art. 92 pct. 1 lit k) NCPC nu a
preluat formularea actualului art. 2 pct. 1 lit. b) („inclusiv în cazul partajelor succesorale”), această situaţie poate
determina o interpretare caracterizată drept rezonabilă bazată pe o analiză ad litteram .
* Trimiterile din cuprinsul materialului la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului anterioară republicării în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012,
variantă în vigoare la data susţinerii prelegerii.
Pentru uşurinţa consultării materialului, corespondentul fiecărui articol în forma republicată a Codului de procedură civilă urmează să fie indicat într-o notă de subsol.
1
Art. 952 în forma Noului Cod de procedură civilă, republicată în M. Of. nr. 545/3.08.2012 (în continuare, NCPC republicat).
2
Art. 953 alin. (1) NCPC republicat
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 101
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
În acest context, formatorul a făcut trimitere la materialul suport de curs în care a indicat două variante de
interpretare:
– Varianta 1 (V1): Dacă există o cerere de partaj accesorie altor chestiuni (reducţiune, anulare testament
sau certificat de moştenitor sau alte asemenea, toate evaluabile în bani), competenţa va aparţine judecătoriei la
o valoare mai mică de 200 000 de lei şi tribunalului pentru o valoare mai mare de 200 000 de lei, cererile
principale atrăgând competenţa instanţei şi pentru cererea accesorie de partaj.
Argumente în favoarea acestei variante:
– dispoziţiile art. 119 NCPC3, care, referitor la cererile accesorii, adiţionale şi incidentale dispune că: „ (1)
Cererile accesorii, adiţionale, precum şi cele incidentale se judecă de instanţa competentă pentru cererea
principală, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti, cu excepţia cererilor
prevăzute la art. 117”
– dispoziţiile art. 30 alin. (4) NCPC: „Cererile accesorii sunt acele cereri a căror soluţionare depinde de
soluţia dată unui capăt de cerere principal”.
– dispoziţiile art. 970 alin. (2) NCPC - Încheierea de admitere în principiu4 : „Dacă, în condiţiile legii, s-au
formulat şi alte cereri în legătură cu partajul şi de a căror soluţionare depinde efectuarea acestuia, precum cererea
de reducţiune a liberalităţilor excesive, cererea de raport al donaţiilor şi altele asemenea, prin încheierea arătată
la alin. (1) instanţa se va pronunţa şi cu privire la aceste cereri”.
Concluzie (V1): atunci când partajul depinde de soluţionarea prealabilă a unor probleme de moştenire
(succesorale), precum reducţiunea liberalităţilor, anularea certificatului de moştenitor, anularea testamentului etc.,
competenţa se determină după valoare, între judecătorie şi tribunal. Formatorul a precizat inclusiv faptul că atribuirea
competenţei după valoare judecătoriei sau tribunalului are implicaţii inclusiv în ceea ce priveşte căile de atac la
îndemâna părţilor, dosarele de partaj judiciar putând ajunge, în cazul în care valoarea depăşeşte 500 000 de lei,
inclusiv la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
– Varianta 2 (V2): Cererile enumerate mai sus (reducţiunea liberalităţilor, anularea certificatului de
moştenitor, anularea testamentului, raportul donaţiilor) nu sunt cereri principale, ci sunt, de fapt, cereri accesorii,
în condiţiile în care cererea principală, cea care determină scopul demersului judiciar (răspunsul la întrebarea
,,care este principalul scop pentru care reclamantul s-a adresat instanţei?”) este aceea că s-a dorit împărţirea
bunurilor într-un anumit mod, iar nu pentru că a dorit, în sine, raportul donaţiilor, anularea certificatului de
moştenitor, a testamentului ori reducţiunea liberalităţilor). În această logică, partajul ar fi considerat capăt
principal (el reprezintă scopul demersului judiciar), iar celelalte cereri sunt considerate capete de cerere-,,mijloc”.
S-a precizat, totodată, că prin natura lor, capetele de cerere-,,mijloc” nu pot fi capete principale.
Formatorul a subliniat că trebuie dat curs interpretării bazate pe analiza istorică şi logică a textelor, care ar
conduce la concluzia că legiuitorul a dorit ca toate partajele, indiferent de natura şi valoarea acestora, să fie în
competenţa judecătoriilor. Ca argument suplimentar, a fost menţionat art. 9705 privind încheierea de admitere în
3
Art. 123 alin. (1) NCPC republicat: „Cererile accesorii, adiţionale, precum şi cele incidentale se judecă de instanţa competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar
fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti, cu excepţia cererilor prevăzute la art. 120”.
4
Art. 984 alin. (2) NCPC republicat.
5
Art. 984 NCPC republicat.
102 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
principiu, invocându-se faptul că instanţa nu se poate pronunţa asupra cererilor principale prin încheiere
interlocutorie, iar asupra cererii accesorii (partajul) prin hotărâre finală (poate fi scopul demersului judiciar mai bine
evidenţiat prin încheierea interlocutorie decât prin hotărârea finală?)
Referitor la acest aspect s-a exprimat şi opinia că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu-şi poate îndeplini rolul
de unificator al practicii judiciare pe probleme foarte importante de drept succesoral prin această ficţiune de
considerare a partajului drept capăt principal. Formatorul a opinat că este posibil ca textul să fie neclar tocmai
pentru că au coexistat, pe parcursul elaborării, aceste două curente de opinie: cel privind rolul Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie şi cel privind intenţia de a menţine partajele la judecătorie. Formatorul a precizat, totodată, că,
în pofida textului neclar, voinţa finală a legiuitorului pare să fi fost ca partajele, considerate chestiuni mărunte, să
rămână în competenţa judecătoriei şi să nu ajungă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Cu privire la cele două variante menţionate mai sus, punctul de vedere exprimat de judecătorul Liviu Zidaru
a fost în sensul că:
– dacă prin cerere se solicită doar partajul, indiferent de izvorul lui, competenţa aparţine, în mod evident,
judecătoriei;
– dacă cererea priveşte constatarea deschiderii succesiunii, stabilirea cotelor şi partajul, aceasta va fi de
competenţa judecătoriei, cu motivaţia că, oricum, instanţa trebuie să se pronunţe prin încheierea de admitere privind
bunurile supuse împărţelii, calitatea de coproprietar, cota-parte care se cuvine fiecăruia etc., şi astfel, aceste cereri
nu pot fi considerate veritabile cereri principale, ci un preambul al partajului; de asemenea, a învederat faptul că
instanţa se va pronunţa asupra lor indiferent dacă partea solicită sau nu constatarea deschiderii succesiunii.
– dacă există însă capete de cerere de sine stătătoare (reducţiune, anulare certificat moştenitor), care nu
pot fi considerate un simplu preambul la partaj, competenţa se va stabili după valoare, în condiţiile Variantei 1.
Într-o altă opinie exprimată cu privire la acest punct, s-a apreciat necesară analiza dispoziţiilor art. 103 −
Cererile în materie de moştenire6: „În materie de moştenire, competenţa după valoare se determină fără scăderea
sarcinilor sau datoriilor moştenirii”, menţionându-se că, dacă se inversează topica, putem conchide că, în materie
de moştenire, competenţa se determină după valoare.
Formatorul a menţionat că acest text, în principiu, a stat la baza controversei, alimentând ideea aplicării
criteriului valorii în materie succesorală. Totuşi, el nu este de natură sa tranşeze disputa, întrucât, spre exemplu,
cererea de reducţiune făcută ca atare va fi judecată atribuindu-se competenţa după valoare, dar dacă cererea de
reducţiune este însoţită de cerere de partaj revenim la variantele iniţiale.
Referitor la această precizare, s-a arătat că reducţiunea unei liberalităţi sau anularea unui testament nu pot
fi calificate ca accesorii conform definiţiei, întrucât nu depind de soluţionarea partajului. Formatorul a arătat că o
atare relaţie de interdependenţă este posibilă, dând ca exemplu situaţia în care partea nu are calitate procesuală
în ceea ce priveşte partajul.
În ceea ce priveşte posibilitatea calificării acestor cereri drept incidentale, formatorul a apreciat că o atare
calificare nu poate fi dată, întrucât nu sunt introduse pe parcurs, ci încă de la începutul procesului, prin cererea de
chemare în judecată.
Într-o altă opinie s-a apreciat că ar putea fi considerate cereri principale reunite, formatorul remarcând că o
6
Art. 105 NCPC republicat.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 103
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
astfel de situaţie ar conduce la o valoare mai mare şi ar atribui competenţa unei instanţe superioare, conducând
la varianta V1, şi numai calificarea drept accesorii sau incidentale ar pleda pentru varianta V2.
3. Procedura prealabilă
Au fost prezentate dispoziţiile art. 188 alin. (3) – Procedura prealabilă7 : „La sesizarea instanţei cu dezbaterea
procedurii succesorale, reclamantul va depune o încheiere emisă de notarul public cu privire la verificarea evidenţelor
succesorale prevăzute de Codul civil. În acest caz, neîndeplinirea procedurii prealabile va fi invocată de către instanţă, din
oficiu, sau de către pârât”, subliniindu-se faptul se aplică doar în cazul dezlegării unor probleme succesorale şi că
neîndeplinirea procedurii prealabile poate fi invocată din oficiu de instanţă, spre deosebire de alte proceduri, caz
în care poate fi invocată doar de pârât, prin întâmpinare.
4. Obiectul partajului
Cu privire la obiectul partajului s-a făcut trimitere la textele din Noul Cod civil, care creează câteva situaţii
confuze, enumerate în continuare.
Cu privire la partajul proprietăţii comune în devălmăşie au fost precizate următoarele:
– interdicţia partajului nu priveşte comunitatea soţilor, deoarece, potrivit art. 358 NCC, partajarea acesteia
este posibilă în timpul regimului comunităţii, fără a mai fi necesare motive temeinice (astfel cum cerea vechiul art.
36 C. fam.), deci fără restricţii legale;
– interdicţia partajului la proprietatea comună în devălmăşie este neclară atât timp cât art. 686 NCC prevede
că regulile secţiunii privind partajul se aplică şi bunurilor aflate în devălmăşie;
– ca soluţie a fost propusă interpretarea conform căreia legiuitorul a introdus interdicţia partajului la
proprietatea comună în devălmăşie, de la care exceptează regimul comunităţii soţilor, considerând textul
aplicabil celorlalte cazuri de devălmăşie existente sau care ar putea fi reglementate în viitor.
5. Calitatea procesuală
Cu privire la calitatea procesuală s-a arătat că:
– au calitate procesuală activă şi pasivă coproprietarii, fiind vorba de un litisconsorţiu procesual obligatoriu,
conform art. 684 alin. (2) NCC: „Partajul făcut fără participarea tuturor coproprietarilor este lovit de nulitate
absolută”;
– de asemenea, se recunoaşte dreptul creditorilor de a cere partajul sau de a interveni în partajul cerut de
coproprietari sau de alt creditor, conform art. 679 alin. (1) NCC: „Creditorii personali ai unui coproprietar vor putea,
de asemenea, să intervină, pe cheltuiala lor, în partajul cerut de coproprietari ori de un alt creditor. Ei nu pot însă
să atace un partaj efectuat, afară numai dacă acesta s-a făcut în lipsa lor şi fără să se ţină seama de opoziţia pe
care au făcut-o, precum şi în cazurile când partajul a fost simulat ori s-a făcut astfel încât creditorii nu au putut să
intervină în proces”. Referitor la acest aspect, s-a precizat că, întrucât ne aflăm în prezenţa unui text special, nu
mai trebuie îndeplinite condiţiile acţiunii pauliene (creditorul să facă dovada că debitorul este insolvabil), fiind vorba
de un drept necondiţionat al creditorului.
7
Art. 193 alin. (3) NCPC republicat.
104 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
– având în vedere dispoziţiile speciale ale art. 678 alin. (1) NCC („Creditorii unui coproprietar pot urmări silit cota
lui parte din dreptul asupra bunului comun sau pot cere instanţei împărţeala bunului, caz în care urmărirea se va face
asupra părţii de bun sau, după caz, asupra sumei de bani cuvenite debitorului”), este discutabil dacă creditorului care
solicită partajul i se mai solicită îndeplinirea condiţiilor acţiunii oblice (insolvabilitatea debitorului); în acest caz, formatorul
a apreciat că nu mai trebuie îndeplinite condiţiile acţiunii oblice.
7. Admiterea în principiu
Cu privire la încheierea de ,,admitere în principiu”, care era o denumire doctrinară, s-a arătat faptul că acum
are o denumire legală, consfinţită prin art. 970 NCPC9; din dispoziţiile art. 969-970 NCPC rezultă că şi în noua
reglementare se păstrează acelaşi regim în ceea ce priveşte obligativitatea încheierii de ,,admitere în principiu”.
Ca noutate au fost semnalate dispoziţiile art. 970 alin. (2)10: „Dacă, în condiţiile legii, s-au formulat şi alte cereri în
legătură cu partajul şi de a căror soluţionare depinde efectuarea acestuia, precum cererea de reducţiune a
liberalităţilor excesive, cererea de raport al donaţiilor şi altele asemenea, prin încheierea arătată la alin. (1)
instanţa se va pronunţa şi cu privire la aceste cereri”, cu precizarea că soluţia era aceeaşi şi în reglementarea
anterioară, deşi nu era prevăzută expres.
8. Căile de atac
Privitor la dispoziţiile art. 972 – Căile de atac împotriva unor încheieri11 : „Încheie-rile prevăzute la art. 970
alin. (1) [încheierea de admitere în principiu, n.n.] şi art. 971 [încheierea de admitere în principiu suplimentară, n.n.]
pot fi atacate numai cu apel odată cu fondul” a fost oferită o soluţie nuanţată, în sensul că regula atacării numai
cu apel a încheierii de admitere în principiu se aplică numai în acele cazuri în care hotărârea finală este atacabilă
numai cu apel, conform art. 980 NCPC12; în celelalte cazuri (de exemplu, cererea de partaj este formulată ca o
cerere incidentală), regimul căilor de atac este cel aplicabil cererii principale (probabil, apel-recurs).
9. Suspendarea partajului
În continuare au fost prezentate dispoziţiile Noului Cod civil privind instituţia ,,suspendării partajului”,
respectiv art. 672 – Convenţiile privitoare la suspendarea partajului - „Convenţiile privind suspendarea partajului
8
Art. 981-982 NCPC republicat.
9
Art. 984 NCPC republicat.
10
Art. 984 alin. (2) NCPC republicat.
11
Art. 986 NCPC republicat: „Încheierile prevăzute la art. 984 alin. (1) şi art. 985 pot fi atacate numai cu apel odată cu fondul”.
12
Art. 994 NCPC republicat.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 105
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
nu pot fi încheiate pentru o perioadă mai mare de 5 ani. În cazul imobilelor, convenţiile trebuie încheiate în formă
autentică şi supuse formalităţilor de publicitate prevăzute de lege”, arătându-se că se prevede aceeaşi posibilitate
de suspendare timp de cel mult 5 ani, dar noutatea priveşte forma, în cazul imobilelor fiind necesară forma autentică
ad validitatem. De asemenea, s-a precizat că suspendarea partajului poate fi opusă doar creditorilor ulteriori, nu şi
celor anteriori, cu trimitere la dispoziţiile art. 678 NCC (care solicită dată certă – în cazul mobilelor şi îndeplinirea
condiţiilor de publicitate – în cazul imobilelor).
O figură juridică aparte o constituie suspendarea pronunţării partajului prin hotărâre judecătorească -
,,Instanţa sesizată cu cererea de partaj poate suspenda pronunţarea partajului, pentru cel mult un an, pentru a nu
se aduce prejudicii grave intereselor celorlalţi coproprietari. Dacă pericolul acestor prejudicii este înlăturat înainte
de împlinirea termenului, instanţa, la cererea părţii interesate, va reveni asupra măsurii”. S-a făcut precizarea că
există o greşeală terminologică în formularea textului, în sensul că ar trebui înţeles astfel: ,,instanţa va suspenda
judecarea partajului”, iar nu formula utilizată de legiuitor, ,,pronunţarea partajului”.
S-a remarcat faptul că dispoziţiile art. 673 NCC reprezintă o inovaţie în materie, în sensul că ne aflăm în
prezenţa unei ,,suspendări legale facultative”, dispusă de instanţă numai la cererea unei părţi (nu poate fi dispusă
din oficiu), cu durata de maxim un an. S-a precizat că, în acest interval, termenul de perimare nu curge. S-a
arătat, de asemenea, că nu se indică cine va trebui să reintroducă cererea, dacă cererea se va repune pe rol din
oficiu sau nu, dar s-a precizat că după un an începe să curgă termenul de perimare. Totodată, s-a menţionat că
repunerea pe rol se face fără plata de taxe.
Ca justificare pentru introducerea textelor privind suspendarea a fost dată ca exemplu
existenţa unui moment de maximă criză economică şi de cădere brutală a pieţei, situaţie în care, dacă s-ar lichida masa
bunurilor, ar fi prejudiciat coproprietarul care ar urma să primească sulta, faţă de coproprietarul care ar primi bunul,
întrucât bunul prezintă aptitudinea de a-şi recăpăta valoarea. Modalitatea concretă prin care partea va face dovada că
se găseşte într-o astfel de situaţie va fi o chestiune de facto, lăsată la suverana apreciere a judecătorului.
13
Art. 994 alin. (3) NCPC republicat.
14
Idem.
15
Art. 460 alin. (2) NCPC republicat.
106 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
b) În privinţa efectelor cererii de partaj a intervenit o modificare de substanţă. Până la noul Cod civil,
hotărârea pronunţată în soluţionarea unei cereri de partaj avea efect declarativ. Noul Cod de procedură civilă
prevede în mod expres efectul constitutiv al hotărârii de partaj [art. 980 alin. (1)16]. În fapt, efectul este unul
translativ. Teza efectului constitutiv al hotărârii de partaj este consacrată şi de art. 680 alin. (1) NCC – „Fiecare
coproprietar devine proprietarul exclusiv al bunurilor sau, după caz, al sumelor de bani ce i-au fost atribuite numai
cu începere de la data stabilită în actul de partaj, dar nu mai devreme de data încheierii actului, în cazul împărţelii
voluntare sau, după caz, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.”
Efectul declarativ al hotărârii de partaj din reglementarea anterioară putea acoperi înstrăinările abuzive
odată cu îndeplinirea condiţiei de a deveni proprietar exclusiv, în urma partajului. Prin urmare, actul de înstrăinare
abuzivă rămânea valabil tocmai datorită caracterului declarativ, în virtutea căruia se putea aprecia ca hotărârea
operează cu efect retroactiv. Conform Noului Cod de procedură civilă, actul respectiv nu se mai acoperă, întrucât
orice coproprietar, în baza noii reglementări, nu mai are ca opţiune doar acţiunea de partaj, ci şi acţiunea în
revendicare îndreptată împotriva terţului, cu efectul de a readuce bunul în coproprietate (cum prevede şi art. 643
NCC, conform căruia acţiunea în revendicare poate fi introdusă chiar şi de un singur coproprietar), întrucât actul
de înstrăinare îi este inopozabil.
Un alt efect al caracterului constitutiv este faptul că hotărârea de partaj trebuie înscrisă în cartea funciară.
Temeiul înscrierii apare în Codul civil, la art. 680 alin. (2) teza a II-a – ,,În cazul imobilelor, efectele juridice ale
partajului se produc numai dacă actul de partaj încheiat în formă autentică sau hotărârea judecătorească rămasă
definitivă, după caz, au fost înscrise în cartea funciară”.
16
Art. 994 alin. (1) NCPC republicat.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 107
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
Proceduri speciale: procedura privitoare la înscrierea drepturilor dobândite în
temeiul uzucapiunii*
Este vorba despre o procedură nouă ce trebuie corelată cu dispoziţiile din Codul civil (art. 930 şi urm.).
* Trimiterile din cuprinsul materialului la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului anterioară republicării în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012,
variantă în vigoare la data susţinerii prelegerii. Pentru uşurinţa consultării materialului, corespondentul fiecărui articol în forma republicată a Codului de procedură civilă
urmează să fie indicat într-o notă de subsol.
1
Art. 1.050 alin. (3) în forma Noului Cod de procedură civilă, republicată în M. Of. nr. 545/3.08.2012 (în continuare, NCPC republicat).
2
Art. 1050 alin. (2) NCPC republicat.
3
Ibidem.
4
Art. 1050 alin. (3) lit. a), g) NCPC republicat.
108 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
2. Judecarea cererii şi efectele hotărârii
Articolul 1.036 NCPC5 stabileşte condiţiile, cuprinsul cererii. Ca element de noutate, se remarcă „numele şi
domiciliul a cel puţin doi martori”.
Articolul 1.037 NCPC6 determină activitatea instanţei în această primă fază a procedurii: dispune, prin
încheiere, citarea titularului dreptului înscris în cartea funciară sau a succesorilor acestuia, dacă sunt cunoscuţi,
precum şi emiterea unei somaţii şi afişarea acesteia la imobilul în litigiu, la sediul instanţei, al biroului teritorial de
cadastru şi publicitate imobiliară şi la sediul primăriei în raza căreia se află imobilul, precum şi
publicarea ei în două ziare de largă răspândire, dintre care cel puţin unul de circulaţie naţională. După această primă
fază, urmează o perioadă de cel puţin 6 luni de aşteptare, termen înăuntrul căruia cei interesaţi pot face opoziţie –
„somaţia către toţi cei interesaţi să facă opoziţie, cu precizarea că, în caz contrar, în termen de 6 luni de la emiterea celei
din urmă publicaţii se va trece la judecarea cererii” [conform art. 1.037 alin. (2) lit. e) NCPC7].
De aici decurg trei ipoteze, dintre care doar două sunt reglementate de cod:
a) După 6 luni nu se face opoziţie şi nu există titular înscris în cartea funciară sau există, dar a
decedat şi nu are succesori ori a renunţat sau titularul este persoană juridică şi a fost radiată. Cererea se va judeca
în procedură necontencioasă, neexistând pârât, dar instanţa va verifica îndeplinirea condiţiilor uzucapiunii pe
baza înscrisurilor şi a audierii martorilor. S-a semnalat o aparenţă de incompatibilitate între aceste dispo-ziţii şi cele
asemănătoare cuprinse în Decretul nr. 115/1938, dar trebuie avută în vedere şi legea de punere în aplicare a
Noului Cod civil, care abrogă orice dispoziţii procedurale contrare Codului, chiar şi pe cele din legi speciale, ast-
fel încât procedura prevăzută în Noul Cod să se aplice atât uzucapiunilor nou începute, cât şi celor anterioare.
b) Nu se face opoziţie, dar există titular înscris în cartea funciară sau există succesori care nu fac
opoziţie. Pentru această ipoteză Codul nu aduce şi o soluţie. Opinia exprimată de formator a fost în sensul aplicării
regulilor de la lit. a), de mai sus, motivat de faptul că legiuitorul a dorit transformarea procedurii în una
contencioasă numai în cazul în care s-ar formula opoziţie.
c) Ipoteza în care s-a făcut opoziţie – „Dacă s-au formulat opoziţii la cererea de uzucapiune,
acestea vor fi comunicate reclamantului, pentru a formula întâmpinare potrivit dispoziţiilor de drept comun. După
primirea întâmpinării se va fixa termen pentru soluţionarea cererii de înscriere, cu citarea reclamantului şi a
oponenţilor, cărora li se va comunica şi câte o copie de pe cererea de înscriere şi întâmpinarea depusă de
reclamant”. Dacă s-a formulat opoziţie, procedura devine contencioasă, de drept comun, celelalte ipoteze fiind de
procedură necontencioasă.
Articolul 1.037 alin. (1) NCPC8 pune o problemă: „După depunerea cererii, instanţa dispune, prin încheiere,
citarea titularului dreptului înscris în cartea funciară sau a succesorilor acestuia, dacă sunt cunoscuţi, precum şi
emiterea unei somaţii şi afişarea acesteia la imobilul în litigiu, la sediul instanţei, al biroului teritorial de cadastru şi
publicitate imobiliară şi la sediul primăriei în raza căreia se află imobilul, precum şi publicarea ei în două ziare de
largă răspândire, dintre care cel puţin unul de circulaţie naţională”. Întrucât titularul dreptului înscris în cartea
5
Idem.
6
Art. 1051 NCPC republicat.
7
Art. 1051 alin. (2) lit. e) NCPC republicat.
8
Art. 1051 alin. (1) NCPC republicat.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 109
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
funciară a fost citat înainte de a fi făcut opoziţie, citarea ar trebui interpretată ca înştiinţare privitor la dreptul de a
se face opoziţie sau este citat pentru judecata cererii după trecerea termenului de 6 luni, indife-rent dacă face sau
nu opoziţie? În concordanţă cu cele expuse anterior, s-a apreciat că citarea la care se referă art. 1.037 NCPC9 este,
în realitate, o înştiinţare asupra faptului că are dreptul de a face opoziţie. În ipoteza în care nu face opoziţie, cererea
de înscriere a drepturilor dobândite în temeiul unei uzucapiuni nu se va judeca în contradictoriu cu acesta.
Articolul 1.038 alin. (2) NCPC10 poate, de asemenea, pune probleme. Astfel, potrivit acestui text, „În toate
cazurile, registratorul de carte funciară nu va putea dispune înscrierea dreptului, în temeiul uzucapiunii, dacă
acesta a fost intabulat sau înscris provizoriu în folosul unei alte persoane, chiar după împlinirea termenului de
uzucapiune; în cazul în care s-a făcut numai o notare, se va putea dispune înscrierea dreptului, fără ca înscrierea
să fie opozabilă celui care a cerut notarea”, astfel încât, în ciuda faptului că există o hotărâre judecătorească şi că
nici proprietarul nu a făcut opoziţie, registratorul de carte funciară nu va putea dispune înscrierea dreptului,
pentru că aceasta compatibilizează cu o prevedere din Codul civil care acum dispune că dobândirea dreptului de
proprietate operează de la înscriere, nu de la momentul începerii posesiei. Pare o dispoziţie în defavoarea
reclamantului, care riscă să se judece mai mulţi ani, să plătească taxă de timbru, iar în final să obţină o hotărâre
ineficace. Dispoziţiile trebuie corelate cu cele ale art. 82 al Legii nr. 71/2011 de punere în aplicare a Noului Cod
civil, care vizează ipotezele art. 930-934 NCC (uzucapiunea imobiliară), şi cu art. 56 din aceeaşi lege, conform
căruia dispoziţiile Codului civil privind dobândirea drepturilor reale imobiliare prin înscriere în cartea funciară cu efect
constitutiv operează numai după finalizarea lucrărilor cadastrale.
Articolul 1.037 alin. (1) NCPC11 a ridicat şi problema ipotezei defunctului fără succesori, caz în care se
obţine un certificat de vacanţă succesorală, iar statul poate face opoziţie prin unitatea administrativ-teritorială.
Orice terţ poate face opoziţie, sub cenzura interesului personal.
9
Ibidem.
10
Art. 1.052 alin. (2) NCPC republicat 545/3.08.2012).
11
Art.1.051 NCPC republicat.
110 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
Proceduri speciale: procedura divorţului*
1. Competenţa
Articolul 903 NCPC1, care reglementează instanţa competentă, corespunde art. 607 CPC 1865. Acesta
aduce însă un element de noutate prin alin. (1), astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 76/2012 de punere în
aplicare a Noului Cod de procedură civilă: „Cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia
căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor. Dacă soţii nu au avut locuinţă comună sau dacă niciunul
dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cea din urmă locuinţă comună,
judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul, iar când pârâtul nu are locuinţa
în ţară şi instanţele române sunt competente internaţional, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi
are locuinţa reclamantul”. Referitor la acest text, opinia exprimată de formator a fost în sensul că acesta nu a
reprezentat niciodată norma care să stabilească competenţa internaţională a instanţelor.
* Trimiterile din cuprinsul materialului la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului anterioară republicării în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012,
variantă în vigoare la data susţinerii prelegerii.
Pentru uşurinţa consultării materialului, corespondentul fiecărui articol în forma republicată a Codului de procedură civilă urmează să fie indicat într-o notă de subsol.
1
Art. 914 NCPC republicat.
2
Art. 918 NCPC republicat.
3
Art. 925 NCPC republicat.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 111
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
introduce o excepţie, şi anume posibilitatea continuării procesului de divorţ prin moştenitorii reclamantului.
Noutatea textului poate genera o serie de probleme cu care nu ne-am confruntat până în prezent:
– o primă situaţie ar fi cea în care soţul supravieţuitor este şi moştenitor. Textul vizează situaţia celorlalţi
moştenitori, excluzând situaţia confuziunii între calitatea de reclamant şi pârât în cazul decesului primului;
– o altă situaţie care se poate ivi este cea în care moştenitori sunt copiii defunctului, astfel încât aceştia nu
vor putea fi reprezentaţi de părinte, ci se va institui curatela specială, pentru contrarietate de interese între
reprezentat şi reprezentantul legal;
– o altă problemă este posibilitatea stabilirii calităţii de moştenitor a unităţii administrativ-teritoriale. S-a
apreciat că o atare situaţie este exclusă, deoarece textul de lege vorbeşte expres de moştenitori, iar unitatea
administrativ-teritorială nu dobândeşte această calitate, ea preluând moşteniri vacante (se exceptează cazul în care
unitatea administrativ-teritorială ar fi beneficiara unui legat). De altfel, conform art. 963 NCC, patrimoniul
defunctului se transmite unităţii administrativ-teritoriale ,,în lipsa moştenitorilor legali sau testamentari”;
– este de remarcat că pentru a se putea continua procesul de către moştenitorii reclamantului este
necesar ca divorţul să fi fost întemeiat pe culpa pârâtului (chiar neexclusivă); în schimb, pentru admiterea cererii
de divorţ, continuată de moştenitori, este necesar să se constate culpa exclusivă a soţului pârât;
– alineatul (4) al art. 9144 ridică o altă problemă, respectiv data producerii efectelor hotărârii de divorţ.
Aceasta premerge momentului decesului. Se va suspenda calitatea soţului supravieţuitor, printr-o ficţiune juridică,
până la finalizarea procesului, întrucât, în calitate de moştenitor, e posibil să nu mai fie interesat să continue
procesul.
4
Art. 925 alin. (4) NCPC republicat.
5
Art. 933 NCPC republicat.
6
Art. 934 NCPC republicat.
112 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
culpa soţului pârât, iar alineatul (3) prezintă ipoteza în care soţul pârât nu a formulat cerere reconvenţională. Soluţia
tradiţională la problema ridicată în alineatul (3) este respingerea cererii de divorţ, iar conform Noului Cod se va
respinge cererea ca neîntemeiată, ca şi sub imperiul Codului de procedură civilă de la 1865, cu
elementul de noutate introdus de ultima teză, şi anume cu excepţia situaţiei în care sunt îndeplinite condiţiile de
la art. 9237. Reclamantul ar putea obţine desfacerea căsătoriei chiar dacă se dovedeşte culpa sa exclusivă, dacă
îşi asumă eşecul căsătoriei şi soţii sunt despărţiţi în fapt timp de 2 ani. Rezultă de aici mai multe ipoteze pentru
cazul în care reclamantul formulează acţiune împotriva pârâtului, solicitând desfacerea căsătoriei din culpa
exclusivă a pârâtului sau din culpă comună:
a) Se dovedeşte că pârâtul este culpabil – se admite cererea;
b) Se dovedeşte că şi pârâtul şi reclamantul sunt culpabili – se admite cererea;
c) Se dovedeşte că numai reclamantul este culpabil, iar pârâtul nu face cerere reconvenţională, caz
în care apar trei ipoteze subsecvente:
– soţii sunt despărţiţi în fapt de cel puţin 2 ani, reclamantul recunoaşte şi îşi asumă eşecul căsătoriei din culpa
sa şi se admite cererea;
– reclamantul este exclusiv culpabil, îşi asumă eşecul căsătoriei, dar nu este întrunită condiţia celor 2 ani
de despărţire de fapt, caz în care, raportându-ne la textul la care face trimitere art. 9228, cererea ar trebui respinsă;
– reclamantul este exclusiv culpabil, dar nu-şi asumă eşecul, dacă nu a rezultat culpa pârâtului şi nu stăruie
în divorţ, caz în care cererea este respinsă.
Se ridică şi problema mijlocului procedural prin care reclamantul îşi va manifesta asumarea eşecului căsătoriei.
Prin ipoteză, reclamantul a solicitat divorţul din culpa pârâtului sau, cel mult, culpa comună. Cum se va ajunge la
exprimarea de către reclamant a asumării eşecului căsătoriei? În această situaţie, dacă judecătorul doreşte să-l întrebe
pe reclamant dacă îşi asumă eşecul căsătoriei, din punct de vedere procedural, ar trebui să o facă înainte de
administrarea probatoriului, având în vedere că prin cererea de chemare în judecată reclamantul solicită desfacerea
căsătoriei din vina pârâtului. Până la închiderea dezbaterilor, reclamantul se poate răzgândi şi adopta poziţia culpei
proprii exclusive. S-a exprimat şi opinia conform căreia consimţământul reclamantului la divorţ se presupune dat din
moment ce el a formulat cererea. Acest punct de vedere nu poate fi acceptat, deoarece, în acest caz, reclamantul a
formulat o cerere de divorţ din culpa pârâtului sau culpă comună, ceea ce nu poate fi echivalat cu acceptarea pronunţării
divorţului din propria culpă exclusivă. Este nevoie de o manifestare de voinţă expresă, care este bine să se producă
într-o fază incipientă a procesului, chiar şi prin afirmarea unui rol activ al judecătorului.
7
Art. 934 NCPC republicat.
8
Art. 933 NCPC republicat.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 113
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
5. Căi de atac
Un alt element de noutate priveşte calea de atac, care este doar apelul.
În ceea ce priveşte căile de atac extraordinare, spre deosebire de soluţia tradiţională, potrivit căreia
revizuirea nu era admisibilă în materie de divorţ, potrivit Noului Cod sunt posibile atât revizuirea, cât şi contestaţia
în anulare, dacă niciunul dintre soţi nu s-a căsătorit ulterior. Niciuna dintre aceste căi extraordinare de retractare
nu este posibilă, dacă vreunul dintre soţi s-a căsătorit între timp.
114 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
Arbitrajul*
Clauzele neuzuale sunt acelea care prevăd în folosul celui care le propune câteva elemente, printre care şi
clauza compromisorie, prin care părţile renunţă la beneficiul instanţei judecătoreşti, soluţionându-şi cauza în faţa
unui complet arbitral. Aşadar, clauza compromisorie, în viziunea Noului Cod civil, este o clauză neuzuală. Este acea
clauză standard care creează un drept exorbitant în favoarea unei părţi, a celei care a propus-o, şi are un regim
aparte: „dacă sunt astfel de clauze (printre care şi clauza compromisorie) şi prin care se derogă de la normele priv-
itoare la competenţa instanţelor judecătoreşti, acestea nu produc efecte decât dacă sunt acceptate în mod
expres, în scris”.
O problemă care poate apărea în acest sens este cea care ţine de valabilitatea clauzei compromisorii, care
trebuie acceptată expres, în scris. S-au conturat două opinii: una conform căreia dacă apare menţionată în
contract clauza, aceasta este acceptată prin semnarea contractului, iar altă opinie susţine că această clauză
trebuie acceptată expres, individual, separat, tocmai pentru a se evita ,,strecurarea” acesteia în contract. Prin
urmare, pentru a nu se eluda anumite norme procesuale prin clauze standard, acestea
trebuie asumate expres. Articolul 1.203 NCC precizează „în mod expres, în scris”, deci printr-o interpretare
gramaticală rezultă că această clauză trebuie acceptată expres, iar nu doar contractul în întregime.
Legat de arbitraj, probleme pot apărea la aspectele de nulitate – forma convenţiei de arbitraj. Se poate
invoca excepţia de necompetenţă a instanţei, întemeiată pe existenţa unei convenţii arbitrale, în acest caz instanţa
urmând să se pronunţe asupra valabilităţii şi, implicit, asupra problemei competenţei. Articolul 540 NCPC1
reglementează forma convenţiei de arbitraj astfel: ,,(1) Convenţia arbitrală se încheie în scris, sub sancţiunea
nulităţii. Condiţia formei scrise se consideră îndeplinită atunci când recurgerea la arbitraj a fost convenită prin
schimb de corespondenţă, indiferent de forma acesteia, sau schimb de acte procedurale”. De la regula prevăzută
de art. 540 au fost reglementate şi derogări. Astfel, conform la art. 541 alin. (1)-(2)2: „(1) Convenţia arbitrală se poate
încheia fie sub forma unei clauze compromisorii, înscrisă în contractul principal ori stabilită într-o convenţie
separată, la care contractul principal face trimitere, fie sub forma compromisului. (2) Existenţa convenţiei arbitrale
poate rezulta şi din înţelegerea scrisă a părţilor făcută în faţa tribunalului arbitral”. Prin urmare, această formă
scrisă poate rezulta şi din faptul că în faţa tribunalului arbitral părţile se înţeleg în scris şi chiar prin documente
separate (reclamantul introduce acţiunea arbitrală, iar pârâtul, prin întâmpinare, declară că înţelege să nu invoce
excepţia, în sensul de a prevedea expres că este de acord cu competenţa tribunalului arbitral).
O altă problemă priveşte desfiinţarea hotărârii arbitrale, motivele în acest sens fiind reglementate de art. 599
NCPC3, din conţinutul căruia a dispărut lit. i) din forma consacrată de Codul de procedură civilă de la 1865.
* Trimiterile din cuprinsul materialului la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului anterioară republicării în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012,
variantă în vigoare la data susţinerii prelegerii. Pentru uşurinţa consultării materialului, corespondentul fiecărui articol în forma republicată a Codului de procedură civilă
urmează să fie indicat într-o notă de subsol.
1
Art. 548 NCPC republicat.
2
Art. 549 NCPC republicat.
3
Art. 608 NCPC republicat.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 115
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
Astfel, noua ipoteză reglementată de lit. i) a art. 599 se referă la situaţia în care: ,,după pronunţarea hotărârii
arbitrale, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând
neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă care a făcut obiectul acelei
excepţii ori alte dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile
menţionate în sesizare". Aceasta vizează ipoteza care în procedura de drept comun reprezintă caz de revizuire,
dar apare la acţiunea în anulare, întrucât în materie de arbitraj nu există revizuire.
În ceea ce priveşte judecata acţiunii în anulare, competenţa aparţine curţii de apel, existând prevedere
expresă în acest sens în Noul Cod de procedură civilă („Competenţa de a judeca acţiunea în anulare revine curţii
de apel în circumscripţia căreia a avut loc arbitrajul”)4.
În privința compunerii instanţei se menţine reglementarea din Codul de procedură civilă de la 1865, astfel
că acţiunea se soluţionează de un singur judecător, însă în privinţa soluţiilor apar modificări. Conform Codului de
procedură civilă de la 1865, ori de câte ori instanţa admite acţiunea în anulare, anulează hotărârea şi reţine cauza
spre rejudecare, judecând în limitele convenţiei arbitrale. Articolul 604 alin. (3) lit. a)5 conţine o reglementare
diferită: „Admiţând acţiunea, curtea de apel va anula hotărârea arbitrală şi: a) în cazurile prevăzute la art. 599 alin.
(1) lit. a), b) şi e), va trimite cauza spre judecată instanţei competente să o soluţioneze, potrivit legii”. Prin urmare,
nu se reţine cauza la curtea de apel, precum în reglementarea Codului anterior, ci se trimite la instanţa
competentă să o judece în lipsa clauzei arbitrale.
O noutate absolută o reprezintă posibilitatea trimiterii spre rejudecare la tribunalul arbitral, dacă cel puţin una
dintre părţi solicită acest fapt.
Conform alineatului (4) al art. 6046 introdus prin Legea de punere în aplicare, „Hotărârile curţii de apel,
pronunţate potrivit alin. (3), sunt supuse recursului", care se judecă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
4
Art. 610 NCPC republicat.
5
Art. 613 alin. (3) NCPC republicat: „Admiţând acţiunea, curtea de apel va anula hotărârea arbitrală şi: a) în cazurile prevăzute la art. 608 alin. (1) lit. a), b) şi e), va
trimite cauza spre judecată instanţei competente să o soluţioneze, potrivit legii.”.
6
Art. 613 alin. (4) NCPC republicat.
116 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
Executarea silită în lumina dispoziţiilor Noului Cod de procedură civilă*
1. Sediul materiei
Instituţia executării silite este reglementată de Cartea a V-a a Noului Cod de procedură civilă („Despre
executarea silită”), dispoziţiile acesteia urmând să fie aplicate executărilor silite care îşi încep cursul după intrarea
în vigoare a Noului Cod de procedură civilă.
În acest sens, relevante apar dispoziţiile art. 24 NCPC, precum şi ale art. 3 alin. (1) din Legea 76/2012
privind punerea în aplicare a Noului Cod de procedură civilă, conform cărora „Dispoziţiile legii noi de procedură
se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare”. Pe cale de consecinţă,
orice lege nouă care cuprinde norme de executare silită va guverna numai proceduri de executare silită născute
după intrarea în vigoare a legii noi.
* Trimiterile din cuprinsul materialului la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului anterioară republicării în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012,
varianta în vigoare la data susţinerii prelegerii.Pentru uşurinţa consultării materialului, corespondentul fiecărui articol în forma republicată a Codului de procedură civilă
urmează a fi indicat într-o notă de subsol.
1
Art. 632 alin. (2) NCPC republicat.
2
Articolul 10 din Legea nr. 76/2012 prevede: „Ori de câte ori printr-un act normativ se prevede învestirea cu formulă executorie a unei hotărâri judecătoreşti sau a altui
înscris, acestea vor fi puse în executare, de la data intrării în vigoarea a Codului de procedură civilă, fără a fi necesară învestirea cu formulă executorie.”
3
Art. 640 NCPC republicat.
4
Art. 665 alin. (5) pct. 3 NCPC republicat.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 117
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
Chiar şi în contextul în care a dispărut învestirea cu formulă executorie, rămân în fiinţă încuviinţarea
executării silite, precum şi formula executorie5.
5
Formula executorie este prevăzută de art. 656 alin. (7) NCPC şi se adaugă în partea finală a încheierii de încuviinţare a executării silite.
6
Art. 650 alin. (1) NCPC republicat.
7
Art. 651 NCPC republicat.
8
Nulitatea necondiţionată este prevăzută de art. 176 NCPC.
9
Art. 665 alin. (4) NCPC republicat.
10
Articolul 656 alin. (4) teza a III-a [art. 665 alin. (4) teza a III-a] reiterează ideea unicităţii încuviinţării executării, încuviinţare care, odată emisă, se extinde şi asupra
titlurilor executorii ce se vor emite de executorul judecătoresc în cadrul procedurii de executare silită încuviinţate. Ca urmare, un act de adjudecare emis de executor nu
va atrage după sine necesitatea de a solicita instanţei încuviinţarea executării pe baza noului titlu executoriu, o astfel de cerere fiind lipsită de interes. Nu intră în sfera
actelor emise de executor hotărârile de validare a popririi, acestea fiind acte ale instanţei de judecată.
11
Art. 819 NCPC republicat.
12
Art. 650 alin. (1) NCPC republicat.
13
Art. 663 NCPC republicat.
14
Art. 818 alin. (3) NCPC republicat.
118 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
nu doar cererea de încuviinţare a executării silite, ci şi o cerere de urmărire silită a bunurilor imobile. Observaţia
este importantă prin prisma posibilităţii pe care o are debitorul de a formula contestaţie la executare pe motivul
inexistenţei cererii de încuviinţare a urmăririi imobiliare. Procedura încuviinţării executării silite va debuta însă
odată cu depunerea, de către creditor sau de către reprezentantul său legal, a cererii de executare, la biroul
executorului judecătoresc.
Potrivit art. 654 alin. (3)15, cererea de executare silită trebuie să cuprindă:
a) numele, prenumele şi domiciliul sau, după caz, denumirea şi sediul creditorului şi debitorului;
b) bunul sau, după caz, felul prestaţiei datorate;
c) modalităţile de executare solicitate de creditor.
Conform art. 654 alin. (4)16, „la cerere se vor ataşa titlul executoriu în original sau în copie legalizată, după
caz, şi dovada achitării taxelor de timbru, inclusiv timbrul judiciar, precum şi, dacă este cazul, înscrisurile anume
prevăzute de lege”. Ca urmare, hotărârile judecătoreşti vor fi depuse în copii legalizate, fără a mai fi necesară
învestirea cu formulă executorie, aceeaşi situaţie fiind aplicabilă şi cecurilor, cambiilor şi biletelor la ordin, precum
şi altor contracte care pot fi încheiate într-un singur exemplar.
Articolul 655 alin. (1) NCPC17 aduce ca element de noutate în procedura înregistrării cererii de executare încheierea
executorului judecătoresc18, aceasta fiind o încheiere prin care executorul dispune înregistrarea cererii şi deschiderea
dosarului de executare, sau prin care refuză motivat deschiderea procedurii de executare. Dacă executorul refuză
deschiderea procedurii de executare, creditorul, în termen de 15 zile de la comunicarea încheierii, poate face
plângere19 la judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc [art. 655 alin. (2) NCPC20].
Potrivit art. 656 alin. (1) NCPC21, în etapa încuviinţării executării, această încheiere, împreună cu cererea
creditorului, cu titlul executoriu şi cu dovada taxei de timbru, va fi depusă la instanţa de executare căreia
executorul îi solicită încuviinţarea executării.
Instanţa poate încuviinţa executarea silită sau poate, în lumina art. 656 alin. (5) pct. 1-722, să respingă
cererea de încuviinţare a executării silite în cazurile strict prevăzute de acest articol, rămânându-i puterea de
apreciere doar în prezenţa „altor impedimente˝ (pct. 7). Ca urmare, instanţa va fi îndreptăţită să respingă cererea
de încuviinţare dacă cererea de executare nu emană de la creditor sau dacă nu există dovada calităţii de
reprezentant legal, în situaţia în care constată autoritatea de lucru judecat etc.
15
Art. 663 alin. (3) NCPC republicat.
16
Art. 663 alin. (4) NCPC republicat.
17
Art. 664 alin. (1) NCPC republicat.
18
Cuprinsul încheierilor executorului judecătoresc este prevăzut în art. 647 NCPC (art. 656 NCPC republicat), conform căruia încheierile se emit doar în cazurile de
amânare, suspendare şi încetare a executării silite, eliberare sau distribuire a sumelor obţinute din executare, precum şi alte cazuri anume prevăzute de lege, iar acestea
trebuie să aibă următorul cuprins: a) denumirea şi sediul organului de executare; b) data şi locul întocmirii încheierii şi numărul dosarului de executare; c) titlul executoriu
în temeiul căruia se efectuează procedura de executare; d) numele şi domiciliul ori, după caz, denumirea şi sediul creditorului şi ale debitorului; e) procedura de executare
care face obiectul încheierii; f) chestiunea asupra căreia se adoptă încheierea; g) motivele în fapt şi în drept care au determinat darea încheierii; h) dispoziţia luată de
executor; i) calea şi termenul de atac al încheierii; j) semnătura şi ştampila executorului judecătoresc.
Sancţiunea nerespectării acestui cuprins, cu excepţia literei g), este nulitatea încheierii întocmite, fiind vorba despre o nulitate condiţionată expresă.
19
Contestaţia la executare, inclusiv sub forma plângerii, poate fi folosită în privinţa tuturor incidentelor la executare silită, făcându-se aplicarea dispoziţiilor Noului Cod de
procedură civilă; în privinţa altor competenţe pe care executorul nu le respectă, vor fi incidente dispoziţiile legii speciale – Legea nr. 188/2000.
20
Art. 664 alin. (2) NCPC republicat.
21
Art. 665 alin. (1) NCPC republicat.
22
Art. 665 alin. (5) NCPC republicat.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 119
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
Pentru cazul prevăzut la pct. 1, când cererea de executare silită este de competenţa altui organ de executare
decât cel sesizat, Noul Cod de procedură civilă reglementează cu claritate cazurile în care executarea silită nu se
realizează de către executorul judecătoresc, şi anume când titlurile executorii au ca obiect venituri datorate
bugetului general consolidat sau bugetului Uniunii Europene şi bugetului Comunităţii Europene a Energiei
Atomice (art. 61423).
În privinţa încheierii instanţei, aceasta va cuprinde, conform art. 656 alin. (3) NCPC24, „în afara menţiunilor
arătate la art. 228 alin. (1), arătarea titlului executoriu pe baza căruia se va face executarea, suma, cu toate
accesoriile pentru care s-a încuviinţat urmărirea, când s-a încuviinţat urmărirea silită a bunurilor debitorului,
modalitatea concretă de executare silită, atunci când s-a solicitat expres aceasta, şi autorizarea
creditorului să treacă la executarea silită a obligaţiei cuprinse în titlul executoriu.”
Textul cuprinde cerinţe ale încheierii judecătoreşti, fără să menţioneze în mod expres nulitatea pentru
nerespectarea cuprinsului încheierii. Totodată, dispoziţia legală face referire expresă la sumă, iar art. 653 NCPC25
prevede că executarea silită nu se poate face decât dacă creanţa este certă, lichidă şi exigibilă.
Articolul 653 alin. (3)26 dă o altă definiţie creanţei lichide decât cea din Codul de procedură civilă de la 1865.
Dacă, potrivit reglementării anterioare, creanţa este lichidă atunci când câtimea ei este determinată prin însuşi
actul de creanţă sau este determinabilă cu ajutorul actului de creanţă sau altor acte neautentice [art. 379 alin. (4)],
în noua reglementare o creanţă este lichidă atunci când obiectul ei este determinat sau când titlul executoriu
conţine elementele care permit stabilirea lui.
Când titlul executoriu conţine elemente care permit stabilirea obiectului (care poate fi unul bănesc), acesta
trebuie menţionat în încheierea prevăzută la art. 656 alin. (3) NCPC, împreună cu accesoriile sumei, tocmai
pentru ca executorul să nu facă acte de executare pentru mai mult sau pentru mai puţin. Nu apare însă necesară
întocmirea unei expertize la acest moment procesual.
Dacă în titlul executoriu suma este stabilită în valută, lucru permis de legislaţia
actuală, în încheierea de încuviinţare a executării suma trebuie menţionată în valută. În sprijinul acestei soluţii, art.
773 alin. (8) NCPC27 (introdus prin Legea nr. 76/2012) prevede că, în cazul în care titlul executoriu cuprinde o
obligaţie de plată în valută, „instituţiile de credit sunt autorizate să efectueze convertirea în valuta indicată în titlul
executoriu a sumelor existente în conturile debitorului, fie în lei, fie într-o altă valută decât aceea în care se face
executarea, fără a fi necesar consimţământul titularului de cont, la cursul de schimb comunicat de Banca
Naţională a României pentru ziua respectivă”. Însă, prin existenţa fluctuaţiilor de pe piaţa bancară, este posibilă
ipoteza în care creditorul să nu îşi vadă recuperată suma în totalitate, acesta putând cere organului de
executare să emită o adresă de poprire suplimentară pentru diferenţa neîncasată.
Potrivit dispoziţiilor art 656 alin. (5) pct. 1 NCPC28, cererea de încuviinţare a executării silite poate fi respinsă
23
Art. 623 NCPC republicat.
24
Art. 665 alin. (3) NCPC republicat.
25
Art. 662 NCPC republicat.
26
Art. 662 alin. (3) NCPC republicat.
27
Art. 783 alin. (8) NCPC republicat.
28
Art. 665 alin. (5) pct. 1 NCPC republicat.
120 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
dacă este de competenţa altui organ decât cel sesizat. Problemele care pot să apară în acest caz sunt:
a. determinarea competenţei generale, atunci când titlul executoriu se încadrează în categoriile exceptate
de la competenţa generală a executorului judecătoresc prin dispoziţiile art. 614 NCPC29. Având în vedere
dispoziţiile acestui articol, atunci când obiectul titlului executoriu îl constituie veniturile datorate bugetului general
consolidat sau bugetului Uniunii Europene şi bugetului Comunităţii Europene a Energiei Atomice, competenţa
aparţine executorului fiscal, şi nu executorului judecătoresc.
b. determinarea competenţei teritoriale. În legătură cu acest aspect, continuând dispoziţiile Legii nr.
202/2010, Noul Cod de procedură civilă stabileşte drept element de referinţă, în ceea ce priveşte competenţa
teritorială, curtea de apel. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 642 alin. (1) NCPC30, „Dacă prin lege nu se dispune
altfel, hotărârile judecătoreşti şi celelalte titluri executorii se execută de către executorul judecătoresc din
circumscripţia curţii de apel, după cum urmează: a) în cazul urmăririi silite a bunurilor imobile, al urmăririi silite a
fructelor prinse de rădăcini şi al executării silite directe imobiliare, executorul judecătoresc din circumscripţia curţii
de apel unde se află imobilul; b) în cazul urmăririi silite a bunurilor mobile şi al executării silite directe
mobiliare, executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel unde se află domiciliul sau, după caz, sediul
debitorului; c) în cazul executării silite a obligaţiilor de a face şi a obligaţiilor de a nu face, executorul judecătoresc
din circumscripţia curţii de apel unde urmează să se facă executarea”. Această prevedere nu aduce însă atingere
caracterului naţional al încheierii de încuviinţare a executării silite31, întrucât art. 642 alin. (2) NCPC32 stabileşte un
caz de prorogare a competenţei executorului judecătoresc învestit cu cererea de executare: „Dacă bunurile
urmăribile, mobile sau imobile, se află în circumscripţiile mai multor curţi de apel, oricare dintre executorii
judecătoreşti care funcţionează pe lângă una dintre acestea este competent să realizeze executarea, inclusiv cu
privire la bunurile urmăribile aflate în raza celorlalte curţi de apel”33. Astfel, dacă sunt identificate bunuri urmăribile
şi în raza altor curţi de apel decât cea în care îşi desfăşoară activitatea, în baza acestei prorogări de competenţă
şi ţinând cont de caracterul naţional al încuviinţării executării silite, executorul judecătoresc poate proceda la
efectuarea unor acte de executare şi în afara curţii de apel în care îşi desfăşoară activitatea. De exemplu, pentru
a evita respingerea cererii de încuviinţare a executării silite pe motivul necompetenţei teritoriale, executorul
judecătoresc cu sediul în raza curţii de apel X, care solicită încuviinţarea executării silite judecătoriei din raza curţii
de apel Y, ar trebui să facă dovada existenţei în raza curţii de apel X a unui bun sau a unui venit urmăribil, aparţinând
aceluiaşi debitor. Astfel, judecătoria învestită cu cererea de încuviinţare a executării silite va putea avea
reprezentarea clară a faptului că încuviinţarea este cerută de către un executor judecătoresc competent, prin
efectul prorogării de competenţă stabilite de art. 642 alin. (2) NCPC.
29
Art. 614 (art. 623 NCPC republicat) – „ Executarea silită a oricărui titlu executoriu, cu excepţia celor care au ca obiect venituri datorate bugetului general consolidat sau
bugetului Uniunii Europene şi bugetului Comunităţii Europene a Energiei Atomice, se realizează numai de către executorul judecătoresc, chiar dacă prin legi speciale se
dispune altfel.”
30
Art. 651 NCPC republicat.
31
Potrivit art. 656 alin. (4) teza a II-a NCPC [art. 665 alin. (4) NCPC republicat] „ (...) Încuviinţarea executării silite produce efecte pe întreg teritoriul ţării (...)”.
32
Art. 650 alin. (2) NCPC republicat.
33
Articolul 373 alin. (1) CPC 1865– „ Dacă prin lege nu se dispune altfel, hotărârile judecătoreşti şi celelalte titluri executorii se execută de executorul judecătoresc din
circumscripţia curţii de apel în care urmează să se efectueze executarea, ori, în cazul urmăririi bunurilor, de către executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel
în care se află acestea. Dacă bunurile urmăribile, mobile sau imobile, se află în circumscripţiile mai multor curţi de apel, este competent oricare dintre executorii
judecătoreşti care funcţionează pe lângă una dintre acestea.”
34
Art. 665 alin. (5) pct. 5 NCPC republicat.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 121
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
Articolul 656 alin. (5) pct. 5 NCPC34 constituie un element de noutate faţă de Codul de procedură civilă
anterior. Astfel, potrivit prevederilor acestui articol, cererea de încuviinţare a executării silite poate fi respinsă dacă
debitorul se bucură de imunitate de executare. Legea nu defineşte însă noţiunea de „imunitate de executare”. O
interpretare a acestei noţiuni se poate realiza utilizându-se prevederile dreptului diplomatic şi
consular, fără a respinge însă de plano alte prevederi care ar putea fi aplicabile; trebuie însă ca această imunitate
de executare să fie una de drept.
Referitor la dispoziţiile art. 656 alin. (5) pct. 6 NCPC35 („titlul cuprinde dispoziţii care nu se pot aduce la
îndeplinire prin executare silită”) acestea ridică probleme în ceea ce priveşte aplicabilitatea practică, întrucât
trebuie să se ţină seama de faptul că:
– titlul este unul executoriu;
– titlul nu poate fi adus la îndeplinire pe cale de executare silită;
– motivele care determină imposibilitatea executării silite sunt altele decât cele menţionate expres de
prevederile art. 656 alin. (5).
Articolul nu are însă în vedere executarea silită a obligaţiilor de a face, de a nu face sau executarea silită a
obligaţiilor intuituu personae, întrucât cu privire la acestea există prevederi exprese atât în Codul de procedură civilă
de la 1865 (art. 5802 – 5805), cât şi în Noul Cod de procedură civilă (art. 885-89136).
Articolul 656 alin. (3) şi (4) NCPC37 consacră un alt element de noutate faţă de prevederile Codului de
procedură civilă anterior. Astfel, în alin. (3) se vorbeşte despre autorizarea creditorului de a trece la executarea
silită a obligaţiei cuprinse în titlul executoriu, ceea ce ar putea genera ideea că această încuviinţare este
încuviinţarea titlului executoriu, şi nu a unui executor judecătoresc. Alineatul (4) stabileşte faptul că încuviinţarea
executării silite permite creditorului să ceară executorului judecătoresc care a solicitat încuviinţarea să recurgă,
simultan ori succesiv, la toate modalităţile de executare prevăzute de lege în vederea realizării drepturilor sale.
Aceste prevederi pot genera ideea, împărtăşită, de altfel, de practică, potrivit căreia, odată ce s-a pronunţat
încuviinţarea executării silite, creditorul este ostaticul executorului.
Pentru a se realiza o oarecare compensare, Noul Cod de procedură civilă reglementează, în art. 64338,
instituţiile recuzării şi înlocuirii executorului judecătoresc.
35
Art. 665 alin. (5) pct. 6 NCPC republicat. Corespondentul acestui articol în Codul de procedură civilă de la 1865 îl reprezintă art. 3731 alin. (4) pct. 4.
36
Art. 902-913 NCPC republicat.
37
Art. 665 alin. (3) şi (4) NCPC republicat.
38
Art. 652 NCPC republicat.
122 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
b) cererea de recuzare a executorului judecătoresc suspendă executarea pentru că, dacă judecătorul
recuzat nu mai poate efectua niciun act de procedură, cu atât mai mult executorul judecătoresc recuzat nu mai
poate efectua niciun act de executare.
Noul Cod de procedură civilă oferă o soluţie cu privire la această problemă, stabilind faptul că cererea de
recuzare nu suspendă, prin ea însăşi, executarea. Articolul 643 alin. (2) NCPC39 prevede posibilitatea instanţei de
executare învestite cu soluţionarea cererii de recuzare de a dispune suspendarea executării: „Cererea de recuzare
nu suspendă de drept executarea. Cu toate acestea, instanţa de executare poate dispune, motivat, suspendarea
executării până la soluţionarea cererii de recuzare, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac.”
Pentru ca instanţa să se poată pronunţa asupra suspendării executării, cel care cere suspendarea (nu obligatoriu
debitorul) trebuie să plătească o cauţiune; spre deosebire de cauţiunea care trebuie plătită atunci când
suspendarea este solicitată în contextul unei contestaţii la executare, cauţiunea care trebuie plătită în cazul în
care se solicită suspendarea executării în urma introducerii unei cereri de recuzare a executorului judecătoresc
are un cuantum fixat prin dispoziţiile NCPC: „Pentru a se dispune suspendarea, cel care o solicită trebuie să dea în
prealabil o cauţiune în cuantum de 1 000 de lei. În cazul în care valoarea creanţei prevăzute în titlul executoriu nu
depăşeşte 1 000 de lei, cauţiunea va fi de 10% din valoarea creanţei” [art. 643 alin. (2) teza a II-a NCPC40].
Motivele de recuzare sunt, potrivit art. 643 alin. (1) NCPC41, cele aplicabile judecătorilor şi prevăzute în art.
41 alin. (1) NCPC.
Un element de noutate în ceea ce priveşte motivele de recuzare este dat de prevederile art. 41 alin. (1) pct. 1242,
potrivit cărora executorul judecătoresc este recuzabil „atunci când există alte elemente [s.n. decât cele stabilite la pct.
1-11] care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa.” Deşi introducerea acestei prevederi îşi are
justificarea în dispoziţiile art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului , din punct de vedere practic va fi dificil
de gestionat, având în vedere faptul că debitorul ar putea argumenta în cuprinsul unei cereri de recuzare întemeiată
pe aceste dispoziţii că executorul judecătoresc încasează parte din creanţă drept onorariu, şi de aceea actele de
executare efectuate sunt necorespunzătoare. Chiar dacă executorul judecătoresc încasează un onorariu, fix sau
ca procent din valoarea creanţei, o asemenea susţinere nu poate fi însă reţinută, în caz contrar ajungându-se la
situaţia în care executarea silită ar fi blocată în urma introducerii unei cereri de recuzare întemeiate pe art. 41 alin.
(1) pct. 12; onorariul perceput de către executorul judecătoresc nu poate reprezenta un element care să nască, în
mod întemeiat, îndoieli cu privire la imparţialitatea sa.
39
Art. 652 alin. (2) NCPC republicat.
40
Art. 652 alin. (2) teza a II-a NCPC republicat.
41
Art. 652 alin. (1) NCPC republicat.
42
Art. 42 alin. (1) pct. 13 NCPC republicat.
43
Hotărârea Pullar c. Regatului Unit al Marii Britanii, Hotărârea din 10 iunie 1996.
44
Art. 652 alin. (4) NCPC republicat.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 123
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
aplică în mod corespunzător.” În ceea ce priveşte aplicabilitatea dispoziţiilor art. 644 alin. (3)46, această trimitere
indică instanţei faptul că trebuie să rezolve problema cheltuielilor de executare pentru că, dacă este vorba despre
o continuare a executării silite, nu se pune problema să se creeze două onorarii, fiind vorba despre aceeaşi
procedură de executare; în caz contrar, s-ar ajunge la o încărcare artificială a notei de plată a debitorului, lucru
nepermis chiar dacă debitorul este de rea-credinţă.
Legea nu precizează însă ce se înţelege prin „motive temeinice”47, lăsându-le la aprecierea instanţei.
Noţiunea de „motive temeinice” – atunci când vorbim de instituţia înlocuirii executorului judecătoresc – trebuie
analizată ţinându-se seama de două aspecte:
– „motivele temeinice” nu trebuie să nască în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea
executorului, în acest caz existând posibilitatea introducerii unei cereri de recuzare în temeiul dispoziţiilor art. 41
alin. (1) pct. 1248;
– instituţia înlocuirii se aplică în faza ulterioară încuviinţării executării silite, putând fi înlocuit acel executor
căruia, potrivit art. 656 alin. (4) NCPC49, creditorul poate să îi ceară să treacă la executare, deci executorul care
a solicitat încuviinţarea executării silite.
Astfel, prin „motive temeinice” trebuie să înţelegem elemente de aparenţă de nelegalitate a executării şi/sau
aspecte de oportunitate, în aprecierea lor ţinându-se seama, pe de o parte, de faptul că simpla dorinţă a creditorului
de a înlocui executorul nu constituie motiv temeinic, iar pe de altă parte, de faptul că exigenţa nu poate fi
absolută, întrucât există alte instituţii care reglementează astfel de situaţii (recuzarea, contestaţia la executare).
Dispoziţiile art. 643 alin. (4) NCPC50 vor avea aplicabilitate practică ţinând cont de cel puţin două aspecte:
– există cazuri în care creditori nemulţumiţi de acţiunea sau inacţiunea executorului doresc să continue
procedura cu un alt executor, nepermiţându-şi să depună o nouă cerere de executare silită, din motive variate, cum
ar fi, de exemplu, prescripţia executării;
– în ceea ce îl priveşte pe creditor, această procedură poate fi mai simplă pentru că, pe de o parte, în cazul
introducerii unei cereri de recuzare va trebui să justifice motivele invocate, iar pe de altă parte, în cazul în care
apelează la procedura contestaţiei împotriva refuzului executorului de a acţiona, admiterea unei astfel de
contestaţii nu îi va fi suficientă, întrucât în urma admiterii unei astfel de contestaţii, dosarul în instanţă se va închide,
iar creditorul se va confrunta cu acelaşi executor. Mai mult decât atât, a-i pretinde creditorului să aibă vocaţie la înlocuirea
executorului doar în cazul în care i s-a admis o procedură judiciară anterioară împotriva executorului judecătoresc ar
determina ca întreaga procedură de executare să aibă o durată mai mare decât procedura care a generat titlul
executoriu.
Potrivit dispoziţiilor art. 656 alin. (5) pct. 2 NCPC51, cererea de încuviinţare a executării silite poate fi respinsă dacă
hotărârea sau, după caz, înscrisul nu constituie, potrivit legii, titlu executoriu. Cu privire la acest aspect este de menţionat
45
Art. 653 alin. (2) NCPC republicat.
46
Idem.
47
Noţiunea de „motive temeinice” se regăseşte şi în dispoziţiile art. 708 alin. (1) NCPC [art. 718 alin. (1) NCPC republicat] referitoare la suspendarea executării: „Până la
soluţionarea contestaţiei la executare sau a altei cereri privind executarea silită, la solicitarea părţii interesate şi numai pentru motive temeinice, instanţa competentă poate
suspenda executarea (...)”.
48
Art. 42 alin. (1) pct. 13 NCPC republicat.
49
Art. 665 alin. (4) NCPC republicat.
50
Art. 652 alin. (4) NCPC republicat.
51
Art. 665 alin. (5) pct. 2 NCPC republicat.
124 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
faptul că, odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod civil, sfera titlurilor executorii s-a extins asupra unor înscrisuri în
raport cu care nu se mai pot pronunţa încheieri de respingere a cererilor de încuviinţare a executării silite: contractul
de comodat52, contractul de locaţiune – care, în anumite condiţii, constituie titlu executoriu nu numai în privinţa
obligaţiei de plată a chiriei53, ci şi în privinţa obligaţiei de restituire a folosinţei bunului (predare silită imobiliară)54,
contractul de împrumut de consumaţie55, contractul de ipotecă mobiliară sau imobiliară; cu privire la acest din urmă contract
se rezolvă problema referitoare la înscrisul care trebuie depus odată cu cererea de încuviinţare a executării silite –
contractul din care se naşte creanţa garantată de ipotecă şi contractul de ipotecă sau numai contractul de ipotecă?
Răspunsul este că trebuie depus doar contractul de ipotecă, dar cu menţiunea că acest contract trebuie să conţină
informaţii minimale cu privire la creanţă pentru ca instanţa să o poată analiza sub aspectul îndeplinirii condiţiilor
de a fi certă, lichidă şi exigibilă.
Apare aici o problemă de drept tranzitoriu. Ipoteza este următoarea: instanţa este învestită cu soluţionarea
unei cereri privind încuviinţarea executării silite, cerere întemeiată pe un contract de ipotecă sau pe un contract
de închiriere încheiat înainte de 1 octombrie 2011, data intrării în vigoare a Noului Cod civil, contract care, la
momentul încheierii nu era titlu executoriu, dobândind această calitate odată cu intrarea în vigoare a dispoziţiilor
Noului Cod de procedură civilă. La momentul intrării în vigoare a Noului Cod civil, dreptul tranzitoriu în materie de
executare silită a rămas guvernat de dispoziţiile art. 725 alin. (1) teza finală CPC 1865, potrivit cărora dispoziţiile
legii noi de procedură se aplică, din momentul intrării ei în vigoare, şi executărilor silite începute sub legea veche.
Atunci când problema este strict legată de materia executării silite, ceea ce înseamnă că valenţa de titlu
executoriu a contractului este scoasă de sub aria executării contractului, astfel cum este ea reglementată de
dispoziţiile art. 102 alin. (1) din LPA NCC56, se aplică dispoziţiile tranzitorii ale art. 725 alin. (1) teza finală CPC 1865.
Consecinţa unei astfel de interpretări ar fi aceea că există posibilitatea încuviinţării executării silite a unui contract
încheiat chiar înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod civil, contract care a dobândit calitatea de titlu
executoriu odată cu intrarea în vigoare a NCC.
Deşi această problemă a generat deja o practică neunitară la nivelul instanţelor judecătoreşti, în sprijinul
interpretării de mai sus există Decizia Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. XIII din 20 martie 2006,
52
Potrivit art. 2.157 NCC, „(1) În ceea ce priveşte obligaţia de restituire, contractul de comodat încheiat în formă autentică sau printr-un înscris sub semnătură privată cu
dată certă constituie titlu executoriu, în condiţiile legii, în cazul încetării prin decesul comodatarului sau prin expirarea termenului. (2) Dacă nu s-a stipulat un termen
pentru restituire, contractul de comodat constituie titlu executoriu numai în cazul în care nu se prevede întrebuinţarea pentru care s-a împrumutat bunul ori întrebuinţarea
prevăzută are un caracter permanent.”
53
Potrivit art. 1.798 NCC, „Contractele de locaţiune încheiate prin înscris sub semnătură privată care au fost înregistrate la organele fiscale, precum şi cele încheiate în
formă autentică constituie titluri executorii pentru plata chiriei la termenele şi în modalităţile stabilite în contract sau, în lipsa acestora, prin lege.”
54
Potrivit art. 1.809 alin. (2) NCC, „În privinţa obligaţiei de restituire a bunului dat în locaţiune, contractul încheiat pe durată determinată şi constatat prin înscris autentic
constituie, în condiţiile legii, titlu executoriu la expirarea termenului.”
55
Potrivit art. 2.165 NCC, „Dispoziţiile art. 2157 alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi împrumutului de consumaţie.”
56
Articolul 102 alin. (1): „Contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea
şi încetarea sa.”
2
Prin decizia menţionată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că „dispoziţiile art. 79 alin. (2) din Legea nr. 58/1998, atribuind contractelor de împrumut bancar, fără
nicio distincţie, valoarea de titlu executoriu, au în vedere, prin prisma unor interese de ordine publică şi a regulilor prescrise executării silite în natură a obligaţiilor, nu numai
contractele care se vor încheia după intrarea în vigoare a textului menţionat, dar şi pe cele încheiate sub imperiul legii vechi. Mai exact, acţiunea în timp a textului menţionat
cuprinde şi efectele viitoare ale unor raporturi juridice trecute (facta futura), ceea ce impune concluzia, în baza art. 1 din Codul civil, că textul, privit ca lege nouă, este de
imediată aplicare. De altfel, acţiunea legii noi în sensul arătat este dictată şi de situarea textului în materia normelor executării silite care, ca norme de procedură, nici nu
retroactivează şi nici nu supravieţuiesc, ci sunt de imediată aplicare. Mai mult, procedura de executare silită fiind de ordine publică, rezultă existenţa unei situaţii juridice
obiective legale, cu privire la care orice lege nouă are un efect imediat.”
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 125
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
care tranşează problema caracterului de titlu executoriu al contractelor de credit bancar încheiate anterior intrării în
vigoare a Legii nr. 58/1998 privind activitatea bancară, statuând faptul că au caracter de titlu executoriu şi contractele
de credit bancar încheiate anterior intrării în vigoare a acestei legi . Prin decizia menţionată, instanţa supremă
statuează faptul că prevederile legale care recunosc valoarea de titlu executoriu unor înscrisuri, fie că sunt cuprinse în
Codul de procedură civilă, fie în legi speciale, au caracter de norme procedurale referitoare la executarea silită, iar acest
caracter trebuie avut în vedere chiar dacă în momentul naşterii raportului juridic de drept material nu exista o
dispoziţie legală care să-i confere calitate de titlu executoriu înscrisului constatator al convenţiei dintre părţi.
4. Contestaţia la executare
Din analiza dispoziţiilor art. 701 alin. (1) NCPC58 rezultă faptul că există mai multe specii ale contestaţiei la
executare:
a. contestaţie împotriva executării silite;
b. contestaţie împotriva încheierilor date de executorul judecătoresc;
c. contestaţie împotriva oricărui act de executare silită;
d. contestaţie împotriva refuzului executorului judecătoresc de a efectua executarea silită sau de a
îndeplini un act de executare silită.
58
Art. 711 alin. (1) NCPC republicat.
59
Art. 713 alin. (1) NCPC republicat.
60
Potrivit art. 641 alin. (1) NCPC [art. 650 alin. (1) NCPC republicat], „Instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului
judecătoresc care face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.”
61
Art. 713 alin. (2) NCPC republicat.
126 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
– nici codul anterior şi nici Noul Cod de procedură civilă nu conţin prevederi clare referitoare la ceea ce
înseamnă „act de executare” şi nu toate actele pe care le face un executor judecătoresc sunt acte de executare;
cu titlu exemplificativ pot fi menţionate cererea de încuviinţare a executării silite, adresa către o direcţie locală de
taxe şi impozite în vederea identificării unui bun urmăribil, procesul-verbal de situaţie în cazul urmăririi silite
imobiliare, acte efectuate de către executorul judecătoresc care nu sunt însă acte de executare;
– această lipsă de precizie cu privire la determinarea actului de executare, acolo unde în mod evident nu
se critică întreaga executare silită, poate obliga instanţa să intre în probleme de fond, lucru care nu s-ar întâmpla
dacă ar exista o reglementare clară a noţiunii de „act de executare”; în acest din urmă caz, instanţa ar fi obligată
să respingă ca inadmisibilă o contestaţie la executare care are ca obiect altceva decât un act de executare.
62
Art. 705-710 NCPC republicat.
63
Art. 706 alin. (1) NCPC republicat.
64
Art. 706 alin. (2) NCPC republicat.
65
Articolul 2.539 alin. (3) NCC: „Prescripţia nu este întreruptă nici dacă hotărârea judecătorească sau arbitrală şi-a pierdut puterea executorie prin împlinirea termenului
de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită. În acest caz însă, dacă dreptul de a obţine obligarea pârâtului este imprescriptibil sau nu s-a prescris încă, se va
putea face o nouă cerere de chemare în judecată ori de arbitrare, fără a se putea opune excepţia autorităţii de lucru judecat”.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 127
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
situaţiile de fapt menţionate în hotărârea respectivă.
În privinţa termenelor de prescripţie, acestea sunt de 10 ani pentru titlurile emise în materia drepturilor reale
şi de 3 ani în celelalte cazuri. Ar putea apărea aici o problemă legată, de exemplu, de acţiunea în evacuare; opinia
majoritară este în sensul că acţiunea în evacuare este o acţiune personală, nu apără în mod direct dreptul de
proprietate, fiind însă de necontestat faptul că punerea în executare a unei astfel de acţiuni dă conţinut efectiv unui
drept real – dreptul de proprietate; însă acţiunea în evacuare nu este o acţiune reală, neputând fi încadrată în
dispoziţiile art. 696 alin. (1) teza a II-a66.
Cu privire la suspendarea prescripţiei, potrivit art. 697 alin. (1) NCPC67, cursul prescripţiei se suspendă:
1. în cazurile stabilite de lege pentru suspendarea termenului de prescripţie a dreptului de a obţine
obligarea pârâtului;
2. pe timpul cât suspendarea executării silite este prevăzută de lege ori a fost stabilită de instanţă
sau de alt organ jurisdicţional competent;
3. cât timp debitorul nu are bunuri urmăribile sau care nu au putut fi valorificate ori îşi sustrage
veniturile şi bunurile de la urmărire. Textul face referire la executarea silită indirectă, iar dovada sustragerii poate
fi făcută relativ uşor, având în vedere dispo-ziţiile art. 618 NCPC68, care consacră rolul activ al executorului
judecătoresc. Astfel, potrivit alin. (2), executorul judecătoresc poate cere debitorului „lămuriri în scris în legătură
cu veniturile şi bunurile sale, inclusiv cele aflate în proprietate comună pe cote-părţi sau în devălmăşie, asupra
cărora se poate efectua executarea, cu arătarea locului unde se află acestea, precum şi pentru a-l determina să
execute de bunăvoie obligaţia sa, arătându-i consecinţele la care s-ar expune în cazul continuării executării silite.
În toate cazurile, debitorul va fi informat cu privire la cuantumul estimativ al cheltuielilor de
executare”. Potrivit alin. (3), „refuzul nejustificat al debitorului de a se prezenta sau de a da lămuririle necesare,
precum şi darea cu rea-credinţă de informaţii incomplete atrag răspunderea acestuia pentru toate prejudiciile
cauzate, precum şi aplicarea sancţiunii prevăzute la art. 183 alin. (2) .” [s.n. - amenda judiciară];
4. în alte cazuri prevăzute de lege.
66
Art. 705 alin. (1) teza a II-a NCPC republicat.
67
Art. 707 alin. (1) NCPC republicat.
68
Art. 627 NCPC republicat.
69
Art. 188 alin. (2) NCPC republicat.
70
Art. 702 alin. (1) pct. 4 NCPC republicat.
128 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
– o astfel de intervenţie a instanţei de control judiciar prin care se reformează parţial hotărâri judecătoreşti
nu justifică o nouă procedură de executare silită, pentru că titlul executoriu nu este unul nou, ci este cel iniţial, al
cărui obiect este ajustat în urma intervenţiei instanţei ierarhic superioare;
– atunci când s-a dorit ca o anumită situaţie să ducă la desfiinţarea titlului executoriu, actualul Cod de
procedură civilă a menţionat în mod expres acest lucru (spre exemplu, cu referire la căile de atac);
– situaţia este menţinută şi în contextul Noului Cod de procedură civilă; vorbim, astfel, de schimbare în
parte, ca intervenţie a instanţei de apel, şi casare în parte, ca intervenţie a instanţei de recurs. Cu privire la recurs
poate interveni o discuţie legată de faptul că nu se face o distincţie între casarea în parte şi casarea totală, iar ubi
lex non distinguit nec nos distingere debemus: „actele de executare sau de asigurare făcute în temeiul unei
asemenea hotărâri [s.n., casate] sunt desfiinţate de drept dacă instanţa de recurs nu dispune altfel. Instanţa va
constata aceasta, din oficiu, prin dispozitivul hotărârii de casare.” [art. 494 alin. (2) NCPC71]; o asemenea distincţie
se face însă în art. 490 alin. (2)72 care dispune că în caz de admitere a recursului, hotărârea atacată
poate fi casată, în tot sau în parte. Referitor la acest aspect s-a apreciat că o casare
parţială a hotărârii răpeşte hotărârii respective, în partea în care a fost casată, puterea,
ceea ce înseamnă că actele de executare care corespund acelei părţi casate sunt
desfiinţate de drept; chiar dacă instanţa nu ar constata prin dispozitivul hotărârii de casare faptul că actele de
executare sunt desfiinţate de drept, executorul judecătoresc căruia i se aduce la cunoştinţă o astfel de hotărâre
casată în tot va fi obligat să procedeze la încetarea executării. Articolul 494 alin. (2) teza finală73 are drept
finalitate obligarea judecătorului la a fi extrem de atent, precaut, minuţios şi receptiv la miza practică a hotărârii
pronunţate. Din punctul de vedere al moderatorului, o interpretare asemănătoare ar trebui dată şi în ceea ce
priveşte apelul, cu atât mai mult cu cât, în contextul Noului Cod de procedură civilă, apelul este calea ordinară de
atac.
71
Art. 500 alin. (2) NCPC republicat.
72
Art. 496 alin. (2) NCPC republicat.
73
Art. 500 alin. (2) teza finală NCPC republicat.
74
Art. 731 alin. (1) NCPC republicat.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 129
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
trebuie stabilit din ce punct trebuie creditorul să suporte riscurile neglijenţei executorului, iar pe de altă parte, până la
ce punct trebuie să-i oferi unui debitor drepturile de a semnala în timp util că este exe-cutat, deşi nu ar trebui, sau că
este executat pentru mai mult decât ar fi obiectul real al executării sau în legătură cu alte bunuri decât cele pe care le
datorează. Noul Cod de procedură civilă nu stabileşte în mod imperativ un termen în care trebuie făcută această
comunicare, însă este evident faptul că ea trebuie să preceadă efectuarea actelor de executare; fără a-i impune
executorului să facă de îndată această comunicare, legiuitorul îl obligă însă să îl prevină pe debitor asupra stadiului în
care se află procedura de executare (cu excepţia acelor cazuri în care legea permite fără somaţie, cum ar fi, de
exemplu, poprirea, urmărirea silită mobiliară, în anumite cazuri76, proceduri de executare silită directă).
Termenul în care poate fi depusă contestaţia la executare este, potrivit art. 704 alin. (1) NCPC77, ca şi în
reglementarea anterioară, de 15 zile, fără ca legea să îl califice în privința naturii lui – termen de decădere sau
termen de prescripţie. De altfel, nici reglementarea anterioară nu stabilea care este natura acestui termen, iar în
practică se considera că este un termen de decădere. Pentru a ajunge la o astfel de concluzie se poate folosi, pe
de o parte, argumentul duratei, ştiut fiind faptul că, în general, termenele de decădere au o durată mai scurtă, iar
pe de altă parte, considerarea acestui termen ca fiind de decădere se bazează pe tradiţie, întrucât anterior
anului 2000, majoritatea actelor de executare erau efectuate de către judecător, iar contestaţia împotriva unui act
efectuat de către judecător nu avea cum să nu fie calificată drept o cale de atac, iar un termen stabilit pentru
exercitarea unei căi de atac este un termen de decădere atât potrivit Codului anterior, cât şi potrivit Noului Cod de
procedură civilă.
După anul 2000 însă, instanţa de executare, cu excepţia cazului în care înfiinţează poprirea pentru anumite
obligaţii, nu mai este organ de executare, ci controlează o executare instrumentată de o persoană care exercită
un serviciu public pe baza unei iniţiative private, fără a avea atribuţii jurisdicţionale. Reacţiile faţă de modul în care
acţionează sau nu acţionează persoana respectivă este dificil să fie privite ca o cale de atac. Or, dacă nu sunt căi
de atac şi nu vorbim nici despre acte de procedură într-un proces deja început, termenul de 15 zile poate fi privit
şi ca un termen de prescripţie.
De asemenea, mai este de observat, pe lângă faptul că regulile aplicabile judecării contestaţiei la executare
sunt cele prevăzute pentru cererea de chemare în judecată, şi faptul că această contestaţie nu vizează nicio
hotărâre judecătorească, pentru a putea fi considerată cu adevărat o cale de atac, şi nici un alt act care provine
de la un organ cu activitate jurisdicţională, fiind o modalitate de a acţiona atunci când există o vătămare
determinată de modul în care a fost efectuată executarea. Acest fapt poate fi considerat un alt argument în favoarea
opiniei potrivit căreia termenul de 15 zile este un termen deprescripţie.
Determinarea naturii acestui termen prezintă importante consecinţe practice. Dacă ar fi considerat un termen
de prescripţie a dreptului la acţiune, potrivit Noului Cod civil, neexercitarea contestaţiei în termenul stabilit are
implicaţii favorabile pentru cel împotriva căruia se împlineşte termenul de prescripţie. Dacă este considerat a fi
75
Articolul 666 NCPC republicat: „(1) Dacă cererea de executare a fost încuviinţată, executorul judecătoresc va comunica debitorului o copie de pe încheierea dată în
condiţiile art. 665, împreună cu o copie, certificată de executor pentru conformitate cu originalul, a titlului executoriu şi, dacă legea nu prevede altfel, o somaţie. (2)
Comunicarea titlului executoriu şi a somaţiei, cu excepţia cazurilor în care legea prevede că executarea se face fără somaţie ori fără comunicarea titlului executoriu către
debitor, este prevăzută sub sancţiunea nulităţii executării.”
76
Articolul 731 alin. (2) NCPC republicat: „În cazul în care există pericol evident de sustragere a bunurilor de la urmărire, la solicitarea creditorului făcută în cuprinsul
cererii de executare, instanţa, prin încheierea de încuviinţare a executării, va dispune sechestrarea bunurilor urmăribile, odată cu comunicarea somaţiei către debitor. În
acest caz, se va face menţiunea corespunzătoare în chiar încheierea de încuviinţare a executării.”
77
Art. 714 alin. (1) NCPC republicat.
130 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
termen de decădere, potrivit Codului de procedură anterior, pentru a obţine repunerea în termen trebuie făcută dovada
unei împrejurări mai presus de voinţa celui care trebuia să acţioneze (avem deci un criteriu subiectiv), în timp ce potrivit
Noului Cod de procedură civilă (art. 18178) trebuie făcută dovada unor motive întemeiate (avem deci un criteriu
obiectiv).
Potrivit art. 704 alin. (1) NCPC79, termenul începe să curgă de la data când:
1. contestatorul a luat cunoştinţă de actul de executare pe care îl contestă;
2. cel interesat a primit comunicarea ori, după caz, înştiinţarea privind înfiinţarea popririi. Dacă poprirea
este înfiinţată asupra unor venituri periodice, termenul decontestaţie pentru debitor începe cel mai târziu la data
efectuării primei reţineri din aceste venituri de către terţul poprit;
3. debitorul care contestă executarea însăşi a primit încheierea de încuviinţare a executării sau somaţia ori
de la data când a luat cunoştinţă de primul act de executare, în cazurile în care nu a primit încheierea de
încuviinţare a executării şi nici somaţia sau executarea se face fără somaţie.
Termenul de 15 zile trebuie gestionat foarte atent de către instanţă, fiind un termen raportat la nişte motive
de contestaţie. Cu titlu de exemplu, dacă se doreşte criticarea modului în care s-au desfăşurat lucrurile la al doilea
termen de licitaţie, trebuie stabilit dacă contestatarul se află în termenul stabilit pentru completarea cererii iniţiale
atunci când solicită, de exemplu, să se constate faptul că încuviinţarea executării silite nu a fost acordată
cu respectarea dispoziţiilor legale, cu atât mai mult cu cât acea încuviinţare i-a fost şi comunicată, poate chiar
înainte de procesul-verbal de situaţie (ipoteza vizând o urmărire silită imobiliară). Potrivit dispoziţiilor art. 702 alin.
(3) NCPC80, „Nu se poate face o nouă contestaţie de către aceeaşi parte pentru motive care au existat la data primei
contestaţii. Cu toate acestea, contestatorul îşi poate modifica cererea iniţială adăugând motive noi de contestaţie
dacă, în privinţa acestora din urmă, este respectat termenul de exercitare a contestaţiei la executare”. Ceea ce
trebuie subliniat în legătură cu aceste prevederi este faptul că, deşi contestaţia se supune regulilor stabilite
pentru cererea de chemare în judecată, care, potrivit art. 199 NCPC81, poate fi completată până la primul termen
de judecată la care părţile sunt legal citate, atunci când se critică o executare sau un act de executare, cererea
modificatoare trebuie să fie depusă în termenul de 15 zile stabilit pentru introducerea contestaţiei la executare.
5. Procedura de judecată
Un element de noutate este introdus prin dispoziţiile art. 706 alin. (2) NCPC82 – care va rupe din automatismul
actual, creat şi din raţiuni verificate în practică – potrivit cărora, în caz de contestaţie, instanţa solicită executorului
judecătoresc copie certificată de pe dosarul de executare, chiar dacă nu se critică întreaga procedură de executare, ci
doar o secvenţă a acesteia, fapt care ar necesita punerea la dispoziţia instanţei doar a unor pagini din dosarul de
executare creat pentru instrumentarea procedurii. Articolul 706 alin. (2) stabileşte că „instanţa sesizată va solicita
de îndată executorului judecătoresc să-i transmită, în termenul fixat, copii certificate de acesta, de pe actele
dosarului de executare contestate, dispoziţiile art. 28083 fiind aplicabile în mod corespunzător, şi îi va pune în
78
Art. 186 NCPC republicat.
79
Art. 714 alin. (1) NCPC republicat.
80
Art. 712 alin. (3) NCPC republicat.
81
Art. 204 NCPC republicat.
82
Art. 716 NCPC republicat.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 131
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
vedere părţii interesate să achite cheltuielile ocazionate de acestea.” Dispoziţiile acestui articol vor genera
probleme practice, pentru că, dacă până la intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă, instanţa putea să
dispună executorului să îi pună la dispoziţie copia certificată a dosarului de executare, iar executorul avea
obligaţia de a se conforma, sub sancţiunea aplicării unei amenzi civile, sub imperiul Noului Cod de procedură
civilă instanţa poate dispune livrarea dosarului de executare în întregime, însă acest fapt se va răsfrânge asupra
debitorului, în interesul căruia ar fi proba, care va trebui să achite cheltuielile ocazionate. Probleme apar întrucât
nu se ştie care ar putea fi documentele justificative în baza cărora executorul ar putea pretinde asemenea
cheltuieli, pentru că facturile emise de către executor cuprind, în general, onorariile de executare; deşi există o
Anexă la Ordinul ministrului justiţiei nr. 2550/2006 privind aprobarea onorariilor minimale şi maximale pentru
serviciile prestate de executorii judecătoreşti, care cuprinde diferite cheltuieli legate de executarea silită, nu sunt
avute în vedere aceste operaţiuni referitoare la solicitarea de către instanţă a copiilor de pe dosarul de executare
silită. Astfel, instanţa va trebui ca, prin adresa transmisă executorului, să selecteze actele de care are nevoie, în
caz contrar debitorul putând susţine faptul că i se impută nişte cheltuieli care nu erau necesare.
Acest fapt determină flexibilizarea noţiunii „de îndată”. De îndată instanţa va înregistra dosarul, cu privire la
termenul la care poate fi transmisă adresa fiind posibile două variante:
– la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, într-o discuţie în contradictoriu, în funcţie de
modul în care şi-a precizat debitorul contestaţia, să se stabilească de care acte din dosarul de executare este
nevoie şi să se transmită adresa;
– judecătorul transmite adresa solicitând anumite documente referitoare la actele de executare contestate,
urmând ca, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, să se suplimenteze probatoriul, dacă se
ajunge la concluzia că este nevoie şi de alte acte din dosar sau chiar de întreg dosarul.
Referitor la acest aspect, a fost ridicată problema deductibilităţii cheltuielilor efectuate cu produsele de
papetărie În activitatea pe care o desfăşoară, executorul judecătoresc nu efectuează cheltuieli pe care şi le
deduce din veniturile obţinute? De ce să fie obligat debitorul la plata acestor cheltuieli, cât timp ele interesează
desfăşurarea activităţii executorului şi modul în care acesta relaţionează cu instanţa de judecată? Obligaţia de a
înainta copii certificate de pe dosarul de executare este o obligaţie care se naşte în sarcina executorului.
Cu privire la problemele ridicate, s-a precizat că suntem în prezenţa a două probleme distincte: una legată
de avansarea sumelor (pentru că această cheltuială este deductibilă, însă de la cine poate fi recuperată?) şi alta
legată de recuperarea lor.
O astfel de problemă nu apărea în reglementarea anterioară, potrivit căreia executorul este obligat să
furnizeze instanţei copii ale dosarului; nu are relevanţă faptul că trebuie făcute nişte cheltuieli şi nu există niciun
text de lege care să îl exonereze de această obligaţie.
Discuţia are la bază situaţiile întâlnite în practică. Astfel, invocându-se aceste cheltuieli, instanţele s-au
văzut în situaţia de a primi dosarele în original sau chiar de a nu le primi ori executorul stabilea un onorariu fix
pentru copiere, care, de altfel, nu are un temei legal. Executorul nu poate stabili niciun tarif pentru furnizarea
acestor copii, întrucât această activitate nu intră în activitatea de executare silită; executorul judecătoresc face
acte de executare şi angajează cheltuieli în legătură cu aceste acte. În mod practic, un executor care întârzie
trimiterea actelor la instanţă este un executor care, într-o parte netransparentă a considerentelor hotărârii care
83
Art. 286 NCPC republicat.
132 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
urmează a fi pronunţată, creează o problemă creditorului. În cazul clasic în care debitorul atacă, iar executarea
nu este suspendată, ceea ce însemnă că frâna este doar soluţionarea contestaţiei, întrucât în momentul în care
contestaţia se soluţionează şi decizia instanţei este executorie, executorul are obligaţia să se oprească, ideea de
a întârzia trimiterea dosarului la instanţă pentru a împiedica în acest fel pronunţarea soluţiei fiind o idee care joacă
în defavoarea creditorului, mai ales în acele ipoteze în care situaţiile de fapt sunt interpretabile, întrucât acest mod
de a acţiona sau de a nu acţiona creează premisele ca balanţa să se încline în favoarea contestatorului.
În reglementarea anterioară, lucrurile erau foarte clare. Executorul trebuie să îşi facă un coş global,
existând o logică: pierzi pe anumite chestiuni, dar câştigi pe altele şi trebuie să ai înţelepciunea de a nivela lucrurile.
Textul este unul nou, care creează în sarcina instanţei o acţiune de verificare, de diligenţă atunci când
solicită copii, în sensul în care va trebui analizat în ce măsură sunt necesare copii ale întregului dosar sau doar
copii ale actelor care interesează procedura de executare. Este foarte adevărat faptul că există situaţii în care
executorii nu trimit copiile sau le trimit fracţionat, însă şi în aceste situaţii există un moment al adevărului, pentru
că, în funcţie de susţinerile contestatorului, judecătorul apreciază că există acte pe care executorul nu le-a trimis,
şi dacă există cea mai mică suspiciune, iar contestatorul doreşte copia dosarului, întrucât susţine că dosarul
conţine alte înscrisuri care relevă ceea ce doreşte să demonstreze, atunci se va depune copia întregului dosar de
executare. Ceea ce aduce nou acest text este, în primul rând, faptul că nu este nevoie din start de copia
întregului dosar; depinde însă şi de ceea ce permite contestaţia, pentru că poate exista o contestaţie prin care se
susţine faptul că toate actele din dosar sunt false, caz în care, dacă aceste susţineri sunt infirmate de realitate, cu
atât mai mult se justifică suportarea cheltuielilor ocazionate.
Calea de atac împotriva hotărâre pronunţate este apelul. Potrivit art. 709 alin. (1) NCPC84 , „Dacă admite
contestaţia la executare, instanţa, ţinând seama de obiectul acesteia, după caz, va îndrepta ori anula actul de
executare contestat, va dispune anularea ori încetarea executării înseşi, va anula ori lămuri titlul executoriu.” Acest
text nu este identic cu cel din reglementarea anterioară, şi anume art. 40485.
În primul rând, este de observat această menţiune care nu aduce neapărat ceva nou, dar ţine de o
subliniere: instanţa va dispune anularea ori încetarea executării ţinând seama de obiectul acesteia. Dacă un
debitor contestator cere anularea executării, instanţa trebuie să verifice dacă există acte de executare care nu
s-au făcut cu respectarea dispoziţiilor prevăzute de lege, caz în care are îndatorirea de a nu anula întreaga
procedură de executare, ci de a admite în parte contestaţia la executare şi de a anula actele de executare făcute
cu nerespectarea dispoziţiilor legale, fiind de dorit ca aceste acte anulate să fie menţionate în dispozitivul hotărârii.
Hotărârea judecătorească are putere de lucru judecat în privinţa dispozitivului unit cu considerentele, lucru
menţionat expres în Noul Cod de procedură civilă . Însă, tocmai pentru că această hotărâre este una care va intra
în circuitul executării silite, şi nu de puţine ori părţile executării şi executorii judecătoreşti sunt concentraţi pe
dispozitiv, este bine ca dispozitivul să arate ce acte se execută, cu clauza că şi orice alte acte de executare
subsecvente, ulterioare actului anulat, intră sub aceeaşi sancţiune. Dacă este cazul să se anuleze toată
executarea, aceasta se va anula (de exemplu, ca urmare a invocării prescripţiei). Dacă însă, în realitate, este
vorba doar despre anumite acte de executare, este bine ca aceste precizări să fie făcute.
Mai pot fi contestate încheierile executorului. Potrivit art. 647 alin. (1) NCPC87, executorul judecătoresc
84
Art. 719 alin. (1) NCPC republicat.
85
Art. 404 alin. (1) CPC 1865 „Dacă admite contestaţia la executare, instanţa, după caz, anulează actul de executare contestat sau dispune îndreptarea acestuia,
dispune anularea ori încetarea executării înseşi, anularea ori lămurirea titlului executoriu sau efectuarea actului de executare a cărui îndeplinire a fost refuzată.”
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 133
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
emite încheieri. Alineatul (3) al aceluiaşi articol menţionează faptul că „dacă prin lege nu se dispune altfel,
încheierile se dau fără citarea părţilor, se comunică acestora, sunt executorii de drept şi pot fi atacate numai cu
contestaţie la executare” şi, în continuarea acestei căi de atac specifice, există în Noul Cod de procedură civilă două
reglementări:
a) articolul 701 alin. (1)88 potrivit căruia „Împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul
judecătoresc, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau
vătămaţi prin executare. (...)”
b) articolul 704 alin. (2)89, potrivit căruia „Contestaţia împotriva încheierilor executorului judecătoresc, în cazurile
în care acestea nu sunt, potrivit legii, definitive, se poate face în termen de 5 zile de la comunicare.” Este de observat
faptul că acest text cuprinde o dero-gare cu privire la termenul în care poate fi exercitată contestaţia. Avem, astfel, un
echilibru între criticile care pot fi aduse la adresa încheierilor executorului judecătoresc, critici care nu va fi greu să fie
aduse într-o primă perioadă – nu neapărat scurtă – de aplicare a prevederilor Noului Cod, şi asta pentru că, potrivit art.
647 alin. (2)90, exceptând menţiunile privind calea şi termenul de atac, toate celelalte menţiuni pe care trebuie să le
conţină încheierea dată de executorul judecătoresc sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii91.
Criticile aduse la adresa unor astfel de încheieri trebuie făcute însă în termen de 5 zile. A da eficienţă
acestui termen înseamnă, printre altele, să nu primeşti sau să observi că este tardivă o critică făcută într-o
contestaţie, la al doilea sau al treilea termen de licitaţie într-o executare silită imobiliară în care se spune că preţul
nu a fost fixat în mod procedural; încheierea prin care executorul a stabilit preţul a fost dată cu încălcarea cerinţelor
prevăzute de lege, în sensul în care executorul trebuie să stabilească preţul de vânzare a imobilului pornind de la
preţurile medii din zona respectivă. Dacă o astfel de încheiere a fost comunicată şi au trecut trei zile fără ca ea să
fie contestată, înseamnă că preţul a fost stabilit în mod corespunzător. Pe de o parte, procedura de executare
silită, în ansamblul ei şi, în particular, executarea silită imobiliară, în cadrul căreia sunt emise patru încheieri în
perioada premergătoare licitaţiei, se birocratizează, ceea ce înseamnă o vulnerabilizare a ei, şansele omiterii unor
acte fiind mai mari. Pe de altă parte însă, dacă legea prevede posibilitatea emiterii acestor încheieri, prevăzând
posibilitatea atacării lor într-un anumit termen, odată expirat termenul nu se poate obţine, prin diverse mijloace,
repunerea în termen. Pot exista astfel şi beneficii, tocmai pentru că aceste încheieri au alocată o reacţie procedurală.
Faza urmăririi silite imobiliare este una care abundă de încheieri date de executorul judecătoresc, şi aceasta
pentru că procedura este una destul de gravă, întrucât priveşte imobile care aparţin debitorului. Dacă la predarea
silită imobiliară, prin ipoteză, imobilele aparţin creditorului care cere executarea, iar din diverse motive, deşi a fost obligat
printr-o hotărâre judecătorească să predea imobilele respective, pârâtul refuză acest lucru, în cazul urmăririi silite
imobiliare este vorba despre transformarea în bani a unor imobile care aparţin debitorului. Astfel, în cadrul acestei
87
Art. 656 NCPC republicat.
88
Art. 711 alin. (1) NCPC republicat.
89
Art. 714 alin. (2) NCPC republicat.
90
Art. 656 alin. (2) NCPC republicat.
91
Art. 647 alin. (1): „Amânarea, suspendarea şi încetarea executării silite, eliberarea sau distribuirea sumelor obţinute din executare, precum şi alte măsuri anume
prevăzute de lege se dispun de executorul judecătoresc prin încheiere, care trebuie să cuprindă: a) denumirea şi sediul organului de executare; b) data şi locul întocmirii
încheierii şi numărul dosarului de executare; c) titlul executoriu în temeiul căruia se efectuează procedura de executare; d) numele şi domiciliul ori, după caz, denumirea
şi sediul creditorului şi ale debitorului; e) procedura de executare care face obiectul încheierii; f) chestiunea asupra căreia se adoptă încheierea; g) motivele în fapt şi în
drept care au determinat darea încheierii; h) dispoziţia luată de executor; i) calea şi termenul de atac al încheierii; j) semnătura şi ştampila executorului judecătoresc”.
92
Art. 835-837 NCPC republicat.
134 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
proceduri, încheierile executorului judecătoresc sunt date cu ocazia stabilirii preţului şi a fixării termenului de licitaţie.
Articolele 825-827 NCPC92, deşi într-o viziune directă se adresează executorului judecătoresc, se adresează, în egală
măsură, şi instanţei de judecată.
92
Art. 835-837 NCPC republicat.
93
Art. 835 NCPC republicat.
94
Articolul 411 alin. (3) CPC 1865: „Executorul judecătoresc este obligat să identifice şi să evalueze cu acordul părţilor bunurile sechestrate, iar în caz contrar va solicita
efectuarea unei expertize. Bunurile vor fi evaluate la valoarea lor de circulaţie. O copie de pe raportul de expertiză se comunică şi debitorului.”
95
Art. 835 NCPC republicat.
96
Art. 835 alin. (3) NCPC republicat.
97
Art. 835 alin. (6) NCPC republicat.
98
Art. 757 alin. (6)-(9) NCPC republicat.
99
Art. 836 alin. (1) NCPC republicat.
100
Art. 835 NCPC republicat.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 135
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
6.4 Încheierea prin care stabileşte termenul pentru vânzarea imobilului
Conform dispoziţiilor art. 827 alin. (1) NCPC101: „În termen de 5 zile de la stabilirea preţului imobilului,
executorul va fixa, prin încheiere definitivă, termenul pentru vânzarea imobilului, ce va fi adus la cunoştinţa
publică prin publicaţii de vânzare.”
Referitor la acest punct s-a pus problema identificării raţiunii pentru care încheierea de stabilire a preţului
nu poate fi atacată prin contestaţie la executare În răspunsul oferit, s-a precizat că aceasta este dată de
prevederile art. 825 NCPC102. Potrivit acestui articol, într-o primă fază, executorul stabileşte valoarea de circulaţie,
printr-o încheiere care se comunică. Dacă această încheiere nu este atacată, executorul trebuie să dea o încheiere
de fixare a preţului. Stabilirea valorii de circulaţie nu se substituie stabilirii exacte a preţului.
Într-o altă intervenţie la acest punct s-a pus problema dacă această raţiune subzistă în ipoteza în care preţul
a fost stabilit printr-o expertiză cerută de părţi. S-a apreciat că în această ipoteză, soluţia este contestaţia la
executare împotriva actului de executare. În acest caz, obiectul contestaţiei va fi, de exemplu, şedinţa în care s-a
adjudecat imobilul în baza acestui preţ stabilit prin încheierea definitivă. Preţul se poate contesta ulterior, fără a
putea contesta însă încheierea prin care acesta a fost stabilit. Consecinţa de ordin practic este dată de faptul că
debitorul nu va avea şanse să suspende executarea înainte de primul termen de licitaţie, întrucât pentru
suspendare ar trebui făcută o contestaţie la executare, de exemplu împotriva încheierii, dacă aceasta este
criticată, şi până la soluţionarea contestaţiei la executare să solicite, ca măsură provizorie, suspendarea
executării; or, potrivit reglementării din Noul Cod de procedură civilă, calea unei contestaţii împotriva încheierii de
stabilire a preţului nu este admisibilă.
Hotărârea expertului nu poate să rămână inatacabilă din punctul de vedere al celor două părţi, pentru că
imobilul poate fi sub sau supraevaluat. În acest sens, importanţă prezintă şi dispoziţiile art. 825 alin. (8)103, potrivit cărora
„Refuzul debitorului de a permite accesul expertului în imobil în vederea evaluării nu împiedică evaluarea, urmând să
se ia în considerare înscrisurile depuse la dosarul de executare, precum şi orice alte date sau informaţii disponibile,
inclusiv cele obţinute de executor pe baza demersurilor întreprinse în condiţiile art. 650 104”. Dispoziţiile acestui articol
101
Art. 837 alin. (1) NCPC republicat.
102
Art. 835 NCPC republicat.
103
Art. 835 alin. (8) NCPC republicat.
104
Art. 659 NCPC republicat: „(1) La cererea executorului judecătoresc, cei care datorează sume de bani debitorului urmărit ori deţin bunuri ale acestuia supuse urmăririi,
potrivit legii, au datoria să comunice în scris toate informaţiile necesare pentru efectuarea executării. Ei sunt ţinuţi să declare întinderea obligaţiilor lor faţă de debitorul
urmărit, eventuale modalităţi care le-ar putea afecta, sechestre anterioare, cesiuni de creanţă, subrogaţii, preluări de datorie, novaţii, precum şi orice alte acte sau fapte
de natură să modifice conţinutul ori părţile raportului obligaţional sau regimul juridic al bunului deţinut. La cererea executorului judecătoresc sau a părţii interesate,
instanţa de executare poate lua măsurile prevăzute de art. 187 alin. (1) pct. 2 lit. f) şi la art. 189. (2) De asemenea, la cererea executorului judecătoresc, instituţiile
publice, instituţiile de credit şi orice alte persoane fizice sau juridice sunt obligate să îi comunice, de îndată, în scris, datele şi informaţiile apreciate de executorul
judecătoresc ca fiind necesare realizării executării silite, chiar dacă prin legi speciale se dispune altfel. Tot astfel, organele fiscale sunt obligate să comunice, în aceleaşi
condiţii, datele şi informaţiile pe care le administrează, potrivit legii. La cererea executorului judecătoresc sau a părţii interesate, instanţa de executare poate lua măsurile
prevăzute la art. 187 alin. (1) pct. 2 lit. f) şi la art. 189. (3) Dacă cei sesizaţi nu dispun de informaţiile solicitate sau, după caz, refuză să le dea, Ministerul Public va
întreprinde, la cererea executorului judecătoresc, diligenţele necesare pentru aflarea informaţiilor cerute, în special pentru identificarea entităţilor publice sau private la
care debitorul are deschise conturi sau depozite bancare, plasamente de valori mobiliare, este acţionar ori asociat sau, după caz, deţine titluri de stat, bonuri de tezaur
şi alte titluri de valoare susceptibile de urmărire silită. (4) Executorul judecătoresc este obligat să asigure secretul informaţiilor primite, dacă legea nu prevede altfel.
Aceste informaţii nu pot fi utilizate decât în scopul pentru care au fost cerute, fiind interzisă cu desăvârşire, sub sancţiunile prevăzute de lege, divulgarea lor către terţe
persoane sau utilizarea lor pentru crearea unei baze de date personale. (5) În vederea obţinerii informaţiilor necesare executării, executorul judecătoresc are acces liber
la cartea funciară, la registrul comerţului şi la alte registre publice care conţin date despre bunurile creditorului susceptibile de urmărire silită. Totodată, executorul
judecătoresc poate solicita instanţei de executare datele şi informaţiile la care se referă art. 154 alin. (8).”
136 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
creează în sarcina executorului obligaţia de a strânge informaţii, însă toate aceste demersuri nu valorează cât
prezenţa la faţa locului, iar refuzul debitorului de a permite accesul în imobil îl obligă pe expert să facă o evaluare
”ipotetică”, ceea ce înseamnă că o eventuală critică a debitorului referitoare la evaluare nu mai poate fi primită.
105
Art. 812 alin. (5) NCPC republicat.
106
Art. 812 alin. (4) NCPC republicat.
107
Art. 816 alin. (4) NCPC republicat.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 137
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
– dincolo de faptul că executarea silită nu este o ramură distinctă de drept, art. 725 alin. (1) CPC 1865
stabileşte o distincţie, prevăzând faptul că „Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică, din momentul intrării ei în
vigoare, şi proceselor în curs de judecată începute sub legea veche, precum şi executărilor silite începute sub acea
lege.”
Dispoziţia cuprinsă în Legea de punere în aplicare a Noului Cod civil este o dispoziţie care face aplicarea
noţiunii de „ultraactivare a legii vechi” nu doar în ceea ce priveşte dreptul material, ci şi în ceea ce priveşte
dreptul procesual, însă nu se referă la procedurile de executare silită, subiectul normei fiind „procese şi cereri”.
Consecinţa poate fi aceea că la 1 octombrie 2011:
– din punctul de vedere al normelor de drept substanţial, instanţa va analiza normele în vigoare la momentul
introducerii cererii;
– din punctul de vedere al normelor de drept procesual, instanţa va analiza normele în vigoare la
momentul începerii procesului;
– organul de executare silită va aplica normele în vigoare la momentul la care realizează executarea silită,
pentru că dreptul tranzitoriu în materia executării silite pare să rămână guvernat de dispoziţiile art. 725 alin. (1) teza
finală CPC 1865, şi nu de dispoziţiile art. 223 din Legea de punere în aplicare a Noului Cod civil. Prin urmare, nu
este exclusă interpretarea potrivit căreia art. 2.478 NCC a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011.
Potrivit art. 819 NCPC108, „În cazul în care debitorul sau terţul dobânditor ocupă el însuşi imobilul urmărit,
la cererea creditorului sau a executorului, instanţa de executare va putea, după împrejurări, să ordone evacuarea
sa din imobil, în tot sau în parte, fie de îndată, fie într-un anumit termen”. Această prevedere consacră o soluţie
relativ atipică, pentru că reglementează o procedură deschisă împotriva unui proprietar. Instanţa de executare
este tot instanţa care a încuviinţat urmărirea silită imobiliară, iar hotărârea se dă tot cu drept de apel, fiind însă
executorie şi putând fi, deci, pusă în executare silită în condiţiile predării silite imobiliare, nefiind exclus ca până
când se rezolvă predarea silită imobiliară în temeiul hotărârii de evacuare dată în condiţiile art. 819 NCPC să se
facă şi adjudecarea. Severitatea acestei măsuri poate fi considerată invers proporţională cu detalierea condiţiilor
în care măsura poate fi luată, legiuitorul statuând în acest caz „după împrejurări”. Textul nu stabileşte cu
exactitate momentul până la care poate fi luată această măsură, după împrejurări putând însemna:
– refuzul debitorului de a permite accesul expertului în vederea evaluării imobilului;
– refuzul debitorului de a permite expertului topografic efectuarea măsurătorilor necesare, în cazul în care
nu există carte funciară deschisă109;
– hotărâri judecătoreşti din care rezultă că debitorul este, de exemplu, piroman etc.
S-a precizat că noţiunea „după împrejurări” implică o conduită obstrucţionistă din partea debitorului, iar
măsura ar trebui să aibă caracter temporar.
Referitor la acest aspect s-a pus în discuţie faptul că la aprecierea noţiunii „după împrejurări” ar putea fi avut
în vedere şi un criteriu de proporţionalitate între ceea ce urmăreşte creditorul prin evacuare şi care ar fi
108
Art. 829 NCPC republicat.
109
În acest sens sunt dispoziţiile art. 818 alin. (2) potrivit cărora „În cazul în care imobilul supus urmăririi nu este înscris în cartea funciară, executorul judecătoresc va so-
licita biroului de cadastru şi publicitate imobiliară, în numele debitorului (s.n. – acţiune oblică sui generis) deschiderea cărţii funciare, în baza unei documentaţii cadastrale
întocmite de o persoană autorizată şi a titlurilor de proprietate obţinute, când este cazul, în condiţiile art. 650. Cheltuielile necesare vor fi avansate de creditor şi vor fi
imputate debitorului cu titlu de cheltuieli de executare silită, în condiţiile art. 660.”
138 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
consecinţele pe care le va suporta debitorul în urma evacuării. În acest sens, cu titlu exemplificativ, ar putea fi
luate în considerare anumite distrugeri pe care le-ar putea provoca debitorul asupra imobilului, anumite cheltuieli
foarte mari pe care ar trebui să le suporte în legătură cu imobilul respectiv pe parcursul executării silite. În toate
cazurile, trebuie să fie vorba de ceva foarte grav.
8. Calendarul vânzării
Licitaţia înseamnă publicitate, iar esenţa unei licitaţii corecte înseamnă un preţ de pornire corect şi o
publicitate corect făcută. În privinţa publicităţii, art. 828 alin. (4)110 NCPC aduce elemente de noutate, întrucât
introduce în mod obligatoriu, sub sancţiunea nulităţii, alături de modalităţile clasice de realizare a publicităţii,
publicarea într-un ziar de circulaţie naţională, dacă valoarea imobilului depăşeşte suma de 250 000 de lei, sau
într-un ziar local, dacă nu trece peste această sumă. Teza a doua a acestui alineat reglementează posibilitatea
extinderii publicităţii, relevanţa fiind aceea că dacă nu se face publicitate şi prin alte ziare, reviste, nu va fi anulată
executarea, însă dacă se fac astfel de demersuri, cheltuielile avansate sunt dintre acelea care se pot imputa
debitorului cu titlu de cheltuieli cu executarea silită. Prin urmare, această reglementare este importantă pentru că,
pe de o parte, pune o problemă de validitate a procedurii (teza I), iar, pe de altă parte, pentru că pune o problemă
de „deductibilitate” a cheltuielilor în sensul raporturilor dintre debitor şi creditor (teza a II-a).
Sunt posibile trei termene de licitaţie, în strânsă legătură cu acestea fiind preţul de adjudecare. Potrivit
reglementării anterioare, la primul termen al licitaţiei nu se putea adjudeca imobilul dacă nu se oferea preţul de
începere a licitaţiei. La al doilea termen, potrivit art. 509 alin. (5) CPC 1865, „În cazul în care nu este oferit nici
preţul la care imobilul a fost evaluat, vânzarea se va amâna la un alt termen, de cel mult 60 de zile, pentru care
se va face o nouă publicaţie (...). La acest termen, licitaţia va începe de la preţul de 75% din cel la care imobilul a
fost evaluat. Dacă nu se obţine preţul de începere a licitaţiei, la acelaşi termen bunul va fi vândut la cel mai mare
preţ oferit. Vânzarea se va putea face chiar dacă se prezintă o singură persoană care oferă preţul de la care
începe licitaţia.” Din interpretarea ultimelor două teze ale acestui alineat ar putea rezulta următoarea soluţie: dacă
nu a oferit nimeni 75% din preţul iniţial, dar sunt doi licitatori, atunci câştigă cel care oferă mai mult (chiar dacă sub
preţul de începere); dacă există un singur licitator, atunci acesta câştigă, cu condiţia ca preţul oferit să fie cel de
începere a licitaţiei. În practică au existat situaţii în care executorul refuză să declare
adjudecatar pe acela care, chiar fiind într-o competiţie, oferă preţul cel mai mare, care este totuşi, în opinia executorului,
un preţ derizoriu. Codul de procedură civilă anterior nu conţinea dispoziţii exprese în acest sens, preţul derizoriu fiind
apreciat prin raportare la dispoziţiile Codului civil de la 1864 referitoare la condiţia ca preţul să fie serios şi determinat.
Noul Cod civil cuprinde dispoziţii exprese referitoare la noţiunea de „preţ derizoriu”.
În reglementarea Noului Cod de procedură civilă, în legătură cu această noţiune se află următoarele
dispoziţii:
– art. 847 alin. (2)111 care prevede faptul că vânzarea silită nu poate fi atacată nici pentru leziune;
110
Art. 838 alin. (4) NCPC republicat: „Publicaţii în extras cuprinzând menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a), c), şi f)-m) se vor face, sub sancţiunea nulităţii, într-un ziar de
circulaţie naţională, dacă valoarea imobilului depăşeşte suma de 250 000 de lei, sau într-un ziar local dacă nu trece peste această sumă. Publicaţia, în extras sau în
întregul ei, va putea fi publicată şi în ziare, reviste şi alte publicaţii existente care sunt destinate vânzării unor imobile de natura celui scos la licitaţie, inclusiv pe pagini de
internet deschise în acelaşi scop.”
111
Art. 857 alin. (2) NCPC republicat.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 139
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
– art. 835 alin. (9)112 care prevede că „Dacă nici la a doua licitaţie imobilul nu a fost adjudecat, la cererea
creditorului, executorul judecătoresc va putea stabili o nouă licitaţie, în condiţiile prevăzute la alin. (8). La termenul
stabilit la alin. (8), licitaţia va începe de la preţul de 50% din preţul de pornire al primei licitaţii. Dacă nu se obţine
acest preţ şi există cel puţin doi licitatori, bunul va fi vândut, la acest din urmă termen, la cel mai mare preţ oferit,
chiar dacă acesta din urmă este mai mic decât valoarea creanţei ori a garanţiei. Vânzarea se va putea face chiar
dacă se prezintă o singură persoană care oferă preţul de pornire al acestei licitaţii. În conţinutul publicaţiei de
vânzare întocmite pentru cel de-al treilea termen vor fi inserate, sub sancţiunea nulităţii, toate aceste menţiuni privind
modul de stabilire a preţului de adjudecare a imobilului la al treilea termen”. Asemănător reglementării
anterioare, la primul termen nu se poate adjudeca dacă nu se oferă preţul de pornire. La al doilea termen se porneşte
tot de la 75% din preţul de pornire, dar, ca şi element de noutate, nu se poate adjudeca dacă preţul oferit nu reprezintă
cel puţin 30% din preţul de pornire. La cel de-al treilea termen, dacă sunt cel puţin doi licitatori, se poate întâmpla orice.
Finalitatea unei astfel de proceduri este de a satisface o creanţă, iar acest lucru îl poate face în primul rând debitorul,
prin vânzarea imobilului, întrucât notificarea înscrisă în cartea funciară nu îl împiedică să vândă imobilul, iar
opozabilitatea acestei înstrăinări faţă de creditor – şi în reglementarea anterioară, şi în cea a Noului Cod de procedură
civilă – există dacă se consemnează ceea ce creditorul are de luat, la care se adaugă cheltuielile de executare.
9. Poprirea
9.1 Generalităţi
Articolul 770 alin. (5) lit. b) NCPC113 care prevede că nu sunt supuse executării silite prin poprire „sumele
reprezentând credite nerambursabile ori finanţări primite de la instituţii sau organizaţii naţionale şi internaţionale
pentru derularea unor programe ori proiecte”, conţine o adăugire faţă de reglementarea anterioară a art. 452 alin.
(2) lit. b) CPC 1865, potrivit căreia nu sunt supuse executării silite prin poprire „sumele reprezentând credite
nerambursabile sau finanţări primite de la instituţii sau organizaţii internaţionale pentru derularea unor programe
ori proiecte.”
Conform art. 770 alin. (5) lit. c) NCPC114, nu sunt supuse executării silite prin poprire „sumele aferente plăţii
drepturilor salariale viitoare pe o perioadă de 3 luni de la data înfiinţării popririi”, anterior termenul fiind, de lege lata,
de 6 luni.
112
Art. 845 alin. (9) NCPC republicat.
113
Art. 780 alin. (5) lit. b) NCPC republicat.
114
Art. 780 alin. (5) lit. c) NCPC republicat.
115
Art. 789 NCPC republicat.
116
Art. 782 alin. (1) teza I NCPC republicat.
140 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
Despre această măsură va fi înştiinţat şi debitorul, căruia, potrivit art. 772 alin. (1) teza a II-a117, i se va
comunica, în copie, adresa de înfiinţare a popririi, la care se vor ataşa şi copii certificate de pe încheierea de
încuviinţare a executării silite sau de pe certificatul privind soluţia pronunţată în dosar, şi titlul executoriu.
Conform art. 776 NCPC118, consemnarea nu se va mai face în 15 zile, astfel cum prevedea reglementarea
anterioară, ci în 5 zile. Termenul maxim în care terţul poprit trebuie să consemneze sumele este de 5 zile de la
comunicarea popririi.
În ceea ce priveşte procedura de validare a popririi (art. 779 NCPC119), trebuie făcută o menţiune valabilă
şi pentru reglementarea anterioară, şi anume că terţul poprit, chiar de rea-credinţă, nu trebuie să achite nota de
plată pe care debitorul nu o achită faţă de creditor. Pe de o parte, este evident faptul că nu se poate valida o
poprire pentru o sumă mai mare decât cea datorată creditorului de către debitor, dar, pe de altă parte, nu se poate
valida o poprire pentru o sumă mai mare pe care terţul poprit o datorează debitorului său. Terţul poprit este
sancţionat pentru refuzul de a lua act de înfiinţarea popririi şi de a se comporta în consecinţă, dar această
sancţiune nu înseamnă că el trebuie făcut, încă de la început, solidar răspunzător cu debitorul poprit. Dacă nici
după validarea popririi, terţul poprit nu se conformează, este expus unei proceduri de executare silită pentru care
se va obţine o încuviinţare, întrucât suntem în prezenţa unui titlu executoriu emis de instanţa de validare, şi nu de
executorul judecătoresc, ceea ce determină o procedură de executare distinctă.
11. Evacuarea
În ceea ce priveşte problematica evacuării, nu sunt foarte multe elemente de noutate, întrucât Legea nr.
202/2010 a prefaţat unele dintre aceste modificări, stabilind faptul că în intervalul 1 decembrie – 1 martie nu se pot
efectua evacuări. Articolul 5781 CPC 1865 este preluat de art. 885 alin. (1) NCPC121: „Nicio evacuare din imobilele
cu destinaţie de locuinţă nu poate fi făcută de la data de 1 decembrie şi până la data de 1 martie a
anului următor, decât dacă creditorul face dovada că, în sensul dispoziţiilor legislaţiei locative, el şi familia sa nu
au la dispoziţie o locuinţă corespunzătoare ori că debitorul şi familia sa au o altă locuinţă corespunzătoare în care
s-ar putea muta de îndată.” Ali-neatul (2) al aceluiaşi articol prevede şi excepţii: „Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică
în cazul evacuării persoanelor care ocupă abuziv, pe căi de fapt, fără niciun titlu, o locuinţă şi nici celor care au
117
Art. 782 alin. (1) teza a II-a NCPC republicat.
118
Art. 786 NCPC republicat.
119
Art. 789 NCPC republicat.
120
Art. 675 NCPC republicat
121
Art. 895 NCPC republicat.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 141
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
fost evacuaţi pentru că pun în pericol relaţiile de convieţuire sau tulbură în mod grav liniştea publică.” Un element
de noutate este dat de termenul la somaţia de executare, care nu mai este de 5 zile, ci de 8 zile
(art. 886 NCPC122).
Articolul 887 alin. (1) NCPC123 este un text care ar trebui privit în corelaţie cu art. 702 alin. (5) NCPC124.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 887 alin. (1), în vederea executării silite, „executorul judecătoresc se va deplasa la
faţa locului, va soma pe debitor să părăsească de îndată imobilul, iar în caz de împotrivire, îl va evacua din
imobilul respectiv pe debitor împreună cu toate persoanele care ocupă imobilul în fapt ori fără niciun titlu
opozabil creditorului, cu sau fără ajutorul forţei publice, după caz, punând pe creditor în drepturile sale.” Articolul
702 alin. (5) anticipează şi vine în sprijinul acestei soluţii, vorbind despre condiţiile de admisibilitate ale contestaţiei
la executare, responsabilizându-l pe executor: „În cazul procedurii urmăririi silite mobiliare sau imobiliare ori a
predării silite a bunului imobil sau mobil, contestaţia la executare poate fi introdusă şi de o terţă persoană, însă
numai dacă aceasta pretinde un drept de proprietate ori un alt drept real cu privire la bunul respectiv.” În acelaşi
sens sunt şi dispoziţiile art. 38 alin. (3) NCPC125, art. 1.832 alin. (2) NCC126 şi art. 563 alin. (4) NCC127. În legătură
cu acest din urmă articol, trebuie făcută, totuşi, menţiunea că executarea silită nu poate fi făcută împotriva
terţului dobânditor înscris în cartea funciară, rectificarea înscrierilor în cartea funciară neputând fi făcută de către
executor, ci doar de către instanţă.
Articolul 649128 consacră, în alin. (3) şi (4), texte noi, care permit executorului judecătoresc să angajeze
răspunderea agenţilor forţei publice dacă aceştia refuză să sprijine activitatea de executare silită sub motiv că
există impedimente de orice natură: „(3) Agenţii forţei publice nu pot refuza să sprijine activitatea de executare
silită sub motiv că există impedimente, de orice natură, la executare, singurul răspunzător pentru nesocotirea
acestora fiind executorul judecătoresc, în condiţiile legii. (4) În caz de refuz, dispoziţiile art. 183 alin. (2129) şi ale
art. 184-186130 sunt aplicabile în mod corespunzător.”
Tot în zona presiunii realizării executării şi tot cu caracter de noutate se află şi art. 617 NCPC131: „Statul este
obligat să asigure, prin agenţii săi, executarea în mod prompt şi efectiv a hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri
executorii, iar în caz de refuz, cei vătămaţi au dreptul la repararea integrală a prejudiciului suferit.”
În reglementarea anterioară, dispoziţiile legale incidente acestui aspect erau:
– art. 579 CPC 1865, care prevedea că executorul judecătoresc va elibera imobilul cu ajutorul forţei
publice, punând pe creditor în drepturile sale;
122
Art. 896 NCPC republicat.
123
Art. 897 alin. (1) NCPC republicat.
124
Art. 712 alin. (5) NCPC republicat.
125
Art. 39 alin. (3) NCPC republicat: „Hotărârea pronunţată contra înstrăinătorului sau succesorului universal ori cu titlu universal al acestuia, după caz, va produce de
drept efecte şi contra succesorului cu titlu particular, şi va fi întotdeauna opozabilă acestuia din urmă, cu excepţia cazurilor în care a dobândit dreptul cu bună-credinţă şi
nu mai poate fi evins, potrivit legii, de către adevăratul titular.”
126
Art. 1.832 alin. (2) NCC: „Încetarea, din orice cauză, a contractului de închiriere, precum şi hotărârea judecătorească de evacuare a chiriaşului sunt de drept opozabile şi se
execută împotriva tuturor persoanelor care locuiesc, cu titlu sau fără titlu, împreună cu chiriaşul.”
127
Art. 563 alin. (4) NCC: „Hotărârea judecătorească prin care s-a admis acţiunea în revendicare este opozabilă şi poate fi executată şi împotriva terţului dobânditor, în
condiţiile Codului de procedură civilă.”
128
Art. 658 NCPC republicat.
129
Art. 188 alin. (2) NCPC republicat
130
Art. 189-191 NCPC republicat.
131
Art. 626 NCPC republicat.
142 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
– art. 401 alin. (1) CPC 1865 reglementa un termen de 15 zile pus la dispoziţia persoanei care pretindea
un drept de proprietate sau un alt drept real;
– dispoziţiile O.U.G. nr. 97/2005 privitoare la domiciliu (în prezent reglementate în Noul Cod civil); ca
element de identificare a persoanei fizice, domiciliul nu conferă niciun drept subiect civil, logica fiind inversă, în
sensul în care, dacă persoana are un drept subiectiv civil, probabil, în baza acestuia, poate dobândi un domiciliu;
– dispoziţiile Legii nr. 26/1990 cu privire la sediu şi punctul de lucru, un anumit sediu al persoanei juridice
nedeterminând, în mod obligatoriu, vreun drept asupra imobilului în care este stabilit acest sediu.
Finalitatea practică a acestor discuţii este determinată de întrebarea dacă se formează un singur dosar de
executare sau vor exista tot atâtea dosare câte persoane se află în imobilul - obiect al evacuării.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 143
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
Căile de atac. Prezentare de ansamblu*
* Trimiterile la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului republicată în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012.
144 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
În continuare, art. 457 alin. (2) NCPC prevede că „Menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la
calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută
de lege.” Se poate observa că această idee reiese şi din primul alineat al aceluiaşi articol.
Potrivit art. 457 alin. (3) NCPC, „dacă instanţa respinge ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege,
exercitată de partea interesată în considerarea menţiunii inexacte din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac,
hotărârea pronunţată de instanţa de control judiciar va fi comunicată, din oficiu, tuturor părţilor care au luat parte
la judecata în care s-a pronunţat hotărârea atacată. De la data comunicării începe să curgă, dacă este cazul,
termenul pentru exercitarea căii de atac prevăzute de lege”. Acest text de lege se referă la ipoteza în care, în mod
eronat, judecătorul a indicat o altă cale de atac decât cea existentă în materia respectivă. În acest context, trebuie
plasate acele situaţii în care, chiar şi după intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă, vor fi aplicabile
dispoziţiile care reglementează căile de atac în Codul de procedură civilă anterior, întrucât va trebui să ne
raportăm la momentul de început al procesului (de exemplu, casări cu trimitere spre rejudecare). În ipoteza
menţionată de textul de lege, dacă instanţa respinge ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege (deja
legiuitorul sugerează ce soluţie se va da acelei căi de atac), această hotărâre de respingere ca inadmisibilă se va
comunica din oficiu tuturor celor care au avut calitatea de părţi la judecata în primă instanţă, chiar dacă acestea nu au
figurat ca părţi şi în calea de atac. Aşadar, hotărârea nu se va comunica neapărat tuturor părţilor din calea de atac. În
acest fel se repun pe poziţie de egalitate toţi cei care au avut calitatea de părţi la judecata în primă instanţă.
De la data acestei comunicări începe să curgă, dacă este cazul (menţiune importantă, întrucât sunt avute
în vedere doar acele situaţii în care calea de atac este deschisă de lege, dar este alta decât cea exercitată, nu şi
ipotezele în care ea nu este reglementată de lege), termenul pentru exercitarea căii de atac prevăzute de lege.
Dacă, pe de altă parte, calea de atac este corect indicată de judecător, însă termenul este indicat în mod incorect
şi se acordă un termen mai lung decât cel prevăzut de lege, soluţia cea mai simplă ar fi respingerea ca tardivă. O altă
soluţie ar fi aceea de a aplica, pentru identitate de raţiune, dispoziţiile art. 457 alin. (3) NCPC. Ar fi normal ca şi în
această situaţie să i se acorde părţii posibilitatea de exercitare a căii de atac, întrucât partea s-a încrezut în
menţiunile din dispozitiv. A fost propusă ca soluţie repunerea în termen a părţii (art. 186 NCPC). „Motivele temeinic
justificate” în sensul dispoziţiilor art. 186 NCPC presupun lipsa culpei părţii respective, altfel spus cazul fortuit.
Într-o astfel de situaţie, ar putea fi reţinută culpa celui care a pronunţat hotărârea, ceea ce ar compensa lipsa de
cunoştinţe juridice aprofundate a părţii cu privire la calea de atac şi termenul de exercitare a acesteia. Prin urmare,
se poate admite soluţia repunerii în termen, cu condiţia ca partea să o solicite, instanţa de judecată neputând să
o acorde din oficiu. Dacă partea nu a solicitat repunerea în termen, instanţa va pronunţa soluţia de respingere a
căii de atac ca inadmisibilă. Referitor la această din urmă soluţie, de respingere de plano ca inadmisibilă a căii de
atac, s-a exprimat opinia potrivit căreia se poate considera că noua reglementare înăspreşte condiţiile sub acest
aspect, câtă vreme, sub imperiul Codului de procedură anterior, practica instanţelor era de a pune în discuţia
părţilor calificarea căii de atac. În ceea ce priveşte termenul de exercitare a căii de atac, existau până acum două
soluţii în practică, respectiv una condiţionată de formularea de către parte a cererii de repunere în termenul de
formulare a căii de atac, iar potrivit celei de a doua, la momentul recalificării căii de atac se oferea posibilitatea părţii
de a motiva calea de atac, termenul de motivare urmând să curgă de la momentul recalificării. Niciuna dintre
aceste variante nu e nici înlăturată, nici interzisă potrivit Noului Cod.
Cu privire la această opinie, s-a apreciat însă, pe de o parte, că opţiunea legiuitorului nu a fost în sensul
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 145
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
niciuneia dintre cele două variante, deşi poate această soluţie ar fi fost mai practică, şi, în plus, soluţia recalificării
căii de atac nu era aplicabilă în toate ipotezele nici sub imperiul Codului de procedură civilă anterior, în funcţie de
împrejurările speţei, ajungându-se în unele situaţii la repunerea în termen. Astfel, dacă în loc de apel, partea
exercita recurs, calificarea corectă a căii de atac nu ridica probleme, întrucât toate motivele de recurs sunt a
fortiori şi motive de apel; invers însă, dacă partea exercita apel în loc de recurs, se ajungea tot la o repunere în
termen, de fapt o repunere în termenul de motivare a recursului. În ceea ce priveşte susţinerea privind înăsprirea
condiţiilor de exer-citare a căilor de atac, s-a precizat că noua reglementarea recunoaşte, prin textul alin. (3) al art.
457, dreptul părţii de a exercita din nou calea de atac. Practic, legiuitorul a dorit să dea posibilitatea rejudecării căii
de atac corecte, şi nu să lipsească partea de orice cale de atac, iar soluţia pare să fie favorabilă şi în raport de
răspunderea magistratului care a indicat calea de atac neprevăzută, în realitate, de lege, întrucât, prin respingerea
căii de atac ca tardivă, eroarea magistratului produce sau ar putea produce consecinţe faţă de parte.
În concluzie, din perspectiva părţii aflate în eroare (şi aici poate fi făcută o conexiune cu reglementarea
erorii esenţiale şi scuzabile - viciu de consimţământ din Noul Cod civil) este de dorit să se încerce îndreptarea erorii
– prin repunerea părţii în termenul de exercitare a căii de atac, dacă partea solicită acest lucru – şi nu respingerea
căii de atac ca tardivă, cu consecinţa definitivării soluţiei.
Cu privire la această concluzie a fost exprimată şi opinia că recunoaşterea posibilităţii părţii de a exercita din nou
calea de atac, dincolo de costurile pe care le implică un asemenea demers, alături de reglementarea ca
obligatorie a întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare etc. pot întârzia soluţionarea procesului, în condiţiile în care
unul dintre obiectivele Noului Cod este şi asigurarea soluţionării cu celeritate a cauzelor şi asigurarea respectării
imperativului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil. Referitor la această observaţie, s-a menţionat că legiuitorul
nu a dorit exclusiv soluţionarea cu celeritate sau a da preeminenţă unui principiu pe seama celorlalte, ci şi
asigurarea echilibrului armelor şi că prevederea unor termene mai mari poate conduce, finalmente, la o scurtare a
litigiului, prin evitarea acordării mai multor termene, chiar mai scurte, astfel cum se întâmplă frecvent în practică.
Privitor la asigurarea respectării principiului egalităţii armelor s-a mai ridicat problema modului în care se asigură
respectarea acestui principiu în condiţiile, pe de a o parte, recunoaşterii posibilităţii părţii de mai exercita calea de atac
(corectă, de această dată) care defavorizează partea adversă, iar pe de altă parte, prin înlăturarea posibilităţii instanţei
ca, în exercitarea rolului activ, să recalifice calea de atac şi să aplice sancţiunile corespunzătoare ca urmare a
recalificării căii de atac. Referitor la această observaţie s-a precizat însă că abia prin această reglementare se
restabileşte echilibrul armelor, minuta instanţei care a indicat greşit calea de atac profitând părţii adverse. În plus, pe
actuala redactare a textului, câtă vreme se recunoaşte existenţa unui remediul cât priveşte indicarea greşită a căii de
atac, trebuie admisă existenţa un remediu şi cât priveşte indicarea greşită a termenului de exercitare.
În acest context, a fost ridicată problema admisibilităţii exercitării căii de atac corecte, în ipoteza în care
prima cale de atac a fost anulată ca netimbrată, apreciindu-se că, în acest caz, cel puţin pentru ipoteza
timbrajului identic nu prezintă relevanţă calea de atac exercitată de parte (apel sau recurs), câtă vreme taxa de
timbru nu a fost achitată, ceea ce a determinat anularea căii de atac ca netimbrată. Plecând însă de la această
întrebare şi având în vedere formula de început a alin. (3) al art. 457 [„dacă instanţa respinge ca inadmisibilă (…)”],
s-a pus problema dacă textul nu admite pronunţarea şi unei alte soluţii, în afara respingerii ca inadmisibilă,
pentru calea de atac neprevăzută de lege exercitată în considerarea menţiunii inexacte din cuprinsul hotărârii şi
dacă nu cumva, admiţând această posibilitate, ori de câte ori calea de atac nu a fost respinsă ca inadmisibilă să
146 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
poată fi aplicată în continuare soluţia recalificării şi repunerii părţii, după caz, în termenul de exercitare sau de
motivare a căii de atac, astfel cum s-a conturat aceasta sub imperiul reglementării anterioare. S-a apreciat că o
interpretare per a contrario a dispoziţiilor menţionate ar putea conduce la o atare soluţie, textul alin. (3) al art. 457
NCPC urmând să fie aplicabil ori de câte ori, în faţa instanţei de control judiciar, cu ocazia calificării căii de atac,
apelantul sau recurentul nu a cerut repunerea în termen; în cazul în care o atare cerere a fost formulată, instanţa se va
pronunţa asupra acestei cereri.
În condiţiile în care, potrivit art. 457 alin. (3) NCPC calea de atac urmează să fie respinsă ca inadmisibilă,
partea va trebui să timbreze încă o dată calea de atac corectă.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 147
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
În ceea ce priveşte problema momentului la care părţile pot renunţa în mod valabil la dreptul de a invoca
neregularităţi procedurale, s-a arătat că părţile pot renunţa valabil la acest drept numai după ce el s-a născut, ceea ce
presupune că neregularitatea procedurală există. Se poate face o comparaţie cu actul juridic lovit de nulitate relativă.
Confirmarea nulităţii relative poate avea loc numai după încheierea actului, şi nu înainte sau în momentul încheierii
acestuia. Şi în această situaţie, nu se poate renunţa anticipat la neregularităţi despre care nu se poate şti dacă vor
exista şi care vor fi în concret.
Pentru ipoteza inserării unor astfel de clauze în contractul încheiat de părţi, trebuie precizat faptul că o
asemenea clauză nu poate produce efecte. Mai ales în materia dreptului consumatorilor, atare clauze inserate în
contractele încheiate cu consumatorii pot fi considerate clauze abuzive.
Dacă s-a produs deja neregularitatea, dar nu a fost pronunţată hotărârea, se pune problema dacă părţile
pot conveni în acest sens cu ocazia concluziilor pe fond sau numai după pronunţarea hotărârii. Soluţia poate că
nu este practică din punctul de vedere al părţilor, însă partea poate şti la ce renunţă numai după pronunţarea
hotărârii. Aşadar, declaraţia verbală de renunţare poate fi dată în faţa instanţei, cu ocazia pronunţării hotărârii, sau
prin înscris autentic, ulterior.
Conform alin. (3) al aceluiaşi articol, „Căile extraordinare de atac pot fi exercitate şi concomitent, în
condiţiile legii. Recursul se judecă cu prioritate”. Teza I a acestui text de lege nu ridică probleme, căile
extraordinare de atac putând fi exercitate şi concomitent, însă prezintă interes teza a II-a, potrivit căreia recursul
se judecă cu prioritate. Se poate imagina situaţia în care împotriva aceleiaşi hotărâri s-a formulat atât recurs, cât
şi revizuire sau contestaţie în anulare. Dacă recursul se judecă cu prioritate faţă de eventuala revizuire sau
contestaţie în anulare, acest fapt înseamnă că, dacă este cazul, trebuie suspendată judecata în calea de retractare.
148 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
în care s-a optat pentru căi de atac diferite, după cum s-a atacat soluţia pe cererea principală sau cererea
incidentală. Au fost pronunţate hotărâri în care s-a menţionat atacarea cu apel în ceea ce priveşte un anume capăt
de cerere şi cu recurs raportat la un alt capăt de cerere. Potrivit noii reglementări, este suficient ca doar pentru unul
dintre capetele de cerere, fie principal sau incidental, să poată fi exercitată calea de atac a apelului, situaţie în care
toată hotărârea va putea fi atacată cu apel, indiferent de ceea ce se atacă din acea hotărâre.
Articolul 460 alin. (4) NCPC prevede că „Dacă hotărârea cu privire la o cerere principală sau incidentală nu
este supusă nici apelului şi nici recursului, soluţia cu privire la celelalte cereri este supusă căilor de atac în
condiţiile legii”. Altfel spus, se va pronunţa o hotărâre definitivă în ceea ce priveşte capătul principal de cerere, iar
raportat la capetele accesorii sau incidentale, hotărârea va putea fi atacată cu calea de atac corespunzătoare.
Conform următorului alineat din acelaşi articol, „În cazurile prevăzute la alin. (2) – (4), termenul de apel sau,
după caz, de recurs este cel de drept comun, chiar dacă prin legi speciale se prevede altfel.” Altfel spus, atunci
când se recunoaşte o cale de atac cu privire la soluţiile date pentru toate capetele de cerere, se va stabili doar calea
de atac – apel sau recurs, iar termenul va fi cel de drept comun, adică 30 de zile de la comunicarea hotărârii.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 149
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
considerentele acesteia. De altfel, ipoteza clasică avută în vedere de acest text, fără a exclude însă situaţiile în
care şi partea care a pierdut procesul poate justifica un interes în atacarea considerentelor – de exemplu, dacă în
considerentele hotărârii pronunţate într-o acţiune în revendicare se reţine că posesorul este de rea-credinţă,
proprietarul poate cere contravaloarea folosinţei imobilului pentru ultimii trei ani. Într-o astfel de ipoteză, se
justifică interesul posesorului care a pierduT procesul de a ataca doar considerentele – este cea în care
considerentele greşite vor fi atacate de partea care a câştigat şi care, în consecinţă, nu are interes să atace şi
soluţia.
O altă precizare a privit faptul că ipoteza alin. (2) al art. 461 are în vedere doar cazul în care, deşi
considerentele sunt greşite, soluţia este corectă, pentru ipoteza în care atât considerentele, cât şi soluţia sunt
greşite, partea având deschisă calea de atac împotriva soluţiei.
S-a ridicat problema modului de redactare a minutei în ipoteza în care instanţa de control judiciar, admiţând
calea de atac împotriva considerentelor, substituie propriul considerent celor ale instanţei de fond. Referitor la
acest aspect, s-a precizat că în niciun caz, considerentul/considerentele noi ale instanţei de control judiciar nu se
va/vor regăsi în dispozitiv, ci în motivarea hotărârii instanţei de control judiciar. Menţiunea din dispozitiv va privi
admiterea apelului sau, după caz, a recursului, soluţia cu privire la considerente (indicarea considerentelor noi
urmând a fi făcută însă în motivare) şi menţinerea celorlalte dispoziţii. În ceea ce priveşte soluţia pe
considerentul propriu-zis, formularea va diferi în funcţie de situaţia particulară a fiecărei speţe; astfel, în unele
cazuri se va impune, probabil, soluţia cea mai simplă, respectiv înlăturarea considerentului care nu are legătură
cu cauza; în alte situaţii, este posibil ca instanţa de control judiciar să fie nevoită să reia întreaga argumentare în
fapt şi în drept cu privire la un anumit considerent (de exemplu, incidenţa nulităţii absolute a fost corect reţinută,
dar nu a fost identificată în mod corect cauza de nulitate).
De asemenea, s-a făcut distincţia între mecanismul cenzurării considerentelor de către instanţa de control judiciar
şi cel al îndreptării erorilor materiale, utilizat de instanţa care a pronunţat hotărârea, context în care s-a precizat
că, în privinţa considerentelor greşite sau străine de cauză, la care face referire art. 461 nu suntem în prezenţa
unei simple erori materiale, ci a unei greşeli de judecată, întrucât considerentul trebuie să explice soluţia din
dispozitiv.
150 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
părţile, în exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale, de regulă în scopul fraudării terţilor, invocă tranzacţia, caz
în care ar putea fi invocată din oficiu excepţia de tardivitate, care se va soluţiona cu prioritate faţă de alte incidente,
cu consecinţa respingerii contestaţiei în anulare sau revizuirii ca tardiv introdusă, astfel încât instanţa nu va mai
putea lua act de tranzacţie.
8. Achiesarea la hotărâre
Articolul 463 NCPC referitor la achiesarea la hotărâre nu aduce nicio noutate faţă de actuala reglementare.
Potrivit acestui text de lege, „(1) Achiesarea la hotărâre repre-zintă renunţarea unei părţi la calea de atac pe care
o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluţii din respectiva hotărâre. (2)
Achiesarea, atunci când este condiţionată, nu produce efecte decât dacă este acceptată expres de partea
adversă. (3) Dispoziţiile art. 404 rămân aplicabile”.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 151
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
Apelul. Apelul principal, apelul incident şi apelul provocat.
Procedura apelului şi soluţiile posibile în apel*
1. Obiectul apelului
În ceea ce priveşte obiectul apelului, art. 466 alin. (2) NCPC prevede că „Sunt supuse apelului şi hotărârile
date în ultimă instanţă dacă, potrivit legii, instanţa nu putea să judece decât în primă instanţă”, soluţie admisă chiar
în lipsa unui text de lege expres. În continuare, alin. (3) din acelaşi articol prevede că „Hotărârile date în ultimă
instanţă rămân neapelabile, chiar dacă în hotărâre s-a arătat că au fost pronunţate în primă
instanţă.” Acest text de lege se referă la legalitatea căii de atac. Astfel, menţiunile din cuprinsul hotărârii nu pun la
dispoziţia părţii o cale de atac şi nici nu o privează de o cale de atac, dacă aceasta nu corespunde dispoziţiilor legale
incidente. Referitor la art. 466 alin. (4) NCPC trebuie menţionat faptul că acesta nu aduce nicio noutate: „Împotriva
încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel.”
3. Termenul de apel
Este reglementat în art. 468 alin. (1) NCPC, potrivit căruia termenul de drept comun este de 30 de zile –
„Termenul de apel este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel”. Termenul este
unul judicios.
Articolul 468 alin. (2) NCPC reglementează un caz de echipolenţă/echivalenţă – „Termenul de apel
prevăzut la alin. (1) curge de la comunicarea hotărârii, chiar atunci când aceasta a fost făcută odată cu încheierea
de încuviinţare a executării silite”. Potrivit Codului de procedură civilă anterior, termenul de apel curge de la
comunicarea hotărârii, chiar atunci când aceasta a fost făcută odată cu somaţia de executare.
Conform art. 468 alin. (3) NCPC, „Dacă o parte face apel înainte de comunicarea hotărârii, aceasta se
socoteşte comunicată la data depunerii cererii de apel.”
Dispoziţiile art. 468 alin. (4) NCPC trebuie coroborate cu cele ale art. 92 alin. (4) NCPC. Astfel, art. 468 alin.
(4) prevede că „Pentru procuror, termenul de apel curge de la pronunţarea hotărârii, în afară de cazurile în care
* Trimiterile la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului republicată în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012
152 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
procurorul a participat la judecarea cauzei, când termenul de apel curge de la comunicarea hotărârii”, iar art. 92
alin. (4) dispune că „Procurorul poate să exercite căile de atac împotriva hotărârilor pronunţate în cazurile prevăzute
la alin. (1), chiar dacă nu a pornit acţiunea civilă, precum şi atunci când a participat la judecată, în condiţiile legii.”
Procurorul poate să exercite căile de atac împotriva hotărârilor pronunţate în cazurile în care poate să declanşeze
procesul civil, existând, aşadar, o oarecare limitare sub acest aspect, indiferent dacă a pornit sau nu acţiunea
civilă, precum şi când a participat la judecată, indiferent dacă participarea sa era obligatorie sau facultativă.
Articolul 468 alin. (5) NCPC, referitor la efectul suspensiv al termenului de apel, nu aduce noutăţi – „Termenul
de apel suspendă executarea hotărârii de primă instanţă, cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege. În
aceleaşi condiţii, executarea se suspendă dacă apelul a fost exercitat în termen”.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 153
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
6. Depunerea cererii de apel
În continuare, art. 471 alin. (1) NCPC prevede că „Apelul şi, când este cazul, motivele de apel se depun la
instanţa a cărei hotărâre se atacă, sub sancţiunea nulităţii”. Aşadar, atât cererea de exercitare a apelului, cât şi
cererea de motivare a acestuia se depun tot la prima instanţă.
Dispoziţiile privind introducerea cererii de recurs şi apoi a cererii de apel, sub sancţiunea nulităţii, la instanţa
care a pronunţat hotărârea în primă instanţă au fost declarate neconstituţionale. O atare soluţie nu ar mai trebui
să fie dată de instanţa constituţională, pentru că, în conformitate cu art. 425 alin. (3) teza finală NCPC, în hotărâre
trebuie indicată nu numai calea de atac, ci şi instanţa de judecată la care partea trebuie să o depună – „Când
hotărârea este supusă apelului sau recursului se va arăta şi instanţa la care se depune cererea pentru exercitarea
căii de atac”. Declararea textelor menţionate anterior ca neconstituţionale este eronată, întrucât se poate imagina
ipoteza în care părţile, cu intenţia de a întârzia executarea – apelul fiind suspensiv de executare – introduc cererea
de apel la organe de jurisdicţie cum ar fi Curtea Constituţională sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Acestea ar
trebui să înregistreze aceste cereri, să fixeze primul termen şi apoi să-şi decline competenţa. Prin urmare, prin
menţiunile cuprinse în art. 425 alin. (3) teza finală NCPC se urmăreşte evitarea unor abuzuri care ar conduce la
tergiversarea judecăţii.
Articolul 471 alin. (3) NCPC prevede că „În cazul în care cererea de apel nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de
lege, preşedintele instanţei sau persoana desemnată de acesta care primeşte cererea de apel va stabili lipsurile şi îi
va cere apelantului să completeze sau să modifice cererea de îndată, dacă este prezent şi este posibil, ori în scris, dacă
apelul a fost trimis prin poştă, fax, poştă electronică sau curier. Completarea sau modificarea cererii se va face
înăuntrul termenului de apel. Dacă preşedintele sau persoana desemnată de acesta apreciază că intervalul rămas
până la expirarea termenului de apel nu este suficient, va acorda un termen scurt, de cel mult 5 zile de la
expirarea termenului de apel, în care să se depună completarea sau modificarea cererii”.
În principiu, completarea sau modificarea cererii se va face înăuntrul termenului de apel, respectiv, dacă este
cazul, înăuntrul termenului de motivare a apelului, întrucât este posibil ca fie completarea, fie modificarea să vizeze
doar cererea de motivare a apelului. Legea recunoaşte nu numai judecătorului de la instanţa de recurs, ci şi celui
de la instanţa de apel posibilitatea de a prelungi termenul de apel, deci inclusiv de exercitare a apelului, dacă este
cazul, cu cel mult 5 zile. Acest termen poate prezenta similitudini cu termenul administrativ acordat de prima instanţă
de judecată, însă în acest caz, dacă partea nu îşi modifică cererea, instanţa de apel va trebui să dispună măsura
corespunzătoare.
Articolul 471 alin. (5) NCPC prevede că „După primirea cererii de apel, respectiv a motivelor de apel,
preşedintele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată va dispune comunicarea lor intimatului, împreună cu
copiile certificate de pe înscrisurile alăturate şi care nu au fost înfăţişate la prima instanţă, punându-i-se în vedere
obligaţia de a depune la dosar întâmpinare în termen de cel mult 15 zile de la data comunicării”. Trebuie făcută
menţiunea că, odată cu întâmpinarea sau cel mai târziu la împlinirea acestui termen, partea va putea formula şi
apel incident sau provocat.
În continuare, art. 471 alin. (6) NCPC prevede că „Instanţa la care s-a depus întâmpinarea o comunică de
îndată apelantului, punându-i-se în vedere obligaţia de a depune la dosar răspunsul la întâmpinare în termen de
cel mult 10 zile de la data comunicării. Intimatul va lua cunoştinţă de răspunsul la întâmpinare din dosarul cauzei”,
154 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
iar potrivit următorului alineat al aceluiaşi articol, „Preşedintele sau persoana desemnată de acesta, după
împlinirea termenului de apel pentru toate părţile, precum şi a termenelor prevăzute la alin. (5) şi (6), va înainta
instanţei de apel dosarul, împreună cu apelurile făcute, întâmpinarea, răspunsul la întâmpinare şi dovezile de
comunicare a acestor acte, potrivit alin. (5) şi (6)”. Prin urmare, se poate observa opţiunea legiuitorului de grevare
în special a primei instanţe, care este însă mult mai practică faţă de situaţia în care aceeaşi procedură prealabilă
ar fi avut loc la instanţa de apel.
7. Motivarea apelului
Referitor la motivarea apelului, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (2) NCPC, „În cazul în care apelul nu se motivează
ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se
va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă”. Altfel spus, instanţa nu va putea pronunţa soluţia
de respin-gere sau de anulare a apelului ca nemotivat. Judecătorul poate constata decăderea din dreptul de a motiva
apelul când partea depune motivele de apel după expirarea termenului care curge de la comunicarea hotărârii. Dacă
hotărârea a fost comunicată, prin ipoteză, la primul termen de judecată, termenul de motivare a apelului a expirat
anterior. Doar în situaţia în care a fost omisă comunicarea hotărârii primei instanţe se poate imagina ca la primul
termen de judecată în apel partea să se afle înăuntrul termenului de motivare. Într-o astfel de situaţie, se constată
decăderea din dreptul de a motiva apelul, însă se trece la soluţionarea apelului ţinând cont de ceea ce există în
dosar de la judecata în primă instanţă, deşi, în mod normal, motivarea apelului ar trebui să însemne motive de
critică la adresa hotărârii. Aşadar, soluţia este diferită faţă de situaţia recursului care se anulează ca nemotivat.
Totodată, trebuie făcută precizarea că instanţa ar putea reţine, totuşi, motive de nelegalitate de ordine publică.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 155
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
9. Apelul incident şi apelul provocat
Prezintă, de asemenea, interes şi apelul incident, reglementat de art. 472 NCPC, şi cel provocat,
reglementat de art. 473 NCPC. Apelul provocat va fi, în continuare, rar întâlnit în practică. Reglementarea
apelului incident este mai clară ca redactare.
Apelul principal este cel exercitat înăuntrul termenului de exercitare a apelului, iar ceea ce se exercită după
împlinirea termenului de apel şi până la depunerea întâmpinării la apelul principal deja exercitat constituie apel
incident.
Dacă se formulează apel incident, nu se va mai aplica principiul non reformatio in pejus. Raţiunea apelului
incident este aceea de a-l determina pe cel care a exercitat apelul principal în termen să se gândească dacă nu
a obţinut destul prin hotărârea apelată, având în vedere faptul că ar putea obţine mai puţin.
156 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
Efectele apelului, judecata şi soluţiile în apel, potrivit Noului Cod de procedură
civilă*
1. Efectele apelului
În doctrină1 s-a arătat că apelul declarat în termen produce următoarele efecte: a) învestirea instanţei de
apel; b) efectul suspensiv şi c) efectul devolutiv. Primul efect fiind de ordinul evidenţei, voi face câteva referiri la
ultimele două.
* Materialul a avut la bază prezentarea făcută în cadrul conferinţei organizate de Institutul Naţional al Magistraturii cu privire la căile de atac în Noul Cod de procedură
civilă (20.09.2012).
1
A se vedea: V.M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă, ed. a V-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 336, 337; M. Tăbârcă, Drept
procesual civil”, vol. II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pp. 48 – 58.
2
Noul Cod civil constituie un cod de drept privat unificat, aplicându-se tuturor raporturilor juridice, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti [art. 3
alin. (1) NCC]. În concordanţă cu această abordare, NCC nu mai prevede o procedură de judecată specială pentru litigiile comerciale, ori cu profesionişti – ci doar unele
dispoziţii speciale în materie de competenţă – una din consecinţele acestei opţiuni fiind eliminarea reglementării cuprinse în art. 7208 CPC 1865, potrivit căreia, în
materie comercială, apelul nu suspendă de drept executarea. Neajunsurile practice ale acestei omisiuni ar putea fi înlăturate în măsura în care partea interesată va
solicita primei instanţe să încuviinţeze execuţia vremelnică a sentinţei ce urmează a fi pronunţată, în condiţiile art. 449 NCPC.
3
Trebuie, aşadar, revizuite acele exprimări care disting între „instanţa de fond” şi „instanţa de apel”, întrucât apelul constituie al doilea grad de jurisdicţie în fond. Corectă
ar fi referirea la „prima instanţă de fond” ori la „prima instanţă”. Pe de altă parte – şi acest aspect este mult mai important – trebuie revizuită tendinţa unor instanţe de apel
de a ignora caracterul devolutiv al acestei căi de atac, manifestată prin evitarea frecventă a rejudecării fondului şi prin adoptarea, adesea facilă ori pur şi simplu nelegală,
a soluţiei trimiterii cauzelor spre rejudecare. A se vedea pe larg cu privire la această problemă în reglementarea vechiului Cod, precum şi pentru propuneri de lege
ferenda, L. Zidaru, „Înţelesul sintagmei «rezolvarea procesului fără a intra în cercetarea fondului», potrivit art. 297 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Consideraţii de
drept comparat cu privire la trimiterea cauzei spre rejudecare de către instanţa de apel”, în Revista Română de Drept Privat (RRDP) nr. 4/2007, pp. 194 şi urm.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 157
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
Cu toate acestea, alin. (3) prevede că prin apel este posibil să nu se solicite judecata în fond sau
rejudecarea, ci anularea hotărârii de primă instanţă şi respingerea ori anularea cererii de chemare în judecată ca
urmare a invocării unei excepţii sau trimiterea dosarului la instanţa competentă.
Într-o formulare care reia întocmai dispoziţiile art. 295 CPC 1865, art. 479 alin. (1) NCPC dispune că instanţa
de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.
Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu.
Efectul devolutiv este limitat de criticile formulate de apelant, expresie a principiului disponibilităţii [art. 479
alin. (1)]. Motivarea apelului este, aşadar, un aspect esenţial pentru succesul căii de atac; teoretic, un apel
nemotivat provoacă o devoluţiune totală [art. 476 alin. (2)], dar, în acest caz, nu pot fi invocate motive, mijloace de
apărare sau dovezi noi.
Dacă hotărârea primei instanţe este atacată numai parţial, ceea ce nu s-a atacat trece în puterea lucrului
judecat.
Totuşi, potrivit art. 477 (a cărui denumire marginală este „Limitele efectului devolutiv determinate de ceea
ce s-a apelat” – tantum devolutum quantum apellatum), alin. (1), instanţa de apel va proceda la rejudecarea
fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, „precum şi cu privire la soluţiile care sunt
dependente de partea din hotărâre care a fost atacată”.
O problemă care s-a ivit în practică referitor la acest efect vizează soluţia instanţei în ipoteza în care
pârâtul apelează soluţia de admitere a cererii de chemare în judecată şi se admite apelul. În acest caz, instanţa
va respinge cererea de chemare în garanţie formulată de pârât, ca rămasă fără obiect, deşi chematul în garanţie
nu a formulat, la rândul său, apel (principal ori incident)? Se agravează, în acest fel, situaţia pârâtului în propria
cale de atac?
Dacă pârâtul care a căzut în pretenţii în cererea principală şi a obţinut admiterea în parte a cererii de chemare
în garanţie formulează apel pe ambele cereri, este evident că chematul în garanţie poate să „adere” la apelul
pârâtului („partea potrivnică”), formulând un apel incident [art. 472 alin. (1)].
Dar dacă apelul pârâtului priveşte doar cererea principală? S-ar mai putea admite o „aderare” la apelul său,
de către chematul în garanţie, prin care să tindă la respingerea cererii de chemare în garanţie ca rămasă fără
obiect, în condiţiile în care art. 472 alin. (1) vorbeşte despre „intimatul” care formulează apel în cadrul procesului
în care se judecă „apelul făcut de partea potrivnică”?
Apreciez că răspunsul la această din urmă întrebare trebuie să fie negativ, nefiind
îndeplinite condiţiile pentru formularea apelului incident. Pe de altă parte însă, consider că instanţa de apel care
admite apelul pârâtului şi respinge cererea de chemare în judecată formulată de acesta ar urma să respingă şi
cererea de chemare în garanţie ca rămasă fără obiect, întrucât această din urmă cerere a fost formulată tocmai
pentru ipoteza în care pârâtul ar cădea în pretenţii; o asemenea soluţie nu contravine principiului non
reformatio in peius, întrucât pârâtul a obţinut ceea ce voia în principal, respectiv respingerea cererii îndreptate
împotriva sa, şi nu poate pretinde să se menţină concomitent şi soluţia de admitere a cererii de chemare în garanţie.
Potrivit art. 477 alin. (2), devoluţiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este
limitat la anumite soluţii din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este
indivizibil.
Indivizibilitatea litigiului există, spre exemplu, atunci când se formulează o cerere în revendicare de mai
158 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
mulţi/toţi coproprietarii (conform art. 643 NCC şi art. 63 LPA NCC), iar numai unul dintre aceştia declară apel; se
formulează apel numai de către un creditor solidar, dacă acţiunea introdusă de mai mulţi astfel de creditori a fost
respinsă în tot sau în parte etc.
De asemenea, dacă reclamantul a formulat o cerere întemeiată pe mai multe motive alternative şi a obţinut
câştig de cauză pentru unul dintre acestea, în apelul pârâtului poate repune în discuţie şi celelalte motive, care i-au fost
respinse de prima instanţă – soluţie care se impune, căci în acest caz reclamantul nu are interes de a declara nici apel
principal, nici apel incident4 . Nu se poate reţine, în acest caz, o agravare a situaţiei pârâtului în propria cale de atac,
întrucât instanţa de apel ar menţine soluţia nefavorabilă acestuia, dar în temeiul altor motive decât al celor reţinute de
prima instanţă (de exemplu, dacă acţiunea în anulare pentru dol şi eroare a fost admisă doar pentru dol, în apelul
pârâtului reclamantul poate repune în discuţie şi eroarea, ca motiv de anulare; dacă instanţa de apel respinge apelul,
constatând că în mod legal a fost anulat contractul, dar pentru eroare, iar nu pentru dol, nu se agravează situaţia
părţii în propria cale de atac). Desigur, procedând astfel, instanţa de apel nu poate schimba soluţia primei instanţe
într-un fel defavorabil apelantului-pârât (de exemplu, mărind sumele la plata cărora a fost obligat apelantul la prima
instanţă).
Articolul 478 („Limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă” –
tantum devolutum quantum judicatum) alin. (1) dispune că prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit
în faţa primei instanţe, iar potrivit alin. (2)-(5) ale aceluiaşi articol, părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei
de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea
apelului ori în întâmpinare. Instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă
din dezbateri.
Motivele şi mijloacele de apărare invocate la prima instanţă sunt supuse judecăţii în apel, chiar dacă nu sunt
arătate în cererea scrisă de apel – concluzie care se impune a fortiori, întrucât şi un apel nemotivat provoacă o
nouă judecată în fond, pe baza celor invocate la prima instanţă [art. 476 alin. (2)]. Totuşi, apelantul trebuie să
formuleze critici cu privire la soluţia pronunţată şi la procedura de judecată în faţa primei instanţe, apelul fiind o cale
de atac5.
Trebuie menţionat că, potrivit art. 488 alin. (2) NCPC, motivele de casare prevăzute de lege – fără distincţie
după cum sunt de ordine publică sau de ordine privată – nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe
calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a
omis să se pronunţe asupra lor. Aşadar, pentru ca partea interesată să-şi conserve dreptul de a invoca în recurs
motivele de casare prevăzute de lege, nu este suficient ca ea să exercite un apel nemotivat, sub cuvânt că acesta
provoacă o devoluţiune totală, cuprinzând implicit şi criticile la care se referă art. 488 alin. (2) NCPC, ci este
necesar ca respectivele critici să constituie obiectul unor motive de apel explicite. Dacă s-ar primi soluţia contrară
– combătută aici – ar însemna că apelantului neglijent, care omite să-şi motiveze în termen apelul, i se creează o
situaţie mai favorabilă decât celui care şi-a îndeplinit obligaţiile procesuale şi a depus motive de apel, dar a
criticat sentinţa apelată doar sub unele aspecte, fără a formula şi critici care s-ar subsuma ulterior motivelor de
casare prevăzute de lege.
În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu
4
În acest sens, a se vedea Trib. Ilfov, III, 2.11.1925 apud G. Boroi, O. Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă adnotat, ed. a III-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p.
520 (lucrare citată, în continuare, CPC adnotat).
5
În acest sens, M. Tăbârcă, Gh. Buta, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat cu legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, 2008, p. 835
(lucrare citată în continuare CPC comentat şi adnotat).
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 159
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
se pot formula pretenţii noi6. Părţile pot să expliciteze însă pretenţiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau
apărările adresate primei instanţe.
Apelul este o cale de atac; în consecinţă, instanţa de apel verifică numai ceea ce
s-a judecat în prima instanţă, neputând fi, de regulă, făcute cereri noi, respectiv formulate pretenţii care nu au fost
analizate de prima instanţă ori modificate elementele pe care aceasta le-a avut în vedere la darea soluţiei. S-a
admis invocarea dreptului de retenţie, a beneficiului de discuţiune ori a unei legi noi direct în apel, ca mijloace de
apărare. Totuşi, dacă dreptul de retenţie este în legătură cu o cerere în despăgubire formulată pentru prima oară
în apel, apărarea nu poate fi primită7.
Micşorarea pretenţiilor este permisă, nu însă şi majorarea câtimii acestora, întrucât ar contraveni regulilor
specifice privind judecarea apelului, îndeosebi principiului tantum devolutum quantum iudicatum [art. 478 alin. (3)
şi art. 482 NCPC].
Se vor putea cere, de asemenea, dobânzi, rate, venituri ajunse la termen şi orice alte despăgubiri ivite după darea
hotărârii primei instanţe şi va putea fi invocată compensaţia legală. Aceste dobânzi, rate, venituri trebuie să fi
format obiectul judecăţii şi în primă instanţă; altfel, nu s-ar putea cere direct în apel ratele şi dobânzile scadente
după pronunţarea sentinţei.
Referitor la acest aspect, s-a pus problema dacă actualizarea cu rata inflaţiei („orice altă despăgubire” ivită
în legătură cu ceea ce s-a judecat în primă instanţă) se subsumează dispoziţiilor art. 478 alin. (5)? Apreciez că
răspunsul este afirmativ, respectiv s-ar putea cere actualizarea cu rata inflaţiei pentru perioada ulterioară
pronunţării sentinţei primei instanţe. Un argument în acest sens îl reprezintă dispoziţiile art. 628 alin. (3), conform
cărora, dacă titlul executoriu nu conţine criterii privind actualizarea obligaţiei principale stabilite în bani, executorul
judecătoresc va proceda la actualizare în funcţie de rata inflaţiei, calculată de la data când hotărârea
judecătorească a devenit executorie; or, este executorie hotărârea pronunţată în apel sau care nu este
susceptibilă de apel (art. 633 NCPC).
Dacă însă intimatul este cel care urmăreşte să formuleze cererile la care se referă art. 478 alin. (5), este
necesară formularea unui apel incident, altminteri operează principiul non reformatio in peius. Spre exemplu,
reclamantul nemulţumit că i s-au admis doar în parte ori i s-au respins pretenţiile formulate la prima instanţă poate
cere şi dobânzile devenite exigibile după darea sentinţei (dacă în cuprinsul cererii de chemare în judecată a
solicitat doar dobânzile până la pronunţarea sentinţei), însă dacă pârâtul este cel care a declarat apel,
reclamantul care urmăreşte obţinerea aceloraşi dobânzi trebuie să formuleze apel incident; altminteri, ar trebui să
se accepte că instanţa de apel poate agrava situaţia apelantului în propria cale de atac, soluţie care nu este
susţinută de interpretarea sistematică a textelor.
2. Judecata apelului
2.1 Observaţii generale
Într-o formulare care reia întocmai dispoziţiile art. 295 CPC 1865, art. 479 alin. (1) NCPC dispune că „instanţa
de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.
Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu”.
6
În apel nu este posibilă transformarea unei cereri în realizare într-o cerere în constatare, ori invers – Trib. Bucureşti,
dec. nr. 730/1998; dacă iniţial s-a cerut anularea pentru dol, iar în apel se solicită anularea pentru incapacitate şi pentru eroare asupra persoanei cocontractantului, se
schimbă cauza cererii, în sensul art. 294 alin. (1) C.pr.civ – Cas., s. com., dec. nr. 900/2008, apud M. Tăbârcă, Gh. Buta, CPC comentat şi adnotat, p. 847.
7
Pentru detalii, a se vedea M. Tăbârcă, Gh. Buta, CPC comentat şi adnotat, p. 850.
160 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
În ceea ce priveşte invocarea din oficiu a motivelor de ordine publică, s-a spus că această posibilitate există
pentru instanţă, chiar dacă motivul invocat nu se încadrează în motivele formulate de apelant. Însă, neinvocarea
din oficiu a unui motiv de ordine publică nu trebuie să ducă la admiterea recursului8. Invocarea din oficiu a unui
motiv de ordine publică (lipsa calităţii procesuale, de exemplu) trebuie, de asemenea, să ţină seama de principiul
non reformatio in peius.
2.2 Probele
Potrivit art. 479 alin. (2) NCPC, „instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor
administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi
administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 478 alin. (2)”.
În ceea ce priveşte probele noi:
– Probele trebuie să privească motivele de apel invocate [art. 477 alin. (1)], fiind, aşadar, necesare soluţionării
apelului [art. 479 alin. (2)]; ca urmare, ele trebuie să fie concludente (să ducă la dezlegarea pricinii) şi să fie utile
(în raport de probatoriul deja administrat la prima instanţă, proba ar putea fi concludentă, dar inutilă);
– Probele noi se solicită prin cererea de apel ori prin întâmpinare; prin excepţie, se pot încuviinţa ulterior
probele a căror necesitate rezultă din dezbateri, potrivit art. 478 alin. (2) NCPC;
– În doctrină s-a arătat că nu sunt „noi” probele respinse de prima instanţă şi, deci, acestea ar putea fi cerute
şi după faza scrisă9. Pe de altă parte însă, este mai greu de primit soluţia ca o probă respinsă la prima instanţă
să fie cerută oricând în cursul judecării apelului, întrucât raţiunea textelor care impun propunerea probelor prin
cererea de apel, respectiv prin întâmpinare – de a preveni surprinderea adversarului şi de a permite pregătirea
cuprinzătoare a judecăţii în apel, prin propunerea probelor în etapa scrisă a căii de atac – să regăseşte, în mare
măsură, şi în cazul probelor cerute la prima instanţă şi care nu au fost încuviinţate de aceasta din urmă.
– Partea care la prima instanţă a fost decăzută din dreptul de a propune o probă ori care a renunţat la
administrarea probei poate cere respectiva probă în apel, însă numai în condiţiile art. 478 alin. (2) NCPC;
– Probele administrate la prima instanţă sunt câştigate cauzei; partea care cere refa-cerea lor trebuie să
motiveze de ce aceasta este utilă. La rândul său, atunci când respinge o asemenea cerere, instanţa trebuie să
motiveze de ce a apreciat că refacerea nu este necesară. Ca urmare, simplul fapt că o parte cere o probă în apel,
chiar şi în legătură cu motivele de apel, nu poate obliga de plano instanţa de apel să încuviinţeze respectiva probă,
sub cuvânt că nu se „antepronunţă”.
– Ce se întâmplă în cazul în care concludenţa probei se identifică cu însăşi temeinicia motivului de apel (de
exemplu, se critică expertiza, atât în ceea ce priveşte aspectele sale formale – convocare etc. – cât şi în ceea ce
priveşte temeinicia concluziilor sale, solicitându-se refacerea ei, eventual acesta fiind şi singurul motiv formulat)?
Respingerea probei ar avea semnificaţia unei soluţionări implicite a apelului (ori a unui motiv din cadrul acestuia);
dacă se invocă mai multe motive, s-ar putea, eventual, concepe o încheiere interlocutorie, prin care instanţa
dezleagă un anumit aspect al apelului.
Admiterea de plano a cererii de administrare a probei pare nejustificată, câtă vreme instanţa ar trebui să
examineze, mai întâi, dacă apelul este fondat, respectiv, de exemplu, dacă expertiza este necorespunzător
8
A se vedea M. Tăbârcă, Gh. Buta, CPC comentat şi adnotat, p. 854.
9
A se vedea M. Tăbârcă, Gh. Buta, CPC comentat şi adnotat, p. 855.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 161
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
întocmită, şi numai în cazul în care găseşte criticile fondate să admită apelul şi să dispună refacerea expertizei;
dacă criticile sunt nefondate, dispunerea unei expertize noi este inutilă, prelungeşte procesul şi atrage costuri noi,
la care se adaugă dificultatea de a motiva înlăturarea noii expertize.
Aşadar, exigenţa simetriei ar putea reclama ca instanţa de apel să se pronunţe întâi asupra motivului de apel
prin care se critică expertiza anterior administrată; dacă acesta este nefondat, apelul va fi respins ca atare; dacă
este fondat, apelul va fi admis, urmând să fie dispusă efectuarea expertizei – un posibil instrument îl pot constitui
preve-derile art. 297 alin. (2) teza a II-a CPC 1865, respectiv ale art. 480 alin. (6) NCPC (s-ar putea susţine că
hotărârea întemeiată pe o expertiză necorespunzătoare este lovită de nulitate).
Ca alternativă, s-ar putea concepe pronunţarea unei încheieri interlocutorii (mai ales când s-au formulat
mai multe motive de apel), ori pur şi simplu respingerea probei, ca neutilă cauzei, urmând ca motivele să fie
explicate în cuprinsul deciziei.
Practica judiciară a consacrat şi soluţia contrară, conform căreia „instanţa nu poate respinge o probă cu
motivarea că, raportat la criticile apelantului, pretenţiile acestuia apar ca inadmisibile, întrucât o atare atitudine are
semnificaţia unei antepronunţări. Apelul este o cale unitară de atac, iar criticile formulate prin intermediul acestuia
nu pot face obiect de analiză pentru instanţa învestită cu soluţionarea lui decât după administrarea probatoriului”10.
Această soluţie este susceptibilă de obiecţii, întâi, pentru că interpretează prea extensiv noţiunea de
„antepronunţare”, iar în al doilea rând, pentru că instanţei de apel trebuie să i se recunoască prerogativa
cenzurării caracterului concludent şi util al unei probe, întocmai ca şi primei instanţe. În tot cazul, noua
reglementare circumstanţiază clar ce (nu) constituie antepronunţare [confom art. 42 alin. (1) pct. 1 partea finală
NCPC]11 iar exercitarea unor prerogative date de lege instanţei, precum încuviinţarea probelor ori a altor cereri
formulate de părţi, nu poate fi în niciun fel echivalată cu exprimarea părerii asupra soluţiei care va fi pronunţată.
De regulă, în practică, în asemenea cazuri proba este încuviinţată, urmând ca asupra concludenţei sale
instanţa de apel să se pronunţe prin decizie. Trebuie reţinut că admi-nistrarea unei noi expertize în apel nu
înlătură posibilitatea instanţei de apel de a reţine, motivat, că expertiza anterioară este cea temeinică, urmând să
o aibă în vedere la stabilirea situaţiei de fapt. Această apreciere, în măsura în care este respectată exigenţa
motivării, scapă cenzurii instanţei de recurs.
– În cazul probei cu expertiză trebuie discutată semnificaţia neformulării de obiecţiuni la prima instanţă. În
acest scop, distingem între două categorii de motive care pot fi invocate în cadrul obiecţiunilor:
a) motive formale (nulitatea expertizei). Acestea se acoperă prin neinvocare, conform art. 178 alin. (3)
NCPC; interesante sunt şi prevederile alin. (4) ale aceluiaşi articol, conform cărora partea interesată poate
10
C.A. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 221/2006 apud M.Tăbârcă, Gh. Buta, CPC comentat şi adnotat, p. 852.
11
Trebuie precizat că legea de procedură nici nu se referă la „antepronunţare”, ci exprimarea unei păreri asupra soluţiei în cauza pe care judecătorul a fost desemnat să
judece. Pentru a deveni incompatibil pe temeiul acestei dispoziţii legale, judecătorul trebuie să exprime limpede, ori să dea de înţeles fără echivoc că părerea sa este
formată dincolo de punctul în care dezbaterile contradictorii ar mai putea-o influenţa.
Dimpotrivă, nu poate fi recuzat judecătorul care lasă să se întrevadă, chiar cu o anumită probabilitate, soluţia pe care o va pronunţa, prin încheierile interlocutorii pronunţate
pe parcursul procesului, prin încuviinţarea ori respingerea anumitor probe, ori prin punerea în discuţie a unor motive de fapt sau de drept pe care le consideră relevante
pentru soluţionarea cauzei. Potrivit art. 14 alin. (4) – (6) NCPC, judecătorul este chiar obligat să pună în discuţie motivele de fapt şi de drept pe care intenţionează să-şi
întemeieze hotărârea, pentru a preveni surprinderea părţilor şi a le permite să combată părerea preliminară formată pe baza lecturii dosarului, tocmai în vederea
asigurării unei contradictorialităţi formale, efective. Această obligaţie – existentă, de altfel, şi în cuprinsul art. 129 alin. (4) CPC 1865, chiar dacă în termeni mai puţin fermi
– nu se rezumă la punerea în discuţia părţilor a excepţiilor procesuale care pot fi invocate şi din oficiu (caz în care excepţia trebuie motivată de judecător, pentru a
permite punerea de concluzii în cunoştinţă de cauză), ci, pentru identitate de raţiune, şi a motivelor de drept substanţial, fie ele de ordin factual sau juridic.
162 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
renunţa, expres sau tacit, la dreptul de a invoca nulitatea relativă. Aşadar, în cazul neinvocării in limine litis a
neregularităţilor raportului de expertiză, de natură să atragă nulitatea acestora, se impune concluzia că partea
interesată a renunţat tacit la acestea, de unde rezultă că ea nu le mai poate opune pentru prima oară în apel.
b) motive de fond, care privesc însăşi temeinicia expertizei. Chiar şi în acest caz, neformularea obiecţiunilor
ar putea avea aceeaşi semnificaţie, a renunţării la dreptul de critică faţă de cuprinsul raportului de expertiză, faţă
de prevederile art. 338 alin. (2) NCPC, conform cărora o nouă expertiză va trebui cerută motivat, sub sancţiunea
decăderii, la primul termen după depunerea raportului, iar dacă s-au formulat obiecţiuni, la termenul imediat
următor depunerii răspunsului la obiecţiuni ori, după caz, a raportului suplimentar.
Cred că art. 338 alin. (2) NCPC nu poate fi privit ca neavând nicio semnificaţie în faza procesuală a
apelului. Astfel, trebuie distins între situaţia în care o probă nesolicitată în faţa primei instanţe este cerută pentru
prima oară în apel, ceea ce legea îngăduie [înlăturând implicit decăderea care intervine la prima instanţă, potrivit
art. 254 alin. (1) NCPC], şi situaţia în care se cere refacerea unei probe deja administrate, pe motiv că aceasta
este necorespunzătoare; carenţele expertizei administrate la prima instanţă trebuie invocate în condiţiile art. 338
alin. (2) NCPC, şi nu pot fi invocate pentru prima oară direct în apel.
Posibilitatea instanţei de apel de apreciere suverană a probelor a fost consacrată şi în jurisprudenţă12 şi, în
acelaşi sens, s-a învederat că legiuitorul a suprimat art. 304 pct. 11 CPC 1865, care permitea cenzurarea aprecierii
eronate a probelor administrate, de unde rezultă că modul în care procedează instanţa de apel în privinţa
încuviinţării probelor nu mai poate fi supus controlului instanţei de recurs13.
12
„Completarea probelor este o chestiune de apreciere a mijloacelor de probă care scapă controlului instanţei superioare. Instanţa a uzat de un drept suveran de apreciere
a mijloacelor de probă când a respins suplimentarea probei cu martori, cerută de recurent în apel”− Cas. I, dec. nr. 1873/10.03.1926 apud G. Boroi, O. Spineanu-Matei,
CPC adnotat, p. 521; „Motivând de ce proba cu martori în apel nu este necesară, instanţa de apel a făcut numai uz de dreptul conferit de lege şi n-a încălcat prin aceasta
nicio dispoziţie legală” − Cas I, dec. nr. 705/20.03.1929 apud G. Boroi, O. Spineanu-Matei, CPC adnotat, p. 521; „Administrarea unor probe din oficiu constituie o
simplă posibilitate pentru instanţa de apel, rolul activ neavând semnificaţia unei încălcări a principiului disponibilităţii în procesul civil. Obligaţia de a-şi proba pretenţiile
revenea reclamantului, în condiţiile art. 1169 C.civ.” – C.A. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 1232/2002, în G. Boroi, O. Spineanu-Matei, CPC adnotat, p. 522; „De vreme
ce instanţa de apel poate reface ori completa probele, desfiinţarea cu trimitere spre rejudecare pentru administrarea de probe constituie o soluţie nelegală” – C.S.J. s. civ.,
dec. nr. 3026/1999, dec. nr. 3044/2000, apud G. Boroi, O. Spineanu-Matei, CPC adnotat, p. 522.
13
A se vedea M. Tăbârcă, Gh. Buta, CPC comentat şi adnotat, p. 755.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 163
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
duce la agravarea situaţiei părţii care a avut iniţiativa declarării căii de atac. Cu toate acestea, s-a apreciat că
excepţiilor de incompatibilitate, de necompetenţă absolută şi de nulitate a hotărârii nu li se poate opune principiul
non reformatio in pejus, întrucât admiterea acestor excepţii duce la desfiinţarea hotărârii atacate şi la reluarea
judecăţii, fără ca instanţa de apel să statueze asupra fondului14.
Opţiunea de principiu a Noului Cod este însă diferită, respectiv în sensul că motivele de ordine publică de
drept procesual nu pot atrage înrăutăţirea situaţiei părţii în propria cale de atac, dacă legea nu dispune expres
altfel15. În condiţiile în care alin. (2) extinde aplicabilitatea principiului non reformatio in pejus chiar şi la situaţiile în
care s-ar fi putut invoca motive de ordine publică de drept procesual, era însă surprinzătoare soluţia de a permite
agravarea situaţiei părţii în propria cale de atac în cazul în care se invocă motive de ordine publică de drept
material.
Pentru a nu exista incertitudini cu privire la câmpul de aplicare al unui principiu fundamental în materia căilor
de atac, prin Legea nr. 76/2012 s-a revenit asupra acestei reglementări, fiind permisă agravarea situaţiei părţii în
propria cale de atac doar în cazurile anume prevăzute de lege, fără a se distinge între motive de ordine publică de
drept material şi de drept procesual. Aşadar, şi în cazul ultimelor, este necesar ca legea să permită
expres agravarea situaţiei părţii în propria cale de atac, în caz contrar, regula fiind deplin aplicabilă, şi aceasta chiar
dacă judecătorul a fost incompatibil, ori există alte motive de nulitate a hotărârii.
Prin derogare de la această regulă, articolul 432 teza a II-a NCPC prevede că, în cazul în care se admite
excepţia autorităţii lucrului judecat, se poate agrava situaţia părţii în propria cale de atac.
14
În acest sens, a se vedea: M. Tăbârcă, op. cit., vol. II, p. 73, 74; A. Nicolae, Aspecte ale aplicării principiului non reformatio in pejus în procesul civil, Dreptul nr. 10/2001,
pp. 74 – 85.
15
În contextul unei dispute similare în doctrina germană, unii autori au susţinut că principiul neagravării situaţiei părţii în propria cale de atac nu se referă la chestiuni de
ordin procedural care sunt sustrase dreptului de dispoziţie al părţilor; pe de altă parte, alţi autori au susţinut că partea este cea care decide, formulând sau nu calea de
atac, dacă hotărârea rămâne nemodificată; în acest sens, nici reglementările de ordin procedural nu sunt sustrase întru totul dreptului de dispoziţie al părţilor, întrucât
instanţa de control judiciar nu se învesteşte niciodată din oficiu. A se vedea H.-J. Musielak, Grundkurs ZPO (Curs elementar de procedură civilă), Ed. C.H. Beck, München,
2005, p. 302.
164 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
atac etc.), iar nu cererea de chemare în judecată, din moment ce obiectul căii de atac îl constituie hotărârea primei
instanţe sau a instanţei de apel, iar nu cererile părţilor, ca în cazul judecăţii în primă instanţă. Ca atare, aceste
„excepţii procesuale”, în măsura în care ar fi invocate de însăşi partea care declară calea de atac, reprezintă
motive de apel, respectiv de recurs, iar, în măsura în care ar fi invocate de către cealaltă parte care nu a declarat
cale de atac şi prin admiterea cărora s-ar tinde la schimbarea soluţiei primei instanţe, invocarea acestora are
caracter inadmisibil, această ultimă situa-ţie fiind şi cazul speţei de faţă”16 . Referitor la această soluţie trebuie
făcută însă observaţia că este discutabilă susţinerea că aceste mijloace de apărare sunt inadmisibile, ele putând
fi invocate, ca motive de ordine publică, prin întâmpinare [art. 478 alin. (2)], însă doar pentru a obţine respingerea
apelului, nu şi pentru a obţine o schimbare a soluţiei primei instanţe, în defavoarea apelantului.
16
Trib. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 1006/24.11.2011, nepublicată.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 165
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
Potrivit modificărilor aduse Codului de procedură civilă de la 1865 prin O.U.G. nr. 138/2000, în cazul în care prima
instanţă a respins sau a anulat cererea de chemare în judecată fără a intra în cercetarea fondului, iar instanţa de apel,
găsind apelul întemeiat, a anulat hotărârea apelată, aceasta va evoca fondul şi va judeca procesul, pronunţând o
hotărâre definitivă [art. 297 alin. (1) CPC 1865, în redactarea anterioară Legii nr. 219/2005].
Soluţia evocării fondului – existentă în legislaţia interbelică, dar şi în dreptul
comparat – era destinată să asigure, în primul rând, celeritatea judecăţii cauzei, scurtând durata procesului şi
evitând astfel tergiversarea judecăţii prin reluarea ciclului procesual, din motive imputabile primei instanţe, iar
pentru părţi, aducea economie de timp şi bani 17. Ulterior, în mod regretabil, legiuitorul a revenit la soluţia criticabilă
a Legii nr. 59/1993, fiind eliminată posibilitatea evocării fondului.
Pentru a înţelege raţiunea reglementării Noului Cod, trebuie amintit că, potrivit art. 21 alin. (3) din
Constituţia României şi art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, părţile au dreptul la un proces echitabil, desfăşurat într-un termen rezonabil.
Într-o cauză care interesează contextul analizat aici, Cârstea şi Grecu c. României18, din păcate insuficient
receptată în jurisprudenţă şi în doctrină, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6
parag.1 din Convenţie, sub aspectul depăşirii termenului rezonabil de soluţionare a cauzei, şi a statuat, cu deplin
temei, că repetarea casărilor cu trimitere, ca urmare a erorilor comise de instanţele inferioare, „denotă o
deficienţă de funcţionare a sistemului judiciar”. Curtea a reţinut, ca o circumstanţă agravantă pentru încălcarea
dreptului la un proces echitabil, că „trimiterea cauzei spre rejudecare putea continua la nesfârşit, deoarece nicio
prevedere legală nu îi putea pune capăt.”
Concluzia care se impune este că trimiterea repetată a cauzei spre rejudecare este incompatibilă cu
dreptul părţilor la soluţionarea cauzelor lor într-un termen rezonabil. Părţile nu trebuie să suporte consecinţele
erorilor comise de instanţele care au judecat procesul, prin prelungirea nejustificată a ciclului procesual, ele având
interesul legitim al soluţionării rapide a litigiului cu care au învestit instanţa. Cu atât mai mult, dacă legea ar
permite în continuare trimiterea repetată spre rejudecare a cauzelor, în condiţii la fel de interpretabile ca în
reglementarea anterioară, ar deveni iluzoriu principiul soluţionării cauzelor într-un termen „optim şi previzibil”,
prevăzut de art. 6 alin. (1) NCPC. Acest principiu trebuie raportat, în cele din urmă, la durata întregului proces, iar
nu doar la o singură fază procesuală. Pe de altă parte, s-a avut în vedere că soluţia evocării necondiţionate a
fondului ar fi de natură să încurajeze admiterea facilă a unor excepţii peremptorii de către prima instanţă, ceea
ce ar face ca, adesea, fondul cauzei să fie judecat pentru prima oară de către instanţa de apel. Ca urmare,
legiuitorul a formulat o soluţie de compromis, pentru a nu exclude parcurgerea dublului grad de jurisdicţie în fond
şi a nu încuraja instanţele de prim grad să admită cu uşurinţă excepţii procesuale peremptorii.
Din art. 480 alin. (3) teza I rezultă că regula, în cele două ipoteze prevăzute de text, este anularea hotărârii
apelate şi evocarea fondului de către instanţa de apel.
Ipoteza în care judecata apelului s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată nu comportă discuţii
deosebite, însă trebuie observat că numai apelantul, iar nu şi partea adversă ori instanţa din oficiu, poate invoca
nulitatea relativă decurgând din citarea sa nelegală la prima instanţă, nefiind vorba despre o nulitate de ordine
publică. În acest sens sunt dispoziţiile art. 160 NCPC.
17
A se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă, ediţia a V-a, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2011, p. 363.
166 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
Câteva observaţii se impun însă cu privire la cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a
soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului.
În doctrină s-a apreciat că sintagma prevăzută de art. 297 alin. (1) CPC 1865 („a rezolvat procesul fără a
intra în cercetarea fondului”) se referă la două ipoteze:
1) situaţia în care prima instanţă a soluţionat în mod greşit procesul, fără a intra în cercetarea
fondului, pe baza unei excepţii procesuale – prescripţie, putere de lucru judecat, inadmisibilitate, lipsa calităţii
procesuale etc.;
2) prima instanţă s-a pronunţat asupra altor aspecte decât cele cu care a fost învestită, ori în cazul
în care a omis să analizeze o cerere principală ori incidentală, sau, în unele cazuri, accesorie19 .
Pentru interpretarea dispoziţiilor Noului Cod de procedură civilă trebuie să se plece de la această
interpretare riguroasă, dându-se, totodată, cuvenita importanţă modificării operate de art. 480 alin. (3) teza I, care
se referă la „judecata” fondului, iar nu la „cercetarea” acestuia. Deşi modificarea poate părea subtilă, ea relevă
intenţia legiuitorului de a elimina interpretarea extensivă – care nu este suficient de limpede exclusă de litera
actuală a legii – a sintagmei în discuţie, în sensul că s-ar referi şi la acele situaţii în care instanţa nu ar fi
„cercetat suficient” fondul cauzei, prin administrarea tuturor probelor necesare ori prin analiza exhaustivă a
motivelor de fapt ori de drept prezentate de părţi. În acest sens, trebuie reamintit că apelul este devolutiv, iar
instanţa de apel este ţinută să rejudece fondul cauzei, administrând probele necesare şi substituindu-şi, dacă este
cazul, propriile considerente celor lacunare ori incorecte ale primei instanţe.
În concepţia Noului Cod, numai situaţiile în care instanţa a soluţionat greşit procesul în temeiul unei excepţii
procesuale, ori în care s-a pronunţat asupra a cu totul altceva decât s-a cerut, constituie cazuri în care nu s-a
judecat fondul, cu consecinţa, de principiu, a anulării sentinţei şi evocării fondului. După cum vom vedea,
nejudecarea fondului este şi singura ipoteză (pe lângă nelegala citare a părţii care a lipsit de la judecată) în care,
în condiţii strict determinate, este posibilă şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
În ceea ce priveşte însă situaţia în care instanţa a omis să soluţioneze o cerere cu care a fost învestită, o
atare omisiune nu mai poate fi criticată pe calea apelului, partea care se consideră prejudiciată fiind obligată să
ceară completarea hotărârii20. Astfel, potrivit art. 444 alin. (1) NCPC, „dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să
se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se
poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva
acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în fond după casarea cu reţinere, în termen de 15 zile de la pronunţare”.
Articolul 445 NCPC – text de o importanţă capitală – prevede că îndreptarea, lămurirea, înlăturarea
dispoziţiilor contradictorii sau completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în
condiţiile art. 442-444. Textul echivalent se regăseşte în cuprinsul art. 2812a CPC 1865, introdus prin Legea nr. 202/2010.
Prin urmare, prin Legea nr. 202/2010, respectiv prin Noul Cod de procedură civilă este eliminat concursul
18
Hotărârea Curţii din 15.06.2006, publicată în M.Of. nr. 485/19.07.2007. Este vorba despre un litigiu de muncă a cărui durată a depăşit 7 ani şi 8 luni, cauza fiind
trimisă spre rejudecare de trei ori, de două ori de către instanţa de recurs şi o dată de către instanţa de apel (a cărei soluţie este cu atât mai frapantă cu cât instanţa de
recurs casase cu trimitere la instanţa de apel, iar nu la prima instanţă).
19
A se vedea L. Zidaru, loc.cit., p. 211; în acelaşi sens, s-a apreciat că „instanţa nu cercetează fondul atunci când pronunţă soluţia în temeiul unei excepţii procesuale,
omite să se pronunţe asupra unei cereri, ori dă altceva decât s-a cerut” – M. Tăbârcă, op. cit, vol. II, p. 74.
20
Această soluţie a fost propusă de multă vreme în doctrină; a se vedea S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, Corelaţia dintre recurs şi căile extraordinare de atac, în Studii şi
Cercetări Juridice nr. 1/1985, apud V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Ed. Naţional, Bucureşti, 1997, vol. II, p. 408, nota 314.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 167
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
anterior, nejustificat, dintre posibilitatea de a cere completarea hotărârii, pe de o parte, şi posibilitatea de a formula
apel sau recurs, pe de altă parte, dacă instanţa a omis să se pronunţe asupra unei cereri deduse judecăţii. De
vreme ce admiterea apelului ori recursului ar duce la trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, nu se vede
de ce cauza ar trebui întâi să ajungă în faţa instanţei superioare de control şi abia apoi să se întoarcă la prima
instanţă pentru completarea judecăţii, în loc să se ceară direct completarea hotărârii. În acest sens, soluţia Noului
Cod elimină o cauză foarte frecventă a trimiterii cauzei spre rejudecare de către instanţa de apel ori recurs, fiind
de natură să evite tergiversări ale judecăţii, imputabile instanţelor. Prin urmare, nepronunţarea asupra unei cereri
deduse judecăţii nu constituie un motiv de ordine publică, care ar putea fi luat în considerare din oficiu de instanţa
de apel21. Partea care se consideră prejudiciată prin nesoluţionarea cererii deduse judecăţii trebuie să ceară primei
instanţe remedierea omisiunii şi completarea hotărârii. Dacă nu o face, ea poate ataca cu apel hotărârea
pronunţată numai cu privire la punctele litigioase efectiv soluţionate prin această hotărâre, ceea ce corespunde
adagiului tantum devolutum quantum iudicatum.
În deplin acord cu soluţia prevăzută de art. 445, articolul 471 alin. (8) prevede că dacă s-au formulat atât
apel, cât şi cereri potrivit art. 442-444 (de îndreptare, lămurire sau completare a hotărârii), dosarul nu va fi trimis
instanţei de apel decât după împlinirea termenului de apel privind hotărârile date asupra acestor din urmă cereri.
Prin urmare, partea poate formula atât apel împotriva soluţiei date prin sentinţă cererilor sale, cât şi cerere de
completare, în cazul în care instanţa a omis să soluţioneze unele capete de cerere. În această situaţie, va fi
soluţionată mai întâi cererea de completare, iar ulterior cauza va fi înaintată instanţei de control judiciar, pentru
soluţionarea apelului (dacă este cazul, şi a apelului declarat împotriva hotărârii de completare, care poate fi
atacată cu apel în aceleaşi condiţii ca prima sentinţă).
În concluzie, soluţia anulării sentinţei şi evocării fondului, prevăzută de art. 480 alin. (3) teza I NCPC, se
dispune numai atunci când instanţa, în mod greşit, a soluţionat cauza în temeiul unei excepţii procesuale, a dat
cu totul altceva decât s-a cerut, ori atunci când a judecat procesul în lipsa părţii nelegal citate, iar această parte a
formulat apel pentru acest motiv.
21
În acest sens, cu privire la omisiunea primei instanţe de a se pronunţa asupra unei cereri incidentale, sub imperiul reglementării anterioare Legii nr. 202/2010, a se vedea
M. Tăbârcă, op.cit., vol. II, p. 64, nota 98.
22
În acelaşi sens, în practica judiciară s-a decis că „potrivit regulii înscrise în art. 296 C.pr.civ., instanţa de apel poate păstra în tot sau în parte hotărârea atacată. De aici,
concluzia că în virtutea efectului devolutiv pe care îl cere apelul, instanţa de apel este obligată să rejudece fondul cauzei, în limita motivelor de apel. În mod cu totul
excepţional, prin art. 297 alin. (1) C.pr.civ. s-a dat posibilitatea instanţei de apel să trimită cauza pentru rejudecare la prima instanţă dacă aceasta a rezolvat procesul fără
a intra în cercetarea fondului” –C.A. Târgu-Mureş, s. civ., dec. nr. 91/R/9.02.1998. Decizia citată este disponibilă în aplicaţia ECRIS LLDS (Indaco Systems).
168 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
În cazul în care însă motivarea este lacunară, imprecisă ori incorectă, nu este vorba despre o omisiune a instanţei
de a se pronunţa asupra fondului cauzei, motiv pentru care instanţa de apel, în virtutea efectului devolutiv al acestei
căi de atac şi a prevederilor art. 476 şi art. 479 NCPC, este ţinută să verifice ea însăşi legalitatea şi temeinicia
soluţiei pronunţate şi, dacă este cazul, să substituie propria motivare considerentelor incorecte ale primei instanţe
ori să completeze aceste considerente, chiar dacă această activitate presupune şi o judecată nouă, iar nu doar
una de control a raţionamentului primei instanţe.
De vreme ce chiar omisiunea pronunţării nu constituie motiv de apel a fortiori nemotivarea soluţiei unor
capete de cerere nu echivalează cu nejudecarea fondului, ci motivarea trebuie completată în apel, verificând
soluţia, în măsura în care a fost apelată. În acest sens, în practica judiciară s-a statuat: „contrar celor susţinute de
apelantă, hotărârea primei instanţei este motivată în fapt şi în drept, iar eventualele lacune ori
inadvertenţe ale motivării pot fi suplinite sau remediate prin motivarea instanţei de apel, aşa încât cauza nu poate
fi trimisă spre rejudecare la tribunal, aşa cum solicită apelanta, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile art. 297
C.pr.civ.23”
În situaţia în care prima instanţă a soluţionat în fond cauza, dar în baza unui probatoriu considerat
incomplet, această situaţie nu poate fi în niciun fel asimilată soluţionării procesului fără a intra în cercetarea
fondului, instanţa de apel fiind obligată să completeze ea însăşi probele administrate, potrivit art. 479 alin. (2)
NCPC.
De asemenea, nu se poate anula cu trimitere pentru lipsa de rol activ, chestiune care rezultă din caracterul
facultativ şi subsidiar al rolului activ al instanţei în materie probatorie – a se vedea şi dispoziţiile clarificatoare ale
art. 254 alin. (5) şi (6) NCPC.
În aceste situaţii, art. 480 alin. (3) teza a II-a prevede: „cu toate acestea, instanţa de apel va anula hotărârea
atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi
circumscripţie, în cazul în care părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin
întâmpinare; trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului”. Din acest text rezultă
că trimiterea spre rejudecare (teza a II-a) constituie o soluţie de excepţie faţă de evocarea fondului, care
constituie regula în ipotezele discutate (teza I). Această soluţie de excepţie se dispune numai dacă sunt
îndeplinite şi următoarele condiţii suplimentare:
a) cel puţin una dintre părţi a solicitat expres trimiterea cauzei spre rejudecare, prin cererea de apel ori prin
întâmpinare24
Această condiţie este logică şi, totodată, necesară, întrucât dacă ambele părţi consimt ca fondul cauzei să
fie soluţionat de instanţa de apel, din raţiuni care vizează celeritatea procesului şi reducerea costurilor, nu se mai
justifică rejudecarea cauzei de către prima instanţă, din considerentul că părţile ar fi lipsite de un grad de jurisdicţie.
Principiul dublului grad de jurisdicţie în fond este instituit în cele din urmă în interesul părţilor, care pot renunţa la
beneficiul celor două instanţe de fond, pentru soluţionarea rapidă a litigiului.
Soluţia Noului Cod de procedură civilă pune capăt unei situaţii frecvente în practică, în care părţile
23
C.A. Bucureşti, s a IV-a civ., dec. nr. 407/A/2010 apud G. Boroi, O. Spineanu-Matei, CPC adnotat, p. 531.
24
Această condiţie expresă se regăseşte şi în procedura civilă germană, fiind prevăzută de art. 538 alin. (2) ZPO. A se vedea
L. Zidaru, loc .cit., p. 206.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 169
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
formulau critici împotriva soluţiei primei instanţe şi solicitau pronunţarea unei soluţii diferite în apel, însă instanţa
de apel invoca din oficiu motive care determină trimiterea cauzei spre rejudecare (pentru „necercetarea fondului”)
şi dispunea o soluţie care nu a fost urmărită de părţi, fiind adesea potrivnică interesului acestora de a obţine o
hotărâre definitivă, într-un termen rezonabil.
În cazul în care partea care ar fi interesată să obţină trimiterea cauzei spre rejudecare nu solicită pronunţarea
acestei soluţii prin cererea de apel sau prin întâmpinare, cererea cu acest obiect formulată ulterior nu mai poate
fi luată în considerare, fiind tardivă [art. 185 alin. (1)25], caz în care instanţa de apel este obligată să evoce fondul.
Decăderea din dreptul de a cere trimiterea cauzei spre rejudecare trebuie luată în considerare din oficiu de instanţa
de apel, chiar dacă părţile nu o invocă, fiind instituită în interesul unei bune administrări a justiţiei.
Apreciez că ar fi fost de dorit ca partea care formulează cererea de trimitere spre rejudecare să argumenteze
de ce soluţia trimiterii spre rejudecare este preferabilă, chiar în condiţiile prelungirii duratei procesului, pentru a evita
formularea unor cereri pur dilatorii. Mai mult, ar fi fost de dorit ca şi în situaţia îndeplinirii tuturor condiţiilor prevăzute
de art. 480 alin. (3) teza a II-a, trimiterea spre rejudecare să fie o simplă facultate pentru instanţa de apel, care ar
trebui să poată opta motivat pentru evocarea fondului. O asemenea soluţie poate fi judicioasă în acele cazuri în
care soluţia trimiterii ar fi pur formală (spre exemplu, instanţa a admis o excepţie aflată în legătură cu fondul cauzei,
precum excepţia lipsei calităţii procesuale active într-o acţiune reală, iar la dosar se află toate dovezile necesare
soluţionării fondului) ori în care evocarea fondului este necesară pentru a preveni prelungirea excesivă a duratei
procesului în raport cu natura şi complexitatea cauzei, precum şi cu interesele legitime ale părţilor (de exemplu,
în cazul litigiilor de dreptul familiei ori de dreptul muncii).
b) soluţia trimiterii spre rejudecare nu a mai fost dispusă anterior în cursul procesului;
Condiţia enunţată rezultă limpede din partea finală a textului de lege: „trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă
o singură dată în cursul procesului26” . În prezenţa acestei formulări categorice şi în lipsa oricărei distincţii, se impune
concluzia că trimiterea spre rejudecare nu ar putea fi dispusă a doua oară nici dacă apare un motiv diferit care ar
justifica această soluţie. Spre exemplu, în cazul în care apelantul a lipsit de la judecata în fond, nefiind legal citat,
şi cauza se trimite spre rejudecare pentru acest motiv, o nouă trimitere spre rejudecare nu mai este posibilă, chiar
dacă prima instanţă, în mod greşit, a soluţionat cauza în temeiul unei excepţii procesuale, deşi trebuia să judece
în fond. Prin urmare, dacă trimiterea spre rejudecare a fost deja dispusă anterior în acelaşi proces, evocarea
fondului devine obligatorie, în toate cazurile.
Semnalez diferenţa textului Noului Cod faţă de art. 297 alin. (1) CPC 1865 (modificat prin Legea nr.
202/2010), unde cele două cazuri sunt enunţate separat şi apare de două ori sintagma „o singură dată”. În Noul
Cod de procedură civilă, este clar că rejudecarea poate fi dispusă o singură dată în cursul întregului proces,
indiferent de motive.
Cele două condiţii sunt cumulative, iar lipsa oricăreia dintre ele face ca soluţia trimiterii spre rejudecare să
devină inoperantă, şi să se revină la regula enunţată în art. 480 alin. (3) teza I, respectiv instanţa de apel va evoca
fondul şi va judeca procesul27 .
25
Potrivit acestui text de lege, „când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, afară
de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate”.
26
O formă intermediară a proiectului NCPC, supusă dezbaterii publice în anul 2008, dispunea că „trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată”. Din această
formulare nu rezulta suficient de clar că interdicţia unei noi trimiteri se referă la întreaga durată a procesului, fiind interzisă o nouă trimitere spre rejudecare, chiar pentru
alt motiv decât cel avut în vedere la adoptarea primei soluţii de acest gen. Consider că formularea propusă în forma finală a Codului elimină orice ambiguitate şi orice
posibilitate de interpretare a textului contra intenţiei manifeste a legiuitorului.
170 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
În cazul în care prima instanţă a admis greşit o excepţie procesuală iar instanţa de apel anulează sentinţa şi evocă
fondul, ea poate ulterior să pună în discuţie, ca motiv de ordine publică, altă excepţie procesuală absolută,
nefiind necesar ca „evocarea fondului” să constea neapărat în abordarea fondului raportului juridic litigios. Însă,
dacă admiterea acestei noi excepţii se vădeşte a fi greşită, instanţa de recurs va casa decizia li va trimite cauza
instanţei de apel pentru rejudecarea apelului, ori, după caz, va casa cu reţinere, după distincţiile prevăzute de art.
497 şi de art. 498 alin.(1) şi (2) NCPC.
De asemenea, dacă pricina fusese trimisă spre rejudecare o dată primei instanţe de către instanţa de apel,
iar prima instanţă a admis din nou, în mod eronat, o excepţie procesuală peremptorie, instanţa de apel va anula
sentinţa şi va evoca fondul, conform art. 480 alin. (3) NCPC.
Soluţia este raţională, întrucât, în caz contrar, părţile ar fi grav prejudiciate de erorile repetate ale primei
instanţe. Chiar dacă uneori trimiterea spre rejudecare este favorizată de un impuls „punitiv” ori „educativ” la adresa
primei instanţe, nu trebuie pierdut din vedere că cele cu adevărat sancţionate prin această soluţie sunt părţile.
Reglementările Noului Cod de procedură civilă, care impun, ca regulă, evocarea fondului, chiar când hotărârea
pronunţată de instanţa de apel ar fi definitivă, în sensul art. 634 NCPC, şi permit doar în condiţii restrictive
trimiterea cauzei spre rejudecare nu pot fi nesocotite, sub cuvânt că se asigură principiul dublului grad de jurisdicţie.
Acest principiu poate fi aplicat doar în măsura în care este consacrat de lege, iar nu împotriva acesteia. De
asemenea, Convenţia europeană a drepturilor omului nu impune existenţa dublului grad de jurisdicţie în materie
civilă. Prin urmare, nu ar fi posibilă înlăturarea prevederilor art. 480 NCPC pe temeiul art. 6 din Convenţie, întrucât
aceste prevederi legale nu numai că nu sunt contrare dreptului la un proces echitabil, ci dimpotrivă, îi dau
expresie într-o manieră adecvată.
Potrivit art. 480 alin. (3) teza a III-a, dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa de apel, ca şi
necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. „Judecătorii fondului” sunt fie
judecătorii apelului, dacă instanţa a anulat sentinţa şi a fixat termen pentru evocarea fondului, fie judecătorii primei
instanţe.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 171
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
Doar în acele cazuri în care s-ar invoca însăşi necompetenţa instanţei de apel (spre exemplu, se invocă
necompetenţa curţii de apel de a soluţiona un apel declarat împotriva hotărârii judecătoriei), acest incident ar
îmbrăca forma excepţiei de necompetenţă, întrucât aceasta priveşte însăşi regularitatea învestirii instanţei de apel,
nefiind un motiv de critică faţă de hotărârea primei instanţe.
29
Soluţia este corectă, întrucât este greu de justificat şi de admis ca încălcarea unor norme de competenţă de ordine privată (instituite preponderent în interesul părţilor)
să ducă la desfiinţarea hotărârilor pronunţate în două grade de jurisdicţie în fond, în asemenea cazuri fiind suficient ca instanţa de recurs să arate, în considerentele
deciziei sale, că normele de competenţă au fost încălcate. În acest sens, a se vedea L. Zidaru, Noua reglementare a recursului în Proiectul de lege privind Codul de
procedură civilă, Curierul Judiciar nr. 10/2009, Supliment, p. 24.
30
Bineînţeles, această concluzie este valabilă şi dacă se schimbă judecătorul care intră în compunerea completului de judecată, întrucât competenţa priveşte instanţa,
iar nu judecătorul. Faptul că, eventual, „noul” judecător consideră că trebuia invocată necompetenţa şi nu este de acord cu încheierea prin care instanţa şi-a constatat
propria competenţă nu poate prezenta nicio relevanţă, atât faţă de caracterul imperativ al limitei stabilite de art. 130 alin. (2) şi (3) NCPC, cât şi faţă de împrejurarea că,
în general, judecătorul este ţinut de încheierile interlocutorii (chiar pronunţate de alt coleg), asupra cărora nu mai poate reveni, nici măcar dacă le consideră nelegale
(conform şi art. 235 NCPC).
172 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
întrucât normele legale în discuţie sunt suficient de clare şi, pe de altă parte, se adresează în primul rând
profesioniştilor dreptului, o formulare atât de descriptivă nu era necesară.
Dacă excepţia de necompetenţă nu a fost invocată în aceste condiţii, atunci necompetenţa instanţei
sesizate se acoperă definitiv, iar instanţa sesizată devine competentă să soluţioneze cauza cu care a fost sesizată
(deşi nu este în general competentă să soluţioneze cauze de acelaşi fel), în temeiul art. 130 alin. (2) sau (3) NCPC.
Ca atare, apelul sau recursul declarat de orice parte pe motivul necompetenţei de ordine publică a primei instanţe
trebuie respins, ca nefondat, instanţa de control judiciar neavând nici posibilitatea de a invoca din oficiu această
necompetenţă31.
Când s-ar putea, totuşi, invoca necompetenţa de ordine publică în faţa instanţelor de apel sau recurs?
În condiţiile în care una dintre părţi a ridicat excepţia necompetenţei materiale ori teritoriale exclusive, iar
prima instanţă a respins-o ori a omis să se pronunţe asupra ei, această critică poate fi reiterată de către apelant,
prin motivele de apel. Dacă incidentul referitor la competenţa primei instanţe a fost ridicat şi în faţa instanţei de apel,
iar aceasta a respins excepţia ori a omis să se pronunţe asupra ei, atunci (şi numai atunci) necompetenţa de
ordine publică poate fi invocată pe calea recursului.
Aşadar, necompetenţa de ordine publică a primei instanţe nu poate fi invocată direct în recurs şi nici de
către instanţa de recurs din oficiu, ci numai în măsura în care excepţia a fost ridicată anterior, în condiţiile prevăzute
de lege, atât în faţa primei instanţe, cât şi a instanţei de apel, concluzie care rezultă din art. 130 alin. (2) şi art. 488
alin. (2) NCPC (desigur, sub rezerva ipotezelor, puţine la număr în Noul Cod, în care apelul nu este suprimat de
lege, hotărârea primei instanţe fiind supusă numai recursului). Totodată, art. 489 alin. (3) prevede că motivele de
casare care sunt de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu, fie în procedura de filtrare, fie în şedinţă publică,
dacă legea nu prevede altfel; or, în această materie, legea prevede altfel, în sensul că invocarea din oficiu a
cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 este condiţionată de invocarea prealabilă a excepţiei, de către
părţi sau de instanţele de fond din oficiu, în condiţiile anterior expuse.
Dispoziţiile referitoare la soluţiile care pot fi pronunţate de instanţa de apel, respectiv recurs, în caz de
necompetenţă32, sunt în sensul celor susţinute aici, întrucât soluţia dată căii de atac este o chestiune subsecventă
problemei de a şti dacă necompetenţa poate fi analizată de instanţa de control judiciar. Cu alte cuvinte, instanţa de apel
sau recurs trebuie întâi să verifice dacă este în drept să examineze, în acest stadiu al procedurii, dacă prima instanţă a
fost sau nu competentă, scop în care trebuie să examineze dacă au fost sau nu respectate condiţiile prevăzute de art.
31
„Actualmente, art. 1591 alin. (2), introdus prin Legea nr. 202/2010, prevede că necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică poate fi invocată de părţi sau de
judecător la prima zi de înfăţişare, în faţa primei instanţe. Prin urmare, dacă nu s-a procedat astfel, nu mai poate fi invocată direct în apel sau recurs.” – a se vedea G. Boroi,
O. Spineanu-Matei, CPC adnotat, p. 310; „În ceea ce priveşte invocarea necompetenţei prin intermediul căilor de atac, necompetenţa materială şi cea teritorială exclusivă
nu mai pot fi invocate direct în calea de atac, putând constitui motiv de apel sau de recurs doar în măsura în care au fost invocate in limine litis în faţa primei instanţe, iar
instanţa fie a respins excepţia, caz în care calea de atac priveşte şi încheierea de respingere a excepţiei, potrivit art. 158 alin. (2) C.pr.civ., fie nu s-a pronunţat asupra ei.”
– a se vedea: D. Atasiei, H. Ţiţ, Mica reformă în justiţie: Legea nr. 202/2010 comentată, ed. a II-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 68; L. Zidaru, Observaţii cu privire
la condiţiile de invocare a excepţiei de necompetenţă în Proiectul Noului Cod de procedură civilă, în R.R.D.P. nr. 1/2010, pp. 266 – 269.
În sens contrar, a se vedea I. Deleanu, Tratat de procedură civilă. Din perspectiva noului Cod de procedură civilă, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2011, vol. I, p. 484, 485,
unde se susţine (am spune, paradoxal) că instanţa ar fi în drept să invoce necompetenţa în orice stare a pricinii, chiar şi direct în căile de atac; autorul recunoaşte contradicţia
pe care o implică propria sa interpretare, potrivit căreia părţile nu pot invoca necompetenţa decât la primul termen în faţa primei instanţe, în vreme ce instanţa ar fi în drept
să facă acest lucru în tot cursul procesului; în loc de a trage concluzia impusă din formularea univocă a textelor, se arată că interpretarea corectă ar fi de natură să arunce
normele de competenţă de ordine publică în „coşul” normelor de ordine privată.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 173
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
130 alin. (2) sau (3)33. Dacă răspunsul este afirmativ, atunci instanţa de control judiciar verifică „pe fond” competenţa
primei instanţe; în cazul în care ajunge la concluzia că prima instanţă a fost competentă, va respinge calea de atac,
ca nefondată; dacă, dimpotrivă, constată că prima instanţă nu a fost competentă, va proceda conform legii, în
sensul anulării sau, după caz, al casării hotărârii anterioare şi al sesizării jurisdicţiei competente.
În concluzie, toate dispoziţiile legale referitoare la condiţiile de invocare a excepţiei de necompetenţă, la
condiţiile în care poate fi formulată calea de atac şi la soluţiile care pot fi pronunţate de instanţele de control
judiciar trebuie interpretate într-o manieră sistematică şi coerentă, în aşa fel încât fiecăruia dintre aceste texte să
i se recunoască domeniul de aplicare stabilit de legiuitor.
Desigur, instanţa de apel sau recurs şi-ar putea invoca din oficiu, la primul termen de judecată, propria sa
necompetenţă, după cum şi părţile ar putea invoca excepţia corespunzătoare34; în acest caz însă, admiterea
excepţiei va avea ca efect declinarea competenţei de soluţionare a apelului, respectiv recursului, şi sesizarea
instanţei de control judiciar competente (iar nu desfiinţarea primei hotărâri), care va soluţiona pe fond calea de atac
respectivă (chiar dacă nici prima instanţă nu era competentă, dar necompetenţa s-a acoperit, nefiind invocată
potrivit art. 130).
32
Potrivit art. 480 alin. (4) NCPC, dacă instanţa de apel stabileşte că prima instanţă s-a declarat competentă, iar necompetenţa a fost invocată în condiţiile legii, va anula
hotărârea atacată şi va trimite cauza spre judecare instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent. Textul, modificat prin Legea nr. 76/2012, este
limpede, în sensul că excepţia de necompetenţă nu poate fi ridicată pentru prima oară în instanţa de apel, în cazurile prevăzute de art. 130 alin. (2) şi (3) NCPC.
De asemenea, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 3 NCPC, se poate cere casarea hotărârii recurate „când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a
altei instanţe, invocată în condiţiile legii”. Modificarea textului, prin adăugarea condiţiei „invocată în condiţiile legii”, se impunea, ca urmare a redactării identice date prin Legea
nr. 202/2010 motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 CPC 1865. Ca atare, omisiunea acestei precizări finale din textul Noului Cod ar fi putut da naştere unor
interpretări greşite.
33
Această interpretare se impune şi în lumina art. 132 alin. (2), potrivit căruia „dacă instanţa se declară competentă, va trece la judecarea pricinii. Încheierea poate fi
atacată numai odată cu hotărârea pronunţată în cauză”. Prin urmare, exercitarea căii de atac cu privire la competenţă este posibilă dacă necompetenţa a fost invocată în
termen, iar instanţa s-a declarat explicit competentă şi a respins excepţia necompetenţei; de asemenea, în cazul în care instanţa ar omite să se pronunţe asupra excepţiei
invocate în termen.
Opinia contrară (I. Deleanu, Tratat 2011, p. 622, nota 2; I. Deleanu, Consideraţii cu privire la excepţiile procesuale în contextul prevederilor proiectului Noului Cod de
procedură civilă, în R.R.D.P. nr. 4/2009, p. 55, nota 116; p. 57, inclusiv nota 122), exprimată, e drept, înainte de clarificările aduse în această materie prin Legea nr. 76/2012,
nu putea fi primită nici în raport de forma iniţială a Noului Cod, întrucât ar fi un nonsens să se limiteze în timp posibilitatea primei instanţe de a invoca din oficiu
necompetenţa sa materială (ori teritorială exclusivă), iar în acelaşi timp, să existe, totuşi, posibilitatea invocării necompetenţei de ordine publică
a primei instanţe direct în apel sau recurs, chiar din oficiu. În acest fel, judecătorul de la prima instanţă care sesizează ulterior că este necompetent să soluţioneze cauza
ar fi obligat să administreze probe şi să se pronunţe asupra fondului, ştiind că hotărârea sa va fi ulterior desfiinţată de către instanţa de control judiciar – şi aceasta
indiferent de temeinicia soluţiei pronunţate.
Ca urmare, dacă s-ar admite posibilitatea instanţei de control judiciar de a invoca din oficiu necompetenţa de ordine publică a primei instanţe ar însemna că aceasta din
urmă este, de fapt, obligată să invoce excepţia de necompetenţă în orice stare a pricinii – orice altă soluţie „mixtă” fiind o vădită incongruenţă – ceea ce, în prezenţa unui
text precum art. 130 NCPC, nu se poate susţine, fără ca dispoziţia legală respectivă să fie făţiş eludată. În acest sens, precizăm că una este dezacordul faţă de soluţia
adoptată de legiuitor, care poate avea părţile sale bune şi mai puţin bune, alta, însă, este de a adopta o interpretare contrară legii, în scopul de a o goli de conţinut.
34
Iar nu necompetenţa primei instanţe (nici măcar indirect: de exemplu, curtea de apel este competentă să soluţioneze apelurile împotriva hotărârilor tribunalului şi nu
s-ar putea declara necompetentă pe motiv că pricina trebuia judecată în primă instanţă de judecătorie; secţia civilă nu se poate considera necompetentă, dacă pricina a
fost judecată în primă instanţă tot de secţia civilă, chiar dacă, după materie, competentă ar fi fost secţia de litigii de muncă, întrucât necompetenţa după natura cauzei s-a
acoperit). Ipoteza ar putea prezenta importanţă practică în măsura în care legiuitorul ar institui competenţe diferite pentru soluţionarea apelului sau recursului, dând, spre
exemplu, unele apeluri în competenţa tribunalelor, iar altele în competenţa curţilor de apel. Noul Cod de procedură civilă conţine o dispoziţie de principiu [art. 483 alin. (3)]
prin care dă recursul în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, însă în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic
superioară [art. 483 alin. (4)].
174 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
Chiar dacă excepţia de necompetenţă invocată în termen a fost pe nedrept respinsă de prima instanţă, consider
că dacă apelantul nu invocă necompetenţa ca motiv de apel, instanţa de apel nu ar putea lua în considerare
necompetenţa din oficiu, ca motiv de ordine publică, aceasta acoperindu-se ca urmare a omisiunii apelantului de a-şi
reitera critica în calea de atac (este posibil ca apelantul să fie nemulţumit de soluţia asupra fondului şi să declare
apel, fără a mai considera util să invoce necompetenţa primei instanţe, pentru a nu se ajunge la anularea hotărârii
şi la reluarea întregului ciclu procesual)35.
Mai dificilă este situaţia în care soluţionarea cauzei de către un „complet necompetent” atrage şi o alcătuire
diferită a completului de judecată . În acest caz, s-ar putea susţine că va interveni anularea, respectiv casarea
hotărârii pentru greşita compunere a completului de judecată36, invocarea acestei neregularităţi nefiind limitată în
timp, ca în cazul necompetenţei.
Apreciez corectă acea opinie potrivit căreia, în cazul în care, urmare a greşitei calificări a naturii juridice a
litigiului, acesta este soluţionat de un complet necompetent – şi, totodată, inadecvat compus, în raport de
„adevărata natură” a litigiului – greşita alcătuire a completului se află în strânsă legătură cu necompetenţa, neputând
fi privită în mod separat. Aşa fiind, de vreme ce prin neinvocarea excepţiei de necompetenţă, completul respectiv
devine competent să soluţioneze cauza, nu se mai poate vorbi despre o „nelegală compunere”, care să conducă
la soluţia anulării, respectiv a casării hotărârii37.
Potrivit art. 480 alin. (5) NCPC, în cazul în care instanţa de apel constată că ea are competenţa să judece
în primă instanţă, va anula hotărârea atacată şi va judeca în fond, pronunţând o hotărâre susceptibilă, după caz,
de apel sau recurs. În acest caz, se anulează sentinţa şi se trimite cauza la registratură pentru repartizare ale
atorie la un complet de primă instanţă (între secţii ori, după caz, între complete, în funcţie de structura
organizatorică a tribunalului sau a curţii de apel).
35
În acest din urmă caz, ca şi atunci când necompetenţa materială ori teritorială exclusivă este invocată de intimat, prin întâmpinare, instanţa de apel trebuie să aibă în vedere
dispoziţiile art. 481 NCPC, care interzic agravarea situaţiei apelantului în propria cale de atac, cu excepţia cazului în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile
anume prevăzute de lege. Anularea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în considerarea necompetenţei care nu a fost invocată de apelant, ci de instanţă
din oficiu, ori de către partea adversă, poate fi privită ca o agravare a situaţiei apelantului în propria cale de atac, chiar dacă acesta căzuse în pretenţii la prima instanţă, în
considerarea prelungirii duratei procesului, ca urmare a reluării ciclului procesual.
36
Practic, această problemă se ridică în cazul conflictelor de muncă, soluţionate de un complet alcătuit dintr-un judecător şi doi asistenţi judiciari. Dacă, bunăoară, un
proces civil ori de contencios administrativ este dedus soluţionării secţiei ori completului specializat în materia conflictelor de muncă ori invers, un litigiu de muncă este dedus
soluţionării instanţei civile ori de contencios administrativ, pe lângă necompetenţă (care se acoperă, dacă nu este invocată în termenul legal) se poate constata şi greşita
alcătuire a completului de judecată.
37
Într-o altă opinie, greşita compunere a completului de judecată atrage anularea, respectiv casarea hotărârii, cu trimiterea cauzei spre rejudecare. Această soluţie nu poate
fi primită, în primul rând pentru că greşita alcătuire a completului de judecată nu are nimic de-a face cu nesoluţionarea fondului cauzei. Textele incidente într-o atare situaţie
ar fi art. 480 alin. (6), în cazul apelului, respectiv art. 497 şi art. 498 alin. (1), în cazul recursului.
În fine, în ultima opinie, într-o asemenea situaţie intervine casarea hotărârii primei instanţe, însă cu reţinere, şi trimiterea cauzei secţiei ori completului competent (în raport
de adevărata natură a litigiului) pentru rejudecarea cauzei în fond după casare. În acest sens, a se vedea C.A. Piteşti, s.civ., dec. nr. 1365/6.09.2011, cu comentariu
aprobativ de A. Tabacu, în RRDJ nr. 3/2012, pp. 23 – 30.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 175
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
în faţa primei instanţe şi hotărârea atacată, va reţine procesul spre judecare, pronunţând o hotărâre susceptibilă
de recurs, dacă este cazul.
Prin urmare, cu excepţia situaţiilor reglementate de art. 480 alin. (3) – (5), orice altă neregularitate a
procedurii desfăşurate în faţa primei instanţe şi a hotărârii pronunţate atrage anularea procedurii urmate şi a
hotărârii apelate, precum şi judecarea procesului de către instanţa de apel38. Pot constitui astfel de neregularităţi,
spre exemplu, nerespectarea principiilor contradictorialităţii şi dreptului la apărare, nerespectarea dispoziţiilor
referitoare la încuviinţarea şi administrarea probelor ori la nulitatea actelor de procedură, lipsa încheierii de
dezbateri, lipsa minutei etc.
Prin decizia intermediară de anulare ar trebui indicate actele de procedură afectate de neregularitate şi
actul de la care se reia judecata.
Mai trebuie semnalat că, potrivit art. 8 alin. (6) din Legea nr. 85/2006, astfel cum acest text a fost modificat
prin Legea nr. 76/2012, curtea de apel învestită cu soluţionarea apelului declarat împotriva hotărârii judecătorului
sindic prin care s-a respins cererea de deschidere a procedurii insolvenţei, admiţând apelul, va anula hotărârea şi
va trimite cauza judecătorului sindic pentru deschiderea procedurii insolvenţei.” Prin această soluţie se derogă
nejustificat de la regula evocării fondului de către instanţa de apel şi se provoacă serioase neajunsuri practice,
prin întârzierea deschiderii procedurii insolvenţei39.
38
„Potrivit art. 297 alin. (2) teza ultimă C.pr.civ., întrucât prima instanţă a judecat în fond şi s-a constatat un motiv de nulitate a hotărârii pronunţate, respectiv neîntocmirea
minutei după deliberare, conform art. 258 C.pr.civ., instanţa de apel urmează a anula hotărârea pronunţată în primă instanţă şi a reţine cauza spre rejudecare, prin
asimilare cu situaţia descrisă în alin. (1) al aceluiaşi art. 297 C.pr.civ., respectiv evocarea fondului cauzei, şi nu va trimite cauza spre rejudecare” – C.A. Bucureşti, s.
a IV-a civ., dec. nr. 539/2003, apud G. Boroi, O. Spineanu-Matei, CPC adnotat, p. 530.
Într-o altă decizie interesantă pentru corelarea diferitelor cazuri de anulare a sentinţei, s-a statuat că „dacă în ipoteza soluţionării în fond a cauzei de către o instanţă
necompetentă, instanţa de apel, constatând propria sa competenţă, după anularea hotărârii, soluţionează ea fondul cauzei, atunci când soluţia a fost pronunţată de o
instanţă competentă, fără respectarea altor norme procedurale decât cele referitoare la competenţă, instanţa de apel rejudecă fondul cauzei. În această din urmă situaţie,
compunerea instanţei este identică cu cea din apel, respectiv 2 judecători, soluţia pronunţată fiind, conform art. 255 alin. (1) C.pr.civ., „decizie”, şi nu sentinţă, cum greşit
a denumit-o instanţa de apel.” – C.A. Constanţa, s.civ., dec. nr. 501/C/2004, apud G. Boroi, O. Spineanu-Matei, CPC adnotat, p. 533.
39
Prin decizia nr. 5/2011, Cas., completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii (decizia a fost publicată în M.Of. nr. 350/19.05.2011 şi este disponibilă pe
www.scj.ro) a decis că „ În aplicarea dispoziţiilor art. 11 alin. (1) şi art. 12 din Legea nr. 85/2006 coroborate cu dispoziţiile art. 312 alin. (2)-(4) din Codul de procedură civilă,
curtea de apel, învestită cu soluţionarea recursului [calea de atac prevăzută de lege în acel moment – n.n., L.Z.] declarat împotriva hotărârii judecătorului sindic prin care s-a respins
cererea de deschidere a procedurii insolvenţei, admiţând recursul, va casa hotărârea şi va trimite cauza judecătorului sindic pentru deschiderea procedurii insolvenţei.” În
motivare, s-a reţinut, între altele, că „Atribuţiile pe care legea le prevede pentru fiecare dintre participanţii la procedura insolvenţei sunt de competenţă exclusivă, ele
neputând fi îndeplinite de un alt participant la procedură. Totodată, principalele atribuţii ale judecătorului sindic sunt reglementate de art. 11 din lege, iar prima dintre
acestea este prevăzută la lit. a): «pronunţarea motivată a hotărârii de deschidere a procedurii şi, după caz, de intrare în faliment atât prin procedura generală, cât şi
prin procedura simplificată». În acest context, este exclusă posibilitatea ca prin decizia de casare instanţa de recurs să pronunţe deschiderea procedurii şi să trimită
cauza judecătorului sindic pentru dispunerea celorlalte măsuri pe care le impune această fază distinctă a procedurii.”
Ne putem întreba, retoric, dacă instanţa de apel nu ar putea niciodată schimba soluţia primei instanţe, pe considerentul că aceasta este exclusiv competentă să soluţioneze
pricina. Soluţia Casaţiei rămâne, aşadar, discutabilă. În mod neinspirat, ea a fost însă introdusă în cuprinsul art. 8 alin. (6) din Legea nr. 85/2006 privind procedura
insolvenţei prin art. 59 pct. 2 din Legea nr. 76/2012.
176 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
4. Concluzii
Reglementarea apelului în Noul Cod de procedură civilă conţine unele îmbunătăţiri semnificative faţă de
Codul în vigoare. Dacă ne referim la efectele apelului şi la judecata în apel, cele mai mari noutăţi privesc soluţiile
care pot fi pronunţate de instanţa de apel. Efectul reglementării propuse ar trebui să fie o soluţionare mai eficientă
şi mai rapidă a cauzelor, fără ca părţile să fie private de accesul la două instanţe succesive, cu vocaţia plenitudinii
de jurisdicţie, în fapt şi în drept. Totodată, este evidentă creşterea responsabilităţii judecătorilor din apel, care
trebuie să aplice în spiritul şi litera ei această reglementare nuanţată, pronunţând adesea hotărâri definitive,
nesusceptibile de recurs.
Pentru observaţii critice pe deplin justificate cu privire la această soluţie, a se vedea A.A. Irinel, Posibilitatea instanţei de recurs de a dispune deschiderea procedurii de
insolvenţă. Punct de vedere asupra deciziei nr. 5/2011 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în materia recursului în interesul legii, în RRDJ nr. 3/2012,
pp. 262 – 266 („În final, reiterăm ideea conform căreia trimiterea la normele de competenţă reglementate de art. 11 din Legea nr. 85/2006, Legea insolvenţei, este
nerelevantă deoarece atribuirea acestei competenţe nu exclude posibilitatea instanţei de recurs de a modifica sentinţa recurată dacă starea de fapt şi normele incidente
impun aceasta” – ibidem, p. 266). „S-a argumentat că instanţa de recurs nu se poate substitui judecătorului-sindic, fiecare participant la procedură având competenţe
exclusive. Considerăm că instanţa de control judiciar are cel puţin aceleaşi competenţe ca şi judecătorul sindic (…). A considera că instanţa de recurs are mai puţine
competenţe decât judecătorul-sindic înseamnă a nega rolul de control efectiv al instanţei de recurs.” În acest sens, a se vedea N. Ţăndăreanu, Punct de vedere (I) cu
privire la studiul citat al d-lui judecător A.A. Irinel, în RRDJ nr. 3/2012, pp. 266 – 268. În sens contrar, a se vedea A. Tabacu, G. Chiorniţă, Punct de vedere (II) cu privire
la studiul citat al d-lui judecător A.A. Irinel, în RRDJ nr. 3/2012, pp. 268 – 271.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 177
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
Recursul. Procedura recursului. Particularităţile procedurii recursului care intră
în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie*
2. Obiectul recursului
Obiectul recursului îl reprezintă hotărârile care pot fi atacate prin intermediul acestei căi extraordinare de atac.
* Trimiterile din cuprinsul materialului la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului republicată în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012.
178 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
Astfel, potrivit art. 483 alin. (1) NCPC, „Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum
şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului”. Este vorba, deci, despre hotărâri pe
care în viitorul Cod le vom numi executorii, cele care astăzi ar fi echivalentul hotărârilor definitive, în general,
hotărâri date de instanţele de apel sau cele date fără drept de apel. Este vorba despre toate aceste hotărâri în
măsura în care legea nu exceptează în mod expres anumite hotărâri care sunt definitive, adică nerecurabile,
potrivit Noului cod.
Alineatul (2) al aceluiaşi articol instituie însă o serie de restricţii foarte importante. Dacă se are în vedere
reglementarea de astăzi, se poate observa că ponderea excepţiilor este importantă la hotărârile susceptibile de
apel, adică sunt foarte multe care nu pot fi atacate cu apel, ceea ce nu este firesc; apelul fiind calea ordinară de
atac, trebuie să se poată exercita ca regulă. În noua reglementare, însă, excepţiile sunt multe în legătură cu
hotărârile care nu sunt supuse recursului. Este vorba despre hotărârile prevăzute de art. 94 pct. 1 lit. a)-i), adică
de aproape toate hotărârile pronunţate de judecătorie. Sunt foarte multe; de exemplu, doar cele de la lit. a):
„ cererile date de Codul civil în competenţa instanţei de tutelă şi de familie, în afară de cazurile în care prin lege
se prevede în mod expres altfel”, aşadar toate hotărârile date în materie de filiaţie, de căsătorie, de tutelă nu vor
putea fi niciodată controlate pe calea recursului, sau cele de la lit. i): „cererile de împărţeală judiciară, indiferent
de valoare”; aşadar, deoarece legea nu face distincţie, aici intră şi cererile privind împărţeala în materie
succesorală. Prin urmare, vor fi categorii mari de pricini pentru care nu se va putea exercita calea recursului. În
realitate însă, rezultă din formulare că nu sunt supuse recursului nici cele prevăzute la lit. j): „orice alte cereri
evaluabile în bani în valoare de până la 200 000 de lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau
neprofesionişti (…)” pentru că art. 483 alin. (2) exceptează „cererile evaluabile în bani în valoare de până la
500 000 de lei inclusiv”. Aşadar, hotărârile pronunţate de judecătorie nu sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs,
ci numai cu apel, şi în aceeaşi situaţie se află cauzele judecate în primă instanţă de tribunal, al căror obiect are o
valoare între 200 001 lei şi 500 000 de lei.
Nu sunt susceptibile de recurs nici hotărârile prevăzute de art. 94 pct. 2, unde se spune în mod expres că sunt
hotărâri date în primă şi ultimă instanţă, adică cele pe care le judecă şi astăzi judecătoriile în mod definitiv, cu valoare de
până la 2 000 de lei (dispoziţie introdusă prin Legea nr. 202/2010, a micii reforme). Trebuie însă observat că acest text,
care nu se regăsea în forma iniţială a codului, a fost abrogat prin O.U.G. nr. 4/2013. Această soluţie s-a impus întrucât
textele corespunzătoare introduse în Codul de procedură civilă anterior prin Legea nr. 202/2010 au fost declarate
neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 967/20.11.20121.
Nu sunt, de asemenea, susceptibile de recurs hotărârile privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele
de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin
erori judiciare, indiferent că aceste erori s-au produs în procese penale sau civile, ori de contencios administrativ şi
fiscal.
Alineatul (2) teza a II-a prevede că „nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile
în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului”. A fost nevoie să se menţioneze
această categorie în mod expres, deoarece unele instanţe, chiar sub imperiul actualei reglementări, atunci când
se prevedea această soluţie făceau următorul raţionament: se prevede că nu sunt supuse apelului hotărârile de
primă instanţă, dar hotărârea dată în apel este supusă recursului sau nu? Pentru a nu exista niciun dubiu, s-a
specificat că atunci când legea prevede că hotărârea este supusă numai apelului, nu se poate exercita calea de
179
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
atac a recursului. S-a consi-derat că este mai potrivit să se dea părţii calea de atac a apelului, care este o cale
devolutivă, adică provoacă o nouă judecată asupra fondului, şi să se suprime recursul în cazurile în care se socoteşte
că este suficientă o singură cale de reformare. Nici Constituţia nu prevede ca recursul sau apelul să fie de ordin
constituţional şi nici Convenţia europeană a drepturilor omului nu consacră în mod expres în materie civilă dublul grad
de jurisdicţie. Astfel, legiuitorul poate să deroge şi să suprime fie apelul, fie recursul, fie uneori, cum o face în
privinţa cererilor de plată a sumei de până la 2 000 de lei inclusiv, şi apelul, şi recursul.
În legătură cu obiectul recursului mai există două probleme: ce parte din hotărâre poate fi atacată cu recurs
(problemă lămurită în mod expres de Noul cod) – numai dispozitivul în principiu, dar art. 461 alin. (2) arată, totuşi,
şi ipotezele în care s-ar putea ataca numai considerentele, şi cum procedează instanţa atunci când sunt atacate
doar conside-rentele, pentru a nu exista dezavantajele care există de lege lata în pronunţarea soluţiei (de
exemplu, prin admiterea căii de atac declarate împotriva considerentelor este evitată soluţia anterioară, în care deşi
recurentul criticase în mod justificat considerentele hotărârii recurate, calea de atac era respinsă, ceea ce putea
atrage obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată).
Articolul 483 nu spune nimic în privinţa încheierilor, dar şi acestea sunt, practic, hotărâri, deci şi ele pot fi
atacate cu recurs, în aceleaşi condiţii ca la apel, adică încheierile premergătoare nu pot fi atacate, de regulă, decât
odată cu hotărârea asupra fondului, dacă legea nu prevede altfel.
Există excepţii în ambele sensuri: de pildă, la recuzare sau abţinere, dacă s-au admis, nu se poate iniţia nicio cale
de atac, iar alteori se poate face doar recurs, ca de pildă în materie de suspendare. De lege lata (art. 2441) se prevede
calea de atac a recursului. În Noul cod de procedură civilă, art. 414 prevede că: „Asupra suspendării judecării
procesului instanţa se va pronunţa prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat, la instanţa
ierarhic superioară. Când suspendarea a fost dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, hotărârea este definitivă”.
Aceasta este ultima formă a textului, deoarece în varianta iniţială, împotriva hotărârii date de Secţii se putea face
recurs la Completul de 5 judecători. În Parlament s-a suprimat acest drept, la propunerea Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie.
Instanţa va pronunţa o încheiere şi în cazul admiterii şi în cazul respingerii cererii de suspendare. Această
problemă a fost pusă în dezbatere, în contextul publicării recente a unei decizii a Secţiei de contencios
administrativ din 2011 – practică existentă şi la alte instanţe – prin care s-a decis că, potrivit art. 2441 din vechiul
Cod (art. 414 NCPC), nu pot fi atacate cu recurs încheierile prin care s-a dispus suspendarea, deoarece alin. (2)
prevede că „Recursul se poate declara cât timp durează suspendarea cursului judecării procesului, atât împotriva
încheierii prin care s-a dispus suspendarea, cât şi împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea cererii de
repunere pe rol a procesului”.
O altă interpretare, care considerăm noi că se impune, ar fi: din alin. (1) rezultă că încheierea prin care se decide
asupra suspendării este supusă separat recursului, iar în alin. (2) se introduce o derogare numai pentru termenul
de recurs în cazul în care s-a admis suspendarea. Dacă s-a respins cererea de suspendare, încheierea este
supusă recursului în termenul de drept comun. Instanţa supremă este de părere că această încheiere este una
premergătoare şi poate fi atacată numai odată cu fondul. Or, această soluţie contrazice prevederea expresă că se
poate ataca cu recurs în mod separat.
1
Publicată în M.Of. nr. 853/18.12.2012.
180 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
Există şi alte încheieri, nu numai premergătoare, care soluţionează anumite incidente, pentru care legea
prevede dacă sunt supuse apelului sau, după caz, recursului, în mod separat.
3. Subiectele recursului
Există o normă în capitolul privind dispoziţiile generale referitoare la căile de atac, care arată cine poate să
iniţieze calea de atac, valabilă, în principiu, şi în cazul recursului:
– în principal, părţile, mai exact partea care justifică un interes. Trebuie menţionată rezerva că
intervenientul accesoriu nu poate iniţia calea de atac decât dacă partea în favoarea căreia intervine exercită calea
de atac, textul din Noul Cod fiind mult mai clar în această privinţă;
– procurorul, în condiţii mai restrictive decât în actuala reglementare, deoarece Noul Cod de procedură
civilă prevede pentru Ministerul Public posibilitatea de a exercita căile de atac, potrivit art. 92 alin. (4): „Procurorul
poate să exercite căile de atac împotriva hotărârilor pronunţate în cazurile prevăzute la alin. (1) [deci atunci când
poate porni acţiunea civilă], chiar dacă nu a pornit acţiunea civilă, precum şi atunci când a participat la judecată,
în condiţiile legii”. În prezent, art. 45 nu prevede nicio restricţie, deci procurorul poate să exercite oricând calea de
atac;
– în mod excepţional, persoane care nu au luat parte la judecată, dacă legea îngăduie în mod expres; de
pildă, creditorii, pe calea acţiunii oblice, sau dacă există un text de lege care să le permită; de lege lata, un astfel
de text există în cadrul procedurii necontencioase; în Noul Cod procedură civilă acest text s-a modificat,
deschizându-se calea apelului în locul recursului.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 181
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
Noutatea mare – contestată în Parlament, dar care a rămas – este că recursul nu-l mai poate face direct
partea. În comisie au existat multe dezbateri pe această problemă şi s-a decis să se recurgă la această soluţie în
speranţa că nu se vor mai face recursuri care să fie dilatorii, introduse doar cu scopul de a tergiversa, de a
prelungi judecata. Asupra acestui fapt se atrage atenţia încă din titlul preliminar, în art. 13 alin. (2) teza a II-a: „În
recurs, cererile şi concluziile părţilor nu pot fi formulate şi susţinute decât prin avocat sau, după caz, consilier
juridic, cu excepţia situaţiei în care partea sau mandatarul acesteia, soţ ori rudă până la gradul al doilea inclusiv,
este licenţiată în drept”. Acest aspect trebuie corelat cu dispoziţiile privind ajutorul public judiciar, pentru ca
persoanele care nu au mijloace financiare să nu fie împiedicate să exercite calea de atac a recursului.
În ceea ce priveşte cererea de recurs, care trebuie redactată, ca regulă, de avocat sau de consilierul juridic,
nu sunt noutăţi foarte mari faţă de reglementarea actuală: se solicită să cuprindă elementele de identificare a
părţilor, hotărârea care se atacă trebuie individualizată, motivele de nelegalitate (încă de aici se subliniază faptul
că este vorba doar despre controlul legalităţii), semnătura părţii sau a mandatarului. Noutatea constă în faptul că
la cerere trebuie ataşată dovada plăţii taxei judiciare de timbru şi că această menţiune, ca şi cele de la lit. a), c) şi
e) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii. Aşadar, s-a menţinut o sancţiune care este prezentă şi în Codul
anterior, dar care parţial a fost declarată neconstituţională, sub motivul că cerinţele referitoare la nume şi la
domiciliu sunt de un formalism excesiv, iar sancţiunea nulităţii, în acest caz, ar fi mult prea gravă. Curtea
Constituţională nu a sesizat însă că nulitatea expresă nu are consecinţe decât asupra probei vătămării, în
înţelesul că vătămarea se prezumă. În rest, dacă lipsesc sau nu sunt îndeplinite cerinţele, trebuie să intervină tot
nulitatea, care este virtuală, doar că intervine în condiţii mai grele, fiindcă trebuie dovedit atât faptul că s-a produs
o vătămare, cât şi faptul că această vătămare nu se poate înlătura decât prin anularea actului.
În legătură cu cererea de recurs, se precizează că îşi găsesc aplicare unele dispoziţii de la judecata în
primă instanţă, respectiv: art. 82 alin. (1), care are în vedere dovada calităţii de reprezentant (a rămas soluţia din
art. 161 al Codului anterior, şi anume că nu se anulează imediat cererea, ci se acordă un termen, şi numai dacă
în termen nu se acoperă lipsa, atunci se anulează cererea), art. 83 alin. (3), care are în vedere faptul că recursul
poate fi exercitat doar de avocat sau consilier ori rudele până la gradul al doilea, licenţiate în drept, şi art. 87 alin.
(2), care se regăseşte şi în reglementarea actuală, în sensul că „avocatul care a reprezentat sau asistat partea la
judecarea procesului poate face, chiar fără mandat, orice acte pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen şi
care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp şi poate, de asemenea, să introducă orice cale de atac împotriva
hotărârii pronunţate. În aceste cazuri, toate actele de procedură se vor îndeplini numai faţă de parte. Susţinerea
căii de atac se poate face numai în temeiul unei noi împuterniciri”.
Referitor la cuprinsul cererii, s-a păstrat soluţia din Codul anterior, şi anume că motivarea recursului se poate face
prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat. S-ar părea, la prima vedere, că este o opţiune a părţii, dar, în
realitate, ea este impusă de termenul de recurs. Dacă termenul de recurs curge de la comunicarea hotărârii, atunci
aceasta se cunoaşte de la început şi sunt decelabile şi nemulţumirile, astfel încât acestea se pot deja formula, deoarece
criticile se formulează în raport cu considerentele hotărârii atacate. Dacă, însă, termenul de recurs curge de la
pronunţare, în ipoteza în care există nemulţumiri, calea de atac poate fi exercitată, dar nu poate fi motivată
deocamdată, deoarece nu este cunoscut raţionamentul judecătorului care a dat hotărârea. În acest caz, ca şi la apel,
sunt două termene: unul pentru exercitarea recursului, care curge de la pronunţare, se comunică hotărârea, şi, apoi,
alt termen de aceeaşi durată, dar care curge de la comunicare, în care se va face motivarea recursului. Aşadar, pentru
182 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
această ipoteză, legea îngăduie să se facă motivarea printr-un memoriu separat.
6. Motivele de casare
Articolul 488 arată aceste motive şi subliniază faptul că exercitarea controlului are în vedere doar legalitatea,
pentru că scopul recursului, prevăzut şi în art. 483, este acela de a supune instanţei de recurs examinarea, în
condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile:
„1. când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale;
2. dacă hotărârea a fost pronunţată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a
procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui
compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii;
3. când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile
legii;
4. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti;
5. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea
nulităţii;
6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai
motive străine de natura cauzei;
7. când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat;
8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”.
Motivele nu sunt foarte diferite faţă de cele existente în reglementarea actuală.
Primul motiv este formulat aidoma: „când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale”. Au existat
propuneri ale Comisiei de elaborare şi în alt sens: hotărârea să poată fi desfiinţată pe calea recursului numai dacă
a fost pronunţată de mai puţini judecători decât prevede legea, mergându-se pe ideea că principiul colegialităţii ar
fi idealul. Soluţia nu a fost agreată de practicieni, revenindu-se la formularea anterioară, cu un înţeles mult mai larg:
că nu a participat numărul judecătorilor prevăzut de lege, că procurorul nu a intrat în constituire, deşi concluziile
sale erau obligatorii, potrivit legii, că grefierul nu a participat la judecată. Practicienii care au criticat soluţia Comisiei
au argumentat că normele referitoare la compunerea instanţei sunt totdeauna imperative, deci trebuie
sancţionate, chiar dacă este vorba despre participarea unui număr mai mare de judecători decât prevede legea.
Motivul al doilea vizează încălcarea principiului continuităţii în sens limitat, adică hotărârea poate fi casată
dacă nu au fost aceiaşi judecători de la judecată şi la pronunţare. În Noul Cod s-a consacrat principiul continuităţii,
aşa cum a fost prevăzut de Legea nr. 304/2004: „dacă hotărârea a fost pronunţată de alt judecător decât cel care a
luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru
soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii” („lege”, în sens larg, deoarece
problema este reglementată în Regulamentul de ordine interioară al instanţelor).
În al treilea motiv se regăseşte o schimbare majoră, cunoscută însă deja din Legea micii reforme: faptul că
nu poate fi atacată cu recurs decât „hotărârea dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe,
invocată în condiţiile legii”. Necompetenţa generală poate fi invocată oricând în cursul judecăţii, necompetenţa
materială şi teritorială de ordine publică pot fi invocate numai la primul termen la care părţile sunt legal citate, în
faţa primei instanţe. Astfel se restrânge foarte mult acest motiv de casare, întrucât numai dacă necompetenţa a
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 183
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
fost invocată în termen, iar instanţa a respins excepţia ori a omis să se pronunţe asupra ei, critica mai poate fi
reiterată şi în căile de atac.
Al patrulea motiv de casare: „când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti” a fost introdus în anul
1993, dar nu s-au întâlnit decizii publicate sau nepublicate în care să se fi invocat. Acesta era motiv frecvent la
recursul în anulare, pe care îl promova procurorul general şi care era apreciat într-o manieră extensivă, ceea ce
a atras foarte multe condamnări ale României la CEDO. Acest motiv se referă la faptul că instanţa judecătorească,
cea care reprezintă puterea judecătorească, intră în atribuţiile puterii legiuitoare sau în cele ale puterii executive.
Într-o intervenţie, referitor la acest punct s-a arătat că au fost foarte multe situaţii în ultimii ani, în materia
dreptului muncii, în litigiile cu drepturi băneşti solicitate în afara dispoziţiilor legale, prin adăugare – au considerat
Curtea Constituţională şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – la dispoziţiile legale care prevedeau un drept
salarial. Cu acest prilej, s-a invocat depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, deoarece, practic, se legiferau
drepturi băneşti care nu erau prevăzute în lege.
Referitor la această observaţie s-a precizat că respectiva constatare este legată mai ales de practica
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care îşi asumă atribuţii de a modifica sau a crea norme, mai ales prin recursurile
în interesul legii. Totuşi, Înalta Curte este în vârful puterii judecătoreşti şi are o viziune de ansamblu asupra
practicii judiciare.
Al cincilea motiv de casare privește situaţia în care „ prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de
procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii”. Această dispoziţie se regăseşte şi în art. 304 din Codul
anterior, cu o formulare uşor diferită: se poate invoca drept motiv de casare încălcarea unei reguli de procedură a
cărei nerespectare atrage sancţiunea nulităţii hotărârii. Totuşi, alin. (2) limitează această posibilitate.
Al şaselea motiv de casare are în vedere situaţia în care „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se
întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”. Textul este mult mai
explicit decât actualul art. 304, arătând toate ipotezele în care, de fapt, soluţia nu este motivată: fie că motivarea
lipseşte cu totul, fie că este străină de cauză, fie că este contradictorie.
Al şaptelea motiv de casare este un motiv nou: „când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat”. Nu se mai
face distincţia între autoritate şi putere de lucru judecat, Noul Cod vorbind numai despre autoritate de lucru
judecat. Se dă o consistenţă foarte importantă acestui efect al hotărârii. Pentru prima dată este reglementat în mod
expres ca efect al hotărârii judecătoreşti, cu implicaţii foarte mari, nici principiul non reformatio in pejus
neputându-l doborî, fiindcă legea o prevede în mod expres. El constituie şi motiv de recurs, în ipoteza în care prin
hotărârea atacată s-a încălcat autoritatea de lucru judecat.
Ultimul motiv de casare vizează ipoteza „când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a
normelor de drept material”. Precizarea din partea finală a apărut ca o consecinţă a discuţiilor asupra faptului că
există încălcări ale normelor de procedură care nu pot fi încadrate în motivele anterioare prevăzute de art. 304 CPC
1865. Noul Cod este categoric şi are în vedere numai încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept
material. Pentru aceeaşi ipoteză, părţile pot conveni expres să sară peste apel şi să facă direct recurs. Este
singurul caz în care se poate exercita recursul omisso medio, numai dacă părţile se înţeleg, iar criticile vizează
aplicarea normelor de drept material.
Ceea ce este cu adevărat nou şi foarte important, deoarece limitează condiţiile de invocare a celor opt
motive, sunt dispoziţiile din alin. (2) al art. 488: „Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu
184 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost
respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor”. Aşadar, aceste motive nu pot fi invocate pentru prima oară
în recurs. Ceea ce nu rezultă explicit din text, dar trebuie adăugat, este că motivele care vizează chiar hotărârea
instanţei de apel, adică neregularităţi produse la termenul când s-a făcut pronunţarea, pot fi invocate, deoarece în
apel nu s-a mai putut. Este o soluţie prezentă în doctrină şi în acum.
În ceea ce priveşte sancţiunea nemotivării, ea este păstrată. Articolul 489 prevede că „recursul este nul
dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3). Aceeaşi sancţiune intervine în
cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488”.
În perioada redactării Codului au fost practicieni care au invocat faptul că nu ar trebui să intervină
sancţiunea nulităţii, ci cea a decăderii, deoarece este vorba despre un act nefăcut în termen. Însă dacă ar
interveni sancţiunea decăderii, s-ar pune problema repunerii în termen şi ar apărea ipoteza nenumăratelor cereri
de repunere în termen. Operând nulitatea, nu există posibilitatea de a o îndepărta printr-o instituţie similară repunerii
în termen. De aceea legiuitorul a ales această soluţie, iar Noul Cod o păstrează. Ca şi în reglementarea
anterioară însă, de la sancţiunea nulităţii există o excepţie prevăzută în alin. (3): „Dacă legea nu dispune altfel,
motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea
termenului de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în şedinţă publică”. Aşadar, aceasta se poate
doar dacă legea nu prevede altfel; adică, nu s-ar putea invoca necompetenţa materială sau teritorială de ordine
publică, fiindcă o interzice legea expres, peste primul termen la care partea a fost legal citată în faţa primei instanţe.
Referitor la acest punct s-a ridicat problema aplicabilităţii dispoziţiilor art. 489 şi recursului la instanţa ierarhic
superioară, pentru incidentele procedurale unde legea prevede expres calea de atac a recursului, respectiv
respingerea ca inadmisibilă a cererii de intervenţie. S-a arătat că toate dispoziţiile din materia recursului, cu
excepţia filtrului, care se aplică numai la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se aplică la toate instanţele de recurs.
Aşadar, va trebui încadrat într-unul dintre motivele de casare din cele expres prevăzute de lege, cu atât mai mult
cu cât a dispărut cu totul ideea din art. 3041 al Codului de procedură civilă anterior: „Recursul declarat împotriva
unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art.
304, instanţa putând să examineze cauza sub toate aspectele”. Nu mai sunt situaţii în care pe calea recursului se
pot invoca orice nemulţumiri. De fapt, această prevedere a fost introdusă în anul 1993 în Parlament.
De asemenea, o altă noutate majoră – legată şi aceasta de apel – este că Noul Cod de procedură civilă,
după model francez, consacră în mod expres recursul incident şi recursul provocat. Similar apelului, există
recursul principal şi, pe lângă acesta, există aceste două recursuri speciale, care s-au formulat chiar în faţa
Înaltei Curţi în trecut. Instanţa supremă le-a respins, cu motivarea că textele de la apel nu-şi găsesc aplicarea. Acum
s-au introdus exact pentru aceleaşi ipoteze: recursul incident va fi formulat de intimat împotriva părţii care a
declarat recurs, iar recursul provocat va fi formulat de intimat împotriva altui intimat sau unei terţe persoane care
a figurat la prima instanţă, dar nu figurează în faţa instanţei de recurs, în aceleaşi condiţii ca şi la apel. Instanţa
supremă, deşi motivase că un atare recurs nu se poate admite, neexistând text de lege, a propus, la momentul la
care proiectul Noului Cod de procedură civilă a ajuns în Senat spre adoptare, scoaterea acestor texte pe motiv că
duc la tergiversarea judecăţii. Textele însă au rămas, obiecţiunea nefiind primită.
Noutatea majoră este legată de depunerea recursului, dar nu se referă la operaţiunea depunerii, deoarece s-a
păstrat regula consacrată în Codul anterior. Astfel, potrivit art. 490 alin. (1) NCPC, „Recursul şi, dacă este cazul, motivele
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 185
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
de casare se depun la instanţa a cărei hotărâre se atacă, sub sancţiunea nulităţii, în condiţiile prevăzute la art. 83 alin.
(3) şi art. 84”. Dispoziţiile similare din Codul de procedură anterior, şi de la apel, şi de la recurs, au fost declarate
neconstituţionale, pe motiv de formalism excesiv. Soluţia a fost păstrată, deoarece ea există din perioada interbelică şi
este determinată de buna administrare a justiţiei, deoarece la instanţa a cărei hotărâre se atacă se pregăteşte dosarul.
S-au prevăzut, totuşi, nişte măsuri care să suplinească motivele invocate de Curtea Constituţională: de exemplu art. 425
alin. (3) NCPC prevede că „în partea finală a dispozitivului se vor arăta dacă hotărârea este executorie, este supusă unei
căi de atac ori este definitivă, data pronunţării ei, menţiunea că s-a pronunţat în şedinţă publică sau într-o altă
modalitate prevăzută de lege, precum şi semnăturile membrilor completului de judecată. Când hotărârea este
supusă apelului sau recursului se va arăta şi instanţa la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac”.
Astfel s-a eliminat motivul invocat de Curtea Constituţională, că partea poate fi indusă în eroare, pregătirea
dosarului de recurs urmând să fie făcută la instanţa care a pronunţat hotărârea: instanţa comunică hotărârea
părţilor, îi comunică intimatului dacă s-a depus recurs, îi pune în vedere să depună întâmpinare (termenul se
dublează, fiind de 30 de zile pentru ca intimatul să aibă timp să-şi angajeze apărător şi, astfel, întâmpinarea să fie
formulată de către avocat sau consilier juridic), întâmpinarea depusă se comunică recurentului, recurentul trebuie
să răspundă la întâmpinare. După parcurgerea acestor operaţiuni, se înaintează dosarul instanţei de recurs, care,
nemaiavând atribuţii de acest gen, poate să fixeze direct termen pentru soluţionarea recursului, verificând dacă
au fost respectate dispoziţiile legale. Trebuie avut grijă, ca şi la apel, ca la acelaşi complet să fie repartizate toate
recursurile îndreptate împotriva aceleiaşi hotărâri, inclusiv cele incidente şi cele provocate, procedura fiind
simplificată în condiţiile în care toate recursurile se adună la instanţa a cărei hotărâre se atacă şi apoi se înain-
tează instanţei de recurs.
7. Judecata recursului
S-a menţinut dispoziţia din art. 316 actual, puţin îmbunătăţită, în art. 494 NCPC: „Dispoziţiile de procedură
privind judecata în primă instanţă şi în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice
celor cuprinse în prezenta secţiune”. Aşadar, aceste norme generale se adaugă celor speciale privind recursul.
Judecata recursului vizează numai legalitatea hotărârii atacate. Avocaţii trebuie să reprezinte părţile şi în
partea orală a recursului, nefiind suficient să redacteze cererea de recurs, ci, conform art. 13, trebuie să şi pună
concluzii; practic, susţinerea şi combaterea recursului se fac numai prin avocaţi.
Deşi motivele privesc exclusiv aspecte de nelegalitate, totuşi s-a păstrat dispoziţia privind probele. A
existat în Comisia de elaborare discuţia dacă mai este cazul să se menţină această dispoziţie, având în vedere
că nu se mai discută niciun aspect de netemeinicie. S-a invocat faptul că ar putea exista motive de nelegalitate în
legătură cu care să se poată aduce înscrisuri noi şi de aceea s-a păstrat această dispoziţie cuprinsă în art. 492:
„(1) În instanţa de recurs nu se pot produce noi probe, cu excepţia înscrisurilor noi, care pot fi depuse, sub
sancţiunea decăderii, odată cu cererea de recurs, respectiv odată cu întâmpinarea. (2) În cazul în care recursul
urmează să fie soluţionat în şedinţă publică, pot fi depuse şi alte înscrisuri noi până la primul termen de judecată”.
Trebuie menţionată o dispoziţie din art. 484 NCPC privind suspendarea executării hotărârii. Ea este legată de
problema mai largă a efectelor recursului. Există şi aici efectul general, cel de învestire a instanţei, efect recunoscut
tuturor căilor de atac, deoarece, spre deosebire de judecata în primă instanţă, unde în mod excepţional, în materie civilă,
judecătorul se poate pronunţa şi din oficiu, în materia căilor de atac, judecătorul nu se poate manifesta fără să existe
186 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
cerere. Acesta este efectul care îndreptăţeşte instanţa de recurs să se pronunţe.
În al doilea rând, recursul este o cale de atac, în principiu, nesuspensivă de executare. Totuşi, sub unele
aspecte, s-a păstrat reglementarea din actualul art. 300 CPC 1865 şi există cazuri, în mod excepţional, în care
cererea de recurs suspendă de drept executarea hotărârii. Este vorba despre acele ipoteze în care judecătorul nu
poate încuviinţa nici execuţia vremelnică judecătorească, din cauza consecinţelor grave care s-ar putea produce.
Alineatul (1) al art. 484 precizează că „recursul suspendă de drept executarea hotărârii în cauzele privitoare la
strămutarea de hotare, desfiinţarea de construcţii, plantaţii sau a oricăror lucrări având o aşezare fixă, precum şi
în cazurile anume prevăzute de lege”. În celelalte cazuri, recursul nu suspendă de drept executarea, dar
suspendarea executării se poate încuviinţa de către instanţă.
Aici intervin câteva noutăţi faţă de reglementarea anterioară. În primul rând, asupra suspendării se va
pronunţa numai completul de judecată, şi nu preşedintele instanţei sau preşedintele secţiei [conform art. 400 alin.
(4), la care art. 300 alin. (3) CPC 1865 face trimitere]. Instanţa va fi, după caz, completul stabilit aleatoriu, dacă
dosarul nu a ajuns încă la instanţa de recurs (se va constitui un complet special care se va pronunţa asupra cererii
de suspendare), completul de filtru, dacă s-a ajuns la această constituire a lui sau dacă s-a ajuns la o judecată în
şedinţă publică şi cererea de suspendare se formulează abia în acest moment, acesta va fi competent să se
pronunţe asupra cererii de suspendare.
O altă noutate este că legea stabileşte cuantumul cauţiunii, ceea ce se prevede în art. 718, care arată cum
se calculează cauţiunea. Dacă este vorba despre o cerere neevaluabilă în bani, textul stabileşte o taxă fixă. Se
fixează prin dispoziţia legală termenul în care trebuie să aibă loc judecata şi pronunţarea şi faptul că revenirea
asupra măsurii se face în aceleaşi condiţii.
Referitor la acest punct s-a formulat o observaţie, în sensul că se prevede suspendarea de drept undeva
unde nu se poate face recurs, de exemplu la strămutarea de hotare. Referitor la această observaţie, s-a precizat
că suntem în prezenţa unei inadvertenţe evidente, determinată de faptul că s-a preluat art. 300 şi nu s-a observat
că în astfel de cazuri nu mai poate fi exercitată calea de atac a recursului. Totuşi, dispoziţia şi-ar putea releva
utilitatea, dacă cererea privind strămutarea de hotare este formulată pe cale incidentă, în condiţiile în care hotărârea
este supusă şi recursului, prin raportare la cererea principală.
8. Procedura filtrului
Procedura de filtrare a recursului este o procedură relativ nouă, existând o tentativă de introducere în 2003
din partea ministrului justiţiei de atunci, doamna Rodica Stănoiu. Aceasta a introdus o procedură de filtru, fără
prea multe consultări, precum şi alte modificări privind competenţa, destul de inspirate: tribunalul oferea judecată
de primă instanţă cu plenitudine de competenţă, apelul mergea la curtea de apel, iar recursul la Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie. Propunerea a trezit reacţii foarte violente, mai ales la instanţa supremă, mergându-se până
acolo încât s-a spus că nu se va aplica chiar dacă legea o prevede şi, din această cauză, foarte repede aceste
dispoziţii s-au abrogat şi s-a revenit la sistemul anterior.
Pe de altă parte, există o preocupare nu numai la noi, ci şi în Europa, de asigurare a unei legislaţii care să
protejeze instanţa supremă de supraaglomerare, pentru a-i da posibilitatea ca, prin competenţa pe care o are, să
poată asigura practica judiciară unitară, dezideratul oricărui sistem judiciar.
Dintre soluţiile care există în Europa, s-a considerat că cea mai potrivită sistemului românesc şi mentalităţii
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 187
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
noastre ar fi procedura filtrului. Existau şi alte soluţii: de pildă, să se dea competenţă preşedintelui curţii de apel
să autorizeze, în fiecare caz în parte, dacă se poate face sau nu recurs, în funcţie de importanţa cauzei, de
valoarea jurisprudenţială a problemei care se ridică. O asemenea soluţie poate funcţiona în Germania, dar
nicidecum la noi. Sunt ţări care au criterii diferite, combinate, pentru a evita supraaglomerarea instanţei supreme.
La noi s-a ajuns la această variantă, care a suferit îmbunătăţiri majore faţă de procedura introdusă în 2003
şi care în prezent nu se aplică la toate instanţele de recurs, ci doar cauzelor care sunt de competenţa Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie.
Primind dosarul, preşedintele instanţei, preşedintele de secţie, vicepreşedintele sau o persoană
desemnată de către aceştia va stabili prin rezoluţie măsuri pentru identificarea aleatorie a unui complet format din
3 judecători care să decidă asupra admisibilităţii în principiu a recursului. Preşedintele acestui complet sau
judecătorul desemnat sau magistratul-asistent repartizat la acel complet va trebui să alcătuiască un raport. Comisia
de elaborare a Codului a propus ca repartizarea să se facă între toţi membrii completului, astfel încât repartizarea
dosarelor să fie echitabilă. Raportul trebuie întocmit de o asemenea manieră încât să cuprindă problemele de drept
care se pun în speţa res-pectivă; de asemenea, raportul va verifica dacă motivele se încadrează între motivele de
casare prevăzute de lege, dacă recursul îndeplineşte cerinţele formale (este timbrat, este introdus în termen,
motivele sunt dezvoltate, probleme de calitate procesuală, dacă este sau nu vădit nefondat). În alcătuirea
raportului, judecătorul trebuie să recurgă la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
a Curții Europene a Drepturilor Omului şi a instanţelor comunitare, după cum este cazul. Judecătorul care redactează
acest raport nu devine prin aceasta incompatibil, o spune Codul în mod expres.
Raportul întocmit se discută în completul de filtru, după care se comunică în scris părţilor din proces. De
asemenea, acestora li se solicită un punct de vedere, în scris. Oricum, legiuitorul, prudent, prevede în art. 493 alin.
(4) teza a II-a că: „În lipsa dovezii de comunicare a raportului şi înainte de expirarea unui termen de 30 de zile de
la comunicare, completul nu va putea trece la examinarea recursului, potrivit alin. (5) şi (6)”. Aşadar, legiuitorul
şi-a luat măsuri de precauţie ca aceste puncte de vedere să nu fie solicitate doar formal, ci să se aştepte
comunicarea lor şi să se poată face dovada că ele s-au avut în vedere la soluţionare.
În ceea ce priveşte soluţionarea propriu-zisă de către completul de filtru, este posibil, ca ipoteză, ca toţi
membrii completului să fie de acord că recursul fie nu îndeplineşte cerinţele de formă, fie că motivele de casare
invocate nu se încadrează în cele 8 limitativ prevăzute de lege, fie că recursul este vădit nefondat. Dacă există
această unanimitate, se va pronunţa o decizie, fără citarea părţilor, prin care recursul este, după caz, anulat sau
respins, iar decizia se comunică părţilor. Dacă nu sunt îndeplinite aceste cerinţe, adică nu există unanimitate, sau
dacă recursul este considerat admisibil, se poate trece la etapa următoare, şi anume recursul să fie soluţionat
chiar de către completul de filtru. Dacă este vorba despre o problemă de drept care nu este controversată sau care
face obiectul unei jurisprudenţe constante a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţarea se face printr-o decizie
definitivă care se comunică părţilor, completul ţinând seama de punctele de vedere exprimate de către părţi şi
care au fost solicitate de completul de filtru.
În legătură cu dispoziţia de la alin. (6) se mai pune o problemă. Articolul 490 alin. (2) teza finală precizează
că, atunci când se cere intimatului să depună întâmpinare, respectiv recurentului să răspundă la întâmpinare, prin
aceste acte de procedură se va menţiona dacă recurentul, respectiv intimatul este de acord ca recursul, atunci când
este admisibil în principiu, să fie soluţionat de către completul de filtru prevăzut la art. 493. În acest context, s-a
188 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
pus problema ce se va întâmpla dacă nu există acest acord? În ipoteza în care una dintre părţi, cel puţin,
declară că nu este de acord, nu s-ar putea judeca de către completul de filtru, ci ar trebui să se fixeze termen în
şedinţă publică. Dacă însă niciuna dintre părţi nu se pronunţă asupra acestei probleme, adică nu menţionează nici
în întâmpinare, nici în răspunsul la întâmpinare că este de acord sau nu este de acord, completul poate să judece,
deoarece tăcerea însemnă acceptare, achiesare. N-ar fi fost rău ca legiuitorul să o stabilească în mod expres, aşa
cum o face la renunţarea la judecată – art. 406 alin. (4) teza finală: „Lipsa unui răspuns până la termenul acordat
se consideră acord tacit la renunţare”.
În cazul în care recursul nu poate fi soluţionat prin respingerea lui ca vădit nefondat sau prin anulare, sau
nu poate fi soluţionat pe fond pentru că nu există unanimitate sau una dintre părţi nu este de acord, completul,
potrivit alin. (7), „va pronunţa, fără citarea părţilor, o încheiere de admitere în principiu a recursului şi va fixa
termenul de judecată pe fond a recursului, cu citarea părţilor”.
Au existat şi alte variante intermediare în legătură cu procedura filtrului: de pildă, dacă recursul era socotit admisibil,
se comunica încheierea părţilor, iar ele puteau să se plângă, exercitând o cale de atac, sau dacă completul de judecată
care primea recursul pentru a-l judeca în şedinţă publică aprecia că ar fi trebuit să fie respins, fără a fi cercetat pe fond,
putea să-l retrimită la completul de filtru şi se putea ajunge la un conflict de acest fel între complete. De aceea, în final
s-au eliminat aceste ipoteze, rămânând textul în această formă. Există nemulţumiri şi în prezent în legătură cu această
procedură, dar se speră că ea va fi eficientă şi va duce la degrevarea instanţei de o seamă de recursuri. Această
dispoziţie legală, combinată cu faptul că recursul poate fi exercitat numai de către avocat sau consilier juridic, iar
întâmpinarea să fie redactată tot astfel, de avocat sau consilier juridic, va fi de bun augur.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 189
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
reglementarea anterioară, în sensul că Înalta Curte casează întotdeauna cu trimitere. Deci, ea nu reţine spre
rejudecare. Cu titlu de noutate, a dispărut şi ipoteza din art. 314 al Codului anterior, potrivit căreia dacă faptele au
fost bine stabilite şi s-a greşit numai aplicarea legii, instanţa supremă poate reţine cauza şi să se pronunţe pe
baza unui text de lege aplicabil la speţă. S-a considerat că nu este cazul să se menţină această ipoteză, deoarece
în niciunul dintre motivele de casare instanţa supremă nu mai verifică temeinicia, ci numai legalitatea. Aşadar,
dacă este caz de casare, ea va casa cu trimitere fie la instanţa de apel, fie, dacă s-a desfiinţat şi hotărârea
acestei instanţe, în condiţiile în care instanţa de apel însăşi ar putea pronunţa această soluţie, la prima instanţă. S-a
păstrat dispoziţia care prevede că, în scopul bunei administrări a justiţiei, casarea se poate face şi la o altă
instanţă, cu excepţia cazului în care s-a casat pentru incompetenţă, când nu s-ar putea retrimite la instanţa care a
judecat şi se va trimite la instanţa care este competentă, potrivit legii, sau la organul jurisdicţional competent, potrivit legii.
S-a prevăzut, de asemenea, spre deosebire de reglementarea anterioară, ce se întâmplă în cazul în care
casarea s-a făcut pentru că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti sau atunci când s-a încălcat
autoritatea de lucru judecat, şi anume că cererea va fi respinsă ca inadmisibilă.
Urmează textul care prevede ce se întâmplă în cazul în care recursul este soluţionat de instanţele de
excepţie, potrivit Noului Cod, adică tribunalele şi curţile de apel. Şi în cazul lor s-a păstrat regula consacrată de-a
lungul timpului, şi anume că aceste instanţe casează, de regulă, cu reţinere spre rejudecare. Astfel, ele judecă
recursul, iar dacă îl admit, casează hotărârea cu reţinere şi procedează la rejudecare: „În cazul în care competenţa
de soluţionare a recursului aparţine tribunalului sau curţii de apel şi s-a casat hotărârea atacată, rejudecarea
procesului în fond se va face de către instanţa de recurs, fie la termenul la care a avut loc admiterea recursului,
situaţie în care se pronunţă o singură decizie, fie la un alt termen stabilit în acest scop” [art. 498 alin. (1) NCPC].
În legătură cu acest aspect, Codul prevede în mod expres, în art. 501 alin. (4), că „în cazul rejudecării după
casare, cu reţinere sau cu trimitere, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege”. Această dispoziţie a trebuit să
fie introdusă în Cod ca urmare a unei practici contradictorii care exista în ţară la nivelul instanţelor de recurs.
Existau instanţe care susţineau că şi la rejudecare se pot încuviinţa ca probe noi numai înscrisurile. Or, în
realitate, instanţa de recurs s-a pronunţat asupra recursului şi l-a admis, a casat hotărârea şi procedează la
rejudecarea fondului, chiar dacă rejudecarea o face însăşi instanţa de recurs. Ea nu mai procedează ca o instanţă
de control, ci ca o instanţă care judecă în fond şi, deci, la rejudecarea în fond după casare sunt admisibile orice
fel de probe noi, nu numai înscrisurile, soluţie care trebuia admisă şi în vechea reglementare.
În legătură cu excepţia de la regula casării cu reţinere, s-a păstrat, în principiu, soluţia care exista în
reglementarea anterioară şi care a fost amendată prin Legea micii reforme. Se poate casa cu trimitere atunci când
instanţa nu a intrat în cercetarea fondului sau judecata s-a făcut în lipsa părţii care a fost nelegal citată, textul fiind
mai sever decât la apel, atât la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului. Chiar din redactare rezultă ca
este necesar ca partea să nu fi fost legal citată la ambele momente, cele două condiţii fiind cumulative. Ca şi la apel,
casarea se poate face o singură dată, fie la instanţa care a judecat, fie se îngăduie ca trimiterea să se facă şi la o altă
instanţă din aceeaşi circumscripţie.
În cazul în care este vorba despre necompetenţă, despre depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti sau
despre încălcarea autorităţii de lucru judecat, şi tribunalul, şi curtea de apel procedează la fel ca Înalta Curte de
Casație și Justiție, adică declină competenţa, practic trimit dosarul la instanţa sau organul jurisdicţional competent,
potrivit legii, respectiv resping cererea ca inadmisibilă.
190 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
O noutate în legătură cu hotărârea instanţei de recurs se regăseşte în art. 499. O experienţă îndelungată arată
că, şi la nivelul instanţelor de recurs, motivarea hotărârii începe cu istoricul, adică se redă ce s-a întâmplat în faţa
primei instanţe, ce s-a întâmplat în faţa instanţei de apel, care au fost motivele de casare, ce s-a întâmplat în
recurs şi apoi se motivează soluţia din recurs. Astfel, pentru a evita o muncă inutilă, care oricum se regăseşte în
actele de la dosar, acest text prevede că „prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea
instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora,
arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat
în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei
fără a se evoca şi analiza motivelor de casare”.
În ceea ce priveşte efectele casării, s-a păstrat dispoziţia din art. 311 CPC 1865, şi anume că hotărârea
casată nu are nicio putere, deşi continuă să existe în dosar pentru a putea urmări evoluţia procesului, iar actele
de executare şi de asigurare făcute în temeiul acestei hotărâri sunt desfiinţate de drept. Nuanţa nouă constă în
faptul că instanţa trebuie să constate din oficiu, prin dispozitivul hotărârii de casare, acest lucru, pentru evitarea
introducerii unor cereri ulterioare, şi, deci, pentru evitarea unor cheltuieli suplimentare şi a încărcării rolului
instanţei cu alte cereri.
Referitor la judecata în fond după casare, regulile nu s-au schimbat: în ipoteza unei casări totale, se produce o
nouă judecată în întregime, având în vedere toate aspectele; în ipoteza unei casări parţiale, partea din hotărâre care
nu a fost casată rămâne cu autoritate de lucru judecat şi se rejudecă doar ceea ce a fost desfiinţat. Dificultatea apare
atunci când nu se stabileşte dacă s-a desfiinţat hotărârea total sau parţial. În acest caz, trebuie interpretată hotărârea
de către parte sau de către avocatul părţii, prin examinarea motivelor invocate şi a considerentelor instanţei de recurs.
De aceea, este recomandabil să se arate în hotărâre ce fel de casare operează. Este important şi pentru stabilirea
limitelor rejudecării.
În legătură cu rejudecarea, s-a modificat dispoziţia din art. 315 al Codului anterior, în sensul că, potrivit art. 501
alin. (1) NCPC, numai problemele de drept sunt obligatorii pentru judecătorii fondului („în caz de casare, hotărârile instanţei
de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul”). Articolul 315 CPC
1865 se referă şi la necesitatea administrării unor probe, dar acest lucru nu se mai poate întâmpla sub imperiul Noului
Cod, deoarece instanţa de recurs nu verifică niciun motiv de temeinicie. Această dispoziţie există la apel, unde este
specifică şi unde nu exista un text asemănător celui din art. 315 CPC 1865 până la modificarea survenită prin Legea micii
reforme.
Se păstrează dispoziţiile privind casarea pentru încălcarea regulilor de procedură, în sensul că judecata va
reîncepe de la actul anulat. Articolul 501 alin. (3) prevede că „după casare, instanţa de fond va judeca din nou, în
limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată”.
Ultimul text de la recurs (art. 502) are în vedere aplicarea principiului non reformatio in pejus: „La judecarea
recursului, precum şi la rejudecarea procesului după casarea hotărârii de către instanţa de recurs, dispoziţiile art. 481
sunt aplicabile în mod corespunzător”, iar potrivit art. 481, partea nu-şi poate înrăutăţi situaţia în propria cale de atac,
în afară de cazul în care consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege.
Pentru prima ipoteză, şi anume că partea consimte expres la aceasta, s-a menţionat faptul că acest
principiu este de ordine privată, soluţia plecând de la o dispută existentă în jurisprudenţa veche şi în doctrină: prof.
Ilie Stoenescu, în urmă cu aproape 50 de ani, a motivat de ce partea ar putea avea interes să nu se aplice
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 191
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
principiul non reformatio in pejus, şi astfel, deşi, aparent, i s-ar crea o situaţie mai grea, să fie favorizată de soluţia
care s-ar da în recurs fără respectarea acestui principiu.
Cea de-a doua excepţie este dată de dispoziţii exprese ale legii. Vorbind despre autoritatea de lucru
judecat, a fost reglementată ca efect al hotărârii, iar art. 432, în teza a II-a, stabileşte: „ca efect al admiterii excepţiei,
părţii i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată”.
10. Concluzii
Ca o concluzie generală cu privire la recurs, modificările nu sunt de natură să producă o tulburare sau o
modificare în activitatea instanţelor de recurs, adică, în afara instanţei supreme, unde s-a introdus procedura
filtrului în interesul unei bune înfăptuiri a justiţiei, la celelalte instanţe de recurs – tribunalele şi curţile de apel – se
aplică, cu foarte puţine modificări, reglementarea anterioară.
Problema ţine mai mult de mentalitate. Recursul a beneficiat, după modificarea Codului în anul 1993, de mulţi
judecători care funcţionaseră până atunci în sistemul comunist, când recursul era singura cale de atac de
reformare. Şi chiar dacă după 1993 s-a reintrodus apelul drept cale de atac alături de recurs, aceştia tratau recursul
fără a-i sesiza caracterul excepţional.
Toţi cei cu atribuții în înfăptuirea justiţiei trebuie să rămână cu ideea că dreptatea se face în primele două
grade de jurisdicţie, unde se pot administra orice fel de probe, unde se poate invoca şi netemeinicia, şi
nelegalitatea, unde pot invoca orice nemulţumire. Recursul trebuie să rămână o cale excepţională, prin care să
poată fi îndreptate doar greşeli de aplicare a legii, astfel încât judecătorii de la primele instanţe să nu le mai facă.
Procedând astfel, se poate asigura şi o practică judiciară unitară.
La noi, practica judiciară nu este izvor de drept, dar şi jurisprudenţa are un rol important, unul creator, nu în
sensul creării normelor de drept. Acest rol îi este recunoscut şi la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului, unde se
discută despre o jurisprudenţă constantă, uniformă. Există, din păcate, situaţii când la complete din aceeaşi secţie se
dau soluţii diferite pe aceeaşi problemă de drept, ceea ce produce insatisfacţie. Or, văzând recursul ca un factor de
asigurare a practicii judiciare unitare, devine foarte importantă discutarea şi studierea soluţiilor instanţelor de recurs. Din
nefericire, există foarte multe materii în care nu se ajunge la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar consecinţele vor fi
nefaste, pentru că una este să se pronunţe pe probleme de filiaţie, de pildă, 15 curţi de apel, şi alta s-ar întâmpla
dacă în această materie ar judeca o singură instanţă, o singură secţie, care să aibă o concepţie unitară.
192 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
Motivele de casare şi soluţiile posibile în recurs*
1. Introducere
Motivele de casare sunt reglementate în art. 488 NCPC, după cum urmează:
„(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate:
1. când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale;
2. dacă hotărârea a fost pronunţată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a
procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui
compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii;
3. când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în
condiţiile legii;
4. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti;
5. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage
sancţiunea nulităţii;
6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori
numai motive străine de natura cauzei;
7. când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat;
8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
(2) Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului
sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se
pronunţe asupra lor".
Astfel, prin abordarea comparativă a acestei reglementări cu cea din Codul de procedură civilă anterior,
observăm că au fost eliminate motivele de modificare a recursului şi a rămas numai cadrul casării. Intenţia Noului
Cod de procedură civilă a fost aceea de a consacra în mod neechivoc faptul că recursul este o cale de atac
extraordinară, care vizează strict controlul legalităţii. Din această perspectivă, este mai plastică definirea recursului
ca fiind mai degrabă un conflict între hotărâre şi lege, şi nu un conflict între părţi. Din această cauză, se spune că
recursul, în forma casaţiei, are un aşa-zis „caracter normativ”, ajutând legiuitorul. Prin urmare, în prezent, noţiunea
de „casare” acoperă şi ceea ce anterior defineam ca fiind „motive de modificare”.
S-a pus problema dacă nu ar fi fost mai util – faţă de faptul că, oricum, recursul este o cale extraordinară
de atac – să se dea puterea judecătorului din recurs de a verifica legalitatea hotărârii sub toate aspectele invocate
de parte. Potrivit opiniei domnului profesor Viorel Mihai Ciobanu, aceasta este o idee promovată în alte sisteme
de drept, însă în sistemul de drept român a fost menţinută soluţia tradiţională a enumerării motivelor de recurs din
două considerente: în primul rând, pentru a se păstra o tradiţie a enumerării motivelor, iar în al doilea rând,
pentru a ajuta părţile. Totuşi, trebuie observat că enumerarea limitativă a motivelor de casare, coroborată cu
sancţiunile energice care intervin în cazul în care recursul nu se încadrează între motivele prevăzute expres de
lege, constituie un factor de disciplinare pentru avocaţi sau consilieri juridici, care vor fi astfel constrânşi să
* Trimiterile din cuprinsul materialului la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului republicată în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 193
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
identifice şi să încadreze cu multă atenţie criticile împotriva unei hotărâri în tiparele pe care legiuitorul le-a prevăzut
pentru exercitarea acestei căi de atac.
194 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
unor dovezi administrate şi lipsa de temei legal sau aplicarea greşită a legii.
De asemenea, alte cazuri de casare prevăzute de Legea nr. 144/1925 aveau în vedere următoarele
situaţii „când tribunalul sau Curtea au făcut o rea aplicaţiune a legii, ori au călcat forme de procedură esenţială
pentru validitatea hotărârilor judecătoreşti; când aceste instanţe au depăşit competinţa lor ori au săvârşit un exces
de putere în sensul că au trecut în atribuţiunile altei puteri constituite în Stat”. Totodată, potrivit aceluiaşi act
normativ, „cererea în casaţie pornită în contra unei hotărâri sub cuvânt de rea interpretare a convenţiunii, nu va fi
primită decât când interpretarea dată prin acea hotărâre ar schimba însăşi natura convenţiunii, sau i-ar denatura
înţelesul clar şi vădit neîndoielnic”. Trebuie avut în vedere şi cazul de casare referitor la „situaţia în care se comite
o eroare grosieră de fapt sau un exces de putere”. În acest sens, trebuie făcută precizarea că excesul de putere
va fi reglementat doar în Codul de procedură civilă din 1948, ulterior această noţiune fiind eliminată, întrucât
însăşi noţiunea de „putere” avea o semnificaţie ideologică şi nu se putea concepe ca puterea unică şi suverană a
poporului să fie împărţită între instanţe de judecată, Parlament şi autoritatea administrativă.
Începând cu anul 1948, reglementarea recursului şi a motivelor de casare este cuprinsă în Codul de
procedură civilă, nemaifiind inclusă în legile de organizare ale Curţii de Casaţie sau ale instanţelor de judecată.
Codul de procedură civilă din anul 1948 prevede, în art. 304, următoarele cazuri de casare „când instanţa nu a
fost alcătuită potrivit dispoziţiunilor legale; când hotărârea s-a dat de alţi judecători decât acei care au luat parte la
desbaterea în fond a pricinei; când instanţa a depăşit competinţa sa; când instanţa a depăşit puterea ce îi este dată
prin lege; când judecata s-a urmat cu încălcarea formelor de procedură care atrage pedeapsa nulităţii în
condiţiunile art. 105 al. II, afară numai dacă este nevoie de o verificare a împrejurărilor de fapt în afara dosarului;
când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive străine de firea pricinei; când
hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal; când judecata nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau
asupra unei dovezi administrate, care erau hotărîtoare pentru deslegarea pricinei; când prin hotărârea dată s-a
călcat sau s-a aplicat greşit legea; când hotărîrea cuprinde o greşeală gravă de fapt; când instanţa, sub cuvânt de
interpretare, a schimbat natura convenţiunii părţilor, sau i-a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoelnic”.
Abordând comparativ cele două reglementări ale Codului de procedură civilă – cea din 1948, respectiv cea
din 1993, se poate observa faptul că sunt asemănări vizibile între acestea. În Codul de procedură civilă din 1993
au fost reluate cazurile de recurs reglementate de Codul de procedură civilă din 1948, cu mici modificări.
În Codul de procedură civilă din 1952 au fost restructurate motivele de recurs, acesta reglementând doar 5
astfel de cazuri. Noţiunea de „modificare a hotărârii” este reglementată pentru prima dată în acest cod. Totodată,
instanţa de recurs este obligată să cerceteze pricina sub toate aspectele, iar controlul exercitat prin recurs este
unul atât de legalitate, cât şi de temeinicie. Sunt date îndrumări judecătorului inclusiv referitor la ceea ce înseamnă
netemeinicia.
Astfel, Codul de procedură civilă din 1952 prevedea, în art. 304 alin. (1), ca motiv de casare situaţia în care
„instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale sau când hotărârea s-a dat de alţi judecători, decât cei care
au judecat fondul pricinii”. Această reglementare corespunde art. 304 pct. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă
anterior şi art. 488 alin. (1) pct. 1 şi 2 NCPC, existând şi mici deosebiri.
Un alt motiv de casare reglementat de Codul de procedură civilă din 1952 este cel referitor la cazul în care
„instanţa a depăşit competenţa sa” şi care corespunde art. 304 pct. 3 din Codul de procedură civilă anterior şi art.
488 alin. (1) pct. 3 NCPC.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 195
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
Cel de-al treilea caz de casare prevăzut de Codul de procedură civilă din 1952 vizează ipoteza în care „prin
hotărârea dată instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub pedeapsa nulităţii de art. 105 alin. (2)”, care
se regăseşte în art. 304 pct. 5 din Codul de procedură civilă anterior şi în art. 488 alin. (1) pct. 5 NCPC.
Situaţia în care instanţa „a încălcat sau aplicat greşit legea” este, de asemenea,
reglementată de Codul de procedură civilă din 1952 ca motiv de casare, aceasta fiind,
totodată, prevăzută de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă anterior şi de art. 488 alin. (1) pct. 8 NCPC.
Ultimul motiv de casare reglementat de Codul de procedură civilă din 1952 era reprezentat de situaţia în care
„hotărârea este netemeinică”. Aşadar, existau situaţii în care judecătorul era obligat să verifice temeinicia hotărârii.
Potrivit art. 306 alin. (2) din Codul de procedură civilă din 1952, cazurile de netemeinicie erau următoarele: „când
hotărârea era în contradicţie cu faptele stabilite în instanţă; când instanţa nu a lămurit toate faptele, din care ar fi
putut trage o concluzie justă cu privire la raporturile şi drepturile reciproce ale părţilor şi când instanţa a declarat
ca stabilite anumite fapte fără a avea dovezi suficiente sau deşi existau dovezi suficiente a considerat ca nefiind
stabilite anumite fapte”.
În perioada 1952-1993, recursul a fost calificat ca fiind cale de atac ordinară. În anul 1993 a fost reintrodus
apelul, iar Codul de procedură civilă a reglementat 11 motive de recurs, dintre care au fost eliminate două, şi
anume cel referitor la greşeala grosieră de judecată, grava eroare de fapt şi omisiunea instanţei de a se pronunţa
asupra unor dovezi administrate.
Tot în anul 1993 a fost introdus un motiv de recurs despre care s-a apreciat că dubla motivul de revizuire
reglementat în art. 322 pct. 2, respectiv extra petita, plus petita sau minus petita şi s-a pus în discuţie în ce
măsură este utilă reglementarea acestei critici şi ca motiv de revizuire şi ca motiv de recurs.
Prin urmare, abordarea istorică a motivelor de recurs denotă faptul că există o anumită continuitate în
legiferarea acestora, indiferent de denumire – motive de casare sau de modificare. Aceste cazuri sunt denumite
de Noul Cod de procedură civilă motive de casare. Totodată, se observă că motive cum ar fi excesul de putere sau
autoritatea de lucru judecat au beneficiat de o reglementare în anumite perioade de timp.
S-a ridicat problema dacă ipoteza art. 3041 CPC 1865 ar mai putea fi regăsită în noua legislaţie,
instrumentul legal dând posibilitatea justiţiabilului de a critica hotărârea recurată atunci când aceasta nu era
susceptibilă de a fi atacată pe calea apelului, în situaţia în care criticile nu se regăseau în ipotezele prevăzute la
art. 304 pct. 1-9 CPC 1865.
Referitor la această problemă s-a precizat că în Noul Cod de procedură civilă s-a urmărit ca recursul să nu
mai poată fi folosit pentru a critica hotărârea recurată sub aspectul temeiniciei, indiferent dacă aceasta este sau
nu susceptibilă de a fi atacată pe calea apelului şi a recursului sau, dimpotrivă, doar pe calea recursului. Prin
urmare, art. 3041 din Codul anterior nu va mai fi folosit decât în temeiul unei norme speciale, cu alte cuvinte, doar
atunci când legiuitorul va prevedea în mod expres dreptul instanţei de a verifica o hotărâre în recurs sub toate
aspectele.
O altă problemă care s-a ridicat în acest context a vizat posibilitatea invocării, după depăşirea termenului de
recurs, a motivelor de recurs, care, potrivit legii, pot fi invocate şi de instanţă din oficiu. Potrivit art. 489 alin. (3) NCPC,
„Dacă legea nu dispune altfel, motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanţă,
chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în şedinţă publică”. Aceste
dispoziţii trebuie corelate cu art. 488 alin. (2) NCPC, potrivit căruia „Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite
196 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate
în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor”.
Aşadar, din corelarea celor două texte reiese că după împlinirea termenului de recurs partea nu mai poate
invoca motivele de recurs, atât cele care nu au fost invocate în primă instanţă sau în apel, cât şi cele care ar putea
îmbrăca forma unor excepţii de ordine publică. Practic, problema ar viza aplicarea simetrică a ipotezei în care
partea poate invoca, după prima zi de înfăţişare – în accepţiunea reglementării anterioare – un motiv de ordine
publică, în condiţiile art. 132 şi 134 CPC 1865.
A existat o hotărâre de speţă, preluată de doctrină, în care s-a statuat că îi este permis părţii după prima zi
de înfăţişare să invoce motive de ordine publică, pentru că însăşi instanţa o poate face. Legiuitorul Noului Cod de
procedură civilă se pare că a urmărit constrângerea, disciplinarea părţii, să invoce excepţiile şi nulităţile, pe cât
posibil, într-un anumit termen. Sancţiunile diferă, astfel încât, dacă vorbim despre întâmpinare, sancţiunea vizează
imposibilitatea invocării excepţiilor, cu excepţia celor de ordine publică, dacă este vorba despre nulităţi, legea
obligă partea ca pentru încălcări ale legii anterioare, nulităţile deja produse să fie invocate toate deodată; de
asemenea, în materia excepţiilor procesuale, indiferent de tipul acestora – de ordine publică sau relative – partea
este obligată să le invoce deodată, sub sancţiunea plăţii de despăgubiri faţă de partea adversă.
În aceste context, se poate trage concluzia că, prin instituirea de termene de decădere şi obligarea părţilor
să invoce, după caz, nulităţile sau excepţiile, inclusiv cele de ordine publică, într-un interval de timp, legiuitorul nu
a înţeles să acorde părţii beneficiul de a invoca motive de ordine publică, aşa cum îi este recunoscută această
facultate instanţei de judecată. Este, de altfel, dificil de imaginat cum partea, în procedura de filtrare, ar putea face
şi altceva decât ceea ce legea prevede, respectiv să prezinte un punct de vedere asupra raportului întocmit
conform art. 493 alin. (2) NCPC. Spre exemplu, nu ar mai putea fi primită în procedura cvasi-necontencioasă din
etapa filtrării o excepţie de ordine publică pe care partea, din eroare, nu a putut să o invoce pe calea apelului sau
excepţia invocată chiar după expirarea termenului de recurs. Desigur, s-ar putea pune problema dacă ulterior
acestei etape, după ce recursul a fost declarat admisibil, apreciindu-se că se impun verificări de către instanţa de
recurs sau se stabileşte termen de judecată pe fond a recursului, un atare drept ar putea fi recunoscut pentru
parte. Chiar şi pentru această ipoteză, se pare că legiuitorul a rezervat dreptul de a invoca încălcări de ordine
publică doar instanţei.
Există o excepţie care are un regim special, atât din perspectiva neaplicării principiului non reformatio in pejus,
cât şi din perspectiva reglementării separate. Astfel, Noul Cod de procedură preia din Codul civil instituţia autorităţii de
lucru judecat şi îi conferă şi valenţă procedurală, adică o consacră drept excepţie. Articolul 431 alin. (2) NCPC prevede
că „Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia
din urmă”, iar conform art. 432 NCPC, „Excepţia autorităţii de lucru judecat poate fi invocată de instanţă sau de
părţi în orice stare a procesului, chiar înaintea instanţei de recurs. Ca efect al admiterii excepţiei, părţii i se poate
crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată”.
S-ar putea pune întrebarea dacă această excepţie, fiind consacrată ca normă specială, ar putea să deroge
de la regimul general aplicabil excepţiilor procesuale şi sunt avute în vedere dispoziţiile art. 247 alin. (3) NCPC,
potrivit cărora „părţile sunt obligate să invoce toate mijloacele de apărare şi toate excepţiile procesuale de îndată
ce le sunt cunoscute. În caz contrar, ele vor răspunde pentru pagubele pricinuite părţii adverse, dispoziţiile art. 189-
191 fiind aplicabile”. Astfel, cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat, se pune problema dacă partea ar
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 197
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
putea să invoce această încălcare a legii, pe cale de excepţie, în şedinţă publică sau printr-un memoriu separat,
după împlinirea termenului de recurs. Într-o atare situaţie, pentru partea interesată nu va mai interveni sancţiunea
decăderii. Chiar dacă această ipoteză ar fi interpretată ca o derogare de la regula privitoare la excepţiile
procesuale, ea nu ar face decât să întărească ideea conform căreia partea care a uzat de dreptul de a invoca
motive de casare prin intermediul persoanei prezumate a fi profesionist nu mai poate să invoce, pe cale de excepţie
sau prin memoriu separat, după împlinirea termenului de recurs, motive de casare, inclusiv de ordine publică.
Raţionamentul din art. 132 şi 134 CPC 1865 nu credem că este aplicabil aici, pentru că partea este obligată să
invoce motivele de casare, iar pe de altă parte, dreptul recunoscut instanţei de a invoca aceste excepţii nu
înlătură sancţiunea decăderii care intervine pentru partea care nu a îndeplinit un act de procedură în termenul
prevăzut de lege. Credem, totuşi, că în raport de regulile generale, orientarea instanţelor va fi aceea de a da un
caracter cât mai restrictiv posibilităţii invocării motivelor de recurs altfel decât în condiţiile şi termenele stabilite de
legiuitor, de aceea este recomandabil ca şi încălcarea autorităţii de lucru judecat să fie invocată în conformitate cu
prevederile art. 488 alin. (2) NCPC.
198 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
Conflictul de competenţă ivit între două instanţe judecătoreşti se soluţionează de instanţa imediat superioară şi
comună instanţelor aflate în conflict. (2) Nu se poate crea conflict de competenţă cu Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie. Hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere. (3) Conflictul de competenţă ivit între o instanţă
judecătorească şi un alt organ cu activitate jurisdicţională se rezolvă de instanţa judecătorească ierarhic
superioară instanţei în conflict. (4) Instanţa competentă să judece conflictul va hotărî, în camera de consiliu, fără
citarea părţilor, printr-o hotărâre definitivă”. În continuare, art. 136 NCPC prevede că „(1) Dispoziţiile prezentei
secţiuni privitoare la excepţia de necompetenţă şi la conflictul de competenţă se aplică prin asemănare şi în cazul
secţiilor specializate ale aceleiaşi instanţe judecătoreşti. (2) Conflictul se va soluţiona de secţia instanţei stabilite
potrivit art. 135 corespunzătoare secţiei înaintea căreia s-a ivit conflictul. (3) Conflictul dintre două secţii ale
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se soluţionează de Completul de 5 judecători. (4) Dispoziţiile alin. (1)-(3) se
aplică în mod corespunzător şi în cazul completelor specializate”.
În acest context, s-a apreciat că simplul fapt al instituirii unei proceduri de soluţionare a conflictelor de
competenţă între complete specializate sau între secţii specializate nu transformă aceste dispoziţii în norme de
competenţă, ele fiind în continuare norme de organizare judiciară. Legiuitorul a avut în vedere să prevină situaţiile de
oprire a cursului judecăţii fără remedii, sfera de aplicare a conflictului de competenţă fiind extinsă în acest scop. De
aceea, în măsura în care pe calea recursului se va invoca o neregularitate cu privire la rezolvarea conflictului de
competenţă între secţii sau complete specializate – evident, în limitele permise de lege, care prevede că măsurile
dispuse în soluţionarea conflictului de competenţă sunt definitive – să devină incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct.
1 NCPC.
În ceea ce priveşte incompatibilitatea, trebuie menţionat faptul că situaţiile de incompatibilitate au fost, pe de o
parte, dezvoltate, iar pe de altă parte, acestea au fost încadrate într-un sistem unitar din care fac parte şi motivele de
recuzare. În art. 41 NCPC sunt prevăzute cazurile de incompatibilitate absolută - „(1) Judecătorul care a pronunţat o
încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluţionat cauza nu poate judeca aceeaşi pricină în apel, recurs,
contestaţie în anulare sau revizuire şi nici după trimiterea spre rejudecare. (2) De asemenea, nu poate lua parte la
judecată cel care a fost martor, expert, arbitru, procuror, avocat, asistent judiciar, magistrat-asistent sau mediator în
aceeaşi cauză”.
Incompatibilităţile relative sunt prevăzute în art. 42 NCPC, a cărui denumire marginală este „Alte cazuri de
incompatibilitate absolută”. Totuşi, trebuie menţionat faptul că, în realitate, acestea nu constituie cazuri de
incompatibilitate absolută, dreptul de a recuza fiind lăsat la dispoziţia părţii interesate, supus însă sancţiunii decăderii
în caz de neexercitare în termenul reglementat de lege. În cazurile reglementate de art. 41 NCPC, judecătorul este
prezumat a fi părtinitor, iar în situaţiile prevăzute de art. 42 NCPC, judecătorul poate fi într-o astfel de situaţie, sub
rezerva verificării de către un alt judecător a acestor cazuri. Aşadar, termenul de „absolut” poate avea în vedere
obligaţia judecătorului de a se abţine.
Referitor la situaţiile de incompatibilitate în care se poate afla judecătorul, a fost semnalată necorelarea
textului art. 42 alin. (1) pct. 6 teza a II-a NCPC cu dispoziţiile din Legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor, în
sensul că, în situaţia în care împotriva judecătorului a fost începută urmărirea penală, legea prevede suspendarea de
drept din funcţie, ceea ce exclude posibilitatea formulării unei cereri de recuzare pentru acest motiv.
Articolul 45 NCPC se referă la Invocarea incompatibilităţii absolute „În cazurile prevăzute la art. 41,
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 199
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
judecătorul nu poate participa la judecată, chiar dacă nu s-a abţinut ori nu a fost recuzat. Neregularitatea poate fi
invocată în orice stare a pricinii”. Prin urmare, se păstrează regimul de ordine publică al actualelor
incompatibilităţi, extinse însă conform textului de lege.
În ceea ce priveşte incompatibilităţile absolute, s-a pus problema sferei de aplicare a dispoziţiilor art. 41,
respectiv dacă, spre pildă, judecătorul care a soluţionat o excepţie procedurală devine incompatibil să soluţioneze
cauza după casarea cu trimitere spre rejudecare. S-a apreciat că o concluzie în sensul aplicării dispoziţiilor art. 41
în acest caz, în absenţa unei menţiuni exprese a legiuitorului în acest sens şi interpretând restrictiv cazurile de
incompatibilitate, nu poate fi reţinută.
Cu privire la incompatibilităţi, este prevăzută procedura de soluţionare a cererii de abţinere a judecătorului
recuzat sau de recuzare a judecătorului împotriva căruia s-a formulat o astfel de cerere. Se poate ridica problema dacă
se vor aplica aceleaşi reguli cu privire la procedura de soluţionare a cererii de abţinere sau de recuzare şi în ipotezele
în care judecătorul se află într-una dintre vechile situaţii de incompatibilitate reglementate de art. 24 CPC 1865,
preluate în art. 41 NCPC. Întrucât textul nu mai face nicio distincţie, răspunsul este pozitiv, în sensul că va fi
aplicabilă această procedură, astfel încât judecătorul aflat în situaţia de incompatibilitate absolută prevăzută de art.
41 nu va mai putea face parte din completul care va soluţiona incidentul referitor la incompatibilitate. În acest
sens, art. 45 NCPC prevede că, în cazul incompatibilităţilor prevăzute de art. 41 NCPC, judecătorul nu poate
participa la judecată, chiar dacă nu s-a abţinut sau nu a fost recuzat, neregularitatea putând fi invocată în orice stare
a pricinii, iar verificarea existenţei uneia dintre aceste incompatibilităţi este realizată de către grefierul de şedinţă,
înainte de primul termen de judecată, potrivit art. 43 alin. (1) NCPC.
Pe de altă parte, în situaţia abţinerii sau recuzării, completul de judecată îl va asculta pe judecător, dacă
apreciază că este necesar, după care va dispune ca acesta să fie menţinut sau înlăturat din complet.
De altfel, în prezent, în Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti se precizează că toate
incidentele care privesc membrii completului de judecată, cum ar fi incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea, se
judecă de către completul imediat următor.
În ipoteza în care cererea de recuzare este respinsă, se poate ridica întrebarea dacă, dincolo de
temeinicia cererii de recuzare, condiţia extrinsecă de a fi luată această măsură de un complet legal constituit se
poate verifica prin intermediul dispoziţiilor din art. 488 alin. (1) pct. 1 NCPC sau al celor prevăzute în art. 488 alin.
(1) pct. 2 NCPC. Soluţia este aceea că sunt aplicabile prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1 NCPC, întrucât în acest
caz se pune o problemă legată de alcătuirea instanţei, în accepţiunea largă a acestei noţiuni.
O altă problemă referitoare la incompatibilitate ar fi aceea că doctrina, referindu-se la acest caz, a avut în
vedere magistraţii. Se pune, astfel, întrebarea dacă, având în vedere că sunt consacrate motivele de recuzare şi
în ceea ce îi priveşte pe grefieri sau pe magi-straţii-asistenţi, în cazul în care se invocă încălcarea acestor norme,
va fi aplicabil tot art. 488 alin. (1) pct. 1 NCPC? Referitor la această problemă s-a apreciat că participarea
acestor persoane la judecată face parte, lato sensu, din alcătuirea instanţei, astfel încât orice critică trebuie să fie
subsumată acestui motiv de casare
200 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel
stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încalcarea legii”. În această
situaţie, este vizată încălcarea principiului continuităţii, consacrat ca principiu fundamental în titlul preliminar, fiind apoi
reluat în partea privitoare la judecată. Astfel, art. 19 NCPC prevede că „judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei nu
poate fi înlocuit pe durata procesului decât pentru motive temeinice, în condiţiile legii”, iar potrivit art. 214 NCPC, (1)
„Membrii completului care judecă procesul trebuie să rămână aceiaşi în tot cursul judecăţii.
(2) În cazurile în care, pentru motive temeinice, un judecător este împiedicat să participe la soluţionarea cauzei,
acesta va fi înlocuit în condiţiile legii. (3) Dacă înlocuirea prevăzută la alin. (2) a avut loc după ce s-a dat cuvântul
în fond părţilor, cauza se repune pe rol”.
Şi sub imperiul actualei reglementări, potrivit Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti,
judecătorii nu pot fi înlocuiţi decât în condiţiile şi pentru motivele prevăzute de lege.
Avantajul noii reglementări constă în faptul că principiul continuităţii a fost inserat ca principiu fundamental al
procesului civil, deşi acesta vizează, în realitate, o regulă de organizare judecătorească. De asemenea, sunt prevăzute
expres şi limitativ condiţiile în care se pot aduce schimbări în compunerea completului de judecată. S-a păstrat însă
regula că această cerinţă a continuităţii nu este una absolută. Ca atare, modificările determinate de motive obiective
sau subiective pot să intervină, chiar şi în situaţia în care pricina a rămas în pronunţare. Alături de situaţia în care
hotărârea ar putea fi casată pentru că alţi judecători decât cei care au judecat pricina pe fond au pronunţat hotărârea,
noul text cuprinde alte două ipoteze: ipoteza în care completul de judecată căruia i-a fost repartizată cauza în mod
aleatoriu a fost schimbat sau, în condiţiile legii, un alt complet a fost schimbat.
În acest context, trebuie verificat dacă pct. 2 vizează şi încălcarea regulilor privitoare la repartizarea
aleatorie, fiindcă din modul în care este formulat acesta, ar sugera că poate fi casată hotărârea doar în ipoteza în
care completul căruia i-a fost repartizată cauza în mod aleatoriu a fost schimbat, cu încălcarea legii. Dar ipoteza
în care nu i-a fost repartizată cauza în mod aleatoriu poate fi luată în discuţie? În Regulamentul de ordine interioară
al instanţelor judecătoreşti se prevede într-o manieră imperativă şi cu procedura aferentă faptul că repartizarea
aleatorie este o problemă de ordine publică. Din această perspectivă, se pune întrebarea dacă se poate cere şi
dispune casarea hotărârii atunci când a fost schimbat completul de judecată căruia îi fusese repartizată aleatoriu
cauza, în alte condiţii decât cele prevăzute de lege, cu atât mai mult în ipoteza în care dosarul nu a fost repartizat
în mod corect de la început, conform principiului repartizării aleatorii, se poate invoca acest motiv? Textul prevede:
„sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei”, prin urmare, se porneşte
de la premisa că dosarul a fost repartizat aleatoriu, astfel încât s-ar putea susţine că motivul de casare prevăzut
de art. 488 alin. (1) pct. 2 NCPC nu poate fi aplicabil în cazul încălcării regulilor de repartizare aleatorie.
Dacă dosarul nu a fost repartizat aleatoriu se poate invoca această încălcare a formelor în baza art. 488 alin.
(1) pct. 5 sau în baza art. 488 alin. (1) pct. 8 NCPC?
Credem că, între varianta invocării motivului de casare de la punctul 2 sau cea a motivelor de casare
prevăzute la punctele 5 sau 8 ale art. 488 NCPC, este preferabilă prima, întrucât termenul de aleatoriu folosit
într-o normă care este eminamente de organizare judecătorească permite verificarea legalităţii hotărârii pe această
cale, inclusiv din perspectiva verificării legalităţii repartizării aleatorii.
Analizând normele referitoare la compunerea instanţelor, evocate mai sus, din perspectiva caracterului de
ordine publică, sunt de ordine publică cele privind incompatibilităţile absolute (art. 41 NCPC) şi abţinerea [art. 43
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 201
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
alin. (2) NCPC]. Când se vorbeşte despre recuzare, care este un drept al părţii, se identifică o normă de natură
privată, deci nu poate fi invocată pentru prima dată în apel, şi cu atât mai mult nu poate fi invocată pentru prima
dată în recurs. Aşadar, situaţia premisă pentru ca soluţia asupra recuzării să fie supusă judecăţii pe calea controlului
de legalitate a recursului sub imperiul Noului Cod, o reprezintă ipoteza în care partea a formulat cererea de
recuzare, aceasta a fost respinsă sau prima instanţă a omis să se pronunţe asupra ei, a fost reiterată în apel, iar
instanţa de apel, sesizată cu acest motiv, l-a respins sau a omis să se pronunţe asupra lui.
În ceea ce priveşte art. 488 alin. (1) pct. 2, acest motiv este de ordine publică, iar verificarea respectării legii
referitoare la repartizarea aleatorie a cauzei, legalitatea schimbării compunerii completului de judecată şi
continuitatea în sens restrâns, respectiv ca judecătorul care a pronunţat hotărârea să fie cel în faţa căruia s-au pus
concluzii, se realizează prin verificarea încheierilor de şedinţă şi a proceselor-verbale întocmite de funcţionarii
competenţi cu repartizarea în regim aleatoriu în sistem Ecris.
Referitor la acest aspect s-a ridicat problema identificării acelor situaţii în care specialistul IT a introdus un
parametru în mod greşit şi, astfel, repartizarea aleatorie s-a făcut eronat. Cu privire la această problemă s-a
arătat că trebuie plecat de la premisa că legea se aplică. Astfel, Regulamentul de ordine interioară al instanţelor
judecătorești conţine dispoziţii care reglementează modul în care sunt constituite completele cu continuitate, cu
numere, există dispoziţii care instituie obligaţia conducerii instanţei de a desemna persoanele specializate, există
obligaţia persoanelor specializate de a completa anumite înscrisuri care au valoare de act autentic, de a lista
pricinile înregistrate la sfârşitul fiecărei zile şi, potrivit aceluiaşi Regulament, există procesele-verbale şi
încheierile de şedinţă, ataşate la dosarul cauzei, care cuprind menţiuni despre această procedură, dar numai în
cazul intervenirii unor schimbări.
Totodată, s-a mai precizat şi că, în cazul neefectuării operaţiunii informatice a repartizării aleatorii în funcţie
de parametrii dosarului, eventual în funcţie de hotărârea colegiului de conducere prin care se stabilesc completele
specializate în anumite materii, sistemul informatic va menţiona operaţiunea ca nerealizată, iar acest fapt trebuie
listat într-un proces-verbal din care rezultă motivele pentru care operaţiunea de repartizare aleatorie nu a putut fi
finalizată cu succes. În acest caz, conducerea instanţei trebuie să hotărască de ce nu a putut fi repartizat dosarul
şi se poate trece la un alt tip de termen. Aşadar, toate aceste operaţiuni sunt verificabile.
De asemenea, trebuie menţionat faptul că nu se poate vorbi despre o reală repartizare aleatorie dacă nu există
cel puţin două complete într-o anumită materie. Acest fapt poate fi verificat de către instanţa de control judiciar, în
ipoteza în care partea ar invoca, prin motivele de recurs, că dosarul nu a fost repartizat aleatoriu.
Aşadar, există dispoziţii în Regulamentul de ordine interioară care permit verificarea schimbării compunerii
completului în ipotezele obişnuite, obiective, în care se impune schimbarea, dar, pe de altă parte, regularitatea
distribuirii ar trebui să poată fi verificată şi altfel decât prin accesarea sistemului Ecris.
În practică, există două modalităţi de verificare a regularităţii repartizării aleatorii: automată şi manuală, aşadar
verificarea este una tehnică, nerezultând din dosar. În acest context, ar fi de dorit ca regularitatea repartizării să poată
fi verificată şi să rezulte din actele dosarului, prin asumarea responsabilităţii de către persoana care are aceste
competenţe, de pildă prin semnarea unui proces-verbal. Este adevărat că există un listing de repartizare zilnică a
tuturor cauzelor pe care îl face grefierul sau altă persoană desemnată cu operaţiunea tehnică de repartizare aleatorie
de serviciu şi unde apar toate cauzele înregistrate la instanţă în ziua respectivă şi care au fost repartizate fie manual,
fie aleatoriu, dar accesul la acest tip de informaţie este mai dificil decât la dosarul cauzei şi pune în sarcina instanţei de
202 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
control judiciar activităţi în plus, de pildă întocmirea de adrese de solicitare a acestor listinguri.
Tot referitor la acest punct a fost pusă în discuţie şi oportunitatea sancţionării ca motiv distinct de recurs,
circumscris punctului 2, a încălcării dispoziţiilor regulamentare de repartizare aleatorie a cauzelor, cu atât mai mult
cu cât, se pare că acest punct 2 sancţionează doar nesocotirea principiului continuităţii. Nesocotirea dispoziţiilor
regulamentare poate atrage răspunderea disciplinară sau sancţiuni de altă natură.
În acest context, se pune şi problema dacă această încălcare trebuie criticată prin prisma motivului
prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 2 sau a celui prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5, respectiv cel referitor la faptul că
instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Legat de această
problemă s-a exprimat opinia că nu ar putea fi vorba despre motivul prevăzut la pct. 5, întrucât normele care
reglementează repartizarea aleatorie sunt norme de organizare, şi nu de procedură. Într-o altă opinie, s-a
apreciat că activităţile prin intermediul cărora dosarele se repartizează aleatoriu reprezintă activităţi procedurale
supuse normelor de procedură propriu-zise din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti. Este
exclus ca greşita repartizare aleatorie să atragă doar sancţiuni de natură disciplinară. Acest fapt este criticabil cu
certitudine în recurs, este discutabil doar temeiul legal, dispoziţia legală căreia i se circumscrie: art. 488 alin. (1)
pct. 1, din perspectiva unei greşite compuneri a instanţei, ori art. 488 alin. (1) pct. 2, din perspectiva unei
schimbări nelegale a completului pe parcursul judecăţii sau chiar a unei formări greşite a completului.
Aşadar, dacă se pleacă de la ipoteza că pct. 2 al art. 488 are în vedere faptul că a fost respectată regula
repartizării aleatorii sau ciclice, se sancţionează schimbarea nelegală a completului de judecată cu ocazia dezbaterii
fondului, circumscriindu-se art. 488 alin. (1) pct. 1, ca motiv de recurs, când se vorbeşte despre alcătuirea instanţei,
respectiv art. 488 alin. (1) pct. 2, când se vorbeşte despre cele două ipoteze: încălcarea principiului continuităţii,
în sensul că judecătorii în faţa cărora s-au pus concluzii trebuie să pronunţe şi hotărârea sau în sensul că, fiind
repartizată pricina bine, completul nu trebuie să se schimbe decât cu respectarea legii, sau art. 488 alin. (1) pct.
5, când se vorbeşte despre încălcarea regulilor de procedură.
Tot referitor la această problemă s-a pus în discuţie, pentru ipoteza în care s-ar admite posibilitatea
încadrării în punctul 1 sau 5, nu şi la pct. 2, pentru că în acest motiv se face trimitere la momente ulterioare,
remediul în situaţia de la pct. 1. Cu alte cuvinte, cum ar putea instanţa de fond, înainte să se ajungă la o critică în
recurs, să combată această neregularitate? La pct. 5 vorbim despre cauzarea unei vătămări. Legat de această
problemă, s-a arătat că normele referitoare la continuitatea completului de judecată sunt acele norme în care
vătămarea se prezumă. Există text de lege în noua legislaţie care prevede că partea care susţine încălcarea
normelor referitoare la completul de judecată nu trebuie să facă dovada vreunei vătămări.
Punctul 1 se referă, între altele, la incompatibilităţi, la recuzare, în cazul în care a fost incorect respinsă,
lipsa procurorului sau a altor organe atunci când legea prevede expres participarea acestora, orice alt incident, de pildă,
greşita repartizare a cauzei la un complet care nu avea specializarea necesară. Pentru toate aceste ipoteze, însă, se
cunosc remedii procedurale, spre exemplu, dacă dosarul a revenit unui judecător stagiar, el poate trimite cauza spre
o nouă repartizare. Nerespectarea principiului repartizării aleatorii a cauzei este însă o problemă de organizare, şi
tocmai din această cauză nu cunoaşte un remediu procedural. Referitor la această observaţie s-a apreciat însă că
un remediu există întotdeauna; spre exemplu, privitor la conflictele de competenţă între complete, dacă judecătorul
ar primi un dosar repartizat cu încălcarea regulilor de repartizare aleatorie sau ciclică, acesta îl poate înainta,
printr-o încheiere, preşedintelui instanţei, susţinând că nu a fost corect repartizat. În practică, în astfel de situaţii s-a
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 203
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
procedat la scoaterea cauzei de pe rol; de asemenea, la unele instanţe se invocă necompetenţa funcţională.
Continuarea judecării cauzei de către un complet nelegal învestit ar însemna că principiul repartizării aleatorii este un
principiu proclamat, dar neprotejat, iar pentru parte sau pentru instanţa de control este indiferentă sancţionarea
funcţionarului care avea competenţe în realizarea acestei operaţiuni.
Normele referitoare la aşa-zisa competenţă a secţiilor specializate sau a completelor specializate sunt norme de
organizare, cu excepţia cazului în care legea prevede în mod expres competenţa acestora, întrucât termenul de
„competenţă” se raportează la instanţă, şi nu la subdiviziunile instanţei. De pildă, dacă se aprobă de către Consiliul
Superior al Magistraturii înfiinţarea unei secţii specializate în cadrul unei instanţe, aceasta este o normă de organizare,
şi nu una de competenţă. Nu se au în vedere tribunalele specializate, prevăzute de legiuitor ca instanţe distincte, ci
referirea vizează repartizarea între secţiile specializate sau între
completele specializate ale aceleiaşi instanţe, unde nu avem de-a face cu norme de competenţă, chiar dacă
legiuitorul încearcă să găsească remedii pentru rezolvarea diverselor incidente, deplasându-se la mecanismele
competenţei.
Punctul 5 se referă la încălcarea regulilor de procedură, respectiv când a intervenit un caz de nulitate.
Nulitatea este de ordine publică şi, în cazul în care se constată ca fiind întemeiat motivul de casare, sancţiunea
este de casare cu trimitere în toate cazurile.
3.3 Încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii
Noţiunile natură de ordine publică şi ordine privată au aceeaşi semnificaţie ca şi în reglementarea actuală.
Textul este corelat cu schimbările substanţiale ale regimului competenţei, respectiv cu ceea ce şi în prezent
există în art. 159 şi în art. 1591 CPC 1865.
În acest sens, încă din Legea micii reforme legiuitorul a făcut distincţie între competenţa de ordine publică
şi cea de ordine privată. În art. 159 CPC 1865 se precizează că „necompetenţa este de ordine publică sau privată”.
Teza a II-a reia cazurile: „Necompetenţa este de ordine publică: 1. în cazul încălcării competenţei generale, când
procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti; 2. în cazul încălcării competenţei materiale, când
procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad; 3. în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când
procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura”. Atunci când
competenţa nu este de natură exclusivă, ea este de natură privată: „În toate celelalte cazuri, necompetenţa este
de ordine privată”.
Invocarea excepţiei de necompetenţă, cum precizează art. 130 NCPC, este supusă unor reguli mult mai stricte:
„Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen
de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe”. Prin urmare, există un termen de decădere care
sancţionează şi depăşirea timpului în care putea fi invocată o încălcare a unei norme de ordine publică, acesta fiind
elementul de noutate. De asemenea, judecătorul are obligaţia de a verifica el însuşi competenţa la primul termen de
judecată, sub imperiul Noului Cod: „La primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe,
judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general,
material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care
constată competenţa instanţei sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu” (art. 131 NCPC). Noul Cod este mai
restrictiv din acest punct de vedere, prevăzând, în alin. (2) al aceluiaşi articol, că, „în mod excepţional, în cazul în care
204 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
pentru stabilirea competenţei sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în
discuţia părţilor şi va acorda un singur termen în acest scop”. Aşadar, este o problemă prealabilă care îl leagă pe
judecător şi asupra căreia nu poate reveni. Sub imperiul actualului Cod, verificarea din oficiu a judecătorului nu împiedică
partea să invoce necompetenţa, dacă sunt îndeplinite anumite cerinţe, desigur, cu respectarea
regulilor privitoare la caracterul interlocutoriu al încheierilor de şedinţă.
Din această perspectivă şi întrucât intenţia judecătorului a fost să mobilizeze partea să invoce nulităţile cât
mai repede şi, dacă se poate, pe toate, şi să supună filtrului apelului toate incidentele, ca o condiţie de
admisibilitate a recursului, s-au instituit, în art. 488 alin. (1) pct. 3, două cerinţe: prima, ca necompetenţa invocată
în cauză să fie una de ordine publică, şi cea de-a doua, să fi fost invocată în condiţiile legii. Aceasta înseamnă că
necompetenţa materială funcţională sau procesuală, precum şi necompetenţa teritorială exclusivă nu mai pot fi
invocate în recurs pentru prima dată. Ele pot fi invocate în recurs doar dacă au fost invocate în apel şi instanţa de apel
le-a respins sau a omis să se pronunţe asupra lor. Ele nu ar fi putut fi invocate pentru prima dată nici în apel, pentru
că legea obligă partea să invoce necompetenţa materială şi teritorială exclusivă în faţa primei instanţe.
În cazul în care se vorbeşte despre necompetenţa generală a instanţelor de judecată, aceasta şi-a păstrat
regimul special, constând în posibilitatea de a fi invocată de către oricare dintre părţi, în orice stare a pricinii,
inclusiv de către instanţă din oficiu. Se pune întrebarea dacă i se recunoaşte recurentului posibilitatea de a invoca
excepţia de ordine publică a necompetenţei generale pentru prima dată în recurs sau dacă, dimpotrivă, i se
recunoaşte doar instanţei de recurs dreptul de a invoca, în baza art. 489 alin. (3) NCPC, ca motiv de ordine
publică, dar nu ca obligaţie, încălcarea normelor de competenţă generală. S-a apreciat că legiuitorul a făcut această
derogare şi, la fel cum s-a admis că excepţia autorităţii de lucru judecat ar putea să fie invocată fiindcă există
normă specială, să fie identificată o normă specială care să dea posibilitatea verificării competenţei generale ca
urmare a iniţiativei oricăreia dintre părţi şi a instanţei, inclusiv în faza recursului, pentru că problema competenţei
generale este una care excede interesului privat şi vizează delimitarea competenţelor instanţelor de judecată faţă
de organe fără atribuţii jurisdicţionale din afara puterii judecătoreşti.
O altă problemă referitoare la acest motiv de casare este dacă legiuitorul a înţeles să restrângă posibilitatea
invocării excepţiei de necompetenţă sau a incidentelor relative la competenţă doar la cele de ordine publică,
întrucât art. 488 alin. (1) pct. 3 are în vedere ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de
competenţă de ordine publică întocmai cum există de lege lata reglementat un motiv al contestaţiei în anulare de
drept comun, potrivit art. 317 pct. 2 CPC 1865.
Din această perspectivă, se pune întrebarea dacă se poate invoca pe calea recursului necompetenţa instanţei care
a judecat în primă instanţă, în situaţia în care aceasta s-a invocat în primă instanţă şi aceasta a respins-o sau a omis să
se pronunţe asupra ei, şi apoi s-a invocat ca motiv de apel, iar instanţa de apel l-a respins sau a omis să se pronunţe asupra
lui, sau este nevoie să se restrângă cercetarea competenţei doar la regulile de ordine publică? Pârâtul, care se află sub
protecţia unei norme de competenţă de ordine privată, teritorială de drept comun, se poate prevala în recurs de
încălcare, în cazul în care incidentele referitoare la competenţa teritorială de ordine privată au fost înlăturate pe
această cale, poate găsi un alt motiv de casare sau voinţa legiuitorului fost ca verificarea competenţei teritoriale
de ordine privată să se facă doar în faţa instanţelor fondului? Se pare că nu este vorba despre o omisiune a
legiuitorului; nu se poate accepta că această limitare „de ordine publică” să fie rezultatul unei greşeli. Din această
cauză trebuie ales dintre cele două ipoteze: să se admită că legiuitorul nu mai dă posibilitatea părţii să
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 205
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
invoce necompetenţa de ordine privată ca motiv de casare, chiar dacă a invocat-o în faţa instanţelor fondului, sau
să se meargă pe ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 5, respectiv să se aplice regimul comun al nulităţilor.
Aşadar, se poate discuta dacă, neputându-se invoca nulitatea hotărârii pentru încălcarea regulilor de competenţă
de ordine privată în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 3, s-ar putea cere casarea prin intermediul motivului prevăzut de art.
488 alin. (1) pct. 5 NCPC, cu luare în considerare a limitelor acestui motiv, care vizează încălcarea regulilor de
procedură.
Referitor la această problemă s-a pus problema dacă nu cumva prin această interpretare sunt eludate
dispoziţiile legii, deoarece intenţia legiuitorului a fost, se pare, de a limita în timp posibilitatea invocării excepţiei de
necompetenţă teritorială de ordine privată în faţa primei instanţe, fapt care rezultă în mod clar din dispoziţiile art. 130
alin. (3): „Necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă
întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei
instanţe”. Mai mult decât atât, coroborând aceste dispoziţii cu cele ale art. 488 alin. (1) pct. 3 NCPC, ceea ce se poate
verifica în recurs este doar legalitatea hotărârii prin care instanţa s-a pronunţat cu privire la nesocotirea normelor de
necompetenţă de ordine publică, exceptând necompetenţa generală, care poate fi invocată oricând în recurs. Aşadar,
doar aceasta se mai poate invoca. Felul în care instanţa de fond a dispus cu privire la excepţia de necompetenţă de
ordine publică mai poate fi verificat în recurs, iar necompetenţa de ordine privată nu ar mai putea fi invocată în recurs.
Referitor la această observaţie s-a precizat că nu s-a pornit de la ipoteza că necompetenţa de ordine privată ar
putea fi invocată prima dată în recurs, ci de la aceea că recurentul a mai invocat în faţa instanţelor de fond această
excepţie, dar ea a fost respinsă. De asemenea, faptul că se invocă necompetenţa pentru prima dată în recurs nu
transformă recursul într-o cale ordinară de atac, pentru că elementele privitoare la competenţă vizează legalitatea.
Articolul 176 NCPC, care reglementează nulitatea necondiţionată, precizează că partea care o invocă nu
trebuie să facă dovada unei vătămări, enumerând, la pct. 3, domeniul competenţei instanţei, fără distincţie.
Când legiuitorul a vrut să acopere o anume greşeală, a făcut în aşa fel încât să dea posibilitatea celui aflat în
culpă să o îndrepte. În actualul Cod, excepţia nulităţii actului de procedură pentru lipsa calităţii de reprezentant poate
fi remediată în condiţiile art. 161 alin. (1) şi (2) CPC 1865. În viitorul Cod de procedură civilă, această excepţie a
nulităţii actului de procedură pentru lipsa calităţii de reprezentant nu poate fi invocată pentru prima dată în apel,
deci, dacă nu a fost invocată în faţa primei instanţe, ea nu mai poate fi invocată.
Pe de altă parte, art. 310 CPC 1865 a fost menţinut într-o anumită formă în art. 485 alin. (2): „Dacă intimatul nu a
invocat prin întâmpinare sau din dosar nu reiese că recursul a fost depus peste termen, el se va socoti în termen”. Prin
urmare, spiritul noii reglementări este în sensul acoperirii nulităţilor atunci când aceasta se poate, însă într-o formă
expresă.
S-a mai pus problema dacă nu cumva, în condiţiile în care a fost consacrat un motiv de recurs special
pentru competenţă, intenţia legiuitorului nu a fost aceea de a restrânge această problematică a competenţelor
doar la competenţa de ordine publică, context în care invocarea punctului 5 al art. 488 alin. (1) NCPC pentru
ipoteza compentenței de ordine privată să nu fie posibilă. S-a apreciat că este posibilă şi această interpretare.
Legiuitorul a înţeles să restrângă cercetarea incidentelor privitoare la competenţă în calea extraordinară de atac
a recursului doar la cea generală, cea materială și cea teritorială exclusivă. Opinia moderatului este în sensul ca
încălcarea normelor de competenţă de ordine privată să poată fi invocată, fiindcă recursul este o cale de atac de
reformare, iar pentru încălcarea normelor de competenţă de ordine publică - spre deosebire de încălcarea normelor
206 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
de competenţă de ordine privată - mai există încă o cale de atac, de retractare. Sub acest aspect, se pune
întrebarea dacă legiuitorul a dorit să facă distincţia între competenţa de ordine publică şi cea de ordine privată
astfel încât cea din urmă să poată fi încălcată şi să nu poată fi remediată decât în faţa instanţelor fondului sau
s-a dorit doar circumstanţierea sferei persoanelor şi a condiţiilor în care poate fi invocată.
Tot referitor la acest punct, a mai fost exprimată opinia că interpretarea destul de largă a punctului 5 al
art. 488 alin. (1) permite acestui text de lege să acopere absolut orice încălcare de ordin procedural care ar atrage
nulitatea, ceea ce ar însemna că toate celelalte puncte, cu excepţia pct. 5, care vizează încălcări de ordin
procedural, sunt nişte cazuri particulare ale pct. 5, înţeles ca un „drept comun“ în materie de nulităţi care pot fi
invocate în recurs. Acceptând această interpretare, ar exista o suprapunere de motive. Referitor la această din urmă
observaţie, s-a precizat însă că nu există o suprapunere. Există cazuri speciale de nulitate care sunt încadrate ca
motive de casare şi există cazuri comune, pe care legiuitorul a înţeles să le supună unui alt regim. Astfel, chiar dacă
pct. 5 nu face niciun fel de distincţie între tipurile de nulitate, între termenele în care putea fi invocată acea
nulitate, între nulitatea condiţionată, necondiţionată, atare distincţii există în dreptul comun al regimului nulităţii,
astfel încât nu este nevoie ca legiuitorul să precizeze „în condiţiile în care a fost invocată, dar a fost respinsă
ş.a.m.d.” De fapt, acest text a fost restructurat, nemaifiind circumscris ipotezelor reglementate de art. 105 alin. (2)
CPC 1865, respectiv lipsa formelor şi necompetenţa funcţionarului judecătoresc, ceea ce înseamnă că se poate
susţine că intenţia legiuitorului a fost de a include orice nulitate pentru nerespectarea regulilor de procedură, iar
cu rezervele de rigoare, de a încadra şi necompetenţa de ordine privată a instanţei de judecată care a pronunţat
hotărârea recurată. Astfel, ar putea fi identificat un argument pentru a susţine că necompetenţa de ordine privată
poate fi invocată pe baza art. 488 alin. (1) pct. 5 NCPC, cu rezervele legate de încadrarea necompetenţei private
în „regulile de procedură” despre care vorbeşte textul. De aceea, problema distincţiei între nulităţile condiţionate
sau necondiţionate nu este relevantă pentru a se răspunde la această întrebare, întrucât oricare dintre
categoriile de norme, de organizare, de competenţă sau de procedură propriu-zisă, pot fi protejate diferit. Astfel,
dacă se încalcă norme privind organizarea instanţei de judecată intervine o nulitate necondiţionată de dovedirea
unei vătămări, dar supusă prevederilor de la art. 488 alin. (1) şi (2) NCPC.
1
Art. 497. Soluţiile pe care le poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o noua
judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei
hotărâre este, de asemenea, casată. Atunci când interesele bunei administrări a justiţiei o cer, cauza va putea fi trimisă oricărei alte instanţe de acelaşi grad, cu excepţia
cazului casării pentru lipsa de competenţă, când cauza va fi trimisă instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent potrivit legii. În cazul în care
casarea s-a făcut pentru că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti sau când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, cererea se respinge ca inadmisibilă.”
2
Art. 498. - Soluţiile pe care le pot pronunţa alte instanţe de recurs. „(1) În cazul în care competenţa de soluţionare a recursului aparţine tribunalului sau curţii de
apel şi s-a casat hotărârea atacată, rejudecarea procesului în fond se va face de către instanţa de recurs, fie la termenul la care a avut loc admiterea recursului, situaţie
în care se pronunţă o singură decizie, fie la un alt termen stabilit în acest scop. (2) Instanţele prevăzute la alin. (1) vor casa cu trimitere, o singură dată în cursul
procesului, în cazul în care instanţa a cărei hotărâre este atacată cu recurs a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului sau judecata s-a făcut în lipsa părţii care
a fost nelegal citată, atât la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului. În vederea rejudecării, cauza se trimite la instanţa care a pronunţat hotărârea casată ori
la altă instanţă de acelaşi grad cu aceasta, din aceeaşi circumscripţie. Dispoziţiile art. 497 se aplică în mod corespunzător, în caz de necompetenţă, de depăşire a
atribuţiilor puterii judecătoreşti şi de încălcare a autorităţii de lucru judecat”.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 207
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
În ceea ce priveşte admiterea excepţiei necompetenţei generale a instanţelor de judecată, ca efect a
acestei excepţii, avem soluţia revelată în art. 4971 şi art. 498 NCPC2 .
Soluţia pe care o va pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru încălcarea regulilor de competenţă
va fi aceea de casare a hotărârii recurate, fiindcă, pe de o parte, Noul Cod de procedură civilă nu mai prevede
posibilitatea modificării soluţiei de către această instanţă, iar pe de altă parte, casarea este singura soluţie prevăzută
şi de legislaţia actuală, în raport de prevederile art. 105 alin. (1) CPC 1865.
În cazul în care casarea s-a dispus pentru că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti sau când
s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, cererea se va respinge ca inadmisibilă. În mod similar, când cererea este
de competenţa unei autorităţi fără atribuţii jurisdicţionale din afara puterii judecătoreşti, cererea se va respinge ca
inadmisibilă. Prin urmare, în această situaţie, instanţa de judecată, admiţând recursul, va casa hotărârea care a
constatat că instanţa este competentă să judece, deşi era necompetentă general, şi va respinge cererea ca
nefiind de competenţa instanţelor de judecată.
În cazul în care se constată că instanţa a fost necompetentă material sau teritorial exclusiv, fiindcă avem în
vedere numai norme de ordine publică, instanţa de judecată va admite recursul, iar în ipoteza Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie va casa ori de câte ori va fi necesar (presupunând că se va relua judecata în fond după casare
de către o instanţă necompetentă, ipoteză aproape exclusă din punct de vedere practic, dar bună ca exemplu
teoretic). Astfel, urmează să se reţină că, atât în baza actualei legi, cât şi a Noului Cod de procedură civilă, instanţa
supremă are posibilitatea de a casa de mai multe ori.
Spre deosebire de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa de recurs, alta decât
instanţa supremă, va casa cu trimitere la instanţa competentă potrivit regulilor de la apel, însă, în raport de
prevederile art. 498 NCPC, va putea face acest lucru doar o singură dată în cursul procesului.
O altă problemă care interesează sub acest aspect este cea de a şti dacă acest motiv de casare este
aplicabil şi în cazul în care cauza a fost greşit repartizată unui complet sau unei secţii a instanţei care a pronunţat
hotărârea recurată. Cu alte cuvinte, în condiţiile în care viitorul Cod de procedură civilă prevede că şi incidentele
legate de greşita repartizare între completele şi secţiile specializate se soluţionează prin intermediul excepţiei de
necompetenţă şi a conflictului de competenţă, poate fi invocată, pe calea acestui motiv de casare, greşita
repartizare a cauzei la o secţie sau la un complet specializat? Trebuie observat că textul legal dispune în mod clar
că poate fi cerută casarea unei hotărâri când hotărârea a fost dată cu încălcarea regulilor care vizează competenţa
altei instanţe. Cu alte cuvinte, este improbabilă o orientare a practicii judiciare în sensul ca, prin intermediul art.
488 alin. (3) pct. 3 NCPC, să se poată invoca un incident referitor la o aşa-zisă necompetenţă a secţiei sau a unui
complet specializat. La această concluzie se poate ajunge avându-se în vedere, pe de o parte, că excepţia de
necompetenţă şi conflictul de competenţă dintre secţiile sau completele specializate sunt căile procedurale prin care
se ajunge la determinarea secţiei sau completului specializat, iar nu competent, care nu transformă normele de
organizare judecătorească în norme de competenţă, iar pe de altă parte, că incidentele referitoare la nelegalitatea
repartizării unei pricini la o secţie sau la un complet pot fi invocate ca motiv de casare pe baza art. 488 alin. (1) pct. 1 NCPC.
4.2 Soluţii în ipoteza motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 NCPC
Art. 488. - „(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (..) 4. când
instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti”.
208 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
Articolul alin. (1) 488 pct. 4 NCPC vizează un motiv de casare care a fost constant prevăzut în legislaţia
procesual civilă în perioada 1925 -1952, motiv care a fost reintrodus în legislaţie în anul 1993, respectiv
încălcarea limitelor puterii judecătoreşti.
Trebuie precizat că, până la înlăturarea recursului în anulare din legislaţia procesual civilă, acest motiv de
nelegalitate era, în acelaşi timp, motiv de recurs în anulare (dintre cele două motive de recurs în anulare unul
avea în vedere situaţia în care instanţa a pronunţat o hotărâre prin care a depăşit limitele puterii judecătoreşti).
În ceea ce priveşte acest motiv de casare există două abordări:
- în primul rând, trebuie observat că depăşirea limitelor autorităţilor judecătoreşti este înţeleasă sau definită
uneori ca fiind exces de putere, adică exercitarea puterii judecătoreşti în exces, altfel decât în limitele prevăzute
de lege;
- în accepţiunea strictă vorbim de exces de putere atunci când instanţa de judecată se substituie puterii
legiuitoare sau puterii executive;
- în accepţiunea extinsă vorbim de exces de putere nu doar prin încălcarea atribuţiilor altei puteri, ci şi prin
substituirea faţă de orice altă autoritate sau pătrunderea în domenii în care legiuitorul nu îi permite judecătorului.
În acest sens, este dată ca exemplu situaţia în care instanţa s-a pronunţat asupra unei excepţii de
neconstituţionalitate şi a soluţionat-o pe fond, apreciindu-se că prin această soluţie instanţa a depăşit limitele
puterii judecătoreşti, pătrunzând în sfera de competenţă a Curţii Constituţionale. În mod similar, s-a decis că în
materia restituirii proprietăţilor instituţiilor de cult, în care Legea nr. 10/2001 prevede, în art. 8 alin. (2), că regimul
unităţilor de cult va fi reglementat prin lege specială, soluţia instanţei de a se pronunţa pe fond asupra unei cereri cu
acest obiect echivalează cu o substituire a autorităţii legiuitoare. De asemenea, în materia dreptului muncii s-a pus
problema dacă instanţa de judecată poate să verifice oportunitatea unor măsuri de restructurare sau numai legalitatea
acestora. Părerea majoritară a fost că instanţa a depăşit limitele impuse de legiuitor în momentul în care a apreciat
asupra oportunităţii.
În legătură cu acest motiv de casare, s-a arătat că depăşirea limitelor puterii judecătoreşti, motivul de
recurs din 488 alin. (1) pct. 4 NCPC poate să fie, în acelaşi timp, analizată şi ca o problemă de încălcare a
regulilor de competenţă. Din această perspectivă, s-a pus problema dacă nu cumva era suficientă reglementarea
motivului de casare referitor la încălcarea regulilor de competenţă de ordine publică, în care să fie incluse şi
ipotezele referitoare la încălcarea regulilor separaţiei puterilor în stat. Răspunsul doctrinei a fost negativ, pentru că, în
ceea ce priveşte competenţa, aceasta se raportează la un alt organ cu atribuţii jurisdicţionale, iar în afara sistemului
puterii judecătoreşti există organe care nu au atribuţii jurisdicţionale, raportat la care nu ar putea opera instituţia declinării.
S-a mai arătat că, în această ipoteză, este vorba despre puteri cu atribuţii cu totul diferite, astfel încât separaţia
puterilor nu poate să fie privită ca o formă mascată a necompetenţei. Aşadar, s-a arătat că, dacă este pusă în discuţie
încălcarea atribuţiilor altor puteri ale statului (puterea legislativă, puterea executivă), se poate constata încălcarea
principiului fundamental al separaţiei puterilor în stat, iar în ipoteza încălcării atribuţiilor altor autorităţi ale statului
sau imixtiunii instanţelor în alte domenii, în care nu au competenţe, se poate spune că instanţa a încălcat normele
de competenţă generală, dar nu că a fost vorba despre încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat.
În acest context, se pune problema soluției pe care o va pronunţa instanţa de recurs în cazul în care se
constată că instanţa a cărei hotărâre este supusă controlului de legalitate a pronunţat o hotărâre cu încălcarea
principiului separaţiei puterilor în stat. În acest caz intervine tot casarea hotărârii recurate, cu consecinţa
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 209
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
respingerii cererii ca inadmisibilă, fără a se distinge după cum recursul este soluţionat de Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, curtea de apel sau tribunal, soluţia fiind fără dubiu de interpretare.
Astfel, în ipoteza în care obiect al recursului este hotărârea de primă instanţă, instanţa de recurs admite
recursul, casează şi respinge cererea ca inadmisibilă.
În ipoteza în care, în primă instanţă, s-a admis o cerere deşi, în speţă, instanţa a încălcat limitele puterii
judecătoreşti, iar apoi a fost respins apelul, se pune problema soluţiei pe care o va dispune instanţa de casare.
Totodată, aceeaşi problemă se pune pentru ipoteza în care a fost admisă în mod corect la prima instanţă excepţia
lipsei puterii judecătoreşti de a judeca (întrucât doctrina a arătat că excesul de putere poate fi invocat şi pe cale
de excepţie).
În prima ipoteză, instanţa de recurs, fie că este vorba despre Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie, fie de o
curte de apel sau un tribunal, va casa hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţele inferioare şi va respinge
cererea ca inadmisibilă.
Dacă prima instanţă a respins cererea ca efect al admiterii unei astfel de excepţii, iar instanţa de apel a
constatat, în mod greşit, că prima instanţa era competentă, instanţa de recurs va casa hotărârea instanţei de apel
şi va menţine hotărârea primei instanţe.
4.3 Soluţii în ipoteza motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 NCPC
Art. 488. - „(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...)
5. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea
nulităţii”.
În forma actuală, art. 304 pct. 5 CPC 1865 vorbeşte despre încălcarea formelor de procedură prevăzute sub
sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2). Cu alte cuvinte, alte motive decât necompetenţa judecătorului. Din această
perspectivă, a fost extinsă sfera chiar sub imperiul legii actuale, care, în art. 105 alin. (2) CPC 1865, are în vedere
necompetenţa funcţionarului judecătoresc sau încălcarea formelor de procedură, apreciindu-se că textul actual era
neacoperitor. Astfel, formularea art. 488 alin. (1) pct. 5 NCPC este una mult mai acoperitoare, iar întrucât textul nu
mai distinge în funcţie de sursa încălcării, încălcarea de către parte a regulilor de procedură prevăzute de lege sub
sancţiunea nulităţii face aplicabil motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 NCPC.
Se pune întrebarea dacă legiuitorul a avut în vedere doar cazurile de nulitate
expresă. Cu alte cuvinte, nulitatea virtuală mai este protejată prin intermediul casării? Referitor la această
problemă, s-a apreciat că textul trebuie să acopere toate încălcările normelor de procedură propriu-zisă, cu excepţia
celor care fac obiectul reglementării altor motive de casare [art. 488 alin. (1) pct. 1-8, mai puţin punctul 5],
indiferent dacă sunt cazuri de nulitate absolută sau relativă, dacă sunt cazuri de nulitate expresă sau virtuală,
condiţionată sau necondiţionată, nefiind posibilă imaginarea unei soluţii legislative care să se îndepărteze
fundamental de regimul nulităţilor.
Astfel, textul acoperă şi cazurile în care nulitatea este necondiţionată de existenţa unei vătămări, prin urmare,
partea nu va fi obligată să demonstreze existenţa unei vătămări, lăsând, desigur, dreptul părţii adverse să facă
dovada contrară.
Cât priveşte nulitatea pentru încălcarea regulilor de procedură, trebuie să avem în vedere atât condiţiile
extrinseci, cât şi pe cele intrinseci. Dacă, în cazul citaţiei, agentul procedural nu avea competenţa de a efectua actul
210 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
de procedură al înmânării citaţiei, suntem în prezenţa unei încălcări a regulilor de procedură, dar este vorba
despre o încălcare extrinsecă. Înmânarea citaţiei nu este valabilă, cu toate că, intrinsec, actul este redactat cu
respectarea cerinţelor de formă, însă pentru că a fost înmânat de o persoană care nu avea calitatea de a efectua
această operaţiune procedurală, actul nu va fi menţinut.
Sub imperiul art. 488 alin. (1) pct. 5 NCPC nu este posibilă invocarea necompetenţei de ordine publică, în
condiţiile în care, prin reguli de procedură înţelegem doar normele de procedură propriu-zise, adică formele în
care se desfăşoară procesul, de exemplu, cuprinsul citaţiei sau operaţiunea de înmânare a citaţiei.
Dacă instanţa găseşte întemeiat un astfel de motiv, casează cu trimitere, dacă este Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, sau cu reţinere, dacă este vorba despre o curte de apel sau tribunal, în măsura în care nu sunt
aplicabile norme speciale de procedură.
4.4 Soluţii în ipoteza motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 NCPC
Art. 488. - „(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...)
6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai
motive străine de natura cauzei”.
Textul are în vedere 3 ipoteze:
- nemotivarea hotărârii;
- când hotărârea cuprinde numai motive străine de natura pricinii;
- când hotărârea cuprinde motive contradictorii.
Există posibilitatea ca soluția să fie corectă, dar motivarea să fie contradictorie, iar pe fondul acestei
situaţii, partea declară calea de atac. De lege lata, judecătorul nu va admite apelul sau recursul şi va schimba
considerentele, ci va respinge calea de atac şi va schimba considerentele, cu păstrarea dispozitivului.
Sub imperiul Noului Cod, s-a prevăzut însă şi posibilitatea atacării în calea de atac, adică inclusiv prin
intermediul recursului, doar a considerentelor hotărârii, în condiţiile prevăzute de art. 461 alin. (2) NCPC. Să
presupunem că reclamantul a avut câştig de cauză şi, totodată, că în partea de considerente există o motivare care
nu îndeplineşte cerinţele de la art. 461 alin. (2) NCPC. În acest caz, partea avea interesul să se constate că, de
pildă, deţine imobilul în litigiu dintr-un alt moment decât cel reţinut în conside-rentele hotărârii, pentru a face dovada
că este posesor de bună-credinţă. În această situa-ţie, partea care a câştigat declară recurs, iar instanţa de recurs,
ţinând cont de împrejurarea că dispozitivul este favorabil recurentului, admite calea de atac şi schimbă
consideren-tele, păstrând dispozitivul iniţial, prin care îi era admisă cererea. Pentru a dispune însă o măsură în
sensul celor de mai sus, este necesar să se precizeze că apelul sau recursul priveşte exclusiv considerentele.
În acest context, s-a pus problema soluţiilor pe care le adoptă instanţa de recurs în cazul în care constată
incidenţa motivului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 NCPC.
În cazul în care hotărârea este nemotivată sau motivarea este contradictorie sau atât de străină de natura
pricinii încât nu se ştie ce a decis instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
casează cu trimitere în toate situaţiile, iar tribunalul şi curtea de apel casează cu trimitere socotind că, în realitate,
nu a avut loc o judecată asupra fondului. În cazul în care motivarea este una contradictorie, instanţa poate să
caseze şi să rejudece, substituind propria motivare.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 211
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
4.5 Soluţii în ipoteza motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 NCPC
Art. 488. - „(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele
motive de nelegalitate: (...) 7. când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat”.
Este un motiv de casare nou introdus, care apropie recursul de revizuirea pentru motivul prevăzut de art.
322 pct. 7 CPC 1865, respectiv când există două hotărâri potrivnice. Ce diferenţiază în mod esenţial cele două
motive este faptul că a doua hotărâre, potrivnică primeia, nu a devenit definitivă în sistemul recursului
reglementat de Noul Cod, pe când în cazul revizuirii ambele procese în care s-a pronunţat hotărârea potrivnică
s-au fina-lizat. În ipoteza în care hotărârea este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, partea poate să formuleze
în acelaşi timp şi revizuire, dar cu precizarea că, în acest caz, potrivit dispoziţiilor generale prevăzute în art. 459
NCPC, recursul se judecă cu prioritate.
Din această cauză, este de înţeles de ce legiuitorul a prevăzut pentru cele două tipare juridice în care este
cenzurată legalitatea unei hotărâri, din perspectiva existenţei unei autorităţi de lucru judecat, două soluţii diferite.
În cazul în care se invocă excepţia autorităţii de lucru judecat, instanţa de judecată, admiţând recursul şi casând
hotărârea, respinge cererea ca inadmisibilă. În cazul în care se formulează cererea de revizuire în temeiul art. 322
pct. 7 CPC 1865 sau în condiţiile viitorului 509 alin. (1) pct. 8 NCPC, instanţa va anula a doua hotărâre.
4.6 Soluţii în ipoteza motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 NCPC
Art. 488. - „(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...)
8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.”
Dispoziţiile au în vedere motivul care acum se regăseşte la art. 304 pct. 9 CPC 1865. În Noul Cod de
procedură civilă, prevederile vor fi reduse la încălcarea sau la aplicarea greşită a normelor de drept substanţial sau
material.
Motivul pentru care lipsa de temei legal a fost exclusă este acela că, de multe ori, echivalează cu
nemotivarea. A existat o discuţie în doctrină dacă noţiunea de „aplicare greşită a legii” evocată în art. 304 pct. 9
CPC 1865 acoperă şi încălcările normelor de procedură. Răspunsul doctrinei a variat de la un „nu” hotărât până
la un „da”, cu distincţia că pe această cale instanţa de recurs nu poate fi învestită cu verificarea regularităţii actelor
de procedură ale instanţei a cărei hotărâre se verifică, ci cu verificarea modului în care instanţa a judecat aplicarea
unei norme de procedură.
Soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa învestită cu acest motiv de casare, atunci când îl găseşte
întemeiat, diferă după cum instanţa de recurs este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, tribunalul ori curtea de apel.
Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va casa cu trimitere, iar celelalte instanţe de recurs casează şi reţin spre
rejudecare pentru a determina legea corectă.
Este de avut în vedere că, în anumite situaţii, recursul nu poate fi exercitat pentru toate motivele pe care
le-am analizat. De exemplu, în art. 459 NCPC, unde sunt reglementate regulile comune cu privire la căile de atac,
avem o normă specială în alin. (2), care dispune că, în cazul hotărârilor susceptibile de apel, părţile, pe bază de
acord autentic sau în faţa instanţei de judecată, pot conveni ca judecata să se facă direct în recurs adică un omisso
medio neechivoc la instanţa care este competentă să judece recursul, şi nu la instanţa de apel, recursul urmând
să privească numai motivele de legalitate vizând încălcarea normelor de drept substanţial, adică art. 488 alin. (1)
212 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
pct. 8 NCPC. În această situaţie - greu de întâlnit în practică - legiuitorul dă posibilitatea celor interesaţi să
convină cu privire la scurtarea procesului, prin acordarea dreptului judecătorului de a tranşa procesul pe criteriile
de legalitate decurgând din încălcarea dreptului substanţial.
Se pune întrebarea dacă art. 459 alin. (2) NCPC, dând posibilitatea instanţei de recurs să cerceteze
legalitatea hotărârii din perspectiva aplicării normelor de drept substanţial, transformă această cale de atac
într-un recurs reglementat în prezent în art. 3041 CPC 1865? Răspunsul este negativ, pentru că, în continuare,
recursul va reprezenta un control de legalitate, iar aplicarea greşită a legii şi încălcarea ei sunt privite din
perspectiva situaţiei de fapt complet stabilite, căreia judecătorul i-a aplicat un text greşit.
De asemenea, există dispoziţii speciale în materia recursului declarat împotriva unei hotărâri prin care se
ia act de înţelegerea părţilor (art. 273 CPC 1865, respectiv art. 438 şi următoarele NCPC).
Norma specială în materia motivelor de casare prevede, în art. 440 NCPC, că hotărârea care consfinţeşte
tranzacţia intervenită între părţi poate fi atacată pentru motive procedurale numai cu recurs la instanţa ierarhic
superioară. Motivele procedurale pentru care poate fi atacată hotărârea au în vedere doar vicii în legătură cu
procedura prin care instanţa a luat act de acordul părţilor, fiind clar că partea nu va putea să invoce în recurs, în
aceste cazuri, aplicarea greşită a legii, de pildă, de vreme ce nu judecătorul a dat soluţia în cauză, ci doar a luat
act de acordul părţilor.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 213
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
Dispoziţii privind asigurarea unei practici judiciare unitare.
Recursul în interesul legii.
Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
Titlul al III-lea al Cărţii a III-a a Noului Cod de procedură civilă (desemnat în continuare şi cu acronimul
„NCPC”)1, reglementează, în art. 514-521, două instituţii de mare actualitate, esenţiale pentru asigurarea securităţii
juridice, a unei justiţii egale, unice şi echitabile, două instituţii menite să asigure interpretarea şi aplicarea unitară
a legii, şi anume recursul în interesul legii, prezent şi în reglementarea actuală, şi aşa-numita „întrebare
prealabilă”, care constă, mai exact, în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru darea unei hotărâri prin
care să se dezlege o chestiune de drept care face obiectul unei dispute în cadrul unui proces în curs de
desfăşurare.
Importanţa acestor două instituţii, dintre care cea de-a doua este cu totul nouă în reglementarea Codului de
procedură civilă, rezidă în necesitatea asigurării stabilităţii raporturilor juridice civile şi a predictibilităţii soluţiilor
judecătoreşti.
Sub aspectul condiţiilor de admisibilitate, dar mai ales al procedurii de judecată şi al efectelor juridice ale
hotărârilor, recursul în interesul legii şi „întrebarea prealabilă” se aseamănă, uneori până la identitate. Însă, o serie
de particularităţi permit individualizarea fiecăreia în parte, ca instituţie de sine stătătoare.
Aşa cum se poate observa, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru
accelerarea soluţionării proceselor2, în mod anticipat, a fost reformată instituţia recursului în interesul legii din
actualul Cod de procedură civilă, prin introducerea art. 3305-3307. Odată cu Legea nr. 76/2012, pentru punerea
în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă3, dispoziţiile corespunzătoare din Noul Cod au
fost amendate, mai ales în ceea ce priveşte procedura de soluţionare propriu-zisă a recursului în interesul legii.
În ceea ce priveşte instituţia „întrebării prealabile”, aceasta nu se regăseşte în reglementarea actuală,
nefiind introdusă în Cod prin Legea „micii reforme” (Legea nr. 202/2010), din motive care ţin de necesitatea
menţinerii unui volum de activitate rezonabil al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Referitor la sediul materiei, se poate aprecia că plasarea celor două instituţii într-un titlu separat al Codului de
procedură civilă nu este una întâmplătoare, prin aceasta, legiuitorul dorind să sublinieze că ele nu au natura unor
căi de atac, nefiind mijloace de reformare sau de retractare a unor hotărâri judecătoreşti.
1
Legea nr. 134/2010, publicată în M. Of. nr. 485/15.07.2010 şi republicată în M. Of. nr. 545/3.08.2012.
2
Legea „micii reforme”, publicată în M. Of. nr. 714/26.10.2010.
3
Publicată în M. Of. nr. 365/30.05.2012.
214 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
2. Plan
2.1 Planul expunerii
În continuare, vom analiza, comparativ, următoarele aspecte legate de aceste instituţii juridice procedurale:
natura juridică (III), condiţii de admisibilitate (IV), procedura de judecată (V), efecte (VI), aplicarea în timp a deciziilor
date în recursul în interesul legii sau în cazul aşa-numitei „întrebări prealabile” (VII).
3. Natura juridică
3.1 Precizări prealabile
Referitor la natura juridică a celor două instituţii, trebuie făcute anumite precizări, deoarece natura juridică
a recursului în interesului legii a fost şi poate fi în continuare controversată, iar regimul hotărârilor prealabile va
trebui cu exactitate conturat.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 215
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
4. Condiţii de admisibilitate
4.1 Enumerare
a) Condiţiile de admisibilitate a recursului în interesul legii
O serie de deosebiri apar în ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate. Astfel, art. 515 NCPC prevede că
recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează
obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive.
Din analiza textului de lege se pot desprinde patru condiţii cerute pentru admisibilitatea recursului în
interesul legii, şi anume: existenţa unei probleme de drept (i); această problemă de drept să fi primit dezlegări
diferite (ii); soluţiile să fie date prin hotărâri judecătoreşti definitive (în actuala reglementare, irevocabile) (iii); nu în
ultimul rând, ca o condiţie formală, hotărârile judecătoreşti să fie anexate cererii (iv).
b) Condiţiile de admisibilitate a hotărârii prealabile
În cuprinsul art. 519 NCPC sunt prevăzute, pe de altă parte, condiţiile de admisibilitate a cererii pentru hotărârea
prealabilă prin care se dezleagă o chestiune de drept ivită în cadrul unui proces pendinte. Astfel, „dacă, în cursul
judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu
soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe
fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face
obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să
pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.
Printr-o analiză structurală a textului legal se poate observa că, pentru admisibilitatea cererii, este necesară
întrunirea următoarelor patru condiţii: existenţa unei chestiuni de drept (i); chestiunea de drept pusă în discuţie să
fie esenţială, determinantă pentru soluţionarea cauzei în fond (ii); chestiunea de drept supusă soluţionării să fie
nouă (iii); Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra acesteia şi să nu facă obiectul unui recurs în
interesul legii în curs de soluţionare (iv).
Textele citate necesită însă anumite precizări sau comentarii suplimentare, pentru a se înţelege mai bine
sensul şi limitele acestor condiţii.
Înainte de aceasta, mai trebuie precizat că, terminologic, sub aspectul noţiunilor de „problemă de drept” şi
„chestiune de drept”, trebuie menţionat că, deşi textele articolelor 515 şi 519 NCPC folosesc ambele sintagme, nu
există diferenţe de fond în ceea ce priveşte înţelesul lor.
216 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
neunitare. Nu interesează dacă problema cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este una de
drept material sau procesual.
Cea de-a doua condiţie de admisibilitate – o problemă de drept controversată – trebuie înţeleasă în sensul
în care nu este necesar ca soluţiile date de către instanţele judecătoreşti problemei deduse judecăţii să fie
diametral opuse, fiind suficient ca acestea să fie diferite, contradictorii.
În al treilea rând, necesitatea ca hotărârile judecătoreşti în discuţie să fie definitive rezultă din raţiunea că,
atâta timp cât există posibilitatea atacării lor la instanţele superioare, ele sunt susceptibile de modificare. Prin
urmare, condiţia nu va fi considerată îndeplinită nici în situaţia în care doar una dintre ele este definitivă, câtă
vreme cealaltă poate fi schimbată în căile de atac.
Ultima condiţie – hotărârile contradictorii să fie anexate cererii de recurs în interesul legii – este una pur
formală, impusă de necesitatea justificării recursului.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 217
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
NCPC în întregul lui. Astfel, prin chestiune de drept nouă urmează să se aibă în vedere acea problemă de
interpretare şi aplicare a unei dispoziţii legale asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a mai statuat (în
recurs în interesul legii sau în recurs în casaţie) şi care nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de
soluţionare. Aşadar, este posibil ca problema de drept să fie deja apărută în practica instanţelor, să fi primit chiar
soluţii diferite, câtă vreme cu privire la aceasta nu există o sesizare cu recurs în interesul legii.
În situaţia excepţională în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat deja, sub orice formă, asupra
problemei în discuţie, iar interpretarea dată este una eronată, există posibilitatea unei schimbări de jurisprudenţă, însă
calea hotărârii prealabile nu mai este deschisă.
În plus faţă de reglementarea recursului în interesul legii, este necesar ca de această chestiune de drept să
atârne rezolvarea cauzei pe fond. Cu alte cuvinte, chestiunea de drept trebuie să fie esenţială, i.e. să privească o
problemă de drept principală, de care depinde soluţia pe fondul cauzei, de admitere sau de respingere a pretenţiilor
reclamantului. Cât priveşte condiţia ca instanţa care face sesizarea să judece în ultimă instanţă, se observă că,
potrivit Noului Cod, poate fi vorba de o cauză aflată în etapa apelului sau a recursului, nu însă şi la judecata în primă
şi ultimă instanţă, aceste cauze fiind date în competenţa exclusivă a judecătoriei. Or, legea nu conferă, în acest
caz, legitimare procesuală unui complet din cadrul judecătoriei.
S-a ridicat un semn de întrebare cu privire la aplicabilitatea textului de lege Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
prin prisma modificărilor aduse instituţiei recursului, în urma cărora nu vor mai fi date soluţii de modificare, ci doar
de casare a hotărârilor judecătoreşti, cu trimitere spre rejudecare.
Într-adevăr, dacă noţiunea de soluţionare pe fond a unei cauze ar fi înţeleasă într-un sens strict, comun,
s-ar ajunge la situaţia în care legitimarea procesuală activă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ar fi una iluzorie.
Dacă, dimpotrivă, s-ar da un sens larg acestei sintagme, prin soluţionare pe fond urmând a se înţelege şi
soluţionarea recursului, ca atare, ţinându-se cont şi de motivele de recurs, atunci calitatea procesuală activă
conferită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ar fi una efectivă.
5. Procedura de judecată
5.1 Sesizarea instanţei supreme
Pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu recurs în interesul legii, Codul de procedură civilă
atribuie legitimare procesuală activă procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei (în dreptul francez, din ordinul ministrului justiţiei), colegiului
de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiilor de conducere ale curţilor de apel, precum şi
Avocatului Poporului. Se poate observa că art. 514 NCPC păstrează conţinutul actualului art. 329 CPC 1865.
În cazul întrebării prealabile, lucrurile stau diferit, dreptul de a sesiza Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
revenind doar completului de judecată al cauzei în cursul căreia s-a ivit, în ultimă instanţă, chestiunea de drept,
complet al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, curţii de apel sau tribunalului.
218 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
preşedinţii de secţii din cadrul acesteia, precum şi 20 de judecători, din care 14 judecători din secţia/secţiile în a
cărei/căror competenţă intră problema de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti şi câte 2
judecători din cadrul celorlalte secţii.
S-a dorit ca în compunerea completului care judecă recursul în interesul legii să intre 25 de judecători ai Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât, fiind vorba de o problemă de drept deja apărută în practica instanţelor, acesta ar urma
să fie mai eficient tranşată de un număr mai mic de judecători, în locul Secţiilor Unite. De asemenea, pentru aceleaşi
considerente, a fost preferată o formulă oarecum eterogenă a completului, în privinţa apartenenţei judecătorilor la
secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (14 judecători din cadrul secţiei în competenţa căreia intră problema de drept
şi câte 2 judecători din celelalte secţii).
În situaţia în care chestiunea de drept care urmează să fie dezbătută intră în competenţa a două sau mai
multe secţii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (de pildă, secţiile I şi a II-a civile), preşedintele sau unul dintre
vicepreşedinţi va stabili numărul judecătorilor din secţiile interesate care vor intra în compunerea completului.
Alineatul al treilea al art. 516 prevede procedura de alcătuire a completului, atunci când problema de drept
supusă dezbaterii nu este de competenţa niciuneia dintre secţii. Astfel, preşedintele sau unul dintre vicepreşedinţi
va desemna câte 5 judecători din cadrul fiecărei secţii.
Cât priveşte completul însărcinat cu darea unei hotărâri prealabile, acesta urmează să fie alcătuit, potrivit
art. 520 alin. (6), din preşedintele secţiei corespunzătoare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau un judecător
desemnat de acesta şi 12 judecători din cadrul secţiei respective, selectaţi în mod aleatoriu de preşedintele secţiei
sau judecătorul desemnat de acesta. Alineatul (8) al aceluiaşi articol oferă soluţia pentru situaţia în care chestiunea
de drept în discuţie interesează mai multe secţii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Astfel, în acest caz,
completul va fi alcătuit din preşedintele sau unul dintre vicepreşedinţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (care va
prezida completul), preşedinţii secţiilor interesate în soluţionarea chestiunii de drept şi câte 5 judecători din cadrul
acestora, desemnaţi aleatoriu de către preşedintele completului.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 219
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
În ceea ce priveşte judecata propriu-zisă, nu există diferenţe notabile faţă de procedura obişnuită. Trebuie
reţinut însă că la adoptarea hotărârii vor participa toţi membrii completului şi nu se admit abţineri de la vot. Atât
asupra recursului în interesul legii, cât şi asupra sesizării pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie se pronunţă prin decizie, valabilă dacă a fost adoptată prin votul favorabil a cel puţin două
treimi din membrii completului [art. 516 alin. (11) şi art. 520 alin. (12) NCPC]. Noul Cod nu prevede însă care este
soluţia care urmează să fie dată atunci când nu se întruneşte majoritatea de două treimi. Suntem de părere că,
într-o atare situaţie, ar trebui să devină incidente dispoziţiile din dreptul comun, şi anume cele privitoare la adoptarea
hotărârii în completul de divergenţă.
Hotărârile se motivează în 30 de zile de la pronunţare şi se publică în Monitorul Oficial, Partea I, în termen
de cel mult 15 zile de la motivare.
220 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
părere că unica modalitate prin care aceste deziderate pot fi atinse este instituirea obligativităţii deciziilor date în
recurs în interesul legii. De altfel, dacă s-ar opta pentru o altă soluţie, intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
în situa-ţiile de divergenţă între soluţiile date de instanţe în cazuri de speţă identice ar deveni lipsită de utilitate
practică.
Articolul 518 NCPC prevede că decizia în interesul legii îşi încetează aplicabilitatea la data modificării, abrogării
sau constatării neconstituţionalităţii dispoziţiei legale care a făcut obiectul interpretării. De asemenea, Legea de
organizare judiciară nr. 304/2004 prevede, în art. 25, posibilitatea unei schimbări de jurisprudenţă, fie din proprie iniţiativă,
fie ca urmare a unei sesizări, caz în care vor înceta şi efectele deciziei date în interesul legii.
8. În loc de concluzie
Scurta analiză a regimului recursului în interesul legii şi al hotărârii prealabile date în vederea soluţionării
unei chestiuni de drept noi reliefează aptitudinea acestora de a reprezenta mijloace juridice utile prin care Înalta
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 221
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
Curte de Casaţie şi Justiţie îşi poate îndeplini misiunea constituţională de a asigura, în vederea respectării
principiului preeminenţei (supremaţiei) dreptului, interpretarea şi aplicarea unitară a legilor la nivelul întregii ţări, prin
hotărâri general-obligatorii.
222 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
Contestaţia privind tergiversarea procesului. Abordare
comparativă din perspectiva Convenţiei europene a drepturilor omului*
* Trimiterile la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului republicată în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012.
1
„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil (s.n.), de către o instanţă independentă şi imparţială,
instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate
împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a
unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice, ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii
private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă
atingere intereselor justiţiei”.
2
„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi
atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale”.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 223
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
procedurală, de natură jurisdicţională, este o modalitate de protecţie a drepturilor convenţionale, fiind
consubstanţială spiritului însuşi al Convenţiei.
De altfel, dependenţa eficacităţii drepturilor de ordin material de existenţa unor mecanisme procedurale de
protecţie a determinat Curtea să „proceduralizeze” textul Convenţiei şi în afara drepturilor de natură procedurală
consacrate de art. 6, 73, 13, organele Convenţiei au „citit” obligaţii de natură procedurală în conţinutul art. 24, 35,
86 şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie7, folosind ca mediator teoria obligaţiilor pozitive.
Necesitatea de a avea o justiţie rapidă nu poate fi interpretată în sensul încălcării altor obligaţii şi garanţii
procedurale din conţinutul art. 6. Trebuie păstrat un echilibru între celelalte garanţii ale unui proces echitabil
(dreptul de acces la instanţă, contradictorialitatea, publicitatea, egalitatea armelor, motivarea hotărârilor
judecătoreşti etc.) şi celeritatea procedurii.
Preocuparea de a asigura celeritatea procesului civil nu este specifică doar ţării noastre. Dimpotrivă,
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia art. 6, cu referire la nesoluţionarea proceselor
într-un termen rezonabil este una extrem de bogată, statele membre, în majoritatea lor, fiind condamnate de
instanţa europeană pentru nesocotirea acestei garanţii procedurale. Cu titlu de exemplu, menţionăm Yagtzilar ş.a.
contra Greciei8, Brigandi contra Italiei9, Poiss contra Austriei10, Comingersoll SA contra Portugaliei11, Tetu contra
Franţei şi Ummuhan Kaplan contra Turciei13 .
În ceea ce priveşte România, fără a urmări o prezentare exhaustivă a jurisprudenţei Curții Europene a
Drepturilor Omului în materie civilă, vom aminti câteva exemple de cauze în care instanţa europeană a pronunţat
soluţii de condamnare pentru încălcarea art. 6 ca urmare a unor proceduri judiciare care au depăşit termenul
rezonabil. Astfel, în materia dreptului familiei, menţionăm cauza Monory contra României14; cauza Străin ş.a
contra României15 a privit un litigiu prin care foştii proprietari urmăreau recuperarea unui imobil înstrăinat chiriaşilor
în temeiul Legii nr. 112/1995; în materia despăgubirilor solicitate pentru exploatarea unui brevet de invenţie care
aparţinea reclamantului, Curtea a pronunţat hotărârea Nicolau contra României16; în cauza Parohia Greco –
3
Nicio pedeapsă fără lege.
4
Dreptul la viaţă.
5
Interzicerea torturii.
6
Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie.
7
Protecţia proprietăţii.
8
Cererea nr. 41727/98 , hotărârea din 6.12.2001. Perioada apreciată de Curte ca fiind nerezonabilă se întinde între anii 1933 (1988) şi 1997, fondul litigiului privind
procedura de expropriere a unei livezi de măslini.
9
Cererea nr. 11460/85, hotărârea din 19.02.1991. Perioada analizată de către instanţa europeană este cuprinsă între anii 1962 (1973) şi 1990, iar litigiul a privit cererea
reclamantului împotriva unui terţ uzurpator care a demolat o construcţie aparţinând reclamantului, solicitându-se restabilirea situaţiei anterioare şi acordarea unor
despăgubiri.
10
Cererea nr. 9816/82, hotărârea din 23.04.1987. Instanţa europeană a constatat încălcarea art. 6 în cadrul unor proceduri specifice fondului funciar, prin care se
urmărea sistematizarea unor terenuri agricole, proceduri care s-au desfăşurat între anii 1965 şi 1972, 1974 şi 1987.
11
Cererea nr. 35382/97, hotărârea din 6.04.2000. Reclamanta a invocat în faţa instanţei europene încălcarea art. 6 în cadrul unor proceduri de reorganizare şi lichidare
judiciară care au avut loc în perioada 1982-2000.
12
Cererea nr. 60983/09, hotărârea din 22.09.2011. Durata cuprinsă între anii 1990 şi 2011 pe parcursul căreia s-au desfăşurat proceduri judiciare privind reorganizarea
judiciară, a fost declarată de Curte ca fiind contrară exigenţelor art. 6.
13
Cererea nr. 24240/07, hotărârea din 20.03.2012. Litigiul, care s-a desfăşurat între anii 1987şi 2012, a privit aspecte legate de dreptul succesoral şi probleme de
cadastru.
14
Cererea nr. 71099/01, hotărârea din 5.04.2002. Perioada avută în vedere de Curte a fost 1999 – 2004.
15
Cererea nr. 57001/00, hotărârea din 21.07.2005. Litigiul desfăşurat între anii 1993 (1994) și 1999 a fost apreciat de instanţa europeană ca depăşind standardul
termenului rezonabil garantat de art. 6.
224 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
Catolică Sf. Vasile Polonă contra României17, instanţa europeană a cenzurat două proceduri civile, una privind
evacuarea care a avut loc între anii 1994 şi 2006 şi un alt litigiu având ca obiect revendicarea imobiliară
desfăşurat în faţa instanţelor naţionale între 2000 – 2007.
Relativ recent, în cauza Sega contra României18, Curtea a analizat din prisma art. 6, durată rezonabilă,
perioada cuprinsă între anii 1994și 2004 pe parcursul căreia s-a derulat acţiunea în pretenţii formulată de
reclamant ca urmare a unui accident rutier.
Mecanismul consacrat în materia duratei rezonabile de către Curte este următorul: 1. Stabilirea duratei
procedurii de care se plânge reclamantul; 2. Aplicarea criteriilor consacrate pe cale pretoriană pentru a trage
concluzia dacă art. 6 a fost încălcat sau nu. Prezentarea de faţă nu ne permite să insistăm asupra acestor aspecte,
astfel încât doar vom reaminti, în linii mari, aceste criterii.
Sub primul aspect, se consideră că perioada de analizat debutează, de regulă, odată cu înregistrarea acţiunii pe
rolul instanţei şi se termină, în mod obişnuit, la momentul rămânerii definitive (irevocabile) a hotărârii judecătoreşti. Este
important de reţinut faptul că instanţa europeană nu impune norme imuabile, neputând fi vorba de un „mercurial” al
duratei procedurilor, în general, ci se are în vedere întotdeauna cauza concretă dedusă judecăţii. După stabilirea
acestei durate, instanţa europeană analizează complexitatea cauzei, comportamentul părţilor (inclusiv al autorităţilor)
şi miza litigiului. Amintim că în materia „contestaţiilor asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil” sunt
apreciate ca având o miză importantă pentru părţi litigiile în materia dreptului muncii, cauzele cu minori, procesele
prin care se solicită acordarea unor despăgubiri victimelor accidentelor, pentru privarea ilegală de libertate, cauzele
în care sunt implicate persoane vulnerabile (de exemplu, persoane vârstnice, cele cu sănătate precară etc.).
Analiza jurisprudenţei Curţii în materie de termen rezonabil dovedeşte că majoritatea statelor Consiliului
Europei au o problemă structurală de încălcare a art. 6 sub acest aspect. Într-un studiu al Comisiei Europene
pentru Eficienţa în Justiţie (în continuare, CEPEJ) intitulat „Durata procedurilor judiciare în statele membre ale
Consiliului Europei în baza jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului”, adoptat la 8 decembrie 200619 au
fost analizate în detaliu cauzele care conduc la încălcarea termenului rezonabil, fiind propuse şi o serie de remedii.
Astfel, potrivit studiului CEPEJ, încălcarea termenului rezonabil are, în principal, următoarele cauze:
reglementări procedurale inadecvate, nelegala citare a părţilor, întârzieri imputabile avocaţilor, experţilor, altor
autorităţi, amânări succesive nejustificate, inerţia instanţelor în soluţionarea cauzelor (sub aspectul motivării,
instrumentării cauzelor, transmiterii dosarelor pe cale administrativă între diferitele autorităţi etc.) sau intervalele
de timp excesiv de lungi între termenele de judecată. Studiul amintit a conchis, în baza jurisprudenţei Curţii
Europene a Drepturilor Omului, că în cauze cu o miză ridicată, o perioadă mai mare de doi ani a condus, în
general, instanţa europeană la concluzia încălcării art. 6.
16
Cererea nr. 1295/02, hotărârea din 12.01.2006. Instanţa a constatat încălcarea dreptului la judecarea cauzei într-un termen rezonabil pentru durata procedurilor civile
între anii 1995 şi 2006.
17
Cererea nr. 65965/01, hotărârea din 7.04.2009.
18
Cererea nr. 29022/04, hotărârea din 13.03.2012.
19
http://www.coe.int/t/dghl/cooperation/cepej/delais/Calvez_en.pdf
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 225
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
efectiv garantat de art. 13. Doctrina subliniază, în mod corect, că acest drept este un reflex natural al sintagmei
latine Ubi jus ibi remedium, potrivit căreia, în ipoteza nesocotirii unui drept subiectiv, trebuie să existe şi un remediu,
adică o procedură care să permită apărarea acestuia.
Trebuie precizat dintru început faptul că „recurs efectiv” şi „instanţă naţională” din cuprinsul art. 13 sunt
noţiuni autonome, pe care instanţa europeană le-a dezvoltat şi explicat în jurisprudenţa sa, fără să existe o
suprapunere noţională cu instituţiile juridice din dreptul nostru naţional. Partea care se consideră lezată printr-o
măsură contrară Convenţiei trebuie să dispună, în planul dreptului naţional, de un „recurs” efectiv pentru a obţine
încetarea încălcării şi repararea prejudiciului cauzat.
Remediul intern trebuie să fie efectiv, cu precizarea că nu este necesar ca acest
mecanism să fie automat unul judiciar, iar „instanţa naţională” poate fi reprezentată şi de o altă autoritate naţională,
nu neapărat o instanţă independentă şi imparţială, în sensul art. 6 din Convenţie, dar care ar trebui să respecte
garanţiile prevăzute în acest articol al Convenţiei. De asemenea, un alt element specific al remediului
reglementat de art. 13 este acela că reclamantul poate exercita nu doar o singură „cale de atac” pentru a obţine
încetarea încălcării reclamate. Instanţa europeană consideră că şi un ansamblu de mijloace procedurale poate fi
utilizat de un reclamant în acest scop20.
Necesitatea de a avea un recurs/remediu efectiv are importanţă pe mai multe planuri. Ne reamintim, desigur,
că sistemul european de protecţie este unul subsidiar, întrucât un reclamant se poate adresa instanţei europene
în anumite condiţii de admisibilitate şi, în special, după ce a epuizat căile de atac interne21.
20
Abramiuc c. României, cererea nr. 37411/02, hotărârea din 24.02.2009.
21
A se vedea art. 35, condiţii de admisibilitate.
22
Cererea nr. 8691/79, hotărârea din 2.08.1984.
23
Cererea nr. 30210/96, hotărârea din 26.10.2000.
226 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
unor „căi de recurs” naţionale, efective prin care durata nerezonabilă a unor proceduri judiciare să fie remediată.
Problema termenului nerezonabil şi, în special, a creării unor remedii pe tărâmul art. 13 a preocupat diverse
instituţii şi organisme europene: instanţa de la Strasbourg, Comisia europeană pentru democraţie prin drept (în
continuare, Comisia de la Veneţia) sau CEPEJ. În măsura în care au fost pronunţate hotărâri de condamnare pentru
nerespectarea duratei rezonabile, în etapa executării hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului în faţa
Comitetului de Miniştri s-au analizat aspectele de ordin structural care conduc la o durată nerezonabilă a
procedurilor judiciare din diverse state, fiind necesar ca în cadrul măsurilor de ordin general statele să facă dovada
existenţei/creării unor remedii efective pe tărâmul art. 13.
Obligaţiile ce revin statelor sunt menţionate în Rec(2004)6 Comitetului de Miniştri privind ameliorarea căilor de atac
interne24 şi Rec(2010)3 Comitetului de Miniştri privind recursul efectiv împotriva duratei excesive a procedurilor .
Într-un raport al Comisiei de la Veneţia privind efectivitatea recursurilor naţionale în materia duratei
excesive a procedurilor au fost analizate remediile existente în sistemele naţionale. Acestea au fost clasificate în
mai multe categorii: remedii preventive, prin care se tinde să nu se ajungă la o durată nerezonabilă a unui proces,
şi remedii reparatorii, care intervin atunci când durata rezonabilă a fost depăşită. De asemenea,
recursurile pot fi pecuniare, atunci când se acordă daune părţii care pretinde că s-a încălcat durata rezonabilă a
unui proces27, cu consecinţa producerii unor prejudicii de ordin material sau nepatrimoniale, sau remedii
non-pecuniare, prin care sunt reglementate o serie de mecanisme reparatorii morale (de exemplu, există state a
căror legislaţie în materie penală prevede o reducere a pedepsei în cazul în care procedura de soluţionare a
procesului a avut o durată nerezonabilă). Remediile pot privi fie proceduri pendinte, sau dimpotrivă, partea poate
apela la aceste proceduri după finalizarea litigiului în cauză. Tipul procedurilor pentru care autorităţile au reglementat
astfel de mecanisme de remediere a duratei nerezonabile poate fi un alt criteriu clarificare (remedii generale sau
speciale, incidente doar în cauze penale, de exemplu).
Inventarul remediilor existente nu este, desigur, un scop în sine. Care dintre aceste categorii enumerate mai
sus sunt eficiente în sensul art. 13? Impune Curtea statelor semnatare un anumit tip de remediu împotriva duratei
nerezonabile a procedurilor?
Trebuie reţinut că instanţa europeană recunoaşte statelor în această materie o amplă marjă de apreciere.
Statele sunt libere să aleagă tipul de remediul pe care îl consideră adecvat pentru a repara în dreptul intern, în
deplină concordanţă cu principiul subsidiarităţii, încălcarea dreptului la soluţionarea unei cauze în termen
rezonabil.
Nu este mai puţin adevărat că din hotărârile instanţei de la Strasbourg pe tărâmul art. 13 se pot desprinde
nişte indicii despre ceea ce înseamnă în această materie un recurs efectiv.
“Prevenţia este cel mai bun remediu”. Cauza Scordino contra Italiei (nr. 1)28 a reprezentat pentru instanţa
europeană ocazia de a pune în balanţă remediile strict pecuniare (legea adoptată de statul italian şi cunoscută sub
numele de „Legea Pinto”) şi mecanismele acceleratorii. Acestea din urmă prezintă avantajul incontestabil al
24
https://wcd.coe.int/ViewDoc.jsp?id=743317&Site=CM&BackColorInternet=C3C3C3&BackColorIntranet=EDB021&BackColorLogged=F5D383
25
https://wcd.coe.int/ViewDoc.jsp?id=1590115&Site=CM&BackColorInternet=C3C3C3&BackColorIntranet=EDB021&BackColorLogged=F5D383
26
http://www.venice.coe.int/WebForms/documents/?pdf=CDL-AD(2006)036rev-e
27
În Italia, de exemplu, a fost adoptată Legea Pinto, cu scopul acordării unor despăgubiri părţilor care pretindeau că o anumită procedură judiciară naţională a depăşit
durata rezonabilă.
28
Cererea nr. 36813/97, hotărârea de Mare Cameră din 29.03.2006.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 227
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
prevenirii încălcărilor succesive ale termenului rezonabil în cadrului aceleiaşi proceduri, faţă de remediile pecuniare,
care acţionează doar a posteriori. În egală măsură, a avea doar remedii acceleratorii într-un sistem judiciar în care
durata procedurilor a depăşit deja termenul rezonabil nu pare să fie suficient când un litigiu concret s-a
desfăşurat pe o perioadă de timp excesivă, cu consecinţe negative asupra patrimoniului unui reclamant.
Din considerentele hotărârii de Mare Cameră sus-menţionate, precum şi din hotărârea Vassilios Athanasiou
ş.a contra Greciei29 putem decela următoarele repere esenţiale ale unui remediu conform standardului impus de
art. 13. În primul rând, acţiunea prin care reclamantul recurge la remediul naţional reparator pentru a obţine
repararea prejudiciului cauzat de nesocotirea termenului rezonabil trebuie, la rândul ei, să fie soluţionată într-un
termen rezonabil. De asemenea, regulile procedurale în conformitate cu care se soluţionează o astfel de acţiune
trebuie să respecte garanţia echităţii, prevăzută de art. 6. În cazul în care se acordă despăgubiri, este necesar ca
aceste sume reparatorii să fie achitate rapid, în termen de cel mult 6 luni. Totodată, instanţa europeană recomandă
să nu se aplice taxe judiciare excesive, care să descurajeze reclamantul să utilizeze o asemenea cale de atac. În
cazul remediilor de natură pecuniară, Curtea recomandă ca instanţele naţionale să se orienteze, în privinţa
cuantumului acordat în concret unui reclamant, după standardele folosite chiar de instanţa europeană pe tărâmul
art. 41 când acordă o satisfacţie echitabilă pentru încălcarea art. 6.
În ceea ce priveşte România, prima cauză în care a fost evocată problema remediului efectiv în ceea ce
priveşte durata nerezonabilă a fost Abramiuc contra României30. Guvernul a invocat în faţa instanţei europene
faptul că reclamantul avea la îndemână o plângere adresată Consiliului Superior al Magistraturii pentru angajarea
răspunderii disciplinare a judecătorului care a nesocotit obligaţia legală de a soluţiona procesul într-un termen
rezonabil. Alături de acest remediu, Guvernul a arătat că, în baza prevederilor constituţionale care impun
judecătorului naţional să aplice direct şi prioritar Convenţia, reclamantul avea la îndemână deopotrivă o acţiune
prin care să solicite instanţelor naţionale acordarea de daune pentru încălcarea termenului rezonabil. Curtea a
apreciat că nici unul dintre cele două remedii evocate de guvernul pârât nu este unul „efectiv” în
sensul art. 13. Astfel, plângerea pentru sancţionarea disciplinară a judecătorului nu are efecte imediate şi directe
asupra duratei unei proceduri, ci produce consecinţe doar asupra situaţiei personale a magistratului în cauză, fără
a determina înlocuirea acestuia de la conducerea completului de judecată sau acordarea unor termene mai
scurte într-un litigiu pendinte. Cu privire la posibilitatea reclamantului de a invoca în mod direct în faţa instanţelor
române prevederile Convenţiei, instanţa europeană a constatat că hotărârile judecătoreşti depuse cu scopul de a
dovedi „realitatea” acestui remediu erau posterioare litigiului în speţă, nu purtau menţiunea că ar fi fost
irevocabile şi, cu o singură excepţie, nu se refereau la acordarea unor despăgubiri pentru nesocotirea duratei
rezonabile a procedurii.
Cu aceste remarci privitoare la art. 13 în ceea ce priveşte România încheiem partea introductivă a expunerii
noastre, care a avut drept scop creionarea sistemului de referinţă convenţional care stă la baza legiferării noii
instituţii introduse în Codul de procedură civilă, anume contestaţia pentru tergiversarea judecăţii. În opinia
noastră, reperele convenţionale sus-amintite sunt absolut necesare înţelegerii naturii juridice şi menirii
contestaţiei reglementate de art. 522 – 526 NCPC.
29
Cererea nr. 50973/08, hotărârea din 21.12. 2010, § 55.
30
Cererea nr. 37411/02, hotărârea din 24.02.2009. Cauza priveşte proceduri execuţionale relative la indemnizaţii acordate reclamantului în temeiul unor drepturi de proprietate
intelectuală, proceduri care au avut loc în perioada 1995- 2002, respectiv 1996-2002.
228 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
5. Dreptul la un proces echitabil, în termen optim şi previzibil, în reglementarea Noului
Cod de procedură civilă
Astfel cum reamintea domnul profesor Viorel Mihai Ciobanu, citând, la rândul său, din Raportul de prezentare
în faţa Consiliului de Stat a proiectului Codului de procedură civilă din 1865, „procedura este inima legislaţiunii unui
stat (...) Codicele civil, fără procedură, este ca un corp fără inimă, este ca o bună şi completă maşină căreia îi
lipseşte puterea motrice”.
Sub impulsul amplei jurisprudenţe a Curţii Europene a Drepturilor Omului mai sus citată în materia
termenului rezonabil, şi în special a dreptului la un recurs efectiv, legiuitorul român a reglementat pentru prima oară
în sistemul românesc de drept o instituţie menită să asigure în mod expres celeritatea procesului civil. “Buna şi
completa maşină” reprezentată de Noul Cod civil are acum, într-o exprimare metaforică, şi un motor capabil să îi
asigure, printre multiplele performanţe ale noii proceduri civile, şi celeritatea soluţionării cauzelor civile.
După cum spuneam, alegerea legiuitorului nu este întâmplătoare, este impusă de „necesitatea gândirii unui
sistem procedural civil modern, care să răspundă imperativelor funcţionării unei justiţii moderne, adaptate
aşteptărilor sociale, şi să ducă la creşterea calităţii activităţii acestui serviciu public. În acest scop, concepţia Noului
Cod de procedură civilă trebuie să plece de la deziderate actuale, precum accesul justiţiabililor la mijloace şi forme
procedurale simple şi accesibile şi accelerarea procedurii judiciare”31 (s.n).
Procesul civil, lato sensu, trebuie să respecte cerinţa de a se încadra într-un termen rezonabil. Deşi
terminologia utilizată în alte acte normative, de exemplu în art. 21 alin. (3) din legea fundamentală, se referă la
dreptul părţilor la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, art. 6 NCPC utilizează sintagma de „termen optim
şi previzibil”32.
Fără a intra în dezbateri de natură semantică (de exemplu, ne putem întreba dacă un termen optim este,
în mod necesar sau automat, şi rezonabil33), care nu ne sunt permise în cadrul dezbaterii de faţă, credem că
opţiunea legiuitorului pentru „termen optim şi previzibil”(deşi, cum vom vedea mai jos, acesta „coexistă” în chiar
cuprinsul Codului de procedură civilă cu termenul rezonabil) are la bază concluzia studiilor amintite mai sus,
elaborate de Comisia de la Veneţia şi Comisia europeană pentru eficienţa justiţiei, potrivit căreia este important a
avea un termen optim de soluţionare a unei proceduri şi previzi-bil pentru parte. Totuşi, aşa cum observam mai sus,
în cuprinsul noului Cod de procedură civilă este folosită şi noţiunea de „termen rezonabil”. Astfel, art. 201 alin. (6)
NCPC, referitor la fixarea primului termen de judecată, prevede că „În cazul în care pârâtul domiciliază în
străinătate, judecătorul va fixa un termen mai îndelungat, rezonabil, în raport cu împrejurările cauzei. Citarea se
va face cu respectarea dispoziţiilor art. 156.” (s.n.).
Tot astfel, în scopul asigurării previzibilităţii duratei procesului, art. 238 alin. (1) obligă judecătorul cauzei
ca la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate să facă, după ascultarea părţilor, o estimare a
duratei necesare pentru cercetarea procesului, ţinând cont de împrejurările cauzei, astfel încât procesul să fie
soluţionat într-un termen optim şi previzibil, consemnând această evaluare în încheiere.
31
H.G. nr. 1527/12.12.2007 pentru aprobarea tezelor prealabile ale proiectului Codului de procedură civilă, publicată în M.Of. nr. 889/27.12.2007
32
„(1) Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege. În acest
scop, instanţa este datoare să dispună toate măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a judecăţii.(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod
corespunzător şi în faza executării silite”.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 229
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
6. Sediul materiei, definiţia şi caracterele juridice ale contestaţiei privind
tergiversarea procesului
Sediul materiei îl constituie dispoziţiile art. 522 – 526 NCPC.
În opinia noastră, contestaţia privind tergiversarea procesului constituie mijlocul procedural prin care partea
sau procurorul care participă la judecată, nemulţumită de încălcarea dreptului la soluţionarea cauzei într-un
termen optim şi previzibil solicită instanţei, pe cale incidentală, luarea măsurilor legale pentru înlăturarea acestei
situaţii.
În ceea ce priveşte caracterele contestaţiei privind tergiversarea procesului, trebuie precizat că aceasta
constituie o procedură specială, de sine-stătătoare, neintrând în categoria căilor de atac34. Un argument de text în
favoarea acestei concluzii se desprinde din art. 525 alin. (3) NCPC, care prevede că „În toate cazurile, instanţa care
soluţionează plângerea nu va putea da îndrumări şi nici nu va putea oferi dezlegări asupra unor probleme de fapt
sau de drept care să anticipeze modul de soluţionare a pricinii ori care să aducă atingere libertăţii judecătorului
cauzei de a hotărî, conform legii, cu privire la soluţia ce trebuie dată procesului”. Prin urmare, este evident că pe
calea contestaţiei privind tergiversarea procesului, partea nu se poate plânge pe fond de netemeinicia sau
nelegalitatea unor măsuri luate de instanţă sau de anumite soluţii care pot avea şi efect dilatoriu (de exemplu,
greşita soluţionare a unei excepţii de necompetenţă).
Contestaţia are un caracter incidental pentru că este formulată în faţa instanţei învestită cu soluţionarea pe
fond a pricinii. Scopul acestei instituţii este ca instanţa să adopte măsurile legale necesare pentru înlăturarea
situaţiilor care tergiversează judecata/executarea silită, în sensul art. 6, şi nu de a oferi părţii posibilitatea de a obţine
o anume soluţie pe fondul cauzei sau de a critica temeinicia unor măsuri luate de instanţă sub aspect probator sau
prin soluţionarea unor excepţii.
Din perspectiva aplicării în timp a prevederilor Codului de procedură civilă, astfel cum rezultă din Legea nr.
76/2012 de punere în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă , contestaţia privind
tergiversarea judecăţii este aplicabilă proceselor şi executărilor silite începute după intrarea în vigoare a noului Cod
de procedură civilă.
33
Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, optim are înţelesul de care este cel mai bun, mai potrivit, mai favorabil sau mai indicat, care asigură cea mai bună eficienţă;
în stare să corespundă cel mai bine intereselor urmărite. Previzibil trimite la verbul a prevedea, adică a deduce evoluţia evenimentelor viitoare plecând de la cele prezente; a
anticipa ceea ce s-ar putea întâmpla; a previziona, a întrezări.
34
Terminologic vorbind, termenul „contestaţie” este utilizat în materia căilor extraordinare de atac – „contestaţie în anulare” sau în materia executării silite – „contestaţia la
executare”.
35
M. Of. nr. 365/30.05.2012.
36
Din formularea clară a textului este evident că un terţ, penitus extranei, chiar dacă ar avea interesul de a invoca nerespectarea termenului optim şi previzibil al unei
proceduri, nu are legitimare procesuală activă pentru a utiliza contestaţia pentru tergiversarea unei judecăţi, faţă de care este cu totul străin.
230 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
drept, în sensul art. 130 din Constituţie.
Similar oricărui mijloc procedural care intră în conţinutul acţiunii civile, partea (reclamant, pârât,
intervenient) va trebui să justifice interesul utilizării contestaţiei, în condiţiile bine cunoscute, respectiv interesul să
fie personal, născut şi actual.
Cu privire la această ultimă condiţie, se impun câteva precizări.
Procesul civil este, prin excelenţă, arena în care se confruntă părţi cu interese contradictorii, una dintre
strategiile des întâlnite în instanţele civile fiind tocmai tergiversarea provocată în mod intenţionat de una dintre părţi, prin
diverse acţiuni sau inacţiuni care îmbracă, cel mai adesea, forma abuzului de drept procedural. Ne putem întreba dacă
acest mijloc procedural este doar la îndemâna reclamantului, cel care declanşează litigiul şi care, în mod evident,
doreşte o recunoaştere/realizare rapidă a dreptului subiectiv civil reclamat, sau şi pârâtul, care are o poziţie pasivă,
defensivă şi căruia, de cele mai multe ori, îi profită o durată lungă a procedurii, are acces la contestaţia pentru
tergiversarea judecăţii?
Credem că în această materie, condiţia ca interesul să fie unul născut şi actual are un înţeles aparte, mai
ales dacă avem în vedere şi dispoziţiile art. 33 teza a II-a NCPC, conform cărora „(…) chiar dacă interesul nu este
născut şi actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv ameninţat sau
pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara”. Luând drept exemplu o
acţiune în evacuare, şi pârâtul dintr-un astfel de proces (căruia temporizarea soluţionării cauzei aparent îi profită,
deoarece, până la pronunţarea hotărârii, el beneficiază de locaţiunea în cauză) poate uza de această procedură,
întrucât este “interesat” de pronunţarea unei soluţii în procesul respectiv, prin tranşarea în mod „optim şi
previzibil” a disputei juridice.
37
G. Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, vol. I, p. 273.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 231
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
În schimb, deşi obligaţia respectării termenelor legale revine şi instanţelor de judecată pentru finalizarea unor
proceduri, pronunţarea sau motivarea unei hotărâri, în ipoteza nesocotirii acestor termene, cu consecinţe dilatorii
pentru ansamblul procedurii, partea nu avea la îndemână, sub imperiul fostului cod, vreun mijloc energic de
acţiune. Cererile pentru urgentarea procedurii utilizate în practică pentru asemenea situaţii sau sesizarea Inspecţiei
judiciare, în vederea aplicării unor sancţiuni de natură disciplinară acelui judecător, nu ar fi fost, în sine, de natură
să conducă în mod direct la accelerarea procesului, prin acordarea unor termene de judecată mai scurte, de
exemplu.
Sub acest aspect, consacrarea, prin intermediul art. 522 alin. (2) pct. 1 NCPC, a acestui prim motiv de
contestaţie pentru tergiversarea procedurii cauzată de nerespectarea de către instanţă a termenelor legale este
binevenită.
Ce fel de termene sunt cele avute în vedere de textul mai sus menţionat? Evident, sunt termenele legale
stabilite în mod expres de legiuitor. Noţiunea de „termen” cuprinde nu doar ziua fixă, ci şi stadiul procedurii,
intervalul, perioada de timp înăuntrul căreia instanţa era obligată să finalizeze acea procedură38.
Pentru judecata în primă instanţă, subliniem, cu titlu de exemplu, că termene pentru finalizarea unei proceduri
sunt reglementate de art. 201 – referitor la fixarea primului termen de judecată la cel mult 60 de zile de la data
rezoluţiei prevăzute de alin. (1) al aceluiaşi articol; art. 64 – care stabileşte un termen de 24 ore pentru înaintarea
dosarului instanţei competente pentru soluţionarea căii de atac împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă
a cererii de intervenţie; art. 132 alin. (3) – referitor la înaintarea „de îndată” a dosarului instanţei competente în cazul
admiterii excepţiei de necompetenţă; art. 138 alin. (3) – care impune trimiterea „de îndată” a dosarului primei
instanţe învestite, dacă se admite excepţia de litispendenţă; art. 524 alin. (5) – care prevede ca dosarul să fie
înaintat „de îndată” instanţei competente pentru soluţionarea plângerii împotriva încheierii de respingere ca
neîntemeiată a contestaţiei privind tergiversarea procesului.
În cadrul căilor de atac, termene pentru finalizarea unei proceduri sunt reglementate de: art. 475 alin. (2) –
referitor la fixarea primului termen de judecată în apel – cel mult 60 de zile de la data rezoluţiei preşedintelui
instanţei de apel; art. 493 alin. (2), care stabileşte că depunerea raportului privind admisibilitatea în principiu a
recursului trebuie să aibă loc în cel mult 30 de zile de la repartizarea dosarului (la Înalta Curte de Casaţie şi de
Justiţie); art. 520 alin. (12) – referitor la soluţionarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a sesizării
prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în cel mult 3 luni de la data învestirii.
În materia executării silite, un termen pentru finalizarea procedurii este prevăzut de art. 665 alin. (2) în
materia cererii de încuviinţare a executării silite, care ar trebui soluţionată în maximum 7 zile de la înregistrare.
În ceea ce priveşte procedurile speciale, amintim următoarele termene prevăzute pentru finalizarea
procedurii: art. 1022 – referitor la emiterea ordonanţei de plată, când debitorul nu contestă creanţa, în maximum
38
Exprimările utilizate de legiuitor sunt dintre cele mai variate. De exemplu, „înainte de”, „cel mai târziu până la terminarea cercetării” pentru formularea cererii de
chemare în garanţie făcută de reclamant sau intervenientul principal; sau „cel mai târziu la primul termen de judecată” pentru invocarea necompetenţei de ordine
privată, pentru situaţia în care întâmpinarea nu a fost obligatorie, invocarea excepţiilor relative după săvârşirea neregularităţii procedurale; „la primul termen după”,
potrivit art. 338, pentru solicitarea de efectuare a unei noi expertize; „termen scurt” se referă la soluţionarea de către instanţă a excepţiilor de procedură, potrivit art. 248
alin. (3), sau solicitarea adresată expertului desemnat, de a indica în scris costul lucrării şi termenul necesar efectuării expertizei, precum şi pentru constatarea perimării
executării silite, conform art. 697; „de îndată”, pentru soluţionarea recuzării, abţinerii, trimiterii dosarului la instanţa competentă în situaţia admiterii excepţiei de
necompetenţă sau în situaţia admiterii excepţiei de litispendenţă; „de urgenţă” – termenul pentru care se dispune citarea părţilor în vederea constatării perimării (art. 420),
soluţionarea cererilor de lămurire şi înlăturare a dispoziţiilor contradictorii (art. 443), de completare a hotărârii (art. 444), de soluţionare a contestaţiei în anulare (art. 508),
de soluţionare a cererii de intervenţie a altor creditori în procedura deja începută (art. 691) etc.
232 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
45 de zile de la introducerea cererii; art. 1030 – în procedura cererilor de valoare redusă în cadrul căreia instanţa
va pronunţa şi redacta hotărârea în 30 de zile de la primirea tuturor informaţiilor sau de la dezbaterea orală.
Termenele de pronunţare sau motivare la care face referire primul motiv al contestaţiei privind tergiversarea
procesului sunt prevăzute în: art. 396 alin. (1), potrivit căruia amânarea pronunţării nu poate depăşi 15 zile; art. 426
alin. (5) indică faptul că redactarea şi semnarea hotărârii se realizează în cel mult 30 de zile de la pronunţare; art.
524 refe-ritor la soluţionarea contestaţiei privind tergiversarea procesului prevede că încheierea de respingere se
motivează în termen de 5 zile de la pronunţare; art. 665 alin. (2) fixează un termen de cel mult 48 de ore pentru
amânarea pronunţării în cererea de încuviinţare a executării silite, motivarea încheierii fiind făcută în cel mult 7 zile
de la pronunţare; art. 998 alin. (4) în materia ordonanţei preşedinţiale reglementează un termen de cel mult 24 de
ore pentru amânarea pronunţării, motivarea făcându-se în cel mult 48 de ore de la pronunţare, iar
dispoziţiile sunt valabile şi pentru calea de atac a apelului în această materie.
Cel de-al doilea motiv de formulare a contestaţiei privind tergiversarea procesului este reprezentat de
nerespectarea termenului judecătoresc de către participanţi şi este reglementat de art. 522 alin. (2) pct. 2 NCPC – „când
instanţa a stabilit un termen în care un participant la proces trebuia să îndeplinească un act de procedură, iar acest
termen s-a împlinit, însă instanţa nu a luat, faţă de cel care nu şi-a îndeplinit obligaţia, măsurile prevăzute de lege”.
Condiţia de admisibilitate a acestui caz de contestaţie este aceea ca instanţa să nu fi luat faţă de
participantul cu comportament dilatoriu măsura legală care se impunea. Astfel, în cazul în care nu s-a respectat
termenul judecătoresc de către participanţi, instanţa trebuia să aplice o amendă judiciară în condiţiile art. 187 sau
să dispună aducerea martorului cu mandat de aducere etc.
Ipoteza cea mai simplă este aceea în care instanţa a omis cu totul să aplice sancţiunea care se impune
pentru nesocotirea termenului judecătoresc.
Ce se întâmplă atunci când instanţa, după ce a pus în discuţia contradictorie a părţilor aplicarea sancţiunii
legale, fie din oficiu, fie la cererea uneia dintre părţi, ulterior a apreciat că nu se impune luarea măsurii legale? Ar
putea fi folosit acest caz de contestaţie pentru tergiversarea judecăţii şi pentru a obliga instanţa să „revină” asupra
propriei soluţii de nesancţionare a acelui participant care nu a respectat termenul stabilit de instanţă? Altfel spus,
funcţionează mecanismul contestaţiei, pentru ipoteza evocată mai sus, ca „o cale de retractare”?
În opinia noastră, din moment ce textul nu distinge asupra motivelor care au condus instanţa la neaplicarea
măsurilor prevăzute de lege faţă de cel care nu şi-a îndeplinit obligaţia, art. 522 alin. (2) pct. 2 poate fi utilizat,
deopotrivă, pentru omisiunea instanţei de a aplica aceste sancţiuni, cât şi pentru ipoteza în care a apreciat că nu
se impune, de exemplu, aplicarea unei amenzi sau a oricărei alte sancţiuni legale39.
Cel de-al treilea motiv de formulare a contestaţiei privind tergiversarea procesului este reprezentat de
nerespectarea termenului judecătoresc de către terţi – „Când o persoană ori o autoritate care nu are calitatea de
parte a fost obligată să comunice instanţei, într-un anumit termen, un înscris sau date ori alte informaţii rezultate
din evidenţele ei şi care erau necesare soluţionării procesului, iar acest termen s-a împlinit, însă instanţa nu a luat,
faţă de cel care nu şi-a îndeplinit obligaţia, măsurile prevăzute de lege” [art. 522 alin. (2) pct. 3].
Şi în cazul acestui motiv de formulare a contestaţiei privind tergiversarea procesului, ca şi în situaţia celui
de la pct. 2, condiţia impusă de text este ca instanţa de judecată să nu fi luat acea măsură legală care se impunea
39
De altfel, în materia amenzilor judiciare, de exemplu, instanţa, din oficiu sau la cerere, poate aprecia că se impune aplicarea unei astfel de sancţiuni uneia dintre părţi
care nu a respectat termenul acordat de instanţă pentru îndeplinirea unei obligaţii procesuale, chiar dacă la un termen anterior a considerat că o astfel de măsură nu se
impune.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 233
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
faţă de terţul chemat să comunice instanţei diverse informaţii necesare soluţionării procesului. Diferenţa faţă de
motivul anterior constă în subiectul care nu a respectat termenul judecătoresc, şi anume terţul. De exemplu,
instanţa trebuie să aplice, în condiţiile art. 187 NCPC, amenda judiciară pentru neprezentarea martorului legal
citat, pentru refuzul expertului de a primi lucrarea sau nedepunerea lucrării în mod nejustificat la termenul fixat ori
refuzul de a da lămuririle cerute, pentru neluarea de către conducătorul unităţii în cadrul căreia urmează a se
efectua o expertiză a măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia sau pentru efectuarea la timp a expertizei,
neprezentarea unui înscris sau a unui bun de către cel care îl deţine, la termenul fixat în acest scop de instanţă,
sau refuzul sau omisiunea unei autorităţi ori a altei persoane de a comunica, din motive imputabile ei, la cererea
instanţei şi la termenul fixat în acest scop, datele care rezultă din actele şi evidenţele ei.
Astfel de ipoteze pot fi întâlnite şi în cazul executării silite. De exemplu, conform art. 719 alin. (7), dacă instanţa
de judecată admite contestaţia la executare şi constată refuzul nejustificat al executorului de a primi, înregistra
cererea de executare sau de a îndeplini un act de executare silită ori de a lua orice altă măsură prevăzută de lege,
poate aplica executorului o amendă.
De asemenea, în cazul în care expertul, care este un terţ faţă de proces, nu se prezintă, iar instanţa nu a
dispus amendarea lui sau aducerea acestuia în faţa instanţei, se poate utiliza această cale.
Apreciem, în mod identic cu cele analizate la cazul anterior, că este admisibil acest motiv de contestaţie
pentru tergiversarea judecăţii, în egală măsură, pentru omisiunea instanţei de a dispune sancţionarea terţului care
nu a respectat termenul judecătoresc impus în sarcina sa, cât şi pentru ipoteza în care anterior a fost respinsă ca
neîntemeiată cererea unei părţi prin care se solicita tocmai aplicarea măsurii legale.
Ultimul motiv de exercitare a contestaţiei privind tergiversarea procesului este reglementat de art. 522 alin. (2)
pct. 4 NCPC şi este reprezentat de situaţia în care „instanţa şi-a nesocotit obligaţia de a soluţiona cauza într-un termen
optim şi previzibil prin neluarea măsurilor stabilite de lege sau prin neîndeplinirea din oficiu, atunci când legea o impune,
a unui act de procedură necesar soluţionării cauzei, deşi timpul scurs de la ultimul său act de procedură ar fi fost
suficient pentru luarea măsurii sau îndeplinirea actului”.
„Termenul optim şi previzibil” la care face referire textul trebuie „citit” în legătură cu art. 238 NCPC, potrivit
căruia, înainte de a intra în cercetarea procesului, instanţa de judecată pronunţă o încheiere în care, după
ascultarea părţilor, estimează termenul în care va fi cercetat respectivul proces. Modalitatea în care, în concret,
se vor face astfel de aprecieri cu privire la durata procesului – care, în mod evident, nu pot fi pur subiective –
urmează să fie determinată de practica instanţelor. Opinăm că statisticile instanţei/completului de judecată în
soluţionarea cauzelor similare sau identice pot oferi informaţii cât de cât obiective pentru a permite instanţei să
recurgă, în mod asumat şi util, la „predicţii” privind durata procesului.
Ce anume se înţelege prin „neluarea măsurilor stabilite de lege“ care a avut drept consecinţă depăşirea
termenului optim şi previzibil?
Având în vedere natura juridică a acestei instituţii, suntem de părere că partea nu poate evoca chestiunile de
netemeinicie sau nelegalitate ale dezlegărilor date de instanţă şi care vor putea fi criticate prin intermediul căii de
atac. Cel de-al patrulea motiv de exercitare a contestaţiei privind tergiversarea procesului nu se aplică în situaţii cum
ar fi greşita soluţionare a cererilor de suspendare, când s-a admis suspendarea, cu consecinţa prelungirii duratei
procesului, greşita soluţionare a excepţiei de necompetenţă materială, soluţionarea cauzei fără procedură corectă de
citare a unei părţi, care va fi criticată în calea de atac, trimiterea în mod greşit a cauzei spre rejudecare instanţei de
234 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
fond de către instanţa de apel, deşi avea obligaţia reţinerii în vederea evocării fondului [art 480 alin. (3) şi (6)],
trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond a doua oară, contrar dispoziţiilor art. 480 alin. (3),
trimiterea în mod greşit a cauzei spre rejudecare instanţei de apel de către instanţa de recurs, în situaţia în care avea
obligaţia rejudecării procesului în fond [art. 498 alin. (1)], casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de
apel a doua oară, contrar dispoziţiilor art. 498 alin. (2) NCPC.
Exemple concrete în care poate fi utilizat acest motiv ar fi neînaintarea dosarului instanţei de apel la
finalizarea procedurii în faţa instanţei de fond, neaplicarea procedurilor care ar fi permis o mai rapidă citare a
părţilor40, administrare a probelor41, neîndeplinirea din oficiu a unui act de procedură necesar desfăşurării
ulterioare a procedurii (necomunicarea hotărârii către părţi de îndată ce a fost redactată şi semnată), nesoluţionarea
într-un termen optim a cererilor de repunere pe rol după suspendarea cauzei, neefectuarea publicaţiilor impuse
de art. 944 (în procedura de declarare a morţii), neefectuarea afişelor şi publicaţiilor impuse de art. 1.051 referitor
la procedura privitoare la înscrierea drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii etc.
Trebuie subliniat că acest motiv de contestaţie este condiţionat de dovedirea de către contestator a
faptului că timpul scurs de la neluarea de către instanţă a măsurilor stabilite de lege sau de la neîndeplinirea din
oficiu a actului de procedură ar fi fost suficient pentru complinirea acestor omisiuni.
40
De exemplu, instanţa nu recurge la prevederile şi mecanismele prevăzute de unele instrumente comunitare, cum ar fi Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului
European şi al Consiliului privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială.
41
De exemplu, prin recurgerea la o comisie rogatorie sau la prevederile şi mecanismele reglementate de Regulamentul (CE) nr. 1206/2001 al Consiliului din 28 mai 2001
privind cooperarea între instanţele statelor membre în domeniul obţinerii de probe în materie civilă sau comercială.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 235
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
dreptului la soluţionarea procesului într-un termen optim şi previzibil, nu credem că soluţionarea contestaţiei de către
aceeaşi instanţă (complet) ar ridica, a priori, îndoieli cu privire la lipsa de imparţialitate a judecătorului chemat să
„cenzureze” propriile omisiuni. La un nivel teoretic, raţiunile care au stat la baza consacrării incompatibilităţilor şi
a cazurilor de recuzare/abţinere nu se regăsesc în figura juridică a contestaţiei pentru tergiversarea judecăţii,
pentru a justifica atribuirea competenţei de soluţionare în favoarea unui complet diferit decât cel în faţa căruia se
desfăşoară litigiul pendinte.
În plus, motivele pentru care poate fi formulată contestaţia pentru tergiversarea judecăţii sunt legate de
elemente obiective ale procedurii civile (termene legale, termene judecătoreşti, sancţiuni/măsuri prevăzute de
lege) şi nu lasă loc – în opinia noastră – unor aprecieri subiective ale judecătorului cauzei42.
Pe de altă parte, diversitatea situaţiilor de fapt care se pot ivi în practica instanţelor de judecată ne îndeamnă
la nuanţarea poziţiei exprimate mai sus. Putem lesne să ne imaginăm că pentru partea deja nemulţumită de
modalitatea în care completul conduce litigiul, cu consecinţa depăşirii termenului optim şi previzibil, a formula o
contestaţie pentru tergiversarea judecăţii în faţa aceluiaşi judecător pune sub semnul întrebării „aparenţa de
imparţialitate”43 de care ar trebui acesta să dea dovadă, tocmai pentru că judecătorului i se cere, practic, să-şi
recunoască propria culpă în depăşirea unor termene de motivare a hotărârii (pentru cazul de la pct. 1, de
exemplu).
Pentru o astfel de ipoteză în care, în circumstanţele particulare ale unei cauze, există motive concrete şi
serioase să se creadă că judecătorul este părtinitor în soluţionarea contestaţiei pentru tergiversarea judecăţii, se
pot invoca prevederile art. 42 pct. 13 NCPC, care reglementează incompatibilitatea judecătorului, atunci când
există elemente care nasc, în mod întemeiat, îndoieli cu privire la imparţialitatea sa.
42
Nu este mai puţin adevărat că, dat fiind riscul ca în paralel sau ulterior admiterii unei contestaţii pentru tergiversarea judecăţii (motivul 1 sau 4) împotriva
magistratului în cauză să fie declanşată o procedură disciplinară în temeiul art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, este posibil
ca judecătorul în cauză să fie reticent în a recunoaşte propria culpă în tergiversarea procedurii.
43
Reamintim că, în temeiul art. 6, Curtea analizează garanţia imparţialităţii instanţei de judecată sub un dublu aspect – imparţialitatea obiectivă şi imparţialitatea
subiectivă. În orice caz, imparţialitatea subiectivă, care semnifică tocmai absenţa oricăror prejudecăţi sau convingeri personale ale judecătorului în cauză cu privire la
o anumită soluţie, este prezumată până la proba contrară (Cererea nr. 17056/06, Micallef contra Maltei, hotărârea din 15.10.2009, parag. 94).
236 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
procesul se judecă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, caz în care plângerea se va soluţiona de un alt complet
din cadrul aceleiaşi secţii. Soluţionarea plângerii are loc fără citarea părţilor, termenul de soluţionare este de 10
zile de la sesizare, iar cel de motivare este de 5 zile de la pronunţare.
Este important ca instanţa ierarhic superioară, admiţând plângerea împotriva încheierii de respingere a
contestaţiei, să dispună ca instanţa să îndeplinească actul de procedură sau să ia măsurile legale necesare,
arătând care sunt acestea, şi să stabilească, atunci când este cazul, un termen pentru îndeplinirea lor. Totuşi,
aceasta nu trebuie să dea îndrumări sau dezlegări asupra unor probleme de fapt sau de drept care să anticipeze
modul de soluţionare a pricinii pe fond.
În acest punct al prezentării, se impune să reflectăm asupra limitelor de apreciere a judecătorului în
soluţionarea contestaţiei privind tergiversarea judecăţii, mai ales că – astfel cum subliniam mai sus – motivele
acestui instrument procedural sunt legate de elemente obiective ale procedurii civile – termene legale, termene
judecătoreşti, sancţiuni/măsuri reglementate de Codul de procedură civilă.
În concret, de exemplu, dacă judecătorul cauzei nu a pronunţat sau motivat hotărârea în termenul defipt de
lege, se va admite în mod automat contestaţia promovată în baza art. 522 alin. (2) pct. 1 NCPC? Sau judecătorul
pricinii va putea să invoce „cauze exoneratoare de răspundere” sau alte „elemente în circumstanţiere”, de exemplu,
existenţa pe rolul său a unui număr prea mare de cauze de soluţionat/motivat în acelaşi interval de timp?
Din modul în care este construită această instituţie (natură juridică, scop, motive, competenţă de soluţionare,
efecte etc.), suntem înclinaţi să susţinem prima soluţie, care favorizează o concepţie obiectivă asupra modului de
soluţionare a acestei contestaţii. Cu toate
acestea, este foarte probabil ca viitoarea practică în materie să ofere soluţii mai nuanţate, mai ales că motivele
care stau la baza admiterii contestaţiei pentru tergiversarea judecăţii pot atrage, deopotrivă, şi răspunderea
disciplinară a judecătorului, în baza art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi
procurorilor44. În acest sens, nu excludem ca, în aprecierea caracterului întemeiat sau neîntemeiat al contestaţiei
în baza primului motiv prevăzut de art. 522 alin. (2) pct. 1 NCPC, de exemplu, judecătorul cauzei să aibă în vedere
nu doar caracterul obiectiv al termenului de pronunţare/motivare a hotărârii care a fost nesocotit în cauză, ci şi alte
aspecte de natură a explica, justifica, circumstanţia o eventuală depăşire a termenului.
44
Art. 99: „Constituie abateri disciplinare: (…) h) nerespectarea în mod repetat şi din motive imputabile a dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor
ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile”.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 237
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
interesate, se pot acorda despăgubiri pentru prejudiciile cauzate, sens în care se va avea în vedere procedura
reglementată în art. 190-191 NCPC.
Având în vedere că elementul subiectiv, şi anume reaua-credinţă în promovarea contestaţiei, prezintă, în
plan probator, o serie de dificultăţi, legiuitorul instituie o prezumţie relativă cu privire la reaua-credinţă care ar putea
rezulta, potrivit alin. (2) al art. 526 NCPC, din caracterul vădit nefondat al contestaţiei ori al plângerii, precum şi din
orice alte împrejurări care îndreptăţesc constatarea că exercitarea acesteia s-a făcut în alt scop decât acela
pentru care legea o recunoaşte.
45
Prin comparaţie cu cuantumul amenzilor prevăzute de art. 187 NCPC.
238 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
convenţionale în materia recursului efectiv pentru încălcarea termenului rezonabil şi a obligaţiilor pozitive ce
reveneau statului român, de a se dota cu un arsenal juridic corespunzător pentru a respecta garanţia termenului
rezonabil.
Faţă de reglementarea contestaţiei pentru tergiversarea judecăţii, ne putem întreba dacă partea interesată ar
putea recurge la o astfel de acţiune în despăgubiri formulată în contradictoriu cu statul chiar şi după intrarea în vigoare
a Noului Cod de procedură civilă. Răspunsul la această întrebare poate fi dat prin reiterarea principiilor pe care le-am dedus
din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia art. 13, amintită în prima parte a prezentării. Astfel,
instanţa europeană recunoaşte statelor o amplă marjă de apreciere în a alege tipul de remediu apreciat adecvat,
acesta putând fi atât un remediu accelerator, precum contestaţia reglementată de art. 522 NCPC, cât şi de natură
pecuniară, reparatorie46 .
Pe de altă parte, nu putem exclude ipoteza în care, deşi partea a utilizat procedura prevăzută de art. 522
NCPC, încălcarea termenului optim şi previzibil să se producă, având consecinţe negative asupra drepturilor
patrimoniale (sau personal nepatrimoniale) ale unei părţi, situaţie în care singura soluţie ar putea fi o acţiune în
despăgubiri promovată în contradictoriu cu statul47, care a determinat prin comportamentul autorităţii sale
judecătoreşti încălcarea art. 6 din Convenţie.
În final, salutăm opţiunea legiuitorului român de a reglementa contestaţia pentru tergiversarea judecăţii în
cuprinsul Noului Cod de procedură civilă ca un posibil remediu în sensul art. 13 din Convenţie pentru încălcarea
termenului rezonabil prevăzut de art. 6. În opinia noastră, standardul european în materie ar putea fi respectat dacă
luăm în considerare posibilitatea părţii de a combina contestaţia pentru tergiversarea judecăţii cu instituţia
despăgubirilor pentru amânarea procesului, în baza art. 189 NCPC, sau cu o acţiune îndreptată direct împotriva
Statului, prin aplicarea directă şi prioritară a Convenţiei europene a drepturilor omului.
46
A se vedea cauzele Scordino contra Italiei (nr. 1) şi Vassilios Athanasiou ş.a contra Greciei, cit. supra.
47
Acţiunea ar putea fi promovată şi în contradictoriu cu partea care a cauzat cu intenţie sau din culpă amânarea judecăţii sau a executării silite, prin una dintre faptele
prevăzute la art. 187 sau 188, cu consecinţa producerii unor prejudicii materiale sau morale, în baza art. 189 NCPC.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 239
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
Proceduri speciale: Procedura ofertei de plată şi consemnaţiunii*
1. Introducere
În practică pot apărea situaţii în care creditorul refuză să primească plata oferită de debitor. Caracterul
neîntemeiat al refuzului creditorului de a primi plata generează oferta reală de plată urmată de consemnaţiune. Un
exemplu poate fi constituit de cazul creditorului ipotecar care nu se grăbeşte să primească plata.
Această temă impune o dezbatere de ordin practic, cu atât mai mult cu cât Noul Cod de procedură civilă
aduce noutăţi în reglementarea procedurii ofertei de plată şi a consemnaţiunii. Consemnaţiunea nu este
obligatorie de fiecare dată. Ea poate lipsi atunci când creditorul acceptă suma de bani sau bunul datorat.
* Trimiterile la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului republicată în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012.
1 „Contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa.”
2
„Obligaţiile extracontractuale născute înainte de intrarea în vigoare a Codului civil sunt supuse modurilor de stingere prevăzute de acesta”.
3
„(1) În scopul prevăzut la art. 1.005, debitorul va face creditorului, prin mijlocirea unui executor judecătoresc din circumscripţia curţii de apel în care se află domiciliul
ori sediul creditorului sau domiciliul ales al acestuia, o somaţie, prin care este invitat să primească prestaţia datorată. (2) În acea somaţie se vor arăta locul, data şi ora
când suma sau obiectul oferit urmează să îi fie predat creditorului”.
240 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
Prin mijlocirea executorului judecătoresc se va trimite o somaţie, care conţine o invitaţie prin care creditorul
este chemat la executorul judecătoresc pentru a primi obiectul obligaţiei, cu precizarea – din Noul Cod civil,
preluată din Codul civil anterior – că creditorul nu poate fi silit să primească alt lucru decât cel acela care i se
datorează, acesta fiind un principiu fundamental care ocroteşte proprietatea asupra creanţei. Teoretic este simplu,
practic însă, deşi obligaţia care are ca obiect o sumă de bani este susceptibilă oricând de ofertă reală şi
consemnaţiune, în privinţa accesoriilor creanţei – dobânzi, majorări, penalităţi - evoluţiile legislative nu reprezintă
o premisă favorabilă pentru un calcul uşor. În acest context, s-a atras atenţia asupra faptului că O.G. nr. 9/2000
privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti a fost înlocuită cu O.G. nr. 13/2011, care consacră o altă
viziune asupra dobânzii legale, un alt mod de definire a sferei de aplicare, după cum este vorba despre raporturi
între profesionişti sau nu, cu scop lucrativ sau nu etc. Important, în acest context, este că un creditor are dreptul
să obţină ca plată capitalul şi întinderea exactă, la data ofertei, a accesoriilor acestui capital. Orice altă ofertă îl
îndreptăţeşte pe creditor să refuze şi ar trebui să conducă la o invalidare a procedurii de plată, deci la observarea
faptului că obligaţia de plată nu s-a stins nici prin plată, nici printr-o ofertă reală de plată derulată cu respectarea
dispoziţiilor legale.
Limitele procedurii ca sferă de aplicare rămân aceleaşi – o obligaţie de a nu face nu se poate oferi ca plată.
În acest context, s-au pus în discuţie dispoziţiile art. 1.524 NCC4 – text nou – care conferă o pârghie mai ieftină
şi mai rapidă decât cele oferite în procedura ofertei reale de plată, cu un efect însă diferit, respectiv acela că
debitorul nu este pus în întârziere. Şi în acest caz însă, judecătorul trebuie să verifice disponibilitatea de executare
a debitorului şi existenţa unei conduite obstrucţioniste a creditorului.
O obligaţie de a da având ca obiect o sumă de bani sau bunuri individual determinate este susceptibilă de
mecanismul ofertei reale de plată urmate de consemnaţiune, cu o mică ajustare propusă de Noul Cod civil în art.
1.513-1.514. Articolul 1.513 NCC prevede, într-un text de trimitere din zona punerii în întârziere a creditorului, că
„Procedura ofertei de plată şi a consemnaţiunii este prevăzută de Codul de procedură civilă”. Articolul 1.514 NCPC5
oferă o informaţie legată de posibilitatea de a-l pune în întârziere pe creditor, ceea ce poate conduce, finalmente,
la stingerea obligaţiei, prin alt procedeu decât procedura ofertei de plată şi consemnaţiunii, atunci când „natura
bunului face imposibilă consemnarea”. Când declanşează procedura ofertei urmată de consemnaţiune, debitorul
trebuie să aibă reprezentarea faptului că, în caz de neprezentare a creditorului, poate fi obligat la consemnare. De
asemenea, textul art. 1.514 este important pentru că, în ipotezele enumerate, debitorul, primind încuviinţarea
instanţei, poate porni vânzarea publică a bunului şi poate consemna preţul, notificând în prealabil creditorul. În
cazurile menţionate la alin. (2), vânzarea bunului poate fi încuviinţată de instanţă şi fără notificarea creditorului.
Aceste texte pun probleme procesuale în ceea ce priveşte determinarea instanţei competente sau
caracterul contencios sau necontencios al procedurii. Pentru caracterul necontencios ar putea pleda, aparent
înşelător, termenul de „încuviinţare”, în contextul în care, atât Codul anterior de procedură civilă, cât şi Noul Cod
de procedură civilă vorbesc în mod tipic despre procedurile necontencioase ca proceduri care se referă la
4
„Debitorul nu este în întârziere dacă a oferit, când se cuvenea, prestaţia datorată, chiar fără a respecta formalităţile prevăzute de art. 1.510-1.515, însă creditorul a
refuzat, fără temei legitim, să o primească”.
5
„(1) Dacă natura bunului face imposibilă consemnarea, dacă bunul este perisabil sau dacă depozitarea lui necesită costuri de întreţinere ori cheltuieli considerabile,
debitorul poate porni vânzarea publică a bunului şi poate consemna preţul, notificând în prealabil creditorului şi primind încuviinţarea instanţei judecătoreşti. (2) Dacă bunul
este cotat la bursă sau pe o altă piaţă reglementată, dacă are un preţ curent sau are o valoare prea mică faţă de cheltuielile unei vânzări publice, instanţa poate
încuviinţa vânzarea bunului fără notificarea creditorului”.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 241
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
autorizări, încuviinţări date de instanţă; or, cel puţin ipoteza la care face referire art. 1.514 alin. (1) NCC ar merita
o dezbatere în contradictoriu, prin citarea creditorului, pentru că instanţa va trebui, ca prim lucru, să verifice dacă
bunul oferit – şi despre care se pretinde că nu este susceptibil de consemnare – este un bun prin care se stinge
obligaţia, prin care debitorul se liberează. În acest caz, deşi efectul liberator de obligaţii se păstrează, nu se aplică
procedura ofertei reale de plată urmată de consemnaţiune.
S-a pus în discuţie situaţia în care debitorul datorează creditorului o sumă de bani sau un bun individual
determinat. Creditorul este somat să vină la executorul judecătoresc, acesta se prezintă, primeşte banii şi se încheie
proces-verbal prin care se constată acceptarea ofertei reale, conform dispoziţiilor art. 1.007 NCPC („ În cazul în care
creditorul primeşte suma sau bunul oferit, debitorul este liberat de obligaţia sa. Executorul judecătoresc va întocmi un
proces-verbal prin care va constata acceptarea ofertei reale”). Practic, în acest caz, stingerea obligaţiei se face prin plată.
Aceasta este explicaţia pentru care, la art. 1.012 NCPC, se menţionează faptul că „dispoziţiile prezentului titlu
(Procedura ofertei de plată şi consemnaţiunii) se completează cu prevederile Codului civil referitoare la plată,
precum şi cu cele referitoare la ofertele de plată urmată şi consemnaţiuni”.
De asemenea, s-a pus în discuţie situaţia în care creditorul nu se prezintă sau refuză să primească
obiectul sau suma oferită. În acest caz, debitorul procedează la consemnare conform art. 1.008 alin. (1) NCPC
(„Dacă creditorul nu se prezintă sau refuză să primească suma ori obiectul oferit, executorul judecătoresc va
încheia proces-verbal în care va consemna aceste împrejurări”). Totuşi, debitorul nu va proceda imediat la
consemnare, ci, conform art. 1.008 alin. (3) NCPC, se va proceda la o nouă somaţie, a doua somaţie prin care
se arată creditorului faptul că ceea ce nu a dorit să primească de faţă cu executorul judecătoresc se va depune
de către debitor la o anumită dată şi într-un anumit loc – „Consemnarea va fi precedată de o nouă somaţie adresată
creditorului în care se vor arăta ziua şi ora când şi locul unde suma sau, după caz, bunul oferit se va depune”.
Sumele de bani vor fi depuse la o instituţie de credit, probabil CEC Bank sau o altă instituţie. Prin urmare,
conform dispoziţiilor din Noul Cod de procedură civilă, se fac două somaţii.
242 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
rezultă că acestea nu au o viziune unitară asupra numărului sau întinderii obligaţiilor, iar debitorul care a
făcut cosemnarea doreşte o confirmare a regularităţii consemnării anterior termenului final al contractului). Astfel de
cereri erau întemeiate, de regulă, de debitori pe dispoziţiile care reglementează această procedură în prezent
(sau reglementau până la 1 octombrie 2011) şi art. 111 CPC 1865, deşi acest ultim text făcea trimitere doar la
„constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept”.
Articolul 1.009 alin. (3) NCPC prevede că „debitorul este considerat liberat la data consemnării plăţii, în
afară de cazul în care se anulează oferta de plată şi consemnaţiunea”.
Interpretarea sistematică a ultimelor două alineate ale art. 1.009 ar putea conduce la ideea că singura cale
procedurală de a anula oferta de plată este cea a cererii promovate de creditor în temeiul art. 1.009 alin. (2), o
cerere care, probabil, se supune aceluiaşi mecanism de pregătire a primului de termen de judecată, evaluabilă în
bani, cu consecinţa supunerii timbrajului la valoare. În acest context, s-ar putea pune problema dacă nu cumva,
într-o acţiune în pretenţii pe care creditorul vrea să o promoveze nu i se va putea opune ca un fine de neprimire
faptul că nu a promovat cererea în anulare prevăzută în art. 1.009 alin. (2). De asemenea, trebuie observat că, spre
deosebire de precizările pe care Codul de procedură civilă anterior le făcea în această materie, alin. (2) al art. 1.009
NCPC are în vedere o acţiune în anulare prin care pot fi dezbătute atât aspectele de formă, cât şi cele de fond.
La ce se referă aspectele de fond, în acest context? Competenţa executorului judecătoresc, ca şi existenţa celei
de-a doua somaţii sunt chestiuni de formă, astfel încât se pune problema dacă nu cumva conţinutul ofertei de
plată, în sensul verificării că, în raport cu data ofertei, ceea se oferă este ceea se datorează creditorului, este o
problemă de fond. Dacă lucrurile stau aşa, creditorul care nu reacţionează împotriva unei încheieri prin care se
constată liberarea debitorului este un creditor care, pe fondul unui executor judecătoresc neglijent, riscă să piardă
o parte din creanţă (şi aici trebuie avute în vedere în mod special situaţiile de dubiu, care îl îndreptăţesc pe
executorul judecătoresc să refuze să constate liberarea debitorului sau să constate că debitorul este liberat în
parte pentru că nu s-a oferit ceea ce s-a datorat). Oferta nu poate să aparţină executorului; iniţiativa aparţine
creditorului, dar răspunderea executorului judecătoresc este cu atât mai mare în acest context, de a fi foarte
riguros când constată o liberare totală a debitorului.
O altă problemă care poate fi pusă referitor la acţiunea promovată în condiţiile art. 1.009 alin. (3) NCPC
priveşte învestirea instanţei. Cu alte cuvinte, deşi creditorul solicită anularea încheierii, în realitate, în acest
stadiu, este interesat şi să obţină o hotărâre exe-cutorie, context în care se pune întrebarea în ce măsură calea
procedurală prevăzută de art. 1.009 alin. (2) îi permite să obţină şi obligarea debitorului la plata acelei părţi din
prestaţie care nu a fost oferită sau creditorul trebuie să introducă, în paralel, o acţiune în pretenţii, obiectul
pretenţiilor fiind exact partea din pretenţie care face obiectul disputei.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 243
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
că s-a consemnat ce se datorează, consemnare care a intervenit după ce acţiunea a fost pusă pe rol, credem că
nu poate fi pronunţată o hotărâre prin care pârâtul să fie obligat la plată, întrucât, la un termen precedent, prin
încheiere, s-a constatat liberarea debitorului prin consemnare. În aceste situaţii, probleme se pot pune în ceea ce
priveşte accesoriile tip cheltuieli de judecată, iar în acest context, trebuie remarcată schimbarea de terminologie
consacrată de Noul Cod de procedură civilă, care nu mai vorbeşte despre partea care cade în pretenţii, ci despre
partea care pierde procesul. Astfel, un reclamant care a apelat la justiţie, în condiţiile în care la unul din termenele
de judecată pârâtul consemnează prestaţia datorată, cu consecinţa constatării liberării lui prin încheiere, nu poate
fi considerat un reclamant care pierde procesul, deşi pe capătul principal de cerere nu se va putea admite obligarea
la plată a pârâtului, obligaţia fiind stinsă.
În ceea ce priveşte căile de atac, plecând de la dispoziţiile art. 1.010 alin. (1) teza I („Oferta de plată poate
fi făcută şi în timpul procesului, în faţa oricărei instanţe, în orice stadiu al judecăţii”), dacă la prima instanţă, în
acţiunea în pretenţii a câştigat reclamantul, creditor în raportul obligaţional despre care s-a discutat, sau
dimpotrivă, reclamantul a pierdut, a făcut apel, iar instanţa observă că în mod greşit i s-a respins acţiunea în primă
instanţă, în contextul în care în decursul soluţionării apelului pe fond debitorul a consemnat prestaţia datorată,
soluţia dată în calea de atac trebuie să reflecte că nu a mai rămas nicio obligaţie de plată de executat de către
debitor, pentru că acesta s-a liberat prin oferta reală urmată de consemnaţiune.
Referitor la dispoziţiile art. 1.010 alin. (3) a fost semnalat faptul că sfera situaţiilor de excepţie, în care
încheierile nu mai pot fi atacate cu recurs, este mai largă decât cea vizată de text, putând fi avute în vedere aici
şi încheierile pronunţate în apel, pentru acele situaţii în care, potrivit legii, hotărârea pronunţată în apel nu este
susceptibilă de recurs.
244 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
Trebuie observat, de asemenea, că nici procedura reglementată în Codul de procedură civilă anterior intrării
în vigoare a Legii de punere în aplicarea Noului Cod civil, nici procedura reglementată în Codul de procedură civilă,
astfel cum a fost modificat prin Legea de punere în aplicare a Noului Cod civil, ca şi procedura reglementată de
Noul Cod de procedură civilă, nu par să ia în considerare ipoteza – nu neapărat cea mai tipică, dar frecvent
întâlnită în practică – în care există o datorie bănească având ca titular o persoană juridică şi care urmează să fie
oferită şi, eventual, consemnată unui creditor căruia nu i se cunoaşte contul, ori contul acestuia, deşi cunoscut, a
fost închis sau restricţionat. Ipoteza nu face inaplicabilă procedura ofertei urmată de consemnaţiune, ci impune doar
o modificare în conţinutul somaţiilor, în sensul că creditorul este somat, prin debitor, să indice un cont în care
urmează să se facă plata, iar în caz de refuz, se va proceda la consemnarea sumei într-un cont de
consemnaţiuni, din care, la cererea sa, creditorul îşi va putea recupera suma, pe baza unui virament bancar
ordonat de executorul judecătoresc.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 245
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
8. Concluzii
Procedura ofertei reale şi consemnaţiunii a suferit, în noua reglementare, cele mai puţine modificări. Schimbarea
cea mai importantă pe care Noul Cod o consacră relativ la această procedură este persoana pe care se pune presiune,
necesitatea ca o reglementare viitoare să prevadă situaţia punerii în întârziere a creditorului care refuză plata fiind
susţinută în trecut şi în doctrină.
În partea de executare silită Noul Cod prevede, sub sancţiunea nulităţii, conţinutul încheierilor date de executorul
judecătoresc, singura excepţie de la această sancţiune operând în privinţa menţiunii referitoare la calea de atac şi
termenul de exercitare, pe care o considerăm însă cea mai importantă, întrucât neexercitarea de către creditor a
acţiunii în anulare împotriva încheierii prin care executorul judecătoresc a constatat efectuarea plăţii şi liberarea
debitorului, deschide calea pentru debitor de a aprecia că este înlăturată singura situaţie de excepţie de la prezumţia
absolută de liberare, prevăzută de art. 1.009 alin. (3). Rămâne de văzut dacă practica, în funcţie de gravitatea speţelor
cu care se va confrunta, va înţelege că anularea ofertei de plată şi consemnaţiunii se va putea consuma şi pe cale
incidentală, cu ocazia unui proces, cea mai tipică ipoteză în acest sens fiind acţiunea în pretenţii, în special în cazul de
raporturi succesive ale creditorilor cu mai mulţi debitori.
246 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
Contestaţia în anulare*
1. Introducere
Contestaţia în anulare a apărut mai mult pentru motivul consacrat vicierii procedurii de citare – art. 317 alin.
(1) pct. 1 CPC 1865, uneori fiind pusă sub semnul întrebării chiar existenţa acesteia. La un moment dat, se
admiteau chiar acţiuni în anulare pentru acest motiv, iar în cele din urmă, începând cu anul 1948 a fost introdusă
în Codul de procedură civilă, alături de alte motive.
În practică se întâlnesc frecvent contestaţii în anulare inadmisibile – în sens larg – pentru că există tendinţa
justiţiabilului de a exercita toate căile de atac. Contestaţia în anulare este un instrument la îndemâna părţii, având
în vedere, în primul rând, taxele judiciare de timbru relativ reduse, prevăzute în această materie.
Ar fi fost util, din acest punct de vedere, dacă procedura filtrului prevăzută pentru recursul la Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie ar fi fost reglementată şi pentru căile de atac de retractare. Motivul pentru care nu s-a mers cu
această procedură a filtrului prea departe a fost experienţa, nu tocmai fericită, a introducerii recursului-filtru
pentru o perioadă scurtă de timp.
Pe de altă parte, multe dintre contestaţiile în anulare şi revizuiri nu ajung la instanţa supremă. Cu toate
acestea, am apreciat că, totuşi, ar fi fost excesivă prevederea procedurii de filtru şi în cazul căilor de atac de retractare.
Pe viitor există însă posibilitatea de a regândi acest aspect şi a introduce un filtru, în funcţie de realităţile din practica
instanţelor.
* Trimiterile la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului republicată în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 247
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
recursului. (2) Cu toate acestea, contestaţia poate fi primită în cazul în care motivul a fost invocat prin cererea de
recurs, dar instanţa l-a respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt incompatibile cu recursul sau dacă
recursul, fără vina părţii, a fost respins fără a fi cercetat în fond” (s.n.).
Se observă astfel că prima ipoteză rămâne aceeaşi ca şi în art. 317 alin. (2) CPC 1865 („instanţa l-a respins
pentru că avea nevoie de verificări de fapt incompatibile cu recursul”), permiţând valorificarea jurisprudenţei
existente în prezent. Este vorba, spre exemplu, de ipoteza în care pentru cercetarea motivului era nevoie de
administrarea de probe, altele decât eventuale înscrisuri noi, admisibile în recurs. În acest caz, soluţia ar fi fost, în
mod evident, de respingere a recursului, aspect valabil şi pentru reglementarea din Noul Cod de procedură civilă.
Problema care se pune însă este ce se mai poate acoperi din posibilele situaţii practice în ipoteza a doua
a alin. (2) al art. 504 („fără vina părţii, recursul a fost respins fără a fi cercetat în fond”)? Sub imperiul
reglementării anterioare se admitea că, în ipoteza recursului respins fără a fi cercetat în fond, în principiu, nu are
relevanţă dacă a existat sau nu culpa contestatorului în pronunţarea soluţiei din recurs, fiind admise a se încadra
în această ipoteză anularea recursului ca netimbrat, constatarea perimării, anularea recursului ca neregulat
introdus, excluzându-se, de regulă, respingerea recursului ca tardiv. În rest, se admitea că ori de câte ori putea fi
reţinută o culpă a părţii, dacă se încadra în textul respectiv, practic, contestaţia devenea admisibilă.
Întrucât este greu de imaginat o situaţie pe care să o acopere cea de-a doua ipoteză, nu putem decât să
bănuim că s-a dorit restrângerea sferei de aplicare a contestaţiei în anulare. Cu alte cuvinte, fără a intenţiona să
se acopere o situaţie sau alta în concret, voinţa legiuitorului a fost de a nu scăpa o eventuală situaţie viitoare care
se poate subsuma acestei ipoteze.
248 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
a căii de atac şi de motivare – se suprapun iar dacă hotărârea nu a fost legal comunicată, practic, termenul de
declarare a recursului nu a început să curgă. S-a apreciat, în continuare, că nu ar putea fi recunoscut un drept de
opţiune al părţii între exercitarea contestaţiei în anulare şi recurs. Partea trebuie să solicite comunicarea legală a
hotărârii, astfel încât, în termenul de motivare a recursului, să poată invoca nelegala citare. Acesta este şi motivul
pentru care legiuitorul a prevăzut drept condiţie imposibilitatea invocării motivului nu în apel sau recurs, ci pe calea
apelului sau, după caz, a recursului.
Referitor la art. 503 alin. (1), s-a remarcat existenţa unei inadvertenţe în ceea ce priveşte sintagma „hotărâri
definitive”, de natură să inducă în eroare justiţiabilul, pentru că pe sentinţa primei instanţe, de exemplu, nu există
menţiunea „definitivă”, ci doar pe cea prin care i s-a respins apelul. În acest caz, justiţiabilul nu mai declară recurs
sau declară recurs şi atacă hotărârea care conţine menţiunea „definitivă”, pierzând termenul de contestaţie
pentru sentinţa care a rămas, în realitate, definitivă. Astfel, dacă în primă instanţă s-a dat o soluţie, dar partea nu
fost legal citată şi hotărârea nu poartă mențiunea definitivă, fiind, prin urmare, susceptibilă de apel, se pune prob-
lema ce se întâmplă când nici în apel partea nu este legal citată, atacând cu contestaţie în anulare hotărârea din apel,
în loc să atace hotărârea care a rămas, în realitate, definitivă, adică cea din primă instanţă (această chestiune vizează
doar primul motiv de contestaţie). Referitor la acest aspect, s-a convenit că sintagma din alin. (1) al art. 503 – „hotărâri
definitive” – trebuie să acopere şi hotărârile care la origine, evident, nu erau definitive, dar care au rămas definitive,
pentru atare soluţie pledând şi dispoziţiile art. 504 alin. (1) şi (2). Prin urmare, „hotărâre definitivă” va fi, din perspectiva
contestaţiei în anulare pe acest prim motiv, şi hotărârea rămasă definitivă – sintagmă folosită de art. 322 CPC 1865 cu
referire la obiectul revizuirii („Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum
şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul). Deşi această formulă era mai bună, din
păcate, în Noul Cod de procedură civilă, ea nu se mai foloseşte nici în materia revizuirii.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 249
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
(2) pct. 1 NCPC: „hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut sau cu încălcarea
normelor referitoare la alcătuirea instanţei [prin „alcătuirea instanţei” trebuie să înţelegem compunerea şi
constituirea instanţei] şi, deşi se invocase excepţia corespunzătoare, instanţa de recurs a omis să se pronunţe
asupra acesteia”.
În acest caz nu este vorba despre necompetenţa absolută în cazul unei decizii pronunţate în apel, ci doar
de necompetenţa absolută a instanţei de recurs, excepţie invocată în termen. Se poate ca necompetenţa să fie
atrasă de necompetenţa instanţei de fond şi ea să nu fi fost invocată în termen (cu referirire la necompetenţa
teritorială exclusivă şi necompetenţa materială care, potrivit Noului Cod, nu o să mai poată fi invocate în orice fază
a judecăţii), motiv pentru care necompetenţa, chiar absolută, a fost acoperită. Prin urmare, nu se poate invoca în
faţa instanţei de recurs faptul că este necompetentă câtă vreme necompetentă a fost instanţa de fond.
Referitor la condiţia privind omisiunea instanţei de recurs de a se pronunţa asupra necompetenţei, este greu de
imaginat situaţia în care cererea ajunge la o instanţă de recurs necompetentă, în condiţiile în care instanţele de fond
au fost competente absolut, sau, în cea de-a doua ipoteză, în care necompetenţa a existat de la debutul procesului la
toate instanţele, în faţa cărora a fost invocată în termen, fiind reiterată şi în recurs, iar instanţa a omis să se
pronunţe asupra ei.
A fost adăugată o condiţie care, într-o anumită perioadă, era acoperită de pălăria necompetenţei absolute,
respectiv încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei. Pe reglementarea din art. 317 pct. 2 CPC 1865
au existat, până în anul 1985, soluţii, în sensul că textul este aplicabil, constituind motiv de contestaţie în anulare,
şi în cazul incompatibilităţii judecătorului sau în alte cazuri de norme imperative referitoare la compunerea sau
constituirea instanţei. Şi această ipoteză poate fi rar imaginată în practică, respectiv situaţia în care se invocă
greşita compunere a instanţei şi instanţa nu se pronunţă asupra ei, cu atât mai mult cu cât, în forma actuală a
reglementării, se observă grija legiuitorului de a nu transforma contestaţia în anulare în cale de reformare.
4.2 Dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale [art. 503 alin. (2) pct. 2
NCPC]
La actualul art. 318 CPC aveam două motive pe care le regăsim şi astăzi la art. 503 alin. (2) pct. 2 NCPC:
„dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale”. Şi în acest caz, jurisprudenţa aferentă primului
motiv prevăzut la art. 318 CPC poate fi preluată.
Aici se poate pune iarăşi în discuţie la ce trebuie să ne raportăm ca să stabilim dacă
instanţa de recurs a săvârşit sau nu o greşeală materială, văzând şi practica izolată de a veni cu acte noi în
susţinerea contestaţiei în anulare. Altfel spus, la data la care s-a respins sau s-a soluţionat recursul, faţă de ceea
ce se regăsea în dosar nu există o greşeală materială, în schimb faţă de un înscris lato sensu ataşat la dosar
odată cu contestaţia în anulare ar apărea că este o greşeală materială. De exemplu, la dosar nu exista chitanţa
din care să rezulte plata taxei de timbru. Nici în acest caz, chiar dacă se constată că greşeala aparţine unui
angajat din cadrul departamentului auxiliar, contestaţia în anulare nu este admisibilă.
Referitor la acest punct, s-a ridicat problema dacă poate fi pus semnul egalităţii între sintagma „orice alte
erori materiale cuprinse în hotărâre” din conţinutul art. 442 alin. (1) NCPC referitor la îndreptarea hotărârii
judecătoreşti şi eroarea materială la care face trimitere art. 503 alin. (2) pct. 2 NCPC, în materia contestaţiei în
anulare. S-a apreciat că cele două noţiuni nu trebuie confundate, pentru că, în cazul îndreptării hotărârii este vorba
250 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
despre erori materiale strecurate în hotărâre sau încheiere, în acest caz neputând fi schimbată soluţia pe fond, pe
când, în cazul contestaţiei în anulare este vorba despre erori materiale care au determinat soluţia recursului.
Oricum, acest motiv trebuie interpretat restrictiv, el nefiind niciodată admisibil pentru a critica soluţia pronunţată în
recurs, aşa cum încearcă de multe ori partea nemulţumită de soluţia instanţei de recurs.
4.3 Omisiunea instanţei de a cerceta vreunul din motivele de casare invocate de recurent
în termen [art. 503 alin. (3) pct. 3 NCPC]
La pct. 3 („instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul
dintre motivele de casare invocate de recurent în termen”) este vorba tot despre o eroare a instanţei, cu precizarea
însă că motivele la care se referă acest punct sunt motivele de casare menţionate la art. 488 NCPC. Un eventual
motiv de casare de ordine publică invocat de instanţă nu poate fi încadrat în acest punct, obligaţia de a arăta în
termen motivele de casare prevăzute de art. 488 revenind recurentului.
Ultimul motiv („instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză”), care
la prima vedere pare pueril, a fost introdus în Noul Cod de procedură civilă ca urmare a cazurilor de acest fel
semnalate în practica judiciară. Astfel, la data redactării textelor din această materie, comisia de elaborare a fost
sesizată cu câteva situaţii în care hotărârile de fond nemulţumeau toate părţile din proces, acestea au făcut recurs
şi instanţa a omis să soluţioneze unul dintre aceste recursuri. A fost formulată constestaţie în anulare, iar una
dintre instanţe a interpretat această situaţie ca fiind vorba tot despre o omisiune a instanţei de a cerceta toate
motivele de recurs invocate în termen. Pentru a curma orice altă eventuală interpretare, comisia a simţit nevoia
să formuleze şi acest motiv de contestaţie în anulare, deşi el este acoperit şi de pct. 3 de la acelaşi articol.
5. Situaţia hotărârilor instanţelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs
Şi pe viitor vor exista situaţii în care hotărârile nu vor putea fi atacate cu recurs, cu alte cuvinte va exista o
judecată în primă instanţă şi una în apel, ipoteză acoperită şi de reglementarea anterioară (art. 318 CPC 1865),
sub forma hotărârilor pronunţate în primă şi ultimă instanţă. Era vorba, de exemplu, de plângeri îndreptate împotriva
unor acte administrativ-jurisdicţionale unde nu mai există cale de atac. Alineatul (3) al art. 503 NCPC statuează
că 3 dintre cele 4 motive se aplică, în mod corespunzător, hotărârilor instanţelor de apel care, potrivit legii, nu pot
fi atacate cu recurs. Altfel spus, apelul a fost soluţionat de o instanţă necompetentă absolut sau cu încălcarea
normelor referitoare la compunerea şi constituirea instanţei, iar excepţia invocată în termen a rămas
nesoluţionată sau dezlegarea dată apelului a fost rezultatul unei erori materiale (spre exemplu, s-a anulat apelul
ca netimbrat, deşi la dosar existau acte din care rezulta că s-a achitat taxa de timbru,
situaţie care nu se confundă cu anularea apelului ca insuficient timbrat, caz în care nu este deschisă calea
contestaţiei în anulare) sau au fost declarate mai multe apeluri şi instanţa nu s-a pronunţat asupra tuturor.
O întrebare care s-a ridicat cu privire la acest text este dacă el are în vedere numai apeluri sau recursuri
principale sau şi pe cele incidente şi provocate? Referitor la acest aspect, s-a apreciat că, întrucât textul nu distinge,
dacă instanţa s-a pronunţat pe fond pe apelul principal şi nu s-a pronunţat şi pe apelul incident sau provocat –
soluţia fiind identică şi pentru ipoteza recursului – textul trebuie să îşi găsească aplicarea.
În ceea ce priveşte omisiunea menţionării punctului 3 în textul alin. (3) al art. 503, s-a apreciat că, raţiunea
punctului 3 a fost ca partea să fie ţinută de cele 8 motive de recurs prevăzute de art. 488; or, în apel, partea nu
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 251
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
este ţinută de motive de apel prestabilite de lege. În acest context, dacă s-ar fi optat pentru preluarea motivului
prevăzut la pct. 3 şi în privinţa soluţiilor pronunţate în apel, neavând motive de apel prestabilite, exista riscul unei
avalanşe de contestaţii în anulare, în care diferenţa între motive şi argumentări s-ar fi estompat. Or, în realitate,
motivul de apel ar consta într-o eventuală nelegalitate sau netemeinicie calificată şi dezvoltată de parte. Între a oferi
această posibilitate sau a prelua la apel doar celelalte două motive, s-a optat pentru a doua variantă, prin urmare
nu este vorba despre o omisiune sau o eroare.
Referitor la acele hotărâri care sunt pronunţate în primă şi ultimă instanţă de judecătorie s-a precizat că,
neputând fi atacate cu apel sau recurs, nu au deschisă nici calea de atac a contestaţie în anulare. Pentru ipoteza
în care excepţia de necompetenţă absolută a fost invocată şi instanţa a omis să se pronunţe asupra ei s-a preferat
varianta excluderii de la posibilitatea exercitării contestaţiei în anulare în condiţiile art. 503 alin. (2) [rămâne deschisă
posibilitatea exercitării contestaţiei în anulare pe temeiul art. 503 alin. (1)], soluţia contrară făcând din contestaţia
în anulare o cale de atac la îndemâna tuturor şi în toate situaţiile; ea trebuie să rămână o cale de atac
extraordinară.
6. Instanţa competentă
Potrivit art. 505 NCPC, „(1) Contestaţia în anulare se introduce la instanţa a cărei hotărâre se atacă. (2) În
cazul în care se invocă motive care atrag competenţe diferite, nu operează prorogarea competenţei”.
Nu se poate introduce o contestaţie în anulare la instanţa de recurs dacă se atacă hotărârea instanţei de
apel.
Aplicarea alin. (2) al art. 505 NCPC presupune existenţa a două contestaţii în anulare, una împotriva
deciziei date în recurs pentru vreunul dintre motivele prevăzute la art. 503 alin. (2) şi încă una introdusă împotriva
hotărârii recurate, pentru citare nelegală. Dacă contestatorul a făcut o singură contestaţie în anulare, instanţa de
recurs va trebui să îşi decline competenţa în privinţa motivului privind citarea nelegală la termenul la care a avut
loc judecata în apel şi să reţină spre soluţionare doar contestaţia care vizează celelalte motive. În acest caz,
instanţa de recurs ar trebui să suspende judecata până la soluţionarea de către instanţa de apel a contestaţiei în
anulare. În cazul în care contestaţia în anulare de competenţa instanţei de apel este admisă, instanţa de recurs
urmează să respingă contestaţia în anulare a cărei judecată a fost suspendată ca lipsită de obiect, având în vedere
dispariţia hotărârii atacate cu recurs. Invers, dacă se suspendă la instanţa de fond (de apel) după ce se respinge
contestaţia în anulare în recurs, s-ar putea să fie nevoie ca instanţa să se pronunţe şi pe contestaţia suspendată
la instanţa de fond.
7. Termenul de exercitare
În reglementarea anterioară, art. 319 distingea în materia termenului după cum hotărârea care formează
obiectul contestaţiei era sau nu susceptibilă de executare silită, distincţie care a generat o serie de discuţii
referitoare la calificarea hotărârii ca fiind susceptibilă de executare silită, stabilirea termenului fiind legată şi de
momentul exercitării contestaţiei la executare, deşi între această din urmă instituţie şi contestaţia în anulare nu
există foarte multe asemănări.
Pentru înlăturarea acestor neajunsuri, în noua reglementare s-a considerat oportună reglementarea unui
termen unic. Astfel, potrivit art. 506 NCPC, „(1) Contestaţia în anulare poate fi introdusă în termen de 15 zile de la
252 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
data comunicării hotărârii, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas definitivă. (2) Contestaţia
se motivează în termenul de 15 zile prevăzut la alin. (1), sub sancţiunea nulităţii acesteia”.
Apare ca noutate alin. (2), ca o dispoziţie foarte utilă, pentru că în reglementarea anterioară,
neprevăzându-se un termen de motivare a contestaţiei în anulare, părţile formulau uneori motivul direct în faţa
instanţei sesizate cu soluţionarea contestaţiei în anulare. În consecinţă, în noua reglementare s-a prevăzut, la art.
506 alin. (2), motivarea contestaţiei în anulare în termenul de 15 zile, sub sancţiunea nulităţii acesteia (sancţiune
împrumutată de la recurs, şi nu de la apel, soluţia diferită în apel fiind justificată de caracterul devolutiv al acestei
căi de atac).
Având în vedere că termenele de la alin. (1) şi (2) se suprapun, probabil că justiţiabilii, în marea majoritate,
vor opta pentru a introduce contestaţia în anulare deja motivată.
Potrivit art. 504 alin. (3) NCPC „(3) O hotărâre împotriva căreia s-a exercitat contestaţia în anulare nu mai
poate fi atacată de aceeaşi parte cu o nouă contestaţie în anulare, chiar dacă se invocă alte motive”.
Referitor la acest text, având în vedere că el se referă la aceeaşi parte, s-a pus problema dacă hotărârea
mai poate fi atacată cu o nouă contestaţie în anulare, dar de către altă parte. S-a apreciat că răspunsul la această
întrebare este afirmativ, cu condiţia însă ca partea să justifice un interes, ceea ce înseamnă că toate părţile au
pierdut, motivele de contestaţie să privească toate părţile interesate să exercite contestaţia în anulare şi să
existe comunicări diferite sau să nu existe comunicare a hotărârii. În ipoteza în care unei părţi nu i s-a comunicat
hotărârea, în timp ce alteia da, aceasta din urmă formulând şi contestaţia în anulare, timp în care prima parte stă
în pasivitate, chiar se judecă în contestaţia în anulare şi ulterior formulează şi ea contestaţia în anulare, situaţia
este nefirească şi nu este acoperită nici de cazurile de echipolenţă. Este, aici, o scăpare a legiuitorului chiar la
cazurile de echipolenţă.
8. Suspendarea executării
Prevederile din această materie (art. 507:„Instanţa poate suspenda executarea hotărârii a cărei anulare se
cere, sub condiţia dării unei cauţiuni. Dispoziţiile art. 484 se aplică în mod corespunzător”) sunt neschimbate faţă
de reglementarea anterioară. Cauţiunea rămâne obligatorie. Prevederile de la recurs sunt aplicabile, inclusiv în ceea
ce priveşte cuantumul cauţiunii.
Se observă însă că legiuitorul Noului Cod de procedură civilă este mai riguros în privinţa suspendării
executării silite, într-o perioadă existând tendinţa acordării ei mai facile, cu consecinţa întârzierii realizării
dreptului recunoscut în favoarea celeilalte părţi.
9. Procedura de judecată
Potrivit art. 508 alin. (1), „Contestaţia în anulare se soluţionează de urgenţă şi cu precădere, potrivit
dispoziţiilor procedurale aplicabile judecăţii finalizate cu hotărârea atacată.” Astfel, în cazul contestaţiei în anulare
reglementate de art. 503 alin. (2) va fi incidentă procedura aplicabilă instanţei de recurs, pentru contestaţia în
anulare reglementată de art. 503 alin. (3) va fi aplicabilă procedura instanţei de apel, iar pentru contestaţia având
ca motiv nelegala citare poate fi aplicabilă chiar şi procedura din faţa primei instanţe.
Referitor la această prevedere, s-a precizat că formula „aplicabile judecăţii finalizate cu hotărârea atacată” nu a
avut în vedere şi aplicarea procedurii filtrului din recurs.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 253
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
Potrivit alin. (2) al art. 508, „Întâmpinarea este obligatorie şi se depune la dosar cu cel puţin 5 zile înaintea
primului termen de judecată. Contestatorul va lua cunoştinţă de conţinutul acesteia de la dosarul cauzei”. Se
observă, în acest context, că principiul egalităţii de arme impune ca părţile să îşi facă cunoscute apărările atât la
judecata în primă instanţă, cât şi în căile de atac ordinare şi cele extraordinare. Totodată, în calea de atac a
contestaţiei în anulare nu se mai aplică regulile procedurale de la judecata în primă instanţă privind comunicarea
întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare etc. Referitor la ultima teză a alin. (2) s-a ridicat problema admisibilităţii
unei amânări, la cererea contestatorului, pentru a lua la cunoştinţă de întâmpinare. S-a apreciat că un asemenea
termen ar putea fi acordat, interesul soluţionării contestaţiei aparţinând contestatarului. Legat de acest aspect, a
fost exprimată şi opinia că formularea textului exclude acordarea unui termen în acest scop contestatorului,
pentru aceeaşi soluţie pledând şi argumentul potrivit căruia contestatorul şi-a asumat calea extraordinară de atac
cu toate rigorile impuse de judecata într-o procedură de urgenţă.
Pentru situaţia în care contestaţia în anulare este întemeiată, conform alin. (3), „ instanţa va pronunţa o
singură hotărâre prin care va anula hotărârea atacată şi va soluţiona cauza. Dacă soluţionarea cauzei la acelaşi
termen nu este posibilă, instanţa va pronunţa o hotărâre de anulare a hotărârii atacate [şi nu o încheiere, astfel
cum s-a susţinut în doctrină, soluţie neîmbrăţişată de jurisprudenţă] şi va fixa termen în vederea soluţionării cauzei
printr-o nouă hotărâre”. În această ipoteză, vor exista două hotărâri: una de anulare a sentinţei sau deciziei atacate
şi hotărârea asupra recursului sau apelului.
În ultima teză a alin. (3) se precizează că „În acest ultim caz, hotărârea de anulare nu poate fi atacată
separat”, altfel spus, a fost preluată întru totul soluţia jurisprudenţială a pronunţării a două hotărâri, fără a se
recunoaşte însă posibilitatea atacării primei hotărâri, pe considerentul că ar fi condus la tergiversarea procesului.
Pe un considerent similar, s-a propus şi în doctrină ca soluţia de anulare a hotărârii atacate să îmbrace forma
încheierii premergătoare care nu poate fi atacată decât odată cu fondul. Potrivit alin. (4) al art. 508, „Hotărârea dată
în contestaţie în anulare este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea atacată”, dispoziţie care exista şi în
reglementarea anterioară, cu precizarea că prezintă interes numai pentru motivul prevăzut la art. 503 alin. (1).
254 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
Revizuirea. Procedura revizuirii*
* Trimiterile la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului republicată în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 255
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
după casarea cu reţinere sau când s-a modificat hotărârea, interesând sub acest aspect soluţionarea petitelor
acţiunii. S-a dat ca exemplu pentru problema ridicată ipoteza în care se respinge cererea pe temeiul unei excepţii
peremptorii (de exemplu, prescripţia), iar ulterior se descoperă un înscris deţinut de partea potrivnică [astfel încât
este incident motivul de revizuire prevăzut de art. art. 509 pct. 5 NCPC, exclus de alin. (2)], înscris care, dacă ar
fi existat în dosar, ar fi condus la o altă soluţie cu privire la excepţie. Este, în acest caz, deschisă calea revizuirii?
S-a apreciat că, în acest caz, hotărârea pronunţată cu privire la excepţie nu evocă fondul, iar într-o altă opinie
s-a arătat că era mai potrivită utilizarea sintagmei „hotărâre a primei instanţe”, care ar fi acoperit toate ipotezele,
nu numai soluţionarea fondului cauzei.
Tot la acest punct, o altă precizare a vizat faptul că, în acest caz, evocarea fondului nu priveşte atât fondul
hotărârii, ci al situaţiei de care partea se prevalează, situaţie care ar pune în discuţie împrejurări de fapt în
legătură cu acea hotărâre (de exemplu, inexistenţa la dosarul cauzei a dovezii recunoaşterii datoriei de către
partea adversă, cererea fiind respinsă ca prescrisă). În acest context, prezentarea ulterioară a unui înscris, în sens
de mijloc de probă, nu ar fi de natură să deschidă cale de atac a revizuirii.
În acelaşi context, au fost puse în discuţie şi dispoziţiile art. 459 NCPC, care reglementează ordinea în care
se exercită căile de atac: „ (1) Căile extraordinare de atac nu pot fi exercitate atât timp cât este deschisă calea de
atac a apelului. (2) În cazul hotărârilor susceptibile de apel, dacă acesta nu a fost exercitat, recursul este inadmisibil.
Cu toate acestea, o hotărâre susceptibilă de apel şi de recurs poate fi atacată, înăuntrul termenului de apel, direct
cu recurs, la instanţa care ar fi fost competentă să judece recursul împotriva hotărârii date în apel, dacă părţile
consimt expres, prin înscris au-tentic sau prin declaraţie verbală, dată în faţa instanţei a cărei hotărâre se atacă şi
consemnată într-un proces-verbal. În acest caz, recursul poate fi exercitat numai pentru încălcarea sau aplicarea
greşită a normelor de drept material. (3) Căile extraordinare de atac pot fi exercitate şi concomitent, în condiţiile legii.
Recursul se judecă cu prioritate”.
O primă problemă pusă în discuţie referitor la acest text priveşte posibilitatea exercitării revizuirii dacă nu a
fost exercitată calea de atac a apelului, în condiţiile în care, potrivit alin. (1), căile extraordinare de atac nu pot fi
exercitate, atât timp cât este deschisă calea de atac a apelului. În reglementarea anterioară, art. 322 CPC 1865
deschidea calea revizuirii atât împotriva hotărârilor rămase definitive în instanţa de apel, cât şi a celor care au
rămas definitive prin neapelare. Raportat la această prevedere, noua reglementare pare să fie mai restrictivă. Pe
de altă parte, în cazul apelului, textul art. 459 nu prevede restricţionarea exercitării omisso medio, ca în cazul
recursului şi contestaţiei în anulare.
Discuţia privind admisibilitatea revizuirii pentru ipoteza în care nu s-a exercitat apelul prezintă relevanţă din
perspectiva faptului că pot exista situaţii în care, deşi termenul de exercitare a apelului a expirat, partea se află încă
în termenul de exercitare a revizuirii.
S-a mai precizat, totodată, faptul că din formularea alin. (1) al art. 459 nu rezultă că, dacă nu s-a exercitat
apel, calea de atac a revizuirii nu este deschisă, textul vorbind des-pre imposibilitatea exercitării căilor extraordinare
de atac (deci şi a revizuirii) câtă vreme este deschisă calea de atac a apelului. În prelungirea alin. (1), referitor la
raportul apel-recurs, alin. (2) declară inadmisibil recursul omisso medio.
În concluzie, s-a apreciat că revizuirea este admisibilă dacă nu mai este deschisă calea de atac a apelului.
Dacă este deschisă calea apelului şi nu s-a făcut apel, este admisibilă revizuirea. Dacă se exercită şi revizuirea
şi recursul, lucru posibil din perspectiva alin. (3) al art. 459, recursul se va judeca cu prioritate.
256 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
Faptul că în Noul Cod de procedură civilă a dispărut sintagma „hotărâre rămasă definitivă în apel sau prin
neapelare” nu schimbă mult din acest punct de vedere.
Tot referitor la acest punct, s-a mai precizat că revizuirea este calea de atac cea mai puţin atinsă de
modificările Noului Cod. Soluţia admisibilităţii revizuirii pentru ipoteza în care calea de atac a apelului nu mai este
deschisă era admisă şi în reglementarea anterioară şi trebuie admisă în aceleaşi condiţii şi potrivit noii
reglementări, iar o interpretare per a contrario a dispoziţiilor art. 459 alin. (1) conduce la aceeaşi concluzie, cel puţin
la nivel teoretic. Practic însă, prin majorarea termenului de apel la 30 de zile pot exista
situaţii în care nici măcar calea de atac a revizuirii să nu mai fie deschisă, ca urmare a împlinirii termenului de
revizuire, care este de o lună, cu excepţia motivelor pentru care termenul de exercitare a revizuirii curge de la alte
momente decât comunicarea hotărârii. Mai trebuie avut în vedere şi faptul că în categoria căilor de atac, revizuirea
prezintă anumite particularităţi; astfel, de regulă, motivele vizează aspecte neimputabile părţii, spre deosebire de
ipoteza contestaţiei în anulare şi recursului. Nu a fost în intenţia redactorilor Codului să modifice soluţia anterioară.
Pe de altă parte, păstrarea menţiunii de „hotărâre definitivă” nu a fost considerată oportună, având în vedere
semnificaţia pe care noţiunea de „definitivă”o dobândeşte potrivit noii reglementări.
S-a mai arătat că noua reglementare a curmat o chestiune controversată din 322 NCPC 1865 referitoare la
sfera de aplicare a hotărârilor care evocă fondul. În practică, problema a vizat ipoteza în care prima instanţă
respingea acţiunea, fiind respinse şi apelul, şi recursul. În acest caz, se punea problema care este hotărârea care
evocă fondul şi care poate fi atacată. Practica a fost unanimă în a aprecia că hotărârea în apel, chiar dacă era de
respingere a apelului, datorită caracterului devolutiv al acestei căi de atac, era o hotărâre care evoca fondul şi, prin
urmare, susceptibilă de a fi atacată cu revizuire. Practica a fost însă controversată în ceea ce priveşte hotărârile
din recurs: unele instanţe apreciau că hotărârile de recurs în care în motivare apăreau analizate probleme de drept
erau considerate hotărâri care evocă fondul, susceptibile de a fi atacate pe calea revizuirii, alte instanţe
considerau, dimpotrivă, că nu puteau fi atacate decât hotărârile din apel, cele pronunţate în recurs neavând
vocaţia de a evoca fondul.
Pentru ipoteza alin. (2) al art. 509, orice hotărâre judecătorească ar putea fi atacată cu revizuire, pentru
celelalte situaţii însă, doar hotărârile care antamează fondul. Într-o altă opinie, s-a arătat că noţiunea de „hotărâri
pronunţate asupra fondului” se referă doar la judecata în primă instanţă, inclusiv asupra excepţiilor procesuale de
fond (excepţia calităţii procesuale, excepţia prescripţiei), altfel nu se justifică următoarea noţiune folosită, cea de
hotărâri care evocă fondul, şi care include soluţiile pronunţate în căile de atac, apel sau recurs. Referitor la această
observaţie, s-a făcut precizarea, cât priveşte excepţia prescripţiei, că aceasta nu este o veritabilă excepţie
procesuală, ci mai degrabă o apărare de fond. Pe de altă parte însă, analiza excepţiei privitoare la calitatea
procesuală antamează, de cele mai multe ori, fondul cauzei (spre exemplu, într-o acţiune în revendicare,
verificarea calităţii procesuale active echivalează cu verificarea calităţii de proprietar). De asemenea, s-a mai
precizat că ar fi fost de dorit ca în locul sintagmei „hotărâri pronunţate asupra fondului” să fie folosită sintagma
„hotărâri de fond”. Au fost exprimate rezerve cu privire la extinderea noţiunii de hotărâri pronunţate asupra
fondului la orice sentinţă chiar dacă vizează hotărâri care soluţionează excepţii procesuale de fond.
S-a mai arătat că trebuie plecat de la specificul motivelor de revizuire şi de la faptul că nu a asistăm la o
schimbare de concepţie faţă de ceea ce caracteriza revizuirea în vechiul Cod. Toate lucrările de specialitate
clarifică tipurile de hotărâri care pot face obiectul revizuirii, iar vechiul cod vorbea, cu excepţia hotărârilor
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 257
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
pronunţate în recurs după casarea cu reţinere, despre hotărâri rămase definitive în apel sau prin neapelare,
deci despre hotărâri date asupra fondului în relaţie cu motivele propriu-zise de revizuire. Inclusiv în Noul Cod,
motivul privind nepronunţarea instanţei asupra unui lucru cerut este o chestiune care ţine de abordarea fondului
cauzei. Noul Cod, schimbând formula de introducere a primului articol din materia revizuirii, nu şi-a propus decât
să accentueze această idee, să o clarifice, sens în care vorbeşte despre hotărâri pronunţate asupra fondului, ceea
ce trimite la hotărârile primei instanţe prin care se abordează fondul cauzei, şi despre hotărâri care evocă fondul,
noţiune care trimite la hotărârile prin care instanţa de apel, admiţând apelul şi anulând hotărârea atacată, evocă
fondul, dar poate vorba şi despre hotărâri ale instanţelor de recurs, atunci când acestea evocă fondul. Singura
modificare avută în vedere cu ocazia lucrărilor comisiei de elaborare a Noului Cod în ceea ce priveşte obiectul
revizurii a vizat deschiderea căii de atac a revizuirii, pentru motivele menţionate la alin. (2) al art. 509, tuturor
hotărârilor, indiferent dacă acestea evocă sau nu fondul. În sprijinul aceleiaşi interpretări poate fi folosit şi argumentul
care ţine de folosirea de către legiuitor a noţiunii de hotărâre pronunţată asupra fondului, care poate fi interpretată
ca având o sferă de aplicare mai largă decât ce „hotărâre pronunţată pe fond”.
S-a precizat că în materie de contencios administrativ, la nivelul secţiei din cadrul ICCJ există controverse
în ceea ce priveşte admisibilitatea revizuirii atunci când se respinge recursul ca nefondat, deşi prin analiza tuturor
motivelor se ajunge la o analiză pe fondul cauzei, sau atunci când instanţa de recurs se pronunţă asupra
fondului prin admiterea recursului şi modificarea hotărârii. În ultima perioadă, orientarea a fost în sensul că
revizuirea este admisibilă atunci când instanţa de recurs s-a pronunţat ea însăşi asupra fondului (situaţii frecvente
în această materie), nu şi atunci când a respins recursul ca nefondat. Referitor la aceste precizări, s-a arătat că
ar trebui evitată o interpretare categorică şi cu caracter de generalitate, în sensul imposibilităţii atacării cu revizuire
a tuturor hotărârilor prin care recursul a fost respins ca nefondat, sens în care s-a dat exemplul recursului respins
în baza unui înscris care ulterior a fost declarat fals.
În ceea ce priveşte partea din hotărâre în care se reflectă evocarea fondului, în considerente sau în dispozitiv,
s-a apreciat că trebuie luate în considerare considerentele care explică soluţiile din dispozitiv şi care fac corp
comun cu dispozitivul (considerente decizorii).
Potrivit alin. (3) al art. 310 se precizează că nu va opera prorogarea competenţei. Şi pentru alin. (1) al art.
310 poate fi valorificată jurisprudenţa din reglementarea anterioară.
258 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
2. Termenul de exercitare
Referitor la termenul de exercitare, reglementat de art. 511 NCPC1, s-a precizat că textul articolului este clar
şi nu pune probleme. Au fost însă semnalate dispoziţiile alin. (4) („Revizuirea se motivează prin însăşi cererea de
declarare a căii de atac sau înăuntrul termenului de exercitare a acesteia, sub sancţiunea nulităţii”) referitor la
motivarea cererii de revizuire, text similar celui de la contestaţia în anulare, precum şi faptul că acesta îşi va găsi
aplicare, cu privire la fiecare motiv, pentru ipoteza în care prin aceeaşi cerere au fost invocate mai multe motive
de revizuire [art. 511 alin. (5)].
1
„(1) Termenul de revizuire este de o lună şi se va socoti: 1. în cazurile prevăzute la art. 509 alin. (1) pct. 1, de la comunicarea hotărârii; 2. în cazul prevăzut la art. 509 alin.
(1) pct. 2, de la cel din urmă act de executare; 3. în cazurile prevăzute la art. 509 alin. (1) pct. 3, din ziua în care partea a luat cunoştinţă de hotărârea instanţei penale de
condamnare a judecătorului, martorului sau expertului ori de hotărârea care a declarat fals înscrisul, dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii
penale. În lipsa unei astfel de hotărâri, termenul curge de la data când partea a luat cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face
printr-o hotărâre penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora; 4. în cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 4, din ziua în care partea a luat cunoştinţă de
hotărârea prin care a fost sancţionat disciplinar definitiv judecătorul, dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii de sancţionare disciplinară; 5. în cazul
prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 5, din ziua în care s-au descoperit înscrisurile ce se invocă; 6. în cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 6, din ziua în care partea a luat
cunoştinţă de casarea, anularea sau schimbarea hotărârii pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere, dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii definitive
a hotărârii de casare, anulare sau schimbare; 7. în cazurile prevăzute la art. 509 alin. (1) pct. 7, din ziua în care statul ori altă persoană de drept public a luat cunoştinţă de
hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii definitive a acesteia; în cazul minorilor, persoanelor puse sub interdicţie judecătorească sau sub curatelă termenul de
revizuire este de 6 luni de la data la care cel interesat a luat cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la dobândirea capacităţii depline de exerciţiu sau, după caz,
de la înlocuirea tutorelui persoanei puse sub interdicţie, de la încetarea curatelei ori înlocuirea curatorului; 8. în cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8, de la data rămânerii
definitive a ultimei hotărâri. (2) În cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 9, termenul de revizuire este de 15 zile şi se socoteşte de la încetarea împiedicării. (3) Pentru motivele
prevăzute la art. 509 alin. (1) pct. 10 şi 11, termenul este de 3 luni de la data publicării hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv a deciziei Curţii Constituţionale
în Monitorul Oficial al României, Partea I. (4) Revizuirea se motivează prin însăşi cererea de declarare a căii de atac sau înăuntrul termenului de exercitare a acesteia, sub
sancţiunea nulităţii. (5) Dacă prin aceeaşi cerere se invocă motive diferite de revizuire, prevederile alin. (4) se aplică în mod corespunzător pentru fiecare motiv în parte”.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 259
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
Motivele de revizuire şi soluţiile posibile în revizuire*
Discuţia despre revizuire a început furtunos, mai furtunos decât ar fi cazul, ţinând cont că această cale de
atac a suferit, comparativ cu celelalte, cele mai puţine modificări.
Plecând de la această precizare va trebui să examinăm noua reglementare raportându-ne la multe lucruri
pe care le cunoaştem deja; în acelaşi timp însă, există unele aspecte punctuale, vizând fie anumite motive de
revizuire, fie sfera de cuprindere a hotărârilor care fac obiectul revizuirii, dar nu numai, care obligă la discuţii şi
nuanţări.
Constatarea esenţială de la care trebuie pornită abordarea comparativă a reglementării noi şi a celei
anterioare rămâne însă aceea că, în ansamblul ei, revizuirea îşi păstrează, în foarte mare măsură, caracteristicile
juridice.
1. Motivele de revizuire
Trei noutăţi se detaşează ca importanţă: cea dintâi priveşte sfera motivelor de revizuire, iar în legătură cu
acestea trebuie să observăm că una dintre ipotezele prevăzute de art. 322 CPC 1865 (cea de la pct. 1: „dacă
dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziţii potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire”) a fost suprimată,
neregăsindu-se în Noul Cod de procedură civilă nici măcar într-o formă modificată ori absorbită în vreun altul; a
doua, tangentă celei dintâi, că legiuitorul Noului Cod de procedură civilă a preferat să fragmenteze unele motive
de revizuire ce reuneau, în realitate, mai multe motive distincte (precum cele prevăzute la art. 322 pct. 4 şi 5 CPC
1865), dar care păstrează, în bună măsură, substanţa şi funcţia procedurală a celor anterioare. Cu alte cuvinte, o
o-peraţiune de simplă igienă procedurală, iar nu o reconsiderare de fond a condiţiei juridice a acestor motive; a
treia, că teza – aproape sacrosanctă – potrivit căreia revizuirea poate avea ca obiect numai hotărâri care evocă
fondul a fost, în sfârşit, atenuată, alin. (2) al art. 509 NCPC asigurând fundamentul acestei modificări de concepţie.
Revenind la înlăturarea motivului de revizuire prevăzut de art. 322 CPC 1865, este oportun să remarcăm că
opţiunea Noului Cod de procedură civilă era previzibilă: introducerea prin O.U.G. nr. 138/2000 a instituţiei lămuririi hotărârii
şi a înlăturării dispoziţiilor potrivnice (art. 2811 CPC 1865), menţinută (prin art. 443) şi de Noul Cod de procedură civilă,
făcea dificil de justificat coexistenţa unor mijloace procedurale distincte (ne referim la procedura înlăturării dispoziţiilor
potrivnice şi la cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 1 CPC 1865), dar care serveau aceluiaşi scop.
Prin urmare, s-a renunţat la motivul de revizuire, preeminenţa procedurii prevăzute de art. 443 NCPC având, între altele,
un argument în faptul că, spre deosebire de revizuire, care întotdeauna este supusă unui termen de exercitare,
înlăturarea dispoziţiilor potrivnice nu cunoaşte o astfel de condiţionare.
Pentru o înţelegere mai facilă a eventualelor elemente de noutate propun o examinare sintetică, însă făcută
în manieră comparativă, a motivelor de revizuire reglementate în Noul Cod de procedură civilă.
* Trimiterile la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului republicată în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012.
260 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
1.1 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 NCPC
(„s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai
mult decât s-a cerut”)
Acest motiv îl preia în totul pe acela prevăzut de art. 322 pct. 2 CPC 1865, astfel că pentru înţelegerea lui
este utilă raportarea la consideraţiile doctrinare şi dezlegările jurisprudenţiale deja existente în ambianţa vechii
reglementări. Să remarcăm doar că, în situaţia în care instanţa nu s-a pronunţat asupra vreunui lucru cerut, părţile
mai au la îndemână şi procedura completării hotărârii (art. 444 NCPC).
1.2 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 2 NCPC
(„obiectul pricinii nu se află în fiinţă”)
Reprezintă o preluare a motivului reglementat de art. 322 pct. 3 CPC 1865, Noul Cod de procedură civilă
neoferind nicun element de noutate. În consecinţă, se va putea ţine seama de aprecierile făcute în marginea lui
sub guvernământul vechii reglementări.
Să observăm doar, ca potenţial instrument procedural tangent aceleiaşi proble-matici, prevederile art. 204
alin. (2) pct. 3 NCPC, similare, practic, celor ale art. 132 alin. (2) pct. 3 CPC 1865, potrivit cărora reclamantul poate
să solicite, fără a fi ţinut de rigorile impuse prin alin. (1) al articolului, contravaloarea obiectului cererii, pierdut sau
pierit în cursul procesului. Tot astfel, şi prevederile art. 891 NCPC (privitoare, ca şi art. 574 CPC 1865, la intervertirea
executării), conform cărora în cazul în care în titlul executoriu nu s-a stabilit ce sumă urmează să fie plătită ca
echivalent al valorii lucrului în cazul imposibilităţii predării acestuia, instanţa de executare, la cererea creditorului,
va stabili această sumă.
1.3 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 3 NCPC
(„un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune
privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul ori în urma judecăţii,
când aceste împrejurări au influenţat soluţia pronunţată în cauză. În cazul în care constatarea infracţiunii nu se mai
poate face printr-o hotărâre penală, instanţa de revizuire se va pronunţa mai întâi, pe cale incidentală, asupra
existenţei sau inexistenţei infracţiunii invocate. În acest ultim caz, la judecarea cererii va fi citat şi cel învinuit de
săvârşirea infracţiunii”)
De această dată, suprapunerea cu vechiul motiv de revizuire este doar parţială, Noul Cod de procedură civilă
adăugând două elemente care, anterior, lipseau: primul este acela că se introduce o condiţie de admisibilitate
(„când aceste împrejurări au influenţat soluţia pronunţată în cauză”) care, la nivel strict normativ, lipsea anterior,
dar care, altfel, era socotită în doctrină şi jurisprudenţă ca subînţeleasă, fiind cerută de logica internă a motivului
de revizuire; al doilea (care, şi el, are valoare de noutate doar prin raportare la faptul că lipsea din reglementarea
imediat precedentă, căci altfel el a mai fost prezent în cadrul motivului de sub art. 322 pct. 4 teza I CPC 1865)
vizează teza finală a pct. 3 al art. 509 NCPC : „În cazul în care constatarea infracţiunii nu se mai poate face
printr-o hotărâre penală, instanţa de revizuire se va pronunţa, mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenţei sau
inexistenţei infracţiunii invocate. În acest ultim caz, la judecata cererii va fi citat şi cel învinuit de săvârşirea
infracţiunii ”.
Au existat întrebări ale participanţilor la conferinţă cu privire la hotărârea care trebuie dată asupra existenţei
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 261
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
infracţiunii în cazul pronunţării pe cale incidentală: această hotărâre prin care se constată existenţa infracţiunii
trebuie să fie dată odată cu admiterea cererii de revizuire? Cum ar trebui să sune minuta? Se dau hotărâri
separate? Se poate pune problema antepronunţării judecătorului?
Problema ridicată trimite la soluţia dată cererii de revizuire, Noul Cod de procedură civilă neaducând noutăţi
cu privire la soluţiile care trebuie date revizuirii, deci nici cu privire la aceste aspecte.
Aşa fiind, rămân utile concluziile trase sub reglementarea anterioară, acestea propunând ca, în cazul
menţionat, să se dea mai întâi o hotărâre prin care, constatându-se existenţa infracţiunii, să se desfiinţeze hotărârea
atacată cu revizuire, trecându-se apoi la rejudecarea procesului şi dându-se, finalmente, o nouă hotărâre.
Nu se poate vorbi, într-o asemenea situaţie, despre antepronunţarea judecătorului cauzei, acesta
desfăşurând o activitate de judecată pe care legea o impune explicit sau implicit. Tot astfel, pronunţarea unei
hotărâri intermediare nu implică, în mod necesar, şi anticiparea exactă şi în totalitatea ei a hotărârii prin care, la
finele procedurii, se va judeca procesul, căci rejudecarea presupune alte dezlegări decât cele deja făcute în
cuprinsul hotărârii intermediare.
O altă problemă ridicată de către participanţi a fost aceea dacă ar trebui să existe un rechizitoriu sau un alt
act care să permită instanţei civile să constate existenţa infracţiunii. După unele opinii, trebuie să se facă dovada
imposibilităţii derulării unui proces penal pentru ca instanţa civilă să poată constata existenţa infracţiunii pe cale
incidentală, afirmându-se că este necesar să existe un act emanând de la autoritatea competentă în materie
penală din care să rezulte motivele în raport de care săvârşirea infracţiunii nu se mai poate stabili în cadrul unui
proces penal. Dimpotrivă, alţi autori au exprimat opinia că instanţa civilă poate face aceste verificări în mod direct,
pe cale incidentală, fără să fie necesară prezentarea unui act precum cel menţionat mai sus. În ce mă priveşte,
prefer prima opinie, aceasta oferind un fundament clar motivului de revizuire discutat. În favoarea ei vine, credem,
şi un argument tras din dispoziţiile art. 511 alin. (1) pct. 3 teza finală NCPC, care se referă, sub aspectul
momentului de început al curgerii termenului de revizuire, la „(…) data când partea a luat cunoştinţă de
împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală (…)”, ceea ce
sugerează, credem, că aceste împrejurări trebuie să-i fie aduse la cunoştinţă de o autoritate penală competentă.
1.4 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 4 NCPC
(„Un judecător a fost sancţionat disciplinar definitiv pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă
neglijenţă, dacă aceste împrejurări au influenţat soluţia pronunţată în cauză”)
Acesta este un motiv de revizuire desprins din fostul art. 322 pct. 4 CPC 1865, Noul Cod de procedură civilă
preferând, în considerarea identităţii lui proprii, să-l consacre în mod distinct. Motivul păstrează substanţa
antecesorului său normativ, propunând ca elemente de noutate: referirea la „judecător” în loc de „magistrat”;
impunerea condiţiei ca exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă să fi fost de natură a influenţa
soluţia pronunţată în cauză. Şi de această dată lipsesc noutăţile veritabile, legiuitorul transpunând normativ
observaţii doctrinare şi jurisprudenţiale deja consolidate.
1.5 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 5 NCPC
(„după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi
înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor”)
Nici acest motiv de revizuire nu are caracter de noutate, el fiind copia pe deplin fidelă a celui prevăzut de art. 322
pct. 5 teza I CPC 1865. Aşa fiind, consideraţiile care au însoţit până acum, doctrinar şi jurisprudenţial, acest motiv
262 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
de revizuire, îşi păstrează actualitatea.
1.6 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 6 NCPC
(„s-a casat, s-a anulat ori s-a schimbat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire
se cere”)
Acest motiv de revizuire îi corespunde aceluia prevăzut de art. 322 pct. 5 teza finală CPC 1865, preferându-se, şi
de această dată, prin observarea individualităţii lui, să fie consacrat ca motiv distinct. Substanţa precedentului
motiv de revizuire este păstrată, Noul Cod de procedură civilă oferind doar o actualizare terminologică, privitoare
la soluţiile date hotărârii invocate ca temei al revizuirii: vechiul motiv cerea desfiinţarea sau modificarea, cel nou
aduce în discuţie casarea, anularea sau schimbarea.
1.7 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 7 NCPC
(„statul ori alte persoane juridice de drept public, minorii şi cei puşi sub interdicţie judecătorească ori cei puşi sub
curatelă nu au fost apăraţi deloc sau au fost apăraţi cu viclenie de cei însărcinaţi să îi apere”)
Şi de această dată, preluarea vechiului motiv de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 6 NCPC 1865 este
aproape integrală. Scopul motivului de revizuire rămâne acelaşi, anume asigurarea în plan procedural a protecţiei unor
persoane aflate în situaţii speciale, fiind remarcat doar că din enumerarea făcută de art. 509 pct. 7 NCPC lipseşte
referirea la persoane juridice de utilitate publică şi, tot astfel, la cei dispăruţi.
Legiuitorul Noului Cod de procedură civilă a considerat, sub acest din urmă aspect, că este suficientă
referirea la „cei puşi sub curatelă”, în condiţiile în care art. 178 NCC, referindu-se la cazurile în care se poate
institui curatela, evocă [lit. d)] şi situaţia în care „o persoană a dispărut fără a exista informaţii despre ea şi nu a
lăsat mandatar sau administrator general”. Rezultă, aşadar, că referirea la cel dispărut nu se mai justifica a fi
menţinută, sub condiţia însă ca privitor la acesta să se fi instituit curatela, căci altfel motivul de revizuire nu l-ar mai
primi sub incidenţa lui.
De remarcat şi referirea făcută la „minori şi cei puşi sub interdicţie”, anterior legea făcând vorbire despre cei
incapabili. Lipseşte, deci, o modificare de fond, intervenţia Noului Cod de procedură civilă privind doar
terminologia utilizată.
Să remarcăm doar, consonant cu ceea ce deja s-a spus în marginea dispoziţiilor art. 322 pct. 6 CPC 1865,
că legea îngăduie revizuirea doar dacă apărarea a lipsit în totul ori dacă a fost făcută cu viclenie. Nu o îngăduie
însă când apărarea a existat, dar a fost prea puţin diligentă, sau când calitatea ei a fost una modestă. Exceptând
ipoteza apărării făcute cu viclenie, putem spune că motivul de revizuire în discuţie se sprijină, fundamental, pe
formula dihotomică apărare-non-apărare.
1.8 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 NCPC
(„există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea
de lucru judecat a primei hotărâri”)
Şi de această dată avem de-a face cu o reiterare a unui motiv preexistent, art. 322 pct. 7 CPC 1865
referindu-se la cazul în care „(…) există hotărâri definitive potrivnice, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi
persoane, având aceleaşi calităţi”.
Noul Cod de procedură civilă conservă, aşadar, substanţa vechiului motiv, preferând doar o ajustare de suprafaţă,
el evocând, sintetic, încălcarea autorităţii de lucru judecat, fără a face alte precizări. Or, condiţiile autorităţii de lucru
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 263
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
judecat, în ceea ce priveşte efectul lor negativ, sunt înfăţişate de art. 431 alin.(1) NCPC („Nimeni nu poate fi chemat în
judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect”), astfel că simetria dintre
vechiul şi noul motiv de revizuire este, se poate spune, desăvârşită.
De aici şi concluzia că aprecierile făcute în doctrină şi jurisprudenţă în marginea motivului de revizuire
prevăzut de art. 322 pct. 7 CPC 1865 rămân utile, ele putând fi avute în vedere pentru (re)conturarea problematicii
asociate şi „noului” motiv.
1.9 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 9 NCPC
(„partea a fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să înştiinţeze instanţa despre aceasta, dintr-o
împrejurare mai presus de voinţa sa”)
Este încă un motiv de revizuire preluat, cu o fidelitate completă, din Codul de procedură civilă anterior, care
îl conţinea sub art. 322 pct. 8.
Teza esenţială a motivului este, după cum se cunoaşte, aceea că judecata făcută în condiţiile arătate în
textul legal inculcă o viciere gravă a dreptului la apărare, astfel că o corecţie procedurală trebuia (şi trebuie) să
existe.
Condiţiile impuse sunt cumulative şi de strictă interpretare, ceea ce trimite, în mod necesar, şi la concluzia
că : 1) atunci când partea nu a fost legal citată, ea are la îndemână, în limitele legii, alte căi de atac decât
revizuirea; 2) când partea a fost legal citată şi avea posibilitatea de a informa instanţa cu privire la faptul că, din
motive mai presus de voinţa ei, nu se poate prezenta în instanţă, revizuirea este inadmisibilă.
1.10 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 10 NCPC
(„Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale
datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă”)
Este un motiv de revizuire preexistent, Codul de procedură civilă anterior înfăţişându-l în art. 322 pct. 10,
el adăugându-i în partea finală o condiţie pe care însă Noul Cod nu a mai păstrat-o: consecinţele grave ale
încălcării „nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate”.
Înlăturarea acestei condiţii conduce, am spune, la concluzia că revizuirea nu trebuie să fie, precum în
prezent, singurul mijloc procedural pus la dispoziţia părţii pentru a înlătura consecinţele încălcării drepturilor sau
libertăţilor sale fundamentale, ea fiind îngăduită chiar şi atunci când, în paralel, legea ar recunoaşte şi alte căi
procedurale destinate aceluiaşi scop.
De remarcat, de asemenea, şi că, în acord cu statuările Deciziei nr. 233 din 15.02.2011 a Curţii
Constituţionale, nu a fost păstrată şi o mai veche condiţie, aceea ca revizuirea să aibă ca efect o hotărâre care
evocă fondul.
1.11 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 11 NCPC
(„după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea
cauză, declarând neconstituţională prevederea care a făcut obiectul acelei excepţii”)
Acest motiv de revizuire îşi are corespondent – unul parţial însă – în acela prevăzut de art. 322 pct. 10 CPC
1865, care, mult prea ramificat, exprima aceeaşi teză.
264 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
A fost, aşadar, păstrat filonul vechiului motiv (ne referim la intervenirea unei decizii a Curţii Constituţionale prin
care a fost declarată neconstituţională o prevedere care, într-un proces determinat, făcuse obiectul unei excepţii de
neconstituţionalitate), nemaimenţinându-se însă unele referiri mai degrabă redundante [precum „(…) care, în mod
necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare”], căci ele rezultau în chip logic din ipoteza
primară a textului legal. Trebuie avut în vedere, sub acest aspect, că sesizarea Curţii Constituţionale în temeiul art. 29
alin. (1) din Legea nr. 47/1992 poate fi făcută numai dacă prevederea reclamată ca neconstituţională „(…) are legătură
cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia”. Or, această cerinţă o include deja
pe aceea evocată, în partea lui finală, de art. 322 pct. 10 CPC 1865.
2. Obiectul revizuirii
În legătură cu reglementarea motivelor de revizuire mai trebuie remarcată, în considerarea importanţei ei,
şi prevederea cuprinsă în alin. (2) al art. 509 NCPC : „Pentru motivele de revizuire prevăzute la alin. (1) pct. 3, dar
numai în ipoteza judecătorului, pct. 4, pct. 7-10 sunt supuse revizuirii şi hotărârile care nu evocă fondul.”
Acest text legal are caracter de noutate doar în plan normativ, căci altfel el impune soluţii care, în doctrină,
fuseseră reclamate de mai multă vreme încă în ambianţa reglementării oferite revizuirii de Codul de procedură civilă
1865. Altfel spus, avem de-a face cu un răspuns normativ la solicitări vechi şi, am spune, deja consolidate, el
evidenţiind, pe bună dreptate, că regula clasică potrivit căreia ar putea face obiectul revizuirii doar o hotărâre care
evocă fondul apare, uneori, ca inadecvată. De aici, constatarea că în raport cu unele motive de revizuire, abordarea
fondului nu este necesar să condiţioneze admisibilitatea acestei căi de atac, legiuitorul Noului Cod oprindu-se la
cele menţionate în cuprinsul alin. (2) al art. 509 NCPC.
Faţă de întrebarea ridicată de unii participanţi la această întâlnire, arăt că, în înţelegerea mea, era,
într-adevăr, oportună menţionarea în alin. (2) al art. 509 NCPC inclusiv a motivului de revizuire prevăzut la pct. 11,
câtă vreme norma legală criticată pentru neconstituţionalitate ar putea fi una care, deşi într-o semnificativă
legătură cu soluţionarea litigiului, să nu intereseze sub aspectul soluţionării fondului cauzei, ea putând conduce la
soluţionarea pricinii în temeiul unei excepţii procesuale.
Vom vedea, în timp, dacă doctrina şi jurisprudenţa vor găsi potrivit să impună o asemenea abordare,
cunoscut fiind că, pretorian, tot astfel se făcuse uneori şi cu privire la motivele de revizuire pe care astăzi le evocă
alin. (2) al art. 509 NCPC.
Tot în legătură cu obiectul revizuirii, dar sub un alt aspect, să observăm şi că partea de început a alin. (1)
al art. 509 se referă la „hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul”, înlocuind textul anterior care
impunea şi alte condiţii, chiar dacă toate gravitau în jurul aceleiaşi teze-reper, anume că hotărârea trebuie să
evoce fondul.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 265
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
aceasta devine inadmisibilă şi trebuie respinsă, chiar dacă partea ar fi luat cunoştinţă despre motivele care
întemeiază revizuirea doar ulterior împlinirii termenului de 1 an.
4. Cererea de revizuire
Noul Cod de procedură civilă nu oferă noutăţi privitoare la forma şi conţinutul cererii de revizuire, cu o
singură excepţie, notabilă însă: potrivit art. 511 alin. (4) NCPC, revizuirea se motivează prin însăşi cererea de
declarare a căii de atac sau înăuntrul termenului de exercitare a acesteia, sub sancţiunea nulităţii.
Este o prevedere legală cu adevărat utilă, funcţia ei de disciplinare a conduitei revizuientului fiind evidentă.
Se cunoaşte că vechiul Cod de procedură civilă nu cuprindea o dispoziţie similară, ceea ce genera, în practică,
interpretări neuniforme cu privire la termenul în care cererea de revizuire trebuia motivată şi la consecinţele
eventualei nemotivări în acest termen.
De această dată, legea stabileşte un termen şi o sancţiune precise, clarificând aceste aspecte.
266 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 NCPC] anularea celei de-a doua hotărâri. Prima este, cu certitudine, vădit
insuficientă, ea neavând aptitudinea de a acoperi întreaga paletă de soluţii care ar putea fi pronunţate în revizuire
.
6.1 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 NCPC
În cazul în care se admite cererea de revizuire pentru acest motiv, se va schimba hotărârea atacată, fiind,
în principiu, recomandat să se dea o singură hotărâre în cazul în care avem de a face cu plus petita sau extra
petita. În situaţia în care însă ar fi vorba de minus petitia, este posibil să fie nevoie de administrarea de noi dovezi,
ceea ce ar putea justifica darea unei hotărâri intermediare de admitere a revizuirii, rămânând ca apoi să se
pronunţe o hotărâre de fond cu privire la acel capăt de cerere.
6.2 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 2 NCPC
În cazul cererii de revizuire pentru acest motiv, soluţia obişnuit oportună este ca printr-o singură hotărâre
să se admită cererea şi să fie obligată partea la plata contravalorii bunului, în cazul în care există probe la dosar
cu privire la contravaloare; în cazul în care nu există probe cu privire la contravaloarea bunului pierit, ar fi util să
se admită cererea de revizuire printr-o hotărâre intermediară, iar apoi să se administreze probele necesare,
dându-se la final o hotărâre de obligare a debitorului la plata contravalorii.
6.3 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 3 şi 4 NCPC
În acest caz, dacă se invocă faptul condamnării judecătorului, se va putea da o hotărâre intermediară prin
care se va desfiinţa hotărârea atacată cu revizuire, trecându-se apoi la rejudecarea procesului şi, deci, la
pronunţarea unei noi hotărâri asupra cauzei. În acelaşi fel se va proceda şi atunci când motivul de revizuire este
cel arătat la pct. 4 al art. 509 alin. (1) NCPC.
În cazul celorlalte ipoteze arătate la pct. 3 al art. 509 alin. (1) NCPC, achiesăm la punctul de vedere
exprimat în doctrină, potrivit căruia, atunci când revizuirea este considerată admisibilă, se va putea pronunţa o
încheiere interlocutorie asupra admisibilităţii, după care se va putea trece la refacerea sau completarea
probaţiunii, dându-se apoi o nouă hotărâre prin care procesul va fi rejudecat.
6.4 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 5 NCPC
Este de avut în vedere soluţia propusă pentru cazul în care, în sensul art. 509 alin. (1) pct. 3, un expert care
a luat parte la judecată a fost condamnat pentru o infracţiune privitoare la pricină.
6.5 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 6 NCPC
În acest caz se poate da o singură hotărâre, în situația în care la dosar există suficiente probe, sau se poate
da o hotărâre intermediară de admisibilitate a revizuirii, trecându-se apoi la administrarea de probe în completare
şi rejudecarea pricinii printr-o nouă hotărâre.
6.6 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 7 NCPC
În acest caz se anulează hotărârea atacată, pronunţându-se o hotărâre intermediară, după care se
administrează probele suplimentare necesare în cauză (în ipoteza lipsei de apărare, precum şi în cazul apărării
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 267
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
făcute cu viclenie), iar apoi se pronunţă o nouă hotărâre care soluţionează cauza.
6.7 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 NCPC
În acest caz se anulează ce-a de a doua hotărâre potrivnică, aceasta fiind neavenită. Instanţa nu va proceda la
compararea celor două hotărâri pentru a vedea care este cea corectă, cea dintâi rămânând singura validă juridic.
6.8 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 9 NCPC
Soluţia în acest caz de admitere a cererii de revizuire este de a desfiinţa, printr-o hotărâre intermediară,
hotărârea atacată, trecându-se apoi la administrarea probelor pe care partea nelegal citată nu le-a putut propune,
după care se va da o nouă hotărâre. Când însă nu sunt probe suplimentare, printr-o singură hotărâre se va
admite cererea de revizuire, se desfiinţează hotărârea atacată şi se va rejudeca fondul.
6.9 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 10 NCPC
În măsura în care este necesară administrarea de noi probe, se va da o hotărâre intermediară de admitere a
cererii de revizuire, prin care se va retracta hotărârea atacată, după care se va trece la administrarea de probe şi la
rejudecarea procesului printr-o nouă hotărâre. Când, însă, administrarea de probe nu este necesară, se va putea da
o singură hotărâre.
6.10 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 11 NCPC
Se retractează hotărârea iniţială, pronunţându-se o hotărâre intermediară de admitere a revizuirii, se va
rejudeca pricina ţinând seama de alte dispoziţii decât cele declarate neconstituţionale şi se va da o nouă hotărâre.
În măsura în care nu este nevoie de probe suplimentare, se poate pronunţa o singură hotărâre prin care se va
desfiinţa hotărârea iniţială şi se va rejudeca pricina.
7. Căile de atac
Regula care stabileşte regimul căilor de atac împotriva hotărârii prin care a fost soluţionată o cerere de
revizuire rămâne cea pe care o impunea şi vechiul Cod: potrivit art. 513 alin. (5) NCPC, hotărârea asupra revizuirii
este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită. O concordanţă deplină, aşadar, cu
prevederile art. 328 alin. (1) CPC 1865.
Când revizuirea s-a cerut pentru hotărâri potrivnice, calea de atac este, şi sub Noul Cod, recursul, însă regula
suportă un amendament în raport cu vechea reglementare. Să remarcăm, prin urmare, că în cazul în care revizuirea
a fost soluţionată de una dintre secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recursul este de competenţa
Completului de 5 judecători. Un recurs în interiorul recursului, aşadar, adică o soluţie legală pe care vechea
reglementare o repudia.
268 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse