Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Arhimandrit Teofil Părăian 2
Arhimandrit Teofil Părăian 2
Prescuri
pentru cuminecături
Aluat
2
Recomandare
Prefaţă
Bucuria creştină
Urcuşul duhovnicesc
Viaţa în Înviere
Martorii Învierii
Eu şi Filocalia
Toate drepturile asupra textului cuprins în aceste pagini aparţin lui Sorin Mariş (c)1998.
Este permisă copierea, multiplicarea şi distribuirea pe orice suport. Este interzisă modificarea textului.
3
4
RECOMANDARE
Pe de-asupra mi s-a părut mai mult decât generoasă dorinţa Părintelui Teofil de a readuce în
memoria celor de azi chipul şi versurile unei maici unice în felul ei: Zorica Laţcu, purtând numele
de călugărie Teodosia, care a trăit din plin tragedia mănăstirii "Vladimireşti" unde a vieţuit. Titlul
însuşi al volumului de faţă "Prescuri pentru cuminecături", e luat din poezia "Aluat" a maicii
Teodosia. Deşi a studiat filologia clasică nu Teologia, prin intermediul limbii greceşti şi latineşti s-a
apropiat de scrierile Sfinţilor Părinţi, cu osebire Ioan Scăraru, devenind o îndrumătoare într-ale
duhovniciei pentru oricine s-a apropiat de ea. Poate că o dată cu versurile ei reactualizate acum, se
va găsi cineva care să iniţieze tipărirea întregii opere poetice a regretatei Teodosia Laţcu şi nu mai
puţin a eventualelor traduceri şi studii ce vor fi rămas de pe urma ei.
În totul însă "Prescuri pentru cuminecături" se constituie într-un mesaj de înaltă spiritualitate
care se adaugă celui transmis prin "Gânduri bune pentru gânduri bune", carte apărută tot în editura
Mitropoliei Banatului anul trecut. E şi motivul care mă determină să recomand acest nou volum
datorat Părintelui Teofil cu toată căldura tuturor doritorilor de slovă duhovnicească, asigurându-i că
parcurgând prezentele pagini pot avea certitudinea cu privire la folosul sufletesc pe care îl vor
dobândi.
NICOLAE
Mitropolitul Banatului
5
Farmecul crepuscular al firescului
Ne bucurăm însă că astăzi se poate vorbi despre unii oameni într-o altă tonalitate decât
aceasta, patetică şi unilaterală. Prezenţa blândă a părintelui Teofil naşte o căldură liniştitoare,
lăsându-se înţeleasă dincolo de comoditatea fetişismului sau of-ul paseist. Figura sa domoală, ritmul
său egal, totul impune o naraţiune ce depăşeşte zelul anamorfotic al sanctificării antume ori
disperarea tautologică a nihilismului. Mesajul Sfinţiei Sale se clarifică treptat, se specifică în etape
prelungite de ruminaţie existenţială. Departe de a fi epuizate, ne propunem într-un limbaj poate
"expresionist" degajarea câtorva semnificaţii pe care viaţa şi cărţile părintelui Teofil, în puţinătatea
în care ne sunt cunoscute, par să le condenseze.
În genere, se ştie cine formează auditoriul părintelui Teofil. Cartea de faţă este
paradigmatică în acest sens, cuprinzând o colecţie de prelegeri susţinute în Timişoara, oraş
universitar cu efervescenţă misionară şi cu exigenţe spirituale remarcabile. An de an, cu prilejul
posturilor rânduite de Biserică, aceste conferinţe sunt actualizate în spaţiile prin excelenţă urbane
ale ţării: Timişoara, Reşiţa, Craiova, Slatina, Bucureşti, Constanţa, Galaţi, Iaşi, Baia Mare, Cluj,
Braşov, Făgăraş, Oradea, Arad sunt locuri în care părintele Teofil este găzduit de tineri înscrişi la
studii universitare. La Bucureşti numărul auditorilor atinge întotdeauna proporţii copleşitoare, fapt
ce ar justifica prezumţia unei discuţii asupra prezenţei sale harismatice. Spectatorii părintelui
posedă, în general, un profil intelectual şi o anumită formaţie culturală. Cei care îl asistă sunt
necondiţionat (şi, poate, involuntar) branşaţi la dinamica tehnică sau mentală a postmodernităţii, fie
că aprofundează doctoral fizica nucleară, fie că studiază ştiinţele europene, fie că asimilează
teologia ori medicina, filosofia ori artele frumoase. Paradoxal, numai prin destulă răutatea zilei
părintele Teofil se poate înfăţişa, alături de specificul imuabil al personalităţii sale, cu o elocventă
noutate.
6
Părintele vine dintr-o lume aflată în amurg, poate astăzi chiar inexistentă. Cei care i-au
stat mai mult prin preajmă presimt în bunătatea sa, aşezată întocmai ca parfumul somnolent al unui
vin nobil, o înzestrare cu virtutea naturalităţii. La părintele Teofil totul - rostire, săvârşire, împlinire
- începe şi se sfârşeşte în farmecul firescului. Profund afectat de ruralitatea originilor sale, părintele
Teofil şi-a celebrat congenial destinul în jurul unor vieţi model. Au lucrat în formarea sa oameni
deosebiţi, de la părinţi la dascăli până la oameni magnetici ca părintele Arsenie Boca ori stareţul
Serafim Popescu. Noutatea mesajului său vine din constituţia verticală a unei tradiţii spirituale: cea
personală conjugată cu cea eclesială. Astfel, în jurul său se destramă pericolul iminent al "morţii
subiectului" (a cărei analiză incontinentă o fac atâţia filosofi postmoderni), pe care absenţa tradiţiei
o provoacă în orice destin personal sau comunitar. Între altele, criza lumii europene este marcată de
ocultarea unei vârste aurorale comune (i. e.: breşa evanghelică în cultura antică greco-romană) şi
uitarea dialecticii originarului din urzeala teandrică a Tradiţiei. Ontologia suprafeţei - inculcată prin
ideologia mediatică de astăzi - anulează orice posibilitate de construcţie consistentă a unei identităţi
personale, în vasta promisiune a eternităţii. Toţi aceşti vectori ne condiţioneză ubicuu, ne afectează
imaginarul, ne descentrează riscant în traseul de pe pasarela mântuirii. Acesta este decorul cultural
în care noi devenim receptacolul teologiei părintelui Teofil şi e bine să-l cunoaştem. Pe noi, cei
rătăciţi în cacofonia babeliană a postmodernităţii, părintele ne convoacă la o anamneză. Pe noi, cei
din lume, dar şi pe cei pe care, părăsind-o pentru o viaţă mai înaltă, îi mai poartă metehnele.
E vorba, mai întâi de toate, despre citirea Cărţii noastre de căpătâi: Biblia. Sfânta
Scriptură - revelaţia Adevărului, "izvor al tămăduirii", referent obligatoriu al rostirii, Sfânta
Scriptură - orbită ultimă a vieţii, Sfânta Scriptură - temei şi taină a peceţii noastre ontologice:
faptul-de-a-fi-creştini. Dar însăşi Sfânta Scriptură şi-a specificat canonul pe frontiera apostolică a
unei comunităţi: Biserica. Pnevmatoforă, Tradiţia a dat cheia hermeneutică a Sfintelor Scripturi prin
viaţa sa liturgică, obiectivată providenţial în deciziile istorice ale sfintelor sinoade. De aceea, pentru
că "întreaga viaţă e o slujbă", părintele ne cheamă la o participare atentă, în lumina conştienţei, la
slujbele Bisericii. Mesaj de o actualitate nebănuită, acum când, mai ales în parohiile de la oraş,
simbolismul metafizic şi profunzimea dogmatică a alcăturirilor Sfinţilor Părinţi sunt desfigurate de
iresponsabilitate, anti-vocaţie şi prost gust. Părintele ne cere să desfacem cu ochii minţii toate
nuanţele vieţii liturgice, care trebuie să devină un instrument exegetic esenţial în lectura Bibliei, şi
mai ales a Noului Testament. El ne mai spune că, în afara unui constant exerciţiu cultic, cultura
rămâne un capriciu invalid şi un răsfăţ prea costisitor în plan soteriologic: "e mai greu să fii creştin
decât intelectual". Amintindu-i de vocaţia doxologică pe care a părăsit-o fără remuşcări, părintele
provoacă, în fiecare dintre noi, inerţia spirituală tipic modernă. Participarea la slujbe înseamnă un
refuz liber al autonomiei, şi nu îndeplinirea juridică a unui contract cu Instanţa Supremă.
Participarea la slujbe înseamnă adumbrirea la comorile deschise ale patristicii şi nu un reflex
legalist menit să satisfacă un Dumnezeu al literei. Participarea la slujbe înseamnă refuzul sobru al
kitsch-ului, sincretismelor sau al pietismului retardat, înseamnă pur şi simplu rugăciune (şi, deci,
adevăr!). Sub raport ascetic, în timpul slujbelor putem avea o experienţă a limitei noastre, o dificilă
metanóia, trecerea de la o gândire discursivă, lineară şi analitică, la o dispunere mentală chenotică,
anabasică şi doxologică. Totodată, efortul minţii este dublat de cel al trupului, şi aşa centrul fiinţei
noastre se reconstituie. Participarea la slujbe mai presupune harismatica legătură cu comunitatea
sfinţilor şi, astfel, angajarea în destinul cosmic-eshatologic al Bisericii. El însuşi, părintele Teofil,
numai ca om al slujbelor a putut învăţa să fie un slujitor al Domnului şi al aproapelui. În această
chemare vibrează energic o altă noutate a firescului, acum când unii tind să transforme mănăstirile
în cooperative agricole sau popasuri turistice iar viaţa parohială într-un consum frugal şi şovăielnic
al unei mese duhovniceşti sărăcite prin indolenţă. În acest fel părintele Teofil se face legatarul
testamentului spiritual al părintelui Stăniloae care cerea posterităţii sale un singur lucru: întoarcerea
la Tradiţie (şi, implicit, la Sfinţii Părinţi) prin resurgenţa cântării psaltice precum şi conservarea
sfintelor slujbe ale Bisericii Ortodoxe. Sărbătoarea liturgicului este măsura de duh şi asceză pentru
ceea ce poate deveni, in absentia, gratuitatea unui fundamentalism biblicist ori a misionarismului
sectar. Slujbele sunt podoaba de frumuseţe a Bisericii prin care cei ce participă la ele devin icoane
ale unei frumuseţi înduhovnicite: "te spune faţa cum ţi-i viaţa".
7
Numai ca om al slujbelor săvârşite cu acrivie, părintele Teofil este şi un teolog, aşa cum
sensul esenţial al termenului îl defineşte: cuvântător de Dumnezeu. Slujbele sunt viaţa Bisericii iar
teologia părintelui Teofil înseamnă o atare exploatare a izvoarelor liturgice. Cu mai puţine scrupule
academice sau convenţii profesorale, dar susţinută de o memorie prodigioasă, teologia părintelui
Teofil cheamă la o reflecţie în temeiul prezenţei noastre în biserică. Astfel, părintele Teofil
împlineşte din nou o exigenţă a marelui teolog neopatristic, Dumitru Stăniloae, care spunea că
"avem nevoie de o teologie foarte concretă, de o teologie a experienţei. Ne hrănim toţi din această
teologie practică, pretutindeni, în fiecare moment" (M. Costa de Beauregard & Dumitru Stăniloae,
Mică dogmatică vorbită, Deisis, Sibiu, 1995, trad. Maria-Cornelia Oros, p.133).
Şi duhovnicia presupune o "teologie a experienţei" iar nu puţini sunt cei care îl cunosc
pe părintele în această ipostază. Şi aici întâlnim o noutate, o relaţie neobişnuită. Filosofia bucuriei
(Nulla dies sine laetitia) devine şi aici transparentă, chiar în faţa mărturisirii "cu inima înfrântă şi
smerită". Un suflet care-L iubeşte pe Dumnezeu nu poate urgisi, ci trăieşte mereu într-o revărsare
agapică. Foarte apropiat de Zosima, suspicios în faţa unui Ferapont, părintele Teofil a încercat să
cultive în viaţa sa un tip de sfinţenie care ştie să nu te strivească, o exemplaritate nesufocantă. Când
implacabil şi ferm, când îngăduitor şi discret, exigent dar nu intransigent, părintele Teofil are o
gândire personalistă. Omul care îţi oferă întotdeauna o a doua şansă, părintele Teofil - după cum
spune el singur - "nu face anchete", nu exploatează păcatul penitentului pentru a-i sugera
perspectiva damnării veşnice ori justeţea unui dispreţ radical. Păcatele şi greşelile mărturisite nu
umbresc iradierea fanică a părintelui, iar penitentul nu se simte strivit ci mai degrabă chemat să fie
un posibil învingător. Oricât de mare ar fi strâmbătatea sufletului ce se spovedeşte, el îşi conservă o
sensibilitate, aceea a simţirii a dragostei.
8
Mihai Neamţu,
mai 1998
Iată-ne în faţa unei noi cărţi a Părintelui Teofil. Am putea spune că prin aceasta
împlinim o datorie, e un răspuns la dragostea cu care Părintele a fost în mijlocul tinerilor din
Timişoara poate mai mult decât în orice altă parte, un semn al preţuirii noastre pentru preţuirea
arătată de Părintele Teofil.
9
Părintele Teofil este o candelă plină cu untdelemnul bucuriei. Aşa cum o candelă pune
în lumină o icoană, Părintele Îl pune în lumină pe Cel din icoană, pentru noi, pentru cei care avem
nevoie de această lumină spre înţelegerea lucrurilor mai presus de înţelegere. Cuvintele Părintelui
trebuie aprofundate, la fel cum trebuie aprofundate cuvintele Scripturii sau ale Filocaliei. Pentru a le
înţelege şi a se întrupa în noi, pentru a intra în componenţa fiinţei noastre ca interpretări ale
cuvintelor veşnice din Scriptură sau ca izbucniri de preamărire a lui Dumnezeu, este nevoie de o
anumită sensibilitate faţă de astfel de lucruri, de modelarea sufletului prin ele pentru primirea lor, la
fel cum pentru înţelegerea unei icoane nu ajunge candela care o pune în lumină ci contează şi starea
interioară a celui care priveşte.
Prin publicarea conferinţelor Părintelui Teofil îl putem avea cu toţii în preajma noastră,
îl putem auzi spunând lucrurile lui Dumnezeu întru preamărirea lui Dumnezeu, îi putem mulţumi
prin împlinirea acestor cuvinte în viaţa noastră, ne putem face părtaşi la bucuria pe care o are şi vrea
să o avem şi noi. Să culegem, deci roadele unei vieţi trăite în Hristos, să ne lăsăm miruiţi de
untdelemnul bucuriei care se revarsă dintr-o inimă care ne cuprinde pe toţi şi care nu se mai poate
opri din a spune măreţiile lui Dumnezeu, să ne lăsăm luminaţi de lumina pe care o revarsă
Dumnezeu peste noi şi prin Părintele Teofil.
Sorin Mariş
ianuarie 1998
10
Prefaţă
Pe când ţineam cuvântările acestea, nu mă gândeam că ele vor putea fi publicate într-o
carte. La gândul publicării lor, au ajuns alţii. La acest gând au ajuns unii dintre prietenii mei, care au
copiat textul vorbit şi înregistrat pe casete şi l-au scris. Ei s-au interesat şi de posibilitatea publicării
conferinţelor mele şi aşa s-a ajuns la cartea de faţă.
Astfel stând lucrurile, cartea poate fi citită de oriunde, iar cititorul poate avea folos şi
bucurie din oricare cuvântare citită.
Cărţii i-am dat titlul "Prescuri, pentru cuminecături". Titlul acesta mi-a fost sugerat de
poezia "Aluat", de Zorica Laţcu. Am socotit că aluatul cuvântului lui Dumnezeu, pus în "făina
gândului", ne dă posibilitatea să pregătim prescuri de gând, pe care apoi să le oferim Domnului
Hristos, ca să le binecuvinteze şi să le înmulţească, pentru folosul şi bucuria celor ce vor lua aminte
la ele. Cuvântările mele sunt, aşadar, prescuri, pe care eu le ofer lui Dumnezeu şi, prin Dumnezeu,
oamenilor, spre înaintare duhovnicească, spre folos şi bucurie. Nu le ofer singur, ci împreună cu toţi
cei care au colaborat favorabil, ca de la cuvântările de altă dată, să se ajungă la cartea de faţă, pe
care o doresc înmulţitoare de bine şi de bucurie şi pe care o trimitem la propovăduire, ca să fie
aducătoare de pace, de bucurie şi de binecuvântare.
Binecuvântarea Domnului să fie peste noi toţi, în toate zilele vieţii noastre şi în veşnicie.
11
12
Bucuria creştină
Hristos a Înviat! Stimaţi studenţi, stimaţi ascultători. Mă adresez mai întâi studenţilor
pentru că am venit în special pentru studenţi. Bineînţeles, din ceea ce voi spune vor avea folos şi
ceilalţi, însă ştiam că sunt chemat aici de studenţi în special pentru studenţi. De aceea şi tema pe
care o voi prezenta este aleasă în special pentru tineri. S-a anunţat că voi vorbi despre "bucuria
creştină". Sigur, ar fi fost multe alte subiecte importante - nu ştiu dacă mai importante decât
subiectul acesta - dar în orice caz am ales "bucuria creştină" din trei motive.
Dacă m-aş fi gândit la o istorisire din Pateric, care totuşi mi-a venit în minte, anume că
cineva s-a dus la un cuvios părinte, la cuviosul Pimen, şi a spus să îi lămurească nişte lucruri înalte,
cuviosul Pimen nu a vrut să vorbească cu el. Dar când s-a dus din nou la el şi l-a întrebat despre
curăţirea de patimi, atunci cuviosul l-a primit cu mare bucurie. Gândul acesta m-ar fi putut îndrepta
la dorinţa de a vă vorbi ceva despre curăţirea de patimi, despre nepătimire. Apoi, un subiect care-mi
este foarte drag este "disciplina minţii prin rugăciunea de toată vremea". Tot aşa de bine aş fi putut
să vorbesc ceva despre "rugăciunea şi felurile ei". S-ar fi potrivit să vorbesc ceva despre
Ortodoxie=doxologie şi alte multe asemenea, dar am rămas statornic în gândul de a vorbi despre
"bucuria creştină".
Acest cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur cuprinde toată bucuria Paştilor şi arată şi
temeiurile bucuriei. El este adresat în primul rând celor "binecredincioşi şi iubitori de Dumnezeu".
Este adresat celui care se poate numi pe sine şi se ştie pe sine "slugă înţeleaptă" şi îndeamnă "să
intre bucurându-se întru bucuria Domnului său". Ne aduce aminte cuvântul acesta de pilda cu
talanţii, în care se spune că stăpânul a spus: "Bine slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost
pus, peste multe te voi pune, intră întru bucuria Domnului tău" (Matei 25, 21).
Sfântul Ioan Gură de Aur după aceea se referă la o pildă cuprinsă în Sfânta Evanghelie
de la Matei în capitolul al 20-lea (1-16), în care se spune despre un stăpân care a angajat ca lucrători
la via sa, pe unii în ceasul întâi din zi, pe alţii în ceasul al treilea, pe alţii în ceasul al şaselea, pe alţii
în ceasul al nouălea şi în sfârşit pe unii şi în ceasul al unsprezecelea, deci către sfârşitul zilei. Şi la
urmă le-a dat tuturor câte un dinar, pe unii miluindu-i şi pe alţii răsplătindu-i. Această pildă o are în
vedere Sfântul Ioan Gură de Aur când spune despre cei din ceasul întâi, despre cei din ceasul al
treilea, al şaselea, al nouălea şi al unsprezecelea şi că toţi au primit darul lui Dumnezeu: bucuria de
Sfintele Paşti.
După aceea Sfântul Ioan Gură de Aur are în vedere ospăţul credinţei, adică bucuriile
izvorâte din credinţa în Dumnezeu, bucuria Învierii Domnului nostru Iisus Hristos prin care se
împlinesc credincioşii, şi ne îndeamnă pe toţi să luăm parte la ospăţul credinţei, să ne bucurăm de
bogăţia bunătăţii lui Dumnezeu.
Împotriva bucuriei stau, de multe ori, sărăcia şi teama de moarte şi teama de iad. În
privinţa aceasta, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: "Nimenea să nu plângă pentru sărăcie, că s-a
14
arătat împărăţia cea de obşte. Nimenea să nu se tânguiască pentru păcate, pentru că iertare din
mormânt a răsărit. Nimenea să nu se teamă de moarte, pentru că ne-a izbăvit pe noi moartea
Mântuitorului" şi moartea din punct de vedere creştin nu mai are însemnătatea care aduce nelinişte,
cum o are pentru cei necredincioşi sau pentru cei care nu ştiu de Dumnezeu. Şi de aceea Sfântul
Ioan Gură de Aur vrea să ne deschidă calea către bucurie, asigurându-ne că bucuria este mai mare
decât toate împotrivirile care i-ar sta înainte.
Cine deschide Evanghelia de la Luca şi citeşte primul capitol va găsi acolo mai întâi o
vestire, pe care a adus-o sfântului şi dreptului Zaharia îngerul binevestitor, când i-a spus că i se va
naşte un fiu, care a fost Sfântul Ioan Botezătorul. Şi în legătură cu aceasta, îngerul binevestitor a zis
aşa: "Bucurie şi veselie vei avea şi de naşterea lui se vor bucura mulţi" (Luca 1, 14). Preasfintei
Fecioarei Maria, Maicii Domnului nostru Iisus Hristos, îngerul i-a adus vestire de bucurie când la
Buna Vestire i-a spus: "Bucură-te cea plină de dar, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între
femei" (Luca 1, 28). Când S-a născut Domnul nostru Iisus Hristos îngerul binevestitor le-a spus
păstorilor din preajma Betleemului: "Iată vă binevestesc vouă bucurie mare care va fi pentru tot
poporul. Că vi S-a născut vouă un Mântuitor, Care este Hristos Domnul" (Luca 2, 10-11). Ştim apoi
că Domnul Hristos a zis către ucenicii şi către ascultătorii săi: "Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata
voastră multă este în ceruri" (Matei 5, 12). Când ucenicii s-au întors dintr-o misiune de probă în
care au propovăduit Evanghelia, şi în timpul căreia au făcut şi minuni cu puterea dată lor de
Domnul nostru Iisus Hristos, au zis: "Doamne, şi duhurile ni se pleacă nouă", iar Domnul Hristos
le-a răspuns: "Nu vă bucuraţi că duhurile vi se pleacă vouă, ci bucuraţi-vă că numele voastre sunt
scrise în ceruri" (Luca 10, 17. 20). Ştim apoi că în preajma sfintelor Sale patimi, Domnul Hristos a
spus cuvinte ca acestea: "Acestea vi le spun ca bucuria Mea să fie întru voi şi ca bucuria voastră să
fie deplină" (Ioan 15, 11). Şi mai departe: "Femeia când este să nască se întristează pentru că a sosit
ceasul ei, dar după ce a născut uită de durere şi se bucură că s-a născut om pe lume. Şi voi acum
sunteţi trişti, dar întristarea voastră se va preface în bucurie şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de
la voi" (Ioan 16, 21-22). Şi mai departe zice: "Până acum n-aţi cerut nimic de la Mine. Cereţi şi veţi
primi, ca bucuria voastră să fie deplină". În rugăciunea pe care a făcut-o în faţa sfintei Sale pătimiri,
adresându-Se lui Dumnezeu Tatăl, a zis Domnul nostru Iisus Hristos: "Acestea Eu le grăiesc în
lume şi Eu vin la Tine ca bucuria Mea să o aibă deplină întru ei" (Ioan 17, 13). Este vorba de
ucenicii Domnului Hristos. După ce a înviat din morţi, Domnul Hristos le-a spus femeilor
mironosiţe cu care S-a întâlnit, îndată după Înviere - aceasta o istoriseşte Sfântul Evanghelist Matei
în capitolul al 28-lea -: "Bucuraţi-vă!". De întâlnirea cu Domnul Hristos - ni se spune în Sfânta
Evanghelie de la Ioan - s-au bucurat ucenicii: "Şi s-au bucurat ucenicii văzând pe Domnul" (Ioan
20, 20). La înălţarea la cer, după mărturia Sfântul Evanghelist Luca, Domnul nostru Iisus Hristos
Şi-a ridicat mâinile şi a binecuvântat pe ucenici, şi pe când îi binecuvânta S-a înălţat la cer şi
ucenicii s-au închinat Lui. Şi s-au întors în Ierusalim, cu bucurie mare, şi "erau totdeauna în templu,
lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu" (Luca 24, 53).
Ştim apoi că Domnul nostru Iisus Hristos a înfăţişat împărăţia lui Dumnezeu în mai
multe împrejurări ca un ospăţ. Şi anume în legătură cu sutaşul din Capernaum, despre care ştim că a
fost omul de care S-a minunat Domnul Hristos, pentru credinţa lui. Aşa e prezentat sutaşul din
Capernaum în Evanghelia de la Matei, ca omul de care S-a minunat Domnul Hristos. E un lucru
foarte important să ştim că Domnul Hristos S-a minunat de un om, pentru că ştiind lucrul acesta, ar
trebui să fim şi noi ca el, ca şi de noi să Se minuneze, sau cel puţin să Se mulţumească, Domnul
Hristos. Sutaşul din Capernaum avea patru virtuţi de căpetenie - aşa reiese din Sfânta Evanghelie,
din prezentarea Sfântul Evanghelist Matei - şi anume avea credinţă, nădejde, iubire şi smerenie (cf.
Matei 8, 5-10). Şi sutaşul din Capernaum - sutaş fiind un ofiţer mai mare peste o sută de ostaşi,
adică un fel de căpitan din vremea noastră; în alte limbi nu e tradus cuvântul cu "sutaş" ci cu
"căpitan" - de care S-a minunat Domnul nostru Iisus Hristos, poate fi un exemplu pentru
credincioşi, iar faptul acesta îl înţelegem din aceea că după ce a fost prezentat sutaşul din
Capernaum, de Sfântul Evanghelist Matei, se adaugă că a zis Domnul Hristos: "Mulţi de la răsărit şi
de la apus vor veni şi vor sta în împărăţia lui Dumnezeu cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov" (Matei 8,
11). Ce fel de oameni? Oameni asemănători sutaşului din Capernaum. Am amintit de aceasta pentru
că aici se arată că împărăţia lui Dumnezeu este înfăţişată ca un ospăţ. Adică viitorul nostru, al celor
credincioşi, este un viitor de bucurie.
16
Amintesc de Filocalie aici pentru că sunt unii care sunt interesaţi pentru Filocalie. În
româneşte au apărut 12 volume de învăţătură care formează Filocalia. Filocalia pe româneşte
înseamnă "iubire de frumos", "iubire de bunătate". Nu toţi, sau foarte puţini, ajung să cunoască
Filocalia. De altfel eu am spus de mai multe ori că Filocalia nu este o carte pentru un singur om, ea
a apărut în timp. Aşa cum şi Scriptura de altfel, nu este o carte, o simplă carte, ci este o colecţie de
cărţi care au apărut în timp şi care cuprind învăţătura insuflată de Dumnezeu. Sfintele slujbe ale
Bisericii noastre de fapt sunt ceea ce trebuie să cunoască credincioşii noştri, întrucât contactul
nostru cu învăţătura mai presus de lume, cu învăţătura adusă din cer pe pământ - pentru că Sfântul
Ioan Gură de Aur spune că citirea Scripturii este "deschiderea cerurilor" - se realizează prin
dumnezeieştile slujbe. Sfintele slujbe sunt modalitatea de întâlnire a credincioşilor cu învăţătura
Evangheliei, cu Evanghelia chiar, pentru că în cuprinsul sfintelor slujbe se şi citeşte din Evanghelie,
mai ales la Sfânta Liturghie. Sfintele slujbe au darul de a ne pune în legătură cu Domnul nostru
Iisus Hristos, cu Dumnezeu Tatăl, cu Duhul Sfânt, cu Maica Domnului, cu sfinţii, ne angajează.
Deci la sfintele slujbe învăţăm rugându-ne şi ne rugăm învăţând şi asta înseamnă că sfintele
slujbe ne dau prilejul să ne întâlnim cu învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos în prezenţa
Domnului nostru Iisus Hristos.
Voi lua din sfintele slujbe două texte care ilustrează bucuria creştină, şi pe lângă aceasta
voi mai spune - şi chiar cu asta şi încep - faptul că în rânduiala călugăriei, deci cel care se face
călugăr, este îmbrăcat întâi cu o haină lungă, cu o cămaşă albă lungă, care se numeşte "haina
veseliei". Şi se spune aşa: "Fratele nostru cutare se îmbracă cu haina veseliei. Să zicem pentru
dânsul: Doamne miluieşte". Şi credincioşii cântă de trei ori "Doamne miluieşte" pentru cel care s-a
îmbrăcat mai întâi cu haina veseliei. E rău că de multe ori se uită lucru acesta. Un părinte cu nume
mare, Dumnezeu să-l odihnească, Părintele Arsenie, spunea aşa: "Un călugăr trist este un călugăr cu
luminile stinse". De aceea e bine să ţinem seama de faptul că fondul adevărat al vieţii călugăreşti
este veselia: se îmbracă fratele nostru cu haina veseliei.
Apoi vreau să amintesc două texte de la sfintele slujbe în care apare bucuria în mod
special. Sunt multe, foarte multe texte în care vorbim despre bucurie, cerem bucuria sau ne arătăm
bucuria, dar voi aminti două. Şi anume unul din slujba Sfântului Maslu, deci din rânduiala Tainei
Sfântului Maslu, acelei slujbe care se face pentru oamenii bolnavi. Este o rugăciune - de fapt sunt
multe rugăciuni, şapte rugăciuni dintre care câte una se spune după fiecare Evanghelie -, prima
rugăciune, în care este şi textul următor: "Facă-se, Doamne, untdelemnul acesta, untdelemn de
bucurie, untdelemn de sfinţenie, îmbrăcăminte împărătească, pavăză puternică izbăvitoare de toată
lucrarea diavolească, pecete nestricată, bucuria inimii, veselie veşnică". Deci înşirarea aceasta
începe cu "bucurie" - "Facă-se, Doamne, untdelemnul acesta untdelemn de bucurie" - şi se sfârşeşte
cu "bucurie" şi "veselie" - "bucuria inimii, veselie veşnică". Să luăm aminte, e vorba de veselie
veşnică, nu de o veselie oarecare care ţine puţin, ci de o veselie care ţine mult, în veşnicie chiar.
Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur la sfârşit are o rugăciune pe care preotul o
spune, zicem noi, în taină, adică în gând. În timp ce credincioşii cântă "Fie numele Domnului
binecuvântat, de acum şi până-n veac", preotul se roagă lui Dumnezeu, respectiv Mântuitorului
Hristos, şi zice aşa: "Plinirea Legii şi a proorocilor Tu însuţi fiind, Hristoase Dumnezeule, Cel ce ai
plinit rânduiala cea părintească, umple de bucurie şi de veselie inimile noastre, totdeauna, acum şi
pururea şi în vecii vecilor. Amin".
Stimaţi ascultători, după toate acestea, după motivarea bucuriei creştine, după ce am
scos în evidenţă importanţa bucuriei creştine, după ce am spus că bucuria creştină se întemeiază pe
cuvântul Mântuitorului şi pe cuvintele Sfinţilor Apostoli, întrebarea este: cum putem să avem şi noi
bucurii? Cum putem să participăm la bucuria pe care o dă Dumnezeu? Am văzut de pildă că noi
cerem de la Dumnezeu bucuria, când zicem: "Facă-se Doamne, untdelemnul acesta untdelemn de
bucurie" sau când zicem "umple de bucurie şi veselie inimile noastre". Cerem bucuria. De ce?
Pentru că o dorim, toţi dorim să avem bucurii, toţi dorim să fim bucuroşi, toţi dorim să participăm la
bucuria veşnică. Cum putem ajunge la această bucurie? De ce nu sunt mulţi cei ce au bucuria
17
aceasta la care ne îndeamnă şi Domnul Hristos, ne îndeamnă şi Sfinţii Apostoli? Nu putem ajunge
la această bucurie pentru că nu mergem pe calea bucuriei.
Care e calea bucuriei? Voi aduce aminte în special două texte din Sfânta Scriptură, şi
anume unul din Sfânta Evanghelie de la Matei, capitolul al 5-lea în care sunt cuprinse şi cuvintele:
"Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri". Cuvântul acesta "Bucuraţi-vă şi vă
veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri", cuvânt spus de Domnul Hristos, încheie un şir de
cuvinte, şirul Fericirilor, care sunt nouă. Şi anume calea bucuriei, urcuşul bucuriei, este învăţătura
aceasta a Domnului nostru Iisus Hristos despre Fericiri. Ea începe cu "Fericiţi sunt cei săraci cu
duhul, că acelora este împărăţia cerurilor". Cei săraci cu duhul sunt cei nemulţumiţi cu ceea ce au
făcut până acum şi care caută să se îmbogăţească sufleteşte, sunt cei smeriţi şi sunt cei dezlipiţi de
lumea aceasta, care vor să se îmbogăţească în Dumnezeu. Îi fericeşte Domnul Hristos apoi pe cei ce
plâng, "că aceia se vor mângâia", zice El. Nu îndeamnă la plâns, ci îi fericeşte pe cei ce plâng, nu
pentru că rămân întru plângere, ci pentru că vor avea mângâierea cea de sus, după cuvântul
Sfântului Ioan Gură de Aur pe care l-am pomenit şi care zice "Nimenea să nu se tânguiască pentru
păcate, că iertare din mormânt a răsărit". Apoi îi fericeşte Domnul Hristos pe cei blânzi şi spune
despre ei că "vor moşteni pământul". Deci cei ce vor adăuga la smerenie şi la părăsirea păcatului
blândeţea, vor avea calea deschisă către dreptate. "Fericiţi sunt cei ce flămânzesc şi însetoşează de
dreptate - adică de dorinţa de a fi drept, de a nu avea nici o ştirbire în dreptatea lor, îi fericeşte pe cei
care au un fel de dorinţă asemănătoare cu însetarea şi cu flămânzirea, şi zice - că aceia se vor
sătura" de dreptate, vor avea dreptatea pe care o doresc şi în felul acesta li se deschide calea către
bucurie. Îi fericeşte Domnul Hristos pe cei milostivi spunând "că aceia se vor milui", şi a fi milostiv
înseamnă a avea inimă revărsătoare către toţi oamenii. Apoi îi fericeşte pe cei curaţi cu inima,
spunând că "aceia vor vedea pe Dumnezeu", curăţia inimii fiind şi ea o condiţie a bucuriei. Îi
fericeşte Domnul Hristos pe făcătorii de pace şi spune despre ei că se vor numi fiii lui Dumnezeu:
"Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema". Mai fericeşte în continuare pe
cei statornici în dreptate, adică pe cei care rămân drepţi şi în împrejurări nefavorabile lor, pe cei
statornici în bine, şi zice: "Fericiţi sunt cei prigoniţi pentru dreptate, că acelora este împărăţia
cerurilor". Şi în sfârşit îi fericeşte pe cei care suferă batjocuri din partea oamenilor pentru că sunt în
legătură cu Domnul nostru Iisus Hristos: "Fericiţi veţi fi când vă vor batjocori pe voi şi vă vor
prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine". Şi la urmă, ca o pecete
a tuturor acestora, spune Domnul Hristos: "Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în
cer".
Un alt urcuş al bucuriei este înşirarea, pe care o face Sfântul Apostol Pavel în Epistola
către Galateni, a celor care alcătuiesc roada Duhului, când zice: "Roada Duhului este dragostea,
bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea
poftelor. Împotriva unora ca acestora nu este lege". Sfântul Apostol Pavel prezintă această înşirare
după importanţa pe care o au aceste daruri ale Duhului Sfânt, dar ea trebuie înţeleasă ca urcuş
duhovnicesc de la sfârşit spre început. Începutul urcuşului care duce la bucurie este înfrânarea
poftelor. După aceea vine blândeţea, apoi credinţa mai întărită, după aceea vine bunătatea,
îndelunga răbdare, după aceea pacea şi apoi bucuria, şi după bucurie vine iubirea, care este
"legătura desăvârşirii". Aceasta este calea bucuriei.
Am mai putea găsi o cale a bucuriei, tot aşa, gândindu-ne dinspre sfârşit spre început la
rugăciunea "Tatăl nostru". Cei care aţi citit Filocalia volumul II aţi găsit acolo un comentar la
rugăciunea "Tatăl nostru", un comentar al Sfântului Maxim Mărturisitorul, în care el spune că de
fapt rugăciunea "Tatăl nostru" nu este numai o rugăciune, ci este şi un îndreptar de viaţă, dacă e
gândită, în privinţa celor şapte cereri, dinspre sfârşit spre început. Şi anume, ultima cerere este "şi
ne mântuieşte de cel rău". Dacă ne ferim de ceea ce este rău; dacă scoatem din sufletul nostru
chipurile răutăţii, care sunt multe dar care se manifestă în trei feluri, şi anume în gând, în cuvânt şi
în faptă; şi mai ales dacă scoatem din mintea noastră gândurile cele rele şi ne facem lumină în
suflet, atunci avem o treaptă spre împărăţia lui Dumnezeu, spre sfinţirea numelui lui Dumnezeu, şi
de aici, de la înlăturarea răutăţii, ajungem la înlăturarea ispitelor. Bineînţeles dacă ocolim şi
18
pricinile păcatelor şi pricinile ispitelor. Dacă ne ducem noi acolo unde sunt pricini de ispite şi de
păcate atunci nu putem scăpa de cele rele. Dar dacă ocolim pricinile ispitelor, ispitele fiind
îndemnuri spre păcat care pot duce nu numai la păcat ci pot duce şi la virtute, în cazul acesta avem
o altă treaptă spre mulţumire, spre bine. Şi apoi dacă iertăm pe cei care ne greşesc nouă, iertăm
păcatele oamenilor ca să ne ierte şi pe noi Dumnezeu, avem şi a treia treaptă spre bucurie, spre
mulţumire, spre împărăţia lui Dumnezeu. Mai departe este vorba despre contribuţia noastră la ceea
ce înseamnă "pâinea cea de toate zilele". Pâinea cea de toate zilele, după Sfântul Maxim
Mărturisitorul, nu este numai ceea ce ne-ar fi de trebuinţă pentru viaţa fizică, ci înseamnă şi
cuvântul lui Dumnezeu şi înseamnă şi Sfânta Cuminecătură. Partea noastră de contribuţie pentru
realizarea acestor trei lucruri - osteneala noastră de a cunoaşte cuvântul lui Dumnezeu, osteneala
noastră de a ne curăţi sufletul pentru a ne putea uni cu Dumnezeu prin Sfânta Euharistie, osteneala
pe care o fac oamenii pentru agonisirea celor de trebuinţă - constituie treapta cea din mijloc, şi
anume a patra treaptă. După aceea vine împlinirea voii lui Dumnezeu aici pe pământ cum o
împlinesc cei din ceruri - iar cei din ceruri aduc închinare lui Dumnezeu, închinare veşnică - e a
cincea treaptă. Şi apoi avem mai departe împărăţia lui Dumnezeu care vine pentru cei care se feresc
de cel rău, de cele rele, ocolesc ispitele, iartă, contribuie la agonisirea celor de trebuinţă pentru viaţa
sufletească şi trupească, împlinesc voia lui Dumnezeu, ajung la împărăţia lui Dumnezeu - despre
care Sfântul Apostol Pavel zice că este "dreptate, pace şi bucurie întru Duhul Sfânt" - şi în sfârşit
aceştia sunt preamăritori de Dumnezeu şi se împlineşte cu ei cuvântul "sfinţească-se numele Tău".
Stimaţi ascultători, Sfântul Apostol Pavel când spune că "împărăţia lui Dumnezeu este
dreptate, pace şi bucurie întru Duhul Sfânt" ne arată şi el calea spre bucurie, pentru că nu poate
ajunge cineva să aibă bucuria înainte de a fi cât mai curat, cât mai aproape de Dumnezeu, dacă nu
este drept, dreptatea fiind o virtute cuprinzătoare. Şi dreptatea aduce pacea şi pacea ne deschide
calea spre bucurie. Eu spuneam undeva - am şi eu un cuvânt care zic că e bine să-l ţină minte şi
alţii - întâi e datoria şi apoi vine bucuria. Deci întâi ne facem datoria şi după datorie vine bucuria.
19
Eu spun de multe ori că mănăstirea este locul împlinirilor. Trebuie să te împlineşti.
Când te împlineşti prin Dumnezeu atunci ajungi la bucuria pe care o dă Dumnezeu. Şi bineînţeles că
Dumnezeu dă bucuria şi înainte de a fi deplin întemeiat în bine, adică Dumnezeu "varsă ploaie şi
peste cei buni şi peste cei răi şi răsare soarele peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi" (Matei 5, 45).
Lui Dumnezeu, zice Sfântul Maxim Mărturisitorul, îi este propriu să facă bine cum îi este propriu
soarelui să lumineze. Deci Dumnezeu ne dă bucuria şi ca să ne angajeze la mai multă lucrare, după
care ne dă şi mai multă bucurie. Nu putem noi cuprinde în sufletele noastre câtă bucurie vrea
Dumnezeu să ne dea. Dar pentru aceasta trebuie să ne facem receptivi pentru bucurie. Dacă nu
suntem receptivi pentru bucurie nu putem avea bucurie. Trebuie să facem loc bucuriei în sufletul
nostru. Bineînţeles că rugăciunea nu ne face numai să ne întâlnim cu Dumnezeu ci ne face să ne
întâlnim şi cu noi înşine şi poate că întâi ne întâlnim cu noi înşine. Pot să se ivească şi furtuni de
gând, pot să se ivească şi nişte vârtejuri în minte, din gânduri care le avem, care izvorăsc totuşi din
inima noastră, poate dintr-o încărcătură negativă pe care o avem din antecedentele existenţei
noastre. Adică din moşi şi strămoşi se acumulează în noi nişte încărcături negative cu care după
aceea avem de lucru ca să le scoatem din sufletul nostru. Se spune despre copil că este "oglinda
părinţilor" şi că este "tatăl omului mare", pentru că omul mare moşteneşte cele ale copilăriei. De
aceea noi suntem pentru o tinereţe cinstită ca să putem ajunge şi la o bătrâneţe fericită. Cine
are tinereţe cinstită poate nădăjdui şi la bătrâneţe fericită şi Dumnezeu vrea să ne binecuvinteze. Am
amintit mai înainte că la Înălţarea Domnului Hristos ultimul gest pe care L-a făcut Domnul Hristos
a fost binecuvântarea pe care a dat-o ucenicilor Săi.
Şi El vrea să fim sub binecuvântarea Lui, dar pentru aceasta trebuie să ne facem
vrednici de binecuvântare şi dacă ne facem vrednici de binecuvântare suntem vrednici şi de bucurie,
şi se întâmplă cu noi ceea ce s-a întâmplat cu ucenicii Domnului Hristos care au fost sub
binecuvântarea Lui şi care la plecarea Domnului Hristos din această lume, la înălţarea Lui la cer -
pentru că de fapt cu dumnezeirea este pretutindenea - s-au închinat Lui şi s-au întors la Ierusalim
"cu bucurie mare". Deci binecuvântarea este însoţită cu bucuria, bucuria este însoţită cu
binecuvântarea. Numai că pentru aceasta trebuie să ajungem la limpezirea sufletului, să ajungem la
linişte, să ajungem în special la receptivitate pentru bucurie şi să devenim oamenii bucuriei.
Noi, cei credincioşi creştini drept măritori, avem pe lângă toate bucuriile şi bucuria
izvorâtă din legătura cu Maica Domnului care este maica bucuriei. Într-una din rugăciunile pe care
le spunem noi către Maica Domnului şi mai ales după ce ne împărtăşim cu Dumnezeieştile Taine,
după Sfânta Liturghie, spunem către Maica Domnului aşa: "Preasfântă Născătoare de Dumnezeu,
Stăpâna mea, ceea ce eşti lumina întunecatului meu suflet, nădejdea, acoperământul, scăparea,
mângâierea şi bucuria mea". Deci noi ne bucurăm de Maica Domnului. Maica Domnului este pentru
noi bucuria noastră şi cerem de la Maica Domnului între altele, după ce i-am mulţumit că ne-am
putut împărtăşi cu Trupul şi Sângele Fiului său, îi cerem să ne lumineze sufletul, să ne curăţească
mintea şi zicem să ne dea "smerenie în gânduri şi ridicare din robia cugetelor". Este un lucru
extraordinar. Cerem deci să ne dea smerenie în gânduri, să avem gânduri supuse lui Dumnezeu,
pentru că noi de multe ori avem, cum zicea Părintele Arsenie, "mintea care discută cu Dumnezeu în
loc să se supună fără discuţie". Dacă am avea mintea care se supune lui Dumnezeu am avea
smerenie în gânduri şi am fi ridicaţi din robia cugetului, că nu ne-ar mai lăsa Dumnezeu la mintea
noastră, ca să ne lovim de noi înşine şi de nepăsarea noastră şi de neştiinţa noastră şi de răutatea
noastră. De câte negative sunt în sufletul nostru ne izbim de ele, ne împiedecăm de ele, cădem prin
ele, ajungem să fim robiţi lor, pentru că ne lasă Dumnezeu la "mintea noastră cea nesăbuită"
(Romani 1, 28), cum zice Sfântul Apostol Pavel, ne lasă Dumnezeu să ne împiedecăm de noi înşine
ca nişte neascultători faţă de Dumnezeu. Dumnezeu vrea să ne miluiască şi noi vrem să fim aşa cum
suntem noi sau cum am vrea noi să fim, nu ne lăsăm modelaţi, nu ne lăsăm alcătuiţi de Domnul
Hristos. Şi atunci dacă ajungem să avem ceea ce cerem de la Maica Domnului, lumină în suflet, şi
să avem modelare prin gânduri smerite, smerenie în gânduri, şi prin ridicare din robia cugetelor,
ajungem cu darul lui Dumnezeu să ne bucurăm de tot ce-i bun şi frumos de la Dumnezeu şi de tot
ce-i bun şi frumos în natură, de tot ce-i bun şi frumos în gândurile oamenilor, de tot ce-i bun şi
frumos în această lume.
20
Bucuria creştină este mai presus de bucuria firească, ştiţi că este şi o bucurie firească.
Este o bucurie de succesul pe care-l ai, o bucurie de situaţia pe care ţi-o realizezi, o bucurie de
averea câtă îţi este de trebuinţă, dacă o ai, este o bucurie de familie, există atâtea bucurii din lumea
aceasta care sunt binecuvântate de Dumnezeu. Există şi bucurii care nu sunt binecuvântate de
Dumnezeu, de exemplu când se bucură cineva din patimile pe care şi le împlineşte, dar toate
bucuriile fireşti, toate bucuriile din natură, toate bucuriile dintr-o literatură bună, toate bucuriile din
tot ceea ce dă Dumnezeu oamenilor prin firea lor sunt şi ele binecuvântate de Dumnezeu, numai că
nu sunt destule acestea. Bucuria creştină este mai presus de ceea ce dă lumea aceasta, bucuria
creştină este mai presus de om, este de la Dumnezeu şi este o bucurie veşnică, o bucurie care are o
calitate deosebită. Să ştiţi că de fapt noi nu suntem împotriva bucuriilor curate ale lumii acesteia dar
stăruim pentru bucuria pe care o dă Dumnezeu. Şi bucuriile lumii acesteia, câte sunt vrednice de
primit, toate acestea pentru un om care are credinţă în Dumnezeu se învăluiesc de darul lui
Dumnezeu şi în felul acesta bucuria creştină covârşeşte bucuriile veacului acestuia. Cine are
credinţă în Dumnezeu sigur că are bucurii ale credinţei pe care cel care nu are credinţă în
Dumnezeu nu le poate avea.
Aceasta v-o doresc, aceasta mi-o doresc şi mie şi nădăjduim la mila lui Dumnezeu,
nădăjduim la mijlocirile Maicii Domnului, maica bucuriei, nădăjduim la mijlocirile sfinţilor care şi
ei au fost oameni ai bucuriei. Pentru că nu se poate să fii un creştin bun şi să nu ai parte de bucurie.
Dumnezeu să ne ajute la toţi!
Cândva stăteam în faţa unei icoane făcute de Părintele Arsenie la Bucureşti pentru
mănăstirea noastră, o icoană cu Adormirea Maicii Domnului, care se găseşte în holul stăreţiei
mănăstirii noastre. Eu sunt de la mănăstirea de la Sâmbăta de Sus de lângă Făgăraş. Mănăstirea se
numeşte mănăstirea "Brâncoveanu" pentru că a fost zidită de Constantin Brâncoveanu. Deci stăteam
în faţa acestei icoane şi prezentam unui cadru universitar de la Sibiu lucrarea aceea a părintelui. Şi
zic: eu cred că Părintele Arsenie este un geniu. Şi respectivul spune: "Asta înseamnă că are o
cultură perfectă şi încă ceva". Şi zic eu: nu ştiu dacă are o cultură perfectă, dar sunt sigur că are încă
ceva. Ăsta a fost Părintele Arsenie.
Să ştiţi însă că rugăciunea de toată vremea nu înseamnă numai asta, adică să zici mereu
"Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul", pentru că Sfântul
Maxim Mărturisitorul a fost întrebat: cum, Sfântul Apostol Pavel, care avea grija Bisericilor şi
propovăduia şi el, zice "neîncetat să vă rugaţi", cum se ruga el neîncetat? Şi soluţia pe care o dă
Sfântul Maxim Mărturisitorul este aceasta, că "rugăciunea de toată vremea este a avea mintea lipită
pururea de Dumnezeu cu multă evlavie şi cu dor, a atârna cu nădejdea de El şi a te încrede în El în
toate, orice ai face şi ţi s-ar întâmpla". Deci Sfântul Maxim Mărturisitorul vede rugăciunea de toată
vremea mai mult într-o aşezare sufletească, într-o lipire a sufletului de Dumnezeu. Şi în sfârşit, al
cincilea punct este postul. În Biserica Ortodoxă toate sunt egale. Postul este obligator, numai că nu-l
pot face toţi, dar cei care nu pot să postească trebuie să ştie că o datorie nu şi-o împlinesc şi trebuie
să găsească modalitatea să facă altceva în loc de postul pe care nu-l pot ţine.
Acestea sunt cele cinci puncte de program pe care le dau eu. După aceea, după ce au
fost consemnate acestea în "Convorbiri duhovniceşti", a trecut pe la mine un tânăr care a fost la
Părintele Arsenie. Şi ştiind eu că a fost la Părintele Arsenie, zic: măi, ce ţi-a spus Părintele Arsenie?
Şi tânărul acela spune: "Ştiţi ce mi-a spus? Oxigen, glicogen, somn, să-ţi păstrezi hormonii şi să ai
concepţie de viaţă creştină". Se cunoaşte că Părintele a învăţat Medicină şi că de fapt el îşi dădea
seama că omul este şi trup, nu e numai suflet. Eu am dat un îndrumar pentru suflet. Părintele vine şi
dă ceva pentru trup, şi zice: oxigen. Ce înseamnă asta? Aer cât mai bun, să trăieşti în aer cât mai
bun. Glicogen: să ai o hrană raţională, căci numai aşa poţi să ai un echilibru organic. Să ai glicogen,
adică zahăr din ficat. Cum? Printr-o hrană raţională, nici mai mult nici prea puţin. După aceea
somn: sunt unii care spun că e destul călugărului să doarmă un ceas. Dacă m-aş întâlni cu acela care
a spus aşa, i-aş spune că nu are dreptate. Ştiţi de ce? Pentru că somnul e o binecuvântare de la
23
Dumnezeu şi Părintele şi-a dat seama de lucrul acesta. De curând am găsit în volumul XI din
Filocalie că trebuie să dormi cel puţin şase ore, e mai raţional Sfântul Varsanufie decât cel care a
scris în Pateric că e destul să dormi numai un ceas. Şi Părintele Arsenie zicea că cel puţin şase
ceasuri de somn continuu. Cel puţin, adică înseamnă şi mai mult. Bineînţeles nu vreo zece ceasuri,
cum dorm unii acuma vara, se culcă pe la zece şi se scoală a doua zi tot pe la zece. E cam prea mult.
Al patrulea punct: să-ţi păstrezi hormonii, adică să nu faci risipă de energie sexuală. Şi Părintele şi
noi care spovedim, întâlnim oameni dărâmaţi prin abuzuri şi de aceea îndrăznim să spunem: fiţi
atenţi, nu faceţi abuz, nu faceţi risipă de energie sexuală. Şi al cincilea punct: să ai concepţie de
viaţă creştină, adică să nu umbli după alte concepţii de viaţă, ştiu eu, yoga, zen, şi altele.
Aşa e. Care e situaţia în legătură cu Maica Domnului? Noi nu discutăm despre Maica
Domnului. De ce? Pentru că noi credem în Maica Domnului. După cuvântul Sfântul Evanghelist
Luca consemnat în Sfânta Evanghelie de la Luca în capitolul 1 în legătură cu Buna Vestire, când
Preasfânta Fecioară Maria a aflat că ea va naşte pe Domnul Hristos, a întrebat: "Cum va fi acesta,
de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?". Răspunsul îngerului a fost aşa: "Duhul Sfânt Se va pogorî peste
tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; de aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui
Dumnezeu se va chema". Deci Duhul Sfânt S-a pogorât peste Maica Domnului, Tatăl a umbrit-o,
Fiul S-a născut din ea. Asta înseamnă că Maica Domnului este locaş al Preasfintei Treimi. Şi nu
numai în vremea când a avut pe Domnul Hristos în pântecele ei, ci pentru veşnicie. Pentru că Maica
Domnului nu L-a avut pe Domnul Hristos numai în pântecele ei, ci L-a avut şi în inima ei şi orice
mamă rămâne mamă pentru veşnicie, nu se desparte de copilul ei când îl naşte. Şi nu se desparte de
el nici când moare, îl ţine în inima ei, îl are în inima ei. Şi unde e Domnul Hristos de faţă acolo e şi
Tatăl de faţă, acolo e şi Duhul Sfânt de faţă.
Sfânta Elisabeta, sub puterea Duhul Sfânt, după mărturia Sfântul Evanghelist Luca, a
spus: "Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău. Şi de unde mie
cinstea aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu?". Duhul Sfânt nu se poate contrazice,
Duhul Sfânt a spus cuvinte veşnice, prin sfânta Elisabeta. O femeie care a ridicat glas din popor a
zis şi ea: "Fericit este pântecele care Te-a purtat şi pieptul la care ai supt". Toate acestea - şi alte
multe - arată că Maica Domnului este vrednică de cinste.
Cei care nu cinstesc pe Maica Domnului zic despre Maica Domnului că a fost o femeie
ca toate femeile. Cum să fie o femeie ca toate femeile când îngerul a zis "Binecuvântată eşti tu între
femei". De ce nu a zis "Eşti şi tu una dintre celelalte femei". Să ne gândim la lucrurile acestea,
pentru că sunt nişte lucruri serioase. Apoi că se spune în Sfânta Evanghelie că Domnul Hristos a
mai avut fraţi. Cuvântul "frate" are un înţeles mai larg decât frate de sânge, frate dintr-un tată şi o
mamă. Şi în afară de aceasta, nicăieri în Sfânta Scriptură nu se spune că fraţii Domnului sunt fii
Maicii Domnului. De ce atunci Domnul Hristos nu a lăsat-o pe Maica Domnului să o îngrijească un
fiu de-al ei, ci a lăsat-o în grija Sfântul Ioan Evanghelistul, când a zis: "Femeie, iată fiul tău! Fiule,
iată maica ta!"
Şi mai este o chestiune iarăşi importantă şi anume că Maica Domnului nu putea, după ce
L-a avut pe Domnul Hristos, să se coboare la viaţa obişnuită. Asta este o chestiune de logică, căci
sunt atâţia oameni care trăiesc o viaţă mai presus de viaţa de familie, de viaţa obişnuită.
24
Sfinţia voastră în ce rânduială sunteţi, călugăr, anahoret sau isihast?
Noi suntem într-o viaţă de obşte. Nu există călugări anahoreţi, anahoreţii sunt trăitori în
pustie, sunt singuratici. Isihaşti nu avem. A venit odată Mitropolitul nostru de la Sibiu, I.P.S.
Antonie şi zice către mine: "Ai vreun isihast aici în mănăstire?". Şi zic: nu am nici unul şi nici eu nu
sunt. Zice Înalt Prea Sfinţitul: "Să şti că la Sibiu sunt mulţi".
Adică acum e foarte multă lume preocupată, mai ales tinerii, de isihasm. Vor să facă
nişte lucruri extraordinare şi nu le fac pe cele obişnuite. De exemplu la biserică nu se duc, dar vor să
facă pe isihaştii. Nu se poate. Întâi trebuie să faci ce fac toţi şi după aceea poţi să faci şi ce fac
numai unii. Pentru isihasm trebuie să ai o structură specială, să fii ales de Dumnezeu pentru viaţa
aceasta de unul singur, de retragere totală, să fii împlinit prin Dumnezeu. Aceştia sunt foarte puţini.
Eu să ştiţi că sunt de 63 de ani împliniţi şi încă nu am întâlnit nici un isihast.
13 mai 1992
25
Scopul şi ţinta vieţii creştine
Sunt din nou aici, de data aceasta am venit după ce am fost în luna mai, când am vorbit
despre "Bucuria creştină". Am propus ca venind din nou aici să ţin trei cuvântări. Au fost cuprinse
titlurile acestor cuvântări în afiş, şi anume în seara aceasta voi vorbi despre "Scopul şi ţinta vieţii
creştine", mâine seară despre "Patimi şi nepătimire" şi poimâine seara despre "Urcuşul
duhovnicesc". Prefaţez aceste trei cuvântări spunându-vă că în anul 1971 au fost la noi la mănăstire,
la Sâmbăta de Sus, la mănăstirea Brâncoveanu, doi creştini din Germania. Doi intelectuali şi buni
creştini, care ne-au spus între altele că la Betel - Betel fiind o instituţie bisericească în care sunt
ocrotiţi oameni suferinzi, mai ales epileptici; Betel înseamnă "casa lui Dumnezeu" -, la intrare la
Betel stă scris: "Pace celor ce vin, bucurie celor ce rămân, binecuvântare celor ce pleacă". Nouă ne-
au plăcut foarte mult cuvintele acestea şi atunci ei au scris în cartea de onoare a mănăstirii: "Pace
celor ce vin, bucurie celor ce rămân, binecuvântare celor ce pleacă doresc doi creştini evanghelici
tuturor celor care în urma lor vor vizita această mănăstire". Cuvintele acestea nouă ne plac foarte
mult şi le plac tuturor celor care le aud, de aceea am socotit că e bine să le spun acum aici, pentru că
de fapt urmăresc prin cele trei cuvântări să ajungem toţi, cu darul lui Dumnezeu, să avem pace,
bucurie şi binecuvântare.
Am ales pentru seara aceasta să vă vorbesc despre scopul şi ţinta vieţii creştine pentru că
e bine să ştim cu toţii ce anume trebuie să urmărim ca să înaintăm corect într-o viaţă creştină
autentică. Am găsit acest subiect cumva prezentat şi în convorbiri duhovniceşti, în convorbirile
scrise de Sfântul Ioan Casian şi cuprinse în Filocalia volumul I, unde sunt şi două scrieri ale Sfântul
Ioan Casian intitulate "Convorbiri cu părinţii din pustia sketică". Se spune între altele că Sfântul
Ioan Casian şi cu Sfântul Gherman, mergând în pustia sketică, au cercetat pe părinţii cei de acolo şi
au cerut de la ei cuvânt de învăţătură. Şi întâlnindu-se cu Sfântul Moise Arapul - Sfântul Moise cel
dintre tâlhari, pentru că Sfântul Moise înainte de a fi sfânt a fost tâlhar şi a devenit sfânt şi fiind
sfânt, spune Sfântul Ioan Casian, era cel mai iscusit dintre părinţii din pustia sketică - l-au întrebat
de cuvânt de învăţătură. Şi Sfântul Moise i-a întrebat şi el pe ei: "Care este scopul vieţii
călugăreşti?". Ei au răspuns că "scopul vieţii călugăreşti este împărăţia cerurilor. Şi atunci Sfântul
Moise a spus: "Da, aţi răspuns bine, dar nu în ceea ce priveşte scopul, ci în ceea ce priveşte ţinta.
Ţinta vieţii călugăreşti este împărăţia cerurilor, împărăţia lui Dumnezeu. Dar nu mi-aţi răspuns
în legătură cu scopul fără de care nu se poate ajunge în împărăţia lui Dumnezeu". Şi pentru că ei au
mărturisit că nu ştiu, Sfântul Moise Arapul le-a spus că "scopul vieţii călugăreşti este curăţirea
inimii".
Aşadar avem de tratat pentru seara aceasta ţinta vieţii creştine, pentru că ţinta vieţii
călugăreşti de fapt este ţinta vieţii creştine. Şi totodată scopul vieţii creştine. Voi vorbi deci despre
împărăţia lui Dumnezeu şi despre curăţirea sufletului.
Sfântul Apostol Pavel pomeneşte de împărăţia lui Dumnezeu şi în alte epistole ale sale,
dar neinsistând asupra acestui lucru. Totuşi, dacă noi ştim că împărăţia lui Dumnezeu este dreptate,
pace şi bucurie întru Duhul Sfânt, putem să ne cercetăm pe noi înşine în privinţa acestor lucruri şi să
ne dăm seama dacă în sufletul nostru este stăpân Dumnezeu, dacă în sufletul nostru se găsesc aceste
trei lucruri: dreptatea, pacea şi bucuria în Duhul Sfânt. Împărăţia lui Dumnezeu însă este înţeleasă
în două feluri: împărăţia cea de dinafară de noi şi împărăţia lui Dumnezeu cea din înăuntrul nostru.
Împărăţia lui Dumnezeu cea de dinafară de noi, în concepţia Bisericii noastre Ortodoxe,
o înţelegem când avem în vedere faptul că anumite sfinte slujbe ale Bisericii noastre şi mai ales
Sfânta Liturghie încep cu cuvintele: "Binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului
Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin". Şi când se spun aceste cuvinte se are în vedere
împărăţia lui Dumnezeu care se desfăşoară în faţa noastră şi împreună cu noi, împărăţia lui
Dumnezeu cea din Sfintele Taine şi mai ales din Sfânta Liturghie. Biserica, înţeleasă ca locaş de
închinare, este cerul cel de pe pământ. Noi credem în existenţa cerului celui mai presus de lume
dar ştim că există şi un cer pe pământ. Iar cerul cel de pe pământ este locaşul lui Dumnezeu, sfânta
biserică. Pentru că în sfânta biserică, în locaşul închinat lui Dumnezeu, se fac lucruri cereşti aici pe
pământ, se fac sfintele slujbe, se face Sfânta Liturghie, şi acestea sunt lucruri cereşti. La Sfânta
Liturghie fiecare dintre noi suntem slujitori. Nu slujesc numai preoţii, numai arhiereii, numai
diaconii, slujesc arhiereii, preoţii, diaconii, slujesc cântăreţii bisericeşti, slujesc toţi credincioşii care
sunt de fapt împreună slujitori cu slujitorul sfinţit, nu sunt simpli asistenţi, nu urmăresc ceva ca şi
când ar urmări un spectacol, ci sunt participanţi. Trebuie să ştie fiecare credincios care ia parte la
Sfânta Liturghie că este împreună slujitor cu preoţii şi este participant la ceea ce se întâmplă la
sfânta slujbă, deci la lucrurile cereşti care se realizează la Sfânta Liturghie.
Aceasta este împărăţia lui Dumnezeu pentru că în cuprinsul Sfintei Liturghii de pildă,
noi facem ceea ce fac îngerii în cer şi de aceea ne numim pe noi înşine că-i închipuim pe Heruvimi:
"Noi, care pe Heruvimi cu taină închipuim, şi făcătoarei de viaţă Treimi întreit-sfântă cântare
aducem, toată grija cea lumească de la noi să o lepădăm, ca să primim pe Împăratul tuturor, pe Cel
în chip nevăzut înconjurat de cetele îngereşti". Sunt cuvinte de la Sfânta Liturghie din care
înţelegem că noi, oameni păcătoşi şi pământeşti, îi închipuim pe Heruvimi, adică fiinţe din imediata
apropiere a lui Dumnezeu. Şi îi închipuim pe Heruvimi pentru că aducem cântare întreit sfântă
Sfintei Treimi. Aceasta este înfăţişarea noastră, a celor care luăm parte la Sfânta Liturghie.
Dar împărăţia lui Dumnezeu trebuie să fie şi înăuntrul nostru, după cuvântul Domnului
nostru Iisus Hristos care spune - răspunzând la întrebarea "când vine împărăţia lui Dumnezeu" -:
"Împărăţia lui Dumnezeu nu vine pe văzute, ci împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru" (Luca
17, 20-21). Noi care cerem de la Dumnezeu să vină împărăţia Lui aici pe pământ, să se realizeze
împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, noi trebuie să avem în vedere şi împărăţia lui Dumnezeu cea
din înăuntrul nostru. Cum ajungem la împărăţia lui Dumnezeu cea din înăuntrul nostru ni se arată în
Sfânta Evanghelie şi vom arăta şi noi mai departe.
Înainte însă de aceasta să mai spunem că tot ca ţintă a vieţii creştine este şi viaţa de
veci. Domnul Hristos a fost întrebat de un învăţător de lege şi de un tânăr - fiecare I-a pus întrebarea
separat, în alte împrejurări, şi răspunsul pe care L-a dat Domnul Hristos îl aflăm cuprins în Sfânta
Evanghelie. Tânărul cel bogat care a vrut să ştie ce trebuie să facă ca să ajungă să aibă viaţa de veci
a primit răspuns de la Domnul Hristos: "De vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile" (Matei 19, 17).
27
Iar învăţătorul de lege care L-a întrebat: "Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci ?" a
primit răspuns printr-o întrebare pe care i-a pus-o Domnul Hristos când i-a zis: "În lege ce este
scris, cum citeşti?" şi el a răspuns: "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot
sufletul tău, din tot cugetul tău, din toată puterea ta, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Şi Domnul
Hristos i-a zis: "Fă aceasta şi vei fi viu" (Luca 10, 25-28).
Mai departe am putea înţelege ca ţintă a vieţii creştine şi desăvârşirea creştină, mai
ales că Domnul nostru Iisus Hristos a spus: "Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel din ceruri
desăvârşit este" (Matei 5, 48). De fapt desăvârşirea creştină înseamnă deplinătatea, înseamnă
perfecţiunea, perfecţiunea religios-morală creştină, deplinătatea. Această noţiune în general este
cuprinsă într-o înşirare şi anume: mântuire, desăvârşire şi îndumnezeire. În cazul acesta
desăvârşirea şi îndumnezeirea sunt o ţintă a vieţii creştine.
În sfârşit mai putem privi ca ţintă a vieţii creştine şi preamărirea lui Dumnezeu, după
cuvântul spus de îngeri, cântat de îngeri la Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, când s-au spus
cuvintele: "Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire" (Luca
2, 14) şi după cuvântul spus de Domnul nostru Iisus Hristos în faţa sfintei Sale pătimiri când a zis
către Dumnezeu: "Eu Te-am preamărit pe Tine pe pământ, lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac l-am
făcut" (Ioan 17, 4) şi având în vedere şi faptul că Sfântul Apostol Pavel în Epistola I către Corinteni
scria: "Ori de mâncaţi ori de beţi ori altceva de faceţi, toate spre mărirea lui Dumnezeu să le faceţi"
(I Corinteni 10, 31). Şi în sfârşit, aducându-ne aminte şi de cuvântul Sf. Apostol Petru care scria în
Epistola sa Sobornicească: "Dacă vorbeşte cineva să vorbească ca din cuvintele lui Dumnezeu, dacă
slujeşte cineva să slujească ca din puterea lui Dumnezeu, pentru ca întru toate Dumnezeu să se
preamărească" (I Petru 4, 11), având în vedere lucrurile acestea putem considera ca ţintă a vieţii
creştine şi preamărirea lui Dumnezeu.
Prin urmare ţinta vieţii creştine poate fi împărăţia cerurilor, poate fi viaţa de veci, poate
fi preamărirea lui Dumnezeu, poate fi desăvârşirea şi îndumnezeirea. Toate acestea le putem avea în
vedere ca ţintă a vieţii creştine. La acestea însă nu se poate ajunge - spune clar Sfântul Moise
Arapul - decât prin împlinirea scopului care este curăţirea inimii. Ştiind lucrul acesta, grija noastră
cea dintâi trebuie să fie aceea de a ne curăţi sufletul, de a ne curăţi inima. Şi fiind vorba de curăţirea
sufletului, fiind vorba de curăţia inimii, întrebarea cea mai firească este: ce anume întinează sufletul
omului, fiinţa omenească? Şi la întrebarea aceasta găsim în Sfânta Evanghelie un răspuns în două
variante. Şi anume un răspuns mai complet în Sfânta Evanghelie de la Marcu în al 7-lea capitol şi
unul mai rezumativ în Sfânta Evanghelie de la Matei în capitolul 15.
Omul este fiinţa care gândeşte. Aceasta este una din definiţiile omului. Un filozof zicea:
"Cuget, deci exist". Exist, deci cuget. Omul este fiinţa care gândeşte de când se pomeneşte gândind,
28
adică din clipa în care cineva îşi dă seama că gândeşte, de fapt şi gândeşte, şi toată viaţa omului se
desfăşoară şi pe planul gândirii şi mai ales pe planul gândirii. Cu gândurile începem şi cu
gândurile sfârşim. În Filocalie se spune că mintea omului este ca o moară mişcată de apă, care nu
se poate opri câtă vreme nu se opreşte apa care mişcă moara, şi că moara macină ceea ce bagi pe
moară. Aşa e mintea omului, nu există nici o clipă din viaţa omului în care omul să nu gândească.
Chiar şi când vrea să-şi oprească gândurile, chiar şi când vrea să nu se gândească la nimic, tot se
gândeşte la faptul că nu se gândeşte, şi tot se gândeşte. Nu poţi ieşi niciodată din lucrarea aceasta a
gândirii. De aceea părinţii cei duhovniceşti au înţeles că cel dintâi lucru pe care trebuie să-l aibă în
vedere cineva care vrea să-şi curăţească mintea şi inima este să-şi lumineze mintea cu gânduri bune
şi să înlăture gândurile cele rele.
Cei care citiţi Noul Testament ştiţi că de multe ori Domnul Hristos S-a referit la gânduri
ale oamenilor neexprimate, nearătate în cuvânt. "Cunoscând gândurile lor le-a zis" - sunt mai multe
locuri de felul acesta în Sfânta Evangheile, când Domnul Hristos a luat în seamă gândurile şi a dat
răspunsuri la gânduri neexprimate, pentru că Domnul Hristos fiind Fiu al lui Dumnezeu şi
Dumnezeu, cunoaşte gândurile omului. De aceea este de mare importanţă să fim cu luare aminte la
gânduri, mai ales când vrem să ne curăţim sufletul.
În Sfânta Evanghelie de la Luca a rămas o pildă care se numeşte pilda omului căruia i-a
rodit ţarina cu belşug. În pilda aceasta se arată că un om şi-a dat seama că într-un an, ţarina lui a
rodit îmbelşugat şi nu avea unde să-şi pună mulţimea roadelor, recolta de pe ţarina lui. Şi atunci şi-a
propus să facă ceva: să-şi dărâme magaziile şi să zidească altele. Şi a zis în cugetul său: "Voi
dărâma jitniţele mele şi mai mari le voi zidi şi voi aduna acolo toate roadele mele şi voi zice
sufletului meu: Suflete, ai multe bogăţii puse spre mulţi ani, mănâncă, bea, veseleşte-te". Şi
Dumnezeu i-a zis: "Nebune, întru această noapte vor cere de la tine sufletul tău, iar cele ce le-ai
adunat ale cui vor fi?" (Luca 12, 16-20). Pilda aceasta arată că gândurile au o mare însemnătate în
viaţa omului pentru că omul acela şi-a zis în cugetul său că urmează să-şi dărâme magaziile şi
urmează să facă altele, toate câte sunt cuprinse în pilda aceasta omul le-a zis numai în gând şi nu le-
a spus la arătare, şi cu toate acestea Dumnezeu i-a zis omului: "Nebune, întru această noapte vor
cere de la tine sufletul tău". Dumnezeu l-a numit pe omul acela "nebun" pentru gândurile lui. De
aici vedem că Dumnezeu ia aminte la gânduri şi că gândurile au mare însemnătate, că trebuie să le
luăm şi noi cu seriozitatea cuvenită şi să ne facem rânduială în minte ca să putem avea rânduială în
viaţă.
Cum anume ne putem face rânduială în minte ştim mai întâi dacă cunoaştem izvorul
gândurilor noastre. A spus Domnul Hristos că "din inima omului pornesc gândurile cele rele". Deci
un izvor de gânduri rele este inima noastră, este interiorul nostru, este capacitatea noastră de
gândire. Dar sunt şi gânduri care ne vin din afara noastră. Cunoaştem în Sfânta Evanghelie o
relatare despre ispitirea pe care a făcut-o diavolul Domnului nostru Iisus Hristos când L-a ispitit
zicând: "Fă din pietrele acestea pâine", când I-a zis: "Toate acestea - toate bogăţiile pe care I le-a
arătat - Ţi le voi da Ţie dacă Te vei închina mie" şi când I-a zis: "Aruncă-Te jos de pe templu pentru
că Dumnezeu va porunci îngerilor Săi să Te păzească" (Matei 4, 1-10; Luca 4, 1-12). Deci sunt şi
gânduri din afara omului care oricum tot prin inima omului trec. Şi mai ales simţim de obicei toate
gândurile ca pornind din noi înşine, deşi influenţe din afară sunt multe, influenţe de gânduri, de
sugestii, de idei care vin din afară, din ceea ce auzim şi din ceea ce citim, dar toate acestea pornesc
şi trec apoi prin inima noastră. Au putere numai în măsura în care le primim şi sunt ca ale noastre.
Gândurile acestea sunt ale noastre chiar dacă ne vin cumva şi din afară, pentru că le primim şi noi.
De aceea toată grija trebuie să ne fie să ştim ce fel de gânduri trec prin mintea noastră şi apoi să
înlăturăm gândurile cele rele cu gânduri bune. Este singura modalitate de a-ţi face rânduială în
minte, când înlături gândurile cele rele cu gânduri bune. Nu se poate altfel să scoţi un gând rău din
suflet decât cu un gând bun.
La fel s-a dus la acelaşi cuvios părinte un frate care l-a întrebat: "Ce să fac Părinte, că n-
aş vrea să am în minte nici un fel de gând rău. Aş vrea să ştiu cum se răsplăteşte răul cu rău, pentru
că zice Apostolul <<Să nu răsplătim răul cu rău>>". Şi cuviosul i-a răspuns aşa: "Frate, răul cu rău
se răsplăteşte mai întâi în gând, după aceea în privire, apoi în cuvânt şi la urmă în faptă. Dar - zice
cuviosul - dacă înlături gândul cel rău, la celelalte nu mai ajungi". Aici este toată cheia vieţii
sufleteşti şi toată cheia curăţirii sufleteşti, şi anume să-ţi faci rânduială în minte. Cine îşi face
rânduială în minte îşi face rânduială în viaţă.
Pentru aceasta ar trebui să ne îmbogăţim mintea cu cât mai multe gânduri plăcute lui
Dumnezeu, cu gândurile care se potrivesc cu voia lui Dumnezeu. Şi astfel de gânduri găsim în
primul rând în Sfânta Scriptură, apoi găsim în cărţile de îndrumare duhovnicească, dar mai ales şi
mai întâi în sfintele slujbe. Aşa că e de mare importanţă să luăm parte la sfintele slujbe şi e de mare
importanţă să învăţăm texte de la sfintele slujbe ca să ni se îmbunătăţească gândirea şi ca să avem o
comoară de gânduri bune, care după aceea izvorăsc din inima noastră. În Filocalia volumul al IV-
lea este o scriere care se numeşte "Despre Avva Filimon". În această scriere despre Avva Filimon se
spune între altele că Avva Filimon - care era un pustnic - a fost întrebat de ucenicul său: "Părinte, de
ce dintre toate cărţile Scripturii cel mai mult citeşti Psaltirea?" Şi cuviosul a răspuns: "Frate, aşa de
mult mi s-au întipărit în minte gândurile din psalmi încât parcă eu le-aşi fi făcut, parcă de la mine ar
fi pornit aceste gânduri". Aşa trebuie să ajungem şi noi, să ne îmbogăţim cu gândurile sfinte din
dumnezeieştile slujbe, din dumnezeiasca Scriptură şi să le avem totdeauna la îndemână, ca mintea
noastră, care e ca o moară şi macină ce bagi pe moară, tot aşa mintea noastră să primească numai
gânduri bune şi să aibă numai gânduri după voia lui Dumnezeu.
Dar lucrul acesta se poate face într-un fel şi organizat, adică nu numai ascultând nişte
texte de la sfintele slujbe ci memorând nişte texte de la sfintele slujbe, nu numai ascultând Sfânta
Evangheile ci citind Sfânta Evangheile şi împropriindu-ne gânduri din Sfânta Evangheile. Şi după
aceea putem să ne cercetăm pe noi înşine să vedem cu ce anume ne-am îmbogăţit. Cineva
mărturisea că fiind la închisoare, mult îşi desfăta sufletul cu gânduri din Sfânta Scriptură pe care le-
a învăţat înainte, în copilăria lui, înainte de a ajunge la închisoare. Şi mereu îşi verifica comoara de
gând şi se gândea în nopţile de nesomn ce cuvinte din Sfânta Evangheile ştie care încep cu "a", ce
cuvinte ştie care încep cu "b", ce cuvinte ştie care încep cu "c" şi aşa mai departe. De exemplu cu
"a": "Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, că şi acesta fiul lui Avraam este", cuvânt spus de
Domnul Hristos în legătură cu Zaheu vameşul pe care l-a mântuit Domnul Hristos. Cuvinte care
30
încep cu "b": "Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri". Cuvinte care încep cu
"c": "Cel ce vrea să vină după Mine să se lapede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie". Şi
aşa până la sfârşitul alfabetului, şi altă dată tot aşa, şi în felul acesta îşi verifica comoara de gând pe
care o purta în minte. Putem să facem şi noi la fel, dar noi ne putem gândi şi la cuvinte din sfintele
slujbe, la cuvinte din texte liturgice pe care le spunem la Sfânta Liturghie, de exemplu: "Să stăm
bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, Sfânta Jertfă cu pace să o aducem", "Harul Domnului nostru
Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi" şi
aşa mai departe, putem să ne gândim şi cercetându-ne în legătură cu începuturile lor, şi alt fel, nu
are importanţă, important este să ne îmbogăţim şi să ne simţim îmbogăţiţi cu gânduri bune care să
fie la îndemâna noastră şi prin care să putem înlătura gândurile cele rele.
Metoda aceasta de a înlătura gândurile cele rele prin gânduri bune din dumnezeiasca
Scriptură o găsim în relatarea despre ispitirea Domnului nostru Iisus Hristos, care i-a stat împotrivă
vrăjmaşului cu gânduri din Sfânta Scriptură. De pildă când a zis diavolul: "Fă din pietrele acestea
pâine", Domnul Hristos a răspuns cu un cuvânt din Scriptură: "Nu numai cu pâine va trăi omul ci cu
tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu" (Deuteronom 8, 3). Sau când I-a zis: "Toate acestea
Ţi le dau Ţie dacă Te închini mie" şi când Domnul Hristos a răspuns: "Domnului Dumnezeului tău
să te închini şi numai Lui singur să-i slujeşti" (Deuteronom 6, 13). Şi când I-a zis: "Aruncă-Te de pe
templu jos, că va porunci îngerilor Săi să Te păzească să nu se împiedice de piatră piciorul Tău"
Domnul Hristos a spus: "Este scris: Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău" (Deuteronom 6, 16).
Lucrarea aceasta, metoda aceasta de a înlătura gândurile care nu sunt după voia lui
Dumnezeu prin gânduri care sunt după voia lui Dumnezeu este mai greu de urmărit şi sunt mai
puţini cei care folosesc această metodă. Dar părinţii cei duhovniceşti au găsit o metodă mai la
îndemâna tuturor, şi anume metoda de a te angaja în rugăciune printr-o rugăciune scurtă,
cuprinzătoare, pe care să o spui mereu în minte. Şi anume rugăciunea aceasta este "Doamne, Iisuse
Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". Rugăciunea aceasta scurtă putem să
o spunem oriunde şi oricând, în orice poziţie ne-am găsi, putem să o spunem şi culcaţi în pat,
noaptea când ne trezim din somn, putem să spunem mereu şi e bine să spunem mereu rugăciunea
aceasta scurtă, până se formează o deprindere în noi, o deprindere prin care putem să ne împotrivim
uşor gândurilor rele care vin în mintea noastră. Prin urmare, când cineva zice mereu "Doamne,
Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul", mintea lui e totdeauna
angajată într-o lucrare de îmbunătăţire sufletească şi lucrarea aceasta de îmbunătăţire sufletească
face nelucrătoare gândurile care nu sunt după voia lui Dumnezeu. Nu-ţi trebuie multă osteneală să
înlături un gând rău câtă vreme inima este angajată în gânduri bune, câtă vreme gândurile cele rele
găsesc ceva în minte, găsesc un gând care le înlătură, prin care gândul cel rău se nimiceşte.
Părinţii cei duhovniceşti ne îndeamnă să folosim mai ales rugăciunea aceasta "Doamne,
Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul" şi au dat şi o rânduială în
privinţa aceasta. Pe mine m-a învăţat părintele Arsenie Boca, Dumnezeu să-l odihnească, acum
31
cincizeci de ani, în 1942, cum să fac această rugăciune lipind-o de respiraţie. Şi anume a zis aşa: să
spun cu mintea - deci cu cuvântul gândit - "Doamne" între respiraţii, concomitent cu inspirarea, deci
trăgând aerul în piept, să zic "Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu", şi expirând, dând afară aerul din
piept, să zic "miluieşte-mă pe mine păcătosul". Aceasta nu e o condiţie necesară pentru mântuire,
adică acela care zice pe respiraţie se mântuieşte şi cel care zice altfel nu se mântuieşte. Important e
să fi angajat în rugăciunea aceasta, în metoda aceasta de curăţire a sufletului. Bineînţeles că lucrul
acesta nu trebuie să-l facă cineva care este angajat în alte lucrări în care e solicitată mintea. Sfântul
Maxim Mărturisitorul de pildă, în dialogul între un bătrân şi un frate, a răspuns la întrebarea cum
Sfântul Apostol Pavel care avea atâtea griji pentru a propovădui şi pentru a ajuta Bisericile spune
totuşi "neîncetat să vă rugaţi", cum se ruga el neîncetat? Şi Sfântul Maxim Mărturisitorul,
răspunzând la această întrebare, nu spune că Sfântul Apostol Pavel zicea mereu "Doamne, Iisuse
Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul", ci spune altceva. Zice că
"Rugăciunea neîncetată este să ai mintea pururea lipită de Dumnezeu cu multă dragoste şi cu dor, să
atârni cu nădejdea de Dumnezeu şi să te încrezi în El în orice ai face şi ţi s-ar întâmpla". Acesta este
răspunsul Sfântul Maxim Mărturisitorul din care înţelegem că de fapt rugăciunea nu e de fapt o
simplă repetare a unei formule de rugăciune, ci este o atitudine de rugăciune, o angajare spre
slujirea lui Dumnezeu, să simţi că eşti lipit de Dumnezeu cu gândurile tale, să simţi că atârni de El
şi să ai nădejde în El şi să te încrezi în Dumnezeu în orice ai face şi ţi s-ar întâmpla, şi atunci
această stare sufletească ţi se primeşte de Dumnezeu ca o rugăciune.
Mitropolitul Nicolae Bălan, Dumnezeu să-l odihnească, spunea că "Cea mai frumoasă
podoabă a unui suflet - a unui tânăr - este să aibă minte trează şi inimă curată". Inima curată
este în legătură cu mintea trează, pentru că o minte trează nu lasă să intre în inimă gânduri care ar
putea lucra ceva negativ în suflet, în viaţa omului, ci mintea trează se împotriveşte la tot ceea ce nu
se potriveşte cu binele omului şi nu vrea să-şi întineze inima cu gânduri străine de voia lui
Dumnezeu. Numai că pentru a scăpa de gândurile cele rele nu e destul să ai nişte metode, ci trebuie
şi să ocoleşti pricinile care duc la gânduri rele, să ocoleşti împrejurările care înmulţesc gânduri
neliniştitoare, gânduri nepotrivite cu voia lui Dumnezeu. Cei care se ocupă de viaţa sufletească, care
vor să-şi curăţească inima, se şi roagă pentru aceasta. Psalmistul zicea "Inimă curată zideşte întru
32
mine Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele". Fără îndoială că în cea mai
mare parte inima curată este un dar de la Dumnezeu, dar este un dar de la Dumnezeu pe care ni-l dă
Dumnezeu numai în măsura în care ne angajăm şi noi pentru darul acesta. Se spune despre un frate
oarecare dintr-o mănăstire, care era râvnitor la rugăciune dar era nepăsător faţă de alte îndatoriri, că
i s-a arătat diavolul unui părinte îmbunătăţit şi i-a spus: "Cutare frate - zice - mă strânge în braţe
pururea făcând voile mele şi apoi zice către Dumnezeu: <<Doamne mântuieşte-mă de cel rău>>".
Sigur că cineva care-şi umple mintea de gânduri rele şi îşi adună în minte spurcăciuni nu
poate să-şi curăţească mintea, nu îi dă Dumnezeu dar să-şi curăţească mintea. La mine a venit la
spovedit un tânăr, nu demult, şi l-am întrebat dacă se uită la lucruri spurcate, la filme
necuviincioase, la reviste cu figuri care excită, şi a zis "Nu, părinte". Şi eu îl întreb: de ce nu? Şi el
zice: "Pentru că mi-e frică". Ar trebui să ne fie frică de păcat, căci dacă ne e frică de păcat, ocolim
pricinile păcatului şi dacă nu ocolim pricinile păcatului ajungem în întinare, şi ajungem nu numai în
întinare ci ajungem în deprinderi păcătoase, ajungem la patimi, ajungem la asupriri de gând, la
obsesii, la lucruri de care nu mai putem scăpa uşor şi poate că nici nu mai putem scăpa de multe ori,
mai ales dacă îmbătrânesc relele împreună cu noi.
Apoi, înafară de aceasta trebuie să fim cu luare-aminte la tot ce intră în sufletul nostru şi
să fie mintea noastră ca un străjer care filtrează, care cercetează orice vine în minte, pentru că în
minte este locul în care se cunosc toate. Dar aceasta nu se întâmplă de la sine. Noi în orice caz, dacă
e vorba să avem în vedere ţinta împărăţiei lui Dumnezeu, trebuie să ştim că nu suntem visători ai
împărăţiei lui Dumnezeu ci suntem unii care caută împărăţia lui Dumnezeu, iar împărăţia lui
Dumnezeu o căutăm înăuntrul nostru. Dar bineînţeles că curăţia inimii nu constă numai din
limpezirea minţii şi din limpezirea gândurilor şi din cercetarea gândurilor, ci curăţia inimii trebuie
să aibă şi ceva pozitiv în înţelesul de a înmulţi gândurile cele bune - pentru că mintea şi aşa nu
poate sta fără nici un gând - şi când se înmulţesc gândurile cele bune, prin însăşi înmulţirea
gândurilor bune se nimicesc gândurile cele rele. Nu trebuie neapărat să te gândeşti tot timpul la ceea
ce-ţi trece prin minte când ştii în general că ai gânduri bune, când nu te mai poţi gândi decât la
gânduri bune. Eu îi îndemn pe toţi să-şi facă rânduială în minte şi prin rugăciunea "Doamne, Iisuse
Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul" şi prin alte rugăciuni şi prin
participarea la sfintele slujbe şi prin citirea unor cărţi duhovniceşti ziditoare de suflet, şi atunci
înmulţindu-se gândurile cele bune, din însuşi acest fapt avem o rânduială în minte şi o sursă, un
izvor de bunătate, de înţelepciune, ne îmbunătăţim, ne ridicăm mai presus de noi înşine.
Apoi fiind vorba de ţinta vieţii creştine şi ca împărăţie a lui Dumnezeu, trebuie să avem
în vedere două lucruri importante şi anume faptul de a împlini ceea ce a zis Domnul Hristos că
trebuie să împlinească cineva pentru viaţa de veci, şi faptul de a primi ajutor din hrana, din pâinea
vieţii care este Sfânta Împărtăşanie, Sfânta Cuminecătură. Domnul Hristos când a fost întrebat de
către tânărul acela "Ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?" a răspuns "De vrei să intri în viaţă,
păzeşte poruncile". Tânărul a întrebat "Care porunci?". Domnul Hristos i-a răspuns "Să nu ucizi, să
nu desfrânezi, să nu furi, să nu fi mărturie mincinoasă, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, să iubeşti
pe aproapele tău ca pe tine însuţi şi să nu înşeli pe nimeni" (Matei 19, 16-19; Marcu 10, 19). Dintre
acestea, cinci sunt porunci din Decalog, două sunt înafară de Decalog - să iubeşti pe aproapele tău
ca pe tine însuţi şi să nu înşeli pe nimeni. Acestea trebuie neapărat împlinite. Nu poţi să mergi mai
departe dacă nu le împlineşti pe acestea. Sigur că Domnul Hristos a spus într-o altă împrejurare şi
cuvintele "învăţându-i pe ei să păzească toate câte v-am poruncit vouă" (Matei 28, 20). Nu trebuie
să rămânem doar la puţinul pe care l-am putea face prin împlinirea acestor şapte porunci pe care le-
am pomenit şi care pot fi găsite în Sfânta Evanghelie în referatele, trei la număr, în legătură cu
tânărul cel bogat, ci trebuie să facem mult mai mult, să împlinim toată dreptatea, tot ce putem face,
tot ce ştim. Şi dacă facem tot ce ştim atunci mereu putem face mai mult şi ne îmbunătăţim
sufleteşte.
Dar pe lângă aceasta primim ajutor de la Domnul Hristos din pâinea vieţii, căci El a
spus: "Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă întru sine" (Ioan 6, 54), "Eu sunt
33
pâinea care s-a pogorât din cer. Cel ce mănâncă pâinea aceasta viu va fi în veci" (Ioan 6, 51).
Numai că pentru aceasta trebuie să-ţi faci rânduială în minte şi să-ţi curăţeşti sufletul ca să te poţi
face vrednic de hrana cea duhovnicească, de cel mai mare dar pe care îl dă Domnul Hristos, Sfânta
Împărtăşanie, prin care apoi poţi să ajungi să primeşti viaţă veşnică.
Stimaţi ascultători, când se face Sfânta Liturghie, după ce preotul se roagă lui
Dumnezeu pentru a trimite pe Duhul Sfânt să prefacă Cinstitele Daruri în Trupul şi Sângele
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spune de ce anume cere lucrul acesta. Şi zice aşa: "Ca să fie
celor ce se vor împărtăşi spre trezirea sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtăşirea cu Sfântul
Duh, spre plinirea împărăţiei cerurilor şi spre îndrăzneala cea către Tine". Din aceasta înţelegem că
scopul vieţii creştine este şi împărtăşirea cu Sfântul Duh. Sfântul Serafim de Sarov le spunea
oamenilor că scopul vieţii creştine este să primeşti pe Sfântul Duh. Sfântul Duh ni-L trimite
Dumnezeu, dar ni-L trimite numai dacă suntem ucenici ai Domnului Hristos. L-a trimis pe Duhul
Sfânt peste ucenicii Domnului Hristos, şi noi în măsura în care suntem ucenici Domnului Hristos
primim pe Duhul Sfânt în sufletul nostru şi atunci suntem pregătiţi pentru împărăţia cerurilor şi
suntem cu îndrăzneală faţă de Dumnezeu, avem încredere în bunătatea lui Dumnezeu. Dar pentru
aceasta trebuie să avem în vedere şi celelalte două lucruri, şi anume trezirea sufletului şi iertarea
păcatelor.
Ce este pocăinţa? Răspunsul cel dintâi şi cel mai adevărat la întrebarea "Ce este
pocăinţa?" este acesta: pocăinţa este părăsirea păcatului. Cine nu părăseşte păcatul nu se
pocăieşte. Cine trăieşte într-un sistem de păcătuire nu se pocăieşte. Cine face păcate cu gândul că
Dumnezeu îl iartă nu se pocăieşte. Pocăinţa este părăsirea păcatului. Numai din momentul în care
părăseşti păcatul, nu-l justifici, îl defaimi, îl socoteşti păcatul ca păcat, atunci poţi să ai iertarea
păcatelor pentru pocăinţă. În Biserica noastră dreptmăritoare pocăinţa are şi un rol de îmbunătăţire a
sufletului - în înţeles de înlăturare a relelor şi împlinirea celor bune - în înţelesul că noi ştim că
Sfântul Ioan Botezătorul îi îndemna pe oameni să facă roade vrednice de pocăinţă. Ce înseamnă
aceasta? Îi îndemna pe oameni Sfântul Ioan Botezătorul să nu se mulţumească numai cu o părere de
rău pentru păcatele făcute ci să facă şi nişte fapte bune prin care să nimicească păcatele. Iar Sfântul
Apostol Pavel în Epistola către Efeseni scrie: "Cel ce a furat să nu mai fure şi mai cu seamă să
lucreze cu mâinile sale lucru cinstit ca să facă milostenie" (Efeseni 4, 28). Cu mâinile furi, cu
mâinile să faci milostenie după ce te-ai oprit de a mai fura. Nu e destul ca cineva să nu mai fure ci
trebuie să facă ceva bun tot cu mâinile cu care a furat, pentru binele altora.
În ceea ce priveşte desăvârşirea, aici e partea pozitivă din pocăinţă în înţelesul că orice
lucru trebuie să-l facem tot mai bine şi mai bine şi să urmăm, să căutăm desăvârşirea. Domnul
Hristos i-a îndemnat pe oameni să fie desăvârşiţi când a zis: "Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru
Cel din ceruri desăvârşit este" şi cuvintele acestea le-a spus după ce i-a îndemnat pe oameni să
iubească şi pe vrăjmaşii lor, căci a zis: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă
blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi vă rugaţi pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc ca să fiţi
fiii Tatălui vostru Celui din ceruri Care răsare soarele peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi şi trimite
ploaia peste cei răi şi peste cei buni". Şi mai departe puţin: "Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel
din ceruri desăvârşit este" (Matei 5, 44-48). Prin urmare să fim desăvârşiţi în iubire, să fim
desăvârşiţi în tot ce-i lucrul bun, să nu ne mulţumim niciodată cu puţin, să facem totdeauna mai
mult şi mai mult, bine ştiind că desăvârşirea nu are hotar - aşa spun părinţii cei duhovniceşti:
"desăvârşirea nu are hotar" - şi bine ştiind că desăvârşirea lui Dumnezeu niciodată nu poate fi
ajunsă de omul pământean nici în viaţa de acum, nici în veşnicie nu poate să fie omul la fel cu
Dumnezeu. Dar poate să se apropie de Dumnezeu, omul fiind fiinţa căreia i s-a poruncit să devină
dumnezeu, după cum spune Sfântul Vasile cel Mare.
Noi mergând pe această cale putem avea nădejde şi la îndumnezeire, adică la coborârea
lui Dumnezeu în existenţa noastră umană. Numai că pentru aceasta trebuie să avem dorinţa şi să fim
sinceri. Şi în sfânta noastră Biserică este şi rânduiala să facem pocăinţă şi în toată vremea dar să
facem pocăinţă şi ca act de pocăinţă şi mai ales la Sfânta Spovedanie, unde trebuie neapărat să ne
mărturisim păcatele cu sinceritate, să ne recunoaştem starea noastră de păcătoşenie şi atunci să
cerem de la Dumnezeu darul ca să ni se ierte păcatele şi putere ca să stăm împotriva păcatelor.
Dar să nu aşteptăm să facă Dumnezeu ceea ce trebuie să facem noi. Să ne facem şi noi
partea noastră în îmbunătăţirea vieţii noastre. Aici e mântuirea. Noi spunem în Crez că Fiul lui
Dumnezeu S-a făcut om "pentru noi şi pentru a noastră mântuire" şi Îl ştim pe Domnul Hristos
Mântuitor al nostru şi simţim că este Mântuitorul nostru, dar ştim că Domnul Hristos ne cere şi o
angajare personală pentru mântuirea noastră, mântuirea fiind un act teandric, adică un act în care se
întâlneşte şi lucrarea lui Dumnezeu şi lucrarea omului. Să nu aşteptăm să facă Dumnezeu decât ceea
ce I se cuvine lui Dumnezeu, iar noi să ne împlinim partea noastră în mântuirea noastră.
Stimaţi ascultători, în Sfânta Evanghelie sunt prezentaţi mai mulţi oameni plăcuţi lui
Dumnezeu, oameni care au primit iertarea păcatelor, între care şi femeia păcătoasă, căreia Domnul
Hristos i-a spus: "Iartă-se păcatele ei cele multe pentru că mult a iubit", iar ei adresându-i-se a zis:
"Credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace" (Luca 7, 47. 50). O alcătuire de la sfintele slujbe zice aşa:
"Lacrimi dă-mi mie Dumnezeule, ca oarecând femeii celei păcătoase, şi mă învredniceşte să ud
preacuratele Tale picioare care pe mine din calea rătăcirii m-au izbăvit; şi mir de bună mireasmă să
aduc Ţie: viaţă curată întru pocăinţă mie agonisită, ca să aud şi eu glasul Tău cel dorit: credinţa ta
te-a mântuit, mergi în pace".
Cred că acestea fiind spuse, acum ştim fiecare că ţinta vieţii creştine este împărăţia
cerurilor, este viaţa de veci, este desăvârşirea şi îndumnezeirea, este preamărirea lui Dumnezeu. Dar
că la aceasta nu se poate ajunge decât prin curăţirea inimii, care pe de o parte înseamnă limpezirea
minţii şi limpezirea inimii prin strădania de a înlătura gândurile cele rele, de a ocoli pricinile
gândurilor celor rele şi de a ne întări în gânduri bune, folosindu-ne de tot ceea ce ne-a dat
Dumnezeu la îndemână, folosindu-ne de Sfânta Spovedanie, folosindu-ne de Sfânta Împărtăşanie ca
mijloace de îmbunătăţire sufletească.
35
Sfârşesc aceste consideraţii aducând înainte două alcătuiri în poezie, una în legătură cu
spovedania şi cealaltă în legătură cu punctul de pornire pentru îmbunătăţirea vieţii sufleteşti.
Poeziile au fost scrise de Zorica Laţcu.
Spovedanie:
Rugăciune:
Vă mulţumesc.
Ce spuneţi despre oamenii care se numără la ortodocşi, prin Botez, se spovedesc odată
pe an, în cel mai fericit caz, fiind o spovedanie care durează maxim cinci minute, eventual se şi
împărtăşesc cu ocazia respectivă, calcă la biserică din an în Paşti, în cel mai fericit caz, dacă vin
la biserică duminica la Sfânta Liturghie stau o oră, dacă stau, vin mai târziu, cam pe vremea
predicii să prindă cuvânt de învăţătură, sau pleacă mai repede, înainte de terminarea Sfintei
Liturghii, ca să prindă emisiunea "Lumină din Lumină" la televizor. Dar despre cei care socotesc
că destul este a face fapte bune, a te ruga acasă, că la biserică dacă merge să aprindă o lumânare
din când în când nu se poate Dumnezeu, în marea lui iubire de oameni, să nu mântuiască persoana
respectivă. Ce le răspundeţi acestor oameni?
În sfârşit, oamenii sunt foarte încurcaţi cu gândurile. Adică chestiunea religioasă nu este
o chestiune importantă pentru mulţi dintre oamenii care fac ceva din punct de vedere religios. Adică
el se consideră că doar faţă de cel care nu face nimic totuşi face ceva. Oamenii, cei mai mulţi,
trăiesc social în religie. Fac nişte lucruri pe care le mai fac şi alţii. Nu trăiesc religios în societate,
aşa cum ar trebui să trăiască. Acelora care nu merg la biserică eu de fapt le spun ce înseamnă să nu
mergi la biserică şi ce înseamnă să mergi la biserică. Şi anume, ce înseamnă să mergi la biserică?
37
Înseamnă să mergi în cerul cel de pe pământ, înseamnă să-i închipuieşti pe Heruvimi, să aduci
întreit-sfântă cântare lui Dumnezeu, să cânţi împreună cu îngerii "Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul
Savaot", să aduci laudă lui Dumnezeu, să cinsteşti pe Maica Domnului, să cinsteşti pe sfinţi,
înseamnă să asculţi cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos care e mai
veşnic decât cerul şi pământul, înseamnă să primeşti binecuvântări de la sfintele slujbe prin
mijlocire preoţească de la Însuşi Domnul Hristos. Şi la urmă zic: uite, toate acestea tu nu le
primeşti, tu nu le ai, pentru că nu mergi la biserică, toate acestea le ocoleşti. Omul nu are conştiinţa
că de fapt toate lucrurile acestea se întâmplă, ci zice că nu s-a dus la biserică şi atâta tot. Nu se mai
gândeşte ce înseamnă să te duci şi ce înseamnă să nu te duci la biserică. Şi eu le spun: două ore
pentru Dumnezeu, pentru cineva care crede în Dumnezeu, nu e prea mult. Două ore pentru
Dumnezeu, într-o săptămână, să stai înaintea lui Dumnezeu, să ai conştiinţa că acum eşti în faţa lui
Dumnezeu.
Părinte, dacă puteţi să nuanţaţi puţin în legătură cu drumul spre ţintă, rolul Maicii
Domnului, al sfinţilor, al rugăciunilor unora pentru alţii în cadrul Bisericii, rugăciunile părintelui
duhovnicesc pentru ucenic, pentru fiii duhovniceşti.
Sigur că noi nu suntem nişte singuratici, noi ne mântuim în Biserică, ne mântuim între
sfinţii lui Dumnezeu, ne mântuim sub ocrotirea Maicii Domnului şi noi credem în mijlocirile Maicii
Domnului. Şi tocmai acesta este rostul să mergi la slujbă, că te angajezi întru preamărirea lui
Dumnezeu şi în lucrurile cele de folos în înţelesul acesta că faci nişte lucruri pe care singur nu le-ai
face sau nu ţi-ar veni în minte să le faci. De pildă în ceea ce priveşte preamărirea lui
Dumnezeu - căci vorbeam de preamărirea lui Dumnezeu ca ţintă a vieţii creştine -, venind la
biserică oricum eşti pus în situaţia să te gândeşti să aduci mărire lui Dumnezeu, prin ecfonisele
Sfintei Liturghii, "Că Ţie se cuvine toată mărirea, cinstea şi închinăciunea, Tatălui şi Fiului şi
Sfântului Duh", "Că Tu eşti Dumnezeul nostru şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului
Duh", "Că bun şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti", "Că milostiv şi iubitor de oameni Dumnezeu
eşti şi Ţie mărire înălţăm", "Că Sfânt eşti Dumnezeul nostru şi Ţie mărire înălţăm", "Că Tu eşti
sfinţirea noastră şi Ţie mărire înălţăm". Toate lucrurile acestea sunt lucruri pe care le faci condus de
sfânta Biserică.
Sau cinstirea Maicii Domnului. Aţi băgat de seamă de pildă, că la Sfânta Liturghie, după
ce se cântă imnul "Pe Tine Te lăudăm, pe Tine bine Te cuvântăm, Ţie Îţi mulţumim, Doamne, şi ne
rugăm Ţie, Dumnezeului nostru", cele dintâi cuvinte pe care le auzim sunt: "Mai ales pentru
Preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea
Fecioara Maria", iar după aceasta urmează un imn în cinstea Maicii Domnului: "Cuvine-se cu
adevărat să te fericim, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită şi prea nevinovată şi Maica
Dumnezeului nostru. Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită fără de asemănare
decât Serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine, cea cu adevărat
Născătoare de Dumnezeu, te mărim".
38
Să vă spun în legătură cu asta ceva. Eu obişnuiesc ca pe cei care vin la mine la spovedit
să îi angajez şi în cinstirea Maicii Domnului, pentru că în Molitfelnic scrie aşa, că după ce l-ai
spovedit pe cineva şi i-ai dat dezlegare, preotul să zică "Cuvine-se cu adevărat", rugăciunea aceasta
care v-am spus-o eu acuma. Dar un arhiereu la care m-am spovedit eu cândva m-a pus pe mine să
zic. Şi m-a pus pe mine să zic cuvintele acestea, rugăciunea aceasta, înainte de a primi dezlegare. Şi
am luat aminte şi eu la aceasta şi fac şi eu aşa. Şi vine omul la mine la spovedit şi îl spovedesc şi
zic: ştii să zici "Cuvine-se cu adevărat"? Şi câte unul zice: "Ştiu părinte". Şi zic: atunci zi. Zice:
"cuvine-se cu adevărat". Ca şi când asta ar fi tot. Adică nici nu ştie măcar despre ce e vorba. Şi să
ştiţi că mă oboseşte treaba asta. Acuma bineînţeles că dacă nu zice el zic eu şi câteodată, ostenit de
atâţia oameni care nu ştiu să zică "Cuvine-se cu adevărat", zic eu şi nu-l mai pun pe el să zică. Dar
constat că mulţi dintre credincioşii noştri nu sunt cinstitori ai Maicii Domnului. De ce nu sunt? Din
nepăsare, din neluare-aminte, că nu ştiu despre asta, că nu i-a învăţat nimeni, că nu le-a atras nimeni
atenţia, nu ştiu de ce, dar ştiu că nu sunt cinstitori ai Maicii Domnului. Dacă nu ştii nici o rugăciune
către Maica Domnului, cum să fi cinstitor al Maicii Domnului? Păi ce să zicem, că vin la mine unii
care nu ştiu nici "Tatăl nostru". Vine odată unul şi zic: ştii "Tatăl nostru"? Zice "Ştiu". Şi eu m-am
gândit că nu-l va şti, totuşi. Şi când zic oamenii că ştiu sau că nu ştiu, de obicei îi pun să spună. Era
un inginer şi zic: hai să vedem cum zice un inginer "Tatăl nostru". Şi nu a ştiut. Dar nu a ştiut nici el
că nu ştie. De ce? Pentru că atunci când l-a zis, l-a zis cum credea el că e. Să ştiţi că stăm destul de
rău de fapt cu viaţa duhovnicească, nu sunt oamenii destul de bine angajaţi.
În legătură cu gândurile rele, unele din noi, altele din afară. Cum am putea să simţim
că nişte gânduri sunt rele ?
Păi şi gândurile care vin din afară de noi, tot prin noi trec, aşa că la urmă nu ne putem da
seama foarte bine care sunt de la noi şi care sunt din afară de noi. Dar totuşi putem să ne dăm seama
în sensul acesta, că dacă priveşti nişte lucruri urâte, nişte lucruri necuviincioase, acelea nu le-ai fi
avut dacă nu te uitai la ele. Şi acelea sunt gânduri din afară venite în tine cu voia ta, cu deplină
voinţă şi ştiinţă. Acesta-i şi un păcat, adică să te uiţi la nişte lucruri necuviincioase e păcat. Nu tot ce
face omul negativ e păcat, sunt şi greşeli. De exemplu Tudor Arghezi are un cuvânt în legătură cu
greşeala şi cu păcatul: "Înţeleg, fratele meu, greşeală, dar să fie greşeală adevărată, că dacă greşeala
s-a făcut în tine aşezare şi adevăr, atunci nu mai e greşeală ci păcat de moarte".
10 noiembrie 1992
39
Despre patimi şi nepătimire
În seara aceasta voi vorbi întâi despre ispite, păcat şi patimi, apoi ce sunt patimile şi care
sunt ele, după aceea despre pricinile patimilor, despre nepătimire şi apoi despre calea despătimirii,
cum putem ajunge din oameni asupriţi de patimi la nepătimire, care sunt semnele nepătimirii şi cum
se ajunge la nepătimire.
Mai întâi o motivare a subiectului. În Pateric citim aşa: "S-a dus un frate oarecare din
părţile lui Avva Pimen, în străinătate. Şi a ajuns la un pustnic acolo, că era milostiv şi mulţi veneau
la dânsul. Şi a vestit lui fratele cele despre Avva Pimen. Şi auzind fapta lui cea bună, a dorit să-l
vadă. Deci, întorcându-se fratele în Egipt, după câtăva vreme a venit pustnicul din străinătate în
Egipt, la fratele cel ce venise la el, că îi spusese lui unde petrece. Şi văzându-l acela s-a mirat şi s-a
bucurat foarte. Şi a zis pustnicul: <<Fii bun şi du-mă la Avva Pimen>>. Şi luându-l, a venit la Avva
Pimen, şi a vestit cele despre dânsul, zicând că mare om este şi multă dragoste şi cinste are la locul
lui, şi i-am vestit lui despre tine şi, dorind să te vadă, cu bucurie a venit la tine. Şi cu bucurie şi
sărutându-se unul cu altul, au şezut. Şi a început cel străin a vorbi din Scriptură lucruri duhovniceşti
şi cereşti. Şi şi-a întors Avva Pimen faţa lui şi nu i-a dat răspuns. Şi văzând că nu vorbeşte cu
dânsul, mâhnindu-se, a ieşit. Şi a zis fratelui celui ce l-a adus pe el: <<În zadar am făcut toată
călătoria aceasta, că am venit la bătrânul şi iată, nici a vorbi cu mine nu voieşte>>. Şi a intrat fratele
la Avva Pimen şi i-a zis: <<Avvo, pentru tine a venit acest om mare, având atâta slavă la locul lui.
Pentru ce n-ai vorbit cu dânsul?>> I-a zis lui bătrânul: <<Acesta dintre cei de sus este şi cele cereşti
grăieşte, iar eu din cei de jos sunt şi cele pământeşti vorbesc. De mi-ar fi vorbit de patimi ale
sufletului, i-aş fi răspuns. Dar dacă pentru lucruri cereşti, eu acestea nu ştiu>>. Deci ieşind fratele i-
a zis: <<Bătrânul nu degrabă vorbeşte din Scripturi, şi când cineva îi va grăi lui despre patimile
sufletului, îi răspunde>>. Iar el, umilindu-se, a intrat la bătrânul şi a zis către dânsul: <<Ce voi face,
Avvo, că mult mă stăpânesc patimile sufletului?>> Şi a luat aminte la dânsul bătrânul, bucurându-
se. Şi a zis: <<Acum bine ai venit. Deschide-ţi gura ta pentru aceasta şi o voi umplea de bunătăţi>>.
Iar el mult folosindu-se zicea: <<Cu adevărat, aceasta este calea cea adevărată>>. Şi mulţumind lui
Dumnezeu, s-a întors la locul său bucuros căci cu astfel de sfânt s-a învrednicit a se întâlni".
Înţelegeţi din această istorisire din Pateric că adevărata cale pe care trebuie să mergem
este aceea de a ne preocupa de curăţirea noastră sufletească, de a desfiinţa în noi patimile. Ieri seara
am vorbit despre curăţirea sufletului în general, despre lupta de gând, despre înlăturarea gândurilor
rele cu gânduri bune, despre statornicirea în minte a unui gând principal, a unei rugăciuni scurte,
"Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul", prin care se
înlătură gândurile cele rele. Am spus că trebuie să ne înmulţim gândurile cele bune şi să nimicim
gândurile rele de la prima lor răsărire. Aceasta este lucrarea cea dintâi pe care trebuie să o facem şi
să o avem în vedere. Însă de multe ori cercetându-ne pe noi înşine, vedem că nu numai cu gânduri
40
avem a ne lupta, ci şi cu simţiri străine de rosturile vieţii noastre, şi cu fapte rele şi cu deprinderi, cu
structuri care le avem în existenţa noastră şi care se împotrivesc binelui nostru.
La păcat se ajunge de obicei dintr-o ispită, adică dintr-un gând fără formă care ni se
prezintă minţii noastre şi este îndemnător spre păcat. Noi cerem de la Dumnezeu să nu ajungem în
ispită: "şi nu ne duce pe noi în ispită", înţelegând prin aceasta ispitele cele care ar fi îndemnătoare
spre păcat şi care pot duce la păcat. Dar ispita nu totdeauna duce la păcat, de aceea ispita nu este
păcat. Ispita în limba noastră ar putea fi numită şi "încercare", examen. A ispiti pe cineva nu
înseamnă numai a-i arăta nişte lucruri care l-ar momi spre rele, ci înseamnă şi a-l cerceta. În acest
înţeles este noţiunea "ispitire canonică", adică cineva care urmează să fie episcop este cercetat să se
vadă dacă este potrivit pentru rostul de episcop, i se face o ispitire, o cercetare. Ispita poate duce sau
la păcat, sau la virtute, după ceea ce îşi alege omul. Dacă omul îşi alege păcatul, ispita îl duce la
păcat, iar dacă îşi alege virtutea, ispita îl întăreşte în virtute, adică în faptă bună, în deprinderea
bună, potrivnică păcatului. Păcatul repetat se face în sufletul omului deprindere păcătoasă, şi atunci,
de obicei, ispita vine din această deprindere.
Mulţi dintre oameni ştiu că diavolul este ispititor, el aduce ispite, aduce gânduri
îndemnătoare la păcat, gânduri fără formă îndemnătoare la păcat şi de aceea spun că sunt ispitiţi de
diavolul. Ştim din Sfânta Scriptură că şi Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, Dumnezeu
făcut om, a fost ispitit de diavolul spre păcat. Şi El a înlăturat păcatul şi a întărit binele, n-a vrut să
se supună ispitei păcatului, ispitei spre păcat. Din acestea înţelegem că ispita de fapt nu este
totdeauna pricină de păcat, sau numai în anumite condiţii este pricină spre păcat. Păcatul odată
împlinit, aduce răutate, înmulţeşte răutatea, după chipul păcatului pe care l-ai făcut. Şi apoi
deprinderea în păcat este ea însăşi pricină de alte păcate.
Un părinte din Pateric, stând de vorbă cu un frate, a aflat de la fratele acela părerea lui
că îl ispiteşte diavolul. Şi a zis către părintele: "Ce să fac părinte, că mă ispitesc dracii?" Şi părintele
i-a răspuns aşa: "Frate, pe tine te ispitesc dracii? Nu se poate! Că dracii îi ispitesc pe aceia mari, ca
Moise şi ca Ilie, iar pe noi ne ispitesc patimile noastre, şi patimile noastre ne sunt draci". Se spune
de asemenea despre un frate că era foarte luptat în latura sexuală, spre desfrânare, şi s-a dus la un
părinte să se roage pentru el, ca să scape de asuprirea aceasta, căci era o asuprire. Şi părintele s-a
rugat pentru el şi tot nu s-a liniştit fratele. Şi atunci s-a dus la părintele şi l-a rugat să se roage şi mai
departe pentru el. Şi părintele s-a rugat şi s-a arătat vrăjmaşul mântuirii, diavolul, şi i-a spus: "Eu m-
am depărtat de la el de când te-ai rugat întâi, dar el are dracul lui şi anume: lăcomia pântecelui şi
somnul cel mult".
Prin urmare nu trebuie să ne gândim că de fiecare dată când avem un gând rău, sau când
avem o ispită spre o răutate, spre un chip al răutăţii, sau spre vreo răutate într-un anumit fel, suntem
ispitiţi de diavolul. Se spune în scrierile cuviosului Efrem Sirul - în legătură cu el se spune - că a
văzut în jurul unui pustnic mulţime mare de draci, ca un viespar erau de mulţi, şi pe zidul unei cetăţi
a văzut tolănit un diavol care se întorcea de pe o parte pe alta, că nu prea avea ce face. Nu avea ce
face, pentru că oamenii erau supuşi răutăţilor fără influenţa negativă a vrăjmaşului, din propriile lor
răutăţi erau porniţi spre mai multe rele. Aşadar patimile sunt deprinderi rele care îi asupresc pe
oameni şi care se înstăpânesc în sufletul omenesc până la aşa măsură încât omul nu se poate elibera
de ele, şi de aceea se şi numesc patimi, adică lucruri de care omul pătimeşte. Sunt ca nişte boli.
41
Boala păcatului, boala patimilor, sunt ca nişte lucruri străine înfipte în firea omenească, care se
înstăpânesc în suflet şi de care nu poţi face abstracţie, pentru că sunt de fapt nişte realităţi.
Părinţii cei duhovniceşti care s-au ocupat de viaţa lăuntrică, de curăţirea sufletului, şi au
scris despre acestea, în general pomenesc opt patimi, opt deprinderi rele, opt bântuieli şi asupreli
asupra sufletului omenesc. Şi Sfântul Ioan Casian de pildă, un sfânt din părţile noastre, originar din
Dobrogea, de prin părţile Mării Negre, care şi-a sfârşit viaţa în Franţa de astăzi, în sudul Franţei,
organizator de mănăstiri, a scris despre cele opt gânduri ale răutăţii, adică despre cele opt patimi. În
Filocalia volumul I putem găsi această scriere a Sfântul Ioan Casian în care el pomeneşte opt
chipuri ale răutăţii, opt realităţi rele care se înstăpânesc în sufletul omenesc când omul este fără de
grijă în privinţa eliberării lui, în privinţa mântuirii lui. Şi anume, pomeneşte el mai întâi patima
lăcomiei pântecelui, a doua patima desfrânării - patima curviei -, a treia patimă este iubirea de
argint - adică iubirea de avere -, apoi scrie despre mânie, despre întristare, despre lene sau trândăvie,
şi după aceea despre slava deşartă şi despre mândrie care de fapt sunt foarte apropiate, existând
nuanţe neînsemnate între slava deşartă şi mândrie. El totuşi, după gândirea de atunci, împarte
mândria în două şi vorbeşte şi despre slava deşartă şi despre mândria propriu-zisă.
Aceste opt gânduri ale răutăţii - sau aceste şapte gânduri ale răutăţii - sunt de fapt
patimile de care ne ocupăm noi acum. Sfântul Ioan Casian ia fiecare patimă în parte. El nu este
singurul care vorbeşte despre patimi, care a scris despre patimi. Despre patimi a mai scris şi
cuviosul Dorotei. Putem să citim scrierile cuviosului Dorotei în al IX-lea volum din Filocalie. El
vorbeşte despre anumite patimi: despre mândrie, despre mânie, despre întristare, despre iubirea de
argint, pomeneşte câteva din patimi. Şi apoi Sfântul Ioan cel ce a scris "Scara" - Sfântul Ioan
Sinaitul - în "Scara" lui, despre care a vorbit Înalt Prea Sfinţitul acum o săptămână când a prezentat-
o ca având 30 de trepte, şi el cuprinde în scrierea aceasta numită "Scara" câteva din patimile
acestea, şi anume scrie despre mândrie, despre mânie, despre trândăvie, despre iubirea de argint. Şi
în scrierile lor găsim şi felul cum se manifestă patimile, şi leacuri împotriva patimilor.
Unii dintre scriitorii duhovniceşti înţeleg ca uşă a patimilor lăcomia pântecelui, şi alţii
socotesc ca intrare a patimilor mândria. De fapt aceste chestiuni sunt chestiuni de sistem, de
gândire. Nu poţi vorbi de-a valma de toate, deşi de fapt patimile în sufletul omului apar de-a valma,
nu sunt nişte graniţe între ele. Sigur că la unii o patimă poate fi mai puternică decât alta. Spuneam
undeva - cred că la Braşov a venit vorba despre asta - că un părinte duhovnicesc, cuviosul Macarie,
se spune în Pateric că l-a văzut pe diavolul purtând o mulţime de văscioare. Şi întâlnindu-se cu
cuviosul Macarie, cuviosul Macarie l-a întrebat: "Cine eşti tu?" Şi el a zis: "Eu sunt ispititorul,
diavolul". "Şi unde te duci?" "Mă duc să le dau de mâncare fraţilor". "Şi acestea ce-s aşa multe?"
"Păi - zice - îi încerc cu mai multe şi care i se potriveşte, la aceea rămâne". Aşa că patimile pot fi
puternice, în unii într-un fel, în alţii în alt fel, deşi patimile au legătură unele cu altele, şi sunt pricini
comune ale patimilor.
Sfântul Ioan Casian îşi începe scrierea despre cele opt gânduri ale răutăţii cu patima
lăcomiei pântecelui, adică cu patima care ţine de dorinţa omului, de pornirea omului după hrană.
Aşa a făcut Dumnezeu pe om, ca să aibă trebuinţă de mâncare şi de băutură ca să poată să trăiască.
Şi am putea zice că este un dar de la Dumnezeu lucrul acesta, în înţelesul că omul are şi mulţumiri
de pe urma faptului că se hrăneşte. Nu numai că se îndestulează, dar aceasta este condiţia existenţei
omului. Dar când se deviază de la ceea ce este necesar şi folositor, atunci se poate ajunge la patima
lăcomiei pântecelui.
Ori de lăcomia pântecelui ţine şi nesăturarea, când este vorba de hrană, şi când cauţi
hrană mai mult de plăcere decât de necesitate, atunci e lăcomie a pântecelui. Când bei mai mult
decât poţi duce, adică când ţi se schimbă gândirea şi simţirea şi se întunecă de pe urma vinului sau a
alcoolului mult, atunci e lăcomia pântecelui şi-i păcat şi-i patimă. Vorbesc oamenii de pildă, de
patima beţiei. Pentru că de fapt cineva care bea mereu, care nu ştie unde să se oprească, acela nu
mai este unul care face un păcat - că se îmbată o dată sau de două ori - ci are o patimă, că nu se
poate stăpâni.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că nu vinul face beţia, ci beţia o face necumpătarea,
bineînţeles necumpătarea la băutura de vin. În psalmul 103, unde psalmistul dă laudă lui Dumnezeu
pentru binefacerile Lui, spune că vinul înveseleşte inima omului: "Tu scoţi hrană din pământ,
pâinea care întăreşte inima omului, untdelemnul care îi luminează faţa şi vinul care înveseleşte
inima omului". Deci pâinea întăreşte inima omului, îi dă putere, untdelemnul îi dă dispoziţie, bună
dispoziţie, îi luminează faţa, pentru că numai un om cu bună dispoziţie are faţa veselă - spune
undeva în Scriptură că "întristarea usucă oasele, iar bucuria luminează faţa" - şi vinul veseleşte
inima omului, bineînţeles băut cu măsură. Părinţii cei duhovniceşti spun că al treilea pahar ar trebui
să fie ultimul pahar - ei însă nu spun cât de mare să fie paharul. În orice caz, lucrul de căpetenie este
să ştii unde să te opreşti, să nu fi stăpânit de băutură. Gândiţi-vă de pildă că Sfântul Ioan Gură de
Aur spune că beţia îl degradează pe om, îl degradează şi îl aduce în rândul animalelor neraţionale,
pentru că îl face să nu mai aibă raţiunea luminată, să nu mai gândească.
Şi acum să vă spun o glumă. Am învăţat-o pe aici, prin Banat. Când eram student la
Teologie aveam un coleg în Măru. Şi m-am dus acolo - am stat câteva zile - şi zice cineva: "Mă, s-a
îmbătat cutare aseară de i-o zis la cuţu cuscru". Mi-a plăcut foarte mult expresia, pentru că arată
ceva, adică ajunge să facă confuzii de nici nu mai ştie ce să zică şi cum să se raporteze. Asta-i
degradarea pe care o aduce beţia. Şi am spus la un om de pe la Bistriţa Năsăud, că mie îmi place
vorba aceasta şi o mai spun aşa când se nimereşte şi mai ales când stăm la o masă. Şi zice: "Părinte,
ştiţi cum se zice pe la noi? Pe la noi se zice că <<S-o îmbătat cutare de i-o zis la bivol bade>>".
Adică, tot n-a mai ştiut care-i omul şi care-i animalul. Sunt nişte lucruri care spun mult. Să ştiţi că
nu trebuie să învăţăm neapărat numai din Scriptură şi din Filocalie şi din Pateric, că uite, putem să
învăţăm nişte lucruri şi de la oamenii care au o experienţă.
43
Rânduiala aceasta de post este făcută tocmai ca omul să se poată stăpâni, să ştie de o
rânduială, să ştie de o reţinere. Că dacă te reţii de la una, te poţi reţine şi de la altceva. Ori dacă nu
te reţii de la hrană - şi hrana este pe primul plan -, atunci nu te poţi reţine nici de la altceva. Postul
are darul de a-l pune pe om într-o situaţie de a se împotrivi unor plăceri sau unor lucruri care ţin mai
mult de plăcere. Noi avem nu numai posturile obişnuite de miercuri şi vineri, ci avem şi patru
Posturi mari peste an: înainte de Naşterea Domnului 40 de zile de post, înainte de Sfintele Paşti
avem 49 de zile de post plus o săptămână intermediară în care se folosesc totuşi lactate - săptămâna
brânzei -, deci 56 de zile de post, apoi postul dinaintea sărbătorii Sfinţilor Apostoli, care ca durată
variază, şi două săptămâni de post înainte de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului.
În Biserica Ortodoxă postul este obligator, nu este facultativ. Sfânta noastră Biserică ne
îndatorează se postim, pentru că vrea să ne ajute. Şi de fapt ne ajută. Sigur că sunt şi circumstanţe
atenuante, sunt oameni care nu-şi pregătesc ei, sunt oameni care sunt dependenţi de altcineva şi nu
pot. Şi apoi mai sunt şi oameni scutiţi de post, de exemplu bolnavii, bătrânii, copiii, sunt scutiţi de
post, femeile gravide sunt scutite de post. Dacă vor totuşi să postească şi dacă pot să postească, pot
s-o facă. Iar în ceea ce priveşte băutura de vin, când nu-i dezlegare la untdelemn, nu-i dezlegare nici
la vin. Totdeauna dezlegarea pentru posturi este la untdelemn şi la vin. Asta în general în legătură
cu disciplina în privinţa pravilei.
Vecină cu patima lăcomiei pântecelui este patima desfrânării, patima curviei, ceea ce
ţine de sexualitate. Patima aceasta devine patimă prin abuz. Adică ea are un temei în existenţa
umană - aşa cum are temei şi lăcomia pântecelui nu ca patimă, ci ca punct de plecare - şi anume în
apetitul sexual, care are rostul de a-l angaja pe om la procreere. Dumnezeu binecuvintează legătura
trupească între soţ şi soţie, mai ales în vederea aducerii în lumea aceasta a copiilor. Prin urmare, e
un lucru extraordinar socotit, şi de aceea se face corect numai cu binecuvântarea lui Dumnezeu de
la cununie, când se spune la cununie în ectenie şi aceea: "Pentru ca să li se dea lor cumpătare şi
roadă pântecelui spre folos, Domnului să ne rugăm" şi implicit, de exemplu când se zice: "să se
veselească ei la vederea fiilor şi-a fiicelor lor, Domnului să ne rugăm". "Pentru ca să li se dea lor
bucuria naşterii de prunci buni şi purtare fără prihană în viaţă, Domnului să ne rugăm". În slujba
cununiei se pomeneşte despre viaţă fără prihană, adică despre o viaţă ireproşabilă, care înseamnă
credincioşie între soţ şi soţie şi în care se arată că numai în căsătorie poate fi întrebuinţată această
funcţie care ţine de existenţa umană în mod implicit.
Lupta împotriva acestei patimi o ducem în suflet şi în trup. În trup prin înfrânare, şi în
suflet prin rânduiala din gând, făcându-ne rânduială în gând şi nevrând să lăsăm să se statornicească
în mintea noastră imagini care ne-ar coborî şi care ne-ar favoriza la anumite păcate de felul acesta.
44
Deci lupta trebuie dusă în gând şi trebuie dusă şi în organism pentru că este un păcat care ţine de
trupul omului. "Orice păcat pe care îl face omul - zice Sfântul Apostol Pavel - este în afară de trup.
Iar cel care se dedă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul lui". Citiţi aceasta în Epistola I către
Corinteni la al 6-lea capitol.
Mergem mai departe la cea de-a treia patimă pe care o prezintă Sfântul Ioan Casian şi
care este patima iubirii de argint, adică iubirea de avere. Spre deosebire de celelalte patimi, iubirea
de argint nu are un temei în existenţa umană, în fiinţa umană, ci este ceva adăugat. Cel care
mănâncă fără să ştie unde să se oprească, cel care nu are o rânduială, nu are o disciplină în privinţa
sexualităţii, are un temei - într-un fel fizic - pentru patimile acestea, dar cel care umblă după avere,
care caută să adune avere, acela de fapt nu are un temei în organismul lui, nu are o afecţiune faţă de
avere pentru că are sădită în el o pornire spre aceasta, ci este ceva ce nu ţine de fiinţa omenească,
ceva ce este adăugat.
Fac o paranteză aici şi o paranteză care zic eu că e bine venită. Se spune că aşa e şi cu
patima fumatului. Pe aceasta nu o pomeneşte Sfântul Ioan Casian. N-o pomeneşte că pe atunci nu
era obiceiul acesta al fumatului, dar e totuşi o patimă. Dacă cineva fumează şi se simte rău când nu
poate să aibă la îndemână materia care-i trebuie pentru a-şi împlini pornirea, de fapt are o
necesitate, dar o necesitate creată. Nu este o necesitate care ţine de fiinţa omenească în aşa fel încât
dacă nu ţi-o împlineşti te sfârşeşti, adică nu mai trăieşti, cum ar fi în cazul în care nu ai mânca. În
privinţa fumatului, e o necesitate numai pentru fumători, un nefumător nu are nimic, nu simte
nevoia să fumeze. Şi atunci înseamnă că ea de fapt, patima aceasta, nu se întemeiază pe o pornire
sădită în fiinţa omului.
Aşa este şi cu iubirea de argint. De altfel să ştiţi că unii dintre oamenii care-şi apără
patima aceasta a fumatului îmi spun: "Părinte, dar nu găsiţi nicăieri în Scriptură şi în canoanele
Bisericii ceva care să arate că patima aceasta e vinovată". De fapt nici n-am nevoie de nişte temeiuri
de felul acesta, pentru că sunt sigur că şi aceia care caută temeiuri de felul acesta, dacă ar vrea să
fumeze, cu temeiuri cu tot ar fuma. Aşa că nu se pune problema aceasta. Dar de ce nu se pune? Şi
atunci eu de obicei zic: "Bine, dar nici despre droguri nu scrie nimic. Şi totuşi nu ai putea zice că nu
se vede ca păcat urmarea întrebuinţării drogurilor". Aşa este cu iubirea de argint, nu are un temei în
fiinţa omului, dar îl chinuieşte pe om. Sunt unii oameni lacomi de bani, lacomi de avere, nu ştiu
unde să se oprească, nu se stăpânesc. Sfântul Apostol Pavel spune că "Iubirea de argint este
rădăcina tuturor răutăţilor" (I Timotei 6, 10). Când ajunge să se înstăpânească în om, îl duce la
foarte multe rele. Aţi auzit de ucideri care se fac pentru a jefui pe cineva, aţi auzit de spargeri care
se fac ca să fure cineva. Toate lucrurile acestea vin din iubirea de avere. Un om la care nu-i trebuie
bani nu se duce să fure de la cineva bani, un om care nu-i trebuie anumite lucruri nu se duce.
Împotriva acestei patimi este porunca milosteniei şi este porunca cuprinsă în Decalog: "Să nu furi şi
să nu pofteşti nimic din ceea ce este a aproapelui tău". Este o rânduială, noi dacă ne-am ţine numai
de porunci sau dacă ne-am ţine numai de ceea ce ştim noi şi am căuta în îndemnurile şi învăţăturile
Sfintei Scripturi şi ale canoanelor Bisericii, până la urmă nu ar mai trebui să citim despre patimi din
Filocalie sau din altă parte, pentru că de fapt am avea ceva împotriva patimilor respective. Sfântul
Ioan Casian, vorbind despre patima aceasta a iubirii de argint, spune între altele că un senator roman
care s-a făcut călugăr dar care nu s-a lepădat de tot ce avea, de toate averile sale, a auzit de la
Sfântul Vasile cel Mare cuvântul: "Şi pe senator l-ai pierdut, şi nici pe monah nu l-ai făcut". Adică
nici senator nici călugăr.
Să ştiţi, stimaţi ascultători, că noi nu suntem rigizi, adică noi nu socotim că omul nu are
nevoie de anumite lucruri ca să existe, să poată duce o viaţă demnă, ca să poată să ducă o viaţă
civilizată, frumoasă. Adică noi nu lăudăm sărăcia, ci lăudăm neagoniseala. A zis Domnul Hristos:
"Fericiţi sunteţi voi săracilor, că a voastră este împărăţia cerurilor" către ucenicii Săi, pe care i-a
îndemnat să fie săraci, după condiţia lor. Dar a zis Domnul Hristos către un om pe care l-a vindecat
de asupreala vrăjmaşului - a fost demonizat şi Domnul Hristos l-a făcut sănătos -: "Du-te în casa ta,
la casnicii tăi şi le spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu" (Marcu 5, 19). Deci "du-te în casa ta", ai
45
casă, ai casnici, spune-le lor cât bine ţi-a făcut Dumnezeu, ţine-ţi casa. N-a zis: "Vinde-ţi casa". Este
adevărat că a spus către unul în mod special: "Vinde-ţi averile şi le dă săracilor şi vino şi-mi
urmează Mie" (Matei 19, 21). Dar Domnul Hristos a îngăduit ca oamenii să aibă cele de trebuinţă,
să aibă casa lor, să aibă locul lor. Chiar dacă El a spus despre Sine că "Fiul Omului nu are unde să-
şi plece capul" (Matei 8, 2), a rânduit oamenilor să aibă condiţiile bune pentru o existenţă fără
îngrijorare. Nu l-a condamnat pe cel căruia i-a rodit ţarina că avea nişte hambare, în care putea
aduna o parte din averi şi putea să trăiască frumos cu cât avea el, cu cât putea cuprinde în hambare,
l-a condamnat pentru că voia să adune şi mai mult decât îi era de trebuinţă şi apoi să nu mai facă
nimic.
Deci fiecare dintre noi poate avea, şi nu se poate hotărî cât să aibă fiecare, pentru că
omul nu este o fiinţă STAS, nu poţi să hotărăşti cu precizie cât poate să aibă cineva, care-i prisosul
lui, el însuşi ştie care îi este prisosul. Să ne gândim la samarineanul milostiv, de pildă.
Samarineanul milostiv a dat, tot ce a dat a dat din prisosul lui, n-a dat din necesarul lui. Şi Domnul
Hristos nu l-a condamnat că nu a dat mai mult. A dat doi dinari şi a spus "Poartă grijă de el şi când
mă voi întoarce ceea ce vei mai cheltui îţi voi da". Şi nu i-a zis Domnul Hristos că de ce nu i-a dat
zece dinari, ci a arătat că acesta-i începutul binelui, să dai din prisosul tău, că dacă nu dai din prisos,
nu o să ajungi niciodată să dai din necesar.
Cine vrea să scape de iubirea de argint trebuie să aibă neapărat credinţă în Dumnezeu,
să fie doritor să facă bine, să se înveţe să fie milostiv, să dea din prisosul lui, să fie compătimitor şi
să aibă încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care aşa cum i-a dat cele de trebuinţă până
acum, poate să-i dea şi în continuare. Dacă nu are credinţă în Dumnezeu, atunci îl asupreşte avuţia
şi avuţia nu este ceva care-l ridică pe om, din cauză că este mai prejos de om. Şi atunci e rău ca
cineva să se înrobească unor lucruri mai prejos de el însuşi.
A patra patimă descrisă de Sfântul Ioan Casian este patima mâniei. Mânia e sădită în
existenţa umană. Şi Domnul Hristos S-a mâniat. El Care a luat firea omenească în afară de păcat.
Firea omenească, aşa cum Şi-a împropriat-o Domnul Hristos - Fiul lui Dumnezeu Şi-a împropriat-o
când S-a făcut om - este firea omenească fără păcat. Şi totuşi mânie a arătat Domnul Hristos, ştiţi de
manifestarea mâniei când a scos din templu pe vânzătorii de acolo, Şi-a împletit un bici din funii şi
i-a scos afară. E o manifestare de mânie, dar o manifestare de mânie în înţelesul ei bun, pentru că ea
e sădită - mânia e sădită - în fiinţa omenească ca prin aceasta să ai un ajutor în a te împotrivi răului
care vrea să te asuprească. Mânia, ca patimă, este atunci când cineva nu se poate stăpâni. Acum nu
prea se mai vorbeşte de "mânioşi", ci se vorbeşte de "nervoşi", parcă e ceva mai superior să zici de
unul - cum să zici că-i mânios, zici mai bine - că "îi cam nervos". În realitate să ştiţi că cei de
demult nu ştiau de nervos, ştiau numai de mânios şi de rău. Pe la noi, prin satul meu, spunea despre
unul sau despre altul din aceştia care erau mânioşi, că "e rău". De fapt mânia este o manifestare a
răutăţii, un chip al răutăţii. Sfântul Ioan Casian zice că nu avem voie să ne mâniem nici pentru
pricini drepte nici pentru nedrepte, pentru că mânia întunecă mintea. Aşa cum beţia întunecă
mintea, tot aşa şi mânia întunecă mintea. Când eşti gâlcevitor, când eşti pornit nu te mai gândeşti la
ce ar trebui să te gândeşti, ci ai un fel de întunecare de minte. Şi face o comparaţie Sfântul Ioan
Casian spunând că aşa cum dacă îţi pui pe ochi o foiţă de plumb sau de aur, e tot atâta, că tot nu
vezi, tot aşa şi când te mânii şi pentru pricini drepte şi pentru pricini nedrepte, tot nu-i bine pentru
că nu ai limpezime de minte. Şi soluţia lui când e vorba despre mânie este aceasta: să nu te mânii
nici pentru pricini drepte, nici pentru pricini nedrepte. De altfel, dacă dizolvi pricinile mâniei, la
mânie nu mai ajungi. În antologia sanscrită se spune: "Mânia în oamenii cei buni se naşte moartă, se
topeşte. În cei cuminţi un ceas trăieşte". "Un semidoct trăieşte lung: cinci ani în proştii cei din
gloată, iar în mişei viaţa toată".
Mânia de fapt are multe chipuri, are multe manifestări. Sfântul Ioan Scărarul, scriind
despre mânie în cartea sa numită "Scara", zice aşa: "Să legăm mânia cu lanţurile blândeţii, s-o
lovim cu îndelungă-răbdarea, s-o aducem în faţa minţii la judecată şi la cercetare şi să zicem:
Spune-ne nouă, patimă nebună şi neruşinată, cine este tatăl tău, cum se numeşte mama ta, care sunt
46
fii tăi, cine ţi se împotriveşte şi cine te nimiceşte cu totul?". Şi mânia răspunde: "Tatăl meu este
îngâmfarea - adică mândria, de obicei mânia e legată cu mândria; Sfântul Marcu Ascetul în scrierea
sa "Epistola către Nicolae Monahul" pe care o găsim în Filocalie în volumul I, spune că "Copacul
mâniei este udat la rădăcină cu apa puturoasă a mândriei"; deci totdeauna între mândrie şi mânie
este o legătură; bineînţeles că poate să aibă şi alte pricini mânia, o să vedem îndată ce mai spune
Sfântul Ioan Casian; zice - şi mame am mai multe: iubirea de avere, iubirea de plăcere, uneori
patima desfrânării şi alteori patima îmbuibării".
Deci mânia, mai departe vorbind despre ea, spune: "Fii mei, fiicele mele sunt ţinerea de
minte a răului, vrăjmăşia, ura", acestea sunt manifestări ale mâniei. Chiar are Sfântul Ioan Scărarul
un cuvânt despre pomenirea răului şi acolo spune că "Pomenirea răului este viermele minţii, rugina
sufletului, păcat neîncetat, fărădelege de fiecare clipă". Iar în Pateric se spune că "Cel care e
pomenitor de rău, ori de mănâncă, ori de bea, ori de doarme, ca de rugină se mănâncă". Răutatea o
ducem cu noi. În Sfânta Evanghelie se spune: "Duşmanii omului vor fi casnicii lui" (Matei 10, 36),
iar părinţii din Filocalie interpretează, tălmăcesc acest cuvânt aşa, că gândurile cele rele sunt
duşmanii noştri - "duşmanii omului sunt casnicii lui" -, gândurile cele rele sunt casnicii noştri de
care nu ne putem despărţi, ca de duşmanii cei dinafară pe care îi putem ocoli de multe ori. Numai că
îi ducem în noi. Noi de fapt avem o lume interioară în care intră şi buni şi răi, după relaţiile noastre
cu oamenii. Intră în sufletul nostru buni, intră în sufletul nostru răi, cât îi putem cuprinde, şi ne
întâlnim cu ei. Şi dacă avem patima mâniei, apoi ne chinuieşte, şi patima pomenirii de rău ne
chinuieşte şi când nu sunt de faţă duşmanii noştri. Şi îi judecăm şi îi învârtim prin minte şi facem ce
vrem noi cu ei, din răutatea pe care o purtăm în sufletul nostru.
Şi zice mai departe Sfântul Ioan, punând pe mânie să vorbească despre ea însăşi:
"Împotrivitorii mei sunt nemânierea şi blândeţea", când ajungi la un calm, la o blândeţe care nu te
mai lasă să te dezlănţui ca furios, ca mânios. Şi în sfârşit: "Mă nimiceşte deplin smerita cugetare",
smerenia. Omul smerit e totdeauna înţelegător faţă de neputinţa omenească şi trece de mânie.
A cincea patimă descrisă de Sfântul Ioan Casian este întristarea. Întristarea este o
patimă care poate duce la deznădejde, şi duce de fapt la deznădejde, pentru că întristarea usucă
oasele iar bucuria veseleşte faţa. Când cineva ajunge într-o întristare de pe urma păcatelor făcute şi
la o întristare care nu duce la pocăinţă, e într-un fel de asuprire, într-un fel de dizolvare sufletească,
într-un fel de întunecare. Şi asta îl chinuie şi sunt oameni chinuiţi de o astfel de patimă, de întristare.
Dar noi avem mijloace împotriva ei: credinţa în Dumnezeu, chemarea la bucurie, faptul că ştim că
Dumnezeu e bun şi milostiv, faptul că ştim că Dumnezeu nu are pe nimenea de pierdut, faptul că
ştim de pildă, că "cea mai mare iubire a unui sfânt faţă de Dumnezeu e mai mică decât iubirea lui
Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos". Sunt nişte lucruri care pot dizolva întristarea, şi o dizolvă
de fapt, în măsura în care suntem preocupaţi de lucrurile acestea. Adică sunt nişte lucruri care nu
vin de la sine, ci nişte lucruri care se realizează în timp, aşa cum şi patimile s-au realizat în timp. Şi
cu cât patimile sunt mai întărite în noi, cu atât avem mai mare luptă împotriva lor. Cuviosul Dorotei
face o comparaţie între un copac bine înrădăcinat pe care nu-l mai poţi scoate smulgându-l prin
puterea mâinilor şi între un copac mic, abia sădit de curând, pe care îl poţi scoate fără nici o
greutate.
47
Mai vorbeşte Sfântul Ioan Casian şi despre trândăvie, despre lene ca păcat şi ca patimă.
Pentru că lenea îl face pe om să nu-şi vadă de rosturile lui. În cartea Iov se spune că omul e creat
pentru muncă cum e creată pasărea pentru zbor. În Pateric se spune de pildă - cu asta şi începe
Patericul - că Sfântul Antonie cel Mare, fiind în pustie, a ajuns odată într-un fel de moleşeală, într-
un fel de plictiseală şi a zis: "Doamne, ce să fac să mă mântuiesc, că nu mă lasă gândurile?" Şi
atunci a venit un înger în înfăţişare de călugăr şi a stat lângă Sfântul Antonie cel Mare şi şi-a ridicat
mâinile la rugăciune, apoi s-a aşezat şi a împletit o funie, după aceea iarăşi s-a ridicat la rugăciune,
şi iarăşi s-a aşezat şi a împletit o funie şi a zis: "Fă aşa şi te vei mântui". Deci împleteşte rugăciunea
cu munca şi atunci înaintezi în cele bune. Munca în concepţia creştină nu-i numai mijloc de
producţie, mijloc de existenţă, ci este şi mijloc de mântuire. Tot Sfântul Ioan Casian spune că, de
obicei, omul care munceşte e luptat de un singur drac, iar dacă nu munceşte e luptat de o mulţime
nenumărată şi e mai bine să te lupţi cu unul decât cu mulţi.
Când eram eu copil, Dumnezeu să-i odihnească pe părinţii mei, aveau vorba aceasta:
"Nu sta fără lucru că-i păcat". Suntem datori cu munca şi pentru întreţinerea noastră şi pentru
întreţinerea altora, pentru a-i ajuta pe alţii. Munca este un dar de la Dumnezeu, nu este o pedeapsă
pentru păcat. Osteneala din muncă este pedeapsă pentru păcat, dar munca în sine este o
binecuvântare. Pe om l-a pus Dumnezeu, după mărturia Scripturii, în rai, să-l păzească şi să-l
lucreze. Suntem chemaţi la muncă. Şi sfinţii Apostoli au muncit, Sfântul Apostol Pavel cel puţin
spune că el a muncit pentru el şi pentru îndestularea celor împreună cu el lucrători pentru împărăţia
lui Dumnezeu, a ucenicilor lui, a tovarăşilor lui de călătorie. A muncit. Şi îi îndeamnă pe
credincioşi să muncească şi ei şi zice: "Cel ce nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce" (II
Tesaloniceni 3, 10). Prin urmare munca este un ajutor, de fapt este un ajutor.
Acum oamenii îşi pierd foarte multă vreme în nelucrare şi într-o nelucrare fără nici un
fel de rost. Privesc foarte mult la televizor, de pildă. Asta nu-i o muncă, nu e angajare, e o delăsare,
este o neputinţă, este ceva care nu-l ţine pe om într-o activitate, nu-l angajează în ceva. E un fel de
înşelare, un fel de lucru nelucru, ceva care îi dă omului impresia că de fapt el face ceva, ori în
realitate nu face nimic. Şi din cauza aceasta oamenii de azi sunt foarte puţin dispuşi să facă ceva, să
muncească şi să muncească de la rădăcină.
Am fost astăzi la Mănăstirea Timişeni şi am întâlnit nişte maici acolo, am dat mâna cu
nişte maici şi tare mi-a plăcut că aveau mâini bătătorite. Îmi plac mult mâinile bătătorite, mâinile
care au stat pe coada de la sapă şi pe toporâştea de la coasă, mâini care s-au ostenit. Când l-am
cunoscut pe Părintele Arsenie, în 1942, avea nişte mâini bătătorite, că mâini de acelea nici nu ştiu
dacă am mai întâlnit. Eu nu ştiu cu ce şi le-a putut bătători aşa, bineînţeles cu muncă. Din odihnă nu
se bătătoreşte mâna. Există şi o muncă intelectuală, fără îndoială, dar o muncă din aceasta fizică
cere nişte virtuţi, te angajează în nişte osteneli care te formează, că ce faci te şi face. Dacă stai în
nelucrare, devii nelucrător, devii nepăsător, nu mai ai rezistenţă ca să faci ceva, nu ai răbdare, ori un
om care munceşte, acela poate şi să postească, că-i învăţat cu osteneala, nu-i comod. Ceea ce ne
lipseşte nouă astăzi este angajarea aceasta cu hotărâre în bine, cu efort. Comoditatea îl depărtează
pe om de împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, îl duce aşa, la un fel de "nu-s dispus", "nu mă
interesează", "lasă că facem noi altă dată". În felul acesta, cu astfel de gânduri şi cu astfel de stări nu
se poate birui trândăvia, nu se poate birui lenea.
Să ştiţi însă totuşi că lenea nu totdeauna e lene. Câteodată eşti obosit într-adevăr şi unii
zic că eşti leneş că nu mai poţi face ceva şi când sunt obosiţi. Nu e adevărat. Oboseala este un semn
de lucrare nu de nelucrare. Cine se oboseşte are dreptul la odihnă şi se odihneşte. Spune undeva, în
Proloage, că un înger îi hrănea pe unii şi le ştergea faţa plină de sudoare, fiind aceia călugări, şi că
unul a vrut şi lui să-i fie ştearsă faţa, şi nu a avut îngerul de ce să-i şteargă faţa, că nu avea nici o
sudoare pe ea. Deci e o treabă care trebuie gândită în felul acesta: noi trebuie să facem ceva, să fim
angajaţi în ceva şi să fim angajaţi şi cu efort, nu numai cu comoditate. Pentru că dacă suntem
angajaţi cu efort în anumite lucruri, suntem dispuşi să facem efort şi în altele.
48
Şi în sfârşit cele două patimi de la urmă pe care le descrie Sfântul Ioan Casian sunt
slava deşartă şi mândria, mândria fiind şi ea început de patimi pentru că îl face pe om cumva
independent, îl face chiar să nu ştie de Dumnezeu, îl face să nu împlinească porunca lui Dumnezeu,
îl face să se încreadă în el însuşi, îl face să caute laude de la oameni din împlinirea lucrurilor bune
pe care le face, caută laudă de la oameni. Slava deşartă este mândria care-l face pe om să-şi
închipuie lucruri pe care nu le are şi nu le poate avea. Îşi închipuie omul că este ceva ce el nu este şi
caută de la oameni să-l laude pentru lucruri pe care nu le are. Pe când mândria de fapt are şi nişte
lucruri bune realizate, cu care însă se laudă.
Mândria se surpă prin smerenie, prin smerita cugetare, prin plecarea minţii faţă de
Dumnezeu, prin recunoaşterea faptului că toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit este de la
Dumnezeu, prin recunoaşterea faptului că binele pe care-l facem nu este numai al nostru ci este şi al
lui Dumnezeu în noi, şi că binele pe care-l facem ne obligă la a face şi mai mult bine. Pentru că
numai dacă ne ajută Dumnezeu putem face binele, faptele bune sunt fapte teandrice, adică fapte în
care intră şi lucrarea lui Dumnezeu şi lucrarea omului, şi cineva care poate face un bine de fapt este
dator lui Dumnezeu pentru cinstea pe care i-o dă Dumnezeu unindu-Se Dumnezeu cu el la binele pe
care-l face omul.
Dacă gândeşte cineva aşa, nu se poate să rămână pe mai departe în mândrie. Şi dacă
cineva a surpat mândria, a surpat şi mânia. Dacă cineva a surpat iubirea de argint, a surpat şi
învârtoşarea sufletului. Patimile, toate acestea şi altele câte or mai putea să fie şi câte mai sunt de
fapt, nedescrise la cineva dar totuşi ca realităţi în sufletul omului, patimile acestea, ca cel mai mare
rău pe care îl aduc în suflet este nesimţirea sufletului, învârtoşarea. Când omul nu este sensibil
pentru lucruri bune, când omul nu este sensibil pentru legătura cu Dumnezeu, când omul nu este
sensibil la neputinţa oamenilor, la lipsa oamenilor, la greutăţile pe care le au unii şi alţii, când e
nepăsător - patimile aduc un fel de nepăsare în suflet care îl face pe om nepăsător faţă de datoriile
pe care le are faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, nesimţitor faţă de tot ce este frumos şi bun.
Nesimţirea aceasta este urmare a patimilor, urmare a păcatelor, urmare a răutăţilor de tot felul şi
totodată patimile scad şi credinţa în Dumnezeu. Cineva care cu cât e mai învârtoşat şi cu cât e mai
păcătos, cu atâta este şi mai necredincios. Aceasta este urmarea patimilor, urmarea unei vieţi
neîngrijite, urmarea unei vieţi în care nu este lucrătoare porunca lui Dumnezeu ci este lucrătoare
una sau alta dintre patimile câte le poate avea omul.
Vin la mine la spovedit oameni şi zice câte unul: "Părinte, toate păcatele din lumea asta
le-am făcut eu". Şi eu zic: nu se poate, nimeni nu poate face toate păcatele din lumea asta. Şi de
obicei oamenii nu dau bani cu camătă, cel puţin cei care vin la mine, şi zic: bani cu camătă ai dat?
Şi zice omul: "Nu am dat". Zic: vezi că nu le-ai făcut pe toate? Spune-le acelea care le-ai făcut.
Stimaţi ascultători, v-am vorbit despre patimi. Acum să vedem care sunt pricinile
patimilor, căci dacă vrem să scăpăm de patimi, trebuie să scăpăm de pricinile lor. Şi dacă nu scăpăm
de pricinile patimilor, nici de patimi nu scăpăm. Noi nu putem lupta împotriva patimilor ca patimi,
ci luptăm împotriva patimilor ca manifestări de patimă şi luptăm împotriva patimilor înlăturând
pricinile patimilor. Dacă nu ocolim pricinile patimilor nu scăpăm de patimi, chiar dacă vrem să
scăpăm. De obicei oamenii sunt mulţumiţi în patimile lor. Antim Ivireanu într-o predică dă un
exemplu şi zice că "Viermele care mănâncă hrean se simte bine şi în hrean". Dar cine vrea totuşi să
scape de patimi, are gândul acesta şi are preocuparea aceasta, trebuie să ocolească pricinile
patimilor. Ca să ocoleşti pricinile patimilor trebuie să ştii care sunt pricinile patimilor.
Apoi Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că pricina cea mai de căpetenie a păcatelor
este fuga de durere şi iubirea de plăcere. Multe patimi au ca temei plăcerea. Scapi de ele când te
obişnuieşti să nu cauţi plăcerea ci să cauţi ceea ce este bun şi folositor, ceea ce depăşeşte plăcerea.
Nu zice nimeni de pildă, să nu mănânci o mâncare care îţi place, sau să-i faci ceva să nu-ţi mai
placă. Nu. Ţineţi minte lucrul acesta. Aşa-i rânduiala, adică Dumnezeu ne dă lucrurile şi pentru
hrana noastră dar şi pentru desfătarea noastră. Gândiţi-vă de exemplu - nu ştiu dacă ştiţi, dar
urmăriţi vă rog - la rugăciunea colivei, când binecuvintează preotul o colivă - care-i bună, de obicei;
fac pe la noi pe la mănăstire o colivă ca o prăjitură de bună - zice: "Cel ce ne-ai dat acestea spre
hrana şi desfătarea noastră". Zice câte cineva aşa, către mine, în glumă, pe la noi pe la mănăstire, că
cutare lucru e foarte bun şi nu ar trebui să-l mănânc de pildă, şi eu zic: doar nu mi-a luat gustul
Dumnezeu când m-am făcut călugăr. Noi trebuie să fim nişte oameni reali în a vedea lucrurile, şi
dacă ne-a dat Dumnezeu gust ne-a dat şi hrană gustoasă. De ce sunt bune fructele de pildă? Că le-a
făcut Dumnezeu. De ce nu le-a făcut ca pădureţele? Sau Sfântul Maxim Mărturisitorul zice de
iubirea de plăcere. Totuşi există o plăcere îngăduită, o plăcere binecuvântată de Dumnezeu. Eu nu-
mi pot închipui că în împărăţia lui Dumnezeu de pildă, unde vom sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi
cu Iacov, nu vom avea ceva bun de mâncat, dacă o fi de mâncat. Însă există o iubire de plăcere care
te axează pe plăcere, şi aceea nu-i bună, că te înrobeşte. De exemplu omul la care îi place băutura şi
nu se poate opri, din plăcere bea mai departe. Şi apoi păţeşte cum era o vorbă mai demult pe la noi,
că a zis unul vorbind cu vinul: "Eu te-am băut de bun şi tu mă-mpingi".
Apoi însăşi patimile sunt pricini de alte patimi. Am văzut legătura între mânie şi iubirea
de argint, între mânie şi mândrie, între mânie şi lăcomie. Când ai desfiinţat pricinile patimilor
mâniei atunci ai nimicit şi mânia. Bineînţeles că pentru toate acestea trebuie să fi raţional. Dar
raţional cu adevărat nu poate fi decât omul care a ajuns la nepătimire.
Acum ştim pricinile patimilor, dar să nu uităm că şi necredinţa în Dumnezeu este pricină
a patimilor. Un om care nu crede în Dumnezeu trăieşte oricum, cum îi vine la socoteală, cum îi vine
la îndemână. Spontan, şi de-o spontaneitate care nu-l duce la bine. Ce-i vine aia face. Noi însă
trebuie să fim conştienţi că creştinismul e cu cruce, Domnul Hristos a spus "Cel ce vrea să vină
după Mine să se lapede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie" (Matei 16, 24). Ce
înseamnă asta, să-ţi iei crucea? Înseamnă mai multe lucruri, dar între altele şi aceasta: să-ţi iei partea
de osteneală care ţine de depăşirea de tine însuţi, care ţine de împlinirea poruncilor lui Dumnezeu.
Să ştiţi însă că omul care ajunge să-i devină normale virtuţile nu patimile, acela nu mai are
probleme, nu mai are luptă cu el însuşi, are odihnă. Domnul Hristos a spus: "Învăţaţi-vă de la Mine
că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi avea odihnă sufletelor voastre" (Matei 11, 29). Putem avea
odihnă sufletelor noastre în măsura în care avem smerenie, în măsura în care lichidăm patimile,
50
pentru că Sfântul Ioan cel ce a scris "Scara", vorbind despre nepătimire, spune că "smerenia este
dezrădăcinătoarea patimilor". Dezrădăcinăm patimile prin smerenie. Dacă suntem smeriţi, dacă
căutăm să împlinim cuvântul lui Dumnezeu, dacă ne plecăm cu mintea, atunci devenim smeriţi.
Smerenia are de fapt două aspecte: smerita cugetare - aceasta ţine de gândire şi aşa ceva
a avut Sfântul Apostol Petru când l-a chemat Domnul Hristos la ucenicie. Şi când Domnul Hristos a
zis "Mână la larg şi aruncă mreaja ca să pescuiţi" el a zis "Doamne, toată noaptea ne-am trudit şi n-
am prins nimic. Dar, pentru cuvântul Tău, arunc mreaja în mare" (Luca 5, 4-5), deci mă plec cu
mintea, fac ce zici Tu, nu fac ce gândesc eu. Eu de fapt nu aş mai fi pescuit, n-aş mai fi încercat să
pescuiesc, dar pentru că zici Tu, arunc mreaja în mare. Şi a scos mulţime mare de peşti. De ce?
Pentru că s-a plecat cu mintea. A fost şi o împrejurare în care nu s-a plecat cu mintea dintr-o dată, şi
Domnul Hristos i-a reproşat lucrul acesta, la spălarea picioarelor. Când Domnul Hristos a vrut să-i
spele picioarele Sfântul Apostol Petru, el s-a împotrivit şi a zis: "Doamne, Tu să-mi speli mie
picioarele? Niciodată nu-mi vei spăla picioarele". Domnul Hristos a spus: "Ceea ce fac Eu acum tu
nu înţelegi, dar mai târziu vei înţelege". Şi când a stăruit în aceasta şi a zis "Niciodată n-o să-mi
speli picioarele" a zis Domnul Hristos "Dacă nu te voi spăla, nu ai parte cu Mine" (Ioan 13, 6-8).
Deci dacă nu te smereşti, dacă te ţii ţapăn, atunci nu poţi să fii modelat şi nu am ce face cu tine, nu
te poţi mântui. Smerenia este un mijloc de despătimire şi de neîmpătimire. Cine ştie de Dumnezeu
are smerenia nu numai ca smerită cugetare, ci are smerenia şi ca simţire lăuntrică. Adică smerenia
trebuie să aibă înrădăcinare în fiinţa noastră şi prin sentiment. Dacă ai smerenia, atunci ea te învaţă
ce ai de făcut, şi cum să ocoleşti patimile, şi nu eşti ca acela mândru, care citeşte o carte, că doar eu
sunt stăpân peste carte. Tu crezi că o carte, un roman de dragoste de pildă, îl citeşti cu încrederea că
pe tine nu te clinteşte. Şi după aceea nu-l mai poţi scoate din tine. Asta-i plata celui mândru,
păcatele se plătesc, mândria îţi aduce neodihnă, nelinişte.
Vreau să vă citez tot din Pateric un pasaj în care se arată tocmai lucrul acesta, că există o
scară, există un progres treptat în ceea ce priveşte despătimirea. "Se spunea despre un bătrân că a
făcut cincizeci de ani nici pâine mâncând, nici vin bând degrabă. Şi zicea că a omorât curvia,
iubirea de argint şi slava deşartă. Şi a venit la el Avva Avraam, auzind că a spus el acest cuvânt. Şi a
zis lui: tu ai spus cuvântul acesta? A răspuns bătrânul: da. Şi a zis lui Avva Avraam: iată, intri în
chilia ta şi găseşti pe rogojina ta o femeie. Poţi să socoteşti că nu este femeie? Răspuns-a bătrânul:
nu, dar mă lupt cu gândul să nu mă ating de ea. Atunci a zis Avraam: iată, nu ai omorât patima, ci
este vie; dar este legată. Iarăşi când umbli pe drum, vezi piatră şi hârburi, iar în mijlocul acestora,
aur; poate mintea ta să socotească pe acesta - adică aurul - ca pe acelea? Zis-a bătrânul: nu, dar mă
lupt cu gândul să nu-l iau pe el. Şi a zis Avraam: iată este vie patima, dar este legată. Mai departe
zice iarăşi Avva Avraam: iată, auzi despre doi fraţi că unul te iubeşte şi că altul te urăşte şi te
vorbeşte de rău. Dacă vor veni la tine, îi ai deopotrivă pe amândoi? Zis-a bătrânul: nu, dar mă lupt
cu gândul să fac bine celui ce mă urăşte ca şi celui ce mă iubeşte. Zis-a Avva Avraam lui: apoi iată
că sunt vii patimile, dar sunt numai legate de sfinţi".
Prin urmare pot fi şi situaţii de oscilare între bine şi rău. Un părinte de la noi de la
mănăstire zicea: "Dragă, pe om dacă-l iei de bun, bun îl găseşti şi dacă-l iei de rău, tot pe acela, şi
rău îl găseşti". Din păcate avem de multe ori viaţa amestecată, nu suntem foarte nepătimaşi şi nu
suntem nici foarte pătimaşi, suntem într-o situaţie din aceasta oscilantă. Putem să devenim
nepătimaşi din pătimaşi, şi afirmaţia aceasta are un temei în "Scara" Sfântul Ioan Scărarul, în care
51
zice: "Să-ndrăznească pătimaşii, că şi cei nepătimaşi din pătimaşi au ajuns nepătimaşi". E un cuvânt
care ne dă încredere, numai că trebuie să folosim mijloacele, toate mijloacele care ne ajută să
devenim nepătimaşi din pătimaşi.
Şi acum, stimaţi ascultători, încă o afirmaţie şi cu asta termin. Şi anume aceea că Sfântul
Ioan cel ce a scris "Scara" are şi cuvântul că "nepătimirea este cerul cel de pe pământ". Când
ajunge cineva să fie nepătimaş, când ajunge cineva să nu mai fie hărţuit de patimi, atunci ajunge să
aibă locuitor în mod simţit pe Dumnezeu în sufletul său, se face locaş al Preasfintei Treimi - după
cuvântul care-l găsim ca un cuvânt de laudă la cinstirea unor sfinţi şi spunem că a primit sălăşluirea
Treimii în el. Ajungem şi noi să fim locaşuri ale lui Dumnezeu şi avem în suflet cerul cel de pe
pământ, adică nepătimirea. Să nu aşteptăm ca cerul acesta de pe pământ să vină aşa, fără să îl
căutăm, fără să ne străduim pentru el. Iar dacă vine în sufletul nostru, să avem din aceasta bucuria
cuvenită.
Voi încheia şi de data aceasta tot cu o poezie, o poezie de aceeaşi poetă, Zorica Laţcu,
intitulată Cer nou:
Vă mulţumesc.
Dar naţionalismul?
Domnul Hristos a zis: "Daţi Cezarului ce este al Cezarului". Prin aceasta înseamnă că
a acceptat orice tiranie sau orice formă de guvernământ, fără drept de revoltă?
În ultimii doi ani, celelalte popoare nu ştiu despre noi că suntem creştini şi vin să ne
înveţe, să ne încreştineze. Nu credeţi că aceste întâlniri ar trebui să fie mai dese?
Cei care vin la noi să ne încreştineze, sau cred că nu suntem creştini, sau ştiu că nu
suntem creştini în felul lor. Mie mi-a plăcut foarte mult o afirmaţie pe care a făcut-o Înalt Prea
Sfinţitul Mitropolit de la Sibiu când a venit la Sibiu un misionar, un evanghelist - aşa se numesc
ei - din America, şi prezentându-i biserica catedrală din Sibiu a spus: "Această biserică este făcută
pe temelia unei alte biserici şi sute şi sute de ani au venit la biserică aici oameni care s-au mântuit în
credinţa noastră". Fiecare crede că mântuirea e în credinţa lui şi aceia care vin aici să ne
încreştineze caută să ne facă cum sunt ei. Noi, dacă suntem oameni hotărâţi pentru Ortodoxie, nu
mai avem nevoie de altceva. În Ortodoxie de fapt noi avem tot ce ne trebuie pentru mântuire. Tot
ceea ce propovăduiesc ei că este necesar pentru mântuire noi de fapt avem la noi acasă, nu trebuie
să ne ducem în altă parte. Ceea ce ne lipseşte nouă este metoda aceasta de a vehicula ideile, de a le
împărtăşi altora. Se predică prea puţin şi se predică prea oficial cumva, nu se are în vedere nişte
lucruri esenţiale. Ei insistă mult pe bază de Scriptură, numai Biblia este în vedere pentru ei, dar noi
avem şi cărţile Sfinţilor Părinţi şi avem slujbele. Dacă noi suntem mulţumiţi cu ale noastre, nu avem
motive să căutăm în altă parte sau să-i primim pe cei care vor să ne înveţe altceva. "Chiar un înger
53
din cer de va veni - zice Sfântul Apostol Pavel - şi va propovădui altă Evanghelie decât cea pe care
v-am propovăduit-o eu, să fie anatema" (Galateni 1, 8). Aşa că e bine să ne întărim în credinţa
noastră, să ştim ceea ce facem şi de ce facem aşa, şi atunci nu mai poate nimenea să ne
"încreştineze" în altă formă de creştinism. Dumnezeu să le ajute, şi noi să ne vedem de calea noastră
şi nu trebuie să ne ducem să-i ascultăm pe ei, că avem noi ce asculta.
Cât priveşte chestiunea aceasta a organizării unor dialoguri şi a unor cuvântări de felul
acesta, asta depinde de ce posibilităţi sunt ca să se organizeze. Eu cred că v-am spus nişte lucruri
esenţiale, nişte lucruri care nu se aud des şi nu se aud în multe locuri. Am avut posibilitatea aceasta
să spun mai multe lucruri deodată. Să ştiţi că eu nu am făcut pedagogie la Teologie. Aşa a fost
împrejurarea, când am fost în anul I pedagogia se făcea în anul III şi când am ajuns în anul III s-a
mutat în anul I. Le spuneam la mănăstire că nu am făcut pedagogie şi zicea un părinte: "Se
cunoaşte". Cred că se cunoaşte că nu am făcut pedagogie, că am îngrămădit cam multe lucruri
deodată. Dar să ştiţi că nu se putea altfel, adică dacă nu fac aşa, atunci nu-s eu.
Vă rog să-mi spuneţi ce este un Aghiasmatar şi dacă este bine ca un mirean, dacă are
un Ceaslov sau un Aghiasmatar, să citească din ele?
Cât priveşte Ceaslovul, aceasta este cartea tuturor credincioşilor, nu există nici o
restricţie când e vorba de Ceaslov.
Cum vedeţi dumneavoastră următorul aspect: oameni politici care în trecut au fost atei
convinşi şi declaraţi, dovedesc brusc, în special după ?89, o reorientare către Biserică şi
Dumnezeu?
Dragă, Sfântul Apostol Pavel are un cuvânt în Epistola către Tit: "Toate sunt curate
pentru cei curaţi" (Tit 1, 15). Zice Avva Dorotei că pe lângă unul care stătea pe marginea drumului
au trecut trei. Şi unul a zis: "Ăsta-i un desfrânat, aşteaptă o ocazie". Altul a zis: "Ăsta-i un hoţ,
aşteaptă să fure". Şi cel de-al treilea a zis: "Uite, şi aici la marginea drumului se poate ruga omul".
Apoi, din antologia sanscrită, iarăşi un cuvânt: "Câinele a văzut o fată: <<carne>> a zis, bătându-şi
dinţii. Şi-şi priveau părinţii fata: <<floare>> au zis, plângând părinţii. Şi-a văzut-o un călugăr:
<<bestie>> a strigat ascetul. Şi-un poet văzut-a fata: <<înger>> a şoptit poetul". Să ştiţi că de multe
ori noi proiectăm din noi asupra oamenilor. Poate ştiţi pilda aceea cu lucrătorii tocmiţi la vie, când a
zis stăpânul: "Sau ochiul tău e rău pentru că eu sunt bun?" (Matei 20, 15).
54
Eu nu zic să fim artificiali. Sigur că se poate şi aşa şi aşa. Adică se poate ca oameni care
au fost în trecut atei sau liber-cugetători, acum să se arate credincioşi, pentru că acum e la modă. Şi
poate că au făcut şi înainte ceea ce era atunci la modă. Pot să fie oameni fără consistenţă
sufletească, pot să fie făţarnici, dar pot să fie şi oameni reorientaţi, noi nu avem de unde să ştim
viaţa lor intimă. Ştim ce fac şi gândim despre ceea ce fac ei ceea ce putem gândi.
Vom ajunge noi odată să avem sărbătorile, Naşterea Domnului, Paştele, împreună cu
catolicii?
Crăciunul îl avem odată cu ei, cei care suntem cu calendarul îndreptat. Paştele nu le
putem avea cu ei pentru că nu toţi ortodocşii au primit calendarul îndreptat, şi atunci ne-am
despărţit noi între noi. Şi atunci s-a găsit modalitatea aceasta: primim calendarul îndreptat. De ce?
Pentru că nu este al Bisericii calendarul, cum zic cei care nu au primit calendarul îndreptat, şi zic
"sfântul calendar". Nu au dreptate, pentru că nu Biserica a creat calendarul, aşa cum nu Biserica a
creat scrisul, aşa cum nu Biserica a creat limbajul. Toate acestea le-a luat Biserica de la cei care le
aveau atunci când a apărut Biserica. Şi dacă calendarul atunci a fost neîndreptat şi între timp s-a
reformat calendarul, Biserica nu poate să zică: eu rămân la calendarul vechi, că acela e sfânt şi
acesta e pângărit. Nu e aşa. Sunt unii care nu judecă aşa şi atunci s-a ajuns la o neunire între noi
ortodocşii, pentru că numai ortodocşii nu au primit calendarul îndreptat. Şi atunci Crăciunul îl ţinem
la 25 decembrie, după calendarul îndreptat. Şi cei care nu au primit calendarul îndreptat tot la 25
decembrie, numai că 25 decembrie corespunde cu 6 ianuarie. Ce să facem? Să ne vedem de cale şi
să facem ce putem să facem în condiţiile noastre. Nu are rost să ne certăm pentru lucruri care nu
sunt ale noastre.
Mişcarea ecumenică contemporană are drept scop să-i unească pe toţi creştinii, să-i
cointereseze, să-i facă cunoscuţi unii altora, e o mişcare cu dorinţa de a se realiza unirea. Unirea
între oameni nu se realizează plănuind-o sau insistând pentru ea din afară. Unirea trebuie să se
realizeze din înăuntru. Noi avem ca mijloace de unire - cu cei care putem să ne unim - următoarele:
rugăciunea, iubirea şi smerenia.
Dacă folosim mijloacele acestea, de rugăciune pentru unire, de iubire în vederea unirii,
de smerenie în vederea respectării, e nădejde cândva să ne unim. Dar să ştiţi că nu e în puterea
omului să realizeze această unire. La turnul Babel Dumnezeu a împărţit limbile, i-a împărţit pe
oameni, şi la pogorârea Duhului Sfânt, Duhul Sfânt i-a unit pe oameni prin vorbirea în aşa fel încât
să o înţeleagă toţi. Noi aşteptăm de la Dumnezeu unirea tuturor, nu de la mişcarea ecumenică.
Cred că în Biserică nu există categorii disparate, toţi formăm un singur trup, trupul
Domnului Hristos, fiecare angajându-ne la lucrarea mântuirii şi a sfinţirii în măsura în care ne
putem angaja noi. Se spune că totuşi teologii au fost aceia care au despărţit pe oameni în concepţii
diferite. Deşi Mitropolitul Nicolae Bălan, Dumnezeu să-l odihnească, zicea că ceea ce ne uneşte e
mai mult decât ceea ce ne desparte. Iar cineva m-a întrebat pe mine - unul din Polonia - dacă sunt
mari diferenţele dintre ortodocşi şi catolici. Şi am zis că nu sunt mari, dar pe ele se bazează
organizaţiile diferite şi atunci din mici devin mari. Eu cred că fiecare dintre noi trebuie să
contribuim cumva la unire. Cu cei ce vin la noi suntem totdeauna apropiaţi până când vine vorba de
chestiuni speciale. În chestiuni generale găsim totdeauna posibilitatea să ne unim. Iar credincioşii
câţi sunt, cler de mijloc, episcopi, toţi trebuie să urmărim acelaşi lucru, adică preamărirea lui
Dumnezeu. Unde-i preamărirea lui Dumnezeu e şi nădejde de unire. Ştie Dumnezeu când va fi
unirea, pentru că sunt şi lumi diferite, sunt atâtea lucruri care nu poţi trece peste ele. Deocamdată să
ne gândim numai aici la noi: sunt deja diferenţe şi se pune accentul pe nişte diferenţe care de fapt
pentru noi sunt foarte mici şi pentru alţii sunt foarte mari.
Mă bucur foarte mult de lucrul acesta, pentru că să ştiţi că în Postul Paştilor la mine cam
tot bătrâni vin la spovedanie.
Aceşti tineri au venit aici cu o idee pentru viitor. Vă rugăm, dacă ştiţi sau dacă se
poate, să ne spuneţi ceva despre viitor, pentru că toţi suntem îngrijoraţi în legătură cu viitorul. Vă
rugăm câteva cuvinte despre acest viitor.
Dar viitorul ni-l mai pregătim şi altfel, şi anume printr-o viaţă care ne întăreşte în
credinţă şi ne scoate din îngrijorare şi în sensul că nu avem de plătit nişte păcate. Şi aşa cum
56
Dumnezeu l-a scos pe Lot din Sodoma, pe care a ars-o cu foc, tot aşa ne va scoate şi pe noi, pe
fiecare, în măsura în care vom fi vrednici ca Dumnezeu să ne cruţe, indiferent de ce va veni peste
lumea aceasta.
Îl rog pe Avva Teofil să ne spună părerea dânsului despre râs şi despre aplauze.
Şi acum să vă spun - bine că aţi pus problema aceasta, că îmi pare tare bine s-o spun -şi
anume: poate ştiţi Psalmul 20 într-o traducere a Patriarhului Nicodim. Se spune acolo: "Şi cu
zâmbetul feţei Tale l-ai umplut de bucurie", adresându-se lui Dumnezeu. Deci Dumnezeu zâmbeşte,
nu se poate să nu zâmbească. "Şi cu zâmbetul feţei Tale l-ai umplut de bucurie" zice psalmul şi îmi
place foarte mult. Nu în toate traducerile e aşa, dar mie traducerea aceasta îmi place extraordinar de
mult. Adică Dumnezeu ne zâmbeşte. Ce înseamnă asta? Că Dumnezeu Se revarsă cu bucurie spre
noi. Oamenii zâmbesc, că ei pot să zâmbească, dar e o idee în sensul acesta că Dumnezeu ne
zâmbeşte.
Iar Sfânta Tereza de Lisieux, Sfânta Tereza de Pruncul Iisus a scris o carte intitulată
"Istoria unui suflet". Sfânta Tereza a murit la sfârşitul secolului trecut, a trăit doar 24 sau 25 de ani,
a fost călugăriţă şi a scris istoria vieţii ei. Şi acolo în istoria vieţii ei sunt lucruri foarte gingaşe,
lucruri scrise de o femeie care are gingăşia ei, totdeauna. Mai ales fiind o persoană distinsă şi din
punct de vedere moral, a avut o receptivitate pentru nişte lucruri pe care noi nu le gândim dintr-o
dată. Şi ea este caracterizată - am citit eu o carte, "Sfinţi mari", scrisă de Walter Nig, de un profesor
protestant din Elveţia - ca "zâmbetul lui Dumnezeu". Dacă ştim asta înseamnă că putem şi să
zâmbim şi chiar să râdem, aşa, de moment. Nu se pune problema, dacă nu ştim unde să ne oprim,
atunci să nu mai zâmbim, dar nu se poate, pentru că aceasta este o manifestare nu de durată ci o
manifestare de moment. Şi să ştiţi că nu trebuie să fim cu foarte multă atenţie la lucruri de felul
acesta, pentru că nici Dumnezeu nu ia aminte. Şi mai ales dacă Dumnezeu are un zâmbet, putem să
avem şi noi un zâmbet când avem inima capabilă de a se manifesta într-un zâmbet.
Cât priveşte aplauzele, e tot o manifestare din înăuntru în afară. S-ar putea să fie şi o
improvizaţie. Dacă e o improvizaţie atunci renunţ la ele.
11 noiembrie 1992
lipsa un capitol
57
Evanghelia ca izvor de nădejde şi bucurie
Pentru seara aceasta mi-am propus de multă vreme să vorbesc aici despre "Evanghelia
ca izvor de nădejde şi bucurie". Am ajuns la gândul că în viaţa creştină contează foarte mult
nădejdea şi bucuria şi că nădejdea şi bucuria în viaţa creştină se întemeiază pe Sfânta Evanghelie,
Sfânta Evanghelie fiind izvor de nădejde şi de bucurie. Voi arăta în seara aceasta cum anume
Evanghelia este izvor de nădejde şi de bucurie. Dar, ca să putem vorbi despre aceasta, trebuie să
precizăm câteva lucruri în prealabil, şi anume în special să spunem ce este Evanghelia, pentru că e
vorba de Evanghelia ca izvor de nădejde şi de bucurie.
S-ar părea că toată lumea ştie ce e Evanghelia. Şi totuşi nu ştiu dacă toată lumea ştie de
fapt. Dacă mergem la sfintele slujbe ale Bisericii noastre care sunt o întrupare a Scripturii, o
întrupare a Evangheliei, la unele din ele şi în special la Sfânta Liturghie, dar şi la alte slujbe cum
este Utrenia, slujba de dimineaţă din zilele de Duminică şi sărbători, apoi slujbele Sfintelor Taine
cum ar fi de pildă Cununia sau Maslul, cuprind în ele părţi din Sfânta Evanghelie. Cine ia parte la
aceste sfinte slujbe aude spunându-se de pildă: "Pentru ca să ne învrednicim noi a asculta Sfânta
Evanghelie, pe Domnul Dumnezeul nostru să-L rugăm". Cerem de la Dumnezeu înaintea citirii din
Sfânta Evanghelie o învrednicire specială. De ce? Pentru că cuvintele din Sfânta Evanghelie nu sunt
cuvinte de pe pământ, ci sunt cuvinte aduse din cer pe pământ. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că
"citirea Scripturilor este deschiderea cerului şi gurile proorocilor sunt gura lui Dumnezeu".
Cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Evanghelie este un cuvânt veşnic, mai presus de om şi Domnul
nostru Iisus Hristos a spus despre cuvintele Sale: "Cuvintele Mele sunt duh şi viaţă" (Ioan 6, 63) şi a
mai spus Domnul Hristos: "Cerul şi pământul vor trece dar cuvintele Mele nu vor trece" (Marcu 13,
31). În Sfânta Evanghelie se cuprind învăţături ale Domnului nostru Iisus Hristos, cuvinte veşnice,
cuvinte aduse din cer pe pământ.
Sfinţii Evanghelişti Matei, Marcu şi Luca împreună se numesc evanghelişti sinoptici iar
Evangheliile lor Evanghelii sinoptice pentru că cuprind fapte care pot fi citite dintr-o singură
privire, pot fi alăturate unele de altele. De pildă despre tânărul cel bogat vorbesc toţi trei
evangheliştii sinoptici, şi Matei şi Marcu şi Luca, despre sutaşul din Capernaum scrie Sfântul
Evanghelist Matei şi Sfântul Evanghelist Luca, despre învierea Domnului nostru Iisus Hristos scriu
toţi evangheliştii, toţi patru. Însă Evanghelia de la Ioan are o prezentare deosebită de celelalte
Evanghelii.
Pentru noi ca ortodocşi întâlnirea cu Dumnezeu se face în cadrul sfintelor slujbe. Noi n-
am învăţat despre Domnul Hristos studiind, chiar dacă după aceea am şi studiat Evanghelia şi
putem şi să studiem Evanghelia. Sfânta noastră Biserică are şcoli teologice unde se studiază
Evanghelia, unde se fac studii de aprofundare, de adâncire, studii de comparaţie. Dar important
pentru noi este trăirea Evangheliei, întruparea Evangheliei în slujbele Bisericii noastre, slujbele
Bisericii noastre fiind cuprinzătoare ale Evangheliei în înţelesul că ne şi prezintă părţi din
Evanghelie dar şi în înţelesul că ne pune în faţă adevărurile de credinţă, făcându-ne pe noi să stăm
în faţa evenimentelor prin sărbătorirea lor şi prin faptul că în cadrul sfintelor slujbe noi învăţăm
despre evenimentele prezentate în Sfânta Evanghelie care sunt prezentate prin tâlcuirea lor şi ni se
dă posibilitatea să stăm în faţa acelor evenimente cu viaţa noastră, cu gândirea noastră, cu simţirea
noastră. Prin urmare Evanghelia înţeleasă în felul acesta este Hristos în mijlocul nostru.
Sunt creştini care se bazează întâi pe Evanghelie şi după aceea încearcă să interpreteze
şi interpretează şi greşit, pentru că să ştiţi că Scriptura trebuie interpretată, trebuie tălmăcită. Noi, ca
să înţelegem Scriptura, trebuie să ştim anumite lucruri şi să ne raportăm la ea. Şi toţi creştinii
folosesc aceeaşi Scriptură, acelaşi Nou Testament, şi cu toate acestea sunt atâtea diferenţe între
creştini pe motivul că Scriptura se interpretează iar ceea ce diferenţiază pe credincioşii creştini este
interpretarea Evangheliei. De aceea noi nu ne ţinem de Evanghelia în sine ci ne ţinem de
Evanghelia interpretată de sfânta noastră Biserică şi întrupată în sfintele slujbe.
În seara aceasta vom vorbi despre Evanghelie ca izvor de nădejde şi de bucurie ţinând
seama de Evanghelia cea una, deci de propovăduirea creştină prezentată nouă - prezentată şi nouă,
pentru că cei care au scris Evangheliile nu s-au gândit la noi, nu s-au gândit că vor scrie nişte cărţi
59
care vor rămâne în Biserica creştină şi vor avea circulaţie, ci ei au avut în vedere doar împrejurările
în care au scris şi pentru care au scris. Sfântul Evanghelist Matei de pildă a scris pentru creştinii
dintre evrei şi face multe referiri la Vechiul Testament, la împlinirea proorociilor prin Domnul
nostru Iisus Hristos, Mesia, Cel venit să mântuiască lumea. Sfântul Evanghelist Marcu scrie pentru
creştini proveniţi dintre neiudei, dintre oamenii care nu erau introduşi, aşa cum erau evreii, nu
cunoşteau Scriptura şi de aceea el nu face referiri la Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, nu se
referă la proorociile Vechiului Testament, ci prezintă în special minuni pe care le-a făcut Domnul
Hristos. Sfântul Evanghelist Luca a scris Evanghelia unui creştin anume pe care îl chema Teofil şi
care e pomenit la începutul Sfintei Evanghelii de la Luca, deci Sfântul Evanghelist Luca de fapt nici
nu a scris pentru o comunitate ci a scris pentru o persoană, şi scriind pentru o persoană a căutat să
informeze pe acea persoană, pe Teofil, despre Domnul Hristos, despre învăţătura Lui. Şi în sfârşit
Sfântul Evanghelist Ioan, şi el a scris pentru neiudei, pentru oameni care nu erau avizaţi în legătură
cu Vechiul Testament, nu aveau un fond aperceptiv pentru a înţelege Vechiul Testament, şi de
aceea nici nu se referă la el ci are în vedere cu totul altceva în Evanghelia lui şi dă nişte explicaţii
când era vorba de nişte obiceiuri ale evreilor, şi aceasta arată că de fapt şi el a scris pentru creştini
care nu proveneau dintre evrei.
Cuvântul "evanghelie" însă mai înseamnă şi "veste bună". Sfântul Apostol Pavel şi el se
considera un propovăduitor al Evangheliei deşi n-a scris o Evanghelie cum au scris sfinţii Matei,
Marcu, Luca şi Ioan. Şi în Epistola către Galateni scria că "dacă chiar şi un înger ar veni din cer şi
v-ar propovădui altă Evanghelie decât cea pe care v-am propovăduit-o eu, să fie anatema" (Galateni
1, 8). Prin urmare Sfântul Apostol Pavel se prezintă ca un propovăduitor al Evangheliei, nu în
înţelesul că a scris o Evanghelie, ci în înţelesul că ceea ce a propovăduit el este Evanghelia cea una,
este descoperirea adusă de Domnul nostru Iisus Hristos, L-a prezentat pe Domnul nostru Iisus
Hristos aşa cum Îl prezintă Evanghelia, adică a spus cine este Domnul nostru Iisus Hristos.
Mai ales patru lucruri, patru evenimente sunt importante pentru mântuirea noastră din
lucrarea Mântuitorului, şi anume întâi Întruparea Fiului lui Dumnezeu ca om şi care de fapt se
continuă prin întruparea Fiului lui Dumnezeu în oameni. Avem o Întrupare a Fiului lui Dumnezeu
în istorie şi avem o întrupare a Fiului lui Dumnezeu în credincioşi. Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om
ca să Se poată uni cu toţi oamenii, pentru ca întruparea Lui să se prelungească în toţi credincioşii, şi
de fapt se şi prelungeşte în toţi credincioşii cei buni. Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om pentru ca
oamenii să se poată apropia de Dumnezeu. Sfântul Maxim Mărturisitorul zice că Fiul lui Dumnezeu
nu S-a întrupat pentru că omul a păcătuit şi că trebuia să fie mântuit de păcat, ci că, şi dacă n-ar fi
păcătuit omul, Fiul lui Dumnezeu tot se făcea om. De ce? Pentru că Dumnezeu a vrut să ajungă în
cea mai mare apropiere de om, şi cea mai mare apropiere de om a fost întruparea Fiului lui
Dumnezeu. E adevărat că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om ca să ne mântuiască de păcat şi de aceea
S-a şi răstignit, "pentru noi şi pentru a noastră mântuire". Răstignirea într-adevăr este din pricina
păcatelor oamenilor, dar întruparea - e adevărat că s-a făcut în vederea răstignirii, în vederea
pătimirii -, dacă omul n-ar fi păcătuit, atunci răstignirea n-ar fi fost, dar întruparea tot ar fi fost.
Bineînţeles, noi luăm lucrurile de unde sunt. A păcătuit omul, dar să nu creadă cineva,
să nu zică cineva că păcatul L-a făcut pe Fiul lui Dumnezeu să se facă om. Nu, ci Fiul lui
Dumnezeu S-a făcut om din iubire faţă de om, luându-l pe om de acolo de unde era, şi pentru că
omul era păcătos, Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om ca să mântuiască pe om de păcat, pentru că altă
înaintare nu există. Nu poţi să ajungi la Dumnezeu înainte de a fi curăţit de păcat. Şi noi avem
nădejdea la Mântuitorul nostru Iisus Hristos în mântuirea noastră, adică mântuirea noastră nu este
un lucru care ţine de efortul nostru personal şi că ne-am putea mântui şi dacă n-ar fi venit Fiul lui
Dumnezeu. Noi sigur că putem înainta cumva într-o viaţă superioară şi prin efortul nostru, dar ca să
ne apropiem de Dumnezeu nu putem decât prin mijlocirea Mântuitorului nostru. Şi asta este ceea ce
trebuie să facem noi, ceea ce ne lipseşte nouă: apropierea de Mântuitorul.
Ori ştiind că Mântuitorul nostru a venit în lume să Se jertfească din iubire faţă de om,
avem încă o pricină de nădejde şi de bucurie. Cum să nu te bucuri ştiind că Dumnezeu te iubeşte, că
Dumnezeu iubeşte lumea aceasta, că Dumnezeu vrea mântuirea lumii, că Dumnezeu vrea ca toţi să
61
se mântuiască. Cum să nu te bucuri când ştii că Fiul lui Dumnezeu Şi-a arătat iubirea jertfindu-Se.
Cum să nu te bucuri ştiind că Fiul lui Dumnezeu Îşi arată iubirea în jertfa Lui. Crucea Mântuitorului
nostru Iisus Hristos este pentru noi o pricină de nădejde. De ce ? Pentru că ea arată iubirea
Mântuitorului faţă de noi toţi, arată jertfa care este o arătare a iubirii. Cineva spunea, şi pe bună
dreptate, că "Crucea Domnului Hristos este faţa lui Dumnezeu îndreptată către oameni". De
ce? Pentru că Dumnezeu este iubire şi în cruce se arată iubirea şi dacă se arată iubirea înseamnă că
Crucea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este "faţa lui Dumnezeu îndreptată către oameni". Deci,
orice sfântă cruce pentru noi este un temei de nădejde, şi nu numai în înţelesul că ea cuprinde
iubirea Mântuitorului, ci şi în înţelesul că ea cuprinde şi Învierea Mântuitorului. Noi cinstim Crucea
Celui ce S-a răstignit şi a înviat.
Poate că ştiţi că în rânduiala noastră de slujbă din duminici este şi aceea că, după
Evanghelia învierii, după ce se citeşte despre învierea Domnului Hristos, este o alcătuire în care ne
referim la învierea Domnului Hristos ca şi cum am fi văzut-o noi înşine şi zicem: "Învierea Lui
Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, Unuia Celui fără de păcat". Când am
văzut noi învierea ? Păi am văzut-o când am crezut în ea. Când credem în înviere noi şi vedem
învierea. Dacă credem în învierea Domnului Hristos noi vedem învierea Domnului Hristos. Deci
"Învierea Lui Hristos văzând, să ne închinăm - cui ? - Sfântului Domnului Iisus", Cel ce a înviat,
bineînţeles. Pentru că am văzut învierea, pentru că pentru noi Domnul Hristos nu mai este numai
Cel care S-a răstignit, noi nu stăm între Răstignire şi Înviere ci stăm după Învierea Domnului
Hristos şi după Înălţarea Domnului Hristos. Prin urmare noi ne închinăm învierii Domnului nostru
Iisus Hristos pentru că credem în ea, pentru că am văzut-o. Deci "Învierea Lui Hristos văzând, să ne
închinăm Sfântului Domnului Iisus, Unuia Celui fără de păcat". Fiţi atenţi: "Crucii Tale ne
închinăm Hristoase şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim". Iată legătura între Cruce şi Înviere.
Deci Crucea cuprinde Învierea. Dacă n-ar fi fost Învierea n-am fi avut de ce să fim cinstitori ai
Crucii Mântuitorului Hristos, ci suntem cinstitori ai crucii şi suntem cinstitori ai patimilor
Domnului Hristos, a Domnului Hristos Celui ce a pătimit, pentru că credem în învierea Lui. Deci,
crucea prezintă şi jertfa şi învierea, şi neputinţa şi biruinţa. Şi în general cuprinde iubirea
Mântuitorului şi atunci cuprinzând iubirea Mântuitorului şi nu numai iubirea Mântuitorului ci şi
iubirea Tatălui, pentru că se spune în Sfânta Evanghelie că "Dumnezeu atât de mult a iubit lumea
încât a trimis pe Fiul Său Unul născut, ca oricine care crede în El să nu piară ci să aibă viaţă
veşnică" (Ioan 3, 16).
Deci Fiul lui Dumnezeu a venit în lumea aceasta din iubirea Tatălui şi din iubirea Fiului
şi din iubirea Duhului Sfânt, pentru că toate cele trei persoane ale Sfintei Treimi S-au unit în ceea ce
a făcut Domnul Hristos. Gândiţi-vă de pildă la Buna Vestire unde se spune în Sfânta Evanghelie că
Maica Domnului a primit de la înger lămurirea că Duhul Sfânt Se va pogorî peste ea, că puterea
Celui Preaînalt o va umbri şi că Sfântul care Se va naşte din ea Fiul lui Dumnezeu Se va chema.
Deci Maica Domnului devine prin aceasta locaş al Preasfintei Treimi. Apoi Preasfânta Treime n-a
lucrat numai în întruparea Domnului Hristos, în întruparea Fiului lui Dumnezeu, ci a lucrat şi în
celelalte evenimente din viaţa pământească a Domnului Hristos. Asta înseamnă că Crucea
Domnului nostru Iisus Hristos este şi o arătare a Sfintei Treimi.
Apoi, învierea Domnului nostru Iisus Hristos n-a fost numai a Lui ci este şi a noastră.
Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu aşa cum S-a întrupat, ca să mântuiască pe oameni, să se
prelungească întruparea Lui în credincioşi, tot aşa a şi înviat ca să se prelungească învierea Lui în
credincioşi. Deci, învierea Domnului nostru Iisus Hristos nu este ceva separat de noi, ci este ceva
care trebuie să se întâmple şi în noi. Viaţa unui creştin adevărat, a unui creştin botezat şi trăitor
al Evangheliei este de fapt o viaţă în înviere. Noi am înviat împreună cu Domnul Hristos, trăim în
înviere, suntem fii învierii şi avem în faţă înălţarea, suntem candidaţi ai înălţării la cer împreună cu
Domnul Hristos şi aşteptăm înălţarea noastră la cer. Dar ca să ajungem la înălţarea la cer trebuie
mai întâi să ne înălţăm peste lumea aceasta, să ne înălţăm peste păcatele noastre, să nu mai admitem
în viaţa noastră nici un fel de lucru rău şi atunci înălţaţi fiind peste păcate, înălţându-ne prin virtuţi,
putem ajunge şi la înălţarea împreună cu Domnul nostru Iisus Hristos.
62
Prin urmare aceste patru evenimente şi anume: Întruparea Fiului lui Dumnezeu,
Răstignirea Lui, Învierea Domnului nostru Iisus Hristos şi Înălţarea Lui la cer sunt temeiuri de
nădejde pentru viaţa noastră şi sunt şi temeiuri de bucurie pentru că cine are nădejde are şi bucurie.
Sfântul Apostol Pavel scria în Epistola către Romani: "Bucuraţi-vă cu bucuria nădejdii" (Romani
12, 12). Şi noi să ne bucurăm cu bucuria nădejdii. Să pornim de la bucuria nădejdii ca să putem
avea bucurie deplină. De ce bucurie deplină? Pentru că aşa vrea Domnul Hristos. Gândiţi-vă de
pildă la faptul că atunci când i-a fost binevestită dreptului Zaharia naşterea Sfântului Ioan
Botezătorul i s-a spus: "Bucurie şi veselie vei avea şi de naşterea lui se vor bucura mulţi" (Luca 1,
14). A fost o vestire de bucurie, o bucurie împreunată cu nădejdea pentru că el încă n-a văzut
împlinirea bucuriei, dar când a avut împlinirea nădejdii a avut şi bucuria din nădejde. Până atunci a
avut o bucurie din nădejde în înţelesul că aştepta bucuria cea deplină. Maicii Domnului, Preasfintei
Fecioare Maria i s-a spus "Bucură-te cea plină de dar, Domnul este cu tine" (Luca 1, 28). Maica
Domnului ea însăşi în casa Elisabetei a spus "Măreşte, suflete al meu, pe Domnul, şi se va bucura
duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu" (Luca 1, 46-47). Domnul Hristos, şi acestea iarăşi sunt
cuvinte din Sfânta Evanghelie, a zis "Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri"
(Matei 5, 12). Am spus înainte că îngerul binevestitor le-a spus păstorilor "Vă binevestesc vouă
bucurie mare". Din întâlnirea cu Domnul Hristos au avut mulţi bucurie. Se spune undeva în Sfânta
Evanghelie de la Marcu - şi aş vrea să fac aici o paranteză: să ştiţi că Sfânta Evanghelie de la Marcu
e cea mai scurtă dintre Evanghelii. Dar în Sfânta Evanghelie de la Marcu, în cele 16 capitole, toate
evenimentele prezentate de Sfântul Evanghelist Marcu au cele mai multe amănunte. Sunt mai multe
amănunte în Evanghelia de la Marcu decât în celelalte Evanghelii când e vorba de descrierea unui
eveniment. De exemplu tânărul cel bogat. În legătură cu tânărul cel bogat se spune că Domnul
Hristos a privit la el şi i-a fost drag de el. E ceva extraordinar să ştii că a existat un tânăr de care
Domnului Hristos i-a fost drag, pe care l-a iubit Domnul Hristos. Păi dacă ştii că a existat un astfel
de tânăr, tânăr fiind, nu poţi să fii nepăsător în faţa unui astfel de lucru şi îţi doreşti, şi trebuie să îţi
doreşti, să trăieşti o viaţă ca şi de tine să-i fie drag Domnului Hristos. Şi nu numai tinerii, ci şi noi
ăştia care suntem tineri de mai multă vreme, tot aşa trebuie să dorim.
Sunt unii care cred că acesta-i rostul creştinului: să plângă. Dumnezeu să le ajute la cei
care vor să plângă să plângă, dar să ştiţi că nu asta e atitudinea cea adevărată. Atitudinea cea
adevărată este atitudinea bucuriei: "Ca bucuria Mea s-o aibă deplină întru ei", "Acestea vi le spun ca
bucuria Mea să fie deplină întru voi". Spune Domnul Hristos - tot în Sfânta Evanghelie de la Ioan
găsim cuvântul acesta, în capitolul al 16-lea -: "Voi sunteţi trişti iar lumea se bucură. Femeia, când e
să nască, se întristează că a venit ceasul ei - deci a venit ceas de durere - dar după ce a născut
copilul se bucură că s-a născut om pe lume. Şi voi acum sunteţi trişti - erau trişti ucenicii pentru
suferinţele Domnului Hristos - dar iarăşi Mă veţi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria
voastră nimeni nu o va lua de la voi" (Ioan 16, 20-22). Iată atâtea şi atâtea gânduri care dau bucurie,
63
care sunt temeiuri pentru bucurie, care trebuie să ne facă să ne reproşăm întristările şi împuţinările
şi întunecările câte le putem avea.
Mai departe se spune că la Înăţarea Domnului nostru Iisus Hristos, după ce Domnul
Hristos Şi-a ridicat mâinile şi i-a binecuvântat pe ucenici şi pe când îi binecuvânta S-a înălţat la cer,
ucenicii s-au închinat Domnului Hristos şi "s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare, şi erau pururea
în templu lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu" (Luca 24, 51-53). Sigur că lauda şi
binecuvântarea pe care o aduceau ei lui Dumnezeu era o laudă şi o binecuvântare pe care o aveau
din bucuria înălţării la cer a Domnului Hristos. Sfântul Isaac Sirul spune că "rugăciunea este o
bucurie care înalţă mulţumire". Noi insistăm de multe ori pentru o rugăciune de cerere şi pentru
rugăciunea "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul", şi e
bine stimaţi ascultători, dar să nu uităm că aceasta e numai o formă de rugăciune şi numai începutul
rugăciunii. Va trebui să avem şi nişte izbucniri de mulţumire, nişte izbucniri de laudă izvorâte din
nădejdea şi bucuria pentru care ne este temei Sfânta Evanghelie.
Şi apoi şi altfel este Evanghelia izvor de nădejde şi de bucurie. Gândiţi-vă la felul cum i-
a tratat Domnul Hristos pe păcătoşi. E extraordinar. Eu nici nu ştiu ce ar fi de lumea aceasta acum
dacă n-ar exista Sfânta Evanghelie cu izvorul ei de nădejde şi de bucurie, sau ca izvor de nădejde şi
de bucurie. E adevărat că în Sfânta Evanghelie se spune şi despre oameni care sunt mult înaintaţi
faţă de viaţa noastră, faţă de noi înşine, faţă de starea noastră sufletească, deşi în Sfânta Evanghelie
nu se vorbeşte despre nici o performanţă. În viaţa creştină, în istoria creştinismului, sunt multe
lucruri care ne arată realizări extraordinare, oameni care au făcut lucruri extraordinare. Să ştiţi că în
Sfânta Evanghelie nu e aşa. Sfânta Evanghelie este pentru toţi, nu cere condiţii speciale, ci cere
atitudini speciale, temeiuri de viaţă deosebite.
Dar chiar dacă ai zice: bine, ca sutaşul din Capernaum nu pot ajunge, iată că este în
Sfânta Evanghelie şi un om care e cam ca noi, şi anume tatăl fiului lunatic. Ce se spune despre tatăl
fiului lunatic? Se spune că s-a dus la Domnul Hristos după ce a avut un eşec. S-a dus întâi la
ucenicii Domnului Hristos care n-au putut să-i vindece copilul, şi după aceea s-a dus la Domnul
Hristos. Şi la Domnul Hristos ducându-se, şi-a arătat şi credinţa şi necredinţa şi a zis: "De poţi ceva,
ajută-ne nouă, fie-Ţi milă de noi!" (Marcu 9, 22). Băgaţi de seamă cum îşi formulează el
rugăciunea: "Dacă poţi ceva ajută-ne nouă", cu alte cuvinte: nu-s chiar sigur că poţi. Totuşi, avea
mai multă siguranţă decât nesiguranţă în înţelesul că s-a dus, a cerut de la Domnul Hristos ceva, a
zis " fie-Ţi milă de noi", dar dacă poţi. Nu-s sigur că poţi, dar dacă poţi, ajută-ne nouă, fie-Ţi milă
de noi. Şi Domnul Hristos îi răspunde: "Dacă poţi crede, toate sunt cu putinţă pentru cel credincios"
(Marcu 9, 23). Şi omul a zis cu lacrimi către Domnul Hristos: "Cred Doamne, ajută necredinţei
mele" (Marcu 9, 24). Să ştiţi că şi amănuntul acesta tot numai în Sfânta Evanghelie de la Marcu îl
găsim. Şi Domnul Hristos nu a zis: apoi dacă nu crezi cât trebuie n-am ce-ţi face.
Cineva acum nu de mult zice către mine: "Părinte, dar dumneavoastră când aţi ajuns la
concluziile acestea?". Şi eu am zis: am ajuns cu vremea, dar tu poţi începe cu ele. Aşa şi
dumneavoastră. Puteţi începe cu concluziile mele şi să ştiţi că sunt concluzii bune, pentru că sunt
întemeiate pe Evanghelie. Deci Domnul Hristos l-a ajutat şi pe acela care a zis: "De poţi ceva, ajută-
ne nouă, fie-Ţi milă de noi", nu-s sigur că poţi, l-a ajutat pe acela care a zis: "Doamne, n-am destulă
64
credinţă, ajută necredinţei mele", adică completează Tu ceea ce-mi lipseşte, din necredincios fă-mă
credincios. Şi putem avea nădejde la aceasta.
Sau alţii şi alţii. Haideţi să ne gândim la tânărul bogat. Tânărul bogat pe care-l hulesc
atâţia să ştiţi că eu îl cinstesc din toate puterile mele. Şi ştiţi de ce? Nu pentru ce n-a făcut, ci pentru
ce a făcut. Care dintre noi poate zice ce a spus el: "Toate acestea le-am împlinit". Domnul Hristos i-
a spus: "De vrei să intri în viaţă păzeşte poruncile". Şi el a întrebat: "Care porunci?", iar Domnul
Hristos i-a spus : "Să nu ucizi, să nu desfrânezi, să nu fii mărturie mincinoasă, să nu furi, cinsteşte
pe tatăl tău şi pe mama ta, să nu înşeli pe nimeni şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi". El
zice: "Toate acestea le-am împlinit". Şi Domnul Hristos a privit la el şi i-a fost drag (Marcu 10, 19-
21). Şi după aceea i-a mai dat ceva de făcut, a vrut să-l ajute. Cum să-l ajute? Să-i dea şi mai mult
elan, şi mai multă putere, şi mai multă fericire şi a zis: "Îţi mai lipseşte una: vinde-ţi averile şi dă-le
săracilor" şi el asta n-a mai putut-o face. Şi toată lumea buchiseşte pe asta că nu s-a lepădat de
avere, că trebuia să se lepede. Sunt de acord, şi el ar fi vrut să se lepede dar nu s-a putut lepăda
atunci. Poate s-a putut lepăda mai târziu, nu ştim. Şi atunci ucenicii, după ce a spus Domnul Hristos
că vor intra cu greu bogaţii în împărăţia cerurilor, au zis: "Atunci cine poate să se mântuiască?". Şi
Domnul Hristos nu a zis: "Nimeni!", sau în orice caz numai unii, puţini, ci a zis aşa: "Ceea ce nu-i
cu putinţă la oameni cu putinţă este la Dumnezeu" (Marcu 10, 23-24). Deci, poţi avea nădejde în
bine şi dacă nu faci destul bine. Eu nu zic să te opreşti în calea binelui. Fă binele pe care îl poţi face.
Zice Sfântul Marcu Ascetul că binele pe care nu îl poţi face ţi se va descoperi şi îţi va ajuta
Dumnezeu să faci şi alt bine, dar întâi fă binele pe care îl poţi face. Şi nu zice că numai dacă ai făcut
atâta şi atâta bine să ai nădejde, ci fă binele pe care îl poţi face. Şi tânărul acela a făcut ce a putut
face. Dar care dintre noi poate zice: "Toate acestea le-am împlinit de când mă ştiu"?
Prin urmare, stimaţi ascultători, iată că Evanghelia ne aduce în faţă nădejde mai
presus de nădejde. Gândiţi-vă, dacă a zis Domnul Hristos că ceea ce e cu neputinţă la oameni este
cu putinţă la Dumnezeu, înseamnă că putem avea nădejde. Bineînţeles nu făcând rău, că e greşit să
faci rău şi să nădăjduieşti la bine, dar punându-ţi în slujba lui Dumnezeu toate puterile tale, şi
neputând împlini cât ai vrea tu să împlineşti, nu înseamnă că gata, eşti pierdut. Eu de multe ori le
spun la oameni: să ştiţi că Dumnezeu o să mântuiască mult mai mulţi oameni decât gândim noi
că-i mântuieşte.
Stimaţi ascultători, în legătură cu păcătoşii, Domnul Hristos a fost foarte înţelegător faţă
de neputinţa omenească. Fac o paranteză. În 1965 m-am dus la Părintele Arsenie Boca cu un
student de la Teologie care se pregătea pentru preoţie. A zis Părintele către el - eu eram numai
diacon -: "Mă, o să ajungi preot, să ai înţelegere faţă de neputinţa omenească". Cred că Părintele i-a
spus lui ca să aud eu. Nu vă puteţi închipui de câte ori m-am gândit eu la cuvintele acestea: să ai
înţelegere faţă de neputinţa omenească. Poate că eu nu am ajuns la înţelegere câtă ar trebui să am,
dar cuvintele acestea mi s-au împlântat în minte şi le am în vedere: să ai înţelegere faţă de neputinţa
omenească. Pentru că oamenii nu pot mai mult decât fac. Asta înseamnă să ne fie milă de oameni că
nu pot mai mult, că dacă ar putea mai mult ar fi şi mai fericiţi şi ar fi mântuiţi şi ar fi mai bine de ei.
Şi Domnul Hristos a fost foarte înţelegător. Vreau să aduc înainte acum doar trei pilde
ale Mântuitorului adresate vameşilor şi păcătoşilor şi în acelaşi timp şi fariseilor. Două dintre cele
trei au fost adresate numai vameşilor şi păcătoşilor, arătând bunătatea lui Dumnezeu faţă de oameni,
faţă de neputinţa omenească, şi a treia este pentru vameşi şi pentru păcătoşi pe de o parte, şi pentru
cărturari şi farisei pe de altă parte. Vă atrag atenţia asupra capitolului al 15-lea din Sfânta
Evanghelie de la Luca, un capitol plin de lumină. Sunt trei pilde în el, şi anume: pilda cu oaia cea
pierdută, pilda cu drahma cea pierdută şi pilda cu fiul risipitor.
Pilda cu oaia cea pierdută. Ce se spune în această pildă? Că dacă cineva, cioban fiind,
păstor de oi fiind, pierde o oaie din o sută de oi, le lasă pe cele nouăzeci şi nouă şi se duce şi o caută
pe cea pierdută, şi când o găseşte - fiţi atenţi - "se bucură de ea şi o pune pe umerii lui şi o duce la
turmă". Sfântul Ioan Gură de Aur observă că nu o ia cu sila, nu o ia cu toiagul, ci o pune pe umerii
65
lui şi o duce la turmă. Şi zice către prieteni şi către vecini: "Bucuraţi-vă împreună cu mine, că am
aflat oaia mea cea pierdută". Şi apoi adaugă o concluzie, care singură numai dacă ar exista din
Evanghelie, tot ai şti Evanghelia, şi anume zice aşa, că "Bucurie se face în cer pentru un păcătos
care se pocăieşte - fiţi atenţi - mai mult decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care nu au trebuinţă
de pocăinţă" (Luca 15, 7). Parcă te iau fiorii când te gândeşti la astfel de lucruri. Aşa a privit
Domnul Hristos, cu bunătate, pe păcătoşi. Nu pentru că sunt păcătoşi, ci pentru că ar putea să nu fi
păcătoşi şi ar putea să nu mai fie păcătoşi şi ar putea să se întoarcă la Dumnezeu.
Pilda cu drahma cea pierdută. În pilda cu drahma cea pierdută se spune despre o femeie
care avea zece drahme, zece monede. A pierdut una, a aprins lumânare, a măturat toată casa şi când
a găsit-o le-a chemat pe vecine şi pe prietene şi le-a zis: "Bucuraţi-vă împreună cu mine, că am găsit
drahma mea cea pierdută". Şi apoi iarăşi scoate Domnul Hristos concluzia şi zice: "Bucurie se face
înaintea îngerilor din cer pentru un păcătos care se pocăieşte" (Luca 15, 10). Iarăşi bucurie.
Şi apoi pilda cu fiul risipitor. În ea se spune despre un fiu risipitor şi despre un fiu
nerisipitor şi despre un tată primitor. Aşa mult îmi place mie de acest tată primitor. Ce m-aş bucura
să pot fi şi eu tot aşa de primitor faţă de cei care ajung la mine şi pe care ar trebui să-i ajut mai mult
decât îi pot ajuta, să am inimă de tată primitor. Eu să ştiţi că pilda cu fiul risipitor aş numi-o mai
bine pilda cu tatăl primitor. De ce? Pentru că nu învăţăm atâta de la fiul risipitor - mai ales că a
fost risipitor - şi că s-a întors la tatăl - asta-i bine să învăţăm -, ci mai ales de la tatăl primitor, cât de
bun a fost tatăl cu fiul risipitor. Să vă spun repede pilda. Un om avea doi fii. Unul dintre ei, cel mai
mic, a zis: "Tată, dă-mi partea de avere" şi tatăl i-a dat ce i s-a cuvenit şi el după aceea la scurtă
vreme şi-a luat toate şi s-a dus într-o ţară depărtată unde şi-a cheltuit toată averea, unde a trăit în
destrăbălări şi unde a ajuns să sufere mult, a ajuns să nu mai aibă ce mânca, a ajuns să pască porcii
şi s-a trezit deodată, şi-a venit în sine şi a zis: "Cât belşug au slugile tatălui meu în casa tatălui meu,
şi eu aici mor de foame. Mă voi scula şi mă voi duce la tatăl meu şi voi spune: Tată, am greşit la cer
şi înaintea ta, nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Primeşte-mă ca pe unul dintre simbriaşii tăi".
Şi s-a dus. Iar tatăl îl aştepta, privea în zare şi când l-a văzut - spune Sfântul Evanghelist Luca că a
zis Domnul Hristos - a alergat la el. Când l-a văzut a alergat la el, nu a stat, să vedem acum ce face,
ci s-a grăbit să iasă în întâmpinarea lui. Şi a căzut pe grumajii lui şi l-a sărutat. Şi fiul a zis: "Tată,
am greşit la cer şi înaintea ta şi nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău". Şi nu a mai zis "primeşte-
mă ca pe unul din argaţii tăi", probabil l-a copleşit tatăl şi i s-a luat graiul de bucuria cu care l-a
primit tatăl lui. Şi după aceea a dat porunci tatăl lui să se aducă haina cea mai bună să fie îmbrăcat,
să i se aducă încălţăminte în picioare, să i se aducă inel şi să i-l pună în deget. Nu a zis: haină i-am
dat, încălţăminte, dar inel nu-i mai dau. Gândiţi-vă, sunt nişte lucruri care trebuie gândite, să ne dăm
seama de seriozitatea lucrurilor. "Să junghiem - zice - viţelul cel mai gras şi să ne bucurăm şi să ne
veselim". De ce? "Pentru că fiul meu acesta a fost mort şi a înviat, a fost pierdut şi s-a aflat" (Luca
15, 24). Şi au început să se veselească. Şi după aceea a venit şi celălalt fiu al lui, fratele celui întors,
şi când a aflat despre ce-i vorba, nici nu a vrut să intre. Şi tatăl a plâns că nu vrea să intre, s-a dus la
el, şi a zis fiul cel care a stat acasă, nemulţumit: "Eu nu ţi-am greşit niciodată - aceştia erau fariseii,
care se încredeau în ei - şi nu mi-ai dat măcar un ied să mă bucur cu prietenii mei, şi când a venit
acest fiu al tău - nu a zis fratele meu, acest fiu al tău - care ţi-a risipit averea cu desfrânatele - aşa l-a
batjocorit, în loc să se bucure - ai înjunghiat viţelul cel gras". Şi atunci tatăl a zis: "Fiule, toate ale
mele sunt ale tale, dar se cuvenea să ne bucurăm, că fratele tău acesta a fost mort şi a înviat, a fost
pierdut şi s-a aflat" (Luca 15, 32).
Şi acum să ne mai gândim şi la faptul că tatăl, când i-a plecat fiul, tot timpul a ştiut că
fiul lui a plecat, nu a zis că a plecat un străin, că a plecat un dezmoştenit, ci tot timpul a zis că a
plecat fiul lui. Când îşi risipea averea se gândea: fiul meu îşi risipeşte averea. Când a ajuns în lipsă
sigur se gândea: fiul meu a ajuns în lipsă, ce bine ar fi dacă ar veni acasă, că noi avem ce ne trebuie
acasă. Când s-a întors l-a primit pe fiul său, către ceilalţi a zis "fiul meu" a fost mort şi a înviat, a
fost pierdut şi s-a aflat. Deci tatăl a fost binevoitor, cu toată bunăvoinţa şi asta ne dă multă nădejde,
nu să păcătuim, ci să ne întoarcem de la păcate, căci dacă păcătuim înaintăm în păcate nu înaintăm
în pocăinţă şi atunci nu ne poate milui Dumnezeu. Dar dacă am păcătuit, să nu ne gândim că acum
gata, suntem pierduţi, ci să ne gândim la mila lui Dumnezeu cea de acum şi până-n veac, la mila lui
Dumnezeu care ne aşteaptă şi care ne primeşte, să gândim la Maica Domnului care mijloceşte
pentru noi, să ne gândim la sfinţii care mijlocesc pentru noi.
Stimaţi ascultători, mai am numai un lucru de precizat, şi anume nu ştiu dacă v-aţi
gândit vreodată careva din câţi sunteţi aci că, dacă am lua în consideraţie toată Evanghelia câtă o
ştim şi câtă o înţelegem, şi am căuta un moto pentru Evanghelia întreagă sau pentru părţi din
Evanghelie, oare care s-ar potrivi cel mai bine? Să ştiţi că eu m-am gândit şi mi-am şi ales un moto
pe care l-aş pune în faţa Evangheliei şi în faţa Evangheliilor şi în faţa fiecărei părţi din Evanghelie.
E un cuvânt pe care l-au spus oameni din mulţime şi pe care îl găsim în Sfânta Evanghelie de la
Marcu. În Sfânta Evanghelie de la Marcu, în capitolul 10, de la versetul 46 se spune cum Domnul
Hristos a dat vedere unui orb de la Ierihon. Şi în istorisirea aceea se spune că orbul de la Ierihon
striga: "Iisuse, fiul lui David, miluieşte-mă!", după ce a aflat el de ce e mulţime, a auzit tumultul. El
cerşea la marginea Ierihonului şi a auzit tumultul mulţimii şi a întrebat cine e, ce se întâmplă. Şi i s-
a spus că trece Iisus din Nazaret. Şi atunci el, din toate puterile, a început să strige: "Iisuse, fiul lui
David, miluieşte-mă!". Şi lumea ca lumea: taci mă acolo, vezi-ţi de treabă. Şi el striga mai departe.
Şi atunci Domnul Hristos le-a poruncit oamenilor să-l ducă la El. Şi cineva, unii din mulţime, s-au
dus la el şi au zis aşa - tare m-aş bucura dacă aţi ţine minte, dacă nu citiţi singuri în Sfânta
Evanghelie de la Marcu, dar să-l fixaţi pentru cealaltă vreme a vieţii dumneavoastră -: "Ai
încredere, scoală-te. Te cheamă!" (Marcu 10, 49). Deci ai încredere, scoală-te, te cheamă. Eu cred
că aceste cuvinte spuse de oameni din mulţime şi cuprinse în Sfânta Evanghelie de la Marcu se
potrivesc pentru toată Evanghelia, pentru toate Evangheliile şi pentru toate părţile din Evanghelie
care sunt adresate fiecăruia dintre noi.
Stimaţi ascultători, dacă e vorba să ne oprim şi la una din pildele spuse de Domnul
Hristos şi cuprinse în Sfânta Evanghelie pentru nădejdea şi bucuria noastră, eu cred că pilda cu fiul
risipitor e cea mai reprezentativă. Dumnezeu să ne ajute să ne adâncim în gânduri de felul acesta, să
avem mereu în consideraţie faptul că Sfânta Evanghelie este pentru noi izvor de nădejde şi de
67
bucurie, şi să nu ne lăsăm niciodată umbrită bucuria de neîncredere, de deznădejde mai ales, pentru
că la sfintele slujbe se spune că Maica Domnului să ne ajute să scăpăm din prăpastia cumplitei
deznădăjduiri. Deznădăjduirea este o prăpastie, este cumplită. La slujbele noastre - am spus că
sfintele slujbe sunt întrupări ale Evangheliei - sunt atâtea izbucniri de bucurie în legătură cu viaţa
noastră de credincioşi. Şi anume la Sfintele Paşti se spune: "O, Paştile cele mari şi preasfinţite
Hristoase, o Înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu şi Puterea, dă-ne nouă mai adevărat a ne
împărtăşi cu Tine în ziua cea neînserată a împărăţiei Tale". Deci Îl ştim pe Domnul Hristos Paştile
cele mari şi preasfinţite, Înţelepciunea, Cuvântul lui Dumnezeu şi Puterea, şi de la El cerem bucuria
împărăţiei cerurilor, împărăţiei celei neînserate. Sau tot la sfintele slujbe de la Paşti ne bucurăm "Că
de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi".
Fiecare sfântă slujbă o sfârşim cu cuvintele pe care le spune preotul: "Mărire Ţie
Hristoase Dumnezeul nostru, nădejdea noastră, mărire Ţie", avem nădejde în Mântuitorul, şi cel
care răspunde zice "Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, şi acum şi pururea şi în vecii vecilor,
amin. Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, Doamne miluieşte. Părinte binecuvintează". Prin
urmare mărturisim că nu numai Hristos este nădejdea noastră, ci nădejdea noastră este şi Tatăl şi
Duhul Sfânt, pentru că zicem "Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh" ca răspuns şi zicem de trei
ori "Doamne miluieşte" adresându-ne şi lui Dumnezeu Tatăl şi lui Dumnezeu Fiul şi lui Dumnezeu
Duhul Sfânt. Şi în sfârşit, la slujbele de seară în special, la slujba Pavecerniţei, la rugăciunile de
seară şi la slujba Miezonopticii zicem: "Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul,
acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, mărire Ţie!". Iar adresându-ne Maicii
Domnului zicem: "Toată nădejdea mea spre tine o pun, Maica lui Dumnezeu, păzeşte-mă sub
acoperământul tău".
Evanghelia lui Toma nu a fost cuprinsă în canonul Noului Testament pentru că cuvintele
din ea sunt cuprinse şi în celelalte Evanghelii şi nu aduce ceva nou, ceva deosebit. Este o evanghelie
care multă vreme nu a fost cunoscută şi acum a început să fie cunoscută, studiată, însă nu este
absolut necesară pentru noi. Poate să fie şi ea împodobitoare de minte cu gândurile care sunt
cuprinse în ea, dar să ştiţi că nu trebuie să cunoaştem neapărat tot ceea ce s-a scris, chiar nici măcar
tot ce s-a scris în Sfânta Scriptură. Important este să pornim la acţiune pe baza învăţăturilor câte le
cunoaştem, şi atunci ni se deschide sufletul spre împlinirea unor lucruri mai presus de ceea ce
putem în momentul de faţă şi de ceea ce ştim în momentul de faţă. Sfântul Marcu Ascetul zice: "Fă
binele de care îţi aduci aminte şi cel de care nu-ţi aduci aminte ţi se va descoperi ţie". Aşa încât nu
este absolut necesar să cunoaştem evanghelia lui Toma, eu să ştiţi că nici nu o cunosc de fapt, şi
totuşi gândesc că mă va primi Dumnezeu şi cu celelalte Evanghelii numai.
68
lucrurile negative, pentru că altfel n-o să putem să ne bucurăm în lucruri şi mai greu de dus, şi mai
greu de suportat.
Pentru că omul este chipul lui Dumnezeu, trebuie cinstit omul ca Dumnezeu, după
Dumnezeu, în înţelesul că reprezintă pe Dumnezeu. Aşa cum cinstim o icoană a Mântuitorului
pentru că e chipul Mântuitorului, tot aşa trebuie să cinstim şi pe oamenii din jurul nostru , cel puţin
noi cei credincioşi, pentru faptul că sunt purtători ai chipului lui Dumnezeu. Într-un text din slujbele
de înmormântare spune: "Chipul măririi Tale celei negrăite sunt, măcar că port ranele păcatelor".
Chiar purtători de rane ale păcatelor fiind, în esenţă suntem chipul lui Dumnezeu umbrit,
schimonosit, dar în orice caz chipul lui Dumnezeu nu se şterge niciodată în viaţa omului.
Pentru că cea mai lungă cale e calea care duce de la urechi la inimă. Una e să fii
informat şi alta e să fii convins. Când ajungi să fii convins atunci s-a scurtat calea de la urechi la
inimă, de la informaţii la convingere, dar până atunci trebuie să te sileşti. Adică noi în faţa
cuvântului lui Dumnezeu ne prezentăm totdeauna cu ceea ce suntem. Cuvântul lui Dumnezeu de
multe ori noi îl coborâm la nivelul nostru în loc să ne ridicăm noi prin cuvântul pe care ni-l propune
Dumnezeu pentru binele nostru. Domnul Hristos zice: "Cel ce vă primeşte pe voi pe Mine Mă
primeşte şi cel ce se leapădă de voi de Mine se leapădă" (Luca 10, 16), referindu-Se la ucenici. Iar
Sfântul Marcu Ascetul, în Filocalie, zice că "Cel ce primeşte cuvintele Cuvântului lui
Dumnezeu - adică cuvintele Mântuitorului - primeşte pe Dumnezeu Cuvântul". Dacă primim
cuvintele Cuvântului lui Dumnezeu, dacă le primim în minte, dacă le facem loc în noi, cu vremea
ele devin trup în noi, pentru că "Cuvântul S-a făcut trup" (Ioan 1, 14) zice Sfântul Ioan
Evanghelistul, şi Se face trup în continuare. Noi credem că credincioşii sunt mădulare ale trupului
lui Hristos, prin urmare se împărtăşesc de seva vieţii Domnului Hristos şi atunci cu puterea aceasta
învingem răul.
Dacă ascultăm sfintele slujbe avem Evanghelia întrupată şi trăită şi gândită, interpretată
şi devin exegeze ale Sfintei Scripturi, mai ales în legătură cu evenimentele pe care le sărbătorim. La
Sibiu am vorbit cândva în catedrală despre "Eu şi Filocalia", a fost o împrejurare care a dus la
treaba asta, eu nu am prea fost mulţumit, nu că nu am fost mulţumit de ce am spus, ci nu am fost
mulţumit de faptul că s-a programat această prezentare în catedrală. Nu era acolo locul, era tot aşa,
pentru o conferinţă. Şi atunci seara, în Aula Facultăţii de Teologie am mai ţinut un cuvânt şi anume
"Filocalia pentru toţi", sau "O altă Filocalie" şi am prezentat sfintele slujbe ale Bisericii noastre ca o
exegeză a cuvântului lui Dumnezeu, ca o altă Filocalie, ca o nouă Filocalie, ca o Filocalie pentru
toţi, căci la Filocalie câţi ajung? Din câţi suntem aici parcă aş vrea să ştiu câţi au citit din Filocalie.
Dar la sfintele slujbe pot merge toţi şi sunt datori să meargă toţi. Să ştiţi că dacă vine cineva la mine
la spovedit care nu merge la biserică şi mai ales la Sfânta Liturghie, nici nu stau de vorbă cu el, că
nu am ce vorbi.
Dragă, eu pot să dau nădejde tuturor care vor să-I slujească lui Dumnezeu, că dacă se
angajează, Dumnezeu îi ajută. Nu am nădejde pentru cei care se menţin în sfera ateismului, însă cei
care vor să fie credincioşi pot să fie. Despre Pasteur - a fost un om foarte învăţat - se spune că se
mirau toţi de el cât e de credincios, de practicant. El a fost catolic şi cineva mirându-se i-a spus:
69
"Cum, tu care eşti atât de învăţat, eşti credincios ca un ţăran breton?", pentru că în Bretania erau cei
mai credincioşi pe atunci. El a zis: "Da, sunt învăţat şi sunt credincios ca un ţăran breton, dar dacă
aş fi mai învăţat aş fi credincios ca o ţărancă bretonă". Pot toţi care vor să se apropie de Dumnezeu.
Să ştiţi că la Dumnezeu nu sunt intelectuali şi neintelectuali, la Dumnezeu sunt oameni care se
apropie de El şi care nu se apropie de El. Şi cei care se apropie de El, intelectuali sau neintelectuali -
pentru că oricum, cineva care a făcut o facultate, chiar teologică, cum am făcut noi, şi dacă a făcut
şi altă facultate, e un intelectual, nu se mai poate zice că nu e intelectual, şi dacă e şi credincios
înseamnă că toţi intelectualii ar putea fi credincioşi.
Într-o lume şi într-o vreme în care se discută atât de mult, ne-ar fi de folos să aflăm mai
multe despre locul tăcerii în viaţa noastră.
Se zice că aşa cum înveţi să vorbeşti trebuie să înveţi şi să taci. În Pateric se spune că l-a
întrebat cineva pe un părinte: "Ce-i mai bine, să taci sau să vorbeşti?". Şi părintele a zis că "dacă
taci pentru Dumnezeu e bine să taci şi dacă vorbeşti pentru Dumnezeu e bine să vorbeşti". În orice
caz noi nu urmărim tăcerea animalului sau tăcerea mutului, ci urmărim tăcerea ca un lucru care vine
pentru disciplinarea vorbirii. Dacă vrei să vorbeşti cum trebuie, trebuie să înveţi şi să taci. În orice
caz tăcerea trebuie urmărită numai ca disciplină, nu trebuie urmărită în sine, pentru că Dumnezeu
ne-a dat cuvânt. Dacă eu de exemplu aş fi venit aici să vă vorbesc despre ce v-am vorbit şi dacă mă
socoteam eu că hai că nu le mai spun nimic, şi stăteam cât stăteam, ce ziceau cei din sală? "Nu am
venit să-l vedem pe omul acesta tăcând ci am venit să-l ascultăm". Prin urmare, toate trebuie
gândite la rosturile şi la măsurile lor.
Trupul Mântuitorului este undeva în universul acesta, undeva dincolo de ce putem gândi
noi. Trupul Domnului Hristos nu s-a dizolvat, s-a spiritualizat trupul cu care a trăit, dar Domnul
Hristos a înviat cu trupul cu care a murit, însă transfigurat, transformat. A putut să iasă prin piatră,
noi credem că învierea Domnului nostru Iisus Hristos s-a petrecut înainte de a fi dată piatra la o
parte, Domnul Hristos a înviat piatra fiind pecetluită, şi aşa şi zicem: "Piatra fiind pecetluită şi
ostaşii străjuind preacurat trupul Tău, înviat-ai a treia zi Mântuitorule, dăruind lumii viaţă". Piatra a
fost răsturnată de pe mormânt numai ca să se vadă că Domnul Hristos nu mai este acolo. Nu ştim
cum este trupul spiritualizat nici al Mântuitorului nici al sfinţilor, nici cum va fi al nostru la vremea
când vom învia din morţi, în orice caz va avea alte calităţi decât cele care le are acum şi va fi
nestricăcios, va rămâne nestricat, neatins de boală. Trupul Domnului Hristos este undeva anume, el
a intrat şi prin uşile încuiate, dar nu este pretutindeni. Domnul Hristos este cu firea dumnezeiască
pretutindeni, dar cu firea omenească este într-un loc anume, unde anume nu ştim pentru că nu ni s-a
descoperit. Zicem în cer, dar adevărul este că noi nu prea ştim nici ce este cerul. Sfântul Ioan Gură
de Aur zice că "noi ştim că este cer dar nu ştim ce-i cerul" şi "pe mine nici nu mă interesează ce este
cerul, dacă am pe Stăpânul cerului".
Pentru că mai întâi de toate, Domnul Hristos nu a vrut să fie cunoscut, cel puţin de Luca
şi Cleopa, se spune că ochii lor erau ţinuţi să nu-l cunoască, şi pentru că ei nu se aşteptau la învierea
Domnul Hristos. Ei au privit învierea Domnul Hristos ca o poveste, ca un basm, nu erau pregătiţi.
Adică ei nu au sărit asupra gândului că Domnul Hristos a înviat: da, a înviat, ci au stat la îndoială,
pentru că învierea fiind ceva mai presus de fire, nu aveau cum să fie pregătiţi ca să-L cunoască şi
să-L primească. Însă învierea Domnului Hristos s-a petrecut obiectiv şi apoi s-a împlântat subiectiv
70
în fiecare din cei cărora Domnul Hristos li S-a arătat ca înviat. Când eram eu copil îmi aduc
aminte - Dumnezeu să-i odihnească pe ai mei pe toţi, că nu mai sunt în lumea asta - că mama mea
m-a trimis la bunica mea să zic "Hristos o înviat, mama tână!". Şi a zis că dacă zic aşa, îmi dă mama
tână un ou. Şi aşa a fost. M-am dus şi am zis: Hristos a înviat, mama tână! Şi mama tână a zis:
"Adevărat că a înviat, hai să-ţi dau un ou". Cu asta mi-am început eu credinţa în înviere, dar târziu
am ajuns să-mi dau seama ce înseamnă. Şi după aceea am citit referatele Evangheliilor despre
înviere, ce se scrie în Faptele Sfinţilor Apostoli şi mi-am dat seama că cineva numai pe baza aceasta
nu se poate convinge de înviere. Că învierea este de fapt un adevăr pe care-l cunoaştem ca adevăr şi
îl simţim ca adevărat numai în măsura în care Însuşi Mântuitorul Cel înviat ni Se descoperă ca
înviat din morţi. Toţi credincioşii adevăraţi, toţi credincioşii care cred în învierea Domnul Hristos,
sunt credincioşi pe care Domnul Hristos i-a convins de învierea Lui. Şi aşa s-a întâmplat şi cu
ucenicii de la Marea Tiberiadei, numai după ce i-a convins Domnul Hristos de prezenţa lui s-au
încredinţat, aşa s-a întâmplat absolut cu toţi, şi cu Maria Magdalena şi cu toţi care L-au văzut după
Înviere.
Certitudinea ne-o dă Domnul Hristos, pentru că prin puterile noastre nu putem ajunge,
aşa cum nu a putut ajunge Sfântul Apostol Petru prin puterea lui să-L mărturisească pe Domnul
Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, ca Hristos Fiul lui Dumnezeu Celui viu. Când a zis Domnul
Hristos: "Voi cine ziceţi că sunt?", Sfântul Apostol Petru a zis: "Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu
Celui viu". Şi atunci Domnul Hristos a zis: "Fericit eşti Simone, că nu trup şi sânge ţi-a descoperit
ţie aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri" (Matei 16, 13-17). Sfântul Apostol Pavel spune şi el că
"atunci când a vrut Dumnezeu să-L descopere pe Fiul Său în mine" (Galateni 1, 16). Prin urmare,
credinţa este ceva care vine de la Dumnezeu spre om, nu este ceva ce îşi procură omul din puterile
sale.
Nu, nu există nici o metodologie, există o angajare într-o viaţă superioară. În Sfânta
Evanghelie de la Ioan se spune că Dumnezeu dă ucenicilor Săi pe Duhul Sfânt şi nu-L dă lumii
(Ioan 14, 17). Şi spune Domnul Hristos că atunci vor primi pe Duhul Sfânt când se va putea spune
despre ucenici: "voi nu sunteţi din lume" (Ioan 15, 19). Deci când depăşim lumea ne facem vrednici
de Duhul Sfânt. Noi de fapt pe Duhul Sfânt Îl purtăm în noi, de la Botez, învăţătura Bisericii asta
este, că la Botez se sălăşluieşte în credincioşi Sfânta Treime, care rămâne în sufletul omului până la
moartea lui şi se descoperă în măsura în care omul credincios împlineşte poruncile lui Dumnezeu.
Deci şi Duhul Sfânt Se arată în măsura în care şi omul e angajat pentru lucrările Duhului Sfânt. Cel
puţin în Sfânta Evanghelie de la Ioan se spune că "Cel ce Mă iubeşte acela păzeşte cuvântul Meu şi
îl voi iubi şi eu şi Mă voi arăta lui", iar Sfântul Marcu Ascetul spune că "Hristos este ascuns în
poruncile Sale şi Se descoperă pe măsura împlinirii poruncilor". Tot aşa e şi cu Duhul Sfânt, Duhul
Sfânt Se descoperă omului în măsura în care omul se angajează la ceea ce înseamnă roadele
Duhului: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa,
blândeţea, înfrânarea poftelor, dar asta nu înseamnă o metodologie.
71
Care este înţelesul pildei ispravnicului necredincios?
Este înţelesul acesta că omul acela şi-a aranjat nişte treburi cu averile altuia. Şi Domnul
Hristos îl recomandă în înţelesul acesta că noi să ne facem nişte prieteni cu ajutorul bogăţiilor
străine, adică cu aceea cu ce am agonisit pe nedrept să ajungem la un drept. Dar nu să agonisim
ceva pe nedrept ca să ajungem la un drept, ci dacă ajungem să avem nişte lucruri cum a avut Zaheu
vameşul de pildă, care a zis "Doamne, jumătate din averea mea o dau săracilor" (Luca 19, 8), deci a
ajuns la nişte bogăţii nedrepte, să încerce acum, prin bogăţiile acelea nedrepte (Luca 16, 9),
făcându-i părtaşi şi pe alţii la acele bogăţii, să-şi aranjeze nişte relaţii cu nişte oameni care ar putea
mijloci pentru ei, cu săracii - cum ar zice Sfântul Ioan Gură de Aur - ca să-l primească în locaşurile
lor.
Pilda grăuntelui de muştar arată, ca şi pilda cu aluatul pus în trei măsuri de făină,
dezvoltarea împărăţiei lui Dumnezeu. Grăuntele de muştar se seamănă şi creşte, tot aşa şi împărăţia
lui Dumnezeu, începând de la puţin, ajunge la mult, ajunge să cuprindă pe om şi pe alţii.
"Ioan este Ilie" înseamnă că Sfântul Ioan Botezătorul - cum zice în Sfânta Evanghelie de
la Luca în vestirea care i s-a dat Sfântului Zaharia - va merge înaintea lui Hristos cu duhul şi cu
puterea lui Ilie. În orice caz sunt unii care zic că Ioan a fost o reîncarnare a lui Ilie. Dar nu e
adevărat, pentru că la Schimbarea la Faţă nu s-a arătat Ioan şi s-a arătat Ilie. Dacă ar fi fost aşa cum
zic cei care au alte credinţe decât noi, ar fi trebuit să spună că s-a arătat Moise şi Ilie-Ioan, sau
Moise şi Ioan, pentru că Ilie a fost încorporat în Ioan.
Care trebuie să fie raportul nostru cu sectele evanghelice? Avem dreptul să fim pasivi,
fie cler fie laici?
E greu de spus. Cred că ceea ce trebuie să facem noi în raport cu ei ar fi aceea să avem
un ascendent moral, să ne recomande viaţa noastră mai mult decât pe ei. Asta ar fi prima biruinţă. În
al doilea rând putem să-i ocolim, nu ostentativ, dar să nu ne prea facem vorbă cu ei, pentru că să
ştiţi că de multe ori influenţele acestea, chiar dacă nu doboară, în orice caz clatină, şi nu sunt toţi
destul de întăriţi ca să poată să facă faţă. Episcopul de la Vâlcea, care a fost, P.S. Iosif Gafton, a fost
cândva la noi la mănăstire, şi el şi un frate de-al lui au fost studenţi în teologie. Şi au venit la vorbă
acasă despre ce spun sectarii despre Maica Domnului. Şi a zis că tatăl lor care era preot nu i-a lăsat
să vorbească aşa ceva în casa lui. Adică îşi dădea seama totuşi că noi nu discutăm despre Maica
Domnului, ci noi cinstim pe Maica Domnului. Aşa încât nu are rost să discutăm nici cu ai noştri
72
nici cu alţii despre Maica Domnului, ci Maica Domnului trebuie cinstită, aşa cum o cinstim în
biserică şi aşa cum o cinstesc credincioşii cei adevăraţi. Ei fac greşeala de a o nivela pe Maica
Domnului, de a o coborî însă nu poţi să o cobori pe Maica Domnului fără să-L cobori şi pe Domnul
Hristos în acelaşi timp.
Zice că un copil îşi căuta mama - nu ştiu dacă v-am mai spus eu aici lucrul acesta - şi
"Nu aţi văzut pe mama?" întreba copilul. Şi cineva îi spune: "Mă copile, am văzut o femeie, a trecut
adineaori pe aici". Dar zice copilul: "Eu nu caut o femeie, eu caut pe mama". Nici mamele noastre
nu sunt o femeie ca toate femeile, ci sunt unice faţă de celelalte femei. Deci Maica Domnului, dacă
îngerul a spus: "Binecuvântată eşti tu între femei" nu mai avem noi alt cuvânt să spunem că Maica
Domnului a fost o femeie ca toate femeile, pentru că nu a fost o femeie ca toate femeile.
Înseamnă ceea ce trăim noi de fapt ca oameni credincioşi. Pe Maica Domnului o numim
"rai cuvântător", "rai de taină", bucuria din legătura cu Maica Domnului este o trăire a raiului,
bucuria din întâlnirea cu Domnul Hristos. Ce au zis cei doi care mergeau spre Emaus? "Nu era
inima noastră întru noi arzând când ne vorbea pe cale şi ne tâlcuia Scripturile?" (Luca 24, 32). Raiul
este o trăire a bucuriei credinţei, ospăţului credinţei din această lume. Nu începe raiul la moarte.
"Paştile care au deschis nouă uşile raiului". Nu pentru viitor, ci pentru prezent. "Că din moarte la
viaţă şi de pe pământ la cer Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce-I cântăm cântare de
biruinţă". Raiul anului bisericesc sunt Paştile şi Săptămâna Luminată, când se fac altfel de slujbe
decât slujbele din celălalt timp al anului, nu se mai pomenesc răutăţile, păcatele, totul este o
izbucnire de bucurie şi asta înseamnă trăirea raiului. Sfântul Ioan Gură de Aur zice că Paştile nu
trebuie prăznuite numai la Paşti, deci la vremea când e hotărâtă calendaristic pentru serbarea
Paştilor, ci Paştile sunt o sărbătoare veşnică, "Paştile cele veşnice" zicem noi la Paşti. Şi în felul
acesta gândit, raiul este o realitate prezentă, nu numai o realitate viitoare, chiar dacă în viitor vom
primi mult mai mult decât în prezent, pentru că Sfântul Apostol Pavel spune că "ceea ce ochiul n-a
văzut, urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-a suit a pregătit Domnul celor ce-L iubesc pe El" (I
Corinteni 2, 9). Credem că dincolo vom trăi cu mult mai multă intensitate, dar în orice caz trebuie
să trăim şi aici pe pământ intensitatea adevărurilor Învierii Domnul Hristos, a Înălţării, pogorârea
Duhului Sfânt, toate le prăznuim la anumite sărbători. Sau unirea cu Domnul Hristos prin Sfintele
Taine, în special prin Sfânta Cuminecătură, când zicem: "Ca de foc să fugă de mine tot lucrul rău,
toată patima". Mulţumim lui Dumnezeu, mulţumim Maicii Domnului de pildă, că Mântuitorul a
intrat în alcătuirea noastră: "Intră în alcătuirea mădularelor mele, în rărunchi şi-n inimă, arde spinii
tuturor păcatelor, curăţeşte-mă, spală-mă şi mă îndreptează, îmbunătăţeşte-mă, înţelepţeşte-mă şi
mă luminează", mulţumim Maicii Domnului şi zicem "Preasfântă Stăpâna mea de Dumnezeu
Născătoare, care eşti lumina întunecatului meu suflet, nădejdea, acoperământul, scăparea,
mângâierea şi bucuria mea", sunt trăiri de rai.
9 mai 1993
73
Unele aspecte ale raportului dintre Dumnezeu şi om
Sfintele slujbe ale Bisericii noastre sunt întruparea credinţei noastre şi sunt în acelaşi
timp credinţa în lucrare, credinţa în Dumnezeu în lucrare. Nu se poate să stai la sfintele slujbe fără
să ai conştiinţa că stai în faţa lui Dumnezeu, aşa încât sfintele slujbe sunt o aducere a lui Dumnezeu
în conştiinţa noastră, în simţirea noastră. Sfintele slujbe sunt acelea care ne dau posibilitatea să stăm
în faţa lui Dumnezeu, să avem cunoştinţă de Dumnezeu, să trăim prezenţa lui Dumnezeu, să avem
posibilitatea să ne raportăm la Dumnezeu. În felul acesta, stând la sfintele slujbe şi participând la
sfintele slujbe ale Bisericii noastre, noi, ca dreptmăritori creştini, ne rugăm lui Dumnezeu şi
învăţăm despre Dumnezeu. La sfintele slujbe avem posibilitatea să ne întâlnim cu Dumnezeu în
conştiinţa noastră, să simţim legătura între noi şi Dumnezeu. La sfintele slujbe am putea spune că ni
se descoperă Dumnezeu, ni se descoperă prin rânduielile de slujbă ale sfintei noastre Biserici,
învăţăm ceva despre Dumnezeu ca să putem să trăim legătura noastră cu Dumnezeu.
Mai departe aflăm că Dumnezeu are o stăpânire, o împărăţie, căci zicem: "Că a Ta este
stăpânirea şi a Ta este împărăţia şi puterea şi mărirea, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum
şi pururea şi în vecii vecilor". Încă o cunoştinţă despre împărăţia lui Dumnezeu şi despre legătura
noastră cu Dumnezeu, care are stăpânire peste noi, are împărăţie, are putere şi mărire. Chiar dacă nu
am şti multe lucruri despre Dumnezeu, noi putem învăţa la Sfânta Liturghie şi faptul că Dumnezeu
este bun şi iubitor de oameni, căci zicem: "Că bun şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie mărire
înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor". Prin urmare, aflăm,
ştim şi suntem încredinţaţi că Dumnezeu este "bun şi iubitor de oameni". Noi ştim din Sfânta
Evanghelie că Domnul Hristos Însuşi a spus că Dumnezeu este bun (Matei 19, 17). Ştim din Sfânta
Evanghelie că Dumnezeu a iubit lumea, că L-a trimis pe Fiul Său pentru mântuirea lumii. Chiar se
spune că "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca
oricine care crede în El să nu piară ci să aibă viaţă veşnică" (Ioan 3, 16). Aşadar, când e vorba să ne
raportăm la Dumnezeu e foarte important să ştim că Dumnezeu e bun şi că Dumnezeu este iubitor
de oameni, şi că fiind El bun şi iubitor de oameni, noi trebuie să-I aducem mărire, "Că bun şi iubitor
de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie mărire înălţăm". Ne întâlnim cu Dumnezeu Cel bun şi iubitor de
oameni şi pentru că e bun şi iubitor de oameni - şi asta să n-o uităm niciodată - Îi aducem mărire
pentru bunătatea Lui şi pentru iubirea Lui de oameni.
Mai departe spunem, vorbind cu Dumnezeu - pentru că la sfintele slujbe noi nu studiem
despre Dumnezeu, nu învăţăm despre Dumnezeu, ci învăţăm rugându-ne, dacă învăţăm şi e bine să
şi învăţăm, dar nu trebuie să ne ducem la sfintele slujbe cu gândul de a studia, ci cu gândul de a ne
însuşi anumite idei mântuitoare, ca să ne putem raporta la Dumnezeu - că Dumnezeu e milostiv şi
iubitor de oameni: "Că milostiv şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti, şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui
şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor". Aflăm deasemenea, ne încredinţăm,
stăruim în convingerea că Dumnezeu este sfânt, căci se spune: "Că sfânt eşti Dumnezeul nostru şi
Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor".
Dar Dumnezeu Cel sfânt este sfânt şi Îşi comunică sfinţenia Lui şi credincioşilor, şi
mărturisim şi aceasta la sfintele slujbe şi mai ales la Sfânta Liturghie când zicem: "Că Tu eşti
sfinţirea noastră şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh". Pomenim de mila şi de
harul şi de îndurările Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu care S-a făcut om, şi zicem:
"Cu harul, cu îndurările şi cu iubirea de oameni a Unuia-Născut Fiului Tău, cu Care împreună eşti
binecuvântat, cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii
vecilor". Cuvintele le adresăm lui Dumnezeu-Tatăl şi pomenim mila, harul şi îndurările
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care este Fiul lui Dumnezeu care S-a făcut om, Dumnezeu
75
adevărat şi om adevărat - aşa Îl mărturisim în cuprinsul Simbolului credinţei - şi la Sfânta Liturghie
mărturisim harul, mila şi iubirea de oameni a Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi pomenim
totodată şi pe Sfântul Duh, care este bun şi făcător de viaţă: "Cu preasfântul şi bunul şi de viaţă
făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor".
Iată câte lucruri putem învăţa despre Dumnezeu rugându-ne, avându-L pe Dumnezeu în
faţă. Nu ni se spune: să ştiţi că Dumnezeu e bun şi iubitor de oameni, să ştiţi că Dumnezeu e
milostiv şi iubitor de oameni, să ştiţi că Dumnezeu e sfânt, să ştiţi că Dumnezeu este sfinţirea
noastră, ci suntem angajaţi în legătura aceasta prin mărturisirea faptului că Dumnezeu e bun şi
iubitor de oameni, şi pentru aceasta Îi ducem mărire, că Dumnezeu e milostiv şi iubitor de oameni şi
noi Îi înălţăm mărire, că Dumnezeu e sfânt - "Că sfânt eşti Dumnezeul nostru şi Ţie mărie
înălţăm" -, că Dumnezeu este sfinţirea noastră şi Îi aducem mărire.
Apoi mai sunt şi alte ziceri de la sfintele slujbe, de la alte sfinte slujbe, în care se spune
de pildă: "Că al Tău este a ne milui şi a ne mântui pe noi". Deci Doamne, pe Tine Te înţelegem ca
unul care ai ca lucrare, ca acţiune, să miluieşti şi să mântuieşti, dar nu să miluieşti şi să mântuieşti
numai în general, ci să miluieşti şi să ne mântuieşti pe noi, "Că al Tău este a ne milui şi a ne mântui
pe noi, Dumnezeul nostru, şi Ţie mărire Îţi înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh". Sau "Că
Dumnezeul milei şi al îndurărilor şi al iubirii de oameni eşti, şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului
şi Sfântului Duh". Iată câte lucruri importante se spun la sfintele slujbe, vorbind cu Dumnezeu în
prezenţa noastră şi în prezenţa noastră în faţa lui Dumnezeu. De aceea ziceam că sfintele slujbe Îl
aduc pe Dumnezeu în conştiinţa noastră, în simţirea noastră, în faţa noastră. Sigur că cineva care se
duce la slujbă numai cu gând de a se informa, poate să se ducă de două de trei ori şi după aceea ştie
ce se face acolo. Ori noi ne ducem la sfintele slujbe, care se repetă în fiecare zi - şi ne ducem când
putem să ne ducem -, însă nu ne plictisim niciodată deşi ştim ce se petrece acolo, pentru că noi ne
ducem să slujim. Orice credincios trebuie să ştie că el nu este simplu spectator la o slujbă
dumnezeiască, că el nu este un simplu asistent la slujba dumnezeiască, ci este un slujitor. Orice
credincios care ia parte la sfintele slujbe trebuie să aibă conştiinţa că el slujeşte, nu se duce să vadă
o slujbă, să audă o slujbă, ci se duce să facă o slujbă. În Biserica noastră nu slujesc numai preoţii,
numai arhiereii, numai diaconii, numai cântăreţii bisericeşti, ci slujesc toţi credincioşii care iau parte
la sfintele slujbe. Cred că aţi observat faptul că de fiecare dată când pomenim ceva despre
Dumnezeu, că e bun şi iubitor de oameni, zicem "şi Ţie mărire Îţi înălţăm", pentru că eşti bun şi
iubitor de oameni. Când pomenim mila şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu spunem: "Că milostiv
şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie mărire înălţăm". Facem ceva în faţa măreţiei lui
Dumnezeu.
Aduc aici înainte faptul că Sfântul Isaac Sirul spune că "încă nu a cunoscut pe
Dumnezeu cel ce nu se minunează de Dumnezeu". Pe Dumnezeu Îl cunoşti numai în măsura în care
te minunezi de Dumnezeu şi de lucrurile lui Dumnezeu. Psalmistul zice: "Cât de minunate-s
lucrurile Tale Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut" (Psalm 103). Dacă se minunează de
lucrurile lui Dumnezeu, cu atât mai mult se minunează Psalmistul de Dumnezeu Însuşi care le-a
făcut. Pentru noi Dumnezeu nu e o abstracţiune, nu e o probabilitate, nu e o idee, nu e un Dumnezeu
al filosofiei, ci este un Dumnezeu al rugăciunii, un Dumnezeu al religiei, un Dumnezeu al credinţei,
un Dumnezeu în faţa Căruia noi stăm şi ne minunăm de Dumnezeu în măsura în care Îl cunoaştem.
Şi de aceea zice Sfântul Isaac Sirul: "Încă nu a cunoscut pe Dumnezeu acela care nu se minunează
de Dumnezeu". Noi în măsura în care cunoaştem ceva din măreţiile lui Dumnezeu ne minunăm de
Dumnezeu.
În Sfânta Evanghelie de la Ioan se spune că Domnul Hristos a spus despre Duhul Sfânt:
"El pe Mine Mă va preamări" (Ioan 16, 14). Tot în Sfânta Evanghelie de la Ioan se spune în două
locuri despre vuietul Duhului. Şi anume în convorbirea între Domnul Hristos şi un fariseu pe nume
Nicodim se spune că Domnul Hristos a spus: "Vântul suflă unde vrea şi tu auzi vuietul lui dar nu ştii
de unde vine şi încotro se duce" (Ioan 3, 8). Prezenţa Duhului Sfânt se arată într-un vuiet, aşa cum
prezenţa vântului tot într-un vuiet se arată. Iar vuietul Duhului este preamărirea lui Dumnezeu. În
76
alt loc, tot din Sfânta Evanghelie de la Ioan, se spune că Domnul Hristos a zis: "Cel căruia îi este
sete să vină la Mine şi să bea". Şi adaugă: "Că râuri de apă vie vor curge din fiinţa celui credincios"
(Ioan 7, 38). Şi se vede că acolo unde sunt râuri, acolo este şi un vuiet, vuietul râurilor. Poţi să-ţi dai
seama că e în apropiere un râu fără să-l vezi, din vuietul râului. În cartea Faptelor Sfinţilor Apostoli
este scris despre pogorârea Duhului Sfânt asupra Sfinţilor Apostoli, că s-a auzit "o suflare ca de
vijelie care vine repede" (Fapte 2, 2), s-a auzit un zgomot, tot un vuiet. Dacă ne gândim bine că
Domnul Hristos a spus despre Duhul Sfânt "El pe Mine Mă va preamări", şi că în cartea Faptelor
Sfinţilor Apostoli în legătură cu pogorârea Duhului Sfânt peste Sfinţii Apostoli se spune că Sfinţii
Apostoli au vorbit în limbi necunoscute lor - mai înainte - dar înţelese de cei care le ascultau - se
spune că oamenii care ascultau cuvintele Sfinţilor Apostoli, în limbi necunoscute Sfinţilor Apostoli
şi cunoscute de cei care le ascultau, mărturiseau: "Îi auzim pe ei spunând măririle lui Dumnezeu"
(Fapte 2, 11) sau lucrurile cele mari ale lui Dumnezeu -, ne dăm seama că de fapt vuietul
Duhului - despre care vorbeşte Domnul Hristos când Îl aseamănă pe Duhul Sfânt cu vântul care are
un vuiet, cu râurile care deasemenea scot un vuiet - sunt sfintele slujbe ale Bisericii noastre în care
aducem mărire lui Dumnezeu: "Că sfânt eşti Dumnezeul nostru şi Ţie mărire înălţăm". Mărirea pe
care I-o aducem noi lui Dumnezeu prin puterea Duhului Sfânt - pentru că a zis Domnul Hristos: "El
pe Mine Mă va preamări" - este de fapt lucrarea aceasta de preamărire a lui Dumnezeu, deci este
vuietul Duhului pe care îl auzim şi la care participăm şi noi înşine când Îl preamărim pe Dumnezeu
şi zicem de pildă: "Pe Tine Te lăudăm, pe Tine bine Te cuvântăm, Ţie Îţi mulţumim Doamne, şi ne
rugăm Ţie, Dumnezeului nostru", sau când zicem: "Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este
cerul şi pământul de mărirea Lui". Sau când zicem cuvintele: "Mare eşti Doamne şi minunate sunt
lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale", când spunem cu simţire
şi cu rostire cuvintele acestea, cu participare - mie îmi place să spun că aceste cuvinte sunt tunetul
pământului, că dacă este un tunet al cerului pe care-l auzim şi care mărturiseşte şi el despre
măreţiile lui Dumnezeu, există şi un tunet al pământului şi tunetul pământului sunt cuvintele
acestea: "Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre
lauda minunilor Tale".
Aşa încât la dumnezeieştile slujbe ale Bisericii noastre noi aflăm despre Dumnezeu că e
bun, că e iubitor de oameni, că e milostiv, că e sfânt, că e sfinţirea noastră şi pentru toate acestea de
fiecare dată Îi aducem mărire lui Dumnezeu, avem o angajare în raportarea noastră faţă de
Dumnezeu. Şi asta înseamnă că cei care absentează de la sfintele slujbe nu aduc mărire lui
Dumnezeu, nu participă la vuietul Duhului, nu participă la preamărirea lui Dumnezeu, aşa cum
participă cei care iau parte la sfintele slujbe. Şi bineînţeles că neparticipând la acestea, nu-i pot
închipui pe Heruvimi: "Noi, care pe Heruvimi, cu taină închipuim şi făcătoarei de viaţă Treimi
întreit-sfântă cântare aducem", noi, noi păcătoşii, noi credincioşii, cum suntem, buni, răi, cum
suntem, îi închipuim la sfintele slujbe pe Heruvimi, fiinţele cereşti care sunt în legătură cu
Dumnezeu, în apropierea imediată a lui Dumnezeu. Şi noi Îi aducem Preasfintei Treimi, lui
Dumnezeu Celui în Treime, Celei de viaţă Făcătoare Treimi, întreit-sfântă cântare. Şi de aceea,
pentru că Îi aducem întreit-sfântă cântare, pentru că zicem "Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot", de
aceea noi îi închipuim pe Heruvimi şi facem aici pe pământ lucru ceresc. Pentru că o slujbă
dumnezeiască în locaşul lui Dumnezeu care este sfânta biserică şi care este de fapt cerul cel de pe
pământ - m-aş bucura mult să reţinem lucrul acesta, că sfânta biserică, privită ca locaş de închinare
a lui Dumnezeu în care se fac sfintele slujbe şi mai ales Sfânta Liturghie, este cerul cel de pe
pământ, şi nu poate ajunge cineva în cerul mai presus de lumea aceasta decât în măsura în care ia
parte la slujbele dumnezeieşti în cerul cel de pe pământ. Nu are ce căuta cineva în cer dacă nu
merge în sfânta biserică.
Stimaţi ascultători, rânduielile noastre de slujbă sunt în aşa fel făcute ca să ne putem
raporta la Dumnezeu, şi cei care slujesc lui Dumnezeu nu se mulţumesc numai cu ceea ce aduc ei
lui Dumnezeu, cu măririle lui Dumnezeu pe care le pot înţelege, cât le pot înţelege şi le pot aduce
cât le pot aduce, ci ei doresc ca şi alţii să preamărească pe Dumnezeu. De aceea când e vorba de
ectenia catehumenilor, în ecfonisul ecteniei pentru cei chemaţi, spunem "Ca şi aceştia să
preamărească preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului
77
Duh". Deci nu numai noi, ci şi aceia care se pregătesc pentru luminare, pentru Botez, şi aceia să
preamărească preacinstitul şi de mare cuviinţă numele lui Dumnezeu. Sau ne rugăm lui Dumnezeu
zicând: "Şi ne dă nouă cu o gură şi o inimă a mări şi a cânta preacinstitul şi de mare cuviinţă numele
Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh".
Stimaţi ascultători, între alte rânduieli de slujbă este şi aceea ca înainte de a se rosti
rugăciunea "Tatăl nostru", care de fapt e o rugăciune care ne-a lăsat-o Domnul nostru Iisus Hristos,
rugăciunea pe care o cunosc şi copii şi oameni mari, şi să ştiţi că sunt mulţi care nu o cunosc, cel
puţin la mine la spovedit vin şi oameni care nu ştiu "Tatăl nostru" şi sunt oameni, poate şi
intelectuali unii dintre ei - le mai şi zic câteodată, dacă zic că ştiu "Tatăl nostru", zic: spune-l; şi îşi
dă seama omul până la urmă că nu-l ştie. Rugăciunea aceasta "Tatăl nostru", care este o rugăciune
de mare însemnătate, şi mai ales dacă o medităm - dacă o spunem repede nu o înţelegem nici noi -
dar dacă o medităm, dacă aprofundăm cuprinsul ei, rugăciunea "Tatăl nostru" este de mare
însemnătate. Şi la Sfânta Liturghie este rânduială ca înainte de rugăciunea "Tatăl nostru" să se
spună o altă rugăciune. Şi nu numai la Sfânta Liturghie ci la încă o slujbă, la sfânta cununie, la
slujba celor care se cunună în vederea căsătoriei, se spune către Dumnezeu aşa: "Şi ne învredniceşte
pe noi, Stăpâne, cu îndrăznire, fără de osândă, să cutezăm a Te chema pe Tine, Dumnezeul cel
ceresc, Tată, şi a zice: Tatăl nostru Care eşti în ceruri...". Prin urmare ne rugăm lui Dumnezeu să ne
dea o învrednicire specială să spunem rugăciunea "Tatăl nostru". De ce? Pentru că se poate spune
această rugăciune şi cu osândă. Asta o înţelegem din rugăciunea premergătoare rugăciunii "Tatăl
nostru": "Şi ne învredniceşte pe noi, Stăpâne - zicem lui Dumnezeu Stăpân, nu Tată -, cu
îndrăznire - deci să îndrăznim -, fără de osândă - pentru că s-ar putea întâmpla să fim şi osândiţi
spunând rugăciunea "Tatăl nostru" -, să cutezăm a Te chema pe Tine, Dumnezeul cel ceresc, Tată,
şi a zice" "Tatăl nostru".
Asta arată că dacă noi nu ne comportăm ca fii ai lui Dumnezeu ne osândim spunând
rugăciunea "Tatăl nostru" şi mai ales se osândesc aceia care nu iartă pe cei care le greşesc, căci a zis
Domnul Hristos să spunem: "Şi ne iartă nouă păcatele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor
noştri". Noi ştim din Sfânta Evanghelie că Dumnezeu ne primeşte pe noi ca pe fii ai Săi. Mai întâi
de toate, dacă Domnul Hristos ne-a lăsat rugăciunea aceasta în care Îl numim pe Dumnezeu Tatăl
nostru, ştim că noi suntem fii ai lui Dumnezeu. Nu se insistă foarte mult în rânduielile noastre de
slujbă asupra faptului că noi suntem fii ai lui Dumnezeu, deşi noi credem lucrul acesta. Şi anume
ştim că suntem fii ai lui Dumnezeu pentru că Dumnezeu ne-a primit pe noi ca să fim fii ai Lui. De
obicei se spune că noi suntem fii adoptivi ai lui Dumnezeu, că Dumnezeu ne-a primit pe noi ca
făpturi ale Sale ca să fim fii ai Lui. Şi aşa este, dar nu e numai aşa. Ne-a primit Dumnezeu ca să fim
fii ai Lui şi în alt sens. Dumnezeu Însuşi Se uneşte cu noi ca să putem noi deveni fii ai Lui. Sfântul
Simeon Noul Teolog într-unul din imnele sale se minunează de Dumnezeu - pentru că L-a cunoscut
pe Dumnezeu, şi cine cunoaşte pe Dumnezeu se minunează de Dumnezeu - şi zice aşa, vorbind cu
Dumnezeu:
Iată nişte cuvinte în care se arată că înfierea, faptul de a fi fii ai lui Dumnezeu se
realizează nu printr-o declarare a omului ca fiu al lui Dumnezeu, ci se realizează prin o unire a lui
Dumnezeu cu omul: "Cum Te împreuni cu robii - noi suntem robi -, fii ai Tatălui de-i faci?", cum
pe robi îi faci fii? Împreunându-Te, unindu-Te cu ei.
Însă Domnul Hristos a avut în vedere şi alte aspecte ale legăturii cu Dumnezeu când L-a
prezentat pe Dumnezeu ca fiind Tatăl celor credincioşi. Căci zice: "Care dintre voi, tată fiind, de îi
va cere fiul său pâine, el îi va da piatră; sau de-i va cere fiul său peşte, el îi va da şarpe; sau de-i va
cere fiul său un ou, el îi va da scorpie?" Şi adaugă: "Dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi fiilor voştri cele
bune, cu atât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri" (Luca 11, 11-13). Asta înseamnă că noi trebuie
79
să ne gândim la Dumnezeu, noi credincioşii, ca la Tatăl nostru care e mai bun decât părinţii noştri
cei pământeşti. Tatăl nostru poate că ar putea avea şi nişte ezitări în ceea ce ne priveşte pe noi, dar
Tatăl Cel ceresc nu poate avea, pentru că El e bun şi iubitor de oameni. Dacă noi suntem răi şi
putem face cele bune, Tatăl nostru Cel din ceruri cu atât mai mult poate să facă cele bune pentru
noi. "Că al Tău este a ne milui şi a ne mântui pe noi" zicem noi. "Că bun şi iubitor de oameni
Dumnezeu eşti" zicem noi şi credem aceasta. Şi pentru că credem aceasta, o şi mărturisim, şi
mărturisind lucrul acesta noi trebuie să avem încredere în bunătatea lui Dumnezeu, nu când facem
rele şi ca să rămânem în cele rele, ci dacă am făcut cele rele - şi trecutul oricum e irecuperabil,
degeaba vrem noi să schimbăm ce am făcut, trecutul nostru nu-l mai putem schimba, dar Dumnezeu
îl poate schimba. Şi dacă ne raportăm la Dumnezeu în felul acesta, noi credem în bunătatea lui
Dumnezeu care iartă păcatele pentru jertfa Mântuitorului. Pentru sângele vărsat pe cruce al
Mântuitorului iartă păcatele noastre.
Stimaţi ascultători, numai în felul acesta ne putem gândi bine la Dumnezeu, dacă avem
în vedere ceea ce ni se spune nouă despre Dumnezeu, întâi la sfintele slujbe. De ce la sfintele slujbe
întâi? Pentru că adevăratul contact al nostru cu cele dumnezeieşti sunt sfintele slujbe. Nu-i Biblia,
nu-i Evanghelia, pentru că noi nu am început de la Evanghelie, ci noi am început credinţa noastră
nu citind Evanghelia ci participând la sfintele slujbe, aşa e rânduită Biserica noastră. Evanghelia e
Hristos în mijlocul nostru în cadrul sfintelor slujbe, aşa-i în Biserica Ortodoxă. Şi atunci dacă vrem
să aflăm ceva despre Dumnezeu şi suntem atenţi la sfintele slujbe, aflăm despre Dumnezeu, despre
măreţiile lui Dumnezeu, aflăm câte ceva despre Dumnezeu şi Îl cunoaştem pe Dumnezeu. După
aceea venind de la sfintele slujbe la Evanghelie, citind Evanghelia şi studiind Evanghelia, înţelegem
cele ce se scriu în Evanghelie despre bunătatea lui Dumnezeu. Ştim că Dumnezeu este iubire de
pildă, şi ştim că Dumnezeu din iubire L-a trimis pe Fiul Său în lumea aceasta. Păi dacă ştim lucrul
acesta, noi nu avem motive să nu ne încredinţăm de bunătatea lui Dumnezeu. Greşesc toţi aceia care
după ce au făcut păcate sunt preocupaţi de gândul că s-ar putea ca Dumnezeu pe ei să nici nu-i mai
primească, să nu-i ierte. Dumnezeu nu poate să nu ierte. Omul poate să nu se facă vrednic de iertare,
dar în clipa în care un om îşi doreşte iertarea de la Dumnezeu şi se apropie de Dumnezeu şi
părăseşte păcatul, are condiţiile iertării şi Dumnezeu îl iartă.
Gândul acesta că Dumnezeu este Tatăl nostru şi e binevoitor faţă de noi este un gând
care a fost cuprins şi în Vechiul Testament şi mai ales în Psalmi. Să ne aducem aminte de pildă de
Psalmul 102. În Psalmul 102 se spune printre altele aşa: "Pe cât de sus este cerul deasupra
pământului, atât de mare e bunătatea Lui spre cei ce se tem de Dânsul - bunătatea lui Dumnezeu.
Cât de departe e răsăritul de apus, atât a depărtat El de la noi fărădelegile noastre. Cum miluieşte un
tată pe fii săi, aşa miluieşte Domnul pe cei ce se tem de Dânsul". E ceva extraordinar să ştii că
bunătatea lui Dumnezeu este necuprinsă. Cât e de sus cerul deasupra pământului pe atât e de mare
bunătatea lui Dumnezeu faţă de cei ce se tem de Dânsul. În rugăciunile de dezlegare de pildă,
spunem că "mărirea Ta este nemăsurată şi mila Ta este nemăsurată". "Pe cât este de mare mărirea
Ta pe atât de mare este şi mila Ta", spunem noi. Şi toate ale lui Dumnezeu sunt infinite, sunt
nemărginite, pentru că Dumnezeu Însuşi este nemărginit şi nu poate să fie Dumnezeu nemărginit şi
mărirea Lui să fie mărginită, nu poate să fie Dumnezeu nemărginit în mărire şi să fie mărginit în
milă. Toate ale lui Dumnezeu sunt nemărginite, prin urmare noi putem conta pe măreţia lui
Dumnezeu, pe bunătatea lui Dumnezeu, pe iubirea lui Dumnezeu, pe mila lui Dumnezeu, şi contăm,
pentru că de aceea zicem "Doamne miluieşte-ne". De ce? Pentru că contăm pe mila lui Dumnezeu.
Numai că greşesc aceia care continuă să facă rău şi apoi cheamă mila lui Dumnezeu. În
Pateric se spune de pildă că era un frate într-o mănăstire, foarte ostenitor la rugăciune dar leneş la
împlinirea celorlalte îndatoriri. Şi atunci s-a arătat diavolul unui părinte şi a zis: "O minune, cutare
frate - era vorba de acela care era ostenitor la rugăciune dar leneş la împlinirea celorlalte
datorii - mă strânge în braţe pururea făcând voile mele şi apoi zice către Dumnezeu: <<Doamne,
mântuieşte-mă de cel rău>>". E vorba de faptul că mila lui Dumnezeu se dă oamenilor care se silesc
să-I slujească lui Dumnezeu cu toate aspectele vieţii lor, cu toate laturile vieţii lor, cu toată fiinţa
lor. Noi nu trebuie să fim mereu cu frica în sân, că oare ne iartă Dumnezeu, oare nu ne iartă, după
80
ce am părăsit păcatul. Pentru că sigur ne iartă. Toate rânduielile de slujbă ale bisericii noastre
cuprind rugăciuni de iertare şi avem şi o Sfânta Taină a iertării, Sfânta Taină a Pocăinţei, prin care
se dă iertarea păcatelor şi e făcută anume ca să ni se dea iertarea păcatelor. Dar bineînţeles că
iertarea păcatelor se dă în condiţiile iertării. Dacă nu se împlinesc condiţiile iertării, nu poate fi
vorba de iertare. Condiţiile iertării sunt în primul rând pocăinţa, pentru că pocăinţa înseamnă
părăsirea păcatului. Numai atunci te pocăieşti când părăseşti păcatul. Cine nu părăseşte păcatul,
acela nu este într-o stare de pocăinţă.
Să ştiţi că mie îmi place foarte mult să le spun la oameni, şi le spun cu toată bucuria, că
pocăinţa trebuie făcută cu faţa spre viitor nu cu faţa spre trecut, că trecutul este irecuperabil, nu
ai ce-i mai face. Trecutul nu moare, numai Dumnezeu mai poate schimba în privinţa trecutului. Şi
toate ale noastre intră în componenţa noastră, şi binele şi răul se adaugă la ceea ce suntem
noi. Noi nu putem să facem abstracţie de ceea ce am fost. Fericitul Augustin spunea că "Tatăl
omului mare este copilul". De ce? Pentru că copilul e încadrat în omul cel mare, nu poţi ajunge
mare fără să fi trecut prin starea de copil. Vin câteodată pe la noi pe la mănăstire copii şi le spun că
şi eu am învăţat "Îngerelul" când eram ca ei. Copii aşa de şapte-opt ani. Zic: voi credeţi că am fost
vreodată şi eu ca voi aşa, şi acum uitaţi cât sunt de mare! Am fost vreodată ca voi? Şi ei zic: "Da!".
Şi zic: de unde ştiţi voi că am fost? Şi ei spun că niciodată nu poate ajunge cineva mare dacă nu a
fost copil. Şi aşa este. Dar toate ale copilăriei, toate ale tinereţii, toate ale adolescenţei, toate ale
vârstei celeilalte, de mijloc, toate se adună la bătrâneţe. Şi să ştiţi că la bătrâneţe omul e rezumatul
propriei sale vieţi. De altfel în fiecare clipă din viaţa noastră suntem şi rezumatul vieţii de până în
clipa respectivă. Aşa încât noi trebuie să facem pocăinţa cu faţa spre viitor în înţelesul de a evita
alte păcate pe care le putem evita, dar nu ca să răscumpărăm cumva păcatele pe care le-am făcut
altădată, că noi nu avem ce-i aduce lui Dumnezeu ca să ne miluiască Dumnezeu în prezent pentru
lucrurile pe care le-am făcut rău în trecut. Până la urmă tot la mila lui Dumnezeu rămânem, tot la
mijlocirile Maicii Domnului şi la mijlocirile sfinţilor rămânem, tot la ajutorul Bisericii prin Sfintele
Taine, dar trebuie să fim cu grijă - le spun eu la oameni cam aşa -, să astupăm trecutul negativ cu un
trecut pozitiv, adică să depărtăm cele rele, în măsura în care trăim de acum încolo corect şi frumos
să îndepărtăm cele rele de odinioară, să le astupăm, să devenim altfel de oameni, să fie o graniţă
între trecutul nostru negativ şi între prezentul nostru pozitiv, care până la urmă tot trecut devine.
Stimaţi ascultători, prin urmare e foarte important de a reţine aceea că mila lui
Dumnezeu este mare, şi să nu uităm niciodată lucrul acesta, că Dumnezeu a depărtat de la noi
fărădelegile noastre - tare mult îmi place mie asta - "cât e de departe răsăritul de apus". E o expresie
foarte bine gândită. Să ne socotim pe noi între răsărit şi apus, pentru că de fiecare dată suntem între
răsărit şi apus. Şi fiind între răsărit şi apus, este o distanţă între noi şi răsărit şi între noi şi apus. Şi
anume între noi şi răsărit e o distanţă jumătate cât este între răsărit şi apus. De la noi până la apus e
încă o jumătate de distanţă - foarte bine gândită expresia asta. Zice: pe cât e de departe nu răsăritul
de noi, nu apusul de noi, ci "Pe cât e de departe răsăritul de apus, atât a depărtat Domnul de la noi
fărădelegile noastre. Cum miluieşte un tată pe copii săi, aşa miluieşte Domnul pe cei ce se tem de
Dânsul". Noi nu putem să neglijăm lucruri de felul acesta, gânduri de felul acesta când vorbim
despre raportul între Dumnezeu şi om, între om şi Dumnezeu. Trebuie să avem în vedere lucrurile
acestea. Adică şi mila lui Dumnezeu pe de o parte, şi schimbarea noastră spre bine pe de altă parte.
Am zis că cu toate că suntem fii ai lui Dumnezeu, Biserica noastră nu se ocupă prea
mult de situaţia noastră de fii. Şi pe noi ne numeşte - şi noi înşine ne numim - "robi ai lui
Dumnezeu". Robi nu în înţelesul de asupriţi de Dumnezeu. Acuma mai nou, de când s-a tot făcut
caz de sclavagism şi de sclavie, le mai venea greu la unii preoţi să spună "robii lui Dumnezeu",
parcă ar fi vrut să spună altceva. Să ştiţi că nu e corect. De ce? Pentru că noi pornim de la treapta
cea mai de jos şi nu înţelegem prin faptul de a fi robi ai lui Dumnezeu altceva decât a fi slujitori ai
lui Dumnezeu şi că Dumnezeu dispune de noi. Maica Domnului s-a numit pe sine "roaba
Domnului", "Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău" (Luca 1, 38). Dacă Maica Domnului
s-a numit pe sine roaba Domnului, apoi noi, oameni de rând, oare nu ne putem numi robi ai lui
Dumnezeu? Sfântul Apostol Pavel s-a prezentat pe sine ca rob al lui Hristos, Hristodul. Sfântul
81
Apostol Iacov s-a prezentat pe sine ca rob al lui Dumnezeu. Şi ei au fost oameni deosebiţi. Tot aşa
ne putem prezenta şi noi, şi e foarte bine să ne prezentăm, ca robi ai lui Dumnezeu. Zicem şi noi ca
Maica Domnului, Maica Domnului a zis "iată roaba Domnului" şi noi zicem: "Doamne, eu sunt
robul Tău, eu sunt fiul slujnicii Tale". E o raportare la Dumnezeu de pe poziţia de rob, de pe poziţia
omului care se ştie disponibil pentru Dumnezeu, care se ştie slujitor al lui Dumnezeu, care se ştie
împreună-lucrător cu Dumnezeu, pentru că Dumnezeu i-a dat omului cinstea de a fi împreună-
lucrător al lui Dumnezeu.
Nu ştiu dacă aţi citit careva din câţi sunteţi aici Filocalia volumul V, partea care
cuprinde scrierile Sfântul Petru Damaschin. În scrierile Sfântului Petru Damaschin este o observaţie
foarte importantă, şi anume Sfântul Petru Damaschin spune că "Smerenia cu care suntem noi datori
lui Dumnezeu este şi atunci când faci bine". Pentru că ştiţi că unii oameni cred că smerenia vine de
pe urma conştiinţei că ai făcut rău, de pe urma conştiinţei că ai făcut păcate. Dar să ştiţi că există
două feluri de smerenie: există smerenia femeii păcătoase, care şi-a recunoscut păcatele, sau
smerenia vameşului din pilda vameşului şi a fariseului, care spune "Dumnezeule, milostiv fii mie,
păcătosului" (Luca 18, 13), adică avea conştiinţa păcătoşeniei. Dar există şi o smerenie a Maicii
Domnului. Maica Domnului a fost o persoană cu totul deosebită, noi credem că Maica Domnului nu
a avut decât păcatul strămoşesc, alt păcat nu a avut. Şi atunci şi Maica Domnului a spus despre sine
că "a căutat spre smerenia roabei Sale, că iată de acum mă vor ferici toate neamurile" (Luca 1, 48),
şi ea şi-a înţeles smerenia ca şi condiţie socială. Dar smerenia Maicii Domnului nu a fost smerenia
de pe urma conştiinţei păcătoşeniei, ci de pe urma conştiinţei că este în legătură cu Dumnezeu, că-i
slujeşte lui Dumnezeu. Sau smerenia Sfântului Ioan Botezătorul care spunea: "Acela - adică
Domnul Hristos - trebuie să crească iar eu să mă micşorez" (Ioan 3, 30).
Deci Sfântul Petru Damaschin spune că cu cât cineva este mai mult lucrător împreună
cu Dumnezeu, cu atât are motive să se smerească, pentru că Dumnezeu îl alege pe el ca să facă
binele, ca să fie împreună-lucrător cu Dumnezeu. Noi nu înţelegem un bine despărţit de Dumnezeu,
ci ştim că "toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorând de la Părintele
luminilor", deci orice lucru bun pe care îl facem, pe care îl putem face, este un lucru pe care îl
facem împreună cu Dumnezeu. Faptele cele bune în concepţia ortodoxă sunt fapte numite teandrice,
adică în care Se uneşte Dumnezeu cu omul. "Theos" înseamnă Dumnezeu şi "andros" înseamnă om,
respectiv bărbat, teandric înseamnă ceva în care lucrează şi Dumnezeu - Theos - şi omul, bărbatul -
andros.
Stimaţi ascultători, ştiind noi toate lucrurile acestea, putem să ne raportăm la Dumnezeu
în mod corect, în mod firesc. Şi în raportarea noastră faţă de Dumnezeu avem în vedere rugăciunea,
ca mijloc de unire a omului cu Dumnezeu, în înţelesul că rugăciunea este "vorbirea omului cu
Dumnezeu". Când ne rugăm vorbim cu Dumnezeu. Să ştiţi că nu toţi care se roagă vorbesc cu
Dumnezeu, unii recită rugăciuni. Asta nu înseamnă că vorbesc cu Dumnezeu. Parcă v-am mai spus
că cineva îmi spunea că citeşte Psaltirea în fiecare zi, că o poate citi în patru ceasuri. Păi, eu nu zic
că nu o poate citi, dar sunt sigur că nu face altceva decât exerciţii de citire. Poate că cu vremea va
putea să o citească în trei ceasuri, dar nu e o realizare. Dumnezeu nu are nevoie de psaltirile noastre.
Noi citim Psaltirea, citim psalmii şi ne bucurăm că-i putem citi. Cel puţin mie -- v-am mai spus
parcă altă dată - doi psalmi îmi plac aşa de mult de parcă i-aş fi făcut eu. Psalmul 22: "Domnul este
păstorul meu şi nimica nu-mi lipseşte" şi psalmul 102: "Binecuvintează suflete al meu pe Domnul şi
toate cele dinlăuntrul meu numele cel sfânt al Lui". Noi putem să ne alegem psalmi care să fie
psalmii noştri. Putem să citim toţi psalmii şi e bine să-i citim, după rânduiala Bisericii, dar nu aşa ca
să facem un program. Că dacă facem numai un program, nu ajungem la rezultatele pe care le
urmărim. Ne ostenim rugându-ne - şi zicea cineva că "de atâta rugăciune nici nu te mai poţi ruga".
Asta înseamnă că ajungi să te oboseşti şi obosind tu te sileşti totuşi să faci rugăciuni, ca şi când ţi le-
ar număra cineva, dar nu e corect. Corect este să-I slujeşti lui Dumnezeu conştient, cu bucurie şi cu
plăcere, şi când te-ai ostenit să te odihneşti. Mă întreba pe mine cineva - cred că aţi citit în
colaborarea mea la "Convorbiri duhovniceşti" - că ce fac eu ca să-mi alung somnul. Şi am zis că mă
culc. E de fapt un fel de a-ţi alunga somnul. Somnul ţi l-a dat Dumnezeu nu să-l alungi, ci ţi l-a dat
82
Dumnezeu să te foloseşti de el. Doamne-fereşte să ajungi să nu poţi dormi. Eu când mă trezesc
noaptea, primul gând e: Doamne, cum să fac ca să dorm mai departe? Nu cum să fac să nu dorm.
De ce? Pentru că dacă nu dormi noaptea, apoi dormi ziua, sau eşti tărbăcit, nici nu mai ştii dacă eşti
cu cei care dorm sau cu cei care-s treji. Aşa că toate lucrurile trebuie gândite bine şi trebuie folosite
bine. Noi ne rugăm lui Dumnezeu şi-I mulţumim lui Dumnezeu pentru somnul pe care ni l-a dat
pentru a putea să ne refacem
Prin urmare, stimaţi ascultători, e bine să avem în vedere nişte lucruri spre binele nostru.
Dumnezeu nu vrea să ne încurce, vrea să ne ajute. Dumnezeu nu vrea să ne asuprească, vrea să ne
mântuiască. Putem noi să ne asuprim singuri, prin diferite idei care ne vin în cap, să facem şi una şi
alta, şi le facem şi le îmblătim şi pe o parte şi pe alta şi până la urmă nu avem folosul care trebuie
pentru că nu mergem pe calea care duce la ceea ce este bine. Noi să ne raportăm la Dumnezeu
aducându-I mărire. Avem o viaţă conştientă. Se insistă foarte mult şi mai ales acum în ultima
vreme, toată lumea isihasm, isihasm, rugăciunea minţii, rugăciunea inimii, rugăciunea de toată
vremea. Da, sunt de acord, foarte bine că se gândesc oamenii la rugăciune, dar să ştiţi că nu e numai
rugăciunea de toată vremea, nu e numai rugăciunea "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă pe mine păcătosul", poate să se spună foarte bine şi "Mărire Ţie Doamne, mărire Ţie",
şi "Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda
minunilor Tale". Şi aşa ne raportăm la Dumnezeu. Pentru că până la urmă rugăciunea aceasta
"Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul" ne afirmă mai mult
pe noi decât pe Dumnezeu. Pe Dumnezeu Îl afirmăm atunci când Îi aducem laudă lui Dumnezeu:
"Pe Tine Te lăudăm, pe Tine bine Te cuvântăm, Ţie Îţi mulţumim, Doamne, şi ne rugăm Ţie,
Dumnezeului nostru".
Gânduri de felul acesta aş vrea să rămână aici după plecarea mea în legătură cu raportul
nostru faţă de Dumnezeu, cu unele aspecte ale raportului nostru faţă de Dumnezeu. Adică pe de o
parte să avem încredere în Dumnezeu care vine către noi ca Tată al nostru, care vrea să ne aibă ca
fii ai lui, iar pe de altă parte să ne raportăm la Dumnezeu în calitate de fii şi de robi ai Lui.
Dumnezeu să ne ajute!
10 mai 1993
83
Medalion Zorica Laţcu
Hristos a înviat! Stimaţi ascultători, pentru întâlnirea din această seară a fost anunţată o
seară de poezie: medalion Zorica Laţcu - maica Teodosia. Nu ştiu ce veţi fi gândind când aţi auzit
acest subiect pentru seara aceasta. Cred că sunt puţini aceia care ştiu ceva despre maica Teodosia,
despre Zorica Laţcu, cred că puţini sunt aceia care cunosc vreunele din poeziile scrise de Zorica
Laţcu. Vom putea acum să cunoaştem unele din aceste poezii care sunt podoabe de gând, sunt
creaţii care desfată sufletul, şi vom putea să cunoaştem acum împreună, şi cei care n-au cunoscut
până acum, câte ceva despre ceea ce a fost poeta Zorica Laţcu, în călugărie maica Teodosia.
Zorica Laţcu a fost o poetă din Braşov, puţin cunoscută chiar şi în Braşov, deşi a
publicat trei cărţi de poezie şi anume, în 1944, o carte de poezii laice, poezii cu subiect antic şi în
formă antică. Cartea se numeşte Insula Albă şi a fost publicată la Editura Dacia Traiană din Sibiu.
În anul 1948 Zorica Laţcu a publicat o a doua carte de poezii la Editura Episcopiei Ortodoxe din
Cluj, o carte de poezii religioase, intitulată Osana Luminii, iar în 1949 i-a apărut o a treia carte de
poezii la Editura Ramuri din Craiova, carte cu titlul Poemele Luminii.
Zorica Laţcu s-a născut în anul 1917, şi-a trăit tinereţea până la terminarea liceului în
Braşov, apoi a făcut facultatea la Cluj studiind filologie clasică, limba greacă şi limba latină şi, pe
lângă aceasta, a studiat tot la Cluj şi tot în acelaşi timp, limba şi literatura franceză. A lucrat apoi în
cadrul Universităţii. Universitatea de la Cluj în anul 1940 s-a refugiat la Sibiu, aşa încât Zorica
Laţcu a lucrat în Sibiu şi apoi s-a întors din nou la Cluj. A lucrat în chestiuni de cercetare filologică,
a contribuit la dicţionarul limbii române scos de Sextil Puşcariu şi în 1948 s-a retras din viaţa civilă
în Mănăstirea Maicii Domnului din localitatea Tudor Vladimirescu din părţile Tecucilor, la
Mănăstirea Vladimireşti, unde şi-a petrecut câţiva ani din viaţă până la desfiinţarea mănăstirii în
anul 1956. A făcut şi câţiva ani de închisoare, vreo trei ani, apoi a locuit prin părţile Brăilei cu o
maică din mănăstirea în care a fost încadrată şi care a ajutat-o şi în timpul cât a fost în mănăstire,
pentru că Zorica Laţcu a avut o infirmitate congenitală, avea o continuă mişcare, nu putea să-şi
coordoneze mişcările, şi în acelaşi timp vorbea şi foarte greu, era greu de înţeles felul cum se
exprima ea. Când am întâlnit-o eu pentru prima dată în anul 1954 la mănăstirea Vladimireşti, parcă
îmi era frică să o întreb ceva pentru că aveam impresia că face nişte eforturi peste fire ca să
răspundă. Din anul 1970-71 a locuit în Braşov până în 1990. În 1990, în februarie, a fost una dintre
primele vieţuitoare din mănăstirea Vladimireşti, care s-a întors la mănăstirea care se reînfiinţa, care-
şi relua rostul de mănăstire, şi în acelaşi an, în 8 august, a trecut la cele veşnice.
84
A avut legătură cu mănăstirea de la Sâmbăta în înţelesul că l-a cunoscut pe părintele
Arsenie Boca cu care s-a înţeles foarte bine, l-a avut îndrumător pe părintele Arsenie, l-a apreciat
mult, şi după aceea a ţinut legătura cu mănăstirea noastră, mai ales după întoarcerea la Braşov.
Venea în fiecare an, mai ales toamna, şi stătea câtăva vreme la noi. Maica Teodosia, pentru că
numele de Teodosia l-a primit în călugărie, cu cunoştinţele pe care le-a avut, a tradus din limba
greacă scrieri dintre scrierile Sfântului Grigorie de Nyssa şi dintre scrierile lui Origen din limba
latină, şi de aceea este cuprinsă în colecţia de cărţi "Părinţi şi scriitori bisericeşti" care a fost iniţiată
de Patriarhia Română şi care publică şi acum dintre scrierile Sfinţilor Părinţi, dintre scrierile
scriitorilor bisericeşti. Maica Teodosia a avut legătură cu mănăstirea noastră, o legătură deosebit de
întărită, l-a apreciat foarte mult pe părintele Serafim Popescu din mănăstirea noastră, ne-am înţeles
tare bine. Era bucuroasă de faptul că îi apreciem poeziile care o să vă daţi seama că sunt deosebit de
frumoase, mai ales poezia religioasă.
Putem constata din creaţia literară a Maicii Teodosia că ea a fost într-adevăr un poet
adevărat. Are foarte frumoase figuri de stil, poezia este odihnitoare. Poeziile maicii Teodosia şi cele
publicate sub numele ei civil de Zorica Laţcu - pentru că toate cele trei cărţi de poezii au fost
publicate sub numele civil al maicii Teodosia adică sub numele de Zorica Laţcu - toate sunt
podoabe de gând. A mai scris poezie şi după ce s-a retras în mănăstire, a tradus şi mai ales a
versificat Imnele Sfântului Simeon Noul Teolog, a mai scris şi alte poezii care n-au mai ajuns să fie
publicate sau au fost publicate mai târziu doar în publicaţii bisericeşti, în "Telegraful Român" de la
Sibiu, în îndrumătoare bisericeşti, în calendare bisericeşti de la Sibiu şi chiar de aici de la
Timişoara. Ar fi bine dacă s-ar găsi cineva să urmărească republicarea celor trei cărţi care au fost
publicate cu mai mult de patruzeci de ani înainte şi la fel şi alte poezii care au rămas nepublicate
până acum.
E greu să alegi o poezie anume din cele scrise de maica Teodosia. Eu cred că totuşi cele
mai bune sunt cele care au fost cuprinse în volumul Osana Luminii, dar sunt şi altele foarte bune şi
foarte odihnitoare. Eu am ales unele din aceste poezii, cele pe care le-am socotit mai reprezentative
şi, dintre acestea, cea dintâi este una intitulată Filă din acatist. Ca s-o putem înţelege cât mai bine
voi spune întâi ce înseamnă un Acatist.
Cuvântul "acatist" este de origine grecească şi înseamnă "neşedere". Prin Acatist noi
înţelegem însă o rânduială de slujbă a Bisericii noastre care se face neşezând, adică nu se poate citi
un Acatist şezând, nu se şede la un Acatist. Un Acatist se citeşte în picioare sau în genunchi şi de
aceea are titlul acesta de "acatist" adică "neşedere". De fapt, un Acatist care se rosteşte, se citeşte, în
picioare sau în genunchi este o alcătuire de slujbă care cuprinde douăzeci şi cinci de bucăţi,
douăzeci şi cinci de piese şi anume treisprezece Condace, care de obicei se termină cu "Aliluia" şi
douăsprezece Icoase care, după caz, se termină cu un cuvânt care e un fel de zicere de bucurie. Şi ca
să înţelegem cât mai bine Filă din acatist voi spune mai întâi o parte dintr-un Acatist, din Acatistul
Bunei Vestiri. Să nu uit însă să vă spun că cele douăzeci şi cinci de bucăţi din care se alcătuieşte un
Acatist sunt după numărul celor douăzeci şi cinci de litere ale alfabetului grecesc şi, în limba
greacă, fiecare din cele douăzeci şi cinci de bucăţi din care e alcătuit acatistul începe cu litera
următoare din alfabet. Deci, primul cu litera "A", al doilea cu litera "B", al treilea cu litera "G" şi
aşa mai departe. Voi spune acum din Acatistul Bunei Vestiri primul Icos care are următorul cuprins:
"Îngerul cel mai întâi stătător din cer a fost trimis să-i zică Născătoarei de Dumnezeu:
Bucură-te! şi împreună cu glasul cel netrupesc văzându-Te Doamne, întrupat, s-a spăimântat şi i-a
stat înainte grăindu-i unele ca acestea:
86
Ceva asemănător, sau ceva care, desigur, iarăşi este de inspiraţie sau cel puţin dă
impresia unei inspiraţii din felul cum este alcătuită, este poezia Crucile:
De observat expresia "am văzut printre uluci". Cele din lumea cealaltă nu ni se arată cu
belşug ci ni se arată într-un fel cu reţinere, le putem cunoaşte cu greu. Cunoaştem o doar parte din
măreţia lor.
O altă poezie publicată tot în Osana Luminii este intitulată Ectenie. Ce este o ectenie? O
ectenie este o alcătuire de la sfintele slujbe prin care suntem îndemnaţi la rugăciune. De exemplu:
"Cu pace Domnului să ne rugăm", "Pentru pacea de sus şi pentru mântuirea sufletelor noastre
Domnului să ne rugăm", "Pentru pacea a toată lumea şi pentru bunăstarea Sfintelor lui Dumnezeu
biserici Domnului să ne rugăm". Aşa ceva este o ectenie. Ectenia pe care a scris-o Zorica Laţcu şi
pe care a publicat-o mai întâi în revista "Gândirea" a lui Nichifor Crainic, Ectenia aceasta cuprinsă
în volumul Osana Luminii, este îndemnătoare la rugăciune pentru viaţa de familie. Fiecare strofă se
termină cu "Domnului să ne rugăm". E una dintre poeziile cele mai apreciate, dintre poeziile cele
mai dorite de către cei care o cunosc. Ea are următorul cuprins:
87
Pentru ca belşugul ţarinilor grele
Să ne facă traiul rodnic şi umil,
Pentru ca, răsfrângeri din surâs de stele,
Să sclipească-n lacrimi ochii de copil;
Pentru ca sudoarea să ne miruiască
Şi-n lumina morţii viaţa s-o cercăm,
Pentru ca din muncă pacea să rodească,
Domnului să ne rugăm.
O altă poezie care la fel ne impresionează este poezia Spovedanie. Ce este spovedania?
Spovedania este o Sfântă Taină a Bisericii noastre în care cei care se spovedesc, adică cei care-şi
mărturisesc păcatele, cei care-şi recunosc păcatele, cei care-şi mărturisesc păcatele ca păcate,
primesc iertarea păcatelor pentru dorinţa lor de a fi iertaţi şi de a avea o viaţă mai bună, pentru
silinţa lor de a părăsi păcatul, pentru că Sfânta Taină a spovedaniei sau a mărturisirii se mai numeşte
şi Sfânta Taină a pocăinţei, pocăinţa fiind părăsirea păcatelor. Vă rog să reţineţi. De câte ori auziţi
de pocăinţă să vă gândiţi că pocăinţa este părăsirea păcatelor. Cine nu părăseşte păcatele, cine vrea
să păcătuiască şi pe mai departe, acela nu se pocăieşte, şi cine nu se pocăieşte nu poate primi
iertarea păcatelor. Pocăinţa se face cu faţa spre viitor nu cu faţa spre trecut. Noi nu ne-ntoarcem faţa
spre trecut când ne pocăim. Dacă pocăinţa ar fi o întoarcere cu faţa spre trecut - şi trecutul este
irecuperabil, adică noi nu putem schimba trecutul nici în afară de noi nici în noi, numai Dumnezeu
mai poate schimba din cele ce le-am făcut noi -, în cazul acesta, dacă pocăinţa ar fi cu faţa spre
trecut, ar fi o încremenire cu faţa spre trecut şi n-ar avea nici un rost. Sunt puţini aceia care se
gândesc că pocăinţa este de fapt o lucrare cu faţa spre viitor în înţelesul de a înlătura păcatul din
clipa de faţă înainte, din clipa spovedaniei pe mai departe. Pocăinţa presupune întotdeauna şi
hotărârea de a nu mai face păcatele iar poezia aceasta înfăţişează iertarea păcatelor, înfăţişează
psihologia omului care se spovedeşte căci zice aşa:
Cred că aţi observat figura de stil "dorurile-n roiuri spre Tine pleacă", "dintr-a inimii
prisacă". Adică inima este ca un fel de prisacă unde sunt albinele şi albinele în roiuri pleacă către
Dumnezeu. E îndemnul la spovedanie. "Lungă-i calea foarte, pân? la Tine.../Cum s-o afle bietele-mi
albine?". Încep gândurile să se rătăcească, adună din flori şi din buruieni, vor să adune gândurile
ceea ce le oferă şi florile şi buruienile, şi binele şi răul şi-şi dau seama până în cele din urmă că n-au
adunat mierea ci le-a rămas doar să mai adune ceară din care să aducă "făclie" lui Dumnezeu. Cu
puterile câte ne mai rămân după ce păcătuim încercăm să-i slujim lui Dumnezeu şi de fapt asta-i
ceea ce mai putem să facem.
Tare mult m-am bucurat eu de poezia acesta. Şi într-adevăr este ceva cu totul deosebit.
Pornirea noastră spre mai bine este de la a ne recunoaşte păcatele. Când ne recunoaştem păcatele e
nădejde să înaintăm spre nepăcătuire, iar ca exemplu despre aceasta este femeia păcătoasă: "Dă-mi
Stăpâne să-ţi sărut, / Urma paşilor în lut / Şi mai dă-mi cu sârg s-alerg, / Tălpile să Ţi le şterg, / Cu
iubirea mea duioasă, / Ca femeia păcătoasă."
89
Ce-i cu femeia păcătoasă? În Sfânta Evanghelie de la Luca, în capitolul al 7-lea, de la
versetul 36 până la versetul 50 putem citi despre o femeie păcătoasă care s-a prezentat în casa unui
fariseu pe nume Simon, a căzut la picioarele Mântuitorului, a plâns, I-a udat cu lacrimi picioarele
Mântuitorului, le-a uns cu mir, le-a şters cu părul capului ei şi le-a sărutat. Văzând aceasta, ne spune
Sfântul Evanghelist Luca, fariseul care L-a chemat pe Domnul Hristos ca să ospăteze în casa lui a
zis în gândul său: "Dacă Acesta ar fi prooroc, ar şti ce femeie este aceasta care se atinge de El şi n-
ar lăsa-o să se atingă căci este o păcătoasă". Şi atunci, Domnul Hristos, luând aminte la gândurile
neexprimate ale fariseului Simon a zis către el aşa: "Simone, am să-ţi spun ceva". Fariseul a zis:
"Învăţătorule, spune-mi" şi Domnul Hristos a zis: "Într-o cetate era un cămătar care avea doi
datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari şi altul cu cincizeci şi cămătarul i-a iertat pe
amândoi. Care dintre aceştia îl va iubi mai mult?" şi Simon a răspuns: "Socotesc că cel la care i-a
iertat mai mult". Şi atunci Domnul Hristos a zis: "Bine ai socotit. Am intrat în casa ta, apă să Mă
spăl pe picioare nu Mi-ai dat. Vezi pe această femeie? Ea de când a intrat n-a contenit să-Mi ude
picioarele cu lacrimi. Sărutare nu Mi-ai dat, ea Mi-a sărutat picioarele. Cu untdelemn capul Meu nu
l-ai uns, ea cu mir Mi-a uns picioarele. Pentru aceasta spun: Iartă-se păcatele ei cele multe pentru că
mult M-a iubit. Iar cui se iartă mai puţin iubeşte mai puţin. Şi apoi a zis către femeie: Credinţa ta te-
a mântuit, mergi în pace!". Aşa ceva citim în Sfânta Evanghelie de la Luca, la aceasta se referă
maica Teodosia când zice: "Şi mai dă-mi cu sârg s-alerg, / Tălpile să Ţi le şterg, / Cu iubirea mea
duioasă, / Ca femeia păcătoasă."
Să ştiţi stimaţi ascultători că sfânta noastră Biserică are şi ea alcătuiri care au în vedere
această întâmplare din casa lui Simon fariseul, au în vedere pe această femeie păcătoasă la măsurile
căreia noi încă n-am ajuns. Şi, într-o alcătuire care se cuprinde la slujbele din Postul Paştilor, se
spune aşa: "Lacrimi dă-mi mie Dumnezeule, ca oarecând femeii celei păcătoase, şi mă învredniceşte
să ud preacuratele Tale picioare care din calea rătăcirii pe mine m-au izbăvit; şi mir de bună
mireasmă să aduc Ţie, viaţă curată prin pocăinţă mie agonisită, ca să aud şi eu glasul Tău cel dorit:
Credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace". E o legătură între aceste două alcătuiri, una în poezie şi una
în proză, care într-adevăr sunt podoabe de gând.
O altă poezie, pentru că a fost vorba de ospeţie în casa lui Simon fariseul, am pus-o în
legătură cu aceasta de mai înainte, o poezie numită Un oaspe şi care de fapt a fost publicată în 1944
în Insula Albă ca poezie religioasă, deşi majoritatea covârşitoare a poeziilor din Insula Albă sunt
poezii laice. Deci poezia Un oaspe:
Am făcut o legătură între poezia aceasta şi poezia următoare care se numeşte Cer nou. E
o poezie scrisă mai târziu de maica Teodosia şi care Îl arată pe Domnul Hristos ca oaspe în sufletul
credincioşilor, sufletul credincioşilor putând să devină cer nou. Există un cer, mai presus de lumea
aceasta, care e cerul cel de demult, dar există şi un cer nou, cerul din sufletul nostru, în măsura în
care noi putem să devenim locaşuri ale lui Dumnezeu. Cred că şi aici este cazul să spun ceva despre
cer. Ce este cerul? Pentru că sunt mulţi dintre oameni zic că cerul e bolta care se vede în zilele
senine, este ceea ce vedem noi albastru deasupra noastră. Sigur că oamenii au trecut de multe ori de
albastrul acela care se vede şi au spus că, de fapt, nu este o graniţă între pământ şi cealaltă parte a
lumii acesteia, nu există o boltă cerească decât în înţelesul că aceasta se vede aşa. Cerul este locaşul
lui Dumnezeu, dar noi ştim că Dumnezeu este pretutindeni, aşa încât, într-un alt înţeles, cerul este
pretutindeni, unde e Dumnezeu acolo e cerul. Noi spunem despre biserică de pildă, despre biserică
înţeleasă ca locaş de închinare, că biserica este "cerul cel de pe pământ", pentru că în biserică se fac
lucruri cereşti, în biserică se înfăţişează împărăţia lui Dumnezeu, în biserică noi îi închipuim la
Sfânta Liturghie pe Heruvimi, în biserică spunem cuvinte pe care le rostesc îngerii în cer, în biserică
primim binecuvântările lui Dumnezeu, în biserică auzim Evanghelia Mântuitorului, cuvântul cel
veşnic al lui Dumnezeu. Aşa încât este un cer mai presus de lume dar nu ştim ce este - Sfântul Ioan
Gură de Aur chiar scrie: "Noi ştim că este cer dar nu ştim ce este" -, este un cer pe pământ, sfânta
biserică, şi mai este un cer, în fiinţa omenească, sufletul omenesc, în care locuieşte Dumnezeu. În
acest înţeles a scris maica Teodosia poezia Cer nou.
91
Şi să mai spunem ceva. Cerul este inaccesibil, adică nu putem noi, prin puterile noastre,
nici să ştim ce-i cerul, nici să ajungem în cer. Putem să ajungem în cer prin puterea lui Dumnezeu,
şi ajungem dacă ne facem datoria de a merge şi în "cerul cel de pe pământ", în sfânta biserică. Apoi,
este inaccesibil cumva şi ca fenomen să zicem aşa, adică orizontul îl vedem ca o boltă care se
uneşte cu pământul. Fiecare dintre cei care văd, uitându-se în zare parcă ar vedea că undeva se
uneşte cerul cu pământul. Şi dacă te duci acolo unde vezi că se uneşte cerul cu pământul, ca să vezi
cum e cerul, vezi mai departe că se uneşte cerul cu pământul în altă parte. Acesta este un fel de
exemplu despre faptul că cineva care vrea să ajungă în cer nu poate ajunge după puterile lui. Am
citit cândva o carte scrisă de Lucian Blaga şi am reţinut din ea un lucru foarte grăitor. E vorba de
cartea Hronicul vârstelor. Acolo spune el ceva din copilăria lui şi anume că mergând odată şi
uitându-se în sus i se părea că cerul merge împreună cu el. E o idee foarte frumoasă. Pentru că, de
fapt, să ştiţi că partea noastră de cer merge împreună cu noi, niciodată nu ne despărţim de cer dacă
credem că este cer. Şi atunci i-a propus el unui prieten al său, unui copil, să meargă în direcţia
opusă, adică Lucian Blaga să meargă într-o direcţie şi copilul celălalt să meargă în direcţia opusă -
spunându-i că "uite cum merge cerul cu noi" - şi se gândeau ei că dacă merg aşa o să rupă cerul şi o
să vadă ce-i în cer. Bineînţeles că experienţa n-a reuşit pentru că nu putea să reuşească, nu era pusă
pe temeiuri de reuşită, dar ideea ca atare e extraordinar de frumoasă, adică să ai conştiinţa că cerul
merge împreună cu tine, unde eşti tu este şi cerul, cerul tău, şi că tu însuţi poţi să fii cer. Şi acum să
vedem ce scrie maica Teodosia despre cerul cel nou:
94
Curgea, curgea, din veşnice izvoare,
Să lege rod în minţile fecioare,
Cum pică roua-ntr-un potir de floare.
M-a surprins de la prima lectură poezia Iad care înfăţişează iadul într-un fel în care nu suntem
obişnuiţi cu el:
O piatră-ncremenită-n nemişcare
Puteri să dea viaţă nouă n-are.
95
Se ţes zăbranice de chin tăcut.
Şi acum câteva poezii în legătură cu câteva evenimente pe care le sărbătorim. De pildă, în legătură
cu Crăciunul, poezia Aşteptare:
În poeziile publicate în cartea Poemele Luminii este şi una intitulată Diată, adică
Testament pe care eu aş putea-o numi foarte bine şi O mănăstire într-un suflet. Să vedeţi numai ce
frumoasă este:
98
Învăluite-n rase de tăcere,
Simţirile monahi cuminţi să fie,
Nevoitori cu post şi cu veghere,
Şi neştiuţi de nimeni în chilie.
Din flori de bucurie şi durere
Să lege Domnului cunună vie.
Am prezentat o poezie din cuprinsul cărţii Insula Albă. Mai prezint una, deosebit de
frumoasă şi care este cu conţinut laic pe care să ştiţi că n-am ales-o eu, a ales-o altcineva şi eu am
luat aminte la alegerea pe care a făcut-o acela şi am ales-o şi eu. Poezia se numeşte Epitalam şi
"epitalam" înseamnă Cântec de nuntă:
Sfârşesc aceste aprecieri şi sfârşesc aceste poezii cu un imn al Sfântului Simeon Noul
Teolog versificat de maica Teodosia, versificat pe româneşte pentru că imnul respectiv este
versificat şi în greceşte, în limba în care a scris Sfântul Simeon Noul Teolog. De fapt vi l-am spus
eu ieri când am vorbit despre "Unele aspecte ale raportului dintre Dumnezeu şi om", când am spus
despre faptul că noi suntem fii ai lui Dumnezeu, primiţi de Dumnezeu ca fii, nu adoptaţi, ci ca nişte
fii care se unesc cu Dumnezeu. Dumnezeu Se uneşte cu fiii Săi. Iată imnul al V-lea din imnele
scrise de Sfântul Simeon Noul Teolog. Sfântul Simeon Noul Teolog vorbeşte cu Dumnezeu şi zice
aşa:
Stimaţi ascultători, în felul acesta gândesc eu că v-am pus în atenţie podoabe de gând
scrise de maica Teodosia Laţcu, de Zorica Laţcu, podoabe de gând care e bine să ne-mpodobească
şi gândurile noastre. Şi acum ca sfârşit al acestor gânduri frumoase cred că ar fi bine să ne ridicăm
cu toţii în picioare şi să spunem poezia Filă din acatist ca pe o rugăciune pentru că de fapt
rugăciune şi este:
11 mai 1993
101
Viaţa în Înviere
Înalt Prea Sfinţite Părinte Mitropolit, stimaţi ascultători. În ultima vreme, dacă m-a
întrebat cineva când vin la Timişoara, am spus că vin în mai, după Sfintele Paşti. Şi iată că am ajuns
aici înainte de vremea hotărâtă de mine. Am venit cu bucurie şi nădejdea bucuriei, aşa cum am venit
de fiecare dată până acum. Sunt la a opta cuvântare aici în Timişoara. Pentru întâlnirea din seara
aceasta mi s-a propus tema "Viaţa în Înviere". Ar fi vorba despre viaţa cea nouă, întemeiată pe
Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, despre viaţa învăluită de Învierea Mântuitorului nostru,
despre viaţa cu Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, despre o viaţă izvorâtă din conştiinţa
Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, despre viaţa întemeiată pe Învierea Domnului nostru
Iisus Hristos.
Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este pentru noi credincioşii o realitate pe
care o trăim şi o sărbătorim. Rânduielile Bisericii noastre sunt făcute în aşa fel încât noi suntem
pătrunşi de credinţa în Învierea Mântuitorului şi o trăim. O trăim în general şi o trăim în special. În
special o trăim la Sfintele Paşti când se spune: "Ziua Învierii, popoare să ne luminăm; Paştile
Domnului, Paştile; că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe
noi, cei ce-I cântăm cântare de biruinţă". Şi: "Cerurile după cuviinţă să se veselească şi pământul să
se bucure şi să prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea nevăzută, că Hristos a înviat, veselia cea
veşnică". La Sfintele Paşti totul e în aşa fel rânduit încât se poate spune: "Acum toate de lumină s-
au umplut, şi cerul, şi pământul şi cele de dedesubt; deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui
Hristos întru care s-a întărit". Sunt cuvinte pe care sfânta noastră Biserică ni le pune la îndemână ca
să înţelegem că învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este o realitate pentru toţi credincioşii,
nu numai în înţelesul că ne gândim la înviere, ci în înţelesul că învierea Mântuitorului nu este numai
învierea Lui, ci este şi învierea noastră.
Domnul Hristos este Unul Cel fără de păcat. După ce mărturisim dorinţa noastră de a ne
închina Mântuitorului, mărturisim totodată şi dorinţa de a ne închina Crucii Mântuitorului, care este
simbol al jertfei Mântuitorului şi care, ca simbol al jertfei Mântuitorului, este o amintire despre
iubirea Lui. Şi zicem: "Crucii Tale ne închinăm Hristoase, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o
mărim". Vorbim cu Mântuitorul, Îi cinstim Crucea, deci jertfa, iubirea arătată în jertfă, şi apoi şi
Învierea "o lăudăm şi o mărim" şi zicem mai departe "că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine
pe altul nu ştim, numele Tău numim". Şi ca şi când nu am fi mulţumiţi cu ceea ce facem noi înşine,
îi chemăm şi pe alţii să facă la fel şi zicem: "Veniţi toţi credincioşii să ne închinăm Sfintei Învierii
lui Hristos, că iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea". Şi mai departe: "Totdeauna
binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe
moarte a stricat". În această alcătuire de la sfânta slujbă de dimineaţă din zilele de duminică noi
arătăm că suntem convinşi de învierea Domnului Hristos, că trăim din învierea Domnului Hristos,
că prăznuim învierea lui Hristos şi preamărim învierea Mântuitorului nostru.
Tot în zilele de duminică, la aceeaşi sfântă slujbă, spunem şi un cuvânt adresat Maicii
Domnului. Şi spunem aşa: "Prea binecuvântată eşti Născătoare de Dumnezeu Fecioară, că prin Cel
ce S-a întrupat din tine iadul s-a robit, Adam s-a chemat, blestemul s-a pierdut, Eva s-a mântuit,
moartea s-a omorât şi noi am înviat. Pentru aceasta cântând strigăm: bine eşti cuvântat Hristoase
Dumnezeul nostru, Cel ce bine ai voit aşa, mărire Ţie". Aducem mărire Mântuitorului nostru pentru
că a binevoit să facă tot ce trebuie de făcut ca să putem fi siguri de libertate, de libertatea de
blestem, să fim biruitori ai iadului, să nu mai existe pentru noi întunecare şi asuprire sufletească, dar
cuvintele acestea le spunem Maicii Domnului: "Prea binecuvântată eşti Născătoare de Dumnezeu
Fecioară - de ce? - că prin Cel ce S-a întrupat din Tine", adică prin Iisus Hristos, s-a nimicit iadul, s-
a nimicit moartea, s-a nimicit blestemul, Adam a scăpat de păcat, Eva s-a eliberat şi ea. Şi noi înşine
înţelegem în alt chip moartea şi nu ne mai temem de moarte pentru că Mântuitorul nostru Iisus
Hristos a biruit moartea. De aceea aducem mărire şi Mântuitorului nostru şi aducem cinstire şi
Maicii Domnului.
Pentru noi învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este o realitate, o realitate aşa cum
a fost pentru ucenicii care L-au întâlnit pe Mântuitorul înviat, o realitate aşa cum a fost pentru
femeile mironosiţe care L-au auzit pe Mântuitorul spunând "Bucuraţi-vă" şi "Nu vă temeţi" (Matei
28, 9-10). Învierea Domnului Hristos este pentru noi o realitate cum a fost pentru Sfântul Apostol
Toma care a zis "Domnul meu şi Dumnezeul meu" (Ioan 10, 28). Învierea Domnului nostru Iisus
Hristos este o realitate cum a fost o realitate pentru toţi cei care au venit în legătură cu Mântuitorul
cel înviat. Ne bucurăm şi noi de învierea Domnului Hristos cum s-au bucurat ucenicii văzând că
este Domnul, şi primim în sufletul nostru pacea pe care o dă Mântuitorul şi pe care a dat-o
ucenicilor Săi când, după înviere, a spus: "Pace vouă!". Şi de fiecare dată când S-a întâlnit cu
ucenicii le-a spus "Pace vouă!" (Luca 24, 36; Ioan 20, 21. 26). Aceasta este credinţa noastră şi temei
pentru o viaţă curată, pentru o viaţă sfântă. Învierea Domnului nostru Iisus Hristos intră în existenţa
noastră.
După ce ne-am convins de realitatea acestui fapt, pentru noi realitatea aceasta este o
realitate, sau trebuie să fie o realitate schimbătoare de suflet. Întrebarea este: cum poate cineva să
ajungă să se convingă că Domnul Hristos a sfărâmat moartea şi iadul, cum poate cineva să ajungă să
fie încredinţat de adevărul că Domnul Hristos a înviat din mormânt? Pentru că cei care au ajuns să
mărturisească învierea Domnului nostru Iisus Hristos, cei care au ajuns la convingerea acesta n-au
ajuns dintr-o dată, ci mai întâi s-au îndoit. Mulţi s-au îndoit. S-a îndoit Sfântul Apostol Toma, dar
nu numai el s-a îndoit. S-au îndoit şi ceilalţi ucenici. Cei doi călători care mergeau spre Emaus şi ei
au spus: am auzit de la nişte femei din cercul nostru că ar fi văzut şi vedere îngerească mergând la
mormânt, şi au găsit mormântul gol de trupul Domnului Hristos, şi că li s-a spus că Hristos a înviat
(cf. Luca 24, 22-24). Ei spuneau aceasta ca o informaţie, Îi spuneau Mântuitorului de ceea ce se
spune, nu de ceea ce credeau ei. Pentru că dacă ar fi crezut, n-ar fi fost în întristare. Domnul Hristos
le-a şi spus: "Pentru ce sunteţi trişti?" Ei şi-au mărturisit pricina întristării lor şi numai după ce s-au
întâlnit cu Domnul Hristos s-au convins de învierea Domnului Hristos. Toţi citim din Sfânta
Evanghelie, sau putem să citim, relatările Sfinţilor Evanghelişti despre învierea Mântuitorului, dar
aceasta încă nu este destul. De ce? Pentru că nu toţi care citesc relatările despre înviere se şi
104
conving despre înviere. Ci numai Mântuitorul cel înviat ne poate convinge pe noi despre o realitate
mai presus de lume, despre "cea mai presus de lume Înviere a lui Hristos".
Lucrurile mai presus de lume, mai presus de fire, nu pot fi înţelese cu puterile firii.
Gândiţi-vă la cuvântul acela din Evanghelie rămas de la Domnul Hristos, care a fost rostit către
Sfântul Apostol Petru: "Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-a descoperit ţie
aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri" (Matei 16, 17). Numai Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu,
darul lui Dumnezeu poate deschide sufletul şi-l poate face pe om încrezător în cele ce sunt mai
presus de fire, în cele ce sunt mai presus de lume. Aşa încât şi noi, având credinţa în înviere, o avem
de la Mântuitorul cel înviat. Şi dacă nu o avem, şi cine nu o are, înseamnă că încă nu s-a întâlnit cu
Domnul nici pe drumul care duce la Emaus, nici ca femeile mironosiţe în preajma mormântului din
care ieşise Mântuitorul, nici ca Sfântul Apostol Toma care L-a mărturisit ca Domn şi Dumnezeu,
nici ca ceilalţi ucenici care totuşi au rămas o vreme în îndoială, dar care s-au convins atunci când L-
au auzit pe Domnul Hristos zicând "Pace vouă" şi s-au învrednicit de binecuvântarea pe care le-a
dat-o când S-a înălţat la cer. Şi pentru că au primit acea binecuvântare, au putut să reverse din
sufletul lor bucurie mare şi să fie în templu şi să laude şi să binecuvinteze pe Dumnezeu.
Stimaţi ascultători, din clipa în care cineva, crezând în Mântuitorul nostru Iisus Hristos
şi în învierea Lui, are această convingere că Domnul Hristos a înviat din morţi cu moartea pe
moarte călcând, din acea clipă este gata pentru o viaţă nouă, pentru o viaţă în care se mărturiseşte
învierea. Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani are cuvinte în care se arată taina
schimbării omului prin Botezul creştin. Şi anume, în capitolul al 6-lea al Epistolei către Romani
spune Sfântul Apostol Pavel că noi ne-am făcut una cu El, o tulpină ne-am făcut cu Mântuitorul
prin Botez, în moartea Lui şi în învierea Lui. Botezul creştin este taina morţii cu Domnul Hristos,
taina morţii omului vechi şi taina învierii omului nou. "Precum Hristos a înviat din morţi prin
mărirea Tatălui, aşa şi noi să umblăm întru înnoirea vieţii" (Romani 6, 4) zice Sfântul Apostol
Pavel. Noi credem în învierea Domnului Hristos şi ne unim la învierea Domnului Hristos. La slujba
Botezului aşa cum o cunoaştem noi, în Biserica noastră drept măritoare, după ce cel nou botezat a
primit Botezul şi a primit şi Taina Ungerii cu Sfântul Mir, preotul vorbind cu el îi spune: "Botezatu-
te-ai, luminatu-te-ai, miruitu-te-ai, sfinţitu-te-ai, spălatu-te-ai în numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh". Acesta este punctul de plecare al vieţii celei noi. Cel nou botezat s-a luminat şi
trebuie să ştie că e luminat. Cel nou botezat s-a miruit şi trebuie să ştie că e miruit. Cel nou botezat
s-a sfinţit şi trebuie să ştie că participă la sfinţenia lui Dumnezeu. Cel nou botezat s-a spălat şi
trebuie să ştie că a primit curăţirea sufletului. Dar lucrurile care se întâmplă tainic sunt împiedicate
de multe ori, sau sunt întunecate de multe ori de nepăsarea omului, şi atunci se ajunge la un fel de
întunecare, se ajunge la un fel de moarte sufletească, la un fel de lâncezeală, se ajunge la un fel de
nepăsare pentru că se adaugă iarăşi păcatele şi patimile, şi păcatele şi patimile duc la moartea
sufletului.
Tatăl fiului risipitor din pilda cu fiul risipitor, pe care eu aş numi-o mai bucuros pilda cu
tatăl primitor, când fiul său s-a întors spunea celor din jurul lui: "Se cădea să ne bucurăm, că fiul
meu a fost mort şi a înviat, a fost pierdut şi s-a aflat". Şi mai departe tatăl spune fratelui rămas
acasă, fratelui fiului risipitor sau celuilalt fiu al său rămas acasă: " Se cădea să ne bucurăm, că
fratele tău acesta a fost mort şi a înviat, a fost pierdut şi s-a aflat" (Luca 15, 24. 32). Învierea din
învierea Domnului nostru Iisus Hristos este învierea care se realizează prin întoarcerea de la rău la
bine, se realizează prin întoarcerea de la păcat la virtute, se realizează în special prin pocăinţă, care
este în primul rând şi în mod special părăsirea păcatului. Când cineva părăseşte păcatul, când cineva
socoteşte păcatul drept păcat, atunci ni se deschid perspective noi şi de înţelegere şi de trăire a unei
vieţi superioare, a unei vieţi în care se mărturiseşte învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
În Epistola către Coloseni, în al 3-lea capitol, găsim cuvintele Sfântului Apostol Pavel
care îi îndeamnă pe credincioşii care au înviat împreună cu Hristos, deci pe credincioşii despre care
se poate spune "botezatu-te-ai, luminatu-te-ai, miruitu-te-ai, sfinţitu-te-ai, spălatu-te-ai în numele
Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh", despre cei ce s-au făcut o tulpină în moarte cu Hristos, o
105
tulpină în învierea Domnului Hristos, despre aceia Sfântul Apostol Pavel zice: "Dacă aţi înviat
împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus" (Coloseni 3, 1). Semnul învierii împreună cu Domnul
Hristos este căutarea celor de sus. Şi zice mai departe Sfântul Apostol Pavel, ca şi când ar fi uitat
ceva principal: "Cugetaţi cele de sus". Înainte de a căuta ceva trebuie să cugeţi la ceva. Prin urmare,
unul care a înviat cu Domnul Hristos cugetă cele de sus, caută cele de sus, "unde Hristos - zice
Sfântul Apostol Pavel - Se află şezând de-a dreapta Tatălui. Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este
ascunsă cu Hristos în Dumnezeu". Pentru că s-a întâmplat aşa ceva, spune mai departe Sfântul
Apostol Pavel, trebuie să "omorâţi mădularele voastre cele de pe pământ", şi spune care sunt
acestea: "desfrâul, necurăţia, patima, pofta rea şi zgârcenia sau lăcomia, care este o închinare la
idoli. Pentru unele ca acestea vine mânia lui Dumnezeu asupra fiilor neascultării". Şi mai departe
spune Sfântul Apostol Pavel: "Lepădaţi deci şi voi toate acestea: mânia, iuţimea, răutatea,
defăimarea, cuvântul de ruşine din gura voastră - şi adaugă - şi lepădaţi minciuna, pentru că v-aţi
dezbrăcat de omul cel vechi şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou". Dacă ne gândim la aceste cuvinte
ale Sfântului Apostol Pavel înţelegem că nu trăieşte în înviere şi nu trăieşte o viaţă din înviere, o
viaţă întemeiată pe înviere, omul care trăieşte în păcate ca acelea pe care le pomeneşte Sfântul
Apostol Pavel, adică în desfrânări, în necurăţii, în patimi, în pofta cea rea sau în zgârcenie şi în
lăcomie. Este încă în moarte acela care face păcate ca acestea: mânie, iuţime, răutate, defăimare,
care are cuvânt de ruşine şi cuvânt de minciună. Şi nu se opreşte Sfântul Apostol Pavel numai la
atât, ci adaugă şi cuvinte din care se vede că viaţa unui creştin care ştie de învierea Domnului
Hristos, viaţa unui creştin care trăieşte din învierea Domnului Hristos trebuie să fie o viaţă pozitivă.
De aceea zice Sfântul Apostol Pavel: "Îmbrăcaţi-vă ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, cu
milostivirile îndurării, cu bunătate, cu blândeţe, cu smerenie, cu îndelungă răbdare îngăduindu-vă
unul pe altul; dacă are cineva ceva împotriva cuiva, precum Hristos v-a iertat vouă, asemenea să
iertaţi şi voi. Şi peste toate acestea îmbrăcaţi-vă cu iubire, care este legătura desăvârşirii, şi pacea lui
Hristos care covârşeşte toată mintea să stăpânească în inimile voastre".
Iată, stimaţi ascultători, nişte lucruri care arată că cineva crede în învierea Domnului
Hristos, sau în Hristos cel înviat, şi arată că nu-i destul să nimicim negativele din viaţa nostră, ci
trebuie să arătăm şi cele pozitive, cum e blândeţea, cum e bunătatea, cum e smerenia, cum e
îndelungă-răbdarea, cum este îngăduinţa şi iertarea, cum este iubirea, şi dacă toate acestea se
realizează, atunci pacea lui Hristos stăpâneşte în inimile credincioşilor. Şi atunci se împlineşte
cuvântul spus de Domnul Hristos după înviere: "Pace vouă". E o făgăduinţă pe care a împlinit-o
Domnul Hristos în învierea Sa, iar făgăduinţa a făcut-o când a zis în cuvântarea de despărţire:
"Pacea Mea dau vouă, pacea Mea las vouă, nu daruri cum dă lumea vă dau eu vouă" (Ioan 14, 27).
Pacea şi bucuria, pentru că Domnul Hristos de fapt a făgăduit şi bucurie ucenicilor Săi când le-a zis:
"Acestea vi le spun, ca bucuria Mea să fie întru voi, şi ca bucuria voastră să fie deplină" (Ioan 15,
11). Domnul Hristos le-a şi dat bucurie ucenicilor Săi după învierea Sa, pentru că s-au bucurat
ucenicii văzând pe Domnul. S-au bucurat oamenii de Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi înainte de
învierea Lui din morţi, dar s-au bucurat de învierea Mântuitorului încă şi mai mult, s-au bucurat de
El după înviere. Şi Domnul Hristos a vrut ca ucenicii Săi să-şi trăiască viaţa în bucurie, pentru că le-
a spus: "Acestea vi le spun pentru ca bucuria mea să fie întru voi şi ca bucuria voastră să fie
deplină". Aşa ceva se întâmplă cu omul care crede în înviere, cu omul care se întemeiază pe
învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cu omul care a scăpat de puterea păcatului care este
pricină de moarte, pentru că plata păcatului, spune Sfântul Apostol Pavel, este moartea. "Ce roade
aveaţi atunci când eraţi în neştiinţă?" întreabă Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani,
"Roade de care acum vă este ruşine" (Romani 6, 21-23). De ce? Pentru că cei ce fac unele ca
acestea sunt vrednici de moarte, plata păcatului fiind moartea iar plata virtuţii fiind viaţa veşnică.
Fiecare dintre noi avem o viaţă firească, o viaţă naturală. Dar trebuie să avem şi o viaţă
supranaturală, o viaţă care porneşte din Dumnezeu, o viaţă care ne dă ceva din puterea lui
Dumnezeu, din darul lui Dumnezeu, din lumina lui Dumnezeu. Sărbătorile noastre toate sunt
sărbători ale luminii. Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos aduce lumina cunoştinţei: "Naşterea
Ta, Hristoase Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei; că întru dânsa cei ce slujeau
stelelor de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine,
106
Răsăritul cel de sus, Doamne mărire Ţie" zicem noi la sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus
Hristos, pomenind de "lumina cunoştinţei".
Mai departe, la Sfintele Paşti, tot ca o lumină a învierii pomenim lumina când zicem:
"Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, că mărirea Domnului peste tine-a strălucit; saltă
acum şi te bucură Sioane, iar tu, Curată Născătoare de Dumnezeu, veseleşte-te întru Învierea Celui
născut al tău". Învierea Domnului Hristos este prilej de luminare, de lumină, de lumină care
izvorăşte din mormântul dătător de viaţă al Mântuitorului, de lumina credinţei, de lumină care
luminează sufletele noastre şi ne fereşte de întunecarea păcatului, de întunecarea cu care s-a
întunecat Iuda care s-a îmbolnăvit de iubirea de argint. La Schimbarea la Faţă a Domnului nostru
Iisus Hristos iarăşi avem în vedere lumina, lumina pe care a revărsat-o Domnul Hristos din fiinţa Sa
pe muntele Schimbării la Faţă, pe Muntele Taborului, în prezenţa a trei ucenici, Petru, Iacov şi Ioan
şi în prezenţa a doi din proorocii Vechiului Testament, Moise şi Ilie. Şi vorbind noi cu Domnului
nostru Iisus Hristos Îi spunem: "Schimbatu-Te-ai la faţă în munte, Hristoase Dumnezeule, arătând
ucenicilor Tăi mărirea Ta, pe cât li se putea; strălucească şi nouă păcătoşilor lumina Ta cea pururea
fiitoare; - nu ne mulţumim să ştim că Domnul Hristos Şi-a arătat mărirea Sa întru lumină faţă de
ucenicii Săi şi faţă de cei doi prooroci din Vechiul Testament, vrem şi noi păcătoşii să primim
lumină din lumina Lui - pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, dătătorule de lumină, mărire
Ţie".
Lucrul acesta care s-a întâmplat în istorie, care s-a întâmplat la vremea învierii
Domnului nostru Iisus Hristos trebuie să se întâmple şi pentru noi, pentru fiecare dintre noi. Şi se
întâmplă. S-a întâmplat lucrul acesta când S-a pogorât Domnul Hristos la moarte, când a murit
Mântuitorul, El care este "Viaţa cea fără de moarte", a murit, a primit moarte pentru noi. "Când Te-
ai pogorât la moarte, Cela ce eşti Viaţa cea fără de moarte, atunci iadul l-ai omorât", ai nimicit
107
iadul. Iadul nu poate sta împreună cu raiul, nu poate sta lumina împreună cu întunericul. Unde e
lumină nu e întuneric, unde e întuneric nu e lumină, lumina covârşeşte întunericul, îl înlătură. Deci
Viaţa cea fără de moarte care este Domnul nostru Iisus Hristos s-a pogorât la moarte şi atunci a
zdrobit iadul, a nimicit iadul. Şi unde e Domnul Hristos acolo nu este şi iadul, nu poate fi şi iadul.
Poate să fie numai lumină, poate să fie numai bucurie, poate să fie numai pace. Şi asta se întâmplă
pentru oamenii care au ajuns la nepătimire, nepătimirea fiind izvor de pace. Sfântul Marcu Ascetul
vorbind despre pace zice că "Pacea este nepătimirea". Unde-i nepătimire acolo-i pace, unde-i
pătimire acolo e întunecare, acolo-i zbucium, nemulţumire, nelinişte, acolo nu e gând de înviere.
"Atunci iadul l-a omorât cu strălucirea dumnezeirii". Ceea ce s-a întâmplat în istorie trebuie să se
întâmple şi în noi. Unde-I Domnul Hristos de faţă, acolo e liniştea şi bucuria, şi dacă Domnul
Hristos este de faţă, atunci iadul "s-a omorât cu strălucirea dumnezeirii". "Iar când ai înviat pe cei
morţi din cele de dedesubt - şi asta s-a întâmplat când a înviat Domnul nostru Iisus Hristos şi când i-
a scos din întuneric şi din umbra morţii pe cei ce erau ţinuţi în întuneric şi în umbra morţii - atunci
toate puterile cereşti au strigat - uimite de măreţia Mântuitorului şi de fapta Lui de îndreptare, de
înviere a oamenilor -: Dătătorule de viaţă, mărire Ţie".
Noi spunem cuvintele acestea ca nişte cuvinte de ritual, dar trebuie să le spunem şi ca
nişte cuvinte care se adeveresc întru noi. Se adevereşte faptul că Domnul Hristos a omorât moartea
şi a sfărâmat iadul. Spuneam mai înainte cuvântul "Prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi
începătura altei vieţi veşnice". Sfărâmarea iadului pentru noi, omorârea morţii pentru noi, sunt
lucruri care trebuie să fie nişte realităţi până la acea măsură încât să nu ne temem de moarte, până la
acea măsură încât să nu ne temem de iad, să avem încredinţarea că fiind Domnul Hristos în noi, nu
se pot apropia vrăjmaşii noştri de noi, după cuvântul de la Paşti: "Să învie Dumnezeu şi să se
risipească vrăjmaşii Lui, şi să fugă de la faţa Lui toţi cei ce-L urăsc pe El". Aceasta trebuie să se
întâmple în viaţa noastră: să fugă răutatea, să fugă viclenia, să fugă toate chipurile răutăţii de la noi
şi să fie Domnul Hristos o realitate în existenţa noastră, şi atunci viaţa noastră trăieşte din învierea
Domnului nostru Iisus Hristos, atunci viaţa noastră este pătrunsă de învierea Domnului nostru Iisus
Hristos, atunci viaţa noastră este o viaţă în care nu mai are loc răutatea, ci în care primează
bunătatea. În Pateric se spune despre un părinte că din multa bunătate nu mai ştia ce-i răutatea. A
ajuns la măsura aceea încât nu mai putea să presupună răutatea. De ce? Pentru că a ajuns la o
îmbunătăţire sufletească.
Stimaţi ascultători, în felul acesta înţelegem noi o legătură între viaţă şi înviere, între
viaţa noastră şi învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, între învierea Domnului nostru Iisus
Hristos şi învierea noastră, între puterea lui Dumnezeu şi neputinţa omului. Ştiţi că cel ce iubeşte
împlineşte, iubirea are darul de a împlini, de a da ceea ce lipseşte celuilalt. Legătura noastră cu
108
Domnul Hristos este o legătură de iubire, o iubire care se revarsă dinspre Dumnezeu spre om şi
dinspre om spre Dumnezeu. În Sfânta Scriptură, anume în Epistola I Sobornicească a Sfântul
Evanghelist Ioan este scris că "Dumnezeu este iubire" (I Ioan 4, 8. 16). Dacă Dumnezeu este iubire
- şi Dumnezeu de fapt este iubire - înseamnă că şi omul trebuie să fie iubire. Şi Dumnezeu care este
iubire Se revarsă către om şi omul care se sileşte să fie iubire - şi în măsura în care este iubire - se
revarsă către Dumnezeu, şi iubirea are darul de a împlini. Împlineşte ceea ce lipseşte. Dumnezeu
împlineşte ceea ce lipseşte spre bine în viaţa noastră şi nimiceşte tot ceea ce este rău în viaţa
noastră, iar noi prin iubirea noastră ne revărsăm către Dumnezeu, şi atunci se face o prietenie între
om şi Dumnezeu. Nu-i întâmplător că sfinţii sunt numiţi "prieteni ai lui Dumnezeu". De ce? Pentru
că Dumnezeu vrea să aibă prieteni între oameni. Şi pentru că omul vrea să-L aibă prieten pe
Dumnezeu. Şi se poate întâmpla lucrul acesta, pentru că Dumnezeu fiind iubire vrea să-l cuprindă
pe om, îl învăluie pe om, Se revarsă spre om, şi omul Îl iubeşte pe Dumnezeu după puterea lui şi îi
iubeşte pe oameni, şi iubirea e fericire şi fericirea este semn al unei trăiri superioare, a unei trăiri în
înviere.
Curăţirea gândurilor se face şi prin rugăciunea minţii. Gândurile cele rele nu pot fi
înlăturate decât prin gânduri bune, şi de aceea părinţii cei duhovniceşti au rânduit o rugăciune scurtă
care se repetă mereu în minte, este vorba de rugăciunea "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul", rugăciune care nu are un regim anume, ci se poate
face oriunde şi oricând, în orice poziţie ar fi cineva, chiar şi culcat în pat şi mai ales noaptea când te
trezeşti din somn poţi să-ţi alegi poziţia cea mai comodă şi să zici cu cuvântul gândit "Doamne,
Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". Când se realizează
rugăciunea aceasta în înţelesul că se îndeseşte rugăciunea, se înmulţeşte rugăciunea, atunci ai
totdeauna un gând paravan, de care se lovesc şi prin care se risipesc gândurile cele rele. Cineva care
se ocupă cu rugăciunea aceasta are posibilitatea să se întâlnească cu sine însuşi, să-şi cunoască
mizeria din suflet, să-şi cunoască înclinările de gând şi de simţire şi să se lupte împotriva lor, mai
ales cerând ajutor de la Dumnezeu, pentru că mântuirea nu şi-o face omul ci i-o dă Dumnezeu
omului care este interesat pentru mântuire şi care şi singur se angajează spre binele lui.
De altfel să ştiţi că rugăciunea aceasta "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă pe mine păcătosul" nu este cea mai înaltă formă de rugăciune, este rugăciunea
începătorului. Pe urmă, mai înaltă este rugăciunea preamăritoare de Dumnezeu, de exemplu "Slavă
Ţie Doamne, slavă Ţie", sau rugăciunea în care zici "Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile
Tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale", sau "Slăvescu-Te Doamne că
sunt minunat întocmit", ori "Cât de minunate sunt lucrurile Tale Doamne, toate cu înţelepciune le-ai
făcut". Însă înainte de a ajunge la izbucnirile acestea de preamărire este rugăciunea aceasta
curăţitoare, rugăciunea de toată vremea, care trebuie urmărită mai ales în vremea în care mintea este
neangajată în ceva. Bineînţeles că cineva care are preocupări de studiu nu poate să facă rugăciunea
odată cu studiul, dar când mintea îi este liberă, când nu mai este preocupată de un anumit lucru,
atunci poate să zică "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine
păcătosul". Dar asta cere şi o grijă în ceea ce priveşte primirea gândurilor şi a impresiilor, adică nu-i
destul să zici "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul" dacă
primeşti în suflet imagini necurate, dacă mergi în mediu poluat moral, dacă nu ocoleşti pricinile
răutăţilor, pricinile patimilor. Dacă te ajuţi cu toate acestea atunci rugăciunea aduce şi curăţirea
sufletului şi bucurie şi dar de la Dumnezeu.
Însă Sfântul Maxim Mărturisitorul în "Cuvânt ascetic" din Filocalia volumul II spune că
"rugăciunea de toată vremea este a avea mintea pururea lipită de Dumnezeu cu multă dragoste şi cu
dor, a atârna de El şi a-ţi pune nădejdea în El în orice ai face şi ţi s-ar întâmpla". Prin urmare Sfântul
Maxim Mărturisitorul nu vede rugăciunea neîncetată ca o simplă repetare a rugăciunii "Doamne,
Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul", ci mai mult ca o stare
sufletească de conştiinţă că mintea este lipită de Dumnezeu şi că omul atârnă cu toate ale lui de
Dumnezeu.
Dragă, când vrei să fii călugăr, ar fi bine să fii călugăr înainte de a fi călugăr. Cineva
zice către mine: "Părinte, şi eu sunt călugăr de rasă dar sunt fără rasă, că sunt şi călugări cu rasă şi
nu sunt de rasă". Pregătirea ar sta în aceea ca să duci o viaţă superioară acolo unde te găseşti până
când - dacă-ţi va rândui Dumnezeu - vei ajunge şi la mănăstire. Deci să iei parte la sfintele slujbe
ale Bisericii după posibilitate, să-ţi păzeşti mintea de gândurile cele rele, simţurile de impresii
necuviincioase, să fii împlinitor al poruncilor lui Dumnezeu, dacă ai părinţi să fii cinstitor de
părinţi, iubitor de părinţi, iubitor de oameni. Şi toate acestea te pregătesc ca să poţi ajunge cândva şi
într-o mănăstire unde să-ţi împlineşti rânduielile de viaţă călugărească.
Ce e blestemul şi ce e binecuvântarea?
110
Cred că nu trebuie o definiţie a blestemului. Toată lumea ştie că blestemul este ceva ce
aduce nemulţumire, nelinişte, iar binecuvântarea este ceva care aduce bucurie, linişte, pace
sufletească. Binecuvântarea o dă Dumnezeu şi de blestem se face vrednic omul prin păcatele lui.
Cine face păcate, uitaţi-vă în cărţile din Vechiul Testament, în special în Deuteronom, Levitic, se
spune pe cine blestemă Dumnezeu şi pe cine binecuvintează Dumnezeu. Ne ferim de păcate, suntem
sub binecuvântare. Facem păcate, suntem sub blestem.
Oamenii zic că "soarta-i ca moartea", nu poţi să lupţi împotriva unor lucruri care nu
depind de tine. Însă o viaţă după voia lui Dumnezeu te scoate de sub necazurile care vin peste
oamenii păcătoşi. Să ne ferim de păcate şi atunci scăpăm de necazuri. Dacă nu ne ferim de păcate,
nu putem avea liniştea sufletească, păcatul aduce nelinişte, nemulţumire, zbucium sufletesc, e un fel
de înainte-trăire a iadului. Să ştiţi că iadul în Scriptură nu se spune nicăieri că a fost creat de
Dumnezeu. După cum se spune că moartea n-a fost creată de Dumnezeu, tot aşa nici iadul. Fiecare
om care e vrednic de iad lărgeşte iadul, este un constructor al iadului, după cum fiecare om care-i
slujeşte lui Dumnezeu lărgeşte raiul. Noi spunem la Sfânta Liturghie că există posibilitatea să
împlinim împărăţia lui Dumnezeu. După rugăciunea de prefacere a Cinstitelor Daruri spunem de ce
anume cerem de la Dumnezeu lucrul acesta, şi zicem: "Ca să fie celor ce se vor împărtăşi spre
trezirea sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtăşirea cu Sfântul Duh, spre plinirea împărăţiei
cerurilor, spre îndrăznirea cea către Tine, iar nu spre judecată sau spre osândă". Prin urmare, "spre
plinirea împărăţiei cerurilor", adică să se mai adauge oameni pentru împărăţia lui Dumnezeu. Tot
aşa şi iadul îl lărgim atunci când facem cu osândă lucruri care ar trebui să le facem spre folosul
nostru.
Iar smerita cugetare înseamnă să te supui cu mintea lui Dumnezeu. Părintele Arsenie,
Dumnezeu să-l odihnească, zicea că "noi avem mintea care discută cu Dumnezeu în loc să se
supună fără discuţie". Sfântul Francisc de Salles spune că "Smerenia este virtutea care nu se arată".
Dacă vrei să te arăţi smerit, poţi să fii sigur că nu eşti smerit. Şi încă ceva: smerenia este o virtute
care învăluie celelalte virtuţi, este virtutea care-l face pe om să se asemene mult cu Dumnezeu, cu
Fiul lui Dumnezeu care S-a făcut om.
Toate răutăţile câte vin în sufletul nostru ating fiinţa umană în întregimea ei, şi sufletul
şi trupul. Gândul rău poate să atingă trupul atunci când este în legătură cu trupul şi când se face
pricină de patimi, de patimi trupeşti, şi atunci şi mai mult atinge trupul. Iar în general când este de
altă natură, slăbănogeşte firea, depărtează pe om de Dumnezeu şi atinge întreaga fiinţă umană, deci
şi trupul.
Nu credeţi că omul a complicat viaţa şi ritualul religios? Am putea trăi mai simplu, dar
la fel de bine?
Cam are. Adică nu se poate zice că s-a părăsit vreodată catehizarea. Dacă nu s-a făcut
altfel, s-a făcut cel puţin prin sfintele slujbe, important este să dăm viaţă slujirii, să medităm la
cuvintele din sfintele slujbe şi în cazul acesta suntem totdeauna catehizaţi. Însă contează totuşi să i
se atragă omului atenţia asupra lucrurilor care altfel îi scapă, pe care le trece cu vederea. De pildă
odată am participat la o cununie şi când s-a terminat cununia am spus şi un cuvânt de învăţătură, şi
mi-au spus mirii că ar fi fost bine să le spun cuvântul de învăţătură la început, că ar fi trăit mai bine
cununia.
Ar fi bine să pierzi contactul cu realitatea, cel puţin în vremea cât eşti angajat în supra-
real, în sfintele slujbe ale Bisericii noastre, altfel nu te face să pierzi contactul cu realitatea, pentru
că nu s-ar putea zice că cei care Îi slujesc lui Dumnezeu sunt absenţi din viaţa obişnuită. Legătura
cu Dumnezeu te face să fii cu Dumnezeu şi în afară de sfintele slujbe. Noi spunem la Sfânta
Liturghie "Cu pace să ieşim" şi se răspunde "Întru numele Domnului", adică să prelungim slujba şi
înafară de biserică, trăind ca oameni credincioşi, oameni superiori, în condiţiile noastre de viaţă. Să
se cunoască faptul că noi suntem credincioşi şi în viaţa care o ducem înafară de biserică. Să
prelungim biserica în viaţa noastră cotidiană.
Cine este Dumnezeu, unde este El, cine suntem noi, încotro mergem, de ce există rău în
lumea aceasta?
Dragă, Dumnezeu este Tatăl nostru Cel din ceruri, o fiinţă personală cu care intrăm în
legătură, este atotputernic, atotştiutor, atotînţelept, şi aşa mai departe, omul este făptura lui
Dumnezeu, poate deveni fiu al lui Dumnezeu, în măsura în care are conştiinţa legăturii cu
Dumnezeu de Tată şi de fiu este fiu al lui Dumnezeu, mergem spre împărăţia lui Dumnezeu, şi nu
mai ştiu, că or fost cam multe deodată.
Ce părere aveţi despre persoanele care pretind că primesc mesaje de la Dumnezeu sau
despre cel care se pretinde fiu al lui Dumnezeu?
Dacă e vorba a te pretinde cava, atunci nu-i nădejde de bine. Important este să ne ţinem
de ce-i sigur, nu de ce-i nesigur. În istorie au mai fost cazuri din acestea în care oamenii s-au mai
prezentat, ba că este întruparea Duhului Sfânt, ba că este un alt Hristos, şi aşa mai departe. Acestea
sunt lucruri nesigure, să ne ţinem noi de învăţătura Bisericii şi atunci nu greşim.
Pentru cei care sunt indiferenţi se va accentua, că cei răi vor merge din rău în mai rău.
Pentru cei buni nu se va accentua. Noi nădăjduim că binele totuşi va birui. Vor mai fi oameni şi vor
cădea de la credinţă mai mulţi, şi mai ales aceia care nu au credinţă şi care nu se silesc să aibă
credinţă, şi care nu se silesc să aibă o viaţă curată. Apostazia este un păcat, adică căderea de la
credinţa adevărată. Fără îndoială că nu putem să prevedem lucrurile cum se vor desfăşura, dar
răutăţile câte sunt pot aduce, şi vor aduce de fapt, mai multe răutăţi. Domnul Hristos spune
cuvântul: "Oare când va veni Fiul Omului va mai găsi credinţa pe pământ?" (Luca 18, 8). Înseamnă
că de fapt va scădea mult credinţa, nu numai acum în vremea noastră ci şi după noi, şi ştie
113
Dumnezeu cât va mai ţine lumea aceasta. Credinţa poate să scadă şi scade de fapt la cei
necredincioşi, şi să ştiţi că oricine care face fapte de necredinţă creşte în necredinţă, şi cine face
fapte ale credinţei îşi înmulţeşte credinţa. "Când îţi aduci aminte de Dumnezeu înmulţeşte
rugăciunea, ca atunci când Îl vei uita, Domnul să-Şi aducă aminte de tine", este un cuvânt al
Sfântului Marcu Ascetul din Filocalie. Sau la Sfântul Munte este o vorbă: "La Dumnezeu să te
gândeşti ca la Dumnezeu nu ca la om, şi să respiri pe Dumnezeu cum respiri aerul", adică să ai
mereu gândul la Dumnezeu şi cu cinstirea cuvenită, şi atunci înaintezi în credinţă. Iar dacă eşti
nepăsător înaintezi în nepăsare. Asta şi omul singuratic şi societatea în general.
Ce înseamnă cuvântul: "Şi iată Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor"? (Matei 28,
20)Înseamnă că Domnul Hristos este de fapt cu noi, e o făgăduinţă pe care a dat-o înaintea înălţării
Sale ucenicilor Săi şi care se împlineşte, Domnul Hristos fiind cu toţi cei credincioşi şi mai ales cu
cei curaţi cu inima, care vor vedea pe Dumnezeu.
Nu cred ce cred cei care mă întreabă, probabil. Dragă, reîncarnarea este o idee din
religiile asiatice, din credinţele asiatice, în care mântuirea este realizată ca un lucru pe care îl
realizează în special omul prin experienţă. Noi credem că mântuirea ne-o dă Dumnezeu, ne-o dă
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, prin Jertfa Lui, prin Învierea Lui, prin Înălţarea Lui, bineînţeles
prin Întruparea Lui, şi nu trebuie să facem o experienţă ca să ne depărtăm de păcate. Sfântul
Apostol Pavel în Epistola către Filipeni scrie că îşi doreşte să fie aproape de Domnul, îşi doreşte să
treacă din această viaţă ca să fie mai aproape de Mântuitorul nostru Iisus Hristos (cf. Filipeni 1, 23).
Nu îmi pot închipui că Sfântul Apostol Pavel, care ştia că dincolo de lumea aceasta poate să fie mai
mult cu Domnul Hristos, ar fi crezut că după aceea iarăşi nu va fi cu Domnul Hristos, va mai veni în
lumea aceasta şi va mai face alte experienţe. De altfel se ştie că oamenii nu numai bine acumulează
în lumea aceasta, ci acumulează şi rele şi face şi o experienţă a răului omul, nu numai o experienţă a
binelui. Nu ştiu de ce l-ar trimite Dumnezeu din nou pe pământ când îl poate mântui şi milui şi
dincolo de lumea aceasta.
Păi eu cred că numai sfinţii pot ajunge unde ajung sfinţii. Şi asta este o chestiune a
creştinilor, nu trebuie să fii yoghin ca să ajungi sfânt, trebuie să fii creştin, credincios, să ţii legătura
cu Domnul Hristos, să fii prieten al Mântuitorului, să înaintezi în bine, şi asta nu se face prin aceea
că stai într-un picior sau stai plecat sau că stai pe spate, că-ţi ridici mâinile, că stai în cap şi aşa mai
departe. Astea nu sunt lucruri care ţin de sfinţenie, astea sunt lucruri fără importanţă, doar din punct
de vedere al exerciţiilor, ştiu eu, că dacă stai cu mâinile în sus şi le ţii mult aşa parcă nu te simţi
bine, şi dacă le ţii mai mult poate altă dată le poţi ţine şi mai mult, dar nu ştiu cum te duce la
sfinţenie.
Sfânta Taină a Spovedaniei este o chestiune despre care nu trebuie să ştii prea mult,
doar să te socoteşti păcătos, să te mărturiseşti şi să fii sincer şi hotărât pentru bine. Şi atunci darul
lui Dumnezeu sigur că te ajută. Cel mai mare rău pe care-l poate face cineva care se spovedeşte este
acela să nu fie sincer, să nu spună păcatele pe care le are, şi atunci nu se foloseşte de Sfânta
Spovedanie, iar dacă este sincer e nădejde de bine. Important este să te socoteşti, să te ştii păcătos,
să te mărturiseşti ca păcătos, să doreşti darul lui Dumnezeu şi să fii sincer. Numai să ştiţi că toate
ale omului sunt la nivelul omului, la mine vin şi oameni care-mi spun că m-au minţit rândul trecut.
Şi Părintele Arsenie, Dumnezeu să-l odihnească, zicea: "Mă, ştii că te mint oamenii şi în
genunchi!", şi am constatat şi eu treaba asta. Dar ce să facem, ne bucurăm că totuşi oamenii îşi dau
seama de neputinţa de altădată, şi într-un fel, faptul că a minţit rândul trecut şi recunoaşte că te-a
114
minţit, înseamnă că nu stă pe gândul acela şi că totuşi detestă păcatul, pentru că altfel nu ar fi avut
motive să nu-l spună.
E foarte curios cu treaba asta, am citit şi eu o carte în limba germană despre arătările din
Iugoslavia. Nu mi se par nişte lucruri extraordinare, dar e curios că biserica romano-catolică -
pentru că asta s-a întâmplat în biserica romano-catolică - încă nu şi-a spus cuvântul, sau cel puţin eu
nu ştiu să-şi fi spus cuvântul ca să spună că sunt adevărate. Aşa că eu nu pot avea altă opinie, nu pot
să spun: da, sunt adevărate, pentru că asta e o chestiune în care nu ai nişte criterii să ştii că sunt
adevărate. Sunt adevărate pentru cei care le cred adevărate. Important este însă nu faptul că s-a
arătat sau nu s-a arătat Maica Domnului la Medjugorie, ci important este ce credem noi despre ele.
8 noiembrie 1993
Martorii Învierii
Fiecare din cei patru Sfinţi Evanghelişti, scriind despre învierea Mântuitorului, amintesc
mai ales arătările Mântuitorului, împrejurările în care s-a petrecut învierea, şi ne prezintă anumiţi
martori ai învierii care după ce s-au convins de învierea Domnului, au mărturisit învierea şi pentru
alţii, au propovăduit învierea, au răspândit vestea învierii.
Dintre femeile mironosiţe, după mărturia Sfântului Evanghelist Ioan, Maria Magdalena
când a văzut că piatra era dată la o parte de pe mormânt şi că trupul Domnului Hristos nu mai era în
mormânt, s-a dus la ucenici şi le-a spus: "Au furat pe Domnul şi nu ştiu unde L-au pus". S-a întors
apoi la mormânt şi s-a întâlnit cu Domnul Hristos şi nu L-a cunoscut pe Domnul Hristos Cel înviat.
Domnul Hristos a întrebat-o: "Femeie de ce plângi, pe cine cauţi?", ea a răspuns: "Că au luat pe
Domnul şi nu ştiu unde L-au pus". Şi când L-a cunoscut pe Domnul Hristos a spus doar atât:
"Rabuni" adică "Învăţătorule" (Ioan 20, 13-16). Maria Magdalena, după ce s-a încredinţat de
învierea Domnului Hristos, s-a dus la Apostoli şi dacă mai înainte le-a spus: "Au furat pe Domnul",
acum a zis: "Am văzut pe Domnul", cu alte cuvinte "Hristos a înviat". Deci nu a zis "Hristos a
116
înviat" înainte de a fi încredinţată de învierea Domnului Hristos. Sfântul Evanghelist Marcu spune
că Domnul Hristos după învierea din morţi "S-a arătat întâi Mariei Magdalena din care
scosese - bineînţeles cândva - şapte draci" (Marcu 16, 9).
E o mare bucurie pentru noi să ştim că cel dintâi moştenitor al raiului a fost un tâlhar
pocăit, un tâlhar care nu mai era tâlhar, tâlharul de pe cruce, tâlharul care a zis către Domnul
Hristos: "Pomeneşte-mă Doamne întru împărăţia Ta" (Luca 23, 42). Ştim că Domnul Hristos a fost
numărat cu tâlharii, răstignit ca un tâlhar, împreună cu doi tâlhari dintre care unul L-a rugat pe
Domnul Hristos să-l pomenească întru împărăţia Sa. Şi Domnul Hristos i-a zis: "Adevăr îţi zic ţie,
astăzi vei fi cu Mine în rai" (Luca 23, 43). E o mare bucurie să ştim că cel dintâi moştenitor al
raiului a fost un tâlhar pocăit. De ce? Pentru că avem încredinţarea că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut
om, Mântuitorul S-a răstignit pentru mântuirea celor păcătoşi şi cel dintâi dintre păcătoşi care a fost
mântuit a fost un tâlhar. Ca să îndrăznească toţi cei ce, făcând rele, se întorc la Domnul Hristos, să
îndrăznească şi să ştie că Domnul Hristos nu are pe nimenea de pierdut şi că mântuieşte pe toţi aceia
care vor să fie mântuiţi, numai să se mute de la rău la bine, să se întoarcă de la cele rele la cele
bune. Ca o paranteză spun că Sfântul Ioan Casian în relatarea convorbirilor cu părinţii din pustia
sketică, scriere cuprinsă în Filocalia volumul I, spune că dintre părinţii din pustia sketică cel mai
iscusit pe care l-au întâlnit a fost Sfântul Moise cel din tâlhari, cel care înainte a fost tâlhar şi după
aceea a devenit sfânt.
Tâlharul de pe cruce - spune Sfântul Ioan Gură de Aur - a sărit de pe cruce în rai. De ce?
Pentru că Domnul Hristos l-a făcut vrednic de rai, pentru că pocăinţa l-a pregătit ca să poată fi în
rai. Nu ca tâlhar a intrat în rai, ci ca unul care a fost tâlhar dar s-a întors la Dumnezeu a ajuns în rai.
E o mare bucurie pentru noi să ştim aceasta, e o mare bucurie să ştim că Maria Magdalena a fost cea
dintâi care L-a văzut pe Domnul Hristos înviat, ea din care Domnul Hristos cândva scosese şapte
draci, ceea ce înseamnă că Domnul Hristos este binevoitor faţă de toţi oamenii, faţă de toţi păcătoşii
care nu vor să rămână păcătoşi, faţă de toţi păcătoşii care îşi schimbă viaţa prin darul lui Dumnezeu
şi devin sfinţi prin puterea lui Dumnezeu.
Sfântul Evanghelist Marcu spune şi el despre îngerul care s-a arătat femeilor mironosiţe,
despre faptul că Domnul Hristos S-a arătat după învierea din morţi mai întâi Mariei Magdalena.
Aminteşte pe scurt despre o călătorie a Domnului Hristos cu doi dintre ucenici în ziua învierii Sale
117
şi apoi de o întâlnire a Mântuitorului cu toţi ucenicii fără să precizeze că aceasta s-a întâmplat în
ziua învierii dar cred că e aceeaşi arătare pe care o prezintă Sfinţii Evanghelişti Luca şi Ioan. Foarte
pe scurt, şi e foarte curios că Sfântul Evanghelist Marcu, deşi a scris cea mai scurtă Evanghelie, în
toate chestiunile pe care le prezintă el dă mai multe amănunte decât ceilalţi Evanghelişti. În legătură
cu învierea Domnului Hristos a dat amănunte mai puţine. El ne spune însă că Domnul Hristos le-a
spus ucenicilor Săi după înviere: "Propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va
boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi. Iar celor ce vor crede le vor urma aceste
semne: în numele Meu demoni vor scoate, în limbi noi vor grăi, şerpi vor lua în mână, chiar ceva
dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma şi pe bolnavi mâinile îşi vor pune şi bine le va fi"
(Marcu 16, 15-18). Sunt cuvinte rostite de Domnul Hristos după învierea Sa din morţi, păstrate în
Sfânta Evanghelie de la Marcu.
Apoi Domnul Hristos El Însuşi S-a arătat ucenicilor care erau adunaţi şi i-a încredinţat
despre învierea Sa. Ucenicii, ei care ziceau "Cu adevărat S-a sculat Domnul şi S-a arătat lui Petru",
când L-au văzut pe Domnul Hristos înviat au stat la îndoială, aşa încât ei credeau că văd o arătare,
un duh, o fantomă. Şi Domnul Hristos le-a spus: "Pentru ce astfel de gânduri se suie în inimile
voastre? Priviţi mâinile şi picioarele Mele, pipăiţi-Mă şi vedeţi că duhul nu are carne şi oase precum
Mă vedeţi pe Mine având" (Luca 24, 38-39). Apoi a mâncat în faţa lor ca să-i încredinţeze, ucenicii
I-au dat Mântuitorului o bucată de peşte şi un fagure de miere şi Domnul Hristos a mâncat în faţa
lor ca să-i încredinţeze despre înviere. Mai spune Sfântul Evanghelist Luca că apoi Domnul Hristos
le-a spus că întru numele Lui se va propovădui Evanghelia, pocăinţa spre iertarea păcatelor, şi că ei
vor fi martori despre acestea. Sfântul Evanghelist Luca îşi sfârşeşte Evanghelia sa cu o relatare
scurtă despre înălţarea la cer a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, înălţare care s-a întâmplat în faţa
ucenicilor, Domnul Hristos binecuvântându-i. "Şi-a ridicat mâinile şi i-a binecuvântat şi pe când îi
binecuvânta S-a înălţat la cer" (Luca 24, 50-51). Aşa încât ucenicii Domnului Hristos au devenit şi
martori ai înălţării, aşa cum au fost martori ai învierii Domnului Hristos.
La prima arătare lipsea Sfântul Apostol Toma de la adunarea ucenicilor, şi ceilalţi care
s-au bucurat văzând că este Domnul - spune Sfântul Evanghelist Ioan - i-au spus Sfântului Apostol
Toma: "Am văzut pe Domnul" şi el a zis: "Dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă
nu voi pune mâna mea în coasta Lui nu voi crede" (Ioan 20, 25). Cu aceste cuvinte de necredinţă ale
Sfântului Apostol Toma se sfârşeşte relatarea în legătură cu prima arătare din ziua învierii şi cu
aceste cuvinte se sfârşeşte şi Evanghelia care se citeşte în ziua de Paşti la Vecernie. Nu cu o
afirmare a învierii ci cu o afirmare de necredinţă în înviere. Este foarte interesant de reţinut lucrul
acesta, pentru că nici cei doi care mergeau spre Emaus, nici ceilalţi ucenici nu au ajuns dintr-o dată
la gândul învierii Domnului Hristos, chiar dacă ei au ştiut că Domnul Hristos le-a spus şi că El va
învia. Să ne gândim de exemplu la faptul că Domnul Hristos i-a mustrat pe cei doi care mergeau
spre Emaus pentru necredinţa lor şi tot aşa spune Sfântul Evanghelist Marcu că i-a mustrat pe
ucenici pentru necredinţa lor şi ştim că Domnul Hristos El Însuşi a trebuit să intervină spre
încredinţarea ucenicilor.
După opt zile S-a arătat Domnul Hristos ucenicilor Săi de faţă fiind şi Sfântul Apostol
Toma, şi l-a invitat pe Sfântul Apostol Toma să se încredinţeze aşa cum şi-a dorit el, adică să pună
degetul în semnul cuielor, să pună mâna lui în coasta Mântuitorului străpunsă de suliţă şi care păstra
semnul străpungerii. Şi Sfântul Apostol Toma s-a încredinţat de învierea Domnului Hristos şi a zis:
"Domnul meu şi Dumnezeul meu", la care Domnul Hristos a răspuns: "Căci M-ai văzut Tomă ai
crezut, fericiţi sunt cei ce n-au văzut şi au crezut" (Ioan 20, 28-29).
Stimaţi ascultători, Sfântul Apostol Toma prezintă o mărturie specială între ceilalţi
ucenici ai Mântuitorului, şi anume prezintă o mărturie specială în înţelesul acesta că el s-a
încredinţat prin pipăire. E adevărat că în Sfânta Evanghelie nu se spune că Sfântul Apostol Toma a
pipăit coasta Mântuitorului, că a pus degetul în semnul cuielor din mâinile Mântuitorului. Nu se
spune lucrul acesta, de aceea sunt unii care au îndoială în ceea ce priveşte mărturia prin faptul că
Sfântul Apostol Toma a pipăit pe Mântuitorul. Cine poate să ne încredinţeze pe noi de adevărul că
Domnul Hristos a fost pipăit, sau cine poate să ne dea mărturie despre faptul că Sfântul Apostol
Toma chiar a pipăit coasta Mântuitorului, chiar s-a încredinţat punând degetul în semnul cuielor?
Bineînţeles că nu altcineva decât sfânta noastră Biserică, cea care a primit Evanghelia, care a
răspândit Evanghelia, sfânta noastră Biserică cea care tălmăceşte Evanghelia, sfânta noastră
Biserică cea care învaţă despre învierea Domnului nostru Iisus Hristos. În sfânta noastră Biserică se
afirmă, mai ales în ziua de pomenire a întâlnirii Domnului Hristos cu Sfântul Apostol Toma, la
slujbele Bisericii din Duminica Tomii şi din toată săptămâna care urmează, face afirmaţia că
Domnul Hristos a fost pipăit de Sfântul Apostol Toma.
119
Am să vă spun din slujba de la Duminica Tomii şi din toată săptămâna care urmează
două alcătuiri din care reiese clar că Sfântul Apostol Toma a pipăit pe Mântuitorul. Şi anume, în
Condacul de la slujba din Duminica Tomii se spune aşa, vorbind cu Mântuitorul: "Cu dreapta cea
osârduitoare coasta Ta cea de viaţă dătătoare Toma o a cercat, Hristoase Dumnezeule; că dacă ai
intrat uşile fiind încuiate, cu ceilalţi Apostoli a strigat: Domnul meu şi Dumnezeul meu!". Deci cu
dreapta cea osârduitoare, cea doritoare de încredinţare, cu dreapta sa, Toma a cercat coasta
Mântuitorului. Zice mai departe alcătuirea: "Că dacă ai intrat - e vorba de Domnul Hristos - uşile
fiind încuiate Hristoase Dumnezeule, cu ceilalţi Apostoli a strigat: Domnul meu şi Dumnezeul
meu!". Deci ceilalţi Apostoli au zis în conştiinţa lor "Domnul meu şi Dumnezeul meu" la prima
arătare a Mântuitorului, iar Sfântul Apostol Toma a zis şi el aşa cu ceilalţi Apostoli, dar numai după
ce s-a încredinţat.
Cea de-a doua alcătuire de la slujba din duminica Tomii este Icosul, alcătuirea care se
spune îndată după cea pe care v-am prezentat-o înainte şi care are următorul cuprins: "Cine a păzit
mâna ucenicului nearsă când s-a apropiat de coasta Domnului cea de foc; cine i-a dat ei putere de a
putut pipăi osul cel de văpaie, cu adevărat ceea ce s-a pipăit? Că dacă n-ar fi dat coasta putere
dreptei celei de lut, cum ar fi putut pipăi patimile care au zguduit şi cele de sus şi cele de jos? Acest
dar lui Toma i s-a dat a o pipăi pe aceasta şi a striga lui Hristos: Domnul eşti şi Dumnezeul meu!".
În alcătuirea aceasta se afirmă de patru ori că Sfântul Apostol Toma a pipăit coasta Mântuitorului.
Şi anume alcătuirea este făcută în aşa fel încât este mai mult o meditaţie, o meditaţie în legătură cu
cele întâmplate. Şi începe cu cuvintele: "Cine a dat putere dreptei celei de lut de a putut pipăi osul
cel de văpaie". Cine a dat putere dreptei celei de lut? Coasta care s-a pipăit. Cum a putut pipăi osul
cel de văpaie? De ce? Pentru că e vorba de Mântuitorul nostru Iisus Hristos care e mai presus de
fire, Dumnezeirea e mai presus de ceea ce poate omul cuprinde. Şi mai departe, cum ar fi putut
pipăi coasta Mântuitorului, cum ar fi putut pipăi patimile care au zguduit şi cele sus şi cele de jos?
Coasta i-a dat putere, Mântuitorul Însuşi i-a dat putere, l-a învrednicit pe Toma să se încredinţeze.
"Că de n-ar fi dat coasta putere dreptei celei de lut, cum ar fi putut pipăi patimile care au zguduit şi
cele de sus şi cele de jos? Acest dar i s-a dat lui Toma a o pipăi pe aceasta - adică coasta - şi a striga
lui Hristos: Domnul meu şi Dumnezeul meu!". Aşa încât în această perspectivă, Sfântul Apostol
Toma a dat o mărturie cu totul specială faţă de ceilalţi ucenici ai Mântuitorului, prezintă ceva
deosebit prin mărturia lui.
Când eram eu student la Teologie, bineînţeles după ce am fost martor al învierii, după ce
aveam credinţa în înviere, m-am apucat să citesc din Evanghelii şi din Faptele Sfinţilor Apostoli şi
din Epistolele Sfinţilor Apostoli tot ce am găsit despre înviere. Şi ştiţi la ce concluzie am ajuns? La
concluzia că nu sunt convingătoare. În ce sens nu sunt convingătoare? Dacă e să te reţii numai la ce
se scrie în Evanghelie despre înviere, citind Evanghelia sau Faptele Apostolilor, sau Epistolele
Sfântului Apostol Pavel şi celelalte Epistole unde se aminteşte ceva despre înviere, nu găseşti
certitudinea învierii din ceea ce se scrie acolo. Şi atunci am ajuns la concluzia că altceva trebuie să
fie care să te încredinţeze, şi mi-am dat seama de atunci că Mântuitorul Cel înviat i-a încredinţat pe
oameni despre înviere. Nu au ajuns ei la concluzia că Domnul Hristos a înviat. De pildă, că s-au
găsit giulgiurile singure în mormânt era o mărturie că Domnul Hristos nu mai e acolo, dar nu era o
mărturie despre înviere ci o mărturie că mormântul a rămas gol. Ori pe noi nu ne interesează faptul
că mormântul a rămas gol de trupul Mântuitorului, pentru că atunci se putea pune problema şi a
unui furt al trupului, ci pe noi ne interesează învierea însăşi. Învierea însăşi însă o mărturiseşte
numai Cel înviat, El ne dă încredinţarea. E adevărat că noi suntem într-o atmosferă de credinţă în
înviere, atmosfera pe care o creează Biserica noastră prin slujbele ei, dar cu toate acestea
încredinţarea ne-o dă totuşi Domnul Hristos Cel înviat.
Am să vă aduc aminte - am să vă pun în atenţie, că poate puţini sunt cei la care vă aduc
aminte - un text din "Scara" Sfântului Ioan Scărarul. Mai întâi un text din Evanghelie, şi anume din
Evanghelia de la Matei capitolul 11, unde citim între altele următoarele cuvinte pe care le-a spus
Domnul Hristos: "Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi avea odihnă
sufletelor voastre". La aceste cuvinte din Evanghelia de la Matei fiindu-i luare aminte, Sfântul Ioan
cel ce a scris "Scara", Sfântul Ioan Sinaitul - poate ştiţi, "Scara" este o scriere a Sfântului Ioan
Sinaitul, scrisă la sfârşitul veacului al VI-lea, o scriere în 30 de capitole pe care, din câte ştiu, v-a
prezentat-o cândva Î.P.S. Nicolae aici în sala aceasta -, reia cuvintele acestea ale Mântuitorului şi le
prezintă în următorul context: "A zis Domnul: Învăţaţi-vă - nu din carte, nu de la înger, nu de la om,
ci - de la Mine - adică de la lucrarea Mea cea din voi - că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi avea
odihnă sufletelor voastre - de patimile care sunt în voi". Deci Sfântul Ioan Scărarul atrage atenţia că
Domnul Hristos a spus "învăţaţi-vă de la Mine" şi interpretează că a zis Domnul Hristos "învăţaţi-vă
121
de la Mine - nu din carte, nu de la înger, nu de la om ci de la Mine; ce? - că sunt blând şi smerit cu
inima".
Cred că ştiţi că Săptămâna Luminată este "raiul anului bisericesc". Adică în timpul
Săptămânii Luminate toate gândurile se grupează pe înviere până la aşa măsură că dacă se întâmplă
ca în timpul Săptămânii Luminate să se facă o înmormântare, fie că este o înmormântare a
mirenilor, fie că este o înmormântare a preoţilor, fie că este o înmormântare a călugărilor, fie că este
o înmormântare a pruncilor, nu se face înmormântarea prescrisă pentru astfel de categorii de oameni
credincioşi, ci se face înmormântarea din Săptămâna Luminată, care-i slujba de la Paşti. Nu are
Biserica de spus nimic altceva decât slujba de la Paşti. Cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur de la
Paşti ilustrează bucuria învierii când zice: "Toţi să vă îndulciţi de ospăţul credinţei, toţi luaţi bucuria
bunătăţii, nimenea să nu se tânguiască pentru păcate că iertare din mormânt a răsărit, nimenea să nu
plângă pentru sărăcie că s-a arătat împărăţia ce de obşte, nimenea să nu se teamă de moarte că ne-a
izbăvit pe noi moartea Mântuitorului. A stins-o pe ea Cel ce a fost ţinut de ea. Prădat-a iadul Cel ce
S-a pogorât la iad. Aceasta mai înainte apucând Isaia a zis: <<Iadul s-a amărât întâmpinându-Te pe
Tine jos. S-a amărât că s-a omorât, s-a amărât că s-a stricat, s-a amărât că s-a batjocorit, s-a amărât
că s-a legat. A luat trup şi de Dumnezeu s-a lovit. A luat pământ şi s-a întâmpinat cu cerul, a luat ce
a văzut şi a căzut întru ce n-a văzut. Unde-ţi este moarte boldul, unde-ţi este iadule biruinţa? Înviat-
a Hristos şi tu te-ai surpat, înviat-a Hristos şi au căzut dracii, înviat-a Hristos şi se bucură îngerii,
înviat-a Hristos şi viaţa vieţuieşte, înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în mormânt, că Hristos
înviind, începătură celor adormiţi S-a făcut". E o perspectivă de pe poziţia credinţei în înviere.
Acelaşi lucru trebuie să-l credem şi noi, să-l mărturisim şi noi.
Îl mărturisim când zicem "Hristos a înviat" dar se poate să fie doar o simplă formulă
dacă nu suntem încredinţaţi de înviere până la aşa măsură încât învierea să facă parte din
componenţa existenţei noastre. Putem să fim martori numai cu un fel de salut, cum fac copii. De
exemplu eu în copilăria mea. Cea mai veche mărturie pe care am dat-o eu, nu ca martor ci ca
colportor al unui adevăr, a fost când aveam cinci, cel mult şase ani, nu-mi mai aduc aminte. M-a
trimis mama la bunica mea - mama tatălui meu care locuia cu noi, îi ziceam noi mama tână - şi a zis
mama către mine: "Du-te la mama tână şi zi <<Hristos a înviat, mama tână!>> şi mama tână îţi dă
un ou". Şi m-am dus la mama tână şi am zis cum mi-a zis mama să zic: "Hristos a înviat, mama
tână!". Şi mama tână, Dumnezeu s-o odihnească, a zis: "Adevărat a înviat, stai că-ţi dă mama tână
122
un ou". Asta îmi aduc eu aminte din copilăria mea. Deci ne-am încadrat într-o societate în care
învierea Domnului nostru Iisus Hristos era o realitate, însă o realitate la care fiecare participa după
puterea lui. Bineînţeles că un copil nu poate da o mărturie cum dă un om mare, dar cu vremea m-am
validat cumva, adică faptul acesta că am spus "Hristos a înviat" din copilărie s-a întemeiat în
existenţa mea până la aşa măsură că nu se poate să nu spun acest adevăr, pentru că îl spun şi eu ca
Apostolii, crezând în el.
În ceea ce priveşte sărbătorirea ca atare, am spus că slujba de Paşti e în aşa fel alcătuită
încât e o izbucnire din suflet a adevărului că Domnul Hristos a înviat. Şi zicem: "Prăznuim
omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi veşnice şi săltând, lăudăm pe
Pricinuitorul, pe Unul Cel binecuvântat, Dumnezeul părinţilor şi preamărit". Sau: "Ziua învierii,
popoare să ne luminăm; Paştile Domnului, Paştile, că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer
Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi cei ce-I cântăm cântare de biruinţă". "Acum toate de lumină s-
au umplut, şi cerul şi pământul şi cele de dedesubt. Deci să prăznuiască toată făptura învierea lui
Hristos întru Care s-a întărit". "Cerurile după cuviinţă să se veselească şi pământul să se bucure şi să
prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea nevăzută, că Hristos a înviat, veselia cea veşnică". Totul e
grupat în gândul despre înviere, în jurul gândului că Domnul Hristos a înviat şi totul e o izbucnire
de bucurie, totul este o revărsare a bucuriei. Noi credem că în veşnicie raiul cel de dincolo de lumea
aceasta va fi aşa cum e raiul anului bisericesc, o izbucnire de bucurie în legătură cu învierea
Domnului nostru Iisus Hristos.
Aşa suntem noi martori, martorii cei din vremea noastră suntem noi, suntem noi cei
convinşi, suntem noi care nu putem să ne oprim din a spune la învierea Mântuitorului nostru Iisus
Hristos, în cele patruzeci de zile de după înviere, "Hristos a înviat". Sfântul Serafim de Sarov, un
sfânt din secolul trecut - a murit în 1833 - când se întâlnea cu cineva totdeauna spunea "Hristos a
înviat", şi pe fiecare om îl numea "bucuria mea". "Hristos a înviat, bucuria mea" zicea el când se
întâlnea cu cineva. Bineînţeles că dacă am face şi noi aşa ceva nu s-ar potrivi, pentru că nu ţine de
stilul nostru de vieţuire, dar mărturia ca atare noi trebuie să o dăm.
Iadul are loc acolo unde omul este lipsit de Dumnezeu, unde nu simte prezenţa lui
Dumnezeu, dar unde se simte prezenţa lui Dumnezeu nu mai poate fi iad. Deci noi credem că iadul
s-a nimicit, pentru noi nu există iad, aşa cum nu există închisoare pentru cei ce nu sunt vrednici de
închisoare. Chiar dacă există undeva închisoare, poţi să zici că nu există pentru omul care nu ajunge
acolo. Aşa e şi cu iadul, există obiectiv - adică subiectiv cumva, nicăieri în Scriptură nu se spune
când a creat Dumnezeu, sau cine a creat iadul, pentru că nu l-a creat Dumnezeu, Dumnezeu nu a
creat iadul. Iadul l-au creat cei care au fost vrednici de iad, mai întâi îngerii căzuţi şi după aceea
oamenii care sunt vrednici de iad şi care ajung într-o stare de iad, aceia sunt în iad, dar nu ajung
undeva unde s-au creat nişte condiţii de iad. Condiţiile de iad le creează omul şi în lumea aceasta,
când face rele, când e făcător de răutate, aduce în jurul lui o atmosferă neplăcută, este o atmosferă
123
de iad, dar iadul nu există de la sine ca o realitate în care intri. Ai făcut un rău şi intri acolo ca şi
cum ai intra în închisoare, ci iadul este iadul tău, iadul în care ajungi, din care nu poţi ieşi,
zbuciumul lăuntric de pe urma păcatelor, neliniştea sufletească, toate acestea sunt stări de iad cu
care începe iadul aici pe pământ, aşa cum începe de altfel şi raiul pentru cei credincioşi aici pe
pământ şi se continuă şi dincolo de lumea aceasta. Ori, când Domnul Hristos este în noi, El e
biruitorul morţii, e biruitorul iadului, e biruitorul tuturor împotrivirilor, şi atunci noi intrăm într-o
atmosferă pe care o mărturiseşte slujba de la Paşti de exemplu, când zice: "Să-nvie Dumnezeu şi să
se risipească vrăjmaşii Lui". Care vrăjmaşi? Vrăjmaşii cei de gând. "Aşa să piară păcătoşii de la faţa
lui Dumnezeu". Care păcătoşi? Realităţile lăuntrice împotrivitoare unei linişti sufleteşti, unui rai pe
care îl vrea Dumnezeu şi în care vrea Dumnezeu să ajungem.
La noi la mănăstire, Dumnezeu să-l odihnească, era un părinte. Şi zicea: "Măi frate -
Părintele Serafim îl chema - aici poate să fie raiul pe pământ". Şi eu ziceam: da părinte, dar cu alţi
oameni. Adică raiul e o realitate pe care o face omul de rai. Dacă eşti un om care face raiul, atunci
raiul e acolo unde eşti tu. Mie îmi place să spun că mănăstirea e tinda raiului, că mănăstirea e poarta
cerului, că mănăstirea e casa lui Dumnezeu şi locul împlinirilor. Şi zic totdeauna: să ştiţi că dacă nu
e locul împlinirilor, adică dacă nu te împlineşti în mănăstire prin Dumnezeu, şi-ţi mai trebuie lucruri
din lumea asta ca să te împlineşti, deci dacă nu-i locul împlinirilor nu-i nici tinda raiului, nu-i nici
casa lui Dumnezeu, nu-i nici poarta cerului. Dar tot aşa oamenii îşi pot face din căminul lor o tindă
a raiului, o casă a lui Dumnezeu, o poartă a cerului. Se îmbină cerul cu pământul acolo unde este
omul cel credincios. Cerul este o realitate care se răspândeşte, nu e un loc, un spaţiu anume: acesta e
cerul, de aici începe pământul şi de aici începe cerul. Unde e omul care Îl poartă în sufletul său pe
Dumnezeu, unde e omul purtător de Dumnezeu, acolo e cerul, acolo e bucuria, acolo e pacea, acolo
e binecuvântarea, acolo e iertarea păcatelor, acolo sunt darurile învierii.
124
Hristos a înviat în firul ierbii,
A înviat Hristos în adevăr,
În poieniţa-n care zburdă cerbii,
În florile de piersic şi de măr.
Vă mulţumesc.
Da, Biserica noastră o consideră ca pozitivă şi chiar zice "O, bună necredinţă a Tomei,
că prin necredinţa lui noi toţi ne-am încredinţat". Poate fi socotită pozitivă şi în înţelesul acesta că
Sfântul Apostol Toma a fost sincer, el a vrut să se încredinţeze dar voia o dovadă pe care de altfel
ucenicii ceilalţi într-un fel o primiseră. Ei se întâlniseră cu Domnul Hristos, el a vrut totuşi ceva mai
mult decât ceilalţi, probabil pentru că se gândea că faptul de a-L întâlni pe Domnul Hristos poate
rămâne totuşi ca o iluzie optică şi ştim că o iluzie optică este o iluzie cel mai uşor de realizat. Şi
atunci Sfântul Apostol Toma, poate prin voia lui Dumnezeu, a vrut o dovadă mai deosebită. Aşa
încât poate fi considerată ca ceva pozitiv.
125
"Giulgiul din Torino" este o carte scrisă de un părinte romano-catolic din Iaşi, pe nume
Claudiu Dumea. E o istorie a giulgiului de când se ştie de el, însă trage şi o concluzie, şi anume
consideră giulgiul din Torino acelaşi lucru cu chipul cel nefăcut de mână al Domnului Hristos şi
cumva amestecă lucrurile, cel puţin pentru o anumită perioadă. În legătură cu giulgiul din Torino s-
au făcut multe aprecieri, s-au făcut şi multe investigaţii ca să se constate dacă este cu adevărat
giulgiul cel despre care vorbesc Evangheliştii. Sunt şi unele reţineri în legătură cu aceasta. Eu cred
totuşi că pentru noi giulgiul cel adevărat este încredinţarea despre învierea Domnului nostru Iisus
Hristos, nu trebuie neapărat să-l cunoaştem, să-l atingem, să vedem, să ştim ce analize s-au făcut, la
ce rezultate s-a ajuns, ci important este să avem noi credinţa în învierea Domnului nostru Iisus
Hristos ca şi când am fi văzut giulgiul.
Însă am pierdut ceva din vedere, şi anume la slujba de fiecare duminică se citeşte
dimineaţa din Evanghelie despre învierea Domnului Hristos. După ce se termină Evanghelia şi se
zice ca de obicei "Mărire Ţie Doamne, mărire Ţie", urmează o alcătuire în legătură cu Evanghelia.
Şi se zice aşa: "Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus". Învierea lui
Hristos văzând. Când am văzut-o? Prin credinţă. Pentru noi, faptul că despre înviere se relatează în
Sfânta Evanghelie este ca şi când am fi văzut noi şi mormântul gol, şi giulgiurile şi ne-am fi întâlnit
cu femeile mironosiţe, cu îngerul binevestitor, cu Apostolii care L-au mărturisit pe Domnul Hristos,
cu Sfântul Apostol Toma, cu toţi martorii de atunci, ne-am fi întâlnit cu ei şi am fi văzut şi noi
lucrurile acestea. Nu pentru că le-au văzut ei, ci pentru că le vedem noi prin credinţă. "Învierea lui
Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, Unuia Celui fără de păcat. Crucii Tale ne
închinăm Hristoase - vorbim cu Domnul Hristos - şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim. Că Tu
eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim, numele Tău numim". Şi apoi, ca şi când nu
suntem mulţumiţi cu ceea ce putem face în privinţa aceasta, zicem: "Veniţi toţi credincioşii să ne
închinăm Sfintei Învierii lui Hristos, că iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea. Totdeauna
binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe
moarte a călcat". E o alcătuire în care noi deja primim cele auzite din Sfânta Evanghelie, ne
angajăm cu convingerea noastră, cu conştiinţa noastră. Acesta-i giulgiul nostru, nu giulgiul de la
Torino, pe care îl poate vedea cineva care se duce la Torino, ci credinţa noastră este giulgiul nostru.
Nu vă pot spune nimic, dacă vreţi să ştiţi ceva, relatează Părintele Ioanichie Bălan într-o
carte scrisă de el "Mărturii de la locurile sfinte". E o carte în care spune şi despre lumina învierii. Eu
cu cei cu care am vorbit, care au fost acolo, de la toţi am aflat că lumina apare, de undeva din
mormânt, de sus, nu ştiau să spună. Ceea ce i-a impresionat pe toţi este faptul că lumina aceasta se
răspândeşte foarte repede şi inundă toată biserica. Cum, de unde vine, ce se întâmplă, au ei nişte
metode de răspândire a luminii, vine într-adevăr de sus cum mărturisesc cei mai mulţi, e o chestiune
discutabilă. Însă ceea ce este important este faptul că învierea pentru noi este lumină. Că mergem,
că nu mergem la Ierusalim, că se aprinde că nu se aprinde, că vine de sus că vine de jos, e o
chestiune secundară. Important este pentru noi să fim luminaţi de lumina învierii.
Ce părere aveţi despre acele persoane care nu se spovedesc toată viaţa lor,
considerându-se nevrednici de Sfintele Taine, dar au încredere şi nădejde deosebită că bunul
Dumnezeu le va rândui înainte de moarte vreme de pocăinţă şi împărtăşirea cu Sfintele Taine?
Vin la mine unii şi zic: "Părinte, a murit tata şi nu a fost împărtăşit. Ce pot face pentru
el?". Zic: ştii de ce nu a fost împărtăşit la moarte? Că nu a fost împărtăşit în viaţă. Dacă se
împărtăşea în viaţă, îl învrednicea Dumnezeu să se împărtăşească şi la moarte, dar dacă nu-l interesa
lucrul acesta în viaţă, uite, nu l-a învrednicit Dumnezeu nici la moarte. Noi dorim din toate puterile
noastre să ne împărtăşim, nu pentru vrednicia noastră. Eu mă împărtăşesc foarte des, la fiecare
Sfântă Liturghie la care iau parte şi pot să mă împărtăşesc, dacă nu am cumva ceva, nu pot să stau
până la sfârşitul Liturghiei să zicem. În cazul acesta nu mă împărtăşesc, dar şi dacă nu slujesc mă
împărtăşesc. De ce? Nu pentru că mă socotesc vrednic, deşi să ştiţi că nu mi-e frică că nu mă duc în
126
rai. Adică de ce nu mi-e frică în fond? Pentru că ştiu că Dumnezeu ne dă raiul, nu noi realizăm
raiul. Şi atunci, dacă duc o viaţă care să mă recomande pentru rai, nu are Dumnezeu de ce să mă
respingă când voi merge în rai. Nu am să-i spun lui Dumnezeu că am făcut asta şi asta, că am stat
41 de ani la mănăstire, că ar putea zice Dumnezeu cum ziceam noi către un părinte de la noi care a
stat 50 de ani la mănăstire şi în ultimii ani nu mai ştia cât a stat. Şi zicea: "Eu sunt aici de 40 de
ani". Şi eu ziceam: ba nu, că sunteţi de 45. Şi el zicea: "Mă, păi dacă ştii tu că sunt de 45, atunci
sunt de 45". Şi zicea părintele că-i de atâţia ani şi eu ziceam: părinte, dar să nu vă lăudaţi cu asta, că
aţi stat la bine! Aşa şi eu, nu o să pot să spun lui Dumnezeu că am stat la mănăstire atâţia ani, că ar
putea zice Dumnezeu foarte bine către mine: "Da, dar să ştii că ai stat la bine. Poţi să stai şi mai
mult". Important este în chestiunea aceasta să dorim binele şi să-l facem pe cât putem, şi atunci
pentru împărtăşire nu trebuie să te pregăteşti în mod special, dacă toată viaţa e o pregătire, şi poţi să
te împărtăşeşti mai des. De ce? Pentru bunătatea lui Dumnezeu, nu pentru vrednicia ta. Adică nu zic
că sunt vrednic să mă împărtăşesc, că doar totdeauna când te împărtăşeşti zici că eşti nevrednic. Dar
Dumnezeu te învredniceşte, adică dacă Dumnezeu vrea să-ţi dea darul acesta, care e cel mai mare
dar din câte daruri sunt şi de care nu sunt vrednici nici îngerii, dacă e vorba, dacă Dumnezeu vrea să
te învrednicească, nu ai motive să refuzi. Bineînţeles totuşi, trăind o viaţă care să te recomande şi
pregătindu-te cu spovedanie şi după aceea împărtăşindu-te cu încredinţarea că Dumnezeu vine în
sufletul tău.
Am auzit acum de curând un cuvânt al Fericitului Augustin care zice aşa, că "Dumnezeu
este atotputernic şi cu toate acestea nu a putut să ne dea ceva mai mult decât Sfânta Împărtăşanie.
Dumnezeu este atotînţelept şi nu a ştiut să ne dea ceva mai mult decât Sfânta Împărtăşanie.
Dumnezeu este atotbogat şi cu toate acestea nu a putut să ne dea ceva mai mult decât Sfânta
Împărtăşanie". Aşa că acesta este lucrul cel mai de căpetenie, dar pentru ceva de căpetenie trebuie
să duci o viaţă care să te recomande pentru împărtăşire. Aşa că am păreri foarte rele despre cei care
nu se împărtăşesc. Chiar dacă zic ei că sunt nevrednici, nu au dreptate, pentru că nimenea nu poate
să zică că e vrednic, şi totuşi Dumnezeu ne-a învrednicit. Cum zicem "Învredniceşte-ne Doamne în
seara aceasta fără de păcat..." tot aşa zicem "Învredniceşte-mă să mă împărtăşesc cu Sfintele Tale
Taine".
Ce este mai important: să stai acasă şi să te rogi sau să stai în biserică şi să nu fii atent
la ce se petrece acolo?
E mai important să fii în biserică şi să nu fii atent acolo decât să stai acasă să te rogi. De
ce? Pentru că mai întâi de toate biserica e cerul cel de pe pământ. În al doilea rând Sfânta Liturghie
e împărăţia lui Dumnezeu cea de pe pământ, şi apoi ce ai la biserică nu poţi avea acasă, nu poţi avea
acasă binecuvântările care se dau în biserică. Asta nu înseamnă că trebuie să fii neatent în biserică.
Trebuie să fii atent şi să te sileşti să fii atent, dar e mai important să fii la biserică oricum, cum poţi
să fii, decât să stai acasă să te rogi, unde nu e atmosfera din biserică.
Doar atât, că învierea lui Lazăr poate fi considerată o înainte-închipuire a învierii celei
de obşte şi poate chiar şi a învierii Domnului Hristos. Învierea lui Lazăr este o minune pe care a
făcut-o Domnul Hristos Cel ce a înviat, înainte însă de învierea Sa.
Părinte, sunteţi întrebat cât trebuie să se roage omul ca să-l miluiască Dumnezeu?
M-am întrebat şi eu: de câte ori trebuie să zică cineva "Doamne miluieşte-mă" ca să-l
miluiască Dumnezeu? Şi m-am gândit la fiul risipitor, de pildă. Fiul risipitor când s-a întors şi-a
făcut întâi o socoteală: "Mă voi duce la tatăl meu şi voi spune: tată, am greşit la cer şi înaintea ta, nu
sunt vrednic să mă numesc fiul tău, primeşte-mă ca pe unul din slujitorii tăi". Şi când s-a apropiat
de casă, tatăl l-a văzut de departe şi a alergat înaintea lui şi a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat.
Deci nu l-a pus în studiu, să zică: să vedem ce face acesta acum când se întoarce, să vedem ce zice,
127
să vedem cum se prezintă. De ce nu l-a pus în studiu? Pentru că nu era cercetător ştiinţific ci era
tată, şi inima de tată îl înghesuia să-l primească. Noi credem că Dumnezeu e tatăl nostru. Când l-a
primit a început să zică: "Tată, am greşit la cer şi înaintea ta nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău".
Nu a mai zis şi "primeşte-mă ca pe unul din slujitorii tăi", cum şi-a făcut el socoteala. Şi tatăl său nu
a zis: zi de vreo sută de mii de ori aşa, că apoi te iert. Deci noi trebuie să avem încredinţarea că
Dumnezeu ne miluieşte. Dar zicem "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe
mine păcătosul" de atâtea ori de câte putem să zicem, deşi nu cred că la sfârşitul vieţii va zice
Dumnezeu către mine: tu mai puteai să zici de un milion de ori şi nu ai zis. Nu cred lucrul acesta.
De ce? Pentru că aceasta e o metodă de îmbunătăţire sufletească, nu o metodă de a cere mila lui
Dumnezeu în înţelesul acesta că numai atunci ţi-o dă Dumnezeu dacă ai zis de nu ştiu câte ori.
Important este să avem încredinţarea în mila lui Dumnezeu, dar noi cerem mila lui Dumnezeu ca să
ne putem observa pe noi înşine, e o metodă de îmbunătăţire, de a ţine legătura cu Dumnezeu şi de a
ne curăţi sufletul.
11 mai 1994
128
Eu şi Filocalia
Înalt Prea Sfinţite Părinte Mitropolit, stimaţi ascultători. În mai, când am fost ultima
dată aici la Timişoara şi am vorbit despre "Martorii Învierii" Mântuitorului nostru Iisus Hristos, mi-
am propus să vin şi în toamnă. Să ştiţi că sunt invitat dar mă şi cam invit. Sunt invitat de studenţi,
de Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi din România filiala Timişoara, cu care, cu unii dintre ei
sunt apropiat, sunt prieten, şi sunt bucuros să vin la Timişoara şi atunci când vin le spun că am de
gând să mai vin - de exemplu acum aş zice că am de gând să mai vin şi în primăvară.
Am venit să fac lucrul lui Dumnezeu. Să aducem în atenţie nişte chestiuni care ne pot
interesa pe toţi, mai ales pe cei care au preocupări de viaţă duhovnicească. Pentru întâlnirile de
acum am propus nişte teme, din care s-au ales cele cuprinse în afiş: "Eu şi Filocalia" în seara
aceasta, "Texte filocalice care se impun atenţiei de la prima lectură" pentru mâine seară, şi o altă
Filocalie sau "Filocalia pentru toţi" poimâine seară. Au fost alese acestea deşi am mai propus şi
altele în legătură cu Domnul Hristos. Aş fi vrut să vorbesc despre cine este Iisus Hristos, despre
cine este pentru mine Iisus Hristos şi despre rugăciunea lui Iisus. Poate că asta va fi de altă dată.
Deocamdată avem în faţă temele care sunt cuprinse în afiş.
Cum am ajuns la gândul să vorbesc cu tema "Eu şi Filocalia"? În 1990 s-a ţinut la
Bucureşti un simpozion în jurul Filocaliei, un festival "Filocalia". La scurtă vreme după aceea am
vorbit cu un tânăr care a contribuit la acest festival "Filocalia" în sens de organizare, şi l-am
întrebat: "Ce ştii tu despre Filocalie?" Şi nu prea ştia. Într-un fel era firesc să nu ştie, pentru că
preocupări de Filocalie abia începuseră atunci, aşa mai extinse, preocupări mai extinse, preocupările
mai multora. Dar era pentru mine de mirare să organizezi un festival "Filocalia" şi să ştii prea puţin
despre Filocalie. Am mai vorbit între timp şi cu oameni care mi-au spus: "Am citit Filocalia,
volumul întâi" şi când i-am întrebat: ce autori sunt cuprinşi în volumul întâi? nu au ştiut să-mi
spună. Şi atunci mi-a venit ideea că ar fi bine să dăm o sugestie în legătură cu Filocalia prezentând
subiectul "Eu şi Filocalia".
În toamna anului următor, în 1991, a fost un preot din Sibiu pe la noi pe la mănăstire
care m-a anunţat că va fi şi la noi la Sibiu un festival "Filocalia". Şi atunci eu, dintr-o dată am zis că
129
mă angajez şi eu - vedeţi că mă invit - să vorbesc în acest cadru cu titlul "Eu şi Filocalia". Părintele
respectiv s-a întors la Sibiu, le-a spus celor care organizau festivalul "Filocalia" - de fapt n-a fost un
festival "Filocalia" aşa cum am fost informat - le-a spus că sunt dispus şi eu să ţin o cuvântare cu
titlul "Eu şi Filocalia". Ei au luat-o de bună, numai că au făcut ceva, au lucrat cu mintea lor nu cu
mintea mea. Cum au lucrat cu mintea lor? Ce s-au gândit ei? De fapt nu era un festival "Filocalia" ci
era ceva cu titlul "Sărbătorile Ortodoxiei". Şi în cadrul acesta al sărbătorilor Ortodoxiei m-au
programat cu "Eu şi Filocalia", numai că au făcut o mare greşeală după părerea mea şi după
convingerea mea de fapt, pentru că m-au programat cu asta în catedrală. Ce s-au gândit ei? În 8
decembrie, fiind duminică, şi fiind duminica aceasta în cadrul "Sărbătorilor Ortodoxiei", să-l pună
pe Părintele Teofil la catedrală, că-i multă lume. Şi aşa a fost, a fost multă lume, numai că subiectul
acesta nu se prea potrivea pentru catedrală, şi mai ales pentru o predică de duminica la Liturghie,
pentru că nu interesa pe foarte mulţi chestiunea aceasta a Filocaliei. Şi i-am întâlnit în Alba-Iulia pe
unii dintre cei care au organizat, mi-au spus că sunt trecut pe afiş, că Înalt Prea Sfinţitul a aprobat
programul şi n-am mai avut ce face. M-am dus la Sibiu, am slujit la catedrală şi am vorbit despre
"Eu şi Filocalia". Bineînţeles am încercat eu să adaptez la situaţie, le-am spus la oameni cum s-a
ajuns la asta, le-am predicat despre Filocalie, a fost bine, a ieşit bine, numai că eu aş fi vrut ca
această cuvântare să fie nu în catedrală ci într-o sală de cultură, în Aula Facultăţii de Teologie. N-
am avut ce face pentru că - cum am spus - ei au lucrat cu mintea lor şi eu am lucrat cu mintea mea şi
nu ne-am înţeles direct şi aşa au ieşit lucrurile la Sibiu.
Am rămas pe lângă gândul acesta că s-ar potrivi să mai vorbesc undeva despre asta, "Eu
şi Filocalia", şi atunci când am vorbit despre "Eu şi Filocalia" mi-au mai venit în minte încă două
subiecte, şi anume texte filocalice care se impun atenţiei de la prima lectură a Filocaliei. Cred că aţi
băgat de seamă că atunci când citeşti o carte de obicei ţi se împlântă în minte câte o idee, şi aceea se
împlântă de la început şi rămâne, de câte ori ai citi cartea principale sunt textele care ţi s-au
împlântat în minte de la început. Că o citeşti a doua oară, că o citeşti a treia oară, dai peste aceleaşi
texte care ţi s-au împlântat în minte la prima lectură. Şi n-am prea putut dormi în noaptea aceea care
a premers zilei în care am vorbit la Sibiu despre "Eu şi Filocalia", şi mi-a mai venit în minte ceva.
Mi-a venit în minte că sunt foarte puţini oamenii care ştiu de Filocalie, care au auzit măcar de
cuvântul "filocalie", sunt puţini oamenii care au citit Filocalia sau care pot să ajungă la Filocalie,
sunt puţini oamenii care, citind Filocalia, reţin ceva din Filocalie, sunt puţini oamenii care pun în
practică textele din Filocalie. Şi atunci m-am gândit că de fapt există şi o altă Filocalie, o Filocalie
pentru toţi, o Filocalie care trebuie să o aibă în vedere toţi credincioşii Bisericii Ortodoxe, şi această
Filocalie sunt sfintele slujbe ale Bisericii noastre, monumente de cultură teologică, monumente de
gândire ortodoxă şi monumente de trăire ortodoxă, pentru că sfintele slujbe se şi trăiesc, nu numai
se gândesc, sfintele slujbe sunt o aducere în actualitate a legăturii cu Dumnezeu. Aşa încât am
rămas şi la gândul acesta pe care aici mi-l voi împlini poimâine seară, să vorbesc despre sfintele
slujbe ale Bisericii noastre cu înfăţişarea lor filocalică.
Stimaţi ascultători, cine ia în mână un volum din Filocalie, un volum din cele
douăsprezece volume de Filocalie românească, de Filocalie adusă pe limba noastră românească,
douăsprezece fiind ele, cine ia în mână oricare din volumele Filocaliei vede pe copertă scris:
"Filocalia, sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care ne arată cum se poate omul curăţi, lumina
şi desăvârşi". Aceasta este legitimaţia Filocaliei. Filocalia este o culegere de scrieri ale Sfinţilor
Părinţi care au scris scrieri din care poate cineva, care doreşte, să înveţe cum să-şi curăţească
sufletul, cum să ajungă la luminarea sufletului, la iluminare, şi cum să urmărească desăvârşirea,
desăvârşirea fiind un rezultat. Cineva care are în vedere desăvârşirea se străduieşte pentru
desăvârşire, dar pentru că desăvârşirea este fără de hotar, nimeni nu poate spune "Sunt desăvârşit"
sau nu ştiu despre cine ar putea spune altcineva că este desăvârşit, bineînţeles dacă ştie ce spune. Şi
pentru că în Sfânta Evanghelie ne-a rămas cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos: "Fiţi dar voi
desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşit este" (Matei 5, 48), evident că nu poate
cineva decât să aibă în vedere desăvârşirea ca desăvârşire, perfecţiunea ca perfecţiune, pentru că
desăvârşirea înseamnă perfecţiune, perfecţiune morală, perfecţiune religioasă zicem noi, din punctul
nostru de vedere, când ne gândim la Filocalie.
130
Aşadar Filocalia se prezintă pe sine ca o colecţie de cărţi duhovniceşti, o colecţie de
cărţi ascetico-mistice, mai ales ascetice, de cărţi ale nevoinţei pentru viaţa duhovnicească, pentru
înaintarea în viaţa duhovnicească. Aceste scrieri îi dau cititorului posibilitatea să se orienteze în
privinţa metodei de curăţire a sufletului, în privinţa metodei de înaintare duhovnicească pentru a
ajunge la iluminare în înţelesul de a cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu ca lucruri ale lui Dumnezeu,
de a cunoaşte natura ca un reflex al măreţiei dumnezeieşti, ca un reflex al înţelepciunii, al bunătăţii,
al puterii lui Dumnezeu - aceasta înseamnă în special iluminarea, contemplaţia duhovnicească,
contemplaţia naturii în duh - şi ne mai arată scrierile filocalice cum poate omul să-şi urmărească şi
să-şi lucreze, din partea lui, desăvârşirea. Prin urmare cineva care citeşte oricare din scrierile
cuprinse în Filocalie învaţă ceva despre curăţire - curăţirea sufletului -, despre luminare - luminarea
sufletului - şi învaţă ceva despre desăvârşire. Nu există o scriere în Filocalie cu titlul de pildă
"Curăţirea sufletului" sau cu titlul "Iluminarea" sau cu titlul "Desăvârşirea". Nu există în Filocalie
scrieri cu astfel de titluri, dar oricare din scrierile pe care le citim ne învaţă ceva despre aceste trepte
de înaintare în viaţa spirituală.
Cuvântul "filocalie" înseamnă "iubire de frumos" sau am putea zice foarte bine şi
"iubire de bine". Filocalie înseamnă în special iubire de frumos, de frumuseţe spirituală, de
frumuseţe dumnezeiască. Dacă spunem doar atât: Filocalie, sunt puţini oameni care ştiu despre ce-i
vorba, poate că sunt puţini şi cei care citesc Filocalia, care ştiu foarte bine sau ştiu destul de bine ce
înseamnă cuvântul "filocalie". În limba greacă "calos" înseamnă frumos, "filos" înseamnă iubitor:
iubirea de frumos. Cuvântul "calos" este cuprins de fapt şi în cuvântul "călugăr". Cuvântul călugăr e
format, e adus pe româneşte şi e format din două cuvinte greceşti din care unul înseamnă frumos
sau bun - calos -, şi altul înseamnă bătrân - gheron, calon-gheron: călugăr. Sunt şi călugări tineri. Şi
eu am început de la tinereţe, şi nu mă gândeam că-s bătrân de pe atunci, dar cineva de la tinereţe
poate să încerce să aibă virtuţi de bătrân, şi cineva care se angajează într-o viaţă spirituală
superioară, îngrijită, într-o viaţă spirituală autentică, acela de la tinereţe poate fi călugăr, adică
"bătrân frumos". Bineînţeles că în româneşte nu-i aşa. Noi în româneşte când zicem călugăr nu ne
gândim la etimologia cuvântului, aşa cum atunci când zicem Filocalie ne gândim la o carte cu un
anumit specific.
De fapt cartea aceasta, cu specificul care îl are - colecţie de scrieri din învăţăturile
Sfinţilor Părinţi - nu este o carte, ci este o colecţie de cărţi, o colecţie de scrieri. Fiecare dintre
scrierile Filocaliei, care s-au scris pe parcursul unui mileniu, este o parte din Filocalie şi este o
scriere care poate fi citită de sine. Nu trebuie neapărat să citeşti volumul întâi din Filocalie ca să
înţelegi volumul doi. Chiar nu trebuie. Nu trebuie să citeşti volumul trei ca să înţelegi volumul patru
şi aşa mai departe. Poţi să începi cu volumul al doisprezecelea şi tot e bine, şi tot ai ceva de învăţat.
De ce? Pentru că scrierile acestea nu au fost scrise ca să se realizeze o operă, să se realizeze o
Filocalie, ci au fost scrise fiecare cu scopul ei, şi au fost destinate pentru scopul în vederea căruia a
fost scrisă cartea respectivă, scrierea respectivă. De pildă Sfântul Ioan Casian a scris "Convorbirile
cu părinţii din pustia sketică" pentru un anumit om care le-a cerut, la fel "Despre cele opt gânduri
ale răutăţii" şi aşa mai departe. Şi cei vechi nu aveau posibilitatea să vadă Filocalia undeva aşa cum
arată ea, ca un monument de cultură ortodoxă, şi la măsura la care este. Gândiţi-vă să ai în faţă
douăsprezece volume groase şi să zici: asta-i Filocalia. Păi numai la asta gândindu-te e deja foarte
mult. E o însumare, o înmagazinare de cunoştinţe care au rostul să te ridice mai presus de tine
însuţi. Sunt foarte puţini cei care cunosc Filocalia foarte bine. Să ştiţi că eu nu sunt dintre cei care
cunosc Filocalia foarte bine. Cel puţin unele volume nu le cunosc destul de bine. Cunosc bine
volumele care sunt mai practice şi pe care le-am citit şi de mai multe ori, multe din scrieri le-am
citit de mai multe ori, însă sunt şi părţi din Filocalie la care n-aş putea să mă prezint destul de bine
când ar fi vorba să vorbesc despre ele. Iată, v-am spus ceva despre eu şi Filocalia.
Când am auzit eu pentru prima dată de Filocalie? Când a început să se tipărească. S-au
tipărit patru volume din Filocalie până în 1948. Când se tipăreau la Sibiu, eu fiind de pe lângă Sibiu
şi fiind în legătură cu oameni cu preocupări de felul acesta, am auzit de Filocalie. Nu ştiam ce este.
Ştiam că e o carte interesantă, o carte bună, o carte care e bine să o cunoască oamenii, dar nu ştiam
131
ce cuprinde, nu-mi dădeam seama ce ar putea cuprinde. De altfel la vârsta mea de atunci, de
şaisprezece, şaptesprezece ani, ce puteam eu să mă gândesc la Filocalie. Dar e vorba că ştiam de
Filocalie, mă raportam cumva la gândul că există o carte cu numele Filocalia.
Am făcut liceul aici în Timişoara şi îmi spunea cineva că a văzut Filocalia şi că ştie că
cineva din Timişoara, o doamnă, are Filocalia, volumul întâi. Asta era o informaţie în legătură cu
mine şi cu Filocalia. Când am ajuns student la Teologie, în 1948, am dat de Filocalie... Şi fiind
student în anul I sau II de Teologie şi făcând şi patrologie, adică o ştiinţă care se ocupă de viaţa şi
de scrierile Sfinţilor Părinţi şi scriitori bisericeşti - patrologie, patros logos -, am avut o lucrare de
seminar intitulată "Despre rugăciune după Evagrie Ponticul". Să ştiţi că nu mai ştiu ce-am scris. Nu
mai ştiu, e mult de atunci şi nu mi s-a împlântat aşa de bine în minte ce am scris eu despre
rugăciune după învăţătura lui Evagrie Ponticul. În orice caz, citind din Filocalie, mi-au plăcut unele
texte foarte mult şi m-am raportat la Filocalie, am început să am preocupări de Filocalie. Am citit cu
plăcere volumul întâi şi după aceea n-am mai avut vreme de Filocalie decât după ce m-am dus la
mănăstire. Bineînţeles că asta nu înseamnă că numai cei de la mănăstire au vreme de Filocalie.
Vreme de Filocalie ai dacă îţi faci vreme de Filocalie. Dar eu, cu preocupările care le aveam atunci,
cu şcoala şi cu faptul că lucram prin intermediar - trebuia să-mi citească cineva -, era mai greu să
mă ocup de Filocalie. Să ştiţi că textele filocalice nu sunt foarte uşoare şi, în general, Filocalia nu o
citeşti de plăcere. E aşa, ca o carte de studiu. Dacă te preocupă, dacă te interesează, dacă urmăreşti
ceva prin lectura Filocaliei, stărui, ţii de ea. Dacă nu, nu te angajezi pentru că nu-i ca o carte de
literatură care o citeşti de plăcere. Poate cineva şi să-i placă Filocalia, însă în general nu, pentru că e
grea. De aceea nu se ţine minte şi de aceea nu mai ştiu oamenii nici ce-au citit, nici autorii, nici ce
scrieri au citit, pentru că nu-i uşor. Asta-i realitatea. Dar, dacă te introduci începe şi să-ţi placă şi
mai ales te raportezi la anumite texte cu mare bucurie.
După ce m-am dus la mănăstire am citit volumul II, III şi IV din Filocalie şi am început
să mi le fac accesibile mie, nu numai prin cunoştinţă, ci şi prin modul de a le avea la îndemână,
adică mi le-am copiat aşa ca să le pot citi eu, în sistemul de scris braille, după dictare, la maşină de
scris specială. Şi colegii mei de mănăstire, aveam un coleg acolo, fost coleg de Teologie, îmi citea
din Filocalie şi eu, după dictatul lui, am scris scrierile din volumul I, aproape tot din volumul II şi
destul de mult din volumul IV. Cu asta am început. Aşa m-am raportat eu la Filocalie. Bineînţeles
că avându-le la îndemână le-am mai şi citit. Am citit şi la masă. În timpul mesei, în mănăstiri, se
citeşte din scrieri duhovniceşti şi eu personal am citit de multe ori din Filocalie, din textele pe care
mi le copiasem. Aşa m-am raportat la Filocalie: eu şi Filocalia.
132
După aceea, la mănăstire fiind, am dat de nişte manuscrise ale părintelui Stăniloae,
Dumnezeu să-l odihnească, în care erau cuprinse texte din Filocalie încă nepublicate, şi anume
Sfântul Petru Damaschin, care e publicat în volumul V din Filocalia, şi Sfântul Simeon Metafrast
publicat tot în volumul V. Apoi am găsit şi într-o altă traducere decât cea din Filocalie cuvintele
Sfântului Isaac Sirul traduse de Zorica Laţcu, maica Teodosia. Le-am copiat şi pe acestea, deci şi
Petru Damaschin şi Simeon Metafrast, apoi Sfântul Isaac Sirul care e publicat în volumul X din
Filocalie. Între timp am dat şi peste scrierile cuviosului Dorotei, publicate în volumul IX, care de la
început mi-au plăcut foarte mult. Pentru că dacă e vorba să spun despre eu şi Filocalia, apoi trebuie
să spun şi ce mi-a plăcut. Mi-a plăcut tare mult de la început cuviosul Dorotei cu învăţăturile lui aşa
de simple şi de accesibile tuturor, nu sunt nişte scrieri grele, nişte scrieri să te tot gândeşti că oare ce
a vrut să spună, ci sunt nişte scrieri care te odihnesc de la început, care le înţelegi, vezi că e aşa.
Dumnezeu să o odihnească pe mama, venea pe la mine pe la mănăstire şi mă asculta predicând, şi
zicea câteodată: "Să ştii că mi-o plăcut toate celea, toate celea le-am înţăles. Da? acum dacă mă duc
să-i spun lui tată-tău acasă să ştii că nu-i mai pot spune nimic". E o experienţă. Acele scrieri sunt
înţelese de toţi care sunt făcute pentru toţi. Dacă sunt făcute pentru oameni simpli le înţeleg şi cei cu
învăţătură mai multă iar dacă sunt făcute pentru oameni intelectuali, o elită intelectuală, nu le
înţelegi. Zicea mama, Dumnezeu s-o odihnească, când venea câte cineva pe la mine pe acasă şi
stăteam de vorbă - câte un intelectual -, zicea: "Parcă aţi vorbit în altă limbă".
Aşa se întâmplă şi cu scrierile filocalice, sunt scrieri care nu sunt accesibile tuturor. De
exemplu nici eu nu citesc, nici măcar cu interes de studiu şi cu interes de împodobire a minţii, nu
citesc volumul III din Filocalie. Pentru că l-am citit odată şi cu atât am rămas. Aşa mi s-au părut de
înalte gândurile de acolo încât am zis că mai bine găsesc altceva, ceva ce mi se potriveşte. E
interesant, e pentru anumite minţi lucrul acesta, poate că sunt unii care sunt formaţi pe gândurile
Sfântului Maxim Mărturisitorul din volumul III din Filocalie, "Şaizeci şi cinci de răspunsuri către
Talasie", însă sunt aşa de grele, sunt aşa de inaccesibile cel puţin pentru mine, încât le-am lăsat de-o
parte. Iată cum mă raportez eu la Filocalie. Pun de-o parte un volum care nu mă preocupă, un volum
care nu mă atrage, un volum întreg, scrierile unui sfânt mare. Dar nu fac acelaşi lucru cu volumul II
din Filocalie, care cuprinde tot scrieri ale Sfântului Maxim Mărturisitorul. De pildă, Filocalia
volumul II începe cu un "Cuvânt ascetic" care îmi place tare, tare mult şi îl recomand din toate
puterile mele. După aceea capetele despre dragoste, "Patru sute de capete despre dragoste", cuvinte
scurte, practice, iarăşi îmi plac foarte mult şi mă raportez la ele cu toată bucuria, şi mai ales după ce
am buchisit la ele, după ce am început să le am şi în minte nu numai în carte. Apoi m-am raportat cu
bucurie - tot din volumul II din Sfântul Maxim Mărturisitorul - la cuvinte despre cunoştinţa de
Dumnezeu, "Capetele gnostice", foarte interesante şi la fel accesibile. Însă când ajung la volumul III
gata, nu mai citesc.
M-am raportat cu bucurie la toate scrierile practice din Filocalie, la cele din volumul I în
special, la scrierile lui Evagrie, la scrierile Sfântului Ioan Casian, mai ales Sfântul Marcu Ascetul.
Aşa de mult îmi place, pentru că sunt cuvinte scurte care trebuie învăţate, pentru că dacă nu le înveţi
pe de rost nu le ştii, n-ai ce ştii. Bineînţeles că nu le cunosc nici eu pe toate şi chiar dacă le-aş
cunoaşte e greu să le aduci în faţa cuiva: uite şi asta o spune Sfântul Marcu Ascetul. Însă important
este nu să faci performanţe de Filocalie, eu n-am făcut performanţe de Filocalie, deşi Părintele
Stăniloae zicea că sunt unul dintre cei mai buni cunoscători de Filocalie pe care i-a întâlnit Părintele
Stăniloae. De ce spun lucrul acesta? Pentru că e vorba să spun ceva despre eu şi Filocalia. Nu numai
de asta, ci şi pentru că asta arată că nu sunt foarte mulţi cunoscători de Filocalie. Filocalia nu-i o
carte de bibliotecă. Părintele Stăniloae zicea că Filocalia trebuie citită ca Scriptura, Filocalia trebuie
citită de multe ori, studiind, aprofundând. De ce? Pentru că altfel nu o ţii minte, rămâne la suprafaţa
minţii, nu are rădăcină în conştiinţa noastră. Ori Filocalia nu-i o colecţie de cărţi, scrierile filocalice
nu sunt scrieri care trebuie să le înveţi ca să le ştii şi să le mai spui şi altora. V-am spus eu că de
multe ori înveţi şi nişte lucruri care nu-ţi trebuie chiar în momentul în care le înveţi dar care după
aceea pot fi folositoare. Şi iarăşi vin la mama, Dumnezeu s-o odihnească. Când citeam eu câte ceva
şi studiam, zicea: "Mă copile, asta-ţi trăbuie la ceva, te-ntrabă cineva din ce-nveţi acuma, dai vreun
examen?" Şi ziceam: nu. "Mă copile, nu-ţi mai bate capul dacă nu te-ntrabă nimeni". Stimaţi
133
ascultători, aşa-i pentru cineva care nu are preocupări intelectuale. Când lucram la licenţă şi nu mai
gătam odată, şi vedea mama că fac şi stric şi mai scriu odată zicea: "Apoi tu de aceea nu mai gaţi
odată, că tot faci şi strâci. Fă dintr-o dată". Nu merg lucrurile, nu le-nţelegi dacă nu le faci, dacă nu
eşti în ele nu le-nţelegi.
Aşa că Filocalia poate fi citită ca s-o ai depozitată în tine. Domnul Hristos spune că "din
prisosinţa inimii grăieşte gura" (Matei 12, 34), Domnul Hristos spune că "omul cel bun din vistieria
cea bună a inimii sale scoate cele bune şi omul cel rău din vistieria cea rea a inimii sale scoate cele
rele" (Matei 12, 35). Sunt cuvinte adevărate, cuvinte spuse de Domnul Hristos, dar cuvintele acestea
sunt şi îndemnătoare pentru noi ca să ne adunăm ceva bun, să avem un depozit bun. E mare lucru să
porţi în suflet nişte gânduri pe care să le ai la îndemână, nu când te întreabă cineva, ci când îţi
trebuie ţie, să te raportezi la un anumit lucru prin gândurile pe care ţi le-ai impropriat. Cum ar fi
acum, fiind vorba de Filocalie, scrierile filocalice le depozitezi în suflet, în minte, le aduni în inimă
- după expresia Scripturii - şi apoi din inimă ele ies la iveală atunci când ai tu trebuinţă de ele, te
poţi raporta la ele. Sigur că cineva care are preocupări de Filocalie şi-şi adună gânduri filocalice, are
la îndemână, vehiculează când trebuie cu nişte idei pe care nu le-ar avea dacă nu ar fi adunate şi în
suflet. Un profesor de tipic şi de muzică bisericească de la Sibiu - ne spunea Părintele Serafim,
Dumnezeu să-l odihnească -, zicea profesorul respectiv: "Tipicul e în minte, în cărţi sau nicăieri".
Aşa-i şi Filocalia. E în carte dar nu-i destul să fie în carte, ea trebuie să fie folosită, trebuie să fie
pusă în practică şi numai în măsura în care cunoşti, în măsura în care ai la îndemână ideile
respective, poţi să le foloseşti şi să le ai pe mai departe în vedere. Bineînţeles că se şi uită, sunt şi
lucruri care se uită, lucrurile care n-ai mai revenit asupra lor se uită, se astupă de altele, poate tot
bune. Noi de fapt n-avem numai Filocalia. Fie că ne preocupăm în mod special, fie că nu ne
preocupăm în mod special de Filocalie, nu avem numai Filocalia. Sunt şi alte cărţi duhovniceşti tot
importante, tot ziditoare de suflet. Nu ne trebuie atât cât putem să ştim, însă ne ajută tot ceea ce ştim
pozitiv.
Oricum vreau să fie o sugestie întâlnirea din această seară în legătură cu Filocalia şi mai
ales sub titlul "eu şi Filocalia", o sugestie pentru cei care nu s-au raportat până acum sau care ar
putea măcar de acum să se raporteze la Filocalie. Adică să-şi pună problema aceasta, fiecare: eu şi
Filocalia. Cum stau eu faţă de Filocalie? Am auzit de Filocalie? Da, am auzit. Ştiu ce-i Filocalia?
Da, ştiu. Este o carte în care se tratează despre iubirea de frumos. Ce cuprinde cartea? E o colecţie
de scrieri în care se arată cum poate omul să se curăţească, să se lumineze şi să se desăvârşească. Şi
134
mai e ceva totuşi, pentru că pe lângă desăvârşire mai urmează şi îndumnezeirea. Aceasta-i din
partea lui Dumnezeu. Dumnezeu vine către om, omul merge către Dumnezeu. Se întâlneşte
Dumnezeu cu omul şi îşi lucrează omul, cu ajutorul lui Dumnezeu, înaintarea în viaţa
duhovnicească nu numai până la măsura desăvârşirii - dacă există totuşi o măsură a desăvârşirii,
pentru că am spus că se spune, în Filocalie chiar, că desăvârşirea e fără de hotar. Desăvârşirea n-are
hotar, niciodată nu este un punct în care să zici: gata, nu mai am ce face. Şi în veşnicie omul e
angajat în înaintare, nu există o stagnare pentru cineva care e preocupat de viaţa duhovnicească.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, în continuare, mâine, vom avea în vedere scrierile mai
îndeaproape, şi textele care nu se uită niciodată. Depinde de receptivitatea omului faţă de texte. Eu
o să vă spun mâine seară ce texte anume, o să vă spun texte din Filocalie cu care m-am întâlnit
pentru prima dată şi care mi-au rămas de la prima lectură. Adică nu o să vă spun ce am mai învăţat
din Filocalie anul acesta să zicem, ci ce anume m-a impresionat de la prima lectură. Când am citit-o
mai întâi Filocalia, cât aveam atunci sau la cât am ajuns eu atunci, o să vă spun ce texte anume mi-
au rămas de atunci şi cu care am străbătut iată, din 1948-49. V-am spus că nu mai ştiu despre
rugăciune în gândirea lui Evagrie Ponticul, dar ştiu de atunci că rugăciunea este "vorbirea minţii cu
Dumnezeu". E un cuvânt din Filocalie care mi s-a împlântat de la prima lectură. Despre aşa ceva
vom vorbi cu ajutorul lui Dumnezeu mâine seară. Vă mulţumesc.
Ce este îndumnezeirea?
135
care putem fi îndumnezeiţi prin tine, prin Maica Domnului, prin mijlocirile Maicii Domnului,
respectiv prin Domnul Hristos care este pricina îndumnezeirii noastre.
Desăvârşirea în general este o aspiraţie. Dacă zice Domnul Hristos: "Fiţi desăvârşiţi
precum Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşit este", înseamnă că desăvârşirea este o aspiraţie. Cine
poate zice că-i bun ca Dumnezeu, că-i sfânt ca Dumnezeu, că-i milostiv ca Dumnezeu şi aşa mai
departe? Dar e ceva care se poate şi actualiza, nu în final, ci pe parcurs, adică poate fi cineva despre
care să ai convingerea că este un om aproape de desăvârşire, de desăvârşire aşa cât o înţelegem noi.
Aşa că desăvârşirea fiind fără de hotar, nu poţi să zici că are hotar în clipa în care cineva se
socoteşte înaintat. De altfel să ştiţi că un om înaintat în viaţa duhovnicească nu se socoteşte înaintat.
În Filocalie este un cuvânt al cuviosului Dorotei care spune că "cu cât se apropie omul mai mult de
Dumnezeu, cu atât se socoteşte pe sine mai nedesăvârşit", mai păcătos chiar spune. Cu cât e omul
mai preocupat de sine cu atât îşi cunoaşte laturile negative mai bine, după cum sunt oameni care zic:
"Apoi eu n-am făcut nici un rău la nimeni, sunt om cumsecade, sunt om de treabă". Eu nu zic că nu-
i om de treabă, Doamne ajută să fie toţi de treabă, dar până la desăvârşire e cale lungă. Numai cine
nu ştie ce-i desăvârşirea zice că-i desăvârşit.
Apocatastaza este o idee, o teorie, anume că la sfârşitul tuturor, în cele din urmă,
Dumnezeu nu va suferi să-i lase pe oameni în chinurile, în pedepsele iadului, ci-i va mântui pe toţi.
Este o idee pe care a avut-o şi Origen, un scriitor bisericesc, însă Biserica noastră nu o admite, şi
când l-a condamnat pe Origen a condamnat şi apocatastaza. Noi ştim că Dumnezeu e bun şi ne
gândim că Dumnezeu poate face tot ce vrea El să facă spre bine, însă nu ni s-a descoperit lucrul
acesta că va veni şi o vreme în care se vor restabili toate şi în care se va termina şi cu suferinţele, cu
chinurile iadului. Biserica noastră nu învaţă aceasta şi nu învăţăm nici noi personal. Că poate cineva
să creadă în Dumnezeu Cel care face şi aşa ceva, mă rog, îl priveşte, însă nu e important să ne
gândim la faptul că se vor sfârşi odată şi odată toate chinurile, ci să trăim în aşa fel ca să nu
ajungem nici măcar într-o pedeapsă vremelnică.
Domnul nostru Iisus Hristos a spus: "Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Cum
trebuie să vedem iubirea de sine?
Iubirea de sine este o realitate. Omul e creat să se iubească pe sine şi acesta este punctul
de plecare în poruncă. Adică Domnul Hristos nu condamnă iubirea de sine, ci o are în vedere ca o
realitate care e concrescută cu existenţa umană. Fiecare dintre noi ne iubim pe noi înşine. E adevărat
că există şi o iubire neraţională de trup - iubirea aceasta e pomenită de Sfântul Maxim
Mărturisitorul în Filocalie în volumul II la capetele despre dragoste, poate va veni mâine seară
vorba despre asta sau şi despre asta; depinde câte mi-or veni atunci în minte, că dacă voi pierde
ceva din vedere n-am ce face - şi există o iubire raţională de sine. Sfântul Apostol Pavel, cred că
ştiţi, în Epistola către Efeseni are nişte învăţături în legătură cu iubirea între soţi. Cum să-şi
iubească soţul soţia. Şi spune acolo că "nimeni nu şi-a urât vreodată trupul său ci-l încălzeşte şi-l
hrăneşte" (Efeseni 5, 29). Asta înseamnă că Sfântul Apostol Pavel are în vedere iubirea aceasta de
sine, iubirea raţională de sine, care este măsura iubirii de aproapele. Nu ştiu cine ar putea spune că
iubeşte pe aproapele ca pe sine însuşi, dar aceasta este poruncă, e o poruncă şi porunca în general
angajează, porunca ne angajează într-o lucrare de disciplinare, de înaintare în cele bune, de pildă
cum e cu iubirea. Dar până unde putem ajunge, cât facem din aceasta, numai Dumnezeu ştie, nu
ştim nici măcar cât ni se cere, chiar dacă ni se spune "să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi".
De pildă samarineanul milostiv din pilda cu samarineanul milostiv, a iubit pe aproapele său dar nu
ştiu dacă l-a iubit ca pe sine însuşi. Însă ne este recomandat. Măcar la măsurile acelea dacă am fi
toţi cei din lumea aceasta ar fi extraordinar de mult bine făcut în lumea aceasta, la măsurile
samarineanului milostiv, care a dat ceva din ceea ce avea: din averea lui, din comoditatea lui, din
136
ceea ce avea el la îndemână i-a dat celui care era în suferinţă, i-a completat lipsurile prin ceea ce
avea. Şi era un pas, o înaintare spre iubirea de aproapele. Ştiţi că Domnul Hristos prin pilda cu
samarineanul milostiv (Luca 10, 28-37) a răspuns la întrebarea: "Cine este aproapele meu?", şi a
arătat cum trebuie să fie iubirea faţă de aproapele. Din aceasta înţelegem că e nevoie de o angajare,
cât se poate face la măsurile noastre, pentru că binele de care ne aducem aminte nu totdeauna îl
putem şi împlini. Sfântul Marcu Ascetul în Filocalie are cuvântul: "Fă binele de care îţi aduci
aminte şi cel de care nu-ţi aduci aminte ţi se va descoperi ţie", deci angajarea aceasta în a face ceva
pentru altul, pentru cel care are trebuinţă de ajutorul tău. A-l iubi pe cineva ca pe tine însuţi
înseamnă nu numai a-l sprijini, a-i da ceva, ci însemnă şi a căuta promovarea lui, a căuta înaintarea
lui, a căuta odihna lui, să fie odihnit prin existenţa ta: în jurul tău să poţi, să-i fericeşti pe toţi.
Ştiţi cum, în scrierea aceasta se pomeneşte despre Filocalie, că el s-a folosit foarte mult
din citirea Filocaliei, în limba rusă bineînţeles. Şi atunci poate zice cineva: "Măi frate, dacă e aşa
interesantă şi aşa folositoare Filocalia, hai să citesc şi eu Filocalia".
Da, de ce să nu poată fi? Depinde ce înţelegi prin "rugăciunea inimii". Unii cred că
rugăciunea inimii este de fapt repetarea continuă a rugăciunii "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul" până la măsura aceea încât niciodată să nu existe o
clipă în existenţa omului în care să nu se deruleze această rugăciune în conştiinţa lui. Să ştiţi că nu-i
aşa. Rugăciunea aceasta este o modalitate de a ţine legătura cu Dumnezeu, e o metodă. Eu m-am
întrebat de multe ori: de câte ori trebuie să zică cineva "Doamne miluieşte-mă!" ca să-l miluiască
Dumnezeu? Eu cred că Dumnezeu îl miluieşte chiar şi prin faptul acesta că se angajează în
rugăciunea aceasta, adică e o milă a lui Dumnezeu să te poţi angaja în rugăciunea aceasta. Dar
performanţe de rugăciune în felul acesta nu ştiu cine poate face. Poate cineva care are un regim ca
pelerinul rus, care n-avea nici o treabă în lumea asta. Ce făcea pelerinul rus decât se ducea dintr-o
mănăstire într-alta şi zicea "Doamne Iisuse" pe drum, şi zicea "Doamne Iisuse" acolo, şi unde se
găsea zicea, nu-l punea nimeni să facă şi altceva. Era şi infirm de altfel, avea ceva, o paralizie la
mână, nu putea să fie angajat. Păi câţi dintre noi pot să aibă situaţia aceasta? Nici nu se recomandă o
situaţie de felul acesta. Toţi care suntem angajaţi în viaţa socială cu ceva nu putem să facem lucrul
acesta.
Ori asta e o rugăciune în care Îl afirmi şi pe Dumnezeu dar îl afirmi mult pe om, pentru
că ceri mila lui Dumnezeu pentru tine, pentru "mine păcătosul": "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". Când înaintezi în rugăciunea aceasta ar trebui să
izbucnească din suflet şi nişte cuvinte ca acestea: "Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale
şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale". Zic eu că acesta-i tunetul pământului
către cer. Are şi pământul un tunet. Expresia aceasta a cunoaşterii măreţiei lui Dumnezeu: "Mare
eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt - orice am zice noi - nu este de ajuns
spre lauda minunilor Tale", faptul acesta de a te simţi copleşit de Dumnezeu. Până la urmă,
rugăciunea de toată vremea e o atitudine, un simţământ care îl realizezi şi prin a zice "Doamne,
Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul".
Sfântul Maxim Mărturisitorul - a fost vorba despre "Cuvântul ascetic" din volumul II
din Filocalie - răspunde la întrebarea pusă de fratele: "Cum se face că Sfântul Apostol Pavel care
zice <<Neîncetat să vă rugaţi>>, cum se ruga el neîncetat având atâtea lucruri de făcut?" Şi
bătrânul, respectiv Sfântul Maxim Mărturisitorul, răspunde: "Rugăciunea neîntreruptă constă în a
avea mintea lipită de Dumnezeu cu multă evlavie şi cu dor, a atârna pururea cu nădejdea în El şi a te
încrede în El în orice ai face şi ţi s-ar întâmpla". Iată o definiţie a rugăciunii pe care n-o bagă în
seamă toată lumea. Ştiţi că Kallistos Ware a scris o carte despre "Rugăciunea inimii în Filocalie" -
parcă aşa ceva titlu are - şi n-are în vedere definiţia acesta a Sfântului Maxim Mărturisitorul. Poate
137
n-a dat peste ea sau poate n-a băgat-o în seamă, însă eu o socotesc foarte importantă. Iată ce spune
Sfântul Maxim Mărturisitorul despre rugăciunea de toată vremea, despre rugăciunea neîntreruptă.
Nu că este o repetare a rugăciunii, ci că este o stare sufletească în care te socoteşti în faţa lui
Dumnezeu, ai mintea lipită de Dumnezeu, fiţi atenţi: "cu multă evlavie şi cu dor", adică se gândeşte
la Dumnezeu ca la Dumnezeu. La noi au fost nişte călugări francezi care au trecut pe la noi după ce
au fost pe la Sfântul Munte şi ne-au spus că la Sfântul Munte este o vorbă care zice aşa: "La
Dumnezeu să te gândeşti ca la Dumnezeu nu ca la om şi să-L respiri pe Dumnezeu cum respiri
aerul". Ce înseamnă asta? Să te gândeşti la Dumnezeu cât mai neîntrerupt dar să te gândeşti la
Dumnezeu "ca la Dumnezeu nu ca la om", "cu multă evlavie şi cu dor" ar zice Sfântul Maxim
Mărturisitorul. "Şi a atârna pururea cu nădejdea în El - nădejdea fiind lucrătoare în raport cu
Dumnezeu - şi a te încrede în Dumnezeu în orice ai face şi ţi s-ar întâmpla". Să ai conştiinţa aceasta
că Dumnezeu e la cârma vieţii tale, asta-i rugăciunea de toată vremea. Nu neapărat să zici "Doamne
Iisuse" în toată vremea.
Să ştiţi că eu le spun totdeauna, şi mai ales la cei care au muncă intelectuală, să-şi facă
datoria. Voi sunteţi studenţi. Mulţi din cei care sunteţi aici sunteţi studenţi. Păi foarte bine. Apoi să
fiţi studenţi, să studiaţi dacă sunteţi studenţi, nu să renunţaţi la studiu ca să vă rugaţi. Să vă rugaţi
când aveţi timp de rugăciune dar să aveţi vreme de studiu că doar sunteţi studenţi. Şi nu se poate
face cu mintea bine două lucruri deodată. Când studiezi, studiezi şi după aceea îţi găseşti vreme şi
de rugăciune. Am citit eu cândva o carte de sentinţe duhovniceşti - de aceea nu m-am putut ocupa
numai de Filocalie, că am mai citit şi altceva. Şi spune acolo că era un călugăr într-o mănăstire care
copia cărţi - ştiţi că tiparul s-a descoperit tare târziu, abia în secolul XV - şi, copiind el cărţi, scria
cât scria şi după aceea se uita, ridica privirea în sus, spunea ceva în gând şi iarăşi scria şi iarăşi făcea
aşa. Şi îl întreabă cineva, un călugăr, un coleg de-al lui, că ce face. Şi îi răspunde: "Tu eşti călugăr şi
nu ştii ce fac? Uite ce fac. Întâi îmi înalţ gândul la Dumnezeu şi zic: <<Dumnezeule spre ajutorul
meu ia aminte, Doamne ca să-mi ajuţi mie grăbeşte. Slavă Ţie Doamne, slavă Ţie>>. După aceea
mă apuc şi scriu", şi bineînţeles că în timpul cât scria trebuia să fie atent la ce scrie, nu mai zicea
aşa. Şi apoi întrerupea puţin scrisul şi iarăşi zicea: "Slavă Ţie Doamne, slavă Ţie. Dumnezeule spre
ajutorul meu ia aminte, Doamne ca să-mi ajuţi mie grăbeşte". Aşa ceva se poate face. Dar ca să
înlocuieşti studiul cu rugăciunea sau să-ţi faci din rugăciune profesiune, nu-i corect.
Parcă asta era întrebarea nu? Şi dacă se poate în lumea asta să ai rugăciunea inimii. Păi
se poate. Se poate pentru că rugăciunea inimii nu înseamnă să spună cineva despre cineva - de
exemplu să ştiţi că mie mi s-a spus că cutare are rugăciunea inimii. Nu ştiu dacă cine mi-a spus era
sigur sau era sigur numai pentru el, pentru că asta e o chestiune pe care n-o poate şti cineva dacă o
ai sau n-o ai. Rugăciunea inimii este participarea totală la rugăciune. Poate să fie o Liturghie. Să
ştiţi că noi avem datorie şi de a participa la slujbele Bisericii. Nu se poate înlocui rugăciunea
liturgică cu rugăciunea "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine
păcătosul". Cu asta ne ajutăm aşa cum ne ajutăm şi cu rugăciunea liturgică. Mergem la biserică. Păi
atunci ar putea zice cineva - şi zice şi către mine şi pe la spovedit -: "Părinte, e drept că nu merg la
biserică, dar mă rog acasă". Apoi nu se roagă el acasă cât s-ar ruga la biserică dacă ar merge. Şi
atunci eu zic: bine, atunci înseamnă că pot să nu mai existe biserici, că se roagă oamenii pe acasă.
Nu-i aşa. Sunt nişte datorii care trebuie împlinite şi care sunt tot rugăciune şi care te ajută tot pentru
rugăciune, dar când nu-i slujbă la biserică, când eşti pe drum, când eşti undeva şi aştepţi ceva, în loc
să te gândeşti la orice, şi mai ales la lucruri necuviincioase, zici "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul" întins, aşa cum e rânduiala. Călugării sunt datori. Cum
a zis părintele acela: "Tu eşti călugăr şi nu ştii ce fac?". Păi aşa, un călugăr e dator să spună într-una
"Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". Dar tot aşa cu
întrerupere. Într-una când nu e angajat în altceva. Eu, de exemplu acum, nu pot să vă vorbesc şi să
zic în acelaşi timp "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul"
şi nici nu-mi reproşez că nu zic. Şi nu mi-i frică că dacă mă voi duce în faţa lui Dumnezeu va zice
Dumnezeu: bine dar să ştii că tu ai fi putut să mai zici de vreun milion de ori "Doamne Iisuse" şi n-
ai zis. Nu se poate. Pentru că asta este o metodă, nu e o treabă pe care ţi-o numără cineva, nici tu
singur nu trebuie să ţi-o numeri.
138
Diavolul ne cunoaşte gândurile?
Cred că întrebarea asta mi-aţi mai pus-o parcă şi de altă dată şi nu ştiu ce v-am răspuns
atunci, ca să vă răspund şi acum tot aşa. Însă în Filocalie se spune la Evagrie Ponticul că diavolul nu
cunoaşte decât gândurile exprimate. Apoi ştiţi care gânduri le cunoaşte diavolul? Acelea care ţi le
aduce el. Acelea e sigur că le cunoaşte.
În ce constă aceasta?
Vocaţia? Păi e greu de spus în ce constă vocaţia. Vocaţia trebuie simţită nu ştiută. Îţi dai
tu seama că asta ţi-e calea. Eu de exemplu, când m-am angajat la viaţa călugărească, m-am angajat
pentru că am simţit că asta-i calea mea, n-am mai avut un termen de comparaţie, dar nici nu m-am
angajat până când nu am fost hotărât aşa, că toată lumea dacă ar fi zis să nu mă fac călugăr, tot mă
făceam. Şi, cu cinci minute înainte de a mă hotărî, dacă zicea toată lumea că mă fac călugăr
spuneam că nu-i sigur.
Dreapta socoteală este un dar de la Dumnezeu care vine cu vremea. Citiţi în Filocalie
"Convorbiri cu părinţii din pustia sketică" de Sfântul Ioan Casian, volumul I, a doua convorbire şi
nu mă mai întrebaţi atunci pe mine.
Pentru că sunt multe întrebări despre Maica Domnului, vă rugăm să ne vorbiţi despre
icoana Maicii Domnului.
Dragă, eu despre icoane nu prea pot vorbi multe, pentru că pentru mine icoanele sunt
doar nişte obiecte sfinţite. Aş putea să vă spun ceva despre Maica Domnului aşa, care mi-e mie la
inimă: Maica Domnului, locaş al Preasfintei Treimi. E un gând care e al meu de fapt şi de aceea mi-
e drag. Să vă spun ceva, acum că a venit vorba de "mi-e drag un gând". La noi la mănăstire a fost un
părinte care a scris un fel de roman. Nu era cine ştie ce, el credea că-i mare lucru. Şi acolo era vorba
de o fată care trebuia să-l ierte pe cineva care i-a făcut nişte necazuri, şi zice fata - un băiat îşi cere
iertare şi fata îi răspunde - cumva aşa în doi peri, că "Dumnezeu să te ierte". Nu i-a spus că-l iartă.
Şi atunci eu am zis: ştii de ce a zis fata aceea că nu-l iartă, sau nu i-a spus direct că-l iartă? Pentru că
seamănă cu tată-său. Adică cu autorul.
139
Deci, sunt gânduri care ne sunt dragi pentru că sunt ale noastre şi pentru că le-am spus
noi poate mai întâi, sau le-am descoperit noi, şi mie mi-i foarte drag gândul acesta că Maica
Domnului e locaş al Preasfintei Treimi. De unde începe gândul acesta? Începe de acolo, că atunci
când Preasfânta Fecioară Maria l-a întrebat pe îngerul binevestitor "Cum va fi aceasta de vreme ce
au nu ştiu de bărbat?" îngerul i-a răspuns aşa: "Duhul Sfânt Se va coborî peste tine - deci Duhul
Sfânt - şi puterea Celui Preaînalt - puterea lui Dumnezeu Tatăl - te va umbri, de aceea şi Sfântul
care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema". Prin urmare cele trei persoane ale Sfintei
Treimi sunt unite în Preasfânta Fecioară Maria, în Maica Domnului. Sigur că o mamă nu-i mamă
numai cât poartă pe copilul ei în sine, ci e mamă în veşnicie. Şi Domnul Hristos n-a fost purtat de
Maica Domnului numai în pântecele ei ci şi în inima ei. Apoi să ştiţi că de inima Maicii Domnului
Domnul Hristos niciodată nu S-a despărţit. Astfel stând lucrurile, Maica Domnului rămâne locaş al
Preasfintei Treimi, umbrită de Tatăl ceresc, miluită de Fiul pe care-L purta în inimă şi având pe
Duhul Sfânt asupra ei.
Legătura între dragoste şi prietenie este aşa: prietenie fără dragoste nu există. Dragoste
fără prietenie există. Cum? Poţi să iubeşti pe cineva şi să n-ai conştiinţa că şi el te iubeşte, în cazul
acesta este o dragoste fără prietenie. În prietenie două lucruri sunt importante: dragostea şi
respectul, iubirea care cinsteşte. Dragostea şi respectul sunt esenţa prieteniei, numai că trebuie să fie
reciprocitate. Dacă nu-i reciprocitate nu există prietenie. Când eram eu student la Teologie,
Mitropolitul de atunci, Mitropolitul Nicolae Bălan, Dumnezeu să-l odihnească, l-a întrebat pe un
coleg de-al meu: "Care-i cel mai bun prieten al tău?" şi respectivul îi răspunde că eu. Eu nu eram de
faţă. Poate că dacă eram de faţă era cu semnul întrebării răspunsul. Şi atunci Mitropolitul îi zice:
"Bine, dar el te recunoaşte de prieten?" Pentru că dacă nu te recunoaşte cineva de prieten nu îi eşti
prieten, ci ai doar calităţile care angajează pe cineva în prietenie: iubirea şi respectul. Aceasta în
general.
În special, pentru că se pune de multe ori şi problema aceasta, care trebuie să fie relaţiile
de prietenie între un băiat şi o fată? Răspunsul este acesta: trebuie să fie relaţii de frate-soră. Dacă e
mai mult decât atât nu-i corect. Adică nu-i corect să-şi anticipeze căsătoria, nu-i corect să facă nişte
lucruri pe care nu le-ar putea face în condiţii normale un frate şi o soră. Asta e măsura prieteniei
între un băiat şi o fată, iar angajarea în prietenie e aceeaşi: dragoste la ultima posibilitate a celui care
iubeşte şi respect tot la ultima posibilitate. Poate că ştiţi că dragostea are măsură, adică măsura
aceasta că "să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Dacă faci aşa e destul. Şi, în ceea ce
priveşte cinstirea faţă de om, e mai mare decât măsura cinstirii de tine însuţi. Ştiţi că Sfântul
Apostol Pavel zice "unul pe altul mai de cinste făcându-l", adică dându-i mai multă cinstire decât îţi
dai ţie însuţi. Acesta e răspunsul la întrebare.
140
Care este distincţia între normal şi habotnic?
Apoi e greu de ştiut. La unii e normală şi habotnicia, la unii nu-i normală. Trebuie să fi
echilibrat, acesta e rostul cel mai adevărat şi cel mai bun. Adică nu trebuie să fii niciodată să te arate
lumea cu degetul că tu eşti acela care faci ceva deosebit. Să-ţi vezi de o treabă aşa, echilibrat. Adică
dacă te duci la biserică nu stai tu mai mult în genunchi decât altul, să vadă oamenii că tu stai în
genunchi. În Pateric se spune că asta-i smerenia, "să fii întocmai cu toţi". Şi atunci n-ajungi la
habotnicie. Dar, dacă faci aşa, numai - cum zicem noi prin Ardeal - ce-ţi ţâpă dinlăuntru, adică
numai ce-ţi vine ţie şi nu te mai gândeşti la nimic altceva, nu-i corect şi nu-i bine.
Prin pocăinţă se iartă. De fapt păcatele împotriva Duhului Sfânt sunt păcate care nu se
lasă, împotrivirea faţă de adevăr de exemplu, sau de credinţă, deznădejdea. Există şi o pocăinţă cu
bucurie, o pocăinţă cu faţa spre viitor, o pocăinţă care nu înseamnă încremenire în trecut ci
înseamnă o acţiune în prezent pentru o viaţă superioară în prezent şi în viitor. Şi atunci orice păcat
pe care-l poţi părăsi poate fi iertat. Şi Dumnezeu e bun şi milostiv şi iartă toate păcatele.
8 noiembrie 1994
141
Texte filocalice care se impun atenţiei de la prima lectură
Stimaţi ascultători, ieri seara am spus că pentru seara de acum, pentru întâlnirea din
seara aceasta, ne vom întreţine în legătură cu textele filocalice care se impun atenţiei de la prima
lectură. Se ştie că citind o carte, oricare ar fi ea, de fiecare dată când o citim pentru prima dată, şi
după aceea şi dacă reluăm lectura ei, avem în vedere nişte afirmaţii care totdeauna ni se impun
atenţiei, de fapt ni se impun atenţiei de la prima lectură şi rămân la aceeaşi valoare, la aceeaşi cotă,
de fiecare dată când citim cartea respectivă. Aşa este şi cu Filocalia, aşa este cu scrierile din
Filocalie.
Poate că sunt foarte puţini aceia care pot citi întreaga Filocalie. Adevărul este că oricare
dintre scrierile filocalice are importanţa ei şi în cuprinsul oricăreia dintre scrierile filocalice sunt şi
texte care se anină cumva de minte chiar de când citim pentru prima dată scrierea respectivă. Nu voi
spune acum, cu acest prilej, numai texte propriu-zise ci voi şi atrage atenţia asupra unor scrieri care
ni se par de la prima lectură mai importante decât altele. E adevărat că fiecare dintre noi are
receptivitatea lui faţă de scrierile pe care le are în vedere, scrierile la care ajunge. Oricare dintre
scrierile filocalice au fost scrise pentru un grup de oameni sau pentru o persoană oarecare, şi după
aceea au ajuns să aibă şi circulaţie. Adevărul este că Filocalia totuşi n-a avut mare circulaţie. Cea
mai răspândită carte este Sfânta Scriptură, Biblia, şi după ea "Urmarea lui Hristos", aşa se ştie.
Eu, când am citit pentru prima dată Filocalia, volumele I, II, până la IV de fapt, chiar şi
volumul III pe care după aceea nu l-am mai reluat - v-am spus seara trecută - am rămas cu nişte
gânduri care m-au urmărit de când m-am întâlnit cu ele. Mai întâi cea dintâi scriere din Filocalie,
din volumul I, Sfântul Antonie cel Mare, m-a impresionat prin referirile la omul raţional. El spune
că "om raţional este acela care-L cunoaşte pe Dumnezeu şi care Îi mulţumeşte lui Dumnezeu". Cu
142
alte cuvinte un om raţional este acel om care ştie de Dumnezeu, care se raportează la Dumnezeu.
Fără o cunoştinţă de Dumnezeu, fără o raportare la Dumnezeu nu există om raţional. El nu înţelege
ca om raţional pe acel om care are raţiune, care raţionează, ci îl socoteşte om raţional pe acela care
raţionează corect în raport cu Dumnezeu. Şi chiar spune că om raţional e acela cere-L cunoaşte pe
Dumnezeu, care se raportează la Dumnezeu, şi afirmă că oamenii se socotesc raţionali dar pe
nedrept, şi mai ales pe nedrept se socotesc raţionali aceia care nu se raportează la Dumnezeu. Şi
spune mai departe că cei care nu ţin seama de Dumnezeu se deosebesc de animale numai prin forma
mădularelor şi prin grai, deci prin capacitatea de a vorbi. Bineînţeles că capacitatea de a vorbi este
în legătură cu capacitatea de a gândi, dar nu orice gândire îl prezintă pe om ca raţional. La fel, are
Sfântul Antonie cel Mare şi cuvântul că "Cea mai rea boală a sufletului este necredinţa şi
necunoştinţa lui Dumnezeu". Cineva care nu cunoaşte pe Dumnezeu, care nu ţine seama de
Dumnezeu, poate să ducă o viaţă oricum, şi acela nu este într-o trăire religioasă, şi nefiind într-o
trăire religioasă nu este nici într-un progres religios. Sunt 170 de capete scrise de Sfântul Antonie
cel Mare şi scrierea lui trebuie studiată, nu citită ca o lectură simplă, şi atunci găseşti mai multe
cuvinte care se pot împlânta în minte de la prima lectură, dacă lectura este o lectură sub formă de
studiu, sub formă de cercetare. Să ştiţi că Părintele Stăniloae mi-a spus - l-am întrebat eu despre
Filocalie şi mi-a spus - că Filocalia trebuie citită ca Scriptura, revenind. Dacă n-o citeşti revenind,
dacă n-o citeşti studiind, n-ai mare folos de pe urma scrierilor filocalice.
Evagrie Ponticul are câteva scrieri: "Schiţă monahicească", "Despre vise" şi mai ales
"Despre rugăciune". Are un cuvânt despre rugăciune împărţit în 153 de capete, după numărul celor
153 de peşti pe care i-au pescuit la pescuirea minunată, prezentată de Sfântul Evanghelist Ioan în
capitolul 21, respectiv de ucenicii Sfântului Evanghelist Ioan dar cuprinsă în Sfânta Evanghelie de
la Ioan. E vorba de cei 153 de peşti pe care i-au pescuit ucenicii prin puterea minunată a
Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Se spune în Sfânta Evanghelie că au prins 153 de peşti mari şi
totuşi mreaja nu s-a rupt. După numărul acestor 153 de peşti a împărţit Evagrie Ponticul cuvântul
său despre rugăciune, în care între altele se spune că "rugăciunea este vorbirea minţii cu
Dumnezeu". În cuvântul acesta despre rugăciune se afirmă că ceea ce faci împotriva celui ce te-a
nedreptăţit îţi va sta ca piedică la rugăciune. Se pomeneşte acolo şi de rugăciunea curată, are în
vedere Evagrie Ponticul golirea minţii de toate imaginile şi o stăruinţă în rugăciune. Zice el că "dacă
mintea e surdă şi mută în vremea rugăciunii, atunci te poţi ruga". Mai are cuvinte despre gânduri şi
acestea sunt foarte importante, de fapt sunt primele gânduri din Filocalie despre gânduri. El face
deosebire între trei feluri de gânduri, împarte gândurile în trei categorii: gânduri îngereşti, gânduri
omeneşti şi gânduri drăceşti, şi afirmă că gânduri îngereşti sunt acele gânduri care ne ridică spre
Dumnezeu, care din lucrurile obişnuite te ridică spre Dumnezeu, spre Dumnezeu Creatorul, face o
legătură între lucrurile vieţii acesteia şi Dumnezeu. El ia de pildă aurul şi spune că atunci ai gânduri
îngereşti când aurul la care te gândeşti îl pui în legătură cu Dumnezeu şi cu lucrurile lui Dumnezeu.
Sunt apoi gânduri omeneşti care sunt gânduri de mijloc, gânduri aşa cum sunt acelea pe care le ai în
vedere când te gândeşti la apă şi cu sete şi fără sete, ca noţiune în special. Iar gândurile drăceşti sunt
amestecate cu patimile, cu iubirea de argint, cu iubirea de avere de pildă.
După scrierile lui Evagrie urmează nişte scrieri foarte importante ale Sfântului Ioan
Casian, două scrieri, una intitulată "Despre cele opt gânduri ale răutăţii", pe care le-am prezentat
când am vorbit despre "Patimi şi nepătimire", şi cea de-a doua scriere cuprinde două convorbiri cu
părinţii din pustia sketică: una despre "Scopul şi ţinta vieţii călugăreşti" - am prezentat aceasta în
conferinţa despre "Scopul şi ţinta vieţii creştine" - şi cea de-a doua "Despre darul deosebirii", despre
dreapta socoteală sau despre dreapta socotinţă. Ocupându-se de cele opt gânduri ale răutăţii, adică
despre cele opt patimi, pe care unii le socotesc doar şapte şi anume: lăcomia pântecelui, desfrânarea,
iubirea de avere, mânia, întristarea, trândăvia, slava deşartă şi mândria, pe fiecare o ia în parte,
fiecare patimă din acestea, şi o analizează arătând şi mijloacele de despătimire. În cuprinsul acestor
prezentări Sfântul Ioan Casian face nişte afirmaţii care se împlântă dintr-o dată în minte. De pildă că
Sfântul Vasile cel Mare ar fi zis: "Nici femeie nu cunosc, nici feciorelnic nu sunt", sau cuvântul
aceluiaşi sfânt Vasile cel Mare adresat unui senator care s-a lepădat fără hotărâre de lume vrând să
se facă călugăr, către care Sfântul Vasile cel Mare a zis: "Şi pe senator l-ai pierdut şi nici pe monah
143
nu l-ai făcut". În cuprinsul acestei scrieri "Despre cele opt gânduri ale răutăţii" Sfântul Ioan Casian
se prezintă ca un bun cunoscător al firii omeneşti, al împătimirii şi al despătimirii, şi luând fiecare
patimă în parte, o analizează făcându-ne posibilă o cercetare de sine.
Urmează apoi în Filocalia volumul I o scriere care nu e foarte importantă şi priveşte mai
mult pe cei din mănăstiri, şi anume scrierile Sfântului Nil Ascetul. După care urmează îndată
scrierile Sfântului Marcu Ascetul care-mi plac tare, tare mult. De la început mi-au plăcut. Sunt
sentinţe. Sunt patru scrieri de fapt: prima este "Despre legea duhovnicească", a doua este "Despre
cei ce cred că se îndreptează prin fapte", a treia este "Despre Botez" şi a patra este "Epistola către
Nicolae Monahul". Să nu uit să vă spun că eu consider că toată Filocalia se poate socoti ca fiind
cuprinsă în două scrieri principale din Filocalie şi anume: "Epistola către Nicolae Monahul" şi
cuvântul "Despre Avva Filimon". Cuvântul "Despre Avva Filimon" este în volumul IV. Bineînţeles
că asta nu înseamnă ca dacă ai citit cele două scrieri ai rezumatul Filocaliei, ci înseamnă că ai citit,
cred eu, scrierile cele mai reprezentative din Filocalie: "Epistola către Nicolae Monahul" şi cuvântul
"Despre Avva Filimon". Acestea mi s-au împlântat mie în minte de prima dată şi mi-au rămas ca
nişte scrieri deosebite, practice. Bineînţeles Avva Filimon este mai mult pentru oamenii retraşi, dar
oricum şi ceilalţi găsesc învăţături folositoare şi mai ales găsesc ceva de admirat în Avva Filimon.
Scrierile cele două de la început ale Sfântului Marcu Ascetul: "Despre legea
duhovnicească" şi "Despre cei ce cred că se îndreptează din fapte" sunt nişte sentinţe scurte care pot
fi învăţate pe de rost. De altfel dacă nu le înveţi pe de rost nu le ştii, n-ai cum să le ştii. De pildă:
"Credinţa neclintită este un turn întărit şi Hristos Se face toate celui ce crede". E un cuvânt care îmi
place foarte mult şi care l-am luat în seamă de la prima lectură. Aş vrea să vă spun şi asta, că nu
înseamnă că un cuvânt care l-am avut în consideraţie de la prima lectură a Filocaliei, cât am citit eu
din Filocalie, n-am mai revenit asupra lui. Am revenit, dar de fiecare dată cu aceeaşi bucurie. Mai
departe are Sfântul Marcu Ascetul un cuvânt care de câte ori am posibilitatea să scriu pentru cineva
demonstrând cum scriu la maşină, totdeauna îl folosesc ca cel dintâi. Şi anume cuvântul acesta:
"Când îţi aduci aminte de Dumnezeu, înmulţeşte rugăciunea, ca atunci când Îl vei uita, Domnul să-
Şi aducă aminte de tine". Excepţional de frumos: "Când îţi aduci aminte de Dumnezeu, înmulţeşte
rugăciunea, - de ce? - ca atunci când Îl vei uita, - tu pe Dumnezeu - Domnul să-Şi aducă aminte de
tine". Aceasta înseamnă că la Dumnezeu trebuie să ne gândim cu rugăciune, în atmosferă de
rugăciune. Mulţi dintre credincioşii noştri se raportează la Dumnezeu nu ca la un Dumnezeu al
religiei ci ca la un Dumnezeu al filozofiei. Sunt mulţi care spun: "Cred într-o forţă", sunt unii care
spun: "Cred în ceva mai presus de noi", sunt unii care spun: "Cred într-o idee", alţii au în vedere pe
Dumnezeu ca o probabilitate.
144
Ori noi Îl avem în vedere pe Dumnezeu ca o realitate, ca o fiinţă la care ne raportăm, ca
la o fiinţă personală cu care intrăm în legătură şi despre care ştim că este în legătură cu noi. Aceasta
e religia. Religia este o legătură reală cu Dumnezeu şi aşa Îl avem în vedere pe Dumnezeu când ne
rugăm lui Dumnezeu. Rugăciunea Îl aduce pe Dumnezeu în conştiinţa noastră ca Dumnezeu, pentru
că rugăciunea, am zis - scrie Evagrie Ponticul - este "vorbirea minţii cu Dumnezeu". Iar Sfântul
Marcu Ascetul când zice "Când îţi aduci aminte de Dumnezeu, înmulţeşte rugăciunea, ca atunci
când Îl vei uita, Domnul să-Şi aducă aminte de tine" are în vedere tocmai această legătură cu
Dumnezeu care Îl face pe Dumnezeu lucrător în viaţa noastră, conştientizează în mintea noastră
legătura cu Dumnezeu. Vă spuneam ieri seara că la Sfântul Munte este un cuvânt care circulă pe
acolo şi care zice aşa: "La Dumnezeu să te gândeşti ca la Dumnezeu - adică cu evlavie, cu respectul
cuvenit - nu ca la om, şi să-L respiri pe Dumnezeu în toată vremea". Bineînţeles că Dumnezeu nu
este un element care poate fi respirat, dar vrea să spună cu această expresie că la Dumnezeu trebuie
să ne gândim cât mai des şi să-L avem pe Dumnezeu totdeauna cu evlavia cuvenită, să-L avem în
vedere.
Sfântul Marcu Ascetul are cuvinte care sunt foarte importante pentru a înţelege anumite
situaţii din viaţa religioasă, de exemplu cuvânt despre pocăinţă. El spune că "Păcat de moarte este
orice păcat nepocăit". Oamenii îşi pun problema care-i păcatul de moarte, prin ce păcat moare
sufletul? Ce înseamnă moartea sufletului? Înseamnă depărtarea de Dumnezeu, despărţirea sufletului
de Dumnezeu. E moartea spirituală. Prin ce păcat se desparte sufletul de Dumnezeu? El zice aşa, că
prin oricare păcat pe care nu-l părăseşti. Orice păcat nepocăit este păcat de moarte. Asta îmi aduce
aminte de un cuvânt al poetului şi scriitorului Tudor Arghezi. Tudor Arghezi are o expresie fericită
în legătură cu păcatul de moarte şi cu greşeala, şi zice cam aşa: "Înţeleg, fratele meu, greşeală, dar
să fie o greşeală adevărată, că dacă greşeala s-a făcut în tine aşezare şi adevăr, atunci nu mai e
greşeală ci este păcat de moarte". Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că atunci e o greşeală greşeală
adevărată gând o recunoşti ca greşeală, când ţi se atrage atenţia asupra ei ca greşeală şi n-o mai faci.
Se zice că unui înţelept nu mai trebuie să-i spui şi a doua oară acelaşi lucru. Îl înţelege de la prima
atenţionare. Aşa trebuie să ne raportăm, să ne comportăm faţă de greşeală. Dacă ştim că ceva e
greşit, să nu mai facem greşeala şi atunci greşeala e greşeală adevărată. Dacă însă greşeala s-a făcut
în tine aşezare - adică deprindere - şi adevăr, atunci nu mai e greşeală ci-i păcat de moarte. De ce?
Pentru că un lucru pe care îl faci ca deprindere, îl repeţi mereu şi pe care îl justifici - "s-a făcut în
tine adevăr" -, atunci nu mai e greşeală ci e păcat de moarte. Sfântul Marcu Ascetul spune că păcat
de moarte este orice păcat nepocăit.
Mai are Sfântul Marcu Ascetul cuvinte în legătură cu păcatul şi în sensul acesta că
"Diavolul dispreţuieşte păcatele cele mici, pentru că altfel nu poate duce spre cele mari". Când eşti
nepăsător faţă de păcatele mici poţi ajunge şi la păcate mari. Când nu ţi-e frică de păcat şi când ţi se
pare că păcatul e mic, atunci poţi ajunge şi la păcate mari. Păcatele se cheamă unele pe altele, aşa
cum şi lucrurile bune se cheamă unele pe altele. Sfântul Marcu Ascetul scrie că "Orice lucru începe
de la ceva mic şi pe măsură ce e hrănit creşte". Şi tot Sfântul Marcu Ascetul spune că "Trebuie să
ocolim pricinile păcatelor pentru că altfel ajungem la păcătuire".
Se mai ocupă Sfântul Marcu Ascetul şi de suferinţă şi spune că "Ceea ce seamănă omul
aceea va şi secera" numai că, pentru că secerişul nu-i îndată după semănat, ni se pare că n-am
culege ceea ce am semănat noi. Suferinţa este de multe ori o plată a păcatului. Părintele Arsenie
zicea că "Omul se roagă de Dumnezeu să-l scape de necazuri şi Dumnezeu îi cere omului să se lase
de păcate". Şi zice: "Spuneţi, care pe care trebuie să asculte?". Mai departe Sfântul Marcu Ascetul
are în vedere practica învăţăturii creştine când spune că "Dacă eşti iubitor de învăţătură fă-te şi
iubitor de osteneală, pentru că învăţătura singură îndeamnă la nelucrare, pe când iubirea îndeamnă
la răbdarea tuturor". Ne mai învaţă Sfântul Marcu Ascetul să fim cu luare aminte la suferinţă pentru
că nu e important să ştii din ce pricină a venit suferinţa, ci cum trebuie să suporţi o suferinţă. Asta
îmi aduce aminte de exemplu de doctorul Suciu Sibianul, Dumnezeu să-l odihnească, a lucrat el
mult în "Oastea Domnului" şi zicea el că "Mai ales două lucruri nu poţi face fără credinţă în
145
Dumnezeu: să creşti copii buni şi să suporţi o suferinţă grea". Să creşti copii buni şi să suporţi o
suferinţă grea nu se poate face fără credinţa în Dumnezeu.
Tot de la prima lectură mi s-a împlântat în minte un cuvânt al Sfântului Marcu Ascetul
care se referă la slăbănogul din Capernaum: cum slăbănogul din Capernaum a fost dus în faţa
Domnului nostru Hristos de patru inşi, şi cei patru care l-au transportat zice el că sunt cei patru
Evanghelişti care duc sufletul credincios în faţa Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Şi zice că cel ce
ascultă cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos primeşte în sine pe Dumnezeu Cuvântul: "Cel ce
ascultă cuvintele Cuvântului lui Dumnezeu primeşte în suflet pe Dumnezeu Cuvântul".
În "Epistola către Nicolae Monahul" prezintă Sfântul Marcu Ascetul legătura dintre
mânie şi mândrie, şi zice că "Copacul mâniei este udat la rădăcină cu apa puturoasă a mândriei".
Unde e mânie de obicei e şi mândrie. Pot să fie şi alte pricini ale mâniei: iubirea de plăcere, iubirea
de avere, dar de foarte multe ori mânia este determinată de mândrie. Oamenii mândri sunt şi
mânioşi, pe când oamenii smeriţi sunt şi blânzi şi nemânioşi. Tot în "Epistola către Nicolae
Monahul" este şi cuvântul că: "Cei trei uriaşi care merg înaintea oricărui păcat sunt neştiinţa, uitarea
şi nepăsarea trândavă". Aceştia sunt cei trei uriaşi care merg înaintea a tot păcatul.
Urmează apoi cuvântul lui Diadoh al Foticeii care dă nişte explicaţii în legătură cu
starea omului înainte de Botez, când diavolul lucrează dinăuntru înafară, şi starea de după Botez,
când Domnul Hristos ocupă inima şi diavolul lucrează dinafară înăuntru. El are şi nişte definiţii în
legătură cu anumite virtuţi şi anumite păcate. De exemplu una din ele este definiţia neiubirii de
argint, şi zice Diadoh al Foticeii că neiubirea de argint o are acela care doreşte să nu aibă bani, cum
cei iubitori de argint doresc să aibă.
Ultimul cuvânt din Filocalia volumul I este al lui Isaia Pustnicul, care de fapt are scrieri
şi în volumul XII din Filocalie, acolo are mai multe decât în volumul I. În volumul I e foarte scurt
cuvântul lui Isaia Pustnicul.
În volumul II sunt scrieri ale Sfântului Maxim Mărturisitorul, dintre care cea mai la
îndemână şi cea la care avem cea mai multă aderenţă - cei mai mulţi - este prima scriere, "Cuvântul
Ascetic", cuvântul împărţit în întrebări şi răspunsuri: un frate întreabă şi bătrânul răspunde. Acolo
este vorba despre scopul vieţii duhovniceşti, care este să iubim pe Dumnezeu mai presus de orice şi
pe aproapele ca pe noi înşine, se pun anumite întrebări în legătură cu aceasta şi se răspunde de către
bătrân. Ieri seara v-am spus despre definiţia pe care o dă Sfântul Maxim Mărturisitorul rugăciunii
neîntrerupte, ca fiind o stare în care mintea e lipită de Dumnezeu cu multă evlavie şi cu dor, în care
sufletul atârnă pururea cu nădejdea de Dumnezeu şi se încrede în El în orice ar face şi i s-ar
întâmpla.
A doua scriere din Filocalia volumul II este scrierea intitulată "Cele patru sute capete
despre dragoste". O scriere foarte importantă unde Sfântul Maxim Mărturisitorul prezintă iubirea ca
fiind iubire după poruncă sau duhovnicească, iubire firească şi iubire pătimaşă, trei feluri de iubire.
Şi în care precizează el că nu toţi cei care nu iubesc şi urăsc, sau că nu are iubire după poruncă acela
care pe unul îl iubeşte şi pe altul îl urăşte sau pe acelaşi odată îl iubeşte şi altădată îl urăşte. Nu are
iubire duhovnicească după poruncă acela care are iubire firească, cum au părinţii faţă de copii şi
copiii faţă de părinţi şi prietenii între ei, însă aceasta este o iubire pe care Dumnezeu o
binecuvintează, pentru că iubirea sădită în fiinţa omenească e o iubire de mijloc, nici duhovnicească
146
nici pătimaşă, o iubire firească care rămâne totuşi o valoare autentică. Şi în sfârşit nu are iubire
duhovnicească sigur, acela care are iubire pătimaşă, adică acela care îi iubeşte pe cei care-i dau
posibilitatea să-şi împlinească anumite patimi, de exemplu cum iubeşte iubitorul de plăcere pe acela
care îi dă posibilitatea să îşi împlinească plăcerea, cum iubeşte iubitorul de avere pe acela care îi
înmulţeşte averea, cum iubeşte iubitorul de slavă pe acela care îi dă posibilitatea să-şi împlinească
lauda, dorinţa de slavă de la oameni. În cuprinsul şi chiar la începutul scrierii acesteia despre
dragoste, Sfântul Maxim Mărturisitorul ne prezintă şi un urcuş duhovnicesc pe care eu vi l-am
prezentat înainte cu mai multă vreme. Când am vorbit despre "Urcuşul duhovnicesc" v-am prezentat
patru urcuşuri duhovniceşti din cuprinsul Sfintei Scripturi: urcuşul bucuriei în legătură cu Fericirile,
urcuşul spre preamărirea lui Dumnezeu în legătură cu "Tatăl nostru", urcuşul spre iubire în legătură
cu roada Duhului din Epistola Sfântului Apostol Pavel către Galateni, capitolul 5, v-am prezentat
atunci urcuşul duhovnicesc prezentat de Sfântul Apostol Pavel în al 3-lea capitol din Epistola către
Coloseni şi încă un urcuş din Epistola a doua a Sfântului Apostol Petru, urcuşul spre iubire, şi am
prezentat şi un urcuş din Filocalie care e prezentat în scrierea aceasta a Sfântului Maxim
Mărturisitorul şi în care se spune că cel care crede se teme, cel care se teme se înfrânează, cel care
se înfrânează are răbdare şi îndelungă-răbdare, cel care are răbdare şi îndelungă răbdare are nădejde,
cel care are nădejde are nepătimire şi dragostea e născută de nepătimire. Acesta este un urcuş
duhovnicesc care începe cu credinţa în Dumnezeu care duce la cunoştinţa de Dumnezeu prin
făptuire, după care urmează frica de Dumnezeu, apoi înfrânarea, după înfrânare răbdarea, după
răbdare nădejdea, după nădejde nepătimirea. Şi spune expres Sfântul Maxim Mărturisitorul că
dragostea duhovnicească cea adevărată este născută de nepătimire. Întâi trebuie să ajungi la
nepătimire ca să poţi ajunge la iubirea nepătimaşă. Cine nu are nepătimire acela nu ajunge nici la
iubire adevărată, la iubire nepătimaşă.
Urmează apoi "Capetele gnostice" sau despre cunoştinţa de Dumnezeu, sunt două sute
de capete în care sunt aprecieri, de pildă în legătură cu curăţirea, cu contemplarea naturală în duh şi
cu teologia sau cu desăvârşirea.
O scriere iarăşi la îndemâna tuturor, din volumul II din Filocalie, o scriere destul de
accesibilă este "Scurt comentar la rugăciunea Tatăl nostru". Despre asta v-am mai vorbit eu când
am prezentat urcuşul duhovnicesc. Poate vă aduceţi aminte că v-am spus atunci - cei care aţi fost
atunci de faţă - că urcuşul duhovnicesc este cuprins şi în rugăciunea "Tatăl nostru". De fapt
rugăciunea "Tatăl nostru" este o rugăciune, o rugăciune care are şapte cereri, o invocare, şapte
cereri şi o încheiere. Sfântul Maxim Mărturisitorul prezintă rugăciunea aceasta şi ca un urcuş
duhovnicesc, dar zice el că privită dinspre sfârşit spre început ne prezintă o cale spre preamărirea lui
Dumnezeu. Şi anume, ferirea de cel rău şi de tot ce e rău, de răul din gând, din cuvânt şi din faptă,
de răul sub cele trei manifestări ale lui. Când ne ferim ce cel rău ajungem să ocolim apoi pricinile
patimilor care pot fi ispitele - "şi nu ne duce pe noi în ispită". După aceea ajungem la iertare, când
iertăm ca să fim iertaţi şi noi, apoi la mijloc este "pâinea noastră cea spre fiinţă" care o cerem de la
Dumnezeu dar pe care trebuie s-o şi căutăm, şi aceasta este o cerere care are în vedere pâinea în trei
feluri. Şi anume: pâinea duhovnicească Sfânta Euharistie, pâinea duhovnicească sub formă de
cuvânt al lui Dumnezeu şi pâinea materială pentru existenţa fizică şi spirituală, că dacă nu trăieşti
fizic nici spiritual nu poţi să te manifeşti şi să te angajezi. După aceea dorinţa de a împlini voia lui
Dumnezeu aici pe pământ cum o împlinesc cei din ceruri duce mai departe la împărăţia lui
Dumnezeu în care se manifestă preamărirea lui Dumnezeu. Aşa înţelege Sfântul Maxim
Mărturisitorul în comentarul la rugăciunea "Tatăl nostru", rugăciune ca urcuş duhovnicesc.
Urmează apoi nişte comentarii scurte la anumite texte din Scriptură, după aceea în
volumul III ştiţi, v-am spus că l-am cam ocolit eu, şi-l ocolesc în continuare. Sunt foarte multe
comentarii la texte grele din Scriptură, 65 de răspunsuri către Talasie, însă foarte subtile şi foarte
greu de asimilat. Nu prea au mulţi aderenţă la comentariile acelea, de altfel Părintele Stăniloae a
cuprins răspunsurile către Talasie ale Sfântului Maxim Mărturisitorul fără să fie cuprinse ele în
Filocalia greacă. Le-a pus pentru că el le-a socotit importante. În perspectiva de gândire şi în
147
profunzimea de gândire a părintelui Stăniloae lucrurile acestea sunt foarte importante. Însă la
măsurile noastre sunt mai puţin importante.
Urmează apoi volumul IV în care sunt nişte texte care se impun de la prima lectură, şi
anume scrierea lui Filotei Sinaitul şi a lui Isihie Sinaitul, părinţi trezvitori, unde se arată şi cum se
realizează păcatul în om: se porneşte de la gând, întâi apare ca un atac fără formă, ca un gând
simplu care după aceea aduce însoţirea, învoirea şi la urmă fapta. Sunt patru trepte ale păcatului, ale
împlinirii păcatului. În volumul IV din Filocalie mai sunt şi alte scrieri practice, şi anume cuvintele
lui Talasie Libianul, poate e acelaşi către care a fost scris cuvântul Sfântului Maxim Mărturisitorul
cu comentarii din volumul III din Filocalie, şi avem scrierile lui Ioan Carpatiul care se ocupă foarte
mult de călugări şi socoteşte viaţa călugărească ca viaţa cea mai înaltă. Apoi sunt cuvinte ale lui
Teognost, ale lui Ilie Ecdicul şi ale lui Teodor al Edesei. Sunt mai mult compilări de fapt, este un
cuvânt important care se impune atenţiei, şi anume un cuvânt despre contemplaţie.
Din volumul V, unde sunt puse scrierile Sfântului Simeon Metafrast şi ale Sfântului
Petru Damaschin, sunt unele lucruri care e bine să le avem în vedere. Sfântul Petru Damaschin este
un scriitor cu multă cunoştinţă duhovnicească, dar nu este original ci este un compilator. Dar pune
în vedere nişte lucruri care nu se poate să le citeşti şi să nu le ai în vedere. De pildă în legătură cu
smerenia este ceva care nu am găsit în altă parte, şi anume că pe măsura în care împlinim binele, pe
măsura ce facem binele, trebuie să ne smerim tot mai mult. De ce? Pentru că suntem datori lui
Dumnezeu, suntem datori lui Dumnezeu întrucât Dumnezeu ne primeşte pe noi ca pe nişte
colaboratori ai Lui. Orice faptă bună pe care o facem nu este numai a noastră ci este şi a lui
Dumnezeu în noi. Şi în cazul acesta, noi fiind primiţi de Dumnezeu drept colaboratori ai Lui, noi
trebuie să ne silim la şi mai mult bine, ca un fel de recunoştinţă adusă lui Dumnezeu. Cei mai mulţi
dintre oameni, cei care nu sunt ancoraţi într-o viaţă duhovnicească autentică, când fac binele se
laudă cu el, au gânduri de slavă pentru că au făcut un bine. Ori Sfântul Petru Damaschin are acest
gând, această perspectivă, că făcând binele trebuie să te adânceşti în smerenie nu să intri în mândrie,
pentru că tu eşti mai mult dator lui Dumnezeu pentru bucuria aceasta că Dumnezeu te-a făcut
colaborator al Său la împlinirea binelui.
Tot în scrierile Sfântului Petru Damaschin mai este un text care se impune atenţiei de la
început, şi anume vorbeşte el despre casa duhovnicească. Ştiţi că Domnul Hristos sfârşeşte Predica
de pe Munte cu cuvinte ca acestea: "Cel ce ascultă cuvântul Meu şi-l împlineşte este asemenea
omului care şi-a zidit casa sa pe temelie de stâncă. Şi au venit vânturile şi au venit puhoaiele şi au
izbit în casa aceea şi n-au putut-o clinti pentru că era întemeiată pe stâncă. Pe când cel care ascultă
aceste cuvinte ale mele şi nu le împlineşte, este asemenea omului care şi-a întemeiat casa pe nisip şi
au venit vânturile şi au venit puhoaiele şi au lovit în casa aceea şi ea a căzut şi năruirea ei a fost
mare" (Matei 7, 24-27). De la acest cuvânt pornind, Sfântul Petru Damaschin vorbeşte despre "casa
duhovnicească" pe care I-o pregătim noi ca locuinţă Mântuitorului nostru Iisus Hristos în fiinţa
noastră. Şi zice el că cel care vrea să facă o casă o întemeiază pe pământul răbdării. Şi pune pe
pământul răbdării temelia credinţei, a credinţei în Hristos. Pe temelia credinţei zideşte cu cărămizile
virtuţilor, cărămizile faptelor bune, pe care le lipeşte cu lut luat din pământul smereniei. Şi apoi o
acoperă cu acoperişul dragostei. Dacă se împlineşte aşa ceva în viaţa omului, nu atât imaginar cât
real, dacă omul are răbdare, are credinţă în Mântuitorul, are fapte bune izvorâte din credinţă, are
smerenia cu care învăluieşte faptele bune şi deasupra pune acoperişul dragostei, în cazul acesta Îi
pregăteşte Domnului Hristos o locuinţă, adică îşi face sufletul propriu pentru a se uni cu
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, pentru a-L avea oaspe în el pe Domnul Hristos.
Am uitat ceva să vă spun, mă întorc la volumul IV. În volumul IV mai este şi o scriere a
Sfântului Ioan Damaschin. Şi în scrierea aceasta se fac nişte categorisiri de patimi şi de virtuţi şi se
spune ceva foarte important, şi anume că "Nici binele nu-i bine dacă nu se lucrează bine". Ca să fie
binele bine cu adevărat trebuie să se lucreze bine, adică trebuie să se lucreze după porunca lui
Dumnezeu, şi atunci binele e bine.
148
După aceea urmează volumul VI din Filocalie unde avem scrieri ale Sfântului Simeon
Noul Teolog, ale Sfântului Simeon Evlaviosul şi ale Sfântului Nichita Stithatul. În volumele VII şi
VIII sunt scrieri ale Sfântului Grigorie Palama, scrieri profunde, mai puţin accesibile. Sunt însă şi
nişte aprecieri în legătură cu rugăciunea de toată vremea, din scrierile Sfântului Simeon Noul
Teolog, din scrierile lui Nichifor din singurătate. Volumul VIII cuprinde scrieri ale lui Ignatie şi
Calist, în care există o afirmaţie foarte importantă, şi anume că "Măsura credinţei e măsura vieţii".
Cum ţi-e viaţa aşa ti-e credinţa. De multe ori oamenii se prezintă pe ei ca credincioşi şi în realitate
nu sunt credincioşi. Cel puţin eu am experienţa asta. Vin la mine la spovedit, mireni în special, şi
când am vreme să mă ocup de ei întreb de obicei: crezi în Dumnezeu? Şi omul se miră că-l întreb
dacă crede în Dumnezeu, că doar el face un act de credinţă. Şi zice: "Da, părinte!" Şi atunci zic eu:
ce faci tu ca om credincios? Şi el de obicei răspunde: "Mă silesc să fiu om cumsecade". Şi eu la asta
răspund că om cumsecade poate să fie şi cineva care e necredincios. Sunt oameni corecţi fără să fie
credincioşi, corecţi în viaţa socială, corecţi în viaţa de familie, corecţi în viaţa morală, însă nu fac
fapte de credincios. Dar zic: totuşi, dacă zici tu că eşti credincios, ce fapte de credincios faci, care
numai credincioşii le fac. De pildă: la biserică mergi? Şi el zice: "Nu părinte". Şi eu zic: nici
necredincioşii nu merg. Şi îl întreb mai departe: te rogi dimineaţa şi seara? Şi zice: "Nu prea". Şi eu
zic: nici necredincioşii nu se roagă. Posteşti? "Nu prea, părinte". Nici necredincioşii nu postesc. Zici
vorbe rele? "Păi mă mai scapă gura". Şi necredincioşii zic vorbe rele. Şi după aceea îl întreb: acum
spune tu ce eşti, credincios ori necredincios? Şi omul zice: "Părinte, aveţi dreptate, să ştiţi că-s mai
mult necredincios decât credincios". Dacă nu-i deschid eu capul, nu ştie. Aşa că până la urmă au
dreptate - şi aşa este - Sfinţii Ignatie şi Calist când spun că măsura credinţei e măsura vieţii. Cum ţi-
e viaţa aşa ţi-e credinţa.
În volumul IX sunt doi autori importanţi. Sfântul Ioan cel ce a scris "Scara", scara
raiului, scara virtuţilor, în 30 de trepte după cei 30 de ani de viaţă ai Mântuitorului înainte de
începutul activităţii Sale. Sunt prezentate patimi şi virtuţi, e vorba acolo şi despre nepătimire şi
despre smerenie, blândeţe, conţine lucruri foarte frumoase şi foarte importante, surprinzătoare chiar.
De exemplu din "Scara" Sfântului Ioan Scărarul înţelegem că "Nepătimirea e cerul cel de pe
pământ". E foarte frumos spus. Ce-i nepătimirea? Cerul cel de pe pământ. De ce? Pentru că
nepătimirea este o stare în care vine Domnul Hristos în suflet, şi Domnul Hristos nu vine singur,
vine cu Dumnezeu-Tatăl şi cu Dumnezeu-Duhul Sfânt, Sfânta Treime Îşi face locaş în sufletul celui
nepătimitor. Sufletul lui devine cer. De aceea spune Sfântul Ioan Scărarul că nepătimirea e cerul cel
de pe pământ. Sau despre smerenie spune că "Înalta smerita cugetare este dezrădăcinătoare a
patimilor". Despre smerenie de exemplu spune că este "un har fără de nume" pe care îl ştie numai
acela care îl are. Cine n-are harul acesta al smereniei nu cunoaşte smerenia. Şi are el un cuvânt de
comparaţie când zice că aşa cum nu poţi să-i explici cuiva prin cuvinte dulceaţa mierii aşa încât el
să cunoască dulceaţa mierii din cuvintele tale, tot aşa nici măreţia smereniei şi esenţa smereniei nu o
poţi înţelege, nu o poţi descrie pentru a o înţelege altcineva, şi o înţelege numai cel care o are. Acela
cunoaşte ce e smerenia, care are smerenie. Sunt apoi cuvinte în legătură cu pomenirea de rău.
Pomenirea răului o prezintă Sfântul Ioan Scărarul ca fiind "rugina sufletului, viermele minţii, păcat
neîncetat, fărădelege neadormită, cui înfipt în suflet". Sunt nişte cuvinte care te surprind de când
citeşti prima dată "Scara" Sfântului Ioan Scărarul şi chiar dacă nu le înveţi atunci, dar le ai în
vedere, te simţi dator să te mai întâlneşti cu acele cuvinte. Are nişte aprecieri în legătură cu
ascultarea, spune că "Ascultarea este mormântul voinţei proprii şi învierea sufletului". Tot ca
înviere a sufletului consideră Sfântul Ioan Scărarul şi nepătimirea, şi zice că "Nepătimirea este
învierea sufletului înainte de învierea cea de obşte". În lumea aceasta înviază sufletul prin
nepătimire şi se face cer pământesc.
Cred că vă mai aduceţi aminte că v-am spus, în legătură cu martorii Învierii Domnului
Hristos - în primăvară, în mai când am fost aici - că despre învierea Sa ne încredinţează Domnul
Hristos Însuşi. Şi am adus aminte de un cuvânt din Sfântul Ioan Scărarul care zice aşa, în legătură
cu smerenia şi cu blândeţea, că a zis Domnul Hristos: "Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit
cu inima, şi veţi avea odihnă sufletelor voastre" (Matei 11, 29). Şi acest cuvânt avându-l în vedere
Sfântul Ioan Scărarul, spune aşa: "A zis Domnul: Învăţaţi-vă - nu de la înger, nu de la om, nu din
149
carte, ci - de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima - şi cu felul de a fi - şi veţi avea odihnă
sufletelor voastre - de patimile care vă asupresc pe voi". Iată un cuvânt care ne dă de gândit în
înţelesul acesta că adevărurile mai presus de lume şi mai presus de fire ni le descoperă Mântuitorul
Însuşi. Nu putem ajunge noi prin puterea noastră. Gândiţi-vă de pildă la cuvântul din Sfânta
Evanghelie de la Matei în legătură cu Sfântul Apostol Petru, când Sfântul Apostol Petru L-a
mărturisit pe Domnul Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu: "Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui
viu". Ce i-a spus Domnul Hristos? "Fericit eşti Simone, că nu trup şi sânge ţi-a descoperit ţie
aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri" (Matei 16, 17). Deci nu trup şi sânge ţi-a descoperit aceasta,
nu din puterea omenească, din înţelegerea omenească ai ajuns la aceasta, ci ţi-a descoperit aceasta
Tatăl Meu Cel din ceruri. Aşa este cu oricare din adevărurile de credinţă, numai atunci le cunoaştem
cu adevărat când suntem încredinţaţi despre ele din puterea lui Dumnezeu. "Învăţaţi-vă de la Mine -
deci nu de la înger, nu din carte ci de la Mine, nu de la om ci de la Mine, din lucrarea mea cea din
voi - că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi avea odihnă sufletelor voastre". Odihna adevărată
este odihna din nepătimire. Sfântul Maxim Mărturisitorul în capetele despre dragoste spune că
"Rugăciunea curată este dovadă de nepătimire".
Şi acum am să vă mai spun câteva cuvinte ale Sfântului Isaac Sirul din volumul X din
Filocalie. În volumul X din Filocalie sunt nişte scrieri ale Sfântului Isaac Sirul foarte plăcute, foarte
odihnitoare pentru un om care deja e obişnuit cu gândirea aceasta filocalică. Sfântul Isaac Sirul
spune că "Desăvârşirea este un adânc de smerenie". Cu cât e omul mai înaintat în viaţa
duhovnicească, cu atât e mai smerit. V-am spus ce zice Sfântul Petru Damaschin, că cu cât cineva
face mai mult bine, cu atât trebuie să fie mai smerit pentru că e mai mult dator lui Dumnezeu care l-
a primit pe el ca să-I fie colaborator. Aici Sfântul Isaac Sirul spune că desăvârşirea este un adânc de
smerenie. Cu cât eşti mai înaintat spre desăvârşire, cu atât eşti mai smerit. Şi asta este semnul că
mergi pe calea desăvârşirii, smerenia. De ce, spune el. Pentru că fiecare dintre noi trebuie să poarte
chipul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ori Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om smerindu-Se. Nu poţi
avea chipul lui Dumnezeu în tine fără smerenie, pentru că Dumnezeu S-a smerit pe Sine, chipul
robului luând. Nu iei chip de rob, nu eşti smerit. În legătură cu smerenia, Sfântul Isaac Sirul spune
că există o smerenie care se realizează prin virtuţi, cu cât eşti mai înaintat în virtuţi, cu atât eşti mai
înaintat în smerenie. Şi pe măsură ce îţi lipsesc virtuţile, în aceeaşi măsură îţi lipseşte şi smerenia.
Zice că "Nu a ajuns încă la smerenie cel care nu a trecut încă prin conacele tuturor virtuţilor".
Strădania noastră de a ne îmbunătăţi, de a trece prin virtuţi, ne îndeamnă şi spre smerenie. Cred că
vă mai aduceţi aminte că v-am mai spus eu şi altă dată, răspunzând la întrebări, că smerenia este şi
smerită cugetare şi smerenie privită în general, şi există două feluri de smerenie: smerenie de pe
urma păcatelor, recunoaşterea păcatelor, recunoaşterea stării de păcătoşenie, cum a fost smerită
femeia păcătoasă care a spălat cu lacrimi cinstitele picioare ale Domnului Hristos, şi vameşul din
150
pilda cu vameşul şi fariseul, care şi-a recunoscut păcatele. Dar mai există şi o smerenie a Maicii
Domnului, care nu-i de pe urma păcatelor ci de pe urma virtuţilor, smerenia Sfântul Ioan
Botezătorul, care a zis "Acela - adică Domnul Hristos - trebuie să crească iar eu să mă micşorez".
Această smerenie a Maicii Domnului şi a Sfântului Ioan Botezătorul o are în vedere Sfântul Isaac
Sirul când spune că smerenia o ai atunci când ai trecut prin conacele tuturor virtuţilor, ţi-ai înmulţit
virtuţile şi ai ajuns la smerenie. Dar am un cuvânt care îmi place mie tare, tare mult, din scrierile
Sfântului Isaac Sirul, o afirmaţie, şi anume: "Împacă-te cu tine însuţi şi va fi în pace cu tine şi cerul
şi pământul". Tare de multe ori spun eu cuvântul acesta, că-mi place: împacă-te cu tine însuţi, şi va
fi în pace cu tine şi cerul şi pământul.
Are un cuvânt Sfântul Isaac Sirul în volumul X din Filocalie, cuvântul 72, de care m-au
luat frigurile când l-am citit prima dată. Şi aşa mi-a plăcut, şi aşa m-a impresionat. În acest cuvânt
spune el că "Dragostea de Dumnezeu - care-i fericirea sufletului - este vinul care veseleşte inima
omului". Ştiţi că în Psalmul 103 e scris că "vinul veseleşte inima omului". S-a făcut odată o
experienţă interesantă, la un curs de preoţi. Şi anume la Sibiu s-a făcut experienţa asta. I-a întrebat
pe preoţi că ce se spune în Scriptură despre vin. Şi toţi au zis că "vinul care veseleşte inima
omului". După aceea i-a întrebat: dar despre cer ce se spune? Şi în acelaşi Palm se spune "Cel ce
întinzi cerul ca un cort". Şi nu le-a mai venit în minte ce se spune mai departe, numai despre vin.
Vinul care veseleşte inima omului. Acum ce spune Sfântul Isaac Sirul despre vinul care veseleşte
inima omului. Spune că e dragostea de Dumnezeu, dragostea fericitoare. Şi zice el că "Din acest vin
au băut păcătoşii şi s-au pocăit. Au băut bogaţii şi au dorit să fie săraci. Au băut bolnavii şi s-au
făcut sănătoşi. Au băut desfrânaţii şi au uitat calea rătăcirii lor". Citiţi cuvântul acesta, să vedeţi cât
e de frumos. Dar bineînţeles, s-ar putea întâmpla să nu aibă toţi receptivitate pentru asta, şi dintr-o
dată se le placă, dar dacă citim de mai multe ori înţelegem măreţiile, comorile cuprinse în acest
cuvânt. Sfântul Isaac Sirul tot în cuvântul acesta spune despre iubire că este şi raiul lui Dumnezeu şi
că este pomul vieţii din raiul lui Dumnezeu. Şi are nişte aprecieri despre pocăinţa care duce spre
limanul dragostei. Şi zice că "Trebuie să mergem pe marea urât mirositoare a acestei lumi spre
limanul dragostei în corabia pocăinţei, având drept vâslaşi frica lui Dumnezeu", şi ajungem la
limanul dragostei unde este Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.
Stimaţi ascultători, eu zic că v-am spus destule deodată, din Filocalie, din texte care mie
mi s-au împlântat în minte de la prima lectură şi cu care m-am mai întâlnit de multe ori şi cu care
mă voi mai întâlni cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru că, spun încă o dată, Părintele Stăniloae spune
că Filocalia trebuie citită ca Scriptura, revenind şi aprofundând. Dumnezeu să ne ajute.
Falsa smerenie cred că o cunosc mulţi. Atunci când îţi asumi nişte lucruri bune pe care
nu le-ai făcut şi cu care te afirmi, dar în acelaşi timp vrei ca să le şi acoperi cumva, ca să se ştie şi că
eşti smerit. Să ştiţi că smerenia este virtutea care nu se arată. Când vrei să o araţi să ştii că nu o ai, e
falsă smerenie. Smerenia am spus că are două aspecte: smerita cugetare şi smerenia propriu-zisă.
Smerita cugetare înseamnă să te supui cu mintea. Gândiţi-vă la Sfântul Apostol Petru la Pescuirea
Minunată, când Domnul Hristos i-a spus: "Mână la larg şi lăsaţi mrejile în jos ca să pescuiţi". Şi el a
zi "Doamne, toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic, dar pentru cuvântul Tău arunc mreaja
în mare" (Luca 5, 4-6). Şi a făcut aşa şi a scos mulţime mare de peşti. De ce? Pentru că L-a ascultat
pe Domnul Hristos, L-a ascultat supunându-se cu mintea. "Cel ce vrea să vină după Mine să se
lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie" (Matei 16, 24) spune Domnul Hristos, iar
lepădarea de sine înseamnă în primul rând lepădarea de părerea proprie, lepădarea de preconcepţii,
de ceea ce se împotriveşte poruncii Mântuitorului. Când omul se supune cu mintea atunci Îi slujeşte
lui Dumnezeu în smerenie. Părintele Arsenie zicea că "noi avem mintea care discută cu Dumnezeu
în loc să se supună fără discuţie". Şi despre omul care e mândru şi care nu-şi recunoaşte greşeala
zice aşa: "Bobul lui de grâu se preschimbă în tăciune, iar el se crede grâu nedreptăţit", nu se
socoteşte tăciune. Asta este ceea ce trebuie să ştim. Să ştiţi că Sfântul Apostol Petru, care s-a supus
la început - şi-a început ucenicia cu supunerea, cu smerenia - la spălarea picioarelor la Cina cea de
Taină, prezentată de Sfântul Evanghelist Ioan în capitolul 13 din Evanghelie, se relatează că s-a
împotrivit Domnului Hristos şi a zis: "Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele?" Şi Domnul Hristos
a zis: "Ceea ce fac Eu acum tu nu înţelegi, dar mai târziu vei înţelege". Şi el a zis "Nu, niciodată n-o
să-mi speli picioarele". Şi Domnul Hristos a zis "Dacă nu te voi spăla, nu ai parte cu mine". Sfântul
Apostol Petru când a aflat aşa ceva a zis: "Doamne, nu numai picioarele, ci şi mâinile şi capul"
(Ioan 13, 6-9), deci s-a lăsat în cele din urmă, dar după ce se împotrivise. E vorba aici de o lipsă de
smerenie, şi totuşi de o cinstire a Mântuitorului, nu a vrut să-L lase pe Domnul Hristos să-i spele
picioarele pentru motivul că se socotea nevrednic de aşa ceva. Şi Domnul Hristos l-a atenţionat că
dacă nu se smereşte nu poate să aibă parte cu Domnul Hristos. Asta este smerenia, când Îi dai
dreptate lui Dumnezeu, când te laşi modelat de Dumnezeu prin învăţăturile Lui, prin poruncile Lui,
atunci te smereşti. Iar dacă vrei să faci pe smeritul, fără îndoială că nu eşti smerit. Mai sunt unii care
tot timpul vreau să fie la urmă, dar vreau să fie la urmă ca să se ştie că sunt la urmă. Asta-i falsă
smerenie.
Este o metodă de îmbunătăţire sufletească gândul la moarte. Sfântul Vasile cel Mare
spune că adevărata filosofie este gândul la moarte care te ajută să nu păcătuieşti şi te ajută să nu te
lipeşti de lumea aceasta. Tot în Filocalie se spune, şi tot la Evagrie Ponticul pe care l-am pomenit de
mai multe ori, că omul trebuie să trăiască în această lume ca şi când ar trăi o mie de ani, trebuie să
se angajeze în acţiune pentru viaţă ca şi când ar trăi o mie de ani, şi trebuie să fie dezlipit de lumea
aceasta ca şi când ar muri mâine. Datoriile sociale trebuie împlinite, e o metodă de fapt aceasta. Şi
Sfântul Ioan Scărarul spune că gândul la moarte - chiar are un capitol despre gândul la moarte - este
important. Poate că ar fi şi alte metode, tot importante, fără să te gândeşti la moarte, pentru că e şi
greu să te gândeşti la moarte. Pe la noi pe-acasă era o vorbă, că "Mi-am uitat ca de moarte". Adică
cum îţi uiţi de moarte aşa îţi uiţi şi de nişte lucruri în lumea asta. Nu prea e firesc să te gândeşti la
moarte pentru că omul nu e făcut spre moarte, e făcut spre viaţă, te poţi gândi foarte bine şi la viaţă
în înţeles superior, şi atunci nu trebuie neapărat să te gândeşti la moarte. Sfântul Ioan Scărarul zice
că să te închipui în sicriu, mort, ca şi când ai fi mort. Apoi eu mă pot închipui în sicriu, dar viu.
Mort nu mă pot închipui. Mă închipui că sunt culcat în sicriu cu faţa în sus şi că nu mişc şi îi aud pe
ăştia din jurul meu că ori mă laudă, ori mă hulesc, ce ştiu eu ce mi-or face când voi muri.
Mulţi dintre părinţi au fost oameni de cultură şi au scris lucruri importante, cum sunt şi
acestea din Filocalie. Filocalia este un monument de cultură, de cultură religioasă ortodoxă. Însă
este pentru cei care sunt deja angajaţi într-o viaţă cu gândul la Dumnezeu. Poate să fie citită
Filocalia şi de oameni care nu au credinţă, să-şi îmbogăţească cunoştinţele de cultură creştină. În
orice caz, Sfinţii Părinţi chiar dacă au fost oameni de cultură, nu s-au gândit cum să înmulţească
cultura, ci s-au gândit cum să le fie de folos oamenilor către care le-a fost cuvântul. Ei nu au scris
cum au scris oamenii de litere, o carte aşa ca să se înmulţească gândurile şi să circule, să fie cum am
zice noi acuma o carte tipărită scrisă de cineva care a avut inspiraţie să scrie. Ci Sfinţii Părinţi au
trăit în smerenie şi au scris pentru cei care i-au solicitat să scrie ceva despre credinţa în Dumnezeu,
despre experienţa lor, eventual să scoată nişte concluzii, să le pună lor la îndemână experienţa pe
care au făcut-o ei ca oameni duhovniceşti. Însă nu s-au gândit să creeze o cultură sau monumente de
cultură. De exemplu Sfântul Ioan Gură de Aur are multe predici scrise, toate spre îmbunătăţirea
oamenilor, ca să-i ajute pe oameni, el ca propovăduitor, ca predicator. Acestea pot după aceea să
intre în patrimoniul culturii universale şi să fie folosite şi de oameni de credinţă şi de oameni de mai
puţină credinţă, chiar de necredinţă. Poate unii din curiozitate, poate unii din dorinţa de a avea şi o
astfel de cultură.
153
cazul să dezlănţuim mânia asupra oamenilor, ci zic părinţii că numai asupra dracilor şi asupra
patimilor noastre.
Dragă, despre vămile văzduhului citiţi, că este o carte de două volume cu vămile
văzduhului. Nu pot eu să vă spun ceva deosebit. În orice caz, în Tradiţia creştină ortodoxă autentică
şi sigură, nu există nimic în legătură cu vămile văzduhului. Slujbele noastre de înmormântare sunt
cereri către Dumnezeu pentru iertarea păcatelor, pentru odihna celor răposaţi, dar nu se pomeneşte
nimic în slujba înmormântării, în slujbele de pomenire a morţilor, absolut nimic despre vămile
văzduhului. Aşa că poate fi o chestiune cu semnul întrebării şi în cazul acesta fiecare se raportează
cum crede el. Important este să trăim în aşa fel să nu ne oprească pe la nici o vamă, dacă or fi nişte
vămi pe undeva. Eu cred aşa, că dacă un suflet este lipit de Dumnezeu şi merge cu Dumnezeu, se
depărtează toţi dracii de el, nu numai aşa ca să poată trece el, dar cred că mai pot trece şi alţii pe
lângă el.
Rolul monahismului în Ortodoxie este un rol pozitiv, în sensul că mai întâi de toate
cumulează energii duhovniceşti, vocaţii, oameni, oameni hotărâţi pentru Dumnezeu şi îi foloseşte în
slujirea lui Dumnezeu şi pentru binele Bisericii. Ca rugători în primul rând, după aceea ca exemple
de viaţă, apoi foloseşte energiile acestea care ar putea să se risipească în viaţa obişnuită, sau care ar
putea să se împuţineze dacă cineva nu-şi merge calea aceasta a călugăriei. Însă trebuie să fim foarte
atenţi, pentru că nu tuturor care se fac călugări le este dată calea călugăriei. Şi mai ales trebuie să se
aibă în vedere să nu fie angajaţi în viaţa călugărească oameni care sunt iresponsabili în sensul că nu
ştiu încă ce au de făcut, oameni care nu ştiu ce înseamnă călugăria, oameni care încă nu sunt
verificaţi destul de bine, care îşi cunosc vocaţia după ce şi-au început viaţa în mănăstire, dar care nu
se mai pot întoarce pentru că au deja o angajare care de fapt nu e calea lor adevărată. Să ştiţi că
viaţa călugărească fiind o viaţă de excepţie, nu poate fi trăită de oricine, nici dintre cei care se
socotesc la început atraşi pentru călugărie. Aşa încât eu cred că trebuie multă atenţie şi lăsat timp de
verificare până când cel care a pornit pe calea aceasta ştie ce are de făcut, pentru că altfel rămâne -
cum zic eu - un priponit toată viaţa, adică un improvizat.
10 noiembrie 1994
154
Filocalia pentru toţi
Stimaţi ascultători, spuneam marţi seara că înainte cu câţiva ani, pe când mă pregăteam
să ţin în catedrala din Sibiu un cuvânt despre "Eu şi Filocalia", m-am întrebat dacă nu cumva există
şi o Filocalie pentru toţi, pentru că Filocalia despre care ştim şi care în româneşte are acum
douăsprezece volume nu este cunoscută celor mulţi. Mă întrebam dacă nu cumva există o Filocalie
pentru toţi, pentru că cei mai mulţi dintre credincioşii noştri nu ştiu că există o Filocalie. Sunt mulţi
dintre credincioşii noştri care nici nu au auzit măcar de noţiunea "filocalie", sau dacă au auzit au
uitat îndată de ea. Mă întrebam atunci dacă nu cumva există o Filocalie pentru toţi, întrucât Filocalia
cea cunoscută de noi este o culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi, în general scrieri pe care le-au
scris călugării şi au fost scrise pentru călugări. Şi gândindu-mă aşa, am ajuns la gândul că există şi o
Filocalie pentru toţi, o Filocalie pe care nu au scris-o numai călugării şi nu au scris-o numai pentru
călugări, o Filocalie teoretică şi practică, o Filocalie care este la îndemâna tuturor credincioşilor şi
din care, ca şi din Filocalia cea la care ne-a fost luare-aminte ieri seara şi alaltăieri seara, ne învaţă -
şi nu numai ne învaţă, ne şi ajută - să înţelegem cum trebuie să ne curăţim, să ne luminăm şi să ne
desăvârşim. Şi această Filocalie pentru toţi este o altă Filocalie, Filocalia sfintelor slujbe ale
Bisericii noastre. Biserica noastră drept măritoare, Biserica noastră Ortodoxă se exprimă în sfintele
slujbe cu gândirea ei şi cu trăirea ei.
Îmi place să spun că sfintele slujbe ale Bisericii noastre sunt "vuietul duhului". În Sfânta
Scriptură a Noului Testament prezenţa Duhului Sfânt este afirmată în trei locuri ca un vuiet. În
Sfânta Evanghelie de la Ioan în capitolul 3, unde este prezentată convorbirea Mântuitorului nostru
Iisus Hristos cu Nicodim, se afirmă, din partea Mântuitorului nostru, că "Duhul - sau vântul - suflă
unde vrea şi tu auzi vuietul lui şi nu ştii de unde vine şi încotro se duce" (Ioan 3, 8). "Vântul suflă
unde vrea", se poate spune tot aşa de bine "Duhul suflă unde vrea şi tu auzi vuietul lui". Pentru că în
limba greacă şi cuvântul "duh" şi cuvântul "vânt" se exprimă prin cuvântul "pnevma". Unii chiar au
tradus "vântul suflă unde vrea şi tu auzi vuietul lui" şi alţii au tradus cu "Duhul suflă unde vrea şi tu
auzi vuietul lui". E vorba de un vuiet care poate fi pus în legătură cu prezenţa Duhului Sfânt. Tot în
Sfânta Evanghelie de la Ioan, în capitolul 7, se spune că zis Domnul Hristos: "Cui îi este sete să
vină la Mine şi să bea". Şi mai departe a spus că "din fiinţa celor credincioşi vor curge râuri de apă
vie" (Ioan 7, 37-38), precum a zis Scriptura, iar Sfântul Evanghelist Ioan afirmaţia aceasta a
155
Domnului nostru Iisus Hristos o tălmăceşte în înţelesul că acest cuvânt l-a spus Domnul Hristos
despre Duhul Sfânt care încă nu fusese dat, fiindcă Fiul încă nu fusese preamărit. E vorba şi aici de
un vuiet, pentru că dacă e vorba de râuri, râurile în cursul lor scot un vuiet. Şi aici pentru că e vorba
de râuri care vor izvorî din fiinţa celui credincios, şi pentru că Sfântul Evanghelist Ioan spune că e
vorba de vuiet, de Duhul Sfânt, facem şi aici o legătură între vuietul apelor şi vuietul duhului. În
Faptele Sfinţilor Apostoli, acolo unde se prezintă relatarea despre pogorârea Duhului Sfânt peste
Sfinţii Apostoli, se spune că s-a auzit un zgomot "ca de suflare de vânt care vine repede" (Fapte 2,
2), deci din nou un vuiet.
Sfintele slujbe pot fi înţelese şi pot fi prezentate ca vuietul Duhului Sfânt. De ce? Pentru
că sfintele slujbe cuprind în ele adevărurile de credinţă ale Bisericii noastre dreptmăritoare, trăite de
credincioşi. Domnul nostru Iisus Hristos a spus despre Duhul Sfânt: "El pe Mine Mă va preamări".
Conţinutul sfintelor slujbe este preamărirea lui Dumnezeu. Sfintele slujbe după cuprinsul lor sunt
preamăritoare de Dumnezeu, mai ales ţinta aceasta o au, să ne angajeze pe noi credincioşii în
preamărirea lui Dumnezeu pentru binefacerile lui Dumnezeu. În Faptele Sfinţilor Apostoli se spune
să Duhul Sfânt a lucrat în Sfinţii Apostoli o lucrare neaşteptată de oameni, vorbirea în limbi
necunoscute de ei dar înţelese de cei care i-au ascultat şi aceia se mirau că fiecare aud în limba sa,
înţeleg ceea ce spun Sfinţii Apostoli, care mărturiseau măririle lui Dumnezeu sau lucrurile cele mari
ale lui Dumnezeu. Dacă facem o legătură între ceea ce spune Domnul nostru Iisus Hristos despre
Duhul Sfânt: "El pe Mine Mă va preamări", şi între faptul că oamenii auzeau spunându-se de către
Sfinţii Apostoli măririle lui Dumnezeu, ştim ce anume spune Duhul Sfânt în sfintele slujbe ale
Bisericii noastre, ştim că Duhul Sfânt descoperă măririle lui Dumnezeu.
Sfintele slujbe ale Bisericii noastre au rostul de a ne pune în lucrarea de preamărire a lui
Dumnezeu. Mai întâi de toate ne prezintă adevărurile de credinţă şi ni le prezintă în aşa fel încât noi
să le şi trăim, nu numai să le ştim. La sfintele slujbe avem putinţa să cunoaştem adevărurile de
credinţă ale Bisericii noastre descoperite de Duhul Sfânt oamenilor vrednici de cunoştinţa lui
Dumnezeu, întrupate în învăţăturile pe care noi apoi le trăim. Sfintele slujbe ale Bisericii noastre se
întemeiază pe adevărurile descoperite de Dumnezeu. Ştim că Duhul Sfânt este Duhul Adevărului şi
că adevărurile de credinţă ale Bisericii noastre sunt adevăruri descoperite de Duhul Sfânt, întrupate
de Duhul Sfânt în textele de slujbă şi trăite de credincioşii care iau parte la sfintele slujbe. Fiind
vorba de sfintele slujbe înţelese ca o altă Filocalie sau ca Filocalia pentru toţi, este firesc să ne
întrebăm în ce înţeles şi cum anume sfintele slujbe ne învaţă cum să ne curăţim, cum să ne luminăm
şi cum să ne desăvârşim. Pentru că acesta este conţinutul Filocaliei. Noi ne-am înţeles că în titlul
Filocaliei se spune: "Filocalia, sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care ne arată cum poate
omul să se curăţească, să se lumineze şi să se desăvârşească". Fără să se fi gândit cineva anume la
lucrul acesta, că sfintele slujbe au şi rostul acesta de a ne învăţa cum să ne curăţim, cum să ne
luminăm şi cum să ne desăvârşim, dacă cercetăm cuprinsul sfintelor slujbe ca învăţătură, ne dăm
seama că putem învăţa din ele şi cum să ne curăţim, şi cum să ne luminăm şi cum să ne desăvârşim.
Ştiind noi că "cea mai presus de lume Înviere a lui Hristos Dumnezeu" o poate înţelege -
atât cât poate fi cuprinsă în marginile firii omeneşti - numai cei curaţi cu inima, sfânta noastră
156
Biserică a rânduit o vreme de pregătire pentru Sfintele Paşti, vremea Triodului. Triodul este cartea
de slujbă pregătitoare pentru Sfintele Paşti. În această carte, care este pentru a fi întrebuinţată la
slujbă - nu este o carte de studiu ci o carte de gândire şi de trăire ortodoxă - sunt cuprinse învăţături
în legătură cu urcuşul duhovnicesc spre Paşti, care începe cu curăţirea sufletului prin post, prin
rugăciune. Începutul Triodului este cu zece săptămâni înainte de Paşti şi în ziua în care începe, în
duminica în care începe, ni se atrage atenţia asupra pildei cu vameşul şi fariseul, iar rânduielile de
slujbă, alcătuirile de la slujba din acea duminică ne atrag atenţia să fim ca vameşul cel smerit dar să
avem şi faptele fariseului celui mândru. Să ocolim mândria, în loc de ea să avem smerenie, dar să
avem cu adevărat faptele fariseului şi smerenia vameşului.
În a doua duminică a Triodului este vorba despre fiul risipitor, de altfel duminica se şi
numeşte Duminica Fiului Risipitor, în care ni se atrage atenţia asupra tatălui primitor. Eu aş numi
mai bine pilda cu fiul risipitor - dacă ar înţelege toţi despre ce e vorba - pilda tatălui primitor. În
pilda aceasta se arată bunătatea lui Dumnezeu, pentru că Tatăl primitor este Dumnezeu, faţă de cei
care se pocăiesc şi se întorc de la rău la bine, pocăinţa fiind părăsirea păcatului. În această pildă se
arată bunătatea tatălui care l-a avut în vedere pe fiul plecat de acasă totdeauna ca fiu şi l-a primit la
întoarcerea lui tot ca pe fiul său, pentru că totdeauna l-a gândit ca fiu al său. Când s-a întors fiul
risipitor acasă se spune în Sfânta Evanghelie că tatăl a alergat înaintea lui şi a căzut pe grumajii lui
şi l-a sărutat şi l-a primit. Îmi place să spun aici în legătură cu fiul risipitor că tatăl primitor nu l-a
pus în studiu pe fiul care se întorcea, nu a zis: să vedem ce va face acum, ce va zice, ci l-a primit.
De ce nu l-a pus în studiu? Pentru că nu era cercetător ştiinţific, nu era cercetător psihologic, ci era
tată. El nu l-a putut primi altfel decât cum primeşte un tată pe un copil. L-a primit cu inimă de tată.
Şi Dumnezeu este Tatăl nostru şi ne primeşte. E încurajatoare această pildă cu tatăl primitor sau cu
fiul risipitor care s-a întors acasă. În continuare e vorba despre judecata de apoi într-altă duminică,
mai departe despre post, despre a doua venire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Stimaţi ascultători, aşa e la sfintele slujbe. Acestea sunt rânduielile de slujbă ale
Bisericii noastre care ne pun în legătură cu Mântuitorul, adică nu-L prezintă pe Mântuitorul ca într-
o predică sau ca într-un studiu, ci ni-L pun în faţă, ne pun pe noi în faţa Mântuitorului nostru Iisus
Hristos. Dintre toate slujbele sfintei noastre Biserici, cea mai însemnată este Sfânta Liturghie. Însă
slujbele Bisericii noastre toate sunt şi pregătitoare pentru Sfânta Liturghie. Sfânta Liturghie este
slujba cea mai înaltă, cea mai de căpetenie. În limba franceză cuvântul "liturgié" nu înseamnă
Liturghie, înseamnă toate slujbele rânduite pentru fiecare zi, pentru că toate sunt pregătitoare pentru
Liturghie. Nu se desparte Sfânta Liturghie de celelalte slujbe ale Bisericii, de slujbele pregătitoare.
Şi Liturghia propriu-zisă se numeşte "Liturgié Eucharistique", Liturghie Euharistică. Sfânta
Liturghie este o sărbătorire cuprinzătoare. Avem pe scurt rezumatul sărbătorilor de peste an,
începând cu Buna Vestire şi cu Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, adică cu Întruparea
Mântuitorului, pentru că la fiecare Sfântă Liturghie este şi o Întrupare. O întrupare în înţelesul că ni
se pun înainte pâinea şi vinul care la Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile se spune că închipuiesc
Trupul şi Sângele Mântuitorului şi care după aceea se prefac, prin pogorârea Duhului Sfânt, în
Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Deci Cinstitele Daruri întâi închipuiesc Trupul
şi Sângele Domnului Hristos şi după aceea sunt în realitate Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus
Hristos, cu care ne împărtăşim.
De obicei credincioşii noştri ştiu că la Sfânta Liturghie se pomeneşte Cina cea de Taină,
pentru că se spune "Luaţi, mâncaţi, Acesta este Trupul Meu" şi "Beţi dintru Acesta toţi, Acesta este
Sângele Meu", cuvinte rostite de Domnul Hristos la Cina cea de Taină. La Cina cea de Taină,
Domnul Hristos după ce a rostit cuvintele acestea, a spus: "Aceasta să o faceţi întru pomenirea
Mea" (Luca 22, 19). Deci Domnul Hristos a rânduit să se facă în continuare ceea ce s-a făcut la
Cina cea de Taină, adică să se facă Sfânta Liturghie. Aşa încât nu-i de mirare că la Sfânta Liturghie
pomenim Cina cea de Taină şi cuvinte de la Cina cea de Taină, cuvintele Domnului Hristos. Însă la
Sfânta Liturghie nu pomenim numai Cina cea de Taină, pomenim şi alte evenimente. Şi anume,
înainte de a rosti preotul cu glas tare "Ale Tale dintru ale Tale, Ţie aducem de toate şi pentru toate",
preotul spune aşa: "Aducându-ne aminte de această poruncă mântuitoare - de porunca dată de
157
Domnul Hristos, ca aceasta să o facem întru pomenirea Lui - şi de toate cele ce s-au făcut pentru
noi, de Cruce - deci de Vinerea Mare, de Jertfa Domnului Hristos - de groapă - de înmormântarea
Domnului nostru Iisus Hristos -, de Învierea cea de a treia zi - de Sfintele Paşti - de suirea la cer - de
înălţarea la cer a Domnului Hristos - şi de a doua iarăşi slăvită venire, - aducându-ne aminte de
aceste evenimente pe care le sărbătorim în cuprinsul Sfintei Liturghii - ale Tale dintru ale Tale, Ţie
aducem de toate şi pentru toate". E vorba de Cinstitele Daruri ce sunt puse înainte, de pâinea şi
vinul pregătite pentru a deveni Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos pe care le luăm
dintre ale lui Dumnezeu, sunt ale lui Dumnezeu şi din ale Lui I le aducem lui Dumnezeu, ca să se
prefacă în Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Şi atunci preotul cere de la
Dumnezeu Tatăl să trimită pe Duhul Sfânt să sfinţească Cinstitele Daruri, ca să devină Trupul şi
Sângele Domnului Hristos. Aici avem amintirea pogorârii Duhului Sfânt, pentru că zice: "Trimite
Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste darurile acestea". Fără Rusaliile Sfintei Liturghii, adică fără
pogorârea Duhului Sfânt peste Sfintele Daruri nu există Liturghie, nu se poate oficia Liturghia.
Liturghia cuprinde şi pogorârea Duhului Sfânt, deci cuprinde şi Rusaliile. Aşa încât Liturghia este o
sărbătorire cuprinzătoare în acest înţeles, că pomeneşte evenimentul Întrupării Fiului lui Dumnezeu,
pomeneşte Intrarea în Ierusalim de pildă, căci zicem la Sfânta Liturghie "Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul
Savaot, plin e cerul şi pământul de mărirea Lui, osana întru cei de sus lui Dumnezeu". "Osana întru
cei de sus lui Dumnezeu" au zis oamenii la intrarea în Ierusalim a Domnului Hristos. Pomenim joia
sfintelor patimi, adică Cina ce de Taină, pomenim Jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos de pe
Cruce, pătimirea Lui pentru noi, pomenim înmormântarea Lui de către Iosif şi Nicodim. Aşa mi-e
de drag Sfântul Iosif din Arimateea, care L-a cinstit pe Domnul Hristos într-o vreme când mulţi Îl
necinsteau. L-au condamnat, L-au răstignit, şi el a fost dintre cinstitorii Mântuitorului nostru Iisus
Hristos. Apostolii s-au retras şi el a avut îndrăzneală, spune Sfântul Evanghelist Marcu, s-a dus la
Pilat şi a cerut trupul Domnului Hristos, să-l înmormânteze cu cinste. Şi l-a înmormântat cu cinste,
într-un mormânt pe care I l-a oferit Domnului Hristos chiar Iosif din Arimateea, un mormânt nou în
care nu a mai fost nimeni.
158
Maica Ta, ale căror rugăciuni primindu-le Hristoase al meu, pe mine, slujitorul Tău, fiu al luminii
mă fă".
Asta-i Filocalia cea trăită, asta-i Filocalia tuturor, sfintele slujbe care ne angajează mai
mult decât o Filocalie care trebuie studiată, pe care nu avem vreme să o citim măcar odată şi pe care
nu o găsim şi pe care o înţelegem greu, şi care e mai mult pentru o elită de gânditori duhovniceşti,
iar sfintele slujbe sunt pentru noi toţi. Şi Filocalia aceasta, care este o altă Filocalie, sau care este
Filocalia pentru toţi, ne pune în legătură şi cu Maica Domnului, pentru că la Sfânta Liturghie de
pildă - făcând abstracţie că la sfintele slujbe în general e pomenită Maica Domnului -, după ce se
spun cuvintele "Pe Tine Te lăudăm, pe Tine bine Te cuvântăm, Ţie Îţi mulţumim Doamne, şi ne
rugăm Ţie, Dumnezeului nostru", ca şi când ar vrea slujitorul sfinţit să ne aducă aminte să nu uităm
de Maica Domnului, se spun cuvintele: "Mai ales pentru Preasfânta, curata, preabinecuvântata,
mărita stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria", iar credincioşii
izbucnesc din sufletele lor alcătuirea "Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine, Născătoare de
Dumnezeu, cea pururea fericită şi prea nevinovată, şi Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce eşti mai
cinstită decât Heruvimii, şi mai mărită fără de asemănare decât Serafimii, care fără stricăciune, pe
Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim". Sau, la
Liturghia Sfântului Vasile cel Mare: "De tine se bucură, ceea ce eşti plină de dar, toată făptura,
soborul îngeresc şi neamul omenesc. Ceea ce eşti biserică sfinţită şi rai cuvântător, lauda fecioriei
din care Dumnezeu S-a întrupat şi prunc S-a făcut Cel ce este mai înainte de veci. Că braţul tău
scaun l-a făcut şi pântecele tău mai desfătat decât cerurile l-a lucrat; de tine se bucură, ceea ce eşti
plină de dar, toată făptura, mărire ţie". Şi bineînţeles şi alte alcătuiri de felul acesta, care pun în
evidenţă pe Maica Domnului, pentru că Biserica noastră este o Biserică cinstitoare a Maicii
Domnului, Biserica noastră este o Biserică reprezentată în cer de Maica Domnului care este înălţată
şi cu sufletul şi cu trupul la cer, după cum mărturisim când spunem "Pe Născătoarea de Dumnezeu
cea întru rugăciuni neadormită şi întru folosinţă nădejdea cea neschimbată, mormântul şi moartea n-
au ţinut-o". Să ştiţi că Domnul Hristos a respectat smerenia Maicii Domnului până la aşa măsură că
Maica Domnului a murit aşa cum mor toţi oamenii, a murit întru smerenie şi a fost înmormântată, şi
din mormânt, credem noi, a fost înviată şi scoasă şi ridicată la cer: "mormântul şi moartea n-au
ţinut-o, căci ca pe Maica Vieţii, la viaţă a mutat-o Cel ce S-a sălăşluit în pântecele ei cel pururea
fecioresc".
Astfel de cuvinte împodobesc mintea credincioşilor care iau parte la sfintele slujbe, care
preţuiesc sfintele slujbe, care slujesc la sfintele slujbe. Vă rog să reţineţi lucrul acesta: toţi
credincioşii trebuie să slujească la sfintele slujbe. Nu ne ducem la spectacol când mergem la
biserică. Nu slujesc la biserică numai preoţii, nu slujesc la biserică numai diaconii, nu slujesc la
biserică numai cântăreţii, preoţii, diaconii, ci toţi credincioşii trebuie să slujească la biserică. Pentru
toţi sunt îndemnurile la rugăciune, pentru toţi sunt îndemnurile la preamărirea lui Dumnezeu.
159
Vorbiţi-ne despre Treimea divină.
Sfânta Treime este Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Dumnezeu unul în fiinţă şi întreit în
persoană, este o taină pe care nu o înţelegem, pe care o primim prin credinţă şi nu o înţelegem.
Cuvântul "treime" nu se găseşte în Sfânta Scriptură, în Sfânta Evanghelie, dar se găseşte în slujbele
Bisericii noastre, de exemplu Sfânta Treime este pomenită în Sfânta Liturghie de cinci ori, ca Sfântă
Treime sau ca Treime: "Unul fiind din Sfânta Treime, împreună mărit cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt",
"Noi, care pe Heruvimi cu taină închipuim, şi făcătoarei de viaţă Treimi întreit sfântă cântare
aducem, toată grija cea lumească de la noi să o lepădăm, ca pe Împăratul tuturor să-L primim, pe
Cel în chip nevăzut înconjurat de cetele îngereşti", "Pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea
de o fiinţă şi nedespărţită", "Cu vrednicie şi cu dreptate este a ne închina Tatălui şi Fiului şi
Sfântului Duh, Treimei celei de-o fiinţă şi nedespărţită", "Văzut-am lumina cea adevărată, luat-am
duhul cel ceresc, aflat-am credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne". Sunt
cuvinte în care la Sfânta Liturghie e pomenită Sfânta Treime. Nu a putut nimenea şi nu va putea
nimenea niciodată să dezlege taina Sfintei Treimi, pentru că tainele rămân taine, le şi cunoaştem şi
ne rămân şi necunoscute. Ne plecăm cu smerenie în faţa adevărurilor de credinţă de felul acesta,
gândiţi-vă de pildă că într-o alcătuire de la sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos se
spune "taina nu suferă ispitire", deci taina rămâne taină. Aşa încât şi taina Sfintei Treimi rămâne
pentru noi o taină a credinţei noastre în faţa căreia ne plecăm. Taina Sfintei Treimi este prezentată
în slujbele noastre ca întrupări ale tradiţiei de gândire bisericească, iar Sfânta Scriptură este
începutul Tradiţiei bisericeşti. De altfel a fost o vreme când Sfânta Scriptură nu era şi în care totuşi
Evanghelia se propovăduia. După ce s-a scris Evanghelia, cele patru înfăţişări de la Matei, Marcu,
Luca şi Ioan, după ce s-au scris cărţile Sfinţilor Apostoli pe care le avem în Noul Testament, Noul
Testament a devenit un monument al Tradiţiei bisericeşti numit Sfânta Scriptură, pe care după aceea
părinţii cei duhovniceşti l-au continuat prin scrierile lor, prin Filocalia de exemplu. Filocalia este o
parte din Tradiţia bisericească, din gândirea Bisericii de-a lungul veacurilor.
160
Dacă în zi de post ni se oferă ceva care nu este de post, să acceptăm sau să refuzăm?
Dacă vrem să postim şi postim de fapt, putem să spunem foarte simplu că am vrea ceva
de post dacă s-ar putea, sau dacă nu, refuzăm, dacă-i vorba aşa de o simplă prăjitură sau o ciocolată,
putem să o refuzăm politicos, spunând că postim. Adică să nu-şi închipuie cineva că-i greşit să
spună că posteşte. E greşit să te lauzi cu postul, dar să spui că posteşti când se posteşte nu-i nici o
laudă, pentru că ar trebui să postească şi aceia care-ţi oferă mâncare care nu-i de post.
În unele locuri se citesc şi cu voce tare, Biserica noastră are însă rânduiala să se citească
în taină. Cred că lucrul acesta l-ar putea face foarte bine preoţii primind şi o binecuvântare de la
Ierarhii lor, ca să poată să le citească cu glas tare, pentru că ele de fapt sunt ziditoare de suflet. De
exemplu, pe Î. P. S. Serafim l-am auzit de mai multe ori, şi la noi la mănăstire şi în alte părţi unde
am slujit cu el, citindu-le cu glas tare. Era Arhiereu şi el "drept învaţă cuvântul adevărului", aşa
încât nu am avut nici o îndoială despre treaba aceasta.
Dacă ar fi numai atât, să te aduni într-o sală, cred că da. Numai că să ştiţi că de la zis
până la făcut e cale lungă. Părintele Arsenie avea o vorbă, că "Cea mai lungă cale e calea care duce
de la urechi la inimă". Şi mama mea, Dumnezeu s-o odihnească, venea câteodată pe la mine şi
ziceam: Mamă, numai dumneata singură ai venit? "Da numa?, că o mai zis unele şi altele dintre
femeile de la noi că vin, da? când să plecăm n-o mai venit nici una". Zic: Ştii cât e de departe de la
zis până la făcut? Cât e de la noi din sat până la mănăstire. Aşa e şi cu chestiunea aceasta, ne
întâlnim, ne auzim, e frumos, însă e greu de împlinit. Când se face cineva călugăr i se spune că bun
lucru a ales, numai de-l va şi împlini. Că "lucrurile cele bune cu osteneală se câştigă şi cu greutate
se împlinesc". Domnul nostru Iisus Hristos spune că "Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de
sine, se-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie" (Matei 16, 24), crucea fiind efortul necesar de a te depăşi
pe tine însuţi. Dacă ne angajăm în felul acesta, e nădejde de reînviere. Dacă nu ne angajăm în felul
acesta, atunci ne-am întâlnit, ne-am bucurat, ne ţinem minte. E frumos şi asta, dar nu-i destul.
Unii iubesc dreptatea din legea Vechiului Testament şi spun că trebuie ţinută sâmbăta
ca zi de odihnă. Ce părere aveţi despre aceasta?
Nu-i putem lămuri, putem doar să le dăm nişte indicaţii în legătură cu scrierile Sfântului
Maxim Mărturisitorul din Filocalie volumul II, "Capetele gnostice", unde se vorbeşte despre
sâmbătă şi sâmbetele sâmbetelor şi despre tăierea împrejur şi despre tăierea tăierii împrejur, sunt
nişte aprecieri în legătură cu superioritatea creştinismului. Noi de altfel ne ţinem de învăţătura
Bisericii, nu ne ţinem de altceva. Dacă ne lăsăm conduşi de învăţătura Bisericii, învăţătura Bisericii
fiind norma credinţei noastre, nu avem nici un fel de probleme. Adică nu ne gândim că s-ar putea
întâmpla să nu fie bine. Însă ei se orientează după texte literare din Scriptură, întreabă totdeauna
unde se scrie în Sfânta Scriptură că trebuie schimbată sâmbăta cu duminica, ori aşa ceva noi nu
găsim, decât aşa, nişte referiri. Şi atunci nu putem să găsim nişte argumente atât de puternice încât
să-i convingem şi pe cei care nu au convingerile noastre. Pe noi ne interesează să ne mergem calea,
şi dăm slavă lui Dumnezeu că suntem în Biserica cea adevărată, care ne dă şi învăţătura sfântă, ne
dă şi ajutor ca să împlinim cele bune. Pentru noi e foarte bine aşa cum este, de pildă sunt deosebit
de mulţumit să aud la slujbă şi să spun la slujbă, cu cântare, cuvinte ca acestea, în ziua duminicii:
"Preabinecuvântată eşti Născătoare de Dumnezeu Fecioară, că prin Cel ce S-a întrupat din tine iadul
s-a robit, Adam s-a chemat, blestemul s-a pierdut, Eva s-a mântuit, moartea s-a omorât şi noi am
înviat. Pentru aceasta cântând strigăm: bine eşti cuvântat Hristoase Dumnezeul nostru, cel ce bine ai
voit aşa, mărire Ţie". Sunt nişte rânduieli care au intrat în componenţa existenţei noastre şi din care
161
nu ne mai poate clinti nimenea. Şi trăirea noastră este argumentul cel mai puternic pentru noi, şi
eventual poate să fie o argumentare şi pentru alţii.
Ce e mai presus, Taina sau Ierurgia? Cununia este o Taină, pe când călugăria este o
Ierurgie.
Nu se pune problema din punct de vedere al intrării într-una sau în alta. Taina cununiei
este o Taină, una din cele şapte Taine, poate că şi călugăria ar putea fi socotită într-un fel la Taine.
Numai că Biserica noastră socoteşte intrarea în călugărie Ierurgie. Însă ca viaţă, ca stil de viaţă,
totdeauna Biserica a preţuit călugăria mai presus de viaţa de familie. Chiar dacă nu detestă şi nu
contestă viaţa de familie, socoteşte că întâi sunt călugării şi după aceea sunt ceilalţi. Noi nu ne
socotim mai buni decât alţii, ne silim să ne îndeplinim datoriile, pentru că nu putem să ne
comparăm cu alţii. Pentru unii calea lor e căsătoria, pentru alţii calea lor e călugăria, aşa încât până
la urmă Dumnezeu ştie cum vom fi primiţi unii sau alţii înaintea lui Dumnezeu. Ceea ce mă
nemulţumeşte pe mine personal este că mulţi dintre călugări nu au virtuţi sociale şi că nu se
realizează în călugărie virtuţile sociale cum se realizează în viaţa de familie. În viaţa de familie este
o participare între membrii familiei, părinţi, copii, soţi, unul faţă de altul, e o integrare, să zicem
aşa, un fel de participare până la integrare. În Sfânta Evanghelie Domnul Hristos are cuvântul că
"cei doi vor fi un trup" (Matei 19, 5), aşa încât, cum în trup există doi ochi şi o singură vedere, două
urechi şi un singur auz, două nări şi un singur miros, două mâini şi o singură lucrare, două picioare
şi un singur mers, totul se realizează în unitate, sau ar trebui realizat în unitate. Apoi fericirea,
fericirea fiecare şi-o lucrează prin fericirea celuilalt, îl fericeşti pe cel de lângă tine ca să fii tu
fericit. Sunt nişte lucruri care în călugărie de multe ori nu se pot realiza şi de fapt nu se realizează,
pentru că există o tendinţă de însingurare şi de singularizare. Aşa este în general, aşa se prezintă
lucrurile, şi atunci până la urmă numai Dumnezeu ştie cine şi cum va fi primit călugăr fiind, sau
cum va fi primit din viaţa de familie. Sunt şi ridicări şi căderi şi în viaţa de familie şi în viaţa
călugărească.
În general e bine să te ţii de unul, că dacă sunt mai mulţi te încurcă. Să treci de la unul,
să zici că nu te înţelege şi te duci la altul şi te înţelege într-alt fel şi ajungi la alte necazuri. Cel mai
bine este să te ţii cât poţi de unul, dar eu de exemplu, dacă l-am pus pe unul pe direcţie bună, nu mai
zic să se spovedească numai la mine, pentru că eu sunt departe. Zic: de acum încolo te poţi spovedi
la orice preot duhovnic şi Dumnezeu să-şi ajute să te spovedeşti mai des, să te împărtăşeşti mai des,
şi nădejde la mila lui Dumnezeu, când e omul pus pe o direcţie bună. La început îl ţii numai tu, ca
să nu-l încurce altul.
Adică cum să dau un canon, eu personal dacă dau canon? Eu personal, sau ce învaţă
Biserica în chestiunea aceasta?
Personal.
Dragă, mai întâi de toate canonul e necazul care vine după asta şi frământarea de
conştiinţă. Eu personal nu prea scormonesc prin subteranele oamenilor, dar bineînţeles dacă omul
mărturiseşte, îi dau canon pentru păcate de felul acesta doi ani de zile oprire de la Sfânta
Împărtăşanie. Asta nu înseamnă că neapărat trebuie să treacă doi ani. Sfântul Ioan Gură de Aur are
un cuvânt în comentarul la Epistola II către Corinteni în care spune: "Pe mine nu mă interesează
anii, ci mă interesează vindecarea. Dacă s-a vindecat, de ce să mai aşteptăm să treacă anii, şi dacă
nu s-a vindecat, ce folos că au trecut anii?" Trebuie să găsim modalitatea să vedem în ce măsură
omul se încadrează în împlinirea datoriilor pe care le are el în faţa lui Dumnezeu. Pentru că să ştiţi
că păcatele nu trebuie categorisite după un şablon, ci trebuie categorisite după felul în care se
162
raportează oamenii cu păcat la un lucru. De pildă, la mine a venit cândva un cetăţean din părţile
Făgăraşului, şi zice către mine: "Părinte, eu am un păcat mare, mare de tot". Şi eu când am auzit
aşa, am zis: bine, dar ai putea totuşi să-l spui? Şi a spus: "Da părinte, că îl ştie tot satul". Şi să ştiţi
că a fost ceva grav, într-adevăr grav: "Părinte, eu am omorât pe un fiu al meu". Într-o împrejurare în
care el de fapt nu a dorit să omoare. S-a bătut cu soţia lui, copilul a intrat între ei - nici nu am mai
întrebat: şi cum l-ai lovit? -, l-a lovit şi a murit. Şi a făcut omul nouă ani de închisoare. Şi m-am
gândit: a făcut nouă ani de închisoare, ce să-i mai dau eu încă nouă ani sau nu ştiu ce? Mai ales că
nu a vrut. Zic către el - în gândul meu am zis: îl las să se împărtăşească, am zis eu în gând dar nu i-
am spus nimic -: la biserică mergi? Zice: "Nu, părinte". Şi asta o ştie tot satul, probabil. Te rogi
dimineaţa şi seara? "Nu mă prea rog". Posteşti? "Nu!" Şi am zis: acestea care le faci tu acum sunt
mai mari decât acela care l-ai făcut, că acela l-ai făcut într-o clipă, dar acestea le faci, uite, zi de zi.
Aşa că lucrurile nu pot fi gândite numai aşa, că acesta-i păcatul cel mai mare. Păcatul cel mai mare
e păcatul care-l faci, dacă-i vorba, păcatul în care eşti.
Trezvia este ceea ce se numeşte priveghere, adică luare-aminte, asta-i trezvia. O stare în
care nu eşti somnolent, în care ştii ce se întâmplă cu tine, ştii ce se întâmplă în jurul tău, e faptul de
a fi treaz, sufleteşte treaz. Adică nu înseamnă să nu dormi ca să fii treaz, că dacă nu dormi, apăi nu
eşti treaz nici când nu dormi. E vorba de a avea măsura aceasta de a cunoaşte, de a ştii ce se
întâmplă, de a înţelege ceva. Asta-i trezvia, starea de om treaz.
Poate vă faceţi voi de post, important este să fii hotărât pentru post, că până la urmă tot
poţi posti. Să ştiţi că la capitolul post sunt cel mai elastic. De ce? Pentru că şi eu am trăit între
oameni care nu au postit şi nici eu nu postesc de când mă ştiu. Postesc de când sunt la mănăstire,
postesc întins, aşa, dar nu un post riguros, un post moderat, un post pe care l-aş putea duce şi când
nu-i post, dacă-i vorba. Cei care mănâncă la cantină nu pot să renunţe de fiecare dată la mâncarea de
la cantină, şi atunci eu zic aşa, că dacă mănâncă totuşi şi de la ei, atunci în zi de post să mănânce de
post. Şi dacă ajung în situaţia de a putea mânca de post, unde pot mânca de post să mănânce de
post. Adică să-şi dovedească dorinţa de a posti. Sau să facă altceva, de exemplu să înmulţească
rugăciunea. În Filocalie, parcă la Talasie Libianul, este un cuvânt care zice că "Domnul Hristos s
spus <<Dacă vă vor prigoni într-o cetate, mergeţi în cealaltă>>". Şi asta ar însemna că dacă nu poţi
să rămâi în cetatea postului, să intri în cetatea rugăciunii. Adică să-ţi găseşti ceva de făcut din care
reiese că tu de fapt nu vrei să fii călcător de rânduială, pentru că postul totuşi nu e o poruncă, ci e o
rânduială. Nu vrei să fii călcător de rânduială, eşti disciplinat, ai vrea să faci mai mult, dar
deocamdată la puterile tale nu se poate mai mult, şi atunci faci altceva, citeşti un Paraclis, sau zici
"Doamne Iisuse" un sfert de oră, faci ceva aşa ca să-ţi dovedeşti tu ţie că ai vrea să faci şi în
chestiunea pe care nu o faci, nu o poţi face.
Faci şi tu ce fac toţi ceilalţi. Dragă, care-i situaţia? Să ştiţi că de fapt duminica nu se
îngenunchează, după rânduiala Bisericii. Apăi sunt unii oameni care dacă n-ar îngenunchea
duminica n-ar mai îngenunchea niciodată. Aşa că eu m-am pomenit într-un context de existenţă în
care îngenuncheam totdeauna duminica, aşa cum îngenunchem în celelalte zile, în zilele obişnuite,
la Sfânta Evanghelie, la ieşirea cu Cinstitele Daruri şi la "Pe Tine Te lăudăm". Numai la Teologie
am aflat că duminica nu se îngenunchează şi aşa mai departe. E o chestiune în care te orientezi şi
după ceilalţi. Adică dacă se obişnuieşte să se îngenuncheze, nu te ţii tu că tu eşti acela care ştii şi îi
mai înveţi şi pe alţii. Îngenunchezi şi tu acolo, că nu ţi se întâmplă nimic, şi după aceea când te duci
la tine acasă, dacă ştii că nu se îngenunchează nu îngenunchezi, şi Doamne-ajută!
163
Vă rugăm să explicaţi versetul "Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la
cel ce n-are şi ce are i se va lua" .
Prin părţile noastre, când eram eu pe acasă, ziceau oamenii să "soarta-i ca moartea",
adică nu o poţi înlătura, nu o poţi ocoli. Eu cred că există totuşi un cadru. Nu se poate nega faptul că
noi venim în lumea aceasta într-un anumit cadru, într-un anumit context existenţial care nu poate fi
indiferent. De exemplu eu în situaţia mea specială, nu se poate zice că lucrul acesta este o chestiune
care putea să o evite cineva, nici eu nici alţii. Şi atunci, iată e un fel de soartă, adică un cadru, un
făgaş pe care trebuie să merg şi în care trebuie să mă dezvolt, altfel decât se dezvoltă cei care au altă
situaţie. După aceea faptul că am venit într-o anumită familie, familie de ţărani, este totuşi un cadru
dat. Cadrul acesta e într-un fel fix, dar în cadrul acesta fiecare din noi ne lucrăm înaintarea,
progresul duhovnicesc, şi aceasta nu mai depinde de cadru, ci depinde şi de ceea ce putem face noi
în cadrul dat, care totuşi este un dat. Şi totuşi rămâne cum zic oamenii: "soarta-i ca moartea".
Cum poate fi tâlcuit cuvântul "De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine"?
În coliba-ntunecoasă,
164
Din carne şi os lucrată
A intrat Hristos deodată.
Nu făclie ce se stinge,
Nu icoană ce se frânge,
Ci El Însuşi, trup şi sânge
Preschimbat pentru făptură
Într-o scumpă picătură,
Dulcea Cuminecătură.
Coliba cum L-a primit
S-a făcut cer strălucit
Cu boltă de mărgărit,
Şi pe ea soare şi stele
Cu luceferi printre ele.
În mijloc tron luminos
Şi pe el Domnul Hristos
Care mult Se bucura.
Duhul Sfânt Se-alătura
Şi acolo rămânea
Şi acum şi pururea.
Şi noi Doamne ne-am sculat,
Colibele-am curăţat,
Uşi, ferestre, toate-s noi.
Doamne, intră şi la noi!
Trup tu dormi, somnul te paşte?
Suflete, scoli şi cunoaşte
Luminos Prunc că Se naşte,
În peştera inimii, în palatul Treimii.
Dară Pruncul cine mi-I?
Mi-e Hristosul Dumnezeu
Coborât în pieptul meu.
Maica Sfântă-n braţe-L ţine,
Duhul Sfânt cu drag-L-alină,
Îngeri cu raze se-nchină.
Nu dorm, trupul lin îmi spune,
Ci-ncleştat de grea minune
Stau în mută rugăciune.
Să mai mişc nu se cuvine,
Căci cu harul care vine,
Raiul tot se află-n mine.
10 noiembrie 1994
165
Cine este Iisus Hristos?
Hristos a înviat! Stimaţi ascultători, încă din toamnă, când am vorbit despre Filocalie,
"Eu şi Filocalia", "Texte filocalice care se impun atenţiei de la prima lectură" şi "Filocalia pentru
toţi", am promis că voi vorbi, cu proxima ocazie, despre "Cine este Iisus Hristos", "Cine este Iisus
Hristos pentru mine?" şi despre "Rugăciunea lui Iisus". De fapt subiectele acestea au fost propuse
atunci când au fost propuse şi cele în legătură cu Filocalia şi au fost preferate atunci cele în legătură
cu Filocalia, aşa că subiectele acestea au rămas pentru acum. Am propus aceste subiecte, şi eu
personal mă gândeam că ar fi bine să le prezint pe acestea de acuma atunci, însă cei care m-au
invitat au socotit că sunt potrivite cele de atunci pentru atunci. Şi atunci au rămas aceste subiecte
pentru acum. Cu ajutorul lui Dumnezeu cred că au să fie de folos şi acum, cum sunt de folos
oricând.
Când am vorbit pentru prima dată aici la Timişoara, am vorbit despre "Bucuria
creştină". Motivam atunci că am ales subiectul "Bucuria creştină" pentru că era în vremea de
bucurie a învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, era în 13 mai, era după Paşti, şi pentru că
bucuria se potriveşte cu tinereţea şi eram conştient că vin să vorbesc mai ales unor tineri, şi pentru
că am avut bucurii deosebite aici la Timişoara. Nu mi-a venit atunci în minte să vorbesc despre
Domnul nostru Iisus Hristos, deşi poate că cu asta trebuia să încep atunci. Între timp mi-am dat
seama că oamenii ştiu puţine despre Domnul Hristos şi nu toţi ştiu ceea ce trebuie să ştie. Între timp
au venit la mine la mănăstire tineri care au făcut yoga. Şi unii dintre ei au spus: "Părinte, să ştiţi că
despre Domnul Hristos eu am învăţat la yoga". Le-am răspuns la fiecare, când a fost cazul: să ştii că
Hristos Cel de la yoga nu-i Hristos Cel adevărat. Despre Hristos nu învăţăm de la yoga, ci despre
Hristos învăţăm din Biserica noastră. Şi având în vedere faptul acesta, că mulţi dintre tineri nu ştiu
cu adevărat cine e Domnul Hristos, am socotit că e bine să vorbim cândva aici, să vorbesc eu
însumi, despre Domnul nostru Iisus Hristos, să spun pentru toţi cine este Iisus Hristos. Eu am
formulat acest subiect şi mi-am dat seama de la început că nu-i bine formulat "Cine este Iisus
Hristos?", dar n-am putut să găsesc o altă modalitate de prezentare pentru cei din vremea noastră.
166
Cei care L-au cunoscut pe Domnul Hristos sau au auzit despre Domnul Hristos în
vremea propovăduirii Sale puteau să întrebe foarte bine: "Cine este Iisus din Nazaret, că se vorbeşte
despre Iisus din Nazaret". În Sfânta Evanghelie sunt mai multe locuri în care se spune ceva despre
Iisus din Nazaret. De pildă: "Trece Iisus din Nazaret", de pildă "Şi acesta a fost cu Iisus din
Nazaret". Noi astăzi, după două mii de ani, nu mai vorbim despre Iisus din Nazaret, ci vorbim
despre Iisus şi mai cu seamă vorbim despre Iisus Hristos. Şi atunci pentru noi se poate pune
întrebarea foarte bine: cine este Iisus Hristos, pentru că noi ştim despre Iisus Hristos. Prin urmare,
cine este Iisus Hristos? De fapt, într-un fel răspundem la întrebarea "Cine este Iisus Hristos?" când
punem întrebarea "Cine este Iisus Hristos?". Răspunsul ar fi simplu: Iisus Hristos este Iisus Hristos.
Nu mulţi dintre cei care se gândesc la Mântuitorul nostru ştiu că cele două cuvinte, "Iisus" şi
"Hristos" nu sunt un nume, ci numele este "Iisus" şi "Hristos" arată calitatea lui Iisus. Noi zicem
"Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu" de pildă, şi nu ne dăm seama că nu spunem, când
zicem "Doamne, Iisuse Hristoase", un nume, ci nouă ni se pare că spunem un nume. În realitate noi
spunem un nume şi o calitate a Celui care poartă numele.
Cuvântul "Iisus" este de origine ebraică şi înseamnă "mântuitor", după spusa îngerului,
iar cuvântul "Hristos" este de origine greacă şi înseamnă "Unsul", unsul în înţeles de "Alesul". În
Vechiul Testament erau aleşi ai lui Dumnezeu preoţii, proorocii şi împăraţii şi erau investiţi în
calitatea lor prin ungere, prin ungere cu untdelemn sfinţit. Domnul nostru Iisus Hristos este preot,
este împărat şi este profet prin lucrarea Lui, prin activitatea Lui, şi este numit pentru aceasta Unsul
în înţelesul de Alesul. Deci când zicem "Iisus Hristos" noi zicem "Iisus Cel ales de Dumnezeu",
"Iisus Cel uns de Dumnezeu", "Iisus Cel pus deoparte pentru mântuirea oamenilor". Prin urmare,
ştiind lucrurile acestea în legătură cu numele Mântuitorului, care este Iisus, şi cu calitatea
Mântuitorului, care este Hristos - şi care de fapt pentru noi în general sunt mai degrabă două nume
decât un nume şi o calitate - important este să ştim că Mântuitorul nostru are o alegere specială.
Care este alegerea specială a Mântuitorului nostru au exprimat în general primii creştini prin faptul
că au avut totdeauna credinţa că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi este Mântuitor. Această
mărturisire de credinţă s-a exprimat adeseori printr-un simbol, şi anume prin simbolul peştelui.
Când creştinii, fiind prigoniţi şi de evrei şi de păgâni, de romani în special, s-au constituit într-un fel
de societate secretă, ca să poată fi în legătură cu ceilalţi creştini - neştiindu-se unii despre alţii - au
găsit un fel de semn de prezentare, un semn de înţelegere între ei, o parolă, care era prezentată prin
semnul peştelui. S-a găsit acest semn al peştelui, pe care ei îl făceau între ei, discret, cu mâna în aer,
cu toiagul pe pământ. Când se întâlnea un creştin cu unul despre care nu ştia că e creştin făcea
semnul acesta şi celălalt se prindea imediat, ştia despre ce e vorba, dacă era şi el creştin. Şi puteau
intra în vorbă unul cu altul în calitatea lor de creştini. De ce s-a ales ca semn de înţelegere, ca semn
de descoperire, peştele? Pentru că în limba greacă, "peşte" se spune "ihtis", şi cuvântul "ihtis" este
format din iniţialele cuvintelor "Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul".
Iată stimaţi ascultători câtă înţelepciune au avut primii creştini pentru a se înţelege unii
cu alţii printr-un semn care cuprindea o mărturisire, o mărturisire de credinţă, aceea că Iisus este
Hristos, este Fiul lui Dumnezeu, este Mântuitorul. În aceasta se cuprinde de fapt mărturisirea de
credinţă despre Domnul Hristos, se cuprinde mărturisirea de credinţă pe scurt, în înţelesul acesta că
Iisus este Hristos, este Alesul, este Mesia, este Cel rânduit de Dumnezeu pentru mântuirea lumii,
este Fiul lui Dumnezeu şi este mântuitor.
167
Cu vremea lucrurile s-au lămurit tot mai bine. Mai întâi Sfinţii Evanghelişti, fiecare în
felul său, au prezentat pe Mântuitorul lumii. Sfântul Evanghelist Matei, după scrierea sa, după felul
cum a conceput Evanghelia sa, ne dăm seama că s-a adresat unor oameni care ştiau despre Mesia,
ştiau despre nişte proorocii care-L priveau pe Mântuitorul aşteptat şi de aceea pe el l-a interesat
foarte mult faptul de a scoate în evidenţă că Iisus din Nazaret, Iisus despre care se vorbea pe atunci,
este de fapt Mesia, este Hristos, este Unsul, este Alesul, Cel făgăduit de Dumnezeu şi proorocit de
prooroci, şi că în El se împlinesc proorociile. Scriindu-le evreilor, el a făcut mai multe menţiuni în
legătură cu prezenţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos în lume ca mântuitor. A adus înainte mereu
legătura dintre o proorocie din Vechiul Testament şi împlinirea ei. Cineva care citeşte Sfânta
Evanghelie de la Matei îşi dă seama că, după spusa Sfântului Evanghelist Matei, Mântuitorul nostru
are o aşezare specială în conştiinţa credincioşilor, în înţelesul că din cuvintele pe care le-a spus
Mântuitorul şi pe care le-a cuprins Sfântul Evanghelist Matei vedem că Mântuitorul, vorbind despre
cele se s-au zis de demult în Scriptură, adaugă "Şi Eu vă spun vouă". Deci: "Aţi auzit că s-a zis
celor de demult: să nu ucizi, că cel ce ucide este vrednic de osândă. Iar eu vă zic vouă că cel ce se
mânie pe fratele său este vrednic de osândă" (Matei 5, 21). Sau: "Aţi auzit că s-a zis celor de
demult: să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău. Iar eu vă zic vouă: iubiţi pe
vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă şi vă rugaţi pentru
cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri" (Matei 5, 44). Deci
Domnul Hristos Se compară pe Sine cu ceea ce s-a zis celor de demult, şi El spune un cuvânt mai
presus de ceea ce s-a zis celor de demult, "Iar Eu vă zic vouă". Asta arată calitatea Lui în faţa celor
de odinioară, "Eu vă zic vouă", autoritatea Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Ştim apoi că Domnul Hristos S-a prezentat, după mărturia Sfântului Evanghelist Matei,
ca "Domn al sâmbetei", ca mai mare decât templul, ca mai mare decât Iona, ca mai mare decât
Solomon (cf. Matei 12, 42. 41. 8). Ştim că i-a întrebat Domnul Hristos pe oameni cine zic, cine li se
pare lor că este El, şi ei au zis că este fiul lui David şi Domnul Hristos atunci a zis cum de David Îl
numeşte pe El Domn, dacă este fiul lui, arătând prin aceasta că El este mai mult decât un fiu al lui
David (cf. Matei 22, 42-45). În sfârşit, cunoaştem cuvintele Mântuitorului în care, vorbind despre
Fiul Omului ca titlu mesianic, se prezintă pe Sine ca unul ce va veni ca Fiu al Omului pe norii
cerului, că va avea o a doua venire în lumea aceasta, o a doua venire în slavă (cf. Matei 26, 64). Şi
cunoaştem o mulţime de lucruri despre Domnul Hristos din Evanghelia de la Matei, pe Domnul
Hristos ca făcător de minuni, pe Domnul Hristos ca Cel ce S-a răstignit pentru noi, pe Domnul
Hristos Cel ce a biruit moartea, a înviat din morţi. Toate acestea ne dau o perspectivă în înţelegerea
felului cum Sfântul Evanghelist Matei L-a înţeles pe Mântuitorul şi L-a prezentat pe El. De fapt
adevărul este că noi n-am învăţat despre Domnul Hristos din Evanghelie, deşi putem învăţa şi din
Evanghelie. Nici din Evanghelia de la Matei, nici din celelalte Evanghelii. De pildă, Sfântul
Evanghelist Marcu nu are referiri la proorociile din Vechiul Testament când vorbeşte despre
Domnul Hristos. De ce? Pentru că el a scris unor oameni care nu ştiau de proorociile din Vechiul
Testament şi atunci împlinirea proorociilor pentru ei nu constituia un argument despre calitatea
Mântuitorului ca mântuitor, despre calitatea Lui Iisus ca Mesia. Şi a găsit altă modalitate de
prezentare a Mântuitorului, în special prin minunile făcute de Domnul Hristos, acestea fiind pentru
ei un argument mai puternic decât argumentul că prin El s-au împlinit proorociile.
Totuşi, noi n-am învăţat din Evanghelie despre Domnul Hristos, din citirea Evangheliei,
ci am învăţat din conştiinţa Bisericii, revărsată în special în sfintele slujbe. Bineînţeles şi în
168
propovăduire, dar adevărata propovăduire a Bisericii se cuprinde în textele de la sfintele slujbe. Am
spus şi altă dată aici, când am vorbit despre "Filocalia pentru toţi", că eu consider sfintele slujbe ale
Bisericii noastre ca fiind vuietul Duhului. Spuneam atunci că sunt trei locuri în Sfânta Scriptură a
Noului Testament în care Duhul Sfânt este prezentat ca cel ce scoate un vuiet. Este asemănat cu
vuietul vântului, cu vuietul apelor şi cu vuietul unei vijelii. În Sfânta Evanghelie de la Ioan în
capitolul 3, acolo unde e prezentată convorbirea Domnului nostru Iisus Hristos cu Nicodim, se
spune că Domnul Hristos a zis: "Duhul - sau vântul, cuvântul "duh" şi cuvântul "vânt" în limba
greacă fiind exprimat prin aceeaşi expresie, "pnevma" - suflă unde vrea şi tu auzi vuietul lui, dar nu
ştii de unde vine şi încotro se duce" (Ioan 3, 8), adică nu ştii unde începe şi unde se sfârşeşte.
Vuietul Duhului e la fel cum e vuietul vântului. Tot în Sfânta Evanghelie de la Ioan, în capitolul 7,
citim că a zis Domnul Hristos că "Din fiinţa celui ce crede vor curge râuri de apă vie" (Ioan 7, 38),
şi Sfântul Evanghelist Ioan spune că aceasta a zis-o Domnul Hristos despre Duhul pe care aveau să-
L primească cei ce cred în El, în Domnul Hristos. Iar în Faptele Sfinţilor Apostoli este vorba despre
un vuiet al Duhului, când S-a pogorât Duhul Sfânt peste Sfinţii Apostoli s-a auzit o "vijelie ca de
vânt care suflă repede." (Fapte 2, 2) Când ne gândim că Domnul Hristos a zis - şi s-a păstrat
cuvântul acesta în Sfânta Evanghelie de la Ioan - că "El - adică Duhul Sfânt - pe Mine Mă va
preamări", putem face o legătură între vuietul Duhului şi sfintele slujbe în înţelesul că în sfintele
slujbe se exprimă preamărirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos cea de la Duhul Sfânt, şi în sfintele
slujbe se aude vuietul Duhului prin textele de la sfintele slujbe în care se vorbeşte şi despre cine este
Iisus Hristos.
În secolul IV, respectiv în anul 325, s-a formulat învăţătura Bisericii, mărturisirea
Bisericii de până atunci, în ceea ce numim noi astăzi Simbolul credinţei sau Crezul. În Simbolul
credinţei formulat în partea formulată în Sinodul I de la Niceea avem credinţa în Dumnezeu Tatăl şi
credinţa în Dumnezeu Fiul, pentru ca mai târziu să se formuleze la al doilea Sinod Ecumenic
credinţa în Dumnezeu Duhul Sfânt şi credinţa în Biserică, în Sfintele Taine şi în viaţa de veci. În
Simbolul credinţei, aşa cum îl cunoaştem noi şi cum de fapt a fost formulat la cele două sinoade
ecumenice, în partea întâi, în legătură cu credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos - care este Iisus
Hristos Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul - se precizează nişte lucruri care trebuie înţelese de către
toţi aşa cum sunt prezentate în Simbolul credinţei, pentru că numai aşa se poate vorbi despre
Ortodoxie. Cine crede ortodox acela este ortodox. Este în Ortodoxie cine mărturiseşte credinţa
ortodoxă. Ori credinţa ortodoxă despre Domnul Hristos este formulată în felul următor: după ce
zicem "Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor
celor văzute şi nevăzute" adăugăm "Şi într-unul Domn Iisus Hristos". Aşa cum credem în
Dumnezeu Tatăl credem şi în Dumnezeu Fiul, "într-unul Domn Iisus Hristos - despre care precizăm
că este - Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii".
Adăugăm în continuare că este "Lumină din Lumină - deci Domnul Hristos Fiul lui Dumnezeu este
Lumină din Lumină - Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat - deci este nu numai om, ci este
Dumnezeu, şi anume Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat - născut - nu este creat - iar nu
făcut, - este de o fiinţă - Cel de o fiinţă cu Tatăl, - şi ştim despre El că toate s-au făcut prin El - prin
169
Care toate s-au făcut". Asta ştim noi despre firea dumnezeiască a Mântuitorului. Şi mai departe
spunem că El, deci firea dumnezeiască, Fiul lui Dumnezeu "S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de
la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om". Şi acum, după firea omenească unită cu firea
dumnezeiască, spunem ce s-a întâmplat în continuare: "S-a răstignit pentru noi în vremea lui Ponţiu
Pilat, a pătimit, S-a îngropat şi a înviat a treia zi după Scripturi; Şi S-a suit la ceruri - S-a înălţat la
ceruri - şi şade de-a dreapta Tatălui; - de unde - iarăşi va să vină să judece vii şi morţii, a Cărui
împărăţie nu va avea sfârşit".
Deci dacă cineva vrea să ştie ce învaţă Biserica despre Domnul Hristos, dacă vrea să
aibă un răspuns la întrebarea "Cine este Iisus Hristos?", să aibă în vedere învăţătura Bisericii din
Simbolul credinţei, să aibă în vedere ce spune Biserica, ce a spus Biserica la Sinodul I Ecumenic de
la 325 despre Domnul Hristos. Ce a spus? A spus că este o fiinţă, o persoană în două firi, fire
dumnezeiască şi fire omenească. După firea dumnezeiască este din veşnicie născut din Tatăl şi de o
fiinţă cu Tatăl, este Cel prin care toate s-au făcut. Că firea dumnezeiască s-a unit cu firea
omenească. Când şi unde? Atunci când Preasfânta Fecioară Maria a primit să fie mamă a
Mântuitorului lumii, când a zis "Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău", cuvânt spus către
îngerul binevestitor. Când a zis Preasfânta Fecioară Maria "Iată roaba Domnului, fie mie după
cuvântul tău", atunci firea dumnezeiască a început să aibă în apropiere de ea şi în legătură cu ea
firea omenească a Mântuitorului. Deci cele două firi, firea dumnezeiască şi firea omenească s-au
unit, au început să existe împreună în pântecele Preasfintei Fecioare Maria. Asta este credinţa
Bisericii, şi zicem: "S-a pogorât din cer şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-
a făcut om". Avem, prin urmare, de acum pe Domnul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu adevărat şi
om adevărat. Noi stăm în legătură cu Domnul nostru Iisus Hristos când ne rugăm Lui sau când
ascultăm cuvintele Lui. Ori de câte ori ne gândim la Domnul Hristos noi trebuie să avem în vedere
faptul că El este Dumnezeu adevărat şi om adevărat. După o expresie de la slujbele dumnezeieşti
ale Bisericii noastre, Iisus Hristos este "om nu simplu şi Dumnezeu nu gol". Aşa zice o expresie de
la Duminica Tomii, că Iisus Hristos este om, nu simplu, nu este numai om deci, ci este om unit cu
Dumnezeu şi este Dumnezeu, şi este Dumnezeu dar nu gol, ci este Dumnezeu unit cu omul. Noi nu
ne putem gândi la Domnul Hristos niciodată altfel decât la Cel ce este Dumnezeu adevărat din
Dumnezeu adevărat şi om adevărat născut din Preasfânta Fecioară Maria, iar aceasta pentru
veşnicie.
Stimaţi ascultători, dacă noi ne gândim la lucrurile acestea cu adevărat, suntem copleşiţi
de ele, rămânem uimiţi de măreţia lui Dumnezeu. De altfel Sfântul Isaac Sirul - cred că v-am mai
spus eu lucrul acesta - zice că "Cel ce nu se minunează de Dumnezeu încă nu a cunoscut pe
Dumnezeu". Iar la Sfântul Munte este o vorbă care zice: "La Dumnezeu să te gândeşti ca la
Dumnezeu, nu ca la om, şi să-l respiri pe Dumnezeu în toată vremea cum ai respira aerul". Deci să
te gândeşti la Dumnezeu într-una şi să te gândeşti cu evlavie, cu copleşire, şi atunci te-ai întâlnit cu
Dumnezeu. Iar dacă nu te minunezi de Dumnezeu, oricât te-ai gândi la Dumnezeu, să ştii că încă nu
te-ai întâlnit cu Dumnezeu. Prin urmare şi noi, având în vedere lucrurile acestea, ne minunăm de
ele, şi aşa ne învaţă Duhul care vuieşte în sfintele slujbe, şi aşa ne învaţă sfânta noastră Biserică,
care îşi cuprinde învăţătura în dumnezeieştile slujbe. De aceea participarea la sfintele slujbe ale
170
Bisericii pentru noi ortodocşii este o chestiune esenţială. Nu este o chestiune posibilă, o chestiune
care e bine să o ai în vedere, ci este o chestiune esenţială: trebuie să stai în faţa lui Dumnezeu în
atmosfera sfintelor slujbe.
Deci învăţăm de la sfânta Biserică despre firea dumnezeiască a Mântuitorului că s-a unit
cu firea omenească, şi în firea omenească Mântuitorul, unit cu firea dumnezeiască, a suferit pentru
păcatele noastre. El neavând păcat a suferit pentru păcatele noastre, şi toate s-au întâmplat pentru
mântuirea noastră. Deci Fiul lui Dumnezeu care S-a pogorât din cer, S-a făcut om din Preasfânta
Fecioară, în realitate Şi-a creat fire omenească - asta înseamnă că S-a făcut om, nu că firea
dumnezeiască a devenit om, ci că firea dumnezeiască s-a unit cu firea omenească fără posibilitatea
de despărţire, aşa S-a făcut om Fiul lui Dumnezeu, S-a născut de la Duhul Sfânt din Preasfânta
Fecioară Maria. Deci unirea firilor s-a făcut în Preasfânta Fecioară Maria, aşa încât Maica
Domnului când L-a născut pe Domnul Hristos a născut om nu simplu şi Dumnezeu nu gol, om unit
cu Dumnezeu şi Dumnezeu unit cu om. De aceea Maica Domnului în Ortodoxie este mărturisită ca
Născătoare de Dumnezeu. Nu că L-a născut pe Dumnezeu, ci a născut o fiinţă care era şi
Dumnezeu. Pe Dumnezeu nu-L poate naşte om, pe Dumnezeu Îl naşte Dumnezeu, Fiul lui
Dumnezeu e născut din Tatăl, aşa mărturisim.
Să ştiţi că lucrurile acestea sunt mai presus de fire, mai presus de înţelegere, noi nu
putem înţelege lucrurile acestea, sunt nişte taine, şi credinţa noastră e o credinţă a tainelor şi
învăţătura Bisericii noastre este o învăţătură de taină şi de taine. Noi nu avem numai cele şapte
Taine prin care se coboară Harul lui Dumnezeu peste credincioşi, ci avem o mulţime de taine. Iată,
taina Întrupării. Cine poate dezlega taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu? Nimenea. Dar noi credem
în această taină, ne supunem cu mintea. La sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos este
o alcătuire în care se spune: "Taina nu suferă ispitire", nu o poţi cerceta. Dacă vrei să faci dintr-o
taină ne-taină, dacă vrei să explici o taină înseamnă că pentru tine nu mai este taină şi înseamnă că
nu ştii ce este o taină dacă vrei să o explici. Nu se poate explica, "taina nu suferă ispitire". Numai cu
mintea, stând plecaţi cu mintea, "zicem împreună cu tine - vorbim noi cu Născătoarea de Dumnezeu
-: Negrăite Doamne, slavă Ţie". Slăvim pe Dumnezeu ca pe Cel ce este mai presus de noi, mai
presus de puterile noastre de cunoaştere, ne supunem tainei, cinstim taina, dar taina rămâne taină,
cine vrea să explice o taină nu ştie ce vrea. O taină nu poate fi explicată, nici taina Întrupării, nici
taina Jertfei, nici taina Învierii, nici taina Înălţării. Toate rămân taine pe care ni le comunică
Biserica noastră şi în care noi credem şi pe care le cinstim ca taine, dar nu le putem explica, nu
avem cum să le explicăm.
Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, a primit în fiinţa Sa firea omenească, care e alcătuită
din trup şi din suflet, iubiţi credincioşi. Să ştiţi că numai la Teologie mi-am dat seama de lucrul
acesta. M-am rugat Domnului Hristos de când mă ştiu dar aveam impresia că Domnul Hristos, Fiul
lui Dumnezeu, Şi-a luat trup şi că în trup a vorbit cu firea dumnezeiască. Nu m-am gândit că de fapt
firea omenească este alcătuită din suflet şi din trup şi deci Domnul Hristos a luat firea omenească
aşa cum este ea, cu trup şi cu suflet, cu tot ce are firea omenească, afară de păcat. Şi în firea
omenească Domnul Hristos Şi-a manifestat firea dumnezeiască cum poate ea să fie manifestată,
cum putea ea să fie înţeleasă. De exemplu la Schimbarea la Faţă spunem "arătând ucenicilor Tăi
mărirea Ta pe cât li se putea", deci nu cât era şi cât este, că nu poate omul să cuprindă pe Dumnezeu
nici în extensiune, în lărgime, şi nici în adâncime. Noi totdeauna stăm cumva la suprafaţa
cunoştinţei de Dumnezeu, că nu poate om mărginit să cuprindă nemărginitul. Cred că v-am spus eu
atunci când v-am vorbit despre raportul între om şi Dumnezeu - am ţinut odată un cuvânt aici
"Unele aspecte ale raportului dintre Dumnezeu şi om" - că Fericitul Augustin şi-a propus să scrie o
carte despre Dumnezeu. Şi gândindu-se el la lucrul acesta, a văzut pe malul mării când se plimba
odată, un copil care a făcut o groapă în nisip şi cu un vas ducea apă din mare în groapa din nisip. Şi
când l-a întrebat ce face, el a zis că vrea să mute marea în groapa din nisip. Şi atunci Fericitul
Augustin a avut un gând: uite, ce vrea copilul acesta să facă vreau şi eu când vreau să scriu o carte
despre Dumnezeu. N-am cum să scriu o carte despre Dumnezeu pentru că Dumnezeu nu poate fi
cuprins într-o carte. Aşa este şi când ne gândim la tainele mântuirii, la tainele Domnului Hristos: nu
171
putem cuprinde nemărginitul în mărginit, oricât am vrea noi să cunoaştem, trebuie să fii nemărginit
ca să cuprinzi nemărginitul.
Fiul lui Dumnezeu care S-a făcut om, în firea omenească a pătimit pentru păcatele
noastre, S-a jertfit pe cruce, a murit şi după aceea a înviat a treia zi. Cu sufletul S-a coborât la iad,
cu sufletul îndumnezeit. Gândiţi-vă de exemplu la cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur în legătură
cu Sfintele Paşti, unde se spune că Fiul lui Dumnezeu S-a coborât la iad şi că iadul s-a amărât:
"Iadul s-a amărât văzându-Te pe Tine jos. S-a amărât că s-a stricat, s-a amărât că s-a batjocorit, s-a
amărât că s-a omorât, s-a amărât că s-a legat. A luat trup şi de Dumnezeu s-a lovit; a luat pământ şi
s-a întâmpinat cu cerul, a luat ce a văzut şi a căzut întru ce n-a văzut. Unde-ţi este moarte boldul?
Unde-ţi este, iadule, biruinţa? Înviat-a Hristos şi tu te-ai surpat. Înviat-a Hristos şi au căzut dracii.
Înviat-a Hristos şi se bucură îngerii. Înviat-a Hristos şi viaţa vieţuieşte". Toate lucrurile acestea se
întâmplă în realitate pentru noi care avem dreapta credinţă ortodoxă. După aceea, după ce a înviat
din morţi, la 40 de zile Domnul nostru Iisus Hristos S-a înălţat la cer "şi şade de-a dreapta Tatălui -
de unde, mărturisim noi - iarăşi va să vină să judece vii şi morţii, a Căruia împărăţie nu va avea
sfârşit".
Prin urmare, dacă e vorba să răspundem la întrebarea cine este Iisus Hristos din
perspectiva învăţăturii Bisericii noastre, spunem că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu Unul
Născut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, om adevărat din
Preasfânta Fecioară, este Dumnezeu şi om, este om şi Dumnezeu, este om nu simplu, este
Dumnezeu nu gol, este Dumnezeu unit cu omul, este om unit cu Dumnezeu. S-a răstignit pentru noi
în zilele lui Ponţiu Pilat, a înviat a treia zi, după Scripturi, S-a înălţat la ceruri, şade de-a dreapta
Tatălui. Toate acestea noi le mărturisim şi le mărturisim nu numai cu cuvântul ci şi cu trăirea, în
înţelesul că noi avem o sărbătoare a Bunei Vestiri în care se pun în evidenţă începuturile firii
omeneşti a Mântuitorului nostru Iisus Hristos în Preasfânta Fecioară Maria. După aceea avem o
sărbătoare a Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos în care se pune în evidenţă naşterea după firea
omenească a Celui ce este Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Cinstim apoi celelalte în legătură cu
Mântuitorul nostru Iisus Hristos prin sărbătorire, de pildă în Vinerea Mare Jertfa Mântuitorului,
moartea de pe Cruce, în Duminica Învierii Învierea Domnului Hristos, la sărbătoarea Înălţării
Înălţarea la cer a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, şi aşteptăm a doua venire, pentru că mărturisim
că iarăşi va să vie Mântuitorul să judece vii şi morţii.
Toate acestea avându-le în vedere, de fapt avem în vedere ceea ce ne spune Biserica
noastră despre Mântuitorul, şi aşa ceva să ştiţi că nu spune nimeni la yoga. Chiar dacă ziceţi voi -
poate unii dintre voi - "Eu am învăţat despre Hristos la yoga", nu-mi pot închipui că v-a spus cineva
ce v-am spus eu acuma. Ce v-am spus eu spune Biserica şi aici trebuie să căutăm credinţa. Nu ne
spune nimenea dintre cei care fac păcate mari şi care zic că nu-i nici un păcat, că trebuie să-ţi
dirijezi energiile către cer făcând răutăţi şi spurcăciuni. Stimaţi ascultători, mai ales dragi tineri, nu
vă uitaţi la lucruri din acestea, că vă duc în fundul iadului, nu vă înalţă către cer. Biserica vă înalţă
către cer, Liturghia vă duce către cer, Sfânta Euharistie vă ridică mai presus de lumea aceasta. Aşa
ceva nu puteţi auzi în altă parte decât în Biserică şi de la oamenii Bisericii. Eu vă spun nişte lucruri
pe care sigur nu le-aţi auzit. Le-aţi fi putut auzi la slujbele noastre dacă v-ar fi atras cineva atenţia,
dar să ştiţi că nici eu, deşi m-am trezit în Biserică şi am învăţat lucruri pe de rost - o mulţime de
lucruri le ştiam şi le spuneam - nu le înţelegeam, ca şi când le-aş fi învăţat în limbă străină. Abia la
Teologie mi s-a deschis capul asupra comorilor Ortodoxiei din sfintele slujbe. Abia acolo am
început eu să-mi dau seama de profunzimea de gând a textelor liturgice, care sunt foarte importante.
Stimaţi ascultători, eu vă spun lucrurile acestea, sigur nu le ţineţi minte acum, că nici eu
nu aş fi ţinut minte dacă mi-ar fi spus cineva câte v-am spus eu deodată acuma, dar vă dau o
sugestie: urmăriţi singuri lucrurile acestea în slujbele noastre, învăţaţi nişte texte de felul acesta,
analizaţi-le, aprofundaţi-le, împodobiţi-vă mintea cu ele şi să vedeţi câtă bucurie puteţi avea ştiind
cine este Mântuitorul nostru Iisus Hristos, şi apoi raportându-ne cu toţii cum trebuie la Mântuitorul
nostru Iisus Hristos, la Dumnezeu adevărat, la om adevărat, la Dumnezeu unit cu omul, la om unit
cu Dumnezeu şi la faptul că aceasta s-a întâmplat pentru veşnicie. Deci noi când auzim pe Domnul
Hristos spunându-ne un cuvânt în Evanghelie, Îl auzim pe Cel ce este Dumnezeu adevărat şi pe Cel
ce este om adevărat vorbindu-ne nouă. A găsit modalitatea de a ajunge la noi. La o rugăciune de la
Sfântul Maslu spunem noi, vorbind cu Domnul Hristos, că "Te-ai făcut om pentru zidirea Ta". Iar
Sfântul Simeon Noul Teolog, uimit de măreţia lui Dumnezeu, zice: "Cum de foc eşti ce ţâşneşte, şi
eşti val răcoritor / Cum de arzi şi-alini îndată, cum mă faci nemuritor? / Cum de faci din vameşi
îngeri şi-ntunericul lumină? / Cum de scoţi din iad şi cum de curăţeşti pe cei din tină? / Cum tragi
bezna în lumină, cum de noaptea o cuprinzi? / Cum de mă prefaci cu totul, inima cum mi-o
173
aprinzi?". Şi acum urmează ceva foarte, foarte important: "Cum de Te împreuni cu robii, fii ai
Tatălui de-i faci?", cum prelungeşti întruparea prin oameni, în oameni. "Cum de-i arzi de dor,
rănindu-i, cum de iarăşi îi împaci? / Cum de rabzi şi suferi Doamne, cum nu răsplăteşti îndată? /
Cum de vezi cele ce-n taină numai Ţie Ţi se-arată? / Cum fiind aşa departe, vezi ce facem fiecare? /
Doamne, robilor Tăi dă-le îndelunga Ta răbdare!" Sunt nişte perle de gând, nişte lumini din lumea
de dincolo, nişte daruri ale lui Dumnezeu care se dau oamenilor care-şi curăţesc sufletul ca să le
primească şi să le înţeleagă. Pentru că sunt atâţia dintre credincioşii noştri care se plictisesc la
slujbă, care se tot uită cine intră, cine iese, care aşteaptă să se sfârşească slujba. Bineînţeles că aceia
nu pot avea dar de la Dumnezeu din cuprinsul sfintelor slujbe, dar dacă-ţi curăţeşti sufletul şi te faci
deschis pentru lucruri dumnezeieşti, pentru lumini din cer, atunci, după ce s-a sfârşit slujba ţi se
pare că ar trebui să mai înceapă una. Şi aceasta ne ridică mai presus de noi şi ne apropie de
Dumnezeu. Să ştiţi că Sfintele Paşti de pildă, împreună cu Săptămâna Luminată, sunt raiul anului
bisericesc. Noi la Sfintele Paşti şi în Săptămâna Luminată trăim clipe de rai aici pe pământ,
anticipăm raiul. Noi ne închipuim raiul ca o trăire de Paşti, şi de fapt aşa este. De aceea zicem noi
"Dă-ne nouă mai adevărat a ne împărtăşi cu Tine în ziua cea neînserată a împărăţiei Tale".
Părinte, vă rugăm să ne spuneţi cum s-a făcut cunoscut numele lui Dumnezeu de către
Domnul Iisus Hristos şi dacă Domnul Hristos a pronunţat numele lui Dumnezeu şi care este
acesta?
În ceea ce priveşte numele lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a întrebuinţat
atunci cuvântul care era înţeles de toţi oamenii. Noi nu cunoaştem cuvântul, sau nu ştim cum a
pronunţat Domnul Hristos numele lui Dumnezeu, decât ştim că numele lui Dumnezeu aşa cum l-a
pronunţat Domnul Hristos a fost tradus în limba noastră. De exemplu Sfântul Apostol Pavel
menţine în Epistola către Romani, capitolul 8, şi în Epistola către Galateni, cuvântul "Avva",
"Părinte". E un cuvânt pe care l-a întrebuinţat Domnul Hristos, noi însă nu întrebuinţăm cuvinte
străine, ci întrebuinţăm cuvântul corespunzător în limba noastră. Nu are rost să zicem "Avva" când
putem să zicem foarte bine "Părinte", nu are rost să zicem alt fel când putem să zicem "Dumnezeu".
Zicem cum e în limba noastră.
Mântuitorul spune: "Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin
Mine". Credeţi că după întruparea Fiului lui Dumnezeu mai poate fi mântuire în afara împărtăşirii
cu Iisus Hristos?
În afara Mântuitorului nostru Iisus Hristos, adică fără Mântuitorul nostru Iisus Hristos
nu există mântuire. Mântuirea vine prin Hristos, nu există alt nume prin care ne mântuim decât
numele Domnului nostru Iisus Hristos, citim noi în Faptele Apostolilor cuvânt spus de Sfântul
Apostol Petru (Fapte 4, 12). El este "calea, adevărul şi viaţa", noi urmărim mântuirea mergând pe
calea Mântuitorului, având adevărul Mântuitorului şi având puterea dătătoare de viaţă a
Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În legătură cu Mântuitorul avem mântuirea, ne ridicăm. El ne
ridică, nu noi ne ridicăm.
174
"Fiul Omului" era un titlu mesianic. În Vechiul Testament în special se întrebuinţează
cuvântul acesta, de exemplu în cartea proorocului Iezechiel i se atrage atenţia proorocului
spunându-i-se "Fiul Omului". Cuvântul "Fiul Omului" nu înseamnă fiu de om, ci înseamnă un titlu
mesianic, adică Fiul Omului I se zicea Mântuitorului nostru Iisus Hristos ca Mesia. De aceea zice
Domnul Hristos "Fiul Omului nu are unde să-şi plece capul" (Matei 8, 20) şi când zice aceasta Se
referă la El Însuşi că nu are unde să-Şi plece capul, că nu avea o proprietate personală, o casă a Lui.
Şi când Îşi zice Lui Fiul Omului are în vedere tocmai acest titlu mesianic. Sau spune că "Fiul
Omului va veni pe norii cerului", nu spune că orice om va veni pe norii cerului, ci unul anume.
Cine? Mântuitorul Hristos va veni pe norii cerului (cf. Matei 26, 64). Sau zice "Cine zic oamenii că
sunt Eu, Fiul Omului?" (Matei 16, 13). Deci Domnul Hristos face legătură între El şi Mesia Cel
făgăduit, care era aşteptat ca Fiu al Omului. Deci asta să reţineţi, că e vorba de un titlu mesianic.
Vă rugăm să ne explicaţi versetul din I Timotei 3, 16: "Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a
îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a
înălţat întru slavă" pe care Sfântul Apostol Pavel îl numeşte "taina dreptei credinţe".
Taina dreptei credinţe se crede că a fost un imn pe care-l cântau credincioşii pe vremea
Sfântului Apostol Pavel, şi Sfântul Apostol Pavel îl cuprinde în Epistola către Timotei şi are în
vedere istoria mântuirii. Adică "Dumnezeu S-a arătat în trup", S-a întrupat Dumnezeu, era o
mărturisire de credinţă. "S-a îndreptat în Duhul", adică S-a făcut cunoscut prin firea dumnezeiască.
"S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă", e istoria mântuirii prin
Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
La sfânta arătare de la stejarul lui Mamvri cei trei îngeri sunt o imagine a Sfintei
Treimi sau chiar cele trei persoane ale Sfintei Treimi?
Da, sunt o arătare a Sfintei Treimi la măsura la care poate omul să înţeleagă ceea ce e
mai presus de înţelegere. Taina Sfintei Treimi să ştiţi că rămâne o taină. Oricât ar căuta oamenii să o
explice, oricât ar căuta să o aducă în logic, nu pot să o înţeleagă prin raţiune. De ce nu ni se spune
"Raţionaţi şi veţi înţelege", ci spune "Credeţi şi veţi înţelege, de nu veţi crede nu veţi înţelege". Noi
primim tainele prin credinţă, Sfântul Isaac Sirul spune că "credinţa este uşa tainelor". Singura
modalitate de a înţelege tainele, de a putea primi tainele e credinţa în ele, noi nu putem să explicăm
tainele. "N-au cunoscut când Te-ai întrupat îngerii Tăi cei fără de trup, - zice o cântare a Bisericii
noastre la glas V - n-au simţit când ai înviat ostaşii cei ce Te străjuiau, că amândouă s-au pecetluit
de către cei ce ispiteau şi s-au arătat taine celor ce le primesc cu credinţă" (Octoih, Duminica
glasului V la Utrenie).
E o taină până la urmă. Orice încercare de a explica tainele nu aduce mai mult decât
ştim. Dumnezeu aşa a găsit în înţelepciunea Lui, ca Fiul Lui să fie Cel care ne mântuieşte.
În cadrul rugăciunilor dinaintea Sfintei Împărtăşanii spunem: "Că nu vom spune taina
Ta vrăjmaşilor Tăi". Care este această taină? Cum să nu o spunem vrăjmaşilor?
175
Vă rugăm să comentaţi afirmaţia făcută de Sfântul Maxim Mărturisitorul: "Întruparea
lui Dumnezeu atât îl face pe om dumnezeu cât S-a făcut El pe Sine om".
E vorba despre faptul că până acolo poate ajunge omul ca să-L primească pe Dumnezeu,
cât a putut ajunge firea omenească a Mântuitorului ca să primească pe Dumnezeu.
Ce reprezintă naşterea din nou despre care vorbeşte Domnul nostru Iisus Hristos lui
Nicodim, în Sfânta Evanghelie de la Ioan, capitolul 3?
Care este legătura între naşterea supranaturală a Mântuitorului din Fecioara Maria şi
lipsa de păcat a lui Iisus Hristos?
Este legătură în înţelesul acesta că Duhul Sfânt a contribuit la alcătuirea firii omeneşti în
persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pentru că altfel nu s-ar fi deosebit firea omenească a
Mântuitorului nostru Iisus Hristos de firea omenească a celorlalţi oameni. Ca fire nici nu se
deosebeşte, dar ca început se deosebeşte. Noi nu cunoaştem nici taina aceasta, rămâne totuşi mai
departe taină, însă în orice caz Domnul Hristos El Însuşi a spus cuvintele "Cine Mă va vădi pe Mine
de păcat?", iar Sfântul Apostol Pavel afirmă că S-a făcut Fiul lui Dumnezeu om "întru toate
asemenea nouă, afară de păcat".
Când spunem că Iisus S-a înălţat la cer ne gândim că El S-a ridicat în planul veşniciei.
Ne este destul de greu să înţelegem cum putem noi lua act de legătura cu Iisus Hristos pe care El o
intenţionează. Cum se poate întâlni timpul cu veşnicia?
Este o taină şi acesta, ceea ce ştim noi este atâta, că vom fi înălţaţi şi noi într-un plan
altul decât planul existenţei noastre aici pe pământ. Cum va fi vom cunoaşte numai când vom fi noi
în acel plan. Ceea ce ar putea veni aici în legătură cu cuvântul acesta e cuvântul pe care l-a spus
Domnul Hristos, că "ceea ce la oameni este cu neputinţă este cu putinţă la Dumnezeu" (Matei 19 ,
26). N-avem cum să ştim modalitatea în care se va realiza, dar ştim că se va realiza aşa cum a găsit
înţelepciunea lui Dumnezeu de cuviinţă.
În măsura în care ne depăşim pe noi înşine putem înţelege tot mai mult din tainele
existenţei mai presus de noi. Asta este o chestiune care ţine de ceea ce vrea Dumnezeu cu noi, nu de
ceea ce vrem noi de la Dumnezeu.
Cât priveşte dragostea lui Dumnezeu, noi credem că Dumnezeu a creat lumea din iubire
şi o mântuieşte tot din iubire şi prin iubire, şi ne cheamă pe noi la iubire, la o iubire după poruncă,
la iubire curată, nepătimaşă, pe care o realizăm - Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că "Dragostea
adevărată este născută de nepătimire". Întâi trebuie să fim nepătimaşi, şi după aceea avem o
dragoste curată, o dragoste adevărată. Jertfa Mântuitorului s-a făcut din iubire, "Crucea
Mântuitorului - zicea cineva pe bună dreptate, m-aş bucura dacă aţi reţine cuvântul acesta - este faţa
lui Dumnezeu îndreptată către oameni". Pentru că Dumnezeu este iubire şi jertfa s-a făcut din
iubire, Crucea Mântuitorului reprezintă iubirea lui Dumnezeu, deci este "faţa lui Dumnezeu
îndreptată către oameni". Bineînţeles, Crucea Mântuitorului - şi aceasta cred că e bine să o avem în
vedere - nu reprezintă numai jertfa Mântuitorului, ci reprezintă şi învierea Mântuitorului, deci este
şi simbol al biruinţei, nu numai un simbol al jertfei, al neputinţei, al iubirii lui Dumnezeu care Se
jertfeşte, ci este şi un semn al biruinţei iubirii asupra neiubirii. Este un semn şi al învierii.
Iar dragostea ca cunună a virtuţilor, dragostea este virtutea cea mai mare. Sfântul
Apostol Pavel în Epistola I-a către Corinteni în capitolul 13, în ultimul verset, zice: "Rămân acestea
trei, credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare decât toate este dragostea ". Numai că în
Evanghelie se spune că "cei dintâi vor fi pe urmă şi cei de pe urmă întâi" (Matei 20, 16), iar Sfântul
Marcu Ascetul spune că dragostea este cea dintâi după importanţă şi cea din urmă după realizare.
Deci cei dintâi vor fi pe urmă şi cei de pe urmă întâi, cei de pe urmă care se realizează, trebuie să fie
în vedere întâi în dorinţa de a se realiza.
E acelaşi lucru în exprimări diferite. Dragostea frăţească trebuie să fie realizată faţă de
toţi oamenii.
Dragă, eu sunt pentru deasă împărtăşanie. Să se împărtăşească omul cât de des, nu mi-e
frică de cei care se împărtăşesc, mi-e frică de cei care nu se împărtăşesc.
Care este explicaţia conform căreia în Vechiul Testament Dumnezeu este nemilos şi de
ce este, iar în Noul Testament este bun, iertător? Este aceasta legată de jertfa lui Iisus?
Da, este legată de jertfa lui Iisus în sensul că Domnul Hristos a adus un temei de iertare.
Domnul Hristos, ştiţi că şi pe cruce fiind, a zis "Părinte, iartă-i că nu ştiu ce fac" (Luca 23, 34).
Înseamnă că Domnul Hristos a adus ceva care ne favorizează, prin jertfa Lui.
Ce semnifică cuvintele rostite de Iisus Hristos pe cruce: "Eli, Eli, lama sabahtani?"
177
păcatelor. Şi atunci El, având acest sentiment care ţinea de pătimire şi de pedepsirea păcatului, a
spus cuvântul acesta "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?" (Matei 27, 46).
Vă rugăm să ne spuneţi cum trebuie să fie adevărata dragoste între un băiat şi o fată.
Dragă, asta cred că mi-o puteţi spune voi mai bine decât v-o pot spune eu vouă. Sau mă
gândesc la altceva, că poate vreţi să vă spun o poezie, că v-am mai spus eu şi de altă dată. E vorba
despre poezia Te port în mine, adică un băiat poate să spună la o fată aşa şi o fată la un băiat, cum
spune poezia:
Şi una şi alta. Adică noi credem că rugăciunea are putere nelimitată, cât se poate atâta se
aduce, şi pentru mântuirea credincioşilor, şi pentru ajutorul necredincioşilor, şi pentru biruinţa
Evangheliei în lume, şi pentru întărirea credincioşilor în credinţă, şi pentru a deveni cei mai puţin
credincioşi mai credincioşi. Rugăciunea este cu puteri nelimitate.
În cadrul Sfintei Scripturi Cântarea cântărilor este o alcătuire care face parte din scrierile
lui Solomon, e pusă în legătură cu scrierile lui Solomon. În general pare o scriere erotică, deşi în
realitate vrea să exprime nişte realităţi suprafireşti şi care de fapt au fost luate în consideraţie şi
comentate de anumiţi sfinţi părinţi sau anumiţi scriitori bisericeşti. De exemplu Origen are
comentar la Cântarea cântărilor, Sfântul Grigore de Nyssa are comentar la Cântarea cântărilor. Sunt
nişte lucruri care în general trebuie comentate, pentru că altfel oamenii le consideră la starea lor de
inferioritate, adică cum sunt oamenii aşa le e şi gândirea, şi atunci le coboară în loc să le ridice.
Cântarea aceasta de fapt nu e o cântare, ci sunt mai multe imne care toate la un loc sunt prezentate
ca fiind cea mai deosebită cântare, Cântarea cântărilor. Dacă vreţi să cunoaşteţi comentarul la
Cântarea cântărilor citiţi traducerea părintelui Stăniloae din Sfântul Grigore de Nyssa sau puteţi tot
aşa de bine să citiţi Cântarea cântărilor comentată de Ion Alexandru.
Credeţi în prietenie?
Ce este acesta?
Asta o ştiu cei care sunt prieteni. Ce este prietenia? Prietenia este confluenţa între iubiri,
este o realitate din cer adusă pe pământ, este ceva ce se alcătuieşte din reciprocitate în iubire şi
respect. Eu să ştiţi că totdeauna am avut prieteni, de când mă ştiu am avut prieteni, am şi acuma şi
nu puţini, şi sunt foarte bucuros de prieteni. Sunt într-o măsură oarecare şi o realizare a prietenilor
mei care m-au ajutat să cunosc lucruri care prin puterile mele personale n-aş fi putut să le cunosc.
Iată şi din ce v-am prezentat în seara aceasta sunt multe cunoştinţe pe care le-am câştigat prin
intermediari, prin ajutorul prietenilor mei. Cred într-o prietenie adevărată şi sfântă şi curată şi o
recomand din toate puterile mele şi atrag atenţia a nu se implica în prietenie ceva ce nu ţine de
prietenie, să nu fie de pildă într-o prietenie, într-o prietenie între un băiat şi o fată, anticipări ale
căsătoriei.
Rămâne ea în veşnicie?
Da.
Nu se poate, pentru că prietenii trebuie să ajungă la acelaşi loc, că-s cam la fel. Cei care-
s buni la bine, cei care-s răi la rău, pentru că sunt şi prietenii întemeiate pe răutate. Nu se poate să
ajungă unul în rai şi unul în iad.
8 mai 1995
179
Cine este Iisus Hristos pentru mine?
Hristos a înviat! Stimaţi ascultători, poate că pe unii v-a surprins faptul că pentru a doua
seară am hotărât să spun ceva despre raportul meu personal cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos. De
fapt lucrul acesta l-am avut în vedere pentru a pune în evidenţă nu atât ceea ce gândesc eu despre
Domnul Hristos, ci pentru a da o sugestie ca toţi aceia care doresc să aibă o legătură cu Domnul
Hristos să se şi întrebe care este adevărata legătură a fiecăruia dintre noi cu Mântuitorul.
Credinţa noastră creştină este o credinţă care ne angajează practic. Noi nu ne informăm
despre Domnul Hristos doar aşa ca să ştim ceva despre El, ci ne informăm despre Domnul Hristos
ca să ne facem o legătură cu El. În creştinism mântuirea nu se realizează prin puterile omului, chiar
dacă mântuirea este - zicem noi - un proces de înaintare în viaţa duhovnicească, în primul rând de
eliberare de păcat, de eliberare de neştiinţă şi de necredinţă, este un proces de înaintare în viaţa
duhovnicească nu atât prin puterile omului, ci mai ales prin intervenţia lui Dumnezeu. Totuşi are şi
omul partea lui de contribuţie. De aceea în termeni teologici se spune că mântuirea este o faptă
teandrică, adică ceva în care se întâlneşte Theos - Dumnezeu - cu andros - cu bărbatul - cu un om
angajat spre bine. Deci mântuirea este o faptă teandrică, este mai ales un proces teandric. Când ne
gândim la mântuire ne gândim la o parte a urcuşului duhovnicesc care în general este considerat ca
având trei trepte: mântuirea, desăvârşirea şi îndumnezeirea.
Mântuirea este prima treaptă în înţelesul că este mai ales partea de eliberare de ceea ce
este negativ în om, de ceea ce este opritor în viaţa omului în calea de înaintare duhovnicească. A
mântui înseamnă a elibera, a scăpa de ceva. Cine vrea să se mântuiască nu se mântuieşte ca în
diferitele concepţii şi practici străine de creştinism, adică într-o angajare prin puterile proprii, ci se
mântuieşte prin legătura cu Mântuitorul care El mântuieşte, prin legătura cu Mântuitorul care El
ridică, prin legătura cu Mântuitorul care îl face pe om liber. Aşa încât neapărat, cine vrea să
înainteze în viaţa duhovnicească trebuie să aibă o legătură cu Mântuitorul. Fără legătura cu
Mântuitorul nu există mântuire, mântuirea se realizează prin Cel care mântuieşte nu prin cel care se
mântuieşte. Noi ne mântuim, dar ne mântuim pentru că ne mântuieşte Mântuitorul nostru. Aşa încât
neapărat trebuie să se pună problema aceasta a legăturii cu Mântuitorul, adică problema raportării
noastre la Mântuitorul.
Cel dintâi cuvânt de propovăduire spus de Domnul Hristos, după mărturia Sfântului
Evanghelist Marcu, este cuvântul "S-a împlinit vremea şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu.
180
Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie" (Marcu 1, 15). Prin cuvântul "Evanghelie" se exprimă
învăţătura cea nouă a creştinismului, cuvântul "Evanghelie" însemnând în limba noastră românească
"veste bună". Noi am primit cuvântul "Evanghelie" din propovăduirea creştină şi a rămas în
înţelesul acesta, că Evanghelia este învăţătura creştină cuprinsă în Evanghelie sau propovăduirea
creştină în general, pentru că Sfântul Apostol Pavel n-a scris o Evanghelie cum a scris Sfântul Matei
sau Sfântul Marcu, Sfântul Luca sau Sfântul Ioan, şi totuşi el se consideră pe sine şi se prezintă pe
sine ca propovăduitor al Evangheliei. "Credeţi în Evanghelie". Legătura cu propovăduirea creştină
este o legătură de credinţă şi cine crede în Evanghelie trebuie să creadă şi în Cel pe care Îl
propovăduieşte Evanghelia, adică în Domnul Hristos. El Însuşi a spus: "De nu veţi crede cine sunt,
în păcatele voastre veţi muri" (Ioan 8, 24), sau în altă parte avem cuvântul spus de Domnul Hristos:
"Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine" (Ioan 14, 1). Iar în Sfânta Evanghelie de la
Marcu avem cuvântul spus după Înviere de Domnul Hristos: "Propovăduiţi Evanghelia la toată
făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi" (Marcu 16,
16). Cel ce va crede în Evanghelie se va mântui, cel ce va crede în Hristos se va mântui, iar cel ce
nu va crede se va osândi. Bineînţeles nu e vorba de o credinţă doar în sensul de adeziune: da, cred şi
m-am mântuit. Nu e aşa. Credinţa angajează la o viaţă nouă şi pe măsura înaintării în viaţa nouă se
realizează şi lichidarea piedicilor care se împotrivesc urcuşului duhovnicesc.
Mântuirea cuprinsă în Evanghelie - ştiţi că Domnul Hristos a fost prezentat într-o arătare
a unui înger către dreptul Iosif ca "Cel ce va mântui pe poporul Său de păcate" (Matei 1, 21) - se
realizează prin Mântuitorul, şi Mântuitorul ne duce tot mai departe în urcuşul duhovnicesc, ne duce
de la mântuire la desăvârşire, la deplinătate, şi prin mântuire şi deplinătate, prin perfecţiune morală
ne duce la îndumnezeire, în care Dumnezeu Se face prezent în om. Sfântul Apostol Pavel în
Epistola către Galateni are cuvântul "de acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine"
(Galateni 2, 20). Aşa că în urcuşul duhovnicesc este o parte în care se vede şi lucrarea omului, dar
este şi o parte în care se vede mai ales lucrarea Mântuitorului, lucrarea lui Dumnezeu. Şi prin
aceasta se realizează ceea ce numesc părinţii cei duhovniceşti îndumnezeire. Adică o prezenţă a lui
Dumnezeu în care se vede mai mult Dumnezeu decât omul. În Filocalie de pildă, la Sfântul Maxim
Mărturisitorul, se vorbeşte despre îndumnezeire în înţelesul acesta că de la sâmbăta, de la lucrarea
de odihnă în care omul se odihneşte şi de lucrările sale spre mântuire, se ajunge la sâmbetele
sâmbetelor, adică se ajunge la prelucrarea de către Dumnezeu a omului.
Am vorbit cândva aici despre urcuşul duhovnicesc şi am prezentat mai multe posibilităţi
de înaintare în viaţa duhovnicească ca urcuş. Poate vă mai aduceţi aminte de urcuşul bucuriei, de
urcuşul preamăririi lui Dumnezeu prin rugăciunea "Tatăl nostru", de urcuşul bucuriei prin treptele
Fericirilor, de urcuşul preamăririi lui Dumnezeu prin rugăciunea "Tatăl nostru" considerată şi ca un
mijloc de înaintare duhovnicească iar treptele sunt luate de la sfârşit spre început. Apoi despre
urcuşul spre iubire, prezentat în Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel la roada Duhului,
despre urcuşul spre iubire aşa cum se prezintă în Epistola către Coloseni capitolul 3, mai departe
despre un alt urcuş duhovnicesc din Epistola a II-a Sobornicească a Sfântului Apostol Petru şi în
sfârşit am prezentat încă nişte urcuşuri duhovniceşti de la Sfântul Maxim Mărturisitorul, şi unul pe
care l-am formulat eu personal, cu Teopist, Teodul, Teognost, Teofil, Macarie. Toate lucrurile
acestea eu le-am prezentat odată într-o conferinţă de aici de la Timişoara. Toate acestea de fapt se
realizează prin puterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu Care trebuie să avem o relaţie.
Să ştiţi că eu mă raportez la Mântuitorul nostru Iisus Hristos în primul rând aşa cum am
prezentat pe Mântuitorul în seara trecută când am spus că Mântuitorul nostru este o persoană în
două firi, fire dumnezeiască veşnică, născută din Tatăl, şi fire omenească cu început în vreme,
născută din Preasfânta Fecioară Maria, trup şi suflet omenesc unit cu dumnezeirea. La sinoadele
ecumenice s-a spus că firile, cea dumnezeiască şi cea omenească, în deplinătatea lor sunt unite
neîmpărţit şi nedespărţit, neamestecat şi neschimbat. Cred în Mântuitorul nostru Iisus Hristos aşa
cum este prezentat de sfânta noastră Biserică în Crez şi aşa cum este prezentat în alcătuirile de la
sfintele slujbe. Cred în Mântuitorul nostru Iisus Hristos aşa cum este prezentat în sărbătoririle
evenimentelor care privesc mântuirea noastră. Cred în Mântuitorul nostru Iisus Hristos aşa cum ne
181
este prezentat de sfânta Biserică ca Dumnezeu întrupat în om, adică ca Dumnezeu care S-a făcut şi
om. Şi spuneam ieri seara că în slujbele noastre se pomeneşte "om nu simplu şi Dumnezeu nu gol"
şi Dumnezeu unit cu omul şi om unit cu Dumnezeu.
Sfânta noastră Biserică ni-L prezintă pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu
şi om în anumite alcătuiri cu o pregnanţă greu de înţeles şi greu de ajuns de către mintea noastră.
Dacă cuvintele Cuvântului lui Dumnezeu, dacă cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos trebuie
să fie primite de noi cu o învrednicire specială, tot aşa, şi mai mult decât atâta, persoana
Mântuitorului nostru Iisus Hristos trebuie primită cu o învrednicire şi mai mare. Domnul Hristos a
spus: "Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece" (Matei 24, 35). Asta a spus-o
despre cuvântul Său, despre care spune că "este duh şi este viaţă" (Ioan 6, 63). Sfânta noastră
Biserică, în rânduielile ei de slujbă, ne atrage atenţia asupra măreţiei Mântuitorului nostru Iisus
Hristos. Adică noi nu trebuie să coborâm pe Domnul Hristos la noi. El Se coboară şi S-a coborât
până la măsurile omului şi până acolo unde a ajuns omul. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că
"Dumnezeu S-a făcut om ca să-l facă pe om dumnezeu" şi că lucrul acesta s-a realizat din pricina
iubirii lui Dumnezeu faţă de om. Noi spunem că Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne mântuieşte
de păcate, şi că în situaţia de Mântuitor l-a adus faptul că omul a căzut în păcat. E drept, dar trebuie
să adăugăm şi altceva, şi mai mult altceva. Omul într-adevăr a ajuns în situaţia de a fi ajutat din
starea lui de păcat. Dar nu păcatul L-a făcut pe Dumnezeu să Se întrupeze, ci iubirea lui Dumnezeu
L-a făcut pe Fiul lui Dumnezeu să Se facă om ca să-l ridice pe om de acolo de unde se găsea omul.
Deci ceea ce L-a făcut pe Fiul lui Dumnezeu să Se facă om a fost iubirea lui Dumnezeu,
"Dumnezeu este iubire" (I Ioan 4, 8. 16) se afirmă în Epistola I-a Sobornicească a Sfântului Ioan
Evanghelistul. Iubirea lui Dumnezeu a găsit modalitatea de a se apropia de om în maximă
apropiere, ca să-l ridice pe om de acolo de unde era. Şi unde era omul? Era în păcat, căzuse în păcat
şi era în iad, ajunsese în iad. Şi atunci Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om ca să-l mântuiască pe om de
păcat şi să-l ridice din iad. "Pogorâtu-Te-ai întru cele mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat
încuietorile cele veşnice care ţineau pe cei legaţi, Hristoase. Şi a treia zi precum Iona din chit, ai
înviat din mormânt" spunem noi la Paşti. Sau "Prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi
începătura altei vieţi veşnice; şi săltând, lăudăm pe Pricinuitorul, pe Cel unul binecuvântat,
Dumnezeul părinţilor şi preamărit". Sau "Păzind peceţile întregi Hristoase, ai înviat din mormânt,
Cel ce nu ai stricat cheile Fecioarei întru a Ta Naştere şi ne-ai deschis nouă uşile raiului".
Prin urmare Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, S-a coborât întru cele mai de jos ale
pământului - e o expresie prin care înţelegem iadul. Ştiţi că Biserica noastră şi Scriptura în general
vorbeşte în limbajul oamenilor către care se adresează. Şi atunci, pentru că oamenii gândeau că
lumea e alcătuită din trei compartimente etajate cumva, şi anume la mijloc pământul, sus cerul şi
dedesubtul pământului iadul, Biserica a vorbit în limbajul acesta către oameni. Asta nu înseamnă că
neapărat iadul trebuie să fie undeva în pământ sau sub pământ. Până la urmă unde-i sub-pământul,
dacă omul ştie că pământul e suspendat în cosmos şi nu are un sus şi un jos. Se exprimă iadul ca
fiind în pământ sau sub pământ ca să se înţeleagă că nu este amestecat cu cerul, ci are o poziţie
anume a lui.
Când Domnul Hristos S-a pogorât întru cele mai de jos ale pământului, respectiv El S-a
pogorât la iad acolo unde este iadul. Noi nu considerăm o spaţialitate oarecare a iadului. Şi până la
urmă adevărul este că iadul e acolo unde e omul căzut. Şi în viaţa aceasta pământească poate
avea cineva stări de iad, şi dacă este cu stări de iad e în iad chiar trăind în lumea aceasta, în viaţa
aceasta pământească. În Sfânta Scriptură nu este nici un loc în care să se spună că iadul a fost creat
de Dumnezeu, sau de cine a fost creat. Şi totuşi iadul există. Cine a creat iadul? L-au creat aceia
care au fost vrednici de iad. Mai întâi îngerii cei căzuţi şi după aceea oamenii cei căzuţi. Fiul lui
Dumnezeu S-a dus acolo unde era omul, cât era de căzut, până acolo S-a coborât Domnul Hristos ca
să-l ridice pe om. Şi noi credem şi spunem şi mărturisim că atunci când a murit Domnul Hristos pe
cruce a fost luat de pe cruce şi înmormântat în mormânt, a fost pus în mormânt cu trupul, a fost în
iad cu sufletul, cu sufletul îndumnezeit, şi cu dumnezeirea pretutindenea, şi în rai cu tâlharul şi
împreună cu Tatăl şi cu Duhul Cel ce este necuprins. Aşa gândeşte Biserica iadul, aşa gândeşte
182
Biserica mântuirea, aşa gândeşte Biserica raiul, aşa gândeşte Biserica pe Mântuitorul în care
credem, aşa ne raportăm noi cei credincioşi la Mântuitorul.
La Schimbarea la Faţă este o alcătuire care zice aşa: "În munte Te-ai schimbat la faţă
Hristoase Dumnezeule, şi pe cât au cuprins ucenicii Tăi mărirea Ta au văzut că dacă Te vor vedea
răstignit, să cunoască Patima Ta cea de bună voie şi lumii să propovăduiască că Tu eşti cu adevărat
raza Tatălui". Deci cu cunoştinţa de la Schimbarea la Faţă ucenicii Domnului Hristos trebuiau să
ştie că Cel care S-a răstignit pe cruce nu e om de rând, ci e om unit cu Dumnezeu, e om şi
Dumnezeu, Dumnezeu şi om. N-au prea înţeles lucrul acesta ucenicii Mântuitorului nostru Iisus
Hristos care s-au depărtat de El, dar scopul Schimbării la Faţă era acesta, de a fixa măreţia
Mântuitorului nostru Iisus Hristos în conştiinţa ucenicilor până la aşa măsură încât să-şi dea seama
că Cel care e răstignit pe cruce în neputinţă, de fapt are putere şi doar S-a smerit pe Sine până la
cruce. La Înălţarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos ucenicii au văzut încă o dată măreţia
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, fiind şi la Înălţarea la cer a Mântuitorului nostru Iisus Hristos o
altă schimbare la faţă.
Stimaţi ascultători, din măreţia Mântuitorului nostru Iisus Hristos, din schimbările Lui la
faţă înţelegem în măsura în care şi noi ne schimbăm la faţă, şi noi ne transfigurăm. Dacă nu ne
transfigurăm noi înşine nu putem înţelege ceva din transfigurarea Mântuitorului. La slujba de la
sărbătoarea Schimbării la Faţă este o alcătuire care zice aşa: "Munte înalt având noi inima curăţită
de patimi, să vedem schimbarea la faţă a lui Hristos care luminează mintea noastră". Care e condiţia
ca Domnul Hristos să Se transfigureze în noi? Condiţia este să avem în noi un munte în care
Domnul Hristos să poată apărea schimbat la faţă, transfigurat. Care este de fapt muntele cel înalt din
conştiinţa noastră? Este, spune Biserica, "munte înalt având noi inima curăţită de patimi",
Dumnezeu Se descoperă inimii curăţită de patimi.
E bine să reţinem lucrul acesta, pentru că sunt unii, şi mai ales în vremea noastră, care ar
vrea să ne convingă că Dumnezeu Se descoperă unei tehnici, unei tehnicităţi, unor practici, unor
lucruri pe care le face omul ca să se facă primitor de Dumnezeu. Evanghelia nu spune despre aşa
ceva, Evanghelia spune "fericiţi sunt cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Matei
5, 8). Inimii curate i se descoperă Dumnezeu, i se descoperă Domnul Hristos cât poate omul să
înţeleagă. Şi numai inimii curate i se descoperă, altă modalitate de a-L cunoaşte pe Dumnezeu nu
există. Tot ceea ce facem noi în vederea cunoştinţei Mântuitorului are rostul acesta de a ne curăţi
inima. Cine nu are inimă curată acela proiectează din necurăţia lui asupra Mântuitorului nostru Iisus
Hristos propriile sale necurăţii. Mărturisesc mulţi dintre credincioşii noştri că la rugăciunile pe care
le fac au imagini necuviincioase, şi că în rugăciunile pe care le fac nu se întâlnesc cu Domnul
Hristos ci se întâlnesc cu propriile lor necurăţii. De ce se întâmplă aşa ceva? Pentru că rugăciunea
este oglinda sufletului, rugăciunea este măsura la care se găseşte sufletul. "Nu poate suflet
necurat în curată împărăţie să intre" zice Sfântul Isaac Sirul. Şi atunci înseamnă că dacă avem
mintea necurată nu poate să primească pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos fără învăluirile
necurăţiei. Domnul Hristos are nevoie de o inimă curată ca să Se descopere, atât cât poate omul să
înţeleagă din ceea ce este Mântuitorul, aşa încât cel dintâi lucru pe care trebuie să-l facem este să
insistăm pentru curăţia inimii. Când ajungem la inimă curată ajungem şi la rugăciune curată şi în
rugăciunea curată ne întâlnim cu Dumnezeu pentru că nu ne mai întâlnim cu necurăţiile din sufletul
nostru. Aşa încât toată grija noastră trebuie să o avem pentru a ne curăţi sufletul, să ne facem
vrednici de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, "având noi munte înalt inima curăţită de patimi să
vedem schimbarea la faţă a lui Hristos care luminează mintea noastră".
184
Stimaţi ascultători, nu se poate să citească cineva Sfânta Evanghelie cu o inimă curată
fără să se minuneze de Domnul Hristos. Sunt mai multe locuri în Sfânta Evanghelie în care se spune
că oamenii s-au minunat de minunile făcute de Domnul Hristos. Şi între altele şi-au exprimat
minunarea lor, mirarea lor de Domnul Hristos Făcătorul de minuni. Spunând că aşa ceva n-au mai
văzut, că aşa ceva nu s-a mai întâmplat, s-au minunat de învăţătura Lui spunând că vorbeşte altfel
decât învăţătorii lor. Toate acestea s-au întâmplat între oameni pentru că oamenii au simţit ceva din
măreţia Mântuitorului Hristos. În măsura în care ne minunăm de Dumnezeu Îl cunoaştem pe
Dumnezeu. Sfântul Isaac Sirul spune clar: "Încă nu a cunoscut pe Dumnezeu cel ce nu ce
minunează de Dumnezeu". Numai cel ce se minunează de Dumnezeu a cunoscut pe Dumnezeu,
pentru că Dumnezeu e mai presus de ceea ce putem noi înţelege. Dacă nu ne minunăm de
Dumnezeu înseamnă că încă nu ne-am întâlnit cu Dumnezeu. Învăţăturile din Sfânta Evanghelie
noi le citim uneori cu foarte multă uşurinţă şi rămânem cu simple informaţii. În măsura în care omul
înaintează în curăţia inimii, în acea măsură cunoaşte din Sfânta Evanghelie nişte lucruri care îl fac
să înţeleagă că Evanghelia este mai presus de lumea aceasta, că este cuvânt din cer adus pe pământ,
că Domnul Hristos nu este un om de rând ci este Fiul lui Dumnezeu care S-a făcut om. Vom da
câteva exemple din Sfânta Evanghelie în care Îl vedem pe Domnul Hristos schimbat la faţă şi
pentru mintea noastră.
În această împrejurare vedem măreţia Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Celui care S-a
îngrijit de păcătoşi. Domnul Hristos n-a marginalizat pe nimeni, a primit pe toţi şi a vrut să-i
primească pe toţi, şi dacă totuşi au fost oameni pe care nu i-a primit, nu i-a primit pentru că n-au
vrut ei să fie primiţi. În special fariseii care L-au judecat pe Domnul Hristos. Deci Domnul Hristos
la care mă raportez eu este Cel care Se îngrijeşte de păcătoşi, care îi ridică pe păcătoşi. A stat de
vorbă cu vameşii şi cu fariseii deopotrivă, i-a primit pe vameşi pentru că vameşii şi-au recunoscut
păcatele, nu i-a putut primi pe farisei pentru că fariseii s-au împotrivit. Domnul Iisus Hristos la care
mă raportez eu şi pe care Îl am în vedere eu, este Mântuitorul care a spus pilda cu oaia cea pierdută,
pilda cu drahma cea pierdută şi pilda cu fiul risipitor, în care se prezintă adevărul că "bucurie se
face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte, mai mult decât pentru nouă zeci şi nouă de drepţi
care nu au trebuinţă de pocăinţă" (Luca 15, 7).
Se spune că dacă din toată propovăduirea Domnului nostru Iisus Hristos numai pilda cu
fiul risipitor ar fi rămas, ne-ar fi rămas o Evanghelie întreagă, din care cunoaştem bunătatea lui
Dumnezeu ca Tată. Eu aş numi pilda cu fiul risipitor mai degrabă pilda cu tatăl primitor. De ce?
Pentru că cel care acţionează mai mult şi mai adevărat este tatăl care primeşte. Nu ştiu dacă nu am
spus şi aici cândva, că în pilda cu fiul risipitor se spune că atunci când fiul s-a întors şi şi-a făcut el
nişte planuri cum să zică către tatăl său "Tată, am greşit la cer şi înaintea ta, nu sunt vrednic să mă
185
numesc fiul tău", tatăl l-a aşteptat şi când l-a văzut de departe, a alergat înaintea lui. De ce a alergat?
Pentru că avea inimă de tată. Şi ziceam eu că tatăl, având inimă de tată, a lucrat cu inima de tată, a
alergat înaintea lui, nu a aşteptat să vadă ce face, nu l-a pus în studiu, nu a stat să vadă ce zice. De
ce? Pentru că nu era cercetător ştiinţific, nu era psihiatru, nu era psiholog, ci era tată. Un tată nu
poate, dacă are inima de tată, nu poate aştepta, nu poate să pună în studiu o desfăşurare, ci se
angajează în primire. Asta a făcut tatăl fiului risipitor, asta trebuie să facem şi noi - dacă îi slujim lui
Dumnezeu - tuturor celor care au trebuinţă de bunătatea noastră.
Stimaţi ascultători, creştinătatea a cam uitat această poruncă a Mântuitorului nostru Iisus
Hristos. În general o spălare a picioarelor rituală nu se face decât în anumite mănăstiri, în Joia Mare,
joia din săptămâna Sfintelor Patimi. Unele secte fac spălarea picioarelor înainte de a primi Cina
Domnului. Cred că s-a renunţat la această practică din motive practice, deşi Domnul Hristos a spus:
Eu v-am dat pildă ca să faceţi şi voi la fel, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora.
Duhovniceşte trebuie în orice caz realizat lucrul acesta. Ce înseamnă să speli picioarele? Înseamnă
să-l curăţi pe omul căruia îi speli picioarele. Să ştiţi că în contextul social în care a propovăduit
Domnul nostru Iisus Hristos era o uzanţă a spălării picioarelor, nu era ca aici la noi, unde oricare
dintre noi, cred, s-ar simţi rău ca cineva să-i spele picioarele. Acolo însă gazda în mod obişnuit îi
dădea apă celui care venea la el, sau chiar gazda îi spăla picioarele. Poate ştiţi cuvântul acela din
Epistola I-a a Sfântului Apostol Pavel către Timotei, unde se spune despre văduve să fie primită
acea femeie care a fost soţia unui singur bărbat, care a împlinit şaizeci de ani, care e binecunoscută
pentru faptele ei bune şi numai dacă şi-a crescut copii şi dacă a spălat picioarele sfinţilor (I Timotei
5, 10).
Există o poruncă a iubirii. Toată lumea ştie că Domnul Hristos a spus că cea dintâi
dintre porunci este "să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi
din tot cugetul tău", şi a doua asemenea acesteia, "să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi"
(Matei 22, 37-39). Nimeni nu neagă faptul că creştinismul este o religie a iubirii şi că porunca
iubirii este cea mai mare dintre porunci. Dar nu toţi se gândesc destul de bine şi destul de mult
asupra faptului că există şi o poruncă a cinstirii, nu e vorba numai de porunca iubirii ci e vorba şi de
o poruncă a cinstirii. Porunca cinstirii dată de Domnul nostru Iisus Hristos este dată cu porunca
186
iubirii. Dacă iubirea nu e şi cinstitoare nu e în rosturile ei. În ceea ce priveşte iubirea aproapelui
măsura este să-l iubeşti ca pe tine însuţi. În ceea ce priveşte cinstirea aproapelui, e altă măsură,
anume Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Filipeni zice "unul pe altul mai de cinste făcându-l"
(Filipeni 2, 3), unul pe altul mai de cinste făcându-l decât pe sine însuşi. Suntem datori faţă de
aproapele cu o cinstire mai mare decât ne-o dăm nouă înşine. Coborârea aceasta în faţa omului ca
să-i speli picioarele, chiar şi numai duhovniceşte gândită, înseamnă să-l ridici pe omul de lângă tine
mai presus de tine. În Pateric de pildă se spune că un părinte pe nume Ilarion cel Mare s-a întâlnit
cu Sfântul Antonie cel Mare. Şi când l-a văzut Sfântul Antonie cel Mare pe Sfântul Ilarion cel Mare
apropiindu-se de el a zis: "Bine ai venit luceafărule care răsari dimineaţa". La acest salut al
Sfântului Antonie cel Mare, Sfântul Ilarion a răspuns: "Pace ţie, stâlpule de lumină care luminezi
lumea". Stimaţi ascultători, este ceva dătător de bucurie în ceea ce priveşte cinstirea, o cinstire
reciprocă.
187
Pentru a vedea felul cum ar trebui să ne raportăm noi, vom prezenta două texte din care
înţelegem că Domnul Hristos vrea din partea noastră recunoştinţă unii faţă de alţii şi faţă de
Dumnezeu, din care înţelegem că Domnul Hristos El Însuşi Şi-a arătat recunoştinţa. E vorba de
istorisirea Sfântului Evanghelist Luca în legătură cu vindecarea celor zece leproşi (Luca 17, 12-19).
Sfântul Evanghelist Luca spune că cei zece care L-au rugat pe Domnul Hristos să-i vindece au văzut
că s-au vindecat, unul dintre ei - numai unul din zece, am zice noi matematic 10% - "s-a întors la
Domnul Hristos, a căzut la picioarele Lui şi îi mulţumea". Şi atunci Domnul Hristos a zis: "Oare nu
zece s-au vindecat; ceilalţi nouă unde sunt? Nu s-a găsit decât acesta să dea mărire lui Dumnezeu?",
şi acesta era de neam străin, era samarinean. Din acest cuvânt al Domnului Hristos înţelegem că
Domnul Hristos este Cel care doreşte ca oamenii să fie recunoscători, să-şi arate recunoştinţa.
M-aş bucura foarte mult dacă luând aminte la cele ce vi le-am prezentat în seara aceasta,
aţi căuta să citiţi Evanghelia ca să-L cunoaşteţi mai mult pe Domnul Hristos, să vă raportaţi cu toţii
la Domnul Hristos aşa cum ni-L prezintă Evanghelia, care spune că "Fiul lui Dumnezeu S-a deşertat
pe Sine, chip de rob luând, ascultător făcându-Se până la moarte şi moarte pe cruce" (Filipeni 2, 6-
8) şi că "Dumnezeu i-a dat Lui nume mai presus de orice nume, ca întru numele Lui toată limba să
mărturisească că Domn este Iisus Hristos întru mărirea lui Dumnezeu" (Filipeni 2, 9-11). Să ne
gândim la Domnul şi Mântuitorul nostru ca la Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, ca la
om adevărat unit cu Dumnezeu şi născut din Preasfânta Fecioară Maria. În acest fel va creşte în
conştiinţa noastră tot ce-i în legătură cu Domnul Hristos, va creşte în măreţia ei Maica Domnului
despre care noi spunem, vorbind cu ea chiar, "Spăimântatu-s-au toate de dumnezeiască mărirea ta,
că tu Fecioară neispitită de nuntă ai avut în pântece pe Dumnezeu Cel peste toate şi ai născut fiu pe
Cel fără de ani, Cel ce dăruieşte pace tuturor celor ce te laudă pe tine". Vom înţelege că Maica
Domnului, ca una care L-a purtat în pântecele ei şi în inima ei pe Domnul nostru Iisus Hristos - şi-L
poartă veşnic în inima ei - este mai presus de minte şi de cuvânt: "Pe tine Maica lui Dumnezeu, ceea
ce eşti mai presus de minte şi de cuvânt, care ai născut negrăit sub ani pe Cel fără de ani,
credincioşii cu un gând te mărim". "Bucură-te împărăteasă Maică, mărirea fecioarelor, că toată gura
cea limpede bine grăitoare nu poate a te cânta pe tine; ci se întunecă şi mintea cea mai presus de
lume a cunoaşte naşterea ta".
Toate acestea cresc în faţa noastră în măsura în care s-a întâmplat ceea ce zice Sfântul
Ioan Botezătorul, cuvântul ni s-a păstrat în Sfânta Evanghelie de la Ioan, "Acela - adică Domnul
nostru Iisus Hristos - trebuie să crească iar eu să mă micşorez" (Ioan 3, 30). Dacă creşte Mântuitorul
nostru Iisus Hristos în conştiinţa noastră, în gândurile noastre, în simţurile noastre, dacă "ne curăţim
simţirile ca să vedem pe Hristos strălucind cu neapropiată lumina Învierii şi bucuraţi-vă zicând,
luminaţi să-L auzim cântându-I cântare de biruinţă" - adică cântarea noastră de biruinţă este cântare
alcătuită, sau măcar înţeleasă ca o alcătuire a Sfântului Duh - în cazul acesta noi toate ale Domnului
Hristos le vedem în măreţia lor, în atmosfera de măreţie a Mântuitorului. Gândiţi-vă de pildă la
Sfinţii Apostoli care au fost Apostoli ai Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi pe care noi îi avem la
inimă şi în evlavie. Gândiţi-vă că Crucea Mântuitorului ca altar de jertfă, ca "faţă a lui Dumnezeu
188
îndreptată către lume", ca simbol al Jertfei şi al Învierii, primeşte pentru noi o dimensiune nebănuită
şi ne bucurăm ca să fim şi cinstitori ai Crucii Domnului Hristos. Ne bucurăm să fim cinstitori ai
Învierii Domnului Hristos, ne bucurăm să fim cinstitori a tot ce ţine de Domnul Hristos, şi atunci şi
sărbătorile le sărbătorim altfel, şi gândurile noastre sunt altfel rânduite în legătură cu Domnul
Hristos. Aşa mă gândesc eu la Domnul Hristos, aşa mă raportez eu la El, aşa Îl am în vedere şi aşa
doresc să-L aveţi cu toţii.
Există o legătură în sensul acesta că în Scriptură se spune că Sfântul Ilie s-a înălţat ca la
cer, adică nu că a ajuns în cer, ci undeva într-o sferă care este mai presus de pământ dar nu este nici
cerul din care S-a coborât Domnul Hristos Fiul lui Dumnezeu. Domnul Hristos ca Fiu al lui
Dumnezeu este pretutindenea, şi în cer şi pe pământ, nu are un loc anume în care există şi altul în
care nu există. Numai după firea omenească este într-un anumit loc, după firea dumnezeiască este
pretutindenea, "în mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, în rai cu tâlharul" zicem noi la o alcătuire
de la Sfânta Liturghie, ori cu dumnezeirea Domnul Hristos este pretutindenea. Şi în sufletele
noastre poate să fie şi este de fapt, de la Botez noi credem că Sfânta Treime este sălăşluită în
sufletul credinciosului.
Să ştiţi că în privinţa aceasta eu le-am îndemnat totdeauna pe cele care au venit la mine,
mai ales pe cele căsătorite, pentru că la asta se referă în special Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni
11, 10). Mama mea, Dumnezeu s-o odihnească, de când s-a măritat niciodată n-a mai stat cu capul
descoperit. La biserică nu se punea problema, femeile totdeauna mergeau odinioară cu capul
acoperit. E bine cele care au credinţă în Dumnezeu să-şi manifeste credinţa în Dumnezeu şi prin
aceasta.
În limba franceză, într-o vreme când am învăţat eu "Tatăl nostru", era "ne nous lesses
pas sucombé a la tentation", nu ne lăsa să cădem în ispită. Însă în limba latină de exemplu, sau în
limba germană, e tot aşa, tot în înţelesul acesta. Cred că în limba greacă aşa este, "şi nu ne duce pe
noi în ispită", dar în înţelesul "şi nu ne lăsa pe noi să cădem în ispită". Numai că în limba noastră
românească nu există o singură traducere a rugăciunii "Tatăl nostru". La noi la mănăstire, chiar le
spuneam mai zilele trecute, a fost cineva de aici din Timişoara, un redactor de la "Orizont", dl.
Anghel Dumbrăveanu, pe care nici nu l-am mai întâlnit de vreo douăzeci de ani, de atunci de când a
fost pe la noi, şi el spunea: "Părinte, am auzit aici la mănăstire spunându-se <<Tatăl nostru>> în
vreo patru feluri", pentru că unii ziceau "şi ne iartă nouă păcatele noastre", alţii "şi ne iartă nouă
greşealele noastre", unii "şi ne mântuieşte de cel rău", alţii "şi ne izbăveşte de cel rău", alţii "şi ne
izbăveşte de cel viclean", atâtea şi atâtea posibilităţi sunt şi ar trebui Biserica, aşa cum au făcut
189
apusenii, biserica catolică, să dea pentru fiecare limbă un text de la care să nu se mai abată nimeni.
Deocamdată ţinem textul care-l avem şi-l zicem cum ne-am învăţat. Eu de exemplu în copilăria mea
am învăţat să zic "pâinea noastră cea de toate zilele" şi aşa am zis toată viaţa mea de până acuma.
Alţii zic "pâinea noastră cea spre fiinţă". Fiecare cum ne-am învăţat zicem şi credem că Dumnezeu
înţelege ceea ce trebuie să zicem, nu ceea ce zicem în cazul că nu zicem corect.
Cum trebuie să ne raportăm la Dumnezeu Cel absolut? Ce putem să ştim despre El?
Dumnezeu e absolut oricum credem în El, însă fiecare dintre noi avem anumite
preferinţe, să zicem. De exemplu sunt puţini credincioşii noştri care se gândesc la Dumnezeu ca la
Dumnezeu Tată, şi nu bine. Bineînţeles că e o formă de înţelegere, o formă de a zice, dar în realitate
"Dumnezeu este mai presus de ceea ce poate omul cugeta şi spune", zice Sfântul Simeon Noul
Teolog, iar Sfântul Grigorie Palama spune că "Dumnezeu este de infinite ori infinit mai presus de
energiile Sale", noi nu putem pătrunde în esenţa lui Dumnezeu, nici nu ştim ce este Dumnezeu în
esenţă. De altfel nici noi oamenii nu ştim ce suntem în esenţa noastră, chiar noi înşine sau cei mai
apropiaţi ai noştri. De exemplu Nichifor Crainic are o poezie intitulată "Laudă" în care spune între
altele şi asta:
şi încheie
Deci omul, dacă zici că este un "neant înflorit în minune" spui ceva despre minunea care
este omul, dar nu spui ceva despre esenţa lui. Dacă noi nu putem spune ceva despre esenţa noastră
ca oameni, ce putem noi spune despre esenţa lui Dumnezeu? Bineînţeles, noi credem în Dumnezeu
Cel absolut, dar Dumnezeu Cel absolut S-a coborât la măsurile noastre şi ni S-a făcut cunoscut prin
ceea ce numim noi teologic chenoză, ni S-a făcut cunoscut la măsurile la care putem pricepe noi.
Aşa că în faţa lui Dumnezeu stăm şi într-un fel de copleşire prin Dumnezeu, dar stăm şi într-un fel
de chenoză a lui Dumnezeu coborât la noi, care ni Se face cunoscut, ni Se descoperă la măsura
posibilităţilor noastre: "arătând ucenicilor Tăi mărirea Ta - nu cât este, ci - pe cât li se putea".
Sunt în Scriptură unele lucruri care nu sunt bine lămurite. Cine le poate lămuri?
Dragă, pentru noi importantă nu e Biblia, care se întrupează de fapt în sfintele slujbe, ci
învăţătura Bisericii. Biblia e interpretabilă, iar învăţătura Bisericii nu se interpretează. Şi atunci noi
trebuie să pornim de la ceva, de la ceea ce este esenţial pentru noi. Sunt şi lucruri care se pot gândi
în Biblie fără o interpretare, de exemplu în ce priveşte porunca iubirii e indiscutabilă, dar sunt şi
atâtea lucruri care sunt discutabile. De exemplu să luăm aşa un caz: în Sfânta Evanghelie nu se
spune că Sfântul Apostol Toma a pipăit semnele cuielor, a pipăit coasta Mântuitorului nostru Iisus
Hristos străpunsă de suliţă, dar Biserica în toată slujba de la Duminica Tomii şi în săptămâna care
urmează spune că Sfântul Apostol Toma a pipăit. Deci Biserica care ne dă Evanghelia ne dă şi
interpretarea, şi atunci eu mă ţin de interpretarea care o dă Biserica şi nu-mi mai pun problema că s-
ar fi putut să fie şi altfel. Dacă îmi pun problema atunci înseamnă că pentru mine doar mintea mea
poate să fie o autoritate şi altă autoritate nu cunosc.
Nu, eu am vorbit odată aici despre patimi şi nepătimire, nu ştiu dacă vă mai aduceţi
aminte sau nu ştiu dacă cei care aţi pus întrebarea aţi fost atunci aici. A pătimi înseamnă a suferi
ceva, a fi asuprit de ceva. Se vorbeşte despre "patimile de ocară", despre patimile morale care sunt
şapte la număr sau opt după scrierea Sfântului Ioan Casian şi sunt şi patimi care sunt, să zicem aşa,
pătimiri. Noi nu suntem foarte precişi în ce priveşte termenii, dar Domnul Hristos a pătimit în
înţelesul că a avut de suferit nişte pătimiri, am putea vorbi despre pătimirile Domnului, despre
faptul că Domnul Hristos a suferit, a fost răstignit "şi a pătimit pentru noi în vremea lui Ponţiu
Pilat", zicem noi. Asta ar însemna mai mult nişte pătimiri decât nişte patimi, iar patimile aşa cum le
înţelegem noi din punct de vedere moral sunt devieri de la bine, sunt nişte asupriri de gând, sunt
nişte deprinderi în rău, sunt nişte boli ale sufletului, sunt ceva ce ne îngrădesc libertatea. Patimile
noastre sunt deprinderi în rău care ne îngrădesc libertatea şi se realizează în general prin
deprinderea în păcat, prin păcatul repetat. Sfântul Ioan Damaschin spune că "nu-i beţiv acela care s-
a îmbătat odată în viaţă", dar acela care mereu se tot îmbată acela deja are patima beţiei şi e beţiv.
Acestea sunt patimi care trebuie înlăturate din existenţa umană. Iar pătimirile pe care le-a suferit
Domnul Hristos şi pătimirile pe care le-au suferit mucenicii sunt de altă natură şi acelea sunt
binecuvântate de Dumnezeu, prin ele omul merge spre desăvârşire.
Noi nu ştim ce face Dumnezeu cu cei care nu se pot folosi de mijloacele pe care ni le-a
pus la îndemână Dumnezeu. Ceea ce ştim noi este că Dumnezeu poate să schimbe multe şi
Dumnezeu, fiind El atotputernic, poate găsi modalitatea de a-i ajuta şi pe cei care n-au putut să se
folosească de mijloacele Harului. Necazul cel mare este nu ce urmează după moarte, ce hotărăşte
Dumnezeu - pentru că Dumnezeu fiind bun poate să-i ajute pe oameni mult mai mult, eu cred
personal că or să se mântuiască mult mai mulţi oameni decât gândim noi că se mântuiesc -, ci că nu
se pot bucura de darurile credinţei în această viaţă. Pentru că e un mare dar să te poţi bucura de
binefacerile credinţei. Gândiţi-vă de pildă ce lucru minunat este să poţi să te rogi, ce lucru minunat
este să poţi să trăieşti un eveniment prin sărbătorire. Cei necredincioşi nu au aceste bucurii. Sau vă
spuneam, când am vorbit odată aici despre disciplinarea minţii prin rugăciunea de toată vremea, că
am avut aici la Timişoara nişte bucurii pe care eram sigur că numai credinţa în Dumnezeu le dă şi
fără credinţă nu poţi avea bucurii, nu poţi ajunge la calitatea bucuriilor pe care le aduce credinţa.
În Filocalie la Fericitul Diadoh al Foticeii se spune că "nimic nu este mai sărac decât o
minte care, stând înafară de Dumnezeu, filozofează despre Dumnezeu". Sigur că nu toţi oamenii
191
sunt competenţi să vorbească despre Dumnezeu, chiar se spune undeva că "singur Dumnezeu poate
vorbi cu competenţă despre Dumnezeu".
Ortodoxia nu poate fi comparată cu nimic, este mai presus de toate. Ortodoxia este şi
umanistă, este ridicătoare de om. Noi cunoaştem Umanismul şi cunoaştem nişte lucruri care au
apărut în istorie, însă credinţa noastră e mai presus de tot ceea ce se poate realiza la nivelul omului.
Ştiţi cum este? Cam cum este cu teologia şi filosofia: teologia este revelată, iar filosofia este la
măsurile omului. Tot aşa şi cu Umanismul, e la măsurile omului, iar Ortodoxia este mai presus de
lume.
Părintele Cleopa zice că cel mai mare păcat este mândria. Ce părere aveţi?
Păcatul cel mai mare e păcatul pe care îl ai, nu-i nici mândria, nici desfrânarea, nici
hula, nici altceva, decât acela care-l ai e cel mai mare. Dacă eşti mândru, ai păcatul cel mai mare,
dacă eşti iubitor de avere ai păcatul cel mai mare, aşa că personal vorbind în raport cu păcatele
personale, cel mai mare păcat e păcatul care-l ai. Nu ştiu dacă mândria este cel mai mare păcat, mai
mare decât mândria poate că e necredinţa în Dumnezeu sau credinţa eronată din care pot porni şi
celelalte. Mândria îl depărtează pe om de Dumnezeu, când eşti mândru nu mai ţii seama de
Dumnezeu. Dacă ţii seama de Dumnezeu, atunci eşti cumva interesat pentru smerenie, pentru că
Domnul Hristos ne-a arătat calea cea mai înaltă a fi smerenia. Mândria are fel şi fel de nuanţe, eu v-
aş îndemna mai bine să citiţi despre ea din Filocalie volumul I la Sfântul Ioan Casian "Despre cele
opt gânduri ale răutăţii", "Slava deşartă" şi la titlul "Mândria" şi în "Scara" Sfântului Ioan Scărarul
unde de asemenea sunt capitole şi despre slava deşartă şi despre mândrie.
Prin altceva nu ştiu prin ce s-ar putea revigora, decât tot prin sine. Trebuie câştigaţi
oameni pentru atitudine, pentru o viaţă care să fie conformă cu învăţăturile Părinţilor, cu tradiţia
monahală. Acum se lucrează, trebuie să recunoaştem şi noi monahii, cam cu mulţi improvizaţi, şi
asta nu e un lucru care promite pentru viitor. Ar trebui să se formeze oamenii în stilul credinţei,
altfel e compromis monahismul pentru viitor. Să ştiţi că cineva care se face călugăr acela ar trebui
să nu mai ştie decât de mănăstirea în care trăieşte. Eu de exemplu acuma mă simt cumva în
prelungirea mănăstirii, fac un lucru pentru Dumnezeu, am venit să răspândesc nişte gânduri, care
trebuie să recunoaşteţi, nu vi le-a mai spus nimeni. Asta e realitatea. Şi nici n-o să vi le mai spună,
nu pentru că sunt eu un om extraordinar, însă am nişte preocupări, nici eu nu am auzit de la alţii
gândurile acestea. Şi atunci am zis: vin la Timişoara, poate oamenii le uită, dar s-ar putea întâmpla
şi să le rămână ceva. Şi v-am mai spus eu, am făcut liceul în Timişoara şi de asta mi-e drag. Acuma
e a 14-a cuvântare pe care o ţin în contextul acesta, în sala aceasta. De fapt nicăieri n-am mai ţinut
atâtea. Mai am una mâine şi apoi poate s-or sfârşi.
Biserica creştină s-a format printr-o propovăduire orală şi s-a menţinut secole de-a
rândul prin propovăduire orală. Între timp s-au scris Evangheliile şi s-au răspândit şi Evangheliile,
dar şi Evangheliile de fapt sunt pe baza unei Tradiţii. Sfântul Evanghelist Luca de pildă, el însuşi
spune că s-a informat despre cele ce le prezintă. Aşa încât până la urmă Tradiţia este esenţialul în
Biserica noastră Ortodoxă. Contăm pe Tradiţie şi în înţelesul de practică de slujire. De exemplu
Sfânta Liturghie este un monument de Tradiţie, nu este un monument al Scripturii. De aceea cei
care nu au Tradiţia Bisericii şi care nu recunosc Tradiţia Bisericii mereu vin şi spun: Liturghie, n-
are nici o importanţă; spovedanie, ce-i aceia spovedanie, nu trebuie, dacă stai în faţa lui Dumnezeu
te iartă Dumnezeu şi fără spovedanie; Preoţie, păi toţi suntem preoţi; cununie, nu există, te înţelegi
unul cu altul înaintea lui Dumnezeu. Aceştia sunt oamenii care lovesc în Tradiţie pentru că n-au
Tradiţie. Însă pentru noi Tradiţia e tot aşa de sfântă cât e de sfântă Scriptura.
9 mai 1995
193
Rugăciunea lui Iisus
Hristos a înviat! Stimaţi ascultători, am să prezint acum cel de-al treilea subiect pe care
l-am anunţat, şi anume despre "Rugăciunea lui Iisus". Mai întâi o precizare: este cunoscută o
metodă de angajare în rugăciune, ca rugăciunea lui Iisus. Cine nu ştie despre ce-i vorba ar putea
avea impresia că spunând "rugăciunea lui Iisus" avem în vedere o rugăciune pe care a spus-o
Domnul nostru Iisus Hristos. În realitate lucrurile stau altfel. E adevărat că în Sfânta Evanghelie
sunt şi nişte rugăciuni rostite de Domnul nostru Iisus Hristos, dar prin rugăciunea lui Iisus
înţelegem altceva. Şi anume cei ce ştiu ce înţelegem se gândesc la o rugăciune scurtă, rugăciunea
"Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul", rugăciune cu care
sunt datori călugării şi rugăciune pentru care sunt sfătuiţi să se angajeze toţi credincioşii. Deci voi
vorbi despre ceea ce se înţelege în general prin rugăciunea lui Iisus, deci despre rugăciunea de toată
vremea. Mie îmi place să-i spun "rugăciunea de toată vremea", pentru un motiv pe care îl veţi
cunoaşte îndată.
Unii, când se pomeneşte de rugăciunea lui Iisus, spun: "Da, ştiu, e vorba de rugăciunea
minţii". Alţii zic că e vorba de "rugăciunea inimii". De fapt rugăciunea se poate face la trei nivele,
deosebit: se poate face oral, rugăciunea gurii, se poate face cu mintea, rugăciunea minţii, şi se poate
face şi cu inima, cu angajare totală, şi atunci este rugăciunea inimii. Rugăciunea o face fiecare la
măsurile lui. Se începe de obicei cu rugăciunea orală, cu rugăciunea gurii, pentru că cei mai mulţi
credincioşi se roagă vorbind cu Dumnezeu, cu cuvântul vorbit. La nivelul acesta se fac rugăciunile
liturgice. De ce? Pentru că rugăciunile liturgice, rugăciunile din biserică, se fac în auzul
credincioşilor care sunt de faţă şi cu scopul de a-i angaja pe cei de faţă în rugăciune. Rugăciunea
particulară se poate face, şi se recomandă chiar să se facă, la nivelul gândului. De ce? Pentru că
lupta pentru înlăturarea răului şi pentru realizarea binelui se dă în gând, gândul este temelia tuturor
activităţilor umane. Toate pornesc de la gând, şi cele bune şi cele rele îşi au începutul în gând.
Ridicările şi căderile se fac în gând. Cheia vieţii duhovniceşti este disciplina minţii, iar metoda de
disciplinare este rugăciunea de toată vremea, rugăciunea prin care ne angajăm cât mai des şi cât mai
intens. Nu se poate face abstracţie de rugăciunea liturgică. Biserica are rânduieli de slujbă pentru
fiecare zi, cele 7 Laude care se fac în general prin mănăstiri şi nu se fac la bisericile parohiale.
Fiecare zi are rânduială de slujbă de dimineaţă şi de seară, fiecare credincios trebuie să-şi facă o
rânduială de rugăciune de dimineaţă, o rânduială de rugăciune de seară, şi în cazul acesta pe lângă
194
cele 7 Laude mai avem şi rugăciuni de dimineaţă şi rugăciuni de seară ca rugăciuni particulare, şi
acestea, după caz, se pot face şi cu cuvântul vorbit în auzul celorlalţi care se roagă împreună, şi se
poate face rugăciunea aceasta particulară la nivelul gândului, deci numai în gând.
Despre rugăciunea aceasta de toată vremea am aflat pentru prima dată în 1942 de la
Părintele Arsenie Boca, Dumnezeu să-l odihnească. Părintele Arsenie Boca vieţuia atunci la
mănăstirea de la Sâmbăta de Sus, la mănăstirea Brâncoveanu, din care eu fac parte din anul 1953.
Era de atunci cu nume mare, era de atunci cunoscut ca un om deosebit, ca un om ieşit din comun.
Mai întâi i-am scris o scrisoare la care mi-a răspuns un diacon de la mănăstire din mandatul
Părintelui Arsenie şi m-a îndemnat la rugăciunea aceasta "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". La câteva luni după aceea am ajuns şi eu la
mănăstirea de la Sâmbăta cu gândul să mă fac călugăr. Nu s-a putut, din mai multe motive, între
care şi acela că nu aveam pregătire teologică, nu aveam şcoală, eram prea tânăr, aveam 13 ani şi
jumătate. Mitropolitul care a restaurat mănăstirea de la Sâmbăta, Mitropolitul Nicolae Bălan dorea
să aibă acolo o mănăstire de intelectuali. Avea deja în mănăstire pe Părintele Arsenie, absolvent de
Teologie, absolvent de belle arte şi cunoscător de medicină ca unul care a frecventat şi nişte cursuri
de medicină, mai ales de Anatomie şi de Genetică la Facultatea de Medicină din Bucureşti. Venise
la mănăstire după ce îşi agonisise cultura respectivă şi pentru că avea o înzestrare deosebită prin
existenţa lui, i-a dat Dumnezeu un dar deosebit, a avut o activitate rodnică în vremea cât a fost la
Sâmbăta, pentru că atunci n-a fost stingherit de nimeni în activitatea lui. Dar la scurtă vreme, şi în
orice caz după 1948, nu s-a mai putut desfăşura, a plecat de la Sâmbăta trimis fiind de Mitropolitul
Nicolae Bălan la mănăstirea Prislop, unde a stat din ?48 toamna până în 1959, când a trebuit să
plece din mănăstire, şi după aceea ultimii 30 de ani din viaţă şi i-a petrecut în Bucureşti şi la Sinaia,
unde a şi murit în 1989, în 28 noiembrie, şi a fost înmormântat în 4 decembrie la mănăstirea Prislop
de lângă Haţeg.
Deci prin rugăciunea aceasta "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-
mă pe mine păcătosul", repetată mereu în minte, se deschid căi de lumină, se deschid perspective
duhovniceşti, se deschid înţelegeri mai presus de lumea aceasta, se deschid nişte luminişuri ale
sufletului. De fapt nici Biserica, atunci când îi pune în vedere candidatului la călugărie faptul de a
se angaja în rugăciunea aceasta, nu discută despre rugăciune, ci îi pune în vedere practica
rugăciunii: "eşti dator". "Eşti dator să ai în minte, în inimă, în cuget şi în gura ta numele lui Iisus şi
să zici <<Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul>>". Nu se
discută despre rugăciune, nu i se dau îndrumări de nici un fel, ci doar i se spune să se angajeze în
rugăciune. Părintele când mi-a dat mie în atenţie rugăciunea aceasta, nu mi-a spus să mă interesez
undeva de vreo carte despre rugăciune, nu mi-a spus să iau legătura cu cineva care ar putea să mă
îndrume. Poate că Părintele şi-a dat seama că n-aş găsi un îndrumător, şi să ştiţi că nici n-am găsit.
N-am găsit nici când n-am căutat, şi nu pentru că n-am căutat. Se putea întâmpla să găsesc pe
cineva fără să-l caut, dacă-i vorba. N-am găsit nici când am căutat şi nici eu nu pot fi un îndrumător
bun în privinţa aceasta.
La noi la mănăstire a venit mai anii trecuţi, în orice caz după ?89, Mitropolitul nostru de
la Sibiu, I. P. S. Antonie, şi mă întreabă - eu fiind duhovnic la mănăstire, deşi nu se spovedesc cei
mai mulţi la mine, la mănăstire, dar sunt socotit duhovnicul mănăstirii, mă numără alţii, eu nu mă
prea pot număra - "Ai vreun isihast în mănăstire?" Şi eu răspund: nu am - deci eu nu cunosc să fie
vreun isihast în sensul strict al cuvântului, şi am adăugat bineînţeles - şi nici eu nu sunt. Şi atunci
Înalt Prea Sfinţitul a zis aşa, cam ironic de fapt: "Să ştii că la Sibiu sunt mulţi". Deci la mănăstire nu
sunt, nici puţini, şi la Sibiu sunt mulţi. Cum vine asta că la Sibiu sunt mulţi şi la mănăstire nu sunt?
Vine aşa că acuma, în vremea noastră, se interesează mulţi despre rugăciunea aceasta de
toată vremea, deşi n-o fac mulţi nici din aceia care se interesează, realitatea asta e. Şi vor să scoată o
revistă, "Isihasmul", cel puţin la Sibiu era preocuparea aceasta, le-am dat şi eu un articol despre
rugăciune, din experienţa mea, şi nici acuma nu l-au publicat, după vreo patru ani, dar nu că nu-i
bun articolul, ci că n-au reuşit ei să facă revista. Şi e preocuparea aceasta, cerc de isihasm, au apărut
nişte broşuri în ultima vreme, medicină isihastă. M-a luat groaza când mi-a spus cineva la Sibiu, o
domnişoară profesoară de pedagogie, că vrea să facă o întrunire în Postul Crăciunului la Sibiu şi că
mă solicită şi pe mine să vorbesc despre medicina isihastă. Întâi m-am zbătut, că nu merg, că nu
pot. "Părinte - zice - venim cu maşina şi vă aducem". Şi eu m-am gândit că dacă le pun condiţia
aceasta să mă aducă cu maşina nu mă mai aduc şi scap de îndatorirea asta. Şi n-a fost aşa, a spus
"Bine, dacă veniţi cu maşina, atunci vin". Şi mă pomenesc cu maşina să mă ducă să ţin o conferinţă,
numai c-au muiat-o ei până la urmă, că nu despre medicina isihastă, dar să vorbesc eu ceva despre
rugăciune în general. Pentru asta m-am angajat foarte bucuros. Şi să ştiţi că şi la ce vă spun acuma
m-am angajat din proprie iniţiativă, am propus eu subiectul acesta socotindu-l în legătură cu ce v-
am spus serile trecute şi gândindu-mă că ar putea fi preocupări despre rugăciunea aceasta şi aici, şi
cred că sunt, şi mai ales tinerii aceştia care ştiu de yoga şi caută în altă parte ajutor de mântuire
decât unde trebuie, ar putea să aibă interes pentru aşa ceva, şi atunci am propus subiectul acesta.
Deci mie mi-e drag să vorbesc despre aşa ceva, numai că dacă mă pune cineva să vorbesc despre
medicină isihastă, să ştiţi că nu pot vorbi. De ce? Pentru că eu niciodată nu m-am gândit că
isihasmul ar putea să fie o metodă medicală, o metodă de însănătoşire, de înzdrăvenire. Rugăciunea
197
da, în general, dar nu aşa că dacă o faci într-un fel te faci sănătos, dacă o faci altfel nu te faci. În
general despre rugăciune - deci asta să reţinem - nu se vorbeşte, chiar dacă sunt cărţi, şi cărţi mari.
Au apărut două volume de Sbornicul, la Alba-Iulia au apărut, cu multe aprecieri în legătură cu
rugăciunea. Părintele Arsenie chiar zicea că s-au scris multe cărţi şi nu sunt necesare, câte se spun
acolo nu sunt necesare, pentru că importantă este angajarea în sine, nu altceva.
Şi cu ceea ce mi-a spus părintele la sfârşitul lui august 1942 - părintele a vorbit cu mine
ca şi cu un om mare - am plecat la Timişoara, aici în oraşul acesta, unde mi-am făcut liceul. Şi aici
în Timişoara am început să mă ocup şi de ceea ce mi-a spus părintele, să zic "Doamne, Iisuse
Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul", cum m-a învăţat părintele. Nu am
avut o pravilă anume, părintele de fapt nu mi-a spus ca în fiecare zi, o vreme anume să o am pentru
rugăciune, să zic rugăciunea aceasta, să zicem aşa, dimineaţa, sau seara, să o adaug la pravila de
rugăciune de dimineaţa sau la pravila de rugăciune de seara, ci mi-a spus doar să zic rugăciunea,
ceea ce am şi făcut. N-am ştiut eu să-mi fac o pravilă, ziceam rugăciuni de dimineaţa şi de seara, că
mama, Dumnezeu s-o odihnească, zicea către mine când plecam la şcoală: "Nu-ţi uita de
Dumnezeu, nu-ţi uita de rugăciune". Asta însemna: nu-ţi uita de rugăciune de dimineaţa, de
rugăciune de seara, de rugăciune de la masă, dar mama săraca nu ştia de Filocalie şi de învăţături
deosebite. Şi cât priveşte rugăciunea aceasta "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă pe mine păcătosul", angajarea aceasta în rugăciune, o făceam spontan, întâmplător,
când îmi venea în gând, ziceam. Când am fost elev de liceu şi mai ales când am fost la şcoală -
pentru că eu am făcut mult ca particular la liceu - mă duceam la şcoală din Elisabetin, de acolo de
unde locuiam eu, de lângă Piaţa Bălcescu şi veneam până la Liceul Loga pe jos, cam o jumătate de
oră. Mi-am făcut aşa un fel de rânduială ca în fiecare zi, mergând pe drum, când eram singur să zic
într-una "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". Asta a
fost singura pravilă, în rest totul era spontan.
Aşa am făcut, cât am făcut, de altfel cât faci atât te ajută. Zice: "eşti dator în toată
vremea să ai în mintea ta numele Domnului Iisus". Să ştiţi că nimenea, cred că nici un pustnic din
toată lumea aceasta nu reuşeşte să aibă totdeauna mintea la Dumnezeu în înţelesul acesta. De altfel,
am să vă spun eu imediat şi o altă definiţie a rugăciunii de toată vremea. Metoda aceasta de
rugăciune de toată vremea este o metodă de fapt, este un mijloc de îmbunătăţire sufletească, este un
lucru pe care trebuie să-l avem în vedere în sensul acesta că Domnul Hristos nu ne-a dat această
metodă în Evanghelie, nici în Tradiţia Apostolică nu găsim o metodă anume, decât prin îndemnul
"Neîncetat să vă rugaţi", în Epistola către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel, unde se spune:
"Totdeauna să vă bucuraţi, neîncetat să vă rugaţi, pentru toate mulţumiţi" (I Tesaloniceni 5, 16-18).
Poate unii aţi citit mărturisirile pelerinului rus despre trăirile lui interioare în legătură cu
rugăciunea "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul" şi acolo
se insistă pentru un anumit număr de rugăciuni, mai întâi 3000, după aceea 6000, după aceea 12000
şi aşa mai departe. E o metodă de fapt. Eu nu cred că trebuie să ne numărăm rugăciunile. Să ştiţi că
mie nu mi-e frică să mă duc înaintea lui Dumnezeu şi o să zică Dumnezeu: bine, bine, dar să ştii că
tu ai mai fi putut zice de vreun milion de ori "Doamne Iisuse" şi n-ai zis. Sunt sigur. De ce? Pentru
că asta e partea mea. Eu cred că Dumnezeu mă miluieşte dintr-o dată, şi mă miluieşte, mă miluieşte
şi prin angajarea aceasta, dar nu mi se ţine seamă de lucrul acesta. Lucrul acesta este o metodă. Sau
în Sfânta Evanghelie de la Luca, în capitolul 18, chiar în primul verset citim: "Apoi le-a spus lor o
pildă cum că trebuie să se roage neîncetat şi să nu se lenevească". Dar metoda a apărut mai târziu.
Noi ştim despre metoda aceasta mai ales din vremea isihasmului, din anii isihasmului, din secolul al
XIII-lea şi al XIV-lea, în legătură cu Sfântul Grigorie Palama. Mai ştim şi despre rugăciunea
aceasta în legătură cu Sfântul Nichifor din Singurătate, tot cam pe atunci, Sfântul Grigorie Sinaitul,
Sfântul Ignatie, tot după anul 1000 încoace. Ori rugăciunea aceasta noi sperăm, şi credem, că a fost
şi mai devreme, dar mărturii despre ea nu prea găsim. Şi atunci ce înseamnă, că aceia care nu au
ştiut şi nu au folosit această metodă nu s-au îmbunătăţit sau nu s-au putut apropia de Dumnezeu?
Sau gândiţi-vă: câţi dintre credincioşii noştri ştiu despre rugăciunea aceasta? E drept că pe unde
umblu mai spun, şi îi îndemn pe oameni, dar nu se insistă, nu e metodă de circulaţie. Ştiu care-s
călugări, şi ştiu şi nu prea zic, şi mărturisesc că nu le stă capul acolo, dar metoda ţine mai mult de
călugărie, deşi ar trebui să fie răspândită şi la ceilalţi oameni.
Bineînţeles că rezultatul a fost, până în cele din urmă, şi limpezirea minţii. Acuma să
ştiţi că nu sunt un rugător din acela care e copleşit de rugăciune în aşa fel încât să-mi vină numai
gânduri extraordinare în rugăciune, îmi mai vin şi gânduri obişnuite. Dar nu-mi pare rău niciodată,
dacă îmi vine în gând un binefăcător îl pun înaintea lui Dumnezeu în atmosfera de rugăciune şi zic:
Doamne, ajută-l pe cutare, că uite m-a ajutat şi el pe mine, sau îmi vine în minte o poezie frumoasă,
o spun şi când mă rog, şi zic: aşa-i Doamne că-i fain? Asta înseamnă îmbunătăţire de viaţă, să
ajungi la nişte gânduri care să le poţi prezenta şi să le poţi învălui în rugăciune. Mintea nici nu poate
sta neîncetat pe o anumită poziţie, aşa-i făcută de Dumnezeu să se mute de la unele la altele, să
poată face legături. Eu acuma când vorbesc fac nişte legături. De ce fac legături? Păi dacă mintea
mi-ar sta numai într-un loc, aş zice numai "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-
mă pe mine păcătosul" şi aţi începe să plecaţi de pe aici că nu vă spun ceva interesant, că nu vă spun
199
ceva angajant. Asta-i realitatea. Noi nu trebuie să gândim că lucrurile trebuie schimbate pe un
anumit calapod, important este să fim sinceri şi să fim bine direcţionaţi.
Al doilea rezultat a fost că am avut o bucurie - v-am spus eu de când am venit prima
dată aici, în cadrul conferinţei despre "Bucuria creştină" - că mergând la şcoală şi zicând rugăciunea
aceasta aveam o bucurie de parcă mă ridica cineva pe sus. Această rugăciune se recomandă pentru
ceea ce aduce ea mântuitor. Sunt unii care cred că dacă fac rugăciunea aceasta or să ajungă să facă
nişte minuni. Să ştiţi că dacă Dumnezeu nu are în plan să facem noi minuni, nu facem minuni, chiar
dacă vrem să fim făcători de minuni. În Epistola I-a către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel în
capitolul 12, Sfântul Apostol Pavel spune: "Au doar toţi sunt apostoli? Au doară toţi sunt prooroci?
Au doară toţi sunt dascăli? Au doară toţi au puterea să săvârşească minuni? Au doară toţi în limbi
grăiesc? Au doar toţi pot să tălmăcească? Râvniţi darurile cele mai deosebite şi eu vă arăt o cale
care este mai presus de orice altă cale: Toate limbile omeneşti dacă le-aş vorbi, dacă nu am
dragoste, m-am făcut aramă sunătoare şi chimval răsunător". Dragostea este pentru toţi, iar darurile
extraordinare care sunt harismele le dă Dumnezeu Bisericii prin anumiţi oameni pe care-i alege
Dumnezeu, şi El ştie de ce-i alege şi pe cine alege. Nu putem să facem nişte lucruri mari şi
minunate pentru simplul fapt că ne angajăm într-o tehnicitate. De altfel rugăciunea aceasta nu este o
metodă tehnică, ci este o metodă de angajare. Eu cred că Dumnezeu ne miluieşte chiar atunci când
zicem "Doamne miluieşte-mă". Nu zice că trebuie să zicem de o sută de mii de ori "Doamne
miluieşte-mă" ca să ne miluiască, ci noi facem lucrul acesta pentru că nu găsim o altă metodă de
angajare într-o viaţă duhovnicească autentică. V-am spus ieri seara despre tatăl fiului risipitor. Tatăl
fiului risipitor a alergat la fiul care se întorcea şi l-a primit, l-a îmbrăţişat. Şi când el a zis "Tată, am
greşit la cer şi înaintea ta, nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău, primeşte-mă ca pe unul dintre
argaţii tăi" - de fapt nici n-a terminat cuvântul -, tatăl a zis "Aduceţi haina cea mai bună şi
îmbrăcaţi-l" (Luca 15, 21-22) şi celelalte. N-a zis: zi de vreo sută de mii de ori aşa, că apoi te iert.
De ce? Pentru că Dumnezeu e iubire şi Dumnezeu iartă. Eu cred în iertarea lui Dumnezeu şi sunt
nemulţumit de câte ori vine cineva la spovedit şi zice: "Părinte, oare pe mine Dumnezeu mă mai
iartă?" Nu există om pe care să nu-l poată ierta Dumnezeu dacă omul se sileşte să părăsească
păcatele, să părăsească relele. Dar până eşti în păcate, n-ai cum să ceri iertare de la Dumnezeu şi
nici de la oamenii lui Dumnezeu.
Când am ajuns la Teologie a venit vorba despre rugăciunea asta şi îmi spune cineva:
"Măi frate, stai, că nu se poate face aşa ceva fără îndrumător, trebuie un îndrumător, un duhovnic".
Şi eu n-am găsit nici până atunci şi nici de atunci încoace. Că dacă m-am dus de exemplu la un
părinte care era socotit cu viaţă îmbunătăţită şi cu nume mare şi cu cunoştinţă multă, el mi-a spus
cunoştinţele tot din cărţi. Pe acelea din cărţi le pot citi eu singur, nu trebuie să mi le spună el, că ce
spune Valaam, că ce-a spus cutare care-i zăvorât şi ce-a spus Ignatie Brancianinov. Pe mine mă
interesează experienţa, ce ţi-a adus ţie, care zici "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă pe mine păcătosul". Ţi-a adus limpezimea minţii? Ţi-a adus liniştea sufletească? Ţi-
a adus dorinţa de rugăciune? Ţi-a adus dorinţa de Dumnezeu? Ţi-a adus capacitatea de a ocoli
pricinile păcatelor? Ţi-a adus fermitatea în cunoştinţa de Dumnezeu şi înlăturarea gândurilor
rele? Ţi-a adus statornicie în bine? Ţi-a adus dorinţa de bine? Ţi-a adus dorinţa de depăşire de
tine însuţi? Astea sunt lucrurile pe care le aduce rugăciunea, rugăciunea de toată vremea şi orice
rugăciune.
Stimaţi ascultători, însă noi nu putem renunţa la viaţa liturgică pentru rugăciunea de
toată vremea, pentru metoda aceasta de angajare prin "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă pe mine păcătosul". Noi simţim nevoia de înmulţire a gândurilor bune din slujbele
noastre. Ce ar fi de exemplu să te duci la Paşti la Biserică şi în loc să auzi "Pogorâtu-Te-ai întru cele
mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice care ţineau pe cei legaţi, Hristoase,
iar a treia zi precum Iona din chit ai înviat din mormânt" sau "Păzind peceţile întregi Hristoase, ai
înviat din mormânt, Cel ce n-ai stricat cheile Fecioarei întru a Ta Naştere, şi ne-ai deschis nouă
uşile raiului", sau "Paştile cele sfinţite astăzi nouă ne-au răsărit, Paştile cele noi şi sfinte, Paştile cele
de taină, Paştile cele preacinstite, Paştile cele mari, Paştile Hristos Mântuitorul, Paştile
200
credincioşilor, Paştile care ne-au deschis nouă uşile raiului, Paştile cele ce sfinţesc pe toţi
credincioşii", ce ar fi ca în loc de toate acestea să auzi numai "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". Nu-i firesc. Firesc este să ne îmbogăţim mintea cu
gânduri sfinte, câte poate cuprinde mintea noastră, şi să ajungem într-o atmosferă care să ne
angajeze în felurite simţăminte.
Să ştiţi că rugăciunea aceasta "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-
mă pe mine păcătosul" e o rugăciune a începătorului, şi rugăciunea aceasta de fapt trebuie depăşită.
Azi dimineaţă de exemplu, ascultam de pe casetă ceea ce am spus ieri la Facultatea de Teologie. Şi
în timp ce ascultam nu ziceam "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine
păcătosul", ci ziceam "Slavă Ţie Doamne, slavă Ţie". E tot rugăciune, şi poate că e mai esenţială
decât "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". Noi trebuie
să avem în vedere şi rugăciunea ecfoniselor de la Liturghie: "Că Sfânt eşti Dumnezeul nostru şi Ţie
mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh", "Că bun şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi
Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh", "Că Tu eşti sfinţirea noastră şi Ţie mărire
înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh", "Că pe Tine Te laudă toate puterile cereşti şi Ţie mărire
înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh", "Că Tu eşti Împăratul păcii şi Mântuitorul sufletelor
noastre şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh", "Că al Tău este a ne milui şi a ne
mântui pe noi, Dumnezeul nostru, şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh", "Că
Dumnezeul milei şi al îndurărilor şi al iubirii de oameni eşti, şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului
şi Sfântului Duh". Toate acestea ni le pun la îndemână slujbele Bisericii noastre. Bineînţeles, ne
ajutăm cu rugăciunea aceasta, completăm cele ce nu le putem împlini tot timpul prin rugăciunea
aceasta, "că eşti dator în toată vremea a avea în minte numele lui Iisus", dar nu putem să renunţăm
la nişte comori de gând, la nişte lucruri care ne aduc bucurie prin ele însele. Şi dacă îţi limpezeşti
mintea, dacă ajungi să ai mintea curăţită de patimi ca să ai Taborul pe care să Se schimbe la faţă
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în cazul acesta toate vin în lumină. Deci te ajută rugăciunea de
toată vremea ca rugăciunea din vremea slujirii să fie o rugăciune înaltă pentru tine, pentru că te-ai
pregătit pentru ea. Dacă faci rugăciunea numai de pravilă, adică numai că a venit vremea ei şi o faci
ca să o împlineşti nu-i destul. În Pateric se spune: "Călugărul care se roagă numai când se roagă,
acela nicidecum nu se roagă". Ce înseamnă asta? Înseamnă că toată viaţa noastră trebuie să fie o
rugăciune, că toată viaţa noastră trebuie să fie o rugăciune vie. Noi la sfintele slujbe primim
adeseori îndemnul să ne rugăm, "Domnului să ne rugăm", dar nu numai îndemnul acesta îl primim,
ci primim şi îndemnul "toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm".
Stimaţi ascultători, am spus lucrurile acestea, dar ele trebuie completate. Şi anume vreau
să completez cu o definiţie a rugăciunii de toată vremea, în sensul în care o găsim la Sfântul Maxim
Mărturisitorul în volumul II din Filocalie, în "Cuvântul ascetic". De ce vreau să spun lucrul acesta?
Pentru că Sfântul Maxim Mărturisitorul vede rugăciunea de toată vremea altfel decât într-o repetare
deasă şi cât mai neîntreruptă a rugăciunii "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-
mă pe mine păcătosul". N-aş vrea să credeţi că eu nu sunt pentru rugăciunea aceasta, sunt pentru
rugăciunea aceasta, dar în completare în general, nu în esenţă. De ce? Pentru că oamenii au şi
îndatoriri sociale, oamenii trebuie să-şi vadă de familie, oamenii trebuie să-şi împlinească datoriile
de la locul de muncă. Ori rugăciunea aceasta poate fi adusă în legătură cu munca noastră, cu viaţa
noastră, dar să nu uităm cuvântul de la sfintele slujbe "pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa
noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm", cuvânt pe care la Sfânta Liturghie îl găsim în trei contexte,
şi anume: în contextul "Pe Preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita stăpâna noastră, de
Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria, cu toţi sfinţii să o pomenim, pe noi înşine şi unii
pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm". În traducerile vechi, în rostirile cu
care m-am pomenit eu în viaţa aceasta, ectenia aceasta era prezentată altfel, şi anume: "Pe
Preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea
Fecioara Maria cu toţi sfinţii pomenindu-o, pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui
Hristos Dumnezeu să o dăm". Acum s-au făcut două ectenii, "...cu toţi sfinţii să o pomenim" şi apoi
"pe noi înşine...". Înainte textul fiind aşa, ne puteam gândi să dăm viaţa noastră lui Hristos
Dumnezeu, toată viaţa noastră, cum a dat-o Maica Domnului şi cum au dat-o toţi sfinţii. Noi ne
201
ţinem de textul liturgic pe care îl avem şi pe care ni l-a dat Biserica. Acesta ar fi un context. Al
doilea context este cel dinainte de rugăciunea "Tatăl nostru": "Unirea credinţei şi împărtăşirea
Sfântului Duh cerând, pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o
dăm". Iar al treilea context este "Ziua toată, desăvârşită, sfântă, paşnică şi fără de păcat cerând, pe
noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm". Aşa ne îndeamnă
Biserica. Prin urmare Biserica nu ne cere o singură metodă de angajare în rugăciune, ci ne cere o
rugăciune vie, o angajare ca într-un fel de rugăciune în tot ceea ce facem noi pozitiv în această
lume. De aceea este foarte important să-şi găsească omul şi munca pe care o face, ca muncă pe care
o poate binecuvânta Dumnezeu şi pe care o binecuvintează Dumnezeu.
Eu aş vrea să vă pun la inimă dorinţa aceasta de a înmulţi rugăciunea, şi asta cu atât mai
mult cu cât acuma de curând am aflat că cei care fac yoga de pildă, învaţă la yoga să spună nişte
cuvinte neînţelese de ei. Zice că li se descoperă pe măsură ce le spun, parcă aş vrea să ştiu ce i s-a
descoperit la unul sau la altul. A venit la mine la spovedit un tânăr care a fost pe la yoga şi a spus că
a învăţat acolo să zică o expresie, dar nu-i voie s-o spună. Şi zic: mă, dacă nu-i voie s-o spui şi n-o
spui nici la spovedanie, atunci să ştii că nu te spovedeşti cum se cade. Şi atunci el mi-a spus că
trebuie să zică "haum". Alţii mi-au spus că trebuie să zică "crin", sau "nat", în sfârşit, o mulţime de
expresii, mantre sau cum le zic ei. Păi de ce să nu zici "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul", că asta-i sigur că te duce la bine. Dar alea care nici nu
le înţelegi, zici "haum ham ham". Dragă, eu nu vreau să râd sau să râdem, dar asta-i realitatea. Noi
trebuie să înţelegem lucrurile, numai aşa le înţelegi dacă le spui pe nume. De ce să zici nişte lucruri
care nu le înţelegi, nişte lucruri care nu au nici o importanţă pentru tine, şi să nu zici "Doamne,
Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul".
Stimaţi ascultători, cu asta îmi sfârşesc angajamentul pe care mi l-am luat încă din
toamnă, că în primăvara aceasta voi vorbi aici despre "Cine este Iisus Hristos?", "Cine este Iisus
Hristos pentru mine?" şi despre "Rugăciunea lui Iisus". Vă pun la inimă să înmulţiţi rugăciunea.
Sfântul Marcu Ascetul aşa şi zice: "Când îţi aduci aminte de Dumnezeu înmulţeşte rugăciunea, ca
atunci când Îl vei uita, Domnul să-Şi aducă aminte de tine". Vă pun la inimă să înmulţiţi
rugăciunea, vă pun la inimă cuvântul care vi l-am spus serile trecute, cuvântul de la Sfântul Munte
care zice: "La Dumnezeu să te gândeşti ca la Dumnezeu nu ca la om şi să-L respiri pe Dumnezeu
cum respiri aerul", să înmulţim rugăciunea ca să se înmulţească binele, pentru că "rugăciunea este
întărirea lumii" spune Sfântul Ioan Scărarul. Să ne rugăm la nivelul la care ne găsim, chiar şi cu
rugăciune întinată, numai să stăruim în rugăciune, că până la urmă se face limpezime în suflet. Vă
pun la inimă dorinţa de a-L preamări pe Dumnezeu, să căutăm să-L preamărim pe Dumnezeu unde
ne găsim, că Sfânta Tereza de Lisieux spune în "Istoria unui suflet", în care îşi descrie viaţa, că se
202
gândea de multe ori că pentru că în iad nu e nimeni care să-L preamărească pe Dumnezeu, îi cerea
lui Dumnezeu s-o trimită în iad, ca şi acolo să fie preamăritori de Dumnezeu. Sunteţi în situaţii de a
fi în grupuri în care se înjură, de a fi în grupuri în care se spun vorbe necuviincioase, pe care nu le
putem noi opri, că-s ca un şuvoi care curge pe lângă noi, sau ca vântul care bate, dar altceva putem
să facem: să preamărim noi pe Dumnezeu acolo unde nu e cineva care să-L preamărească. Să ne
angajăm în rugăciune, să ne facem datoriile din toate punctele de vedere ca o rugăciune, să
înmulţim binele prin tot ceea ce facem.
Mi-a venit în minte acum un cuvânt din Pateric care zice că s-a dus cineva la un pustnic
şi când a plecat i-a zis "Iartă-mă părinte că te-am reţinut de la rugăciunea ta" şi el i-a zis
"Rugăciunea mea, frate, este să te primesc pe tine şi să te petrec cu dragoste". Să facem din toate ale
noastre, cât putem, o rugăciune şi atunci se va preamări Dumnezeu, va veni şi pentru noi
limpezimea minţii, pentru mulţi poate că a venit deja, aşa şi trebuie să fie, şi să ne gândim că
rugăciunea are puteri nemărginite. Însă să nu urmărim niciodată un lucru anume prin rugăciune,
cum ar fi de exemplu să facem minuni, să cunoaştem nişte lucruri cu care după aceea să ne putem
lăuda că suntem cunoscători. Când m-am dus eu la mănăstire prima dată, înainte de a mă aşeza la
mănăstire, la un singur lucru m-am gândit: să-mi ajute Dumnezeu să Îi slujesc Lui în condiţiile în
care mă găsesc la mănăstire. Totuşi la început mi-au venit şi nişte gânduri, un fel de nedumeriri, un
fel de întrebări, că oare cum voi putea eu să-i ajut pe oameni prin rugăciune. Cum voi putea să-i ajut
eu pe oameni la mănăstire? Şi am avut atunci un duhovnic, Dumnezeu să-l odihnească, Părintele
Serafim Popescu, şi a zis către mine aşa: "Măi frate, nu te gândi tu cum să-i ajuţi pe oameni. Ci
pregăteşte-te în aşa fel ca să-i ajute Dumnezeu prin frăţia ta". Şi mi-am dat seama că a avut dreptate,
aşa am făcut, şi bineînţeles că pe atunci nu m-am gândit, nu m-am putut gândi, că prin agoniseala de
cunoştinţe şi de experienţă câtă o am, voi putea să ţin aici în Timişoara 15 cuvântări în folosul
oamenilor. Dumnezeu să ne ajute.
Vederea minţii este o deducţie raţională sau o evidenţă luminoasă a realităţii lui
Dumnezeu?
Comentaţi vă rog afirmaţia Sfântului Ioan Scărarul: "Venind foc în inimă, a înviat
rugăciunea, iar sculându-se aceasta şi înălţându-se la cer, s-a făcut coborârea focului în foişorul
sufletului".
Da, există această sintagmă, pentru că se întâmplă de multe ori aşa, şi cu mulţi. Cu
sfinţii nu s-a întâmplat aşa. Sfântul Ioan Scărarul spune undeva că cineva a văzut o frumuseţe
feminină deosebită şi în loc să se coboare s-a ridicat, dând slavă lui Dumnezeu pentru minunăţiile
pe care le face.
Sfântul Grigorie Palama mărturiseşte că inima este singurul organ trupesc al fiinţei
care face legătura între minte şi trup. Explicaţi această afirmaţie.
203
Dragă, sfinţii au gândit în contextul existenţei lor, în limbajul în care vorbeau oamenii.
Şi Sfântul Isaac Sirul spune un cuvânt care e asemănător cu acesta, şi anume că "Lacrimile sunt
puse între minte şi trup ca semne în trup pentru aşezarea minţii". Tot aşa ceva cred că gândeşte şi
Sfântul Grigorie Palama, că mintea se manifestă în sentimentele inimii.
"...şi inima mea veghează". Este un cuvânt pe care îl folosesc părinţii în legătură cu
aceasta, cu angajarea în rugăciune, că chiar şi atunci când dormim, angajaţi fiind în rugăciune,
inima veghează şi se roagă şi când noi nu ştim.
După Sfânta Împărtăşanie care ne uneşte cu Hristos Cel fără păcat, cum mai putem
rosti rugăciunea lui Iisus, în care ne auto-numim păcătoşi?
Explicaţi cele spuse de Sfântul Ioan Scărarul: "Începutul rugăciunii alungă prin
profundul gând atacurile de la începuturile lor. La mijlocul ei cugetarea se statorniceşte în cele
spuse şi gândeşte, iar desăvârşirea ei este răpirea la Dumnezeu".
Sunt cel trei trepte ale rugăciunii pe care le vede Sfântul Ioan Scărarul, prima în care se
înlătură atacurile de gând, se fac neputincioase gândurile cele rele, a doua când mintea se ridică prin
cuvintele rostite, şi a treia în care Dumnezeu se face şi mai evident în conştiinţa celui ce se roagă.
Sfântul Apostol Pavel se referea la rugăciunea lui Iisus când le spunea corintenilor;
"Voiesc să vă spun cinci cuvinte cu mintea mea"?
Nu ştiu, există această afirmaţie la Sfinţii Ignatie şi Calist, însă se poate întâmpla să fie
o apreciere a Sfântului Calist. Noi nu ştim pentru că nu cunoaştem explicit metoda aceasta de
rugăciune în scrierile care premerg scrierilor isihaste.
În general creştinii erau socotiţi un fel de nebuni de către păgâni şi a fi creştin însemna
după ei a fi nebun. Nu există o metodă de nebuneală pentru Hristos. De exemplu pe aici pe la noi
am cunoscut unul care zicea despre el că e nebun pentru Hristos, apăi eu cred că acela era chiar
nebun de cum se cade. Te întâlneai cu el şi-ţi trântea câte o vorbă aşa, pe care Domnul Hristos cred
că n-o putea binecuvânta. Şi atunci nu e vorba de o metodă să devii nebun pentru Hristos, chiar
dacă Biserica noastră are, pe Sfântul Simeon cel Nebun pentru Hristos şi pe ucenicul său, în
cinstire, noi credem că a fi nebun pentru Hristos înseamnă a fi dezaprobat de oamenii care nu cred
în Hristos.
Bine, oricum se mântuiesc, dar e o rânduială în care ni se atrage atenţia pentru o şi mai
mare angajare în dorinţa de mântuire. Cum ar trebui să spună?
204
Cred că nu există riscuri decât la oamenii care nu sunt sinceri cu ei înşişi. Cum ai putea
să ai risc dintr-un lucru pozitiv? Zici "Doamne miluieşte-mă" şi să nu te miluiască Dumnezeu, nu se
poate. Dar sunt şi nişte devieri, dar nişte devieri care numai prin nesinceritate sau prin lipsa de
smerenie pot fi explicate cumva. De pildă Părintele Ioanichie Bălan, într-un manuscris care a
constituit începutul cărţii "Convorbiri duhovniceşti", adică să zicem prima formă a volumului I din
"Convorbiri duhovniceşti", are şi o prezentare foarte curioasă şi foarte interesantă. Şi anume că un
părinte, când a fost vorba de schimbarea calendarului, s-a retras în pustie ca unul care n-a fost de
acord cu schimbarea calendarului, şi acolo în pustie s-a întâlnit cu un alt pustnic, şi pustnicul acela
avea nişte bani să meargă la Ierusalim. Şi el mărturisea cum se gândea el că să-l omoare pe acela cu
bani şi să se ducă el la Ierusalim. Aşa ceva eu nu-mi pot închipui că-i poate veni cuiva în minte care
ştie că există o poruncă a lui Dumnezeu să nu furi, că există porunca lui Dumnezeu să nu ucizi.
Cum poate să-i vină în minte aşa ceva? Şi uite că până la urmă l-a miluit Dumnezeu că n-a făcut-o
şi înseamnă că rugăciunea totuşi are eficienţă. Undeva tot în "Convorbiri duhovniceşti", în legătură
cu un părinte Agatie Popescu din mănăstirea Agapia, spune Părintele Ghervasie Hulubaşi, că
părintele acela le spunea la oameni: "Rugaţi-vă, rugaţi-vă lui Dumnezeu, roagă-te lui Dumnezeu
chiar şi atunci când te duci să faci un rău", adică nu ca să faci răul, ci ca să-ţi aduci aminte de
Dumnezeu, să nu-ţi uiţi de Dumnezeu.
Păi n-avem cum, pentru că atenţia în general noi nu ne-o ţinem trează nu numai la
slujbe, mereu nu ni-i trează, totdeauna vagabondează. Şi atunci trebuie să fim cu mai multă atenţie,
când vedem că ni se duc gândurile în altă parte iar le aducem unde trebuie, iar se duc, iar le aducem,
e o luptă, un fel de zdroabă sufletească pe care trebuie s-o ai.
Cred că nu, mai mult o părere de iluminare. Să ştiţi că-ţi poate aduce vrăjmaşul gândul
că eşti luminat şi dacă eşti întunecat. Şi apoi concentrarea nu se face în vederea rugăciunii, ci
rugăciunea aduce concentrarea. Adică eu mai întâi nu încerc să mă concentrez ca să mă pot ruga, ci
mă rog şi prin rugăciune devin concentrat.
Nu prea cunosc radiestezia, dar am aflat că ideile prin care se introduce cineva în
radiestezie în general nu sunt ortodoxe. Dacă e vorba să studiezi ştiinţa spirituală a lui Rudolf
Steiner ca să te înveţe el ce ai de făcut şi nu iei aminte la Evanghelie, înseamnă că eşti mai prejos,
de Ortodoxie în orice caz, pentru că Ortodoxia este superioară oricărei alte învăţături. Să ştiţi că şi
eu am cunoscut aici în Timişoara, când am fost eu elev de liceu, am fost în legătură cu un cerc de
antropozofi, de aici din Timişoara, nu ştiu dacă mai trăieşte cineva din aceia de atunci. Şi
205
bineînţeles că după ce m-am dus la Teologie şi am văzut cât eclectism există şi câtă încercare de
sistematizare a unor lucruri care le-au gândit ereticii în special, am părăsit din toate puterile. Acum
mă ţin de Ortodoxie pentru că sunt sigur că mă duce unde trebuie.
Nu toate influenţele negative sunt din puterea vrăjmaşului. Sunt multe influenţe
negative care au altă explicaţie. De exemplu Domnul Hristos spune că "din prisosinţa inimii grăieşte
gura" (Matei 12, 34), sau că "din inima omului purced gândurile cele rele" (Matei 15, 19). Ori
Domnul Hristos ştia şi El de influenţele malefice. În Pateric se spune de pildă că la un părinte s-a
dus un frate şi i-a spus: "Părinte, ce să fac că mă luptă dracii". Şi părintele respectiv zice: "Ce zici,
frate, pe tine te luptă dracii? Nu se poate, nu se luptă dracii cu noi, ci cu aceia ca Moise şi ca Ilie,
patimile noastre sunt dracii noştri". Şi spune undeva tot în Pateric că la un părinte s-a dus un frate că
era luptat de duhul desfrânării şi l-a rugat să se roage pentru el. Şi părintele a început să se roage, şi
acesta tot nu era liniştit. Se duce din nou şi zice: "Părinte, roagă-te pentru mine că sunt bântuit de
duhul desfrânării, te-am rugat să te rogi". Şi atunci părintele s-a rugat lui Dumnezeu mai cu osârdie
şi i s-a descoperit, a venit vrăjmaşul şi i-a zis: "Eu de atunci de când ai zis întâi m-am depărtat,
numai că el are dracul lui - zice -, lăcomia pântecelui şi somnul mult".
Dragă, eu am spus adineaori ce părere am, că i-am părăsit dintr-o dată când m-am dus la
Teologie, şi atunci înseamnă că, în orice caz, nu servesc adevărul aşa cum îl ştim noi, adevărul
creştin în orice caz nu. Poate încercări din acestea de apropiere de gnosticism, de arianism.
Explicaţi cuvântul pe care l-a primit cuviosul Siluan pentru timpurile noastre: "Ţine
mintea în iad şi nu deznădăjdui"
Dragă, este un cuvânt pe care eu nu-l înţeleg, nu l-am înţeles niciodată şi nici acum nu-l
înţeleg şi nu-l pot explica. Şi am zis aşa: poate cuvântul acesta a fost valabil pentru Sfântul Siluan,
nu pentru alţii, şi atunci Sfântul Siluan l-a şi înţeles şi l-a şi urmat. Eu nu cred că trebuie cineva să-
şi ţină mintea în iad ca să nu ajungă în iad, poate să şi-o ţină în rai ca să ajungă în rai.
Nu se poate da o reţetă în privinţa aceasta. Omul nu este o fiinţă STAS, nu poţi să-l
tratezi pe fiecare cu aceeaşi măsură. Pe unul îl câştigi cu bunătatea, pe altul îl câştigi cu asprimea,
depinde de la situaţie la situaţie. În orice caz noi trebuie să fim în general cu inimă de frate în orice
îndreptare.
Mai reprezintă încă familia creştină o şansă reală de mântuire în condiţiile actuale de
dezintegrare a principiilor moral-creştine în lume?
Dacă ne ţinem de ce trebuie, reprezintă. Sfânta cununie pentru noi este o Taină şi dacă
se urmăresc lucrurile aşa cum sunt prezentate în slujba cununiei, sigur familia creştină este un
mijloc de mântuire. Însă, ce-am constatat: sunt preoţi, de pildă am întâlnit eu preoţi la cununii la
care am slujit, care ei înşişi ocolesc punerea în evidenţă a principiilor de familie. De exemplu când
se zice "să te înmulţeşti ca Iacov" nici nu ştiai ce zice, se auzea doar "ca Iacov". Sau am auzit pe
unul zicând, în loc de "şi tu mireasă să te înmulţeşti ca Rahila", "să fii roditoare ca Rahila". Dacă
cădem de la principii, cădem şi de la realităţile pe care le aduc principiile. Sau de exemplu în slujba
cununiei se spune "să se veselească ei la vederea fiilor şi a fiicelor lor", nu zice "la vederea fiului
206
sau a fiicei lor". Aşa că dacă se ţine seama într-adevăr de ceea ce vrea Dumnezeu şi de ceea ce vrea
Biserica, sigur că familia este un mijloc de mântuire.
Păi unii intră de pe la 5 ani, 6 ani, de exemplu sunt maici care îşi aduc nepoatele la
mănăstire de când sunt mici de tot şi le cresc acolo. Dar acuma se fac şi nişte abuzuri nepermise. De
exemplu sunt tineri care merg la mănăstire la 15, 16 ani şi imediat îi face rasofori şi călugări. Nu e
corect, pentru că omul nu ajunge să se verifice pe el însuşi. Trebuie lăsat omul să fie verificat,
pentru că sunt atâţia care nu merg cu vocaţie monahală la mănăstire, şi atunci înseamnă să încurci
omul. Totuşi zic eu aşa acuma, că vârsta la care se intră în viaţa monahală ar fi vârsta la care se intră
în viaţa de familie. Deci când te poţi căsători te poţi şi călugări, numai să ştii ce faci.
Dacă strămoşii cuiva au fost din tată în fiu preoţi, dar părinţii lui nu numai că nu au
fost preoţi, dar au şi trăit în necurăţie şi fără grijă de cele ale sufletului, acela ar mai putea să se
gândească să devină preot?
Păcatele părinţilor i-ar putea influenţa negativ hotărârea sau ulterior viaţa şi
activitatea preoţească?
S-ar putea, în înţelesul acesta că vine cu nişte slăbiciuni pe care el nu şi le poate depăşi.
Ce ne puteţi spune despre cei care au deprins rugăciunea de toată vremea în închisori,
în lagăre sau în deportare?
Părinte, sunt stăpânită de un păcat pe care vreau să-l părăsesc dar deocamdată nu pot.
Probabil că nu vreau destul; în acelaşi timp simt nevoia de a fi cu Dumnezeu. Pot să mă rog în
această situaţie sau trebuie să mă îndepărtez de rugăciune?
Dragă, viaţa creştinului nu se cibernetizează. Fiecare om îşi duce viaţa la măsurile lui.
Folosim cibernetica acolo unde e locul ei.
Eu pentru începători dau un program pe care vi l-am mai spus, cred că ar trebui să vă
pun acuma la un examen. Să participe la Sfânta Liturghie duminica şi în sărbători, două ore pe
207
săptămână pentru cineva care crede în Dumnezeu nu-i prea mult. Să înceapă ziua cu rugăciune şi să
o sfârşească cu rugăciune, rugăciuni de dimineaţa şi de seara, 5-10 minute dimineaţa, 5-10 minute
seara pentru Dumnezeu pentru cineva care crede în Dumnezeu nu-i prea mult. Şi dacă nu-şi găseşte
nici timpul acesta înseamnă că Îl neglijează pe Dumnezeu, ori cineva care crede în Dumnezeu nu
poate neglija pe Dumnezeu. Să citeşti în fiecare zi două capitole din Noul Testament, chiar dacă nu
reuşeşti în fiecare zi, dar acesta-i principiul. Să-ţi păzeşti mintea prin rugăciunea de toată vremea, ce
v-am spus eu în seara asta. Şi postul, postul cu mâncare de post în zilele de post. Mai zic eu
câteodată că îmi pare bine că nu-s toate zilele de post. Şi după aceea de la Părintele Arsenie, v-am
spus, "oxigen, glicogen, somn, să-ţi păstrezi hormonii şi să ai concepţie de viaţă creştină". Acestea
ar fi ale începătorului.
Prin participarea la viaţa liturgică, îl înveţi să vină la biserică, să stea acolo, faci ce poţi
face, deşi să ştiţi că faţă de alţii care au metode de apropiere a copiilor de biserică, noi suntem cam
în urmă. Slujbele noastre sunt pentru oameni mari, nu sunt pentru copii, şi în cazul acesta copilul
ajunge cu vremea să se integreze şi să se introducă, întâi se plictiseşte, se mişcă, că nu înţelege. Nici
eu nu înţelegeam. Când m-am dus la şcoală la Cluj m-au întrebat colegii mei că eu ştiu, la noi se
cântă "ca pe Împăratul" la Liturghie? Şi eu am zis că nu, că de fapt eu nu înţelegeam. Şi când m-am
mai dus acasă în vacanţă şi am auzit că se cântă, m-am întors la şcoală şi le-am spus: să ştiţi că şi la
noi se cântă. Nu ai cum, aşa progresiv ajungi să te integrezi în viaţa liturgică. Şi abia la Teologie mi
s-a luminat mintea în sensul că textele cuprind nişte valori deosebite, cu vremea m-am introdus.
Acuma bineînţeles că eu le spun la oameni de la început şi de când pot să le spun, de câte ori mi se
dă ocazia, şi că suntem cu toţii împreună-slujitori, dar şi că textele au un cuprins deosebit care
trebuie analizat, trebuie aprofundat.
Vă rog să-mi spuneţi ce părere aveţi despre organizaţiile de tineret creştine. Dar despre
"Oastea Domnului"?
Dragă, eu am păreri foarte bune despre organizaţiile creştine, numai să-şi ştie
competenţa şi limitele, şi am păreri foarte bune şi despre "Oastea Domnului", dacă "Oastea
Domnului" este integrată în Biserică şi este îmbisericită. Pentru că există o tendinţă, mai ales la
"Oastea Domnului", spre protestantism, spre practici protestante, nu sunt destul de îndoctrinaţi din
punct de vedere bisericesc, în sensul că prea puţin e pomenită Maica Domnului, că există o tendinţă
de afirmare a binelui pe care-l fac, nu e destulă smerenie. Numai că oamenii pot fi ajutaţi şi pot fi
corectaţi. Ei se cred mai buni decât mulţi alţii.
Fericiţi sunt aceia care caută dreptatea, sunt angajaţi cumva organic şi fizic în căutarea
dreptăţii, în căutarea faptului de a fi drept, pentru că aceia se vor sătura de dreptate pentru că le va
împlini dorinţa Dumnezeu.
Dacă aţi citit "Medicina isihastă" a părintelui Ghelasie, ce părere aveţi despre ea?
Dragă, n-am citit-o, v-am spus că era să mă pună să vorbesc despre medicina isihastă,
dar eu n-am citit-o, am citit foarte puţin din Părintele Ghelasie, pentru că mi se pare foarte confuz.
Ce am citit n-am înţeles. Odată a venit tata la mine la mănăstire şi a zis: "M-a întrebat cutare din sat
- şi mi-a spus ce l-a întrebat. Şi eu n-am ştiut să-i spun, da? am zis: las? că mă duc la fecioru? meu
la mănăstire şi îl întreb pe el. Şi apoi dacă nu va şti el, poţi să nu mai întrebi pe nimeni". Aşa că
dacă eu n-am înţeles, cred că mulţi nu înţeleg. E o confuzie. În orice caz eu nu cred într-o medicină
isihastă, cred într-un isihasm ca metodă de îmbunătăţire sufletească şi atâta tot. Sigur că prin
credinţă se pot face minuni şi face Dumnezeu minuni, unde vrea El şi când vrea El. Dar aşa că te
208
angajezi la o metodă care zici că e metodă isihastă şi cu asta ai rezolvat nişte chestiuni, nu cred că
se poate vorbi despre o medicină isihastă, cred că nu e corect. Sau de exemplu are nişte metode din
acestea, cu grâu încolţit, cu nu ştiu ce. Păi Domnul Hristos a înmulţit pâinile, nu a înmulţit grâu
încolţit.
Muzica este o artă, numai că trebuie şi muzica selectată. Ce-i frumos foloseşti şi ce nu-i
frumos îndepărtezi. De exemplu tot aud de muzică rock, şi într-o zi, acuma de curând, cu Părintele
Matei când ne-am dus la Blaj, şi a prins cineva la radio un post, pe maşină, şi am zis: închide-l
domnule, că asta nu te ridică. Este şi muzică frumoasă, să ştiţi că mie îmi place muzica populară, n-
am vreme de ea, am şi discuri cu muzică populară, şi nu mi-e frică că nu mă duc în rai. Îmi place
foarte mult Felician Fărcaş, îmi place muzica bănăţenească, îmi place muzică din Ardeal, de astea
ciobăneşti de pe la noi, de unde sunt eu, din părţile Sibiului. Îmi place, dar n-am vreme de ea,
Dumitru Fărcaş la oboi, e frumos domnule, ce e frumos e frumos, şi prin toate te ridici dacă vrei să
te ridici. Şi poţi să şi scazi prin lucrurile care nu le înţelegi sau care te scad pe tine, dar eşti scăzut
gata când te scad ele.
Este vorba despre începuturile creştinismului, când putea cineva, de curând fiind
introdus în creştinism, să ajungă şi mare, să ajungă episcop, şi nu era încă destul de consolidat.
Păi noi zicem "mărturisesc un Botez întru iertarea păcatelor", nu zicem "mărturisesc mai
multe botezuri spre iertarea păcatelor". Dacă te botezi a doua oară înseamnă că Botezul prim îl
desconsideri.
În Apocalipsă 13, 8 se vorbeşte despre "locuitorii pământului, ale căror nume nu sunt
scrise, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii". Vă rugăm să ne spuneţi pe scurt părerea
dumneavoastră despre predestinare.
209
E o metodă de angajare în rugăciune, n-am păreri rele. Se poate întrebuinţa şi îl
întrebuinţează mai ales apusenii, catolicii. E o metodă de angajare în rugăciune, aşa cum citim noi
Acatistele, aşa fac ei rozarul. Nu cred că sunt mai avantajaţi cei ca fac rozarul decât cei care fac un
Acatist, dar e o metodă de angajare.
10 mai 1995
211