UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI Cluj-Napoca

Facultatea de Biologie şi Geologie

Vasile CRISTEA

RESURSE ALIMENTARE DE ORIGINE VEGETALĂ

- suport de curs ID -

Cluj-Napoca, 2012

1
I. Informaţii generale

Date de identificare a cursului

Date de contact ale titularului de curs: Date de identificare curs şi contact tutori:

Nume: prof.dr. Vasile CRISTEA Numele cursului – Resurse alimentare de origine

vegetală
Birou: Grădina Botanică «Al.Borza» str.
Republicii 42 Codul cursului – BN 4112

Telefon/Fax: 0264-592152 Anul, Semestrul – anul 1, sem. 1

E-mail: vasile.cristea@ubbcluj.ro Tipul cursului - Obligatoriu

Consultaţii: Marţi: 14:00-15:00

1.1. Descrierea cursului

Cursul de Resurse alimentare de origine vegetală urmăreşte formarea aplicativă a masteranzilor în
domeniul nutriţiei umane, cu focalizare pe cunoaşterea diversităţii resurselor regenerabile şi pe valoarea
lor pentru sănătatea oamenilor.

În urma acestui curs, studenţii vor fi familiarizaţi cu principalele plante folosite în alimentaţia
diverselor comunităţi şi, sperăm, că vor fi capabili să discearnă pozitiv în alegerea alimentelor folosite, că
vor deveni promovatori ai unei alimentaţii sănătoase.
1.2. Organizarea temelor în cadrul cursului
Acest curs acoperă, la un nivel mediu de generalitate, una din ramurile fundamentale ale biologiei –
botanica, temele propuse fiind organizate astfel încât să fie accesibile licenţiaţilor din diverse alte domenii.

În acest sens, primul modul vizează noţiunile de bază utilizate şi înţelegerea organizării principalelor
de grupe de plante, în accepţiunea clasică a termenului. Modulul al doilea şi următoarele vin cu exemple
concrete, care prezintă valoarea alimentară a speciilor menţionate, dar şi alte importanţe ale acestora. În
acest fel, cursul acoperă atât aspectele teoretice, cât şi cele practice.
1.3. Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs
Prezentul suport de curs este structurat pe cinci module. Parcurgerea acestora va presupune atât
întâlniri faţă în faţă (consultatii), cât şi muncă individuală. Consultatiile, pentru care prezenţa este
facultativă, reprezintă un sprijin direct acordat studenţilor din partea titularului şi a tutorilor.
În ceea ce priveşte activitatea individuală, aceasta va fi gestionată de cursanţi şi se va concretiza în
parcurgerea tuturor materialelor bibliografice obligatorii, şi în realizarea unui proiect stabilit de comun
acord.
Având în vedere particularităţile învăţământului la distanţă, dar şi reglementările interne ale CFCID al
UBB, parcurgerea şi promovarea acestei discipline presupune antrenarea studenţilor în următoarele tipuri
de activităţi:

2
 a. consultaţii – pe parcursul semestrului vor fi organizate două întâlniri de consultaţii faţă în faţă;
prezenţa la aceste întâlniri este facultativă;
b. realizarea obligatorie a unui proiect de semestru cu o temă stabilită de comun accord.

1.3. Materiale bibliografice:

Bibliografie obligatorie
1. BALICK M.J., COX P.A., 1996, Plants, People and Culture. The Science of Ethnobotany, Sci.
American Library, New York, 228 p.

2. BÎLTEANU G., 1974, Fitotehnie. ed. II-a. Ed. Did. şi Pedag., Bucureşti, 755 pp.

3. BORDEIANU T., CONSTANTINESCU N., ŞTEFAN N.-coord., 1963-1969, Pomologia (RPR) RSR., I-
VIII. Ed. Acad., Bucureşti, 535, 1007, 754, 735, 614, 733, 526, 453 pp.

4. CRISTEA V., 2011, Plante vasculare (Cormobionta): sistematică, diversitate, ecologie, importanţă,
manuscris, 287 pp, Biblioteca de Botanică

5. CRISTEA V., DENAEYER S., 2004, De la biodiversitate la OGM-uri ?, Ed. Eikon, Cluj-Napoca

6. DELIU C., 1999, Morfologia şi anatomia plantelor, Presa Univ. Clujeană, Cluj-Napoca, 174 pp.

7. HEYWOOD V.H.- ed., 1978, Flowering plants of the World, Ed. Oxford University Press, Oxford –
London – Melbourne, 335 pp.

8. MAIER I., 1969, Cultura legumelor. Ed. Agrosilvică, Bucureşti, 821 pp.

9. OPREAN M., 1975, Viticultură generală. Ed. Did. şi Pedag., Bucureşti, 292 pp.

10. POP I., HODIŞAN I., MITITELU D., LUNGU L., CRISTUREAN I., MIHAI G., 1983, Botanică
sistematică, Ed. Did. şi Ped., Bucureşti, 420 pp.

11. TĂMAŞ M., 1999, Botanică farmaceutică, III, Sistematica-Cormobionta, Ed. Medicală Universitară
“Iuliu Haţieganu”, Cluj-Napoca, 285 pp.

Bibliografie facultativă
1. BÄRTELS A., 2001, Guide des plantes tropicales. Plantes ornementales, plantes utiles, fruits
exotiques, trad. Brunet D. et Gerner M. E., Ed. Eugen Ulmer, Paris

2. LÉVEQUE C., l997, La biodiversité, Press Univ. de France, Paris

3. MĂNDIŢĂ D., 2002, Fructe exotice, Stimulente, Condimente naturale. Ghid pentru agenţi comerciali,
Ed. Tehnică, Bucureşti

4. MUNTEAN L. S.-coord., 2007, Tratat de plante medicinale cultivate şi spontane, Ed. Risoprint, Cluj-
Napoca

5. OROIAN S., 2004, Botanică farmaceutică. Plante medicinale şi aromatice, Ed. University Press, Tg.
Mureş

6. ROMAN R .A., 1998, Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti, Ed. Paidea, Bucureşti

7. POP, I., 1977, 1979, Biogeografie ecologică, I, II, Ed. Dacia, Cluj-Napoca

3
1.4. Materiale şi instrumente necesare pentru curs

- calculator conectat la internet (pentru a putea accesa bazele de date şi resursele electronice suplimentare,
precum şi pentru a putea consulta tutorii pentru întrebări),

- imprimantă (pentru tipărirea materialelor suport, a temelor redactate, a studiilor de caz),

- acces la resursele bibliografice (ex: legitimaţie la Biblioteca Centrală „Lucian Blaga”),

- acces la echipamente de fotocopiere.

1.5. Calendar al cursului

Pe parcursul semestrului sunt programate două întâlniri faţă în faţă (consultaţii) cu toţi studenţii; ele
sunt destinate soluţionării oricăror nelămuriri de conţinut sau a celor privind sarcinile individuale. Pentru
prima întâlnire se recomandă lectura atentă a primelor trei module; la cea de a doua se vor discuta ultimele
două module. De asemenea, în cadrul celor două întâlniri se vor stabili temele proiectului.
1.6. Politica de evaluare şi notare

Evaluarea cunoştinţelor declarative şi procedurale dobândite în cadrul acestui modul se va face:

 printr-un examen scris (66%) şi
 un referat sau proiect (34%), care poate acoperi: i) o analiză a unor specii vegetale nou pătrunse
pe pieţele româneşti, ii) o abordare pluridisciplinară a regimului alimentar al unui grup uman
dat, iii) o cercetare proprie. Prezentarea referatului condiţionează susţinerea examenului scris.
Punctajul maxim la examenul scris presupune parcurgerea:
 suportului de curs în format electronic;
 bibliografiei obligatorii.
Pentru predarea proiectelor/referatelor se vor respecta cu stricteţe cerintele formatorilor. Orice
abatere de la acestea aduce după sine penalizari sau pierderea punctajului corespunzator acelei lucrări.
Nerespectarea datei limită de predare a proiectului aduce după sine pierderea punctajului corespunzător
acestuia şi imposibilitatea susţinerii examenului scris.

Evaluarea acestor lucrări se va face imediat după preluare, iar afişarea pe site a notelor acordate se va
realiza la cel mult două săptămâni de la data depunerii/primirii lucrării. Dacă studentul consideră că
activitatea sa a fost subapreciată de catre evaluatori, atunci poate solicita feedback suplimentar prin
contactarea titularului sau a tutorilor prin email.

1.7. Elemente de deontologie academică

Se vor avea în vedere următoarele detalii de natură organizatorică:

- orice material elaborat de către masteranzi va fi original. Studenţii ale căror astfel de materiale se
dovedesc a fi plagiate, nu vor fi acceptaţi la examenul final;

- orice tentativă de fraudă sau fraudă depistată va fi sancţionată prin acordarea notei minime sau, în
anumite condiţii, prin exmatriculare;

- rezultatele finale vor fi puse la dispoziţia studentilor prin afisaj electronic;

- contestaţiile pot fi adresate în maxim 24 de ore de la afişarea rezultatelor, iar soluţionarea lor nu va
depăsi 48 de ore de la momentul depunerii contestaţiei.

1.8. Studenţi cu dizabilităţi:

4
 Studenţii cu dizabilităţi vor beneficia de o examinare care să le respecte dreptul la şanse egale, prin
modalităţi specifice (de exemplu folosirea unui laptop cu sintetizator pentru studenţii cu deficienţe de
vedere, posibilitatea unui examen oral). Titularul cursului şi echipa de tutori îşi exprima disponibilitatea,
în limita constrângerilor tehnice şi de timp, de a adapta conţinutul şi metodele de transmitere a
informaţiilor, precum şi modalităţile de evaluare (examen oral, examen on line etc) la tipul de dizabilităţii
ale cursantului.

1.9. Strategii de studiu recomandate:

Date fiind caracteristicile învăţământului la distanţă, dar şi caracterul pluridisciplinar al disciplinei de

faţă, se recomandă studenţilor o planificare foarte riguroasă a secvenţelor de studiu individual, coroborată
cu secvenţe de dialog, mediate de reţeaua net, cu tutorii şi respectiv titularul de disciplină.

5
 II. SUPORT DE CURS

Introducere

Fără lumea plantelor, fără miracolul fotosintezei, planeta noastră ar fi teribil de monotonă
sub aspectul vieţii care o înnobilează.
Fără lumea plantelor, omenirea probabil nu ar fi existat şi, în mod cert, ea nu ar putea să se
dezvolte armonios. Ca resurse alimentare, plantele prezintă marele avantaj de a fi regenerabile,
singura resursă cu această calitate.
Nutriţia speciei umane nu poate fi niciuna exclusiv animală, dar niciuna exclusiv vegetală,
întrucât, biologic, noi suntem o specie omnivoră, chiar dacă sunt şi voci care consideră că
suntem exclusiv frugivori.
Prezentul suport de curs doreşte să puncteze diversitatea resurselor alimentare de origine
vegetală, importanţa acestora pentru diversificarea alimentaţiei noastre, dar şi să facă cunoscute
studenţilor noile fructe şi legume ce au pătruns pe piaţa românească în ultimul timp. O serie de
aspecte sunt prezentate cu caractere mai mici, întrucât ele ţin de cultura generală sau sunt
opţionale.
Pentru a scoate în evidenţă speciile spontane cu valoare alimentară, înaintea denumirii
ştiinţifice s-a trecut simbolul ☺.

Nu s-a insistat pe latura botanică, deoarece nu considerăm ca un obiectiv principal acest

aspect, ci doar cunoaşterea denumirilor ştiinţifice, ce ajută la corecta identificare şi la evitarea
unor confuzii.
Precizăm, de asemenea, faptul că am acceptat sensul clasic de plante şi nu cel actual, care
limitează regnul Plantae doar la algele macroscopice, la briofite (muşchi) şi la cormofite (plante
superioare), iar altele reduc acest regn doar la ultimele două grupe.
Fiind o primă formă de acest fel, suportul de curs va necesita ajustări viitoare, care se vor
face şi în funcţie de feed-back-ul oferit de beneficiari - studenţii.
Vasile Cristea

6
 Cap. I. REGNUL PLANTAE (s.l.): CARACTERIZARE GENERALĂ

1.1. O r g a n i z a r e ş i c a r a c t e r i s t i c i p r i n c i p a l e
Înţelesului clasic al regnului Plantae îi corespunde, în sistemul actual de clasificare,
grupuri din 4 regnuri: Monera, Protoctista, Fungi şi Plantae (fig. 1.1.)
Regnul PLANTAE (s.str.) se caracterizează prin:
- organisme pluricelulare, haplo-diplobionte (cu dominarea generaţiei sporofitice – 2n), cel
mai adesea cu o diferenţiere morfo-anatomo-histologică evidentă. Marea majoritate a
reprezentanţilor acestui regn au corpul diferenţiat în cele 3 organe vegetative (rădăcină,
tulpină şi frunze) şi organele de înmulţire produse şi protejate de flori,
- nutriţia lor este fotoautotrofă, doar în mod secundar se întâlneşte heterotrofia
(saprofitismul şi parazitismul),
- înmulţirea se realizează, mai ales prin meioză sporică,
- flagelii sunt prezenţi doar uneori şi numai la gameţii bărbăteşti,
- embrionul este prezent la majoritatea grupelor şi are o activitate îndelungată,
- cuprinde 12 încrengături din grupul muşchilor, ferigilor, gimnospermelor şi
angiospermelor:
Bryophyta - muşchii frunzoşi, cu corp vegetativ cormoidic; Andreaea, Bryum,
Buxbaumia, Fontinalis, Funaria, Polytricum, Sphagnum;
Hepatophyta - muşchii hepatici, cu corp vegetativ taloidic; Marchantia, Conocephalum,
Pellia, Riccia, Scapania;
Anthocerophyta - muşchii de tip hepatic, dar cu o capsulă mai evoluată; Anthoceros,
Megaceros, Notothylas;
Lycophyta - licopodiatele, cu cca 1.200 sp. izo- sau heterospore; Lycopodium, Selaginella,
Isoëtes, Stylites;
Psilophyta - psilofitatele, majoritar fosile (Rhynia), foarte puţine actuale, dar veritabile
relicte paleozoice: Psilotum, Tmesipteris;
Sphenophyta - ecvisetatele, articulatele, majoritatea cunoscute în stare fosilă
(Sphenophyllum, Hyenia, Calamites), doar genul Equisetum (cu 30-40 sp) fiind şi actual;
Filicinophyta - filicatele, ferigile propriu-zise, reprezentate prin cca 12.000 sp actuale;
Ophioglossum, Botrychium, Osmunda, Asplenium, Dryopteris, Polypodium, Pteridium, Cyathea,
Marsilea, Salvinia, Azolla etc;
Cycadophyta - cicadatele, cu 100 sp. actuale, interesante prin caracterele lor comune cu
ferigile, iar cele fosile (mai ales Bennetittales) prin direcţiile evolutive prefigurate spre
angiosperme; Cycas, Dioon, Ceratozamia, Encephalartos, Zamia;
Ginkgophyta - ginkgoatele, cu interesanta Ginkgo biloba;

7
 Coniferophyta - coniferele, cu aprox. 550 sp. actuale, foarte importante atât sub aspect
ecologic, cât şi economic; Araucaria, Podocarpus, Taxus, Sequoia, Sequoiadendron, Cedrus,
Cupressus, Juniperus, Thuja, Abies, Pinus, Picea, Larix;
Gnetophyta - gnetatele, cu doar 70 sp. actuale ce au o serie de caractere comune cu
angiospermele, fără a fi însă strămoşii acestora; Ephedra, Gnetum, Welwitschia;
Anthophyta - angiospermele sau magnoliofitele, di- şi monocotiledonate, reprezentate
prin cca 275.000 sp actuale, extrem de diverse şi aflate într-un proces evolutiv, uneori de tip
exploziv, favorizat mai cu seamă de co-evoluţia cu animalele polenizatoare.

Regnul PROTOCTISTA din sistemul actual se caracterizează prin:

- eucariote unicelulare, coloniale sau pluricelulare, de tip haploid sau diploid, uneori cu
celule plurinucleate, rareori şi cu o diferenţiere celulară modestă (în pseudoţesuturi),
- nutriţia se realizează prin absorbţie, ingestie sau prin fotosinteză,
- se înmulţesc prin meioză zigotică, sporică sau gametică,
- peretele celular lipseşte sau este prezent (având o compoziţie chimică foarte variată),
- flagelii sunt absenţi sau prezenţi (dar, în acest caz au o structură complexă, tipică),
- reuneşte 30 de încrengături, dintre care următoarele au şi reprezentanţi cu valoare
alimentară:
Phaeophyta – cunoscutele alge brune, cu cca 1.500 specii marine, la care laminarina este
produsul de rezervă particular; Ectocarpus, Cutleria, Dictyota, Cystoseira, Fucus, Laminaria,
Sargassum, Macrocystis, Ascophyllum;
Rhodophyta - algele roşii, reprezentate prin cca 4.000 sp., mai ales marine şi lipsite de
stadii flagelate, cu amidonul de floridee ca produs de rezervă; Bangia, Batrachospermum,
Nemalion, Gelidium, Porphyra, Rhodymenia, Polysiphonia, Ceramium, Lithothamnion,
Corallina;
Chlorophyta - algele verzi de tip eucloroficee şi caroficee, foarte frecvente pe sol, în ape
dulci, marine şi salmastre; Chlamydomonas, Dunaliella, Chlorella, Volvox, Scenedesmus,
Pediastrum, Pleurococcus, Bryopsis, Acetabularia, Cladophora, Oedogonium, Ulothrix, Ulva,
Chara, Nitella.

Regnul FUNGI cuprinde, în sistemul actual, organisme caracterizate prin:

- organisme pluricelulare, haploide, dicariotice, imobile, cu multe tipuri de celule, dar,
rareori apare o diferenţiere, de tip pseudoţesuturi,
- nutriţia este heterotrofă şi se realizează prin absorbţie,
- înmulţirea, prin meioză zigotică,
- perete celular prezent, alcătuit din chitină,
- flageli lipsă,
- grupează aşa-zisele ciuperci superioare, reunite în trei încrengături:
8
 Zygomycota – zigomicetele; Mucor, Rhizopus, Mortierella, Endogone, Phycomyces;
Basidiomycota - bazidiomicetele, caracterizate printr-o fază dicariotică lungă; Agaricus,
Amanita, Boletus, Fomes, Phallus, Geastrum, Ustilago, Puccinia etc şi o parte dintre licheni;
Ascomycota - ascomicetele, caracterizate prin fază dicariotică scurtă; Saccharomyces,
Claviceps, Aspergillus, Penicillium, Morchella, majoritatea lichenilor.

Fig. 1.1. Cele 5 regnuri şi relaţiile lor filogenetice (ap. MARGULIS et SCHWARTZ 2000, simplificat)

Tema 1: Pe baza bibliografiei obligatorii,

realizaţi o sinteză privitoare la “compoziţia chimică
a marilor grupe de plante”!

1.2. O r i g i n e a p l a n t e l o r c u l t i v a t e
Fără a insista foarte mult, considerăm că unele idei referitoare la originea geografică a
plantelor cultivate sunt necesare pentru înţelegerea aspectelor culturale şi pentru asigurarea
exigenţelor ecologice ale acestor specii. Cât priveşte originea genetică a acestor plante, ea
9
depăşeşte obiectivele acestei discipline, de aceea vom face doar în unele situaţii unele comentarii
în acest sens.
În stabilirea centrelor de origine a plantelor cultivate contribuţia esenţială a avut-o N.I.
VAVILOV şi institutul fondat de el. In accepţiunea acestui mare genetician putem vorbi de 10
centre principale (fig. 1.2):
- Bazinul Mediteraneean, din care provin grâul, ovăzul, varza, măslinul, sfecla de zahăr şi
multe ierburi aromatice,
- Orientul Mijlociu, ce ne-a dat lintea, merele ş.a.,
- India, din care provine orezul, vinetele, citricele, lemongras etc.,
- Indonezia şi insulele Pacificului de est, din care sunt originare bananele, trestia de zahăr,
cocotierul,

Fig. 1.2. Centrele de origine geografică a plantelor cultivate.

- Extremul Orient, din care provine soia, ceaiul, piersicul ş.a.,

- Africa de est (sau zona Etiopiană), din care este originară cafeaua arabică, orzul,
- Africa de vest, din care provine sorgul,
- America de Sud, zona Amazoniană, din care provin arahidele,
- America de sud, zona muntoasă, care ne-a dat cartofii, fasolea,
- America Centrală, din care provine porumbul, tomatele, ardeii, cacao, vanilia etc.,
10
 - America de Nord, din care doar floarea soarelui este mai importantă dintre plantele
cultivate.

Cap. II. ALGE ŞI CIUPERCI UTILIZATE ÎN ALIMENTAŢIE

2.1. P r i n c i p a l e l e a l g e u t i l i z a t e î n a l i m e n t a ţ i e
Prin conţinutul lor în alginaţi, în săruri minerale şi unele vitamine, algele reprezintă o
componentă principală în hrana populaţiilor riverane marilor bazine acvatice. Dintre speciile
folosite amintim:
- Spirulina platensis, o algă albastră, unicelulară de tip procariot (din încr. Cyanobacteria)
ce se consumă de către populaţia din jurul lacului Ciad, iar în ultimele trei decenii a pătruns
puternic în gama produselor medicinale, de tip „supliment alimentar”. Materia primă pentru
aceste produse provine mai cu seamă din culturi intensive,
- din algele verzi se consumă salata mării (Ulva lactuca), foarte frecventă în zona
litoralului mărilor subtropicale şi temperate,
- dintre algele brune, Laminaria saccharina se foloseşte pentru extragerea unor glucide,
- cele mai multe alge cu valoare alimentară sunt din categoria algelor roşii, de la care se
obţine geloza vegetală, aflată în cantităţi importante la specii ale genului Gelidium, iar în diverse
preparate se foloseşte Corchorus.

2.2. C i u p e r c i c u v a l o a r e a l i m e n t a r ă
Pe lângă rolul lor ecologic (descompunerea resturilor organice, formarea micorizelor),
ciupercile pot produce fermentaţii lactice şi alcoolice (ex. drojdia de bere - Saccharomyces), pot
produce o serie de antibiotice folosite de om (ex. penicilina, griseofulvina) sau o serie de toxine
periculoase pentru diverse alte organisme.
Dar, foarte multe ciuperci (din grupul macromicetelor sau ciupercilor cu pălărie) au o reală
valoare alimentară, datorită conţinutului lor în săruri minerale (de K, Ca, Mg, P), în zaharuri
(glucoză, manoză), în proteine, aicizi organici, vitamine şi uleiuri eterice.
Dintre cele mai frecvent utilizate amintim ciupercile:
- trufele (☺Tuber aestivum- trufa de vară, T. brumale- trufa albă, T. melanosporum- trufa
neagră, fig.2.1.) sunt printre cele mai apreciate ciuperci, gustul şi mirosul lor fiind unul particular
(mai cu seamă la ultima specie). Se utilizează la aromatizarea unor preparate culinare, sub formă
rasă şi în cantităţi mici (datorită şi preţului lor ridicat, dat de dificultatea recoltării corpurilor de
fructificaţie subterană);
- gălbiorii sau bureţii gălbiori (☺Cantharellus cibarius) sunt frecvenţi prin pădurile de
foioase şi prezintă o valoare alimentară moderată;
11
 - hribul sau mânătarca (☺Boletus edulis, fig.2.1.) este una dintre cele mai căutate ciuperci
spontane, fiind folosită în modalităţi foarte diferite, de la „carpacio”, la pulberea aromatizantă;
- ciuperca de bălegar (☺Agaricus campestris) este comună prin păşuni, are un gust şi
parfum plăcut şi se foloseşte mult în bucătăria clasică, dar şi în cea „sofisticată”. Cerinţa mare pe
piaţă a dus la dezvoltarea culturilor unei specii apropiate (A. bisporus), care constituie ciuperca
cea mai frecventă în magazinele noastre, fie în stare proaspătă, fie conservată;
- pălăria şarpelui (☺Macrolepiota procera), în ciuda denumirii populare este delicioasă,
mai ales pregătită sub formă „pané”;
- crăiţele sau buretete domnesc (☺Amanita caesarea) este cea mai delicioasă dintre
ciupercile cu pălărie, dar şi una din cele mai puţin frecvente. Prudenţă, însă, căci în grupul
amanitelor se află şi cele mai toxice ciuperci!;
- buretele păstrăv sau păstrăvul de fag (☺Pleurotus ostreatus) apare mai ales toamna, dar
se şi cultivă, fiind consumat atât în stare proaspătă, cât şi murată;
- vineţica (☺Russula vesca) se poate consuma şi crudă, având un gust plăcut, de alune;

- ghebele (☺Armillaria mellea) apar toamna şi se folosesc mai ales sub formă murată sau
la prepararea unei delicioase zacuşti;
- bureţii de rouă (Marasmius oreades) cresc prin păşuni şi sunt delicioşi atunci când sunt
recoltaţi în stadiul tânăr.
Sistemele recente de clasificare includ în acest regn şi lichenii, care au valoare medicinală,
furajeră, tinctorială etc., dar uneori s-au folosit şi în alimentaţia oamenilor. Astăzim, doar
sporadic se mai utilizează ☺Cetraria islandica, în prepararea „pastei de licheni”, în Japonia,
Canada, Islanda. Mulţi autori consideră că „mana” menţionată în Biblie ar fi tocmai un lichen,
lichenul de mană (☺Lecanora esculenta), care creşte, uneori exploziv, în semideşert, dar sunt şi
alte păreri asupra acestei mane.

12
 Fig. 2.1. Trufe şi hribi (wikipedia)

Cap. III. FERIGI ŞI GIMNOSPERME CU VALOARE ALIMENTARĂ

3.1. F e r i g i f o l o s i t e î n a l i m e n t a ţ i e
Acest prim grup de cormofite (plante superioare) nu este foarte bogat în specii cu valoare
alimentară, el fiind important mai ales sub aspect decorativ, ştiinţific şi ecologic. Dintre speciile
utilizate în acest scop amintim:
- în regiunile tropicale din Indo-Malayezia şi Australiase întâlneşte specia ☺
Helminthostachys ceylonica (syn. H. zeylanica), cu segment steril dublu palmat-sectat şi cu cel fertil
spiciform (de unde şi numele; helmins –thos gr.= vierme, stachys gr.= spic). În medicina tradiţională
chineză, rizomii (denumiţi „daodi-ugon”) sunt folosiţi ca antipiretici şi antiflogistici, probabil
datorită flavonoidelor (ugonin A, B, C şi D) şi ugonstilbenelor, iar însuşirile antioxidante şi
hepatoprotectoare o recomandă şi medicinii moderne;
- Dryopteris, cu aprox. 200 sp. caracteristice emisferei nordice, între care ☺D. filix-
mas (ferigacomună) este cea mai cunoscută şi frecventă şi la noi în ţară. Rizomul de ferigă
comună conţine derivaţi de floroglucinol, taninuri, uleiuri grase şi volatile, conferindu-i însuşiri
antihelmintice (aceste principii active paralizează musculatura netedă a animalelor cu sânge
rece);
- cu valoare strict culinară, dintre ferigile tericole este ☺Pteris esculenta (syn.
Pteridium esculentum, din emisfera sudică), de la care se consumă rizomul bogat în amidon;
- sporocarpii unor ferigi de apă, fiind bogaţi în amidon, sunt consumaţi, deseori, mai ales de
către populaţiile cultivatoare de orez (una dintre specii preferând astfel de culturi). Aşa este cazul
speciei ☺Marsilea quadrifolia (trifoiaşul de baltă), o specie cosmopolită, sporadică la noi în
13
ţară, fiind întâlnită prin mlaştini, bălţi şi orezării, în regiunile de câmpie. În Australia creşte ☺M.
drummondii, din sporocarpii căreia aborigenii prepară un soi de făină.

3.2. G i m n o s p e r m e c u v a l o a r e a l i m e n t a r ă
Pe lângă importanţa ştiinţifică deosebită, unele cicadale (adevărate relicte mezozoice) sunt
extrem de decorative şi, în plus, din tulpinile celor mai mulţi reprezentanţi (ex. ☺Cycas revoluta
- fig. 3.1., C. circinalis), precum şi din seminţele unora (☺Zamia, ☺Macrozamia communis –
fig. 3.1., ☺M. spiralis) se extrage o făină foarte bogată în amidon, denumită “sago” (de fapt, o
falsă sago, întrucât cea adevărată se extrage din sagotier, o specie de palmieri).
Amidonul de la ☺Zamia floridana şi ☺Cycas neocalidonica este însă impurificat cu cristale
de oxalat de Ca, ceea ce presupune efectuarea unei operaţii de îndepărtare a lui (fie prin
sedimentarea, fie prin centrifugarea amestecului amidon-apă).
Seminţele de ☺Dioon edule se pot consuma proaspete, pe când cele de Macrozamia trebuiesc
supuse unei prelucrări speciale pentru a se îndepărta substanţele toxice conţinute (procedeu
cunoscut şi practicat de aborigeni).

Fig. 3.1. Exemplar femeiesc (stânga) şi bărbătesc (centru) de Cycas revoluta (foto V. Cristea); Macrozamia
communis (dreapta; wikipedia).

Fiind considerată ca una dintre cele mai vechi fosile vii de pe Terra (resturi ale sale fiind
prezente în stratele triasice din emisfera nordică, până în Groenlanda), Ginkgo biloba (syn.
Salisburia adiantifolia, piersica de argint sau arborele pagodelor) este importantă şi sub aspect
alimentar (la ceremoniile de căsătorie ale chinezilor se consumă sâmburii fierţi sau prăjiţi,
considerându-se că acest fapt va da trăinicie căsătoriei respective). În ultimele două decenii,
arborele pagodelor a devenit o plantă “la modă” în terapia naturistă, mai ales pentru afecţiunile
vasculare şi în geriatrie (principiile sale active sunt angio-activatoare, măresc rezistenţa la
oboseală, cresc capacitatea de memorare şi stimulează oxigenarea tisulară).
Biochimismul acestei specii se caracterizează prin neobişnuita diversitate de metaboliţi
secundari pe care-i conţine, între care unii sunt specifici gimnospermelor (pinitol, lignani,
biflavone, etc.), iar alţii sunt specifici doar ei (lactone sesquiterpenice, numite bilobalide, ca de
ex. bilobol, bilobalid, ac. ginkgolici, diterpene numite ginkgolide ş.a.). Marea sa rezistenţă la
infecţiile micotice şi la atacul fitofagilor este pusă tocmai pe seama prezenţei ginkgolidelor.
Din grupul coniferelor se consumă:
14
 - ☺Araucaria bidwillii, cu frunze de cca. 5 cm lungime, pungente, cu seminţe de 4-5 cm,
comestibile, denumite de aborigeni “bunya-bunya”, introdusă în Europa în 1843 şi „botezată”
astfel, în cinstea fostului director al Grădinii Botanice din Sidney (J.C. Bidwill) este un
reprezentant caracteristic continentului australian. Pentru indienii Araucani din America de Sud,
☺A. araucana reprezintă şi astăzi o veritabilă cereală, seminţele sale fiind consumate crude sau
în preparate;
- în munţii din Japonia şi China vegetează ☺Podocarpus macrophyllus, în estul Australiei
☺P. elatus, ambele cu pseudodrupe violacei (de forma şi mărimea unor prune), comestibile;

- ienupărul (☺Juniperus communis), frecvent în etajul montan al Europei, are pseudobace

utilizate ca aromatizante ale unor băuturi (ex. ginul), uleiurile volatile şi răşinile le conferă
proprietăţi diuretice şi antiseptice, taninurile şi principiul amar (juniperina) stimulează digestia şi
funcţia pancreasului etc. Seminţele sale sunt folosite ca şi condiment în industria mezelurilor, cel
mai ades, aceste seminţe sunt cunoscute sub numele de enibahar sau ienibahar (în fapt un fals
enibahar, întrucât cel adevărat provine din bacele mirtaceelor ☺Pimenta officinalis, P. dioica,
răspândite în America Centrală şi Asia de sud-est);
- mugurii tineri şi conurile femeieşti tinere de la molid (☺Picea abies), brad (☺Abies
alba) şi jneapăn (☺Pinus mugo) sunt folosite pentru prepararea unor siropuri alimentare şi
medicinale în acelaşi timp; uleiurile eterice şi gudroanele sunt folosite pentru obţinerea de
produse farmaceutice, mai ales în afecţiuni ale aparatului respirator, ale sistemului nervos, în
tratarea reumatismului şi ulcerului varicos. Cetina, mugurii şi răşina de la bradul alb se folosesc
ca expectorant şi revulsiv; cele de la jneapăn şi pinul roşu ca antiseptic şi antiinflamator a
aparatului respirator şi urinar;
- seminţele unor specii sunt comestibile, foarte apreciate în patiserie, aşa cum sunt pignolii
(de la ☺Pinus pinea, specie mediteraneană) sau coconii (de la ☺Pinus cembra, singurul arbore
ce poate înfrunta condiţiile din etajul subalpin);
- în Extremul Orient, speciile ☺Gnetum latifolium şi G. gnemon sunt frecvent cultivate în
scop decorativ şi alimentar (se folosesc pseudodrupele; fig. 3.2.).

Fig. 3.2. Ramură şi inflorescenţă de Gnetum (foto G. Feszt), respectiv pseudodrupe (wikipedia)

15
 Cap. IV. ANGIOSPERME CULTIVATE ŞI SPONTANE, CU VALOARE
ALIMENTARĂ
4.1. C e r e a l e l e
4.1.1. Cereale din grupul dicotiledonatelor
Pentru indienii azteci, o specie de ştir (Amaranthus hypochondriacus) reprezenta o valoroasă
cereală (bogată în proteine şi lizină), cultura sa fiind revigorată astăzi de mexicanii din provincia
Puebla, care oferă diverse produse de patiserie cu fructele sale (asemănătoare la gust şi mărime
cu susanul). La fel, se pare că, sporadic, se mai cultivă în India, unde este folosită şi în scop
terapeutic. Aztecii o denumeau huauhtli şi erau obligaţi să ofere împăratului Montezuma 10.000
coşuri anual, iar preoţii pretindeau şi ei cuvenitul dar, ceea ce ne face să credem că într-adevăr era
foarte extinsă cultura acestei plante în perioada pre-columbiană.
Trebuie să menţionăm şi quinoa (Chenopodium quinoa), specie care a reprezentat cereala de
bază a incaşilor şi parţial a aztecilor, fructele sale având o valoare nutritivă ridicată şi se
consumau fierte sau sub formă de făină ori se prepara din ele un fel de bere. În prezent, ea este
aproape uitată şi eliminată de cerealele aduse de rasa europeană! Se mai cultivă în M-ţii Anzi din
Chile, dar pe suprafeţe tot mai reduse, deşi există unele centre care se ocupă de revitalizarea
acestei culturi.
Tabel 4.1..... Numărul metaboliţilor secundari cunoscuţi şi activitatea lor biologică asupra
organismelor animale (ap. COTTON, 1996, simplificat)

Clasa compuşilor Nr. aproximativ de Principala activitate

chimici structuri cunoscute biologică asupra animalelor

Compuşi fenolici

polifenoli 200 antimicrobial

flavonoide 4000 pigmenţi, frecvent antioxidanţi

Tema 2: Pe baza acestui suport de curs şi a
quinone 800 pigmenţi
bibliografiei obligatorii, formulaţi argumentele care să
taninuri nedefinit aglutinant proteic
justifice calificativul de “aur verde” acordat coniferelor!
lignine nedefinit în general, indigerabile de către

animale

Compuşi terpenici

16
 monoterpene 1000 aromatic şi antimicrobial

lactone sesquiterpenice 1500 toxic, amar, alergenic

diterpene 2000 toxic, alergenic

saponine 600 hemolitic

altele 90.000 diverse acţiuni

Compuşi cu sulf

glucosinolaţi 80 principii amare

disulfide ? iritant

tiofene acetilenice ? toxic

Compuşi cu azot

alcaloizi 20.000 toxic, amar, psihoactive

amine 100 repelent, halucinogen

aminoacizi non-proteici 400 toxic

glicozide cianogenice 30 toxic

4.1.2. Cereale din grupul monocotiledonatelor

Considerată ca fiind cea mai veche plantă cultivată (lucru contestat în ultimii ani de cei care
apreciază că pomicultura a fost prima ramură a agriculturii) şi ce mai răspândită plantă de cultură,
grâul (Triticum) reprezintă cereala de bază pentru marea majoritate a populaţiei Globului.
Sub denumirea de grâu se înţelege un complex de specii originare din Asia centrală şi de sud-
vest (grupa grâului moale şi cea a grâului comun) şi din ţinutul mediteraneean-abisinian (grupa
grâului tare), specii care se cultivă până la aprox. 55-60o latitudine nordică, iar în zonele calde ale
Terrei până la altitudini de 3.000 m (în Anzi şi Etiopia) şi chiar 4.000 m (în podişul Tibet). Anual,
se obţin producţii de cca 420-430 milioane t de boabe (cariopse), utilizate în panificaţie, în
obţinerea pastelor făinoase, în furajarea animalelor etc.
Sub aspect cariologic, distingem specii diploide (2n= 14 cromozomi, T. monococcum, cu cele două ssp. T.m. ssp.
monococcum - alacul cultivat şi T.m. ssp. boeoticum - alacul sălbatec), tetraploide (2n= 28 cromozomi, T.
dicoccum, T. dicoccoides, T. turgidum, T. polonicum, T. durum) şi hexaploide (2n= 42 cromozomi, T. spelta, T.
aestivum).

Cea mai frecventă specie este Triticum aestivum (syn. T. vulgare), grâul comun, o specie
alohexaploidă derivată din alac şi o specie spontană (care ar fi putut fi Agropyron elongatum, A.
glaucum sau Aegilops squarrosa). Cel mai mult se cultivă soiurile din forma de toamnă şi numai
aprox. 2% cele din forma de primăvară, iar sub aspect taxonomic sunt descrise două ssp.: T. ae.
ssp. compactum (grâul pitic) şi ssp. aestivum (grâul comun).
Cea mai veche specie de grâu cultivat este alacul (T. monococcum), care şi pe teritoriul
ţării noastre era prezentă în urmă cu cca. trei milenii î.e.n., dar astăzi, în Europa este păstrată mai
ales în cadrul unor conservatoare de germoplasmă.

17
 În Caucaz şi în Anatolia se mai cultivă, destul de frecvent, alături de grâu, o altă specie
denumită tot alac sau grâu spelta (T. spelta) şi ea cunoscută încă din perioada bronzului. La
ambele specii de alac, paleele (pleava) rămân foarte strâns lipite de cariopse.
Pentru conţinutul mare în gluten şi, deci, pentru valoarea sa în producerea pastelor
făinoase de bună calitate se cultivă grâul tare sau ghircă (T. durum), mai ales în regiunile
subtropicale, ocupând cca 10% din suprafeţele cultivate cu grâu în sens generic.

Fig. 4.1. Spic de grâu dur (foto V. Cristea) şi de grâu comun (wikiopedia)

Printre speciile cultivate se mai pot menţiona: T. dicoccum (grâul moale sau trenchi
cultivat), originar din Orient, ale cărui cariopse au fost găsite în piramidele egiptene şi în
palafitele elveţiene din perioada neoliticului şi având unul dintre părinţi pe T. dicoccoides (trenchi
sălbatec); T. polonicum (grâul alb sau grâu polonez), cultivat în cca 40 var. în bazinul
mediteranean şi a cărui denumire nu are legătură cu Polonia, ci se datorează unei confuzii
toponimice; şi T. turgidum (grâul mare, denumit şi grâu englezesc, cultivat în climatul cald şi
umed în aprox. 70 var.).
De cultura grâului se leagă, printre altele, şi ritualul cununii, la încheierea secerişului, ritual colectiv
spectaculos, plin de semnificaţii cosmice, telurice şi sacre. Dispărând tehnologia clasică de cultură, dispare şi
acest obicei, cu toată frumuseţea şi diversitatea versurilor, în funcţie de zonă, cu toată implicarea comunităţii şi
cu toate credinţele în forţa spicelor din cunună. Rămân doar scrierile etnologilor, sintetizate spre ex. de M.
CUCEU (2003), parcă tocmai spre a se ralia conservaţioniştilor.

Nu lipsit de semnificaţii dintre cele mai complexe este ritualul pâinii şi a celorlator produse obţinute din
grâu sau din făină, aspecte ce merită a fi cunoscute, iar lucrările antropologilor ne stau la dispoziţie! Pâinea,
fiind considerată ca trupul lui Cristos, era privită ca ceva sacru; pâinea, se credea că este cea care menţine
abundenţa laptelui matern; pâinea era folosită şi ca medicament (amestecată cu diverse ierburi şi ulei de măsline
ori pur şi simplu pâinea bună!). Un proverb din regiunea Toscana spune că Pane di bon grano tiene il medico
lontano! (in PAPA C.- coord., 1992).

Astăzi însă contează doar aspectul comercial, făina se albeşte folosind vreo 5 tipuri de “E-uri”, se înnegreşte
la fel, pâinea puţin mai veche se aruncă şi chiar se arde în cuptoarele unor centrale termice, laptele matern nu
mai este la modă (!), medicul a devenit “de familie” etc. etc.

Tot de grâu se leagă şi premiul Nobel pentru pace, acordat unui cercetător american, Norman E. Borlaug (în
1970), pentru cercetările sale în ameliorarea acestei plante şi pentru “revoluţia verde”, al cărei părinte este
considerat (fig. 4.2.).

18
 Pe lângă utilizările în panificaţie, trebuie să menţionăm şi folosirea tărâţelor de grâu la
prepararea borşului, ca laxativ sau pentru tratarea iritaţiilor pielii.
Din forme tetra- şi hexaploide de grâu şi din secară s-a obţinut hibridul inter-generic Triticale (cu 42
cromozomi şi cu o producţie superioară sub aspect cantitativ).

Fig. 4.2. Doi premianţi Nobel: N. E. BORLAUG, la 89 de ani, vorbind la o conferinţă în 2003, probabil
despre... evitarea greşelilor comise în “revoluţia verde”! sau... despre grâul studiat; Barbara
McCLINTOCK (1902-1992), gândind... la diversitatea culorii boabelor de porumb! (din
wikipedia...)

Orzul (Hordeum vulgare) derivă dintr-o specie spontană în Tibet (H. agriocrithon) şi este
folosit mai ales ca furaj, ca surogat de cafea, iar “germenii” încolţiţi au acţiune hipoglicemiantă,
asemănătoare insulinei.
Orzoaica (H. distichon) constituie materia primă pentru producerea malţului, necesar la
fabricarea berii clasice (bere ce se poate produce şi din alte cereale, aşa cum este “berea albă”,
din grâu). Prin decorticarea cariopselor (de fapt, în acest caz se îndepărtează paleele strâns lipite
şi doar o parte din tegument) se obţine arpacaşul, ce se folosea înainte ca un înlocuitor al
orezului.
Secara (Secale cereale), originară din Asia centrală, se pretează la culturi şi în regiuni mai
răcoroase, iar cariopsele sale (cu efecte emoliente şi uşor laxative) sunt folosite fie în alimentaţie
(pentru producerea pâinii pentru diabetici), fie ca furajer, iar paiele sale (mai lungi şi mai groase)
sunt cele mai bune pentru împletiturile artizanale.
Ovăzul (Avena sativa) este cultivat pentru cariopse, folosite în producerea “fulgilor de ovăz”,
în furajarea animalelor (mai ales a cailor) şi pentru paiele sale (furajere şi utilizate în diverse
împletituri). Se practică şi culturi speciale de ovăz, infectate cu conidii de Claviceps purpurea,
scleroţii formaţi fiind apoi utilizaţi în scopuri terapeutice.
Orezul (Oryza sativa), denumit şi „grâul rasei galbene”, reprezintă hrana de bază pentru
cca. 2/3 din populaţia Globului şi este cultura principală în Asia musonică, unde se produce cca.
90% din producţia mondială (care se situează în jurul a 350 milioane t anual).
Amidonul din orez este folosit în cosmetică, decoctul are acţiune antidiareică şi hipotensivă.
Această importanţă complexă explică şi interesul pentru secvenţarea genomului său, care este
aproape terminată.

19
 Originar din India şi sudul Chinei (unde se cultiva cu cca. 4 milenii î.e.n.), orezul a fost introdus de către arabi în
nordul Africii şi Spania, portughezii îl introduc în Guineea (în secolul XV), iar în secolul XVII se cultivă deja în
America de Nord, respectiv în Australia (la începutul secolului al XIX-lea).

Soiurile cultivate (cca. 2.000, între care soiul ‘Ir-18’ este considerat ca unul dintre soiurile
minune, dar este foarte puţin rezistent la boli şi la acţiunea vântului) sunt reunite în trei grupe:
orezul de munte, orezul vâscos, ambele folosite cu precădere la industrializare: berea de orez
(denumită de japonezi „saké”), rachiul de orez („arrak” pentru indonezieni, „scium-scium” pentru
cei din peninsula Indochina); şi orezul de orezărie, folosit în alimentaţie.
După forma cariopselor se disting trei varietăţi: rotunde (sau varietatea obişnuită),
semilungi şi lungi (sau varietatea fină), iar sub aspect taxonomic 4 tipuri: O. s. dura, O. s.
montana (ambele răspândite în zonele muntoase şi care în tehnologia de cultură nu necesită
inundarea), O. s. glutinosa, O. s. fluitans (cultivate în sistem clasic, prin inundare).
Literatura de specialitate menţionează şi aşa-numitul orez de India, care este obţinut de la un alt gen,
Zizania, cu trei specii acvatice nord-americane sau asiatice, între care utilizat în alimentaţie este Z. indica (cu
frunze de cca 1,5 m, pai de aprox. 3 m şi panicul de până la 60 cm).
În condiţiile climatului tropical, se obţin două recolte pe an: una principală , în luna iunie
şi una secundară, în noiembrie. Spre deosebire de celelalte cereale păioase, orezul se plantează
prin răsaduri obţinute în răsadniţe, se recoltează manual sau cu combine prevăzute cu pneuri
foarte late (datorită terenului umed în care se cultivă), după care cariopsele sunt supuse unui
proces de decorticare şi lustruire (prin care se îndepărtează paleele, strâns lipite de fruct, dar şi
tegumentul acestuia). Odată cu lustruirea se îndepărtează şi ţesuturile pericarpului care conţin
vitamina B1 , situaţie care favorizează declanşarea bolii „beri-beri” (beri, în limba popoarelor din
Asia de sud înseamnă slăbiciune). Deşeurile rezultate prin decorticare şi lustruire sunt folosite ca
şi concentrate în hrana animalelor, iar paiele se folosesc pentru împletituri (pălării, evantaie,
sandale, rogojini), precum şi în industria celulozei.
La fel ca şi în cazul altor plante de cultură, soiurile indigene, create în decursul mileniilor sunt îndepărtate
spre a face loc soiurilor recente, mai productive, dar care necesită o tehnologie mai costisitoare. Mai cu seamă se
lucrează intens în obţinerea de noi soiuri transgenice, deşi cultivatorii şi procesatorii se opun din ce în ce mai
mult acestor “noutăţi”. Spre ex., în agusut 2006 guvernul SUA a anunţat că a descoperit mari cantităţi de orez
american cu bob lung, contaminate cu soiul LLRICE601, modificat genetic de către firma Bayer, soi neautorizat
în SUA. Reacţia a cuprins şi Thailanda, Vietnamul, China, India, iar cel mai mare procesator de orez din lume
(Ebro Puleva) s-a angajat că nu va folosi organisme modificate genetic (http://www.euractiv.ro/uniunea-
europeana/articles , 19 ian. 2007).
Porumbul (Zea mays, syn. Z. m. ssp. mays), după grâu şi orez, este planta cultivată pe cele mai
mari suprafeţe, fiind foarte apreciată de responsabilii economiilor ţărilor (pentru că rezolvă
probleme alimentare şi industriale) şi considerată de ecologişti ca „moartea solului” (pentru că
este o mare consumatoare de apă, resurse minerale şi energetice).
La fel ca şi orezul, porumbul se află într-o fază avansată de secvenţare a genomului său,
din aceleaşi motive economice.
Dacă la formele spontane (teosint), ştiuleţii sunt mici (8-10 cm), iar cariopsele sunt
dispuse pe două şiruri, la porumbul cultivat ştiuleţii pot atinge 30 cm, iar cariopsele sunt pe
minimum 8 rânduri (fig. 4.3.). Ele au culori variate (în pericarp se află în cantitate mare
zeaxantina, o xantofilă ce dă culoarea specifică), iar mecanismul genetic (denumit transpoziţie
genetică) a fost elucidat de citogeneticiana americană Barbara McClintock (fig. 4.2.), premiantă
Nobel pentru aceste studii.

20
 Producţia mondială de boabe (cariopse) depăşeşte 400 milioane de tone anual, supremaţia
deţinând-o SUA (cu peste 50% ).
Denumirea ştiinţifică provine din „zea” gr.= cereală şi „mays”= denumirea dată porumbului de băştinaşii din
ins. Haiti şi chiar de cubanezi care-i spun “ma-hiz”, denumire preluată aproape în toate limbile. Populaţia aztecă
denumea “maya” o turtă făcută din porumb şi cacao, pentru călătoriile lungi şi “tlaxcalli”, turtele făcute din
pastă de porumb şi praf de calcar, iar zeul porumbului la populaţia maya era Yax Kox. Diversele preparate din
porumb reprezintă pâinea mexicanilor, iar “atolli” este o delicatesă preparată din porumb, ardei iute şi miere.
Astăzi, în localităţi izolate din Mexic se mai prepară “pulque de maiz”, un rachiu mult mai puţin alcoolic decât
ceea ce fac ţăranii ardeleni din boabele de porumb.
În limba română, derivă (probabil) de la asocierea cu perioada înfloririi porumbarului, când este momentul
optim de însămânţare, respectiv din slavonă, în care se cheamă „kukuruza”. Italienii îl denumesc însă “grano
turco”, păstrând astfel în nume locul de unde a pătruns în peninsulă.
Originar din America Centrală, unde se cultiva cu cel puţin 2-3 milenii î.e.n. (mormintele de la Puebla,
Mexic, în care s-au găsit fructe de porumb sunt datate din anul cca. 5000 î.e.n.) pentru „seminţele” care se
consumau prăjite ori în preparatele menţionate mai sus, pentru sucul din tulpini (din care se extrăgea zahăr ori se
prepara o băutură fermentată), porumbul a fost adus în Europa de către spanioli (la începutul secolului al XV-
lea; unii autori apreciază că el ar fi pătruns mai întâi în Orient, adus de către cruciaţi). Din Spania, s-a răspândit
în Franţa, Italia şi apoi în Balcani, iar din Portugalia a fost dus în China, Japonia şi Filipine. În ţara noastră a fost
adus din Turcia (prima menţionare fiind din vremea domnitorului Şerban Cantacuzino, dar s-a impus în secolul
al XVII-lea, mai ales în timpul domniei lui C. Brâncoveanu), înlocuind vechea cultură de mei.
Printre rudele sale spontane, amintim subspeciile: ☺Z. m. ssp. mexicana, Z. m. ssp. parviglumis, Z. m. ssp.
huehuetemangensis, denumite frecvent teosint, cu câteva populaţii pauperizate în Mexic şi zonele învecinate,
precum şi speciile diploide şi anuale ☺Z. luxurians, Z. dactyloides ş.a. Deşi porumbul este aproape terminat sub
aspectul secvenţării genetice, originea sa rămâne încă problematică, mulţi autori recunoscând (în urma studiilor
genetice moderne) că cei cca 7-8.000 de ani de ameliorare şi-au avut rolul cel mai important. Alţi autori
consideră că el ar fi rezultat printr-un proces “de strangulare genetică pe parcursul a 10 generaţii”, pornind de
la Z. m. ssp. parviglumis.

21
 Fig. 4.3. Teosintul (stânga) şi porumbul (centru) (BALICK et COX 1996), cu o formă frecventă de
comercializare (wikipedia).

După perioada de succes a hibrizilor simpli şi dubli, obţinuţi în diverse centre de cercetări, în prezent
asistăm la un adevărat război pentru impunerea soiurilor transgenice rezistente la ierbicide totale, la secetă ori la
atacul sfredelitorului porumbului (larvele lepidopterului Ostrinia nubilaris). Una dintre varietăţile transgenice,
‘Mon. 810’ este interzisă chiar şi în SUA, nu numai în Europa, continent puţin favorabil acestor tipuri de culturi.
Cariopsele sale sunt foarte bogate în amidon (în jur de 70%) şi constitue materia primă de
bază a peste 150 produse: glucoză şi dextroză, în industria alcoolurilor rafinate, în obţinerea unei
largi palete de produse alimentare (ulei, fulgi de porumb, diverse preparate de patiserie etc), ca
furajere, iar tulpinile se folosesc în hrana bovinelor şi chiar ca şi combustibil. În boabele de
porumb se mai găseşte o cantitate importantă de proteine (mai ales zeină, o proteină din grupa
prolaminelor, cu mult acid glutamic şi leucina), vitaminele B1, B6 şi E. De asemenea, în scop
medicinal, pe lângă uleiul dietetic, se mai folosesc stigmatele (“mătasea porumbului”), cu efect
diuretic şi hepato-protector.
Meiul (Panicum miliaceum) s-a cultivat o lungă perioadă de timp, reprezentând hrana de
bază a populaţiei din această parte a Europei. În prezent, la noi se mai cultivă doar pentru
producerea băuturii turceşti, “bragă”, dar este o cereală de bază în Burkina Faso, fiind inclusă şi
pe stema acestei ţări.
Sorgul sau mălai mărunt sau mei tătăresc (Sorghum bicolor) este originar din Africa (foarte
mult cultivat fiind în Botswana şi Ruanda). Se cultivă în două varietăţi: var. technicum, pentru

22
confecţionarea măturilor (din paniculele compuse) şi var. saccharata, pentru făină. Deseori se
folosesc tulpinile (prevăzute cu măduvă) pentru obţinerea de melasă din care se prepară zahăr.
Palmierul de sago sau sagotierul (☺Metroxylon rumphii, M. sagu), originar din Malaesia,
prezintă o măduvă bogată în amidon, fiind folosit pentru extragerea unei făini, denumită „sago”
(adevărata sago!). Este un reprezentant monocarpic (înfloreşte şi fructifică o singură dată, după
care moare), cu flori bisexuate şi inflorescenţe de 5-7 m lungime. Un singur exemplar poate oferi
o cantitate de 300-400 kg de materie brută.

4.2. L e g u m e ş i v e r d e ţ u r i
Între speciile de legume cultivate, cartoful (Solanum tuberosum, denumire dată de Bauhin, cu
cca. 100 de ani înaintea lui Linné ) este cel mai important reprezentant şi cea mai cunoscută şi utilizată
legumă (datorită conţinutului tuberculilor săi: 14-27% amidon, vitaminele A, B şi C etc.).
În prima jumătate a sec. al XVI-lea, spaniolii l-au găsit ca fiind cultivat în Bolivia, Peru, Ecuador, Columbia, de
unde s-a adus în Europa (în 1560-1565, la început în Spania, apoi în Portugalia, Italia, Germania, Irlanda etc.).
Este interesant că s-a cultivat mai întâi ca plantă ornamentală (prima menţionare fiind la Sevilia, din 1565), apoi,
tuberculii fierţi sau copţi se foloseau de către doamnele vremii să-şi încălzească mâinile în manşoanele purtate în
timpul iernii.

Acceptarea sa ca plantă alimentară a durat cca. două secole, întrucât medicii francezi îl considerau ca un
afrodisiac periculos, agronomii că strică solul parcelelor în care se cultivă, iar populaţia nu agreea gustul
fructelor sale (!). Doar la începutul secolului al XVIII-lea, şi numai prin diverse şiretlicuri ale conducătorilor
statelor sau prin imaginaţia bucătarilor de la marile curţi, cartoful a început a fi consumat prin tuberculii săi. Este
adevărat că şi perioadele de foamete au jucat un rol decisiv în această acceptare.

Legenda spune că un cal a început să mănânce tuberculii dintr-o grămadă în care se arseseră vrejurile, fapt
ce l-a contrariat pe proprietar care, la fel ca şi alţii încercaseră să mănânce fructele.

Dincolo de legendă, suntem tentaţi să acceptăm varianta prezentată de Di MARTINO (1993). Fost prizonier
în Germania (respectiv Prusia, în timpul războiului de 7 ani: 1756-1763), farmacistul francez A. A. Parmentier a
organizat o masă festivă în timpul căreia s-au servit numai produse preparate din tuberculi de cartof (ceea ce
înseamnă că el a consumat cartof în timpul detenţiei sale, respectiv că germanii îl foloseau deja, chiar dacă
numai pentru deţinuţi!). Apoi, el l-a sfătuit pe regele Ludovic al-XVI-lea (ghilotinat la sfârşitul acelui secol) să
înfiinţeze culturi lângă Paris, bine păzite de soldaţi (doar în timpul zilei!).

Efectul psihologic a funcţionat: populaţia a început să fure noaptea tuberculi şi să se înfrupte din acest “fruct
oprit”, devenind în relativ scurt timp, “pâinea săracilor”, aşa cum afirmase regina Maria Antoaneta: Sire, într-o
zi, Franţa îţi va fi recunoscătoare de a fi găsit pâinea pentru săraci! Noi am putea spune, astăzi, că întreaga
lume ar trebui să le mulţumească indienilor sud-americani că au ştiut să-l “domesticească”, iar apoi acestui rege
că a ascultat de sfatul farmacistului Parmentier (cam aşa este în viaţă: deseori, laudele şi mulţumirile le primesc
cei mari şi nu cei ce au făcut ori care au avut iniţiativa!!).

Pe teritoriul ţării noastre, cartoful a ajuns tot spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, dar
foametea din Transilvania (1813-1817) a determinat, în mod cert, răspândirea culturii şi folosirii
lui.
Primele soiuri, mai mult ca sigur, au fost aduse din Germania (de tipul ‘Frühe Rosen’, urmate de ‘Frühbote’,
‘Sabina’, ‘Viola’ etc.), apoi s-a adus soiul ‘Early Rose’ (după 1861) din Anglia, soi cunoscut la noi sub numele
de ‘Roz de vară’, precum şi din Ungaria (‘Gülbaba’ şi ‘Ceangai’). În timp, prin ameliorări s-au obţinut soiurile
‘Săpunar’ (sau ‘Roz de Braşov’), ‘Roz de toamnă’ ş.a. care sunt considerate ca soiuri autohtone. Acestora li se
pot adăuga soiurile create la staţiunile de cercetări, în a doua jumătate a secolului trecut, cum ar fi ‘Braşovean’,
‘Colina’, ‘Semenic’, ‘Suceviţa’ ş.a.

Tuberculii de cartof sunt folosiţi şi în scop industrial, pentru obţinerea amidonului, pentru
producerea glucozei şi dextrozei, a tentantelor (pentru tineri!) cips-uri ori a alcoolului (spirtului,
23
folosit ca materie primă pentru fabricarea cauciucului sintetic) etc. Nu este de neglijat nici
valoarea sa furajeră, dar este tot mai mult înlocuit de către concentratele cu cele mai fanteziste
combinaţii!
Genul Solanum reuneşte aprox. 1.400 sp., cu areal ce porneşte din America centrală şi de sud (zonă în care
sunt prezente cele mai multe specii), se continuă prin Africa (ex. S. pyracanthum, cu spini de culoare roşie chiar
şi pe fructe) şi se termină în Australia (ex. S. aviculare). Aceste specii sunt ierboase, dar un număr important
dintre ele au consistenţă lemnoasă, de tipul lianelor (ex. S. scaforthianum, sempervirescentă din America
tropicală) sau al arbuştilor de 3-4 m înălţime (ex. S. quitoense, naranijlla, cultivată la peste 1.000 msm în
Ecuador şi Columbia pentru fructele sale folosite pentru prepararea unor băuturi răcoritoare).

Din acelaşi continent sud-american provin şi tomatele (Lycopersicon esculentum, syn.

Solanum lycopersicon), originare, probabil, de pe coasta Pacificului între Ecuador şi Chile. Pe la
1550 au fost aduse în Europa şi cultivate ca ornamentale sub numele de “pomme d’amour”, iar ca
legumă se consumă doar de la finele secolului XIX şi începutul secolului XX. Se consideră că
tomatele ar fi provenit din speciile L. hirsutum şi L. peruvianum, dispărute însă din flora
spontană.
În foarte scurt timp s-au obţinut o serie de soiuri, grupate în mai multe categorii: - pentru
consum în stare proaspătă, - pentru industrializare, - pentru pastă şi bulion, - pentru culturi în
spaţii protejate, - pentru export (după sistemul adoptat de către legumicultori). Astăzi, în aproape
toată lumea nu se mai concepe o masă fără produse din această plantă, iar conservarea lor în stare
murată este tipică pentru sud-estul continentului european. Dintre soiurile româneşti amintim:
‘Precoce de Someşeni’, ‘Cluj 80’, ‘Buzău 1600’, ‘Brăila 405’ etc.
Cu o foarte mare diversitate în Mexic, ardeiul (Capsicum anuum) a ajuns în Europa la
finele secolului al XV-lea (1493, adus fiind de C. Columb), iar în timp de un secol a pătruns şi în
Ungaria (1590), ceea ce ne facem să presupunem că transilvănenii acelor vremuri l-au cunoscut
înaintea celorlaltor regiuni româneşti.
În cultură, specia este reprezentată de 4 varietăţi principale: - C. a. var. anuum, cu fructe
mici rotunde; - C. a. var. longum, cu fructe mari şi alungite, numite frecvent capia; - C. a. var.
cayenne (syn. var. microcarpum), ardeiul iute; şi - C. a. var. grossum (syn. var. macrocarpum),
ardeiul gras şi gogoşarul, dar taxonomia aceasta nu este total acceptată de botanişti şi
legumicultori deopotrivă.
Culoarea roşie a ardeilor este dată de pigmenţii capsantină şi capsorubină, iar gustul iute-arzător este imprimat
de o serie de capsaicioide (între care capsaicina, o amidă vanilinică a unui acid izodecenic, frecvent denumită şi
“capsicină”, este principala răspunzătoare şi de peste 70 de ori mai iute decât piperina din piper).

Conţinutul cel mai mare a principiilor iuţi se află în placenta fructelor şi în seminţe, iar
acţiunea lor este benefică asupra secreţiilor gastrice, durerilor reumatice (vata termofilă conţine şi
capsicină brută), nevralgiilor, dar excesul consumului de ardei iute poate duce la apariţia
gastritelor şi a unor afecţiuni hepatice şi renale. Studii recente au demonstrat şi o acţiune
antimicotică, precum şi efecte antimutagene ale substanţelor capsaicioide.
De ardeiul iute (de “paprika” ungurilor) este legată şi prima obţinere a vitaminei C sub formă cristalizată
(realizare a fiziologului şi biochimistului Szent-Györgyi, premiant Nobel în 1937).

Legumicultorii clasifică soiurile de ardei după perioada de recoltare (timpurii, semitimpurii, târzii), după
forma şi consistenţa fructelor, în: ardei gras (‘Galben de Banat’, ‘Muntenia’, ‘Favoritul pieţei’, ‘Uriaş de
California’ etc), gogoşari (‘Timpuriu de Bucureşti’, ‘Rubin’, ‘Superb’ ş.a.), ardei lungi (’Lung românesc’,
‘Kapia’) şi ardei iuţi (’De Arad’, ‘Iute portocaliu’).

24
 Dacă ungurii sunt vestiţi pentru ardeii iuţi şi paprică, românii se pot mândri cu gogoşarii
şi, mai ales, cu prepararea ardeilor copţi, iar mexicanii sunt neîntrecuţi în condimentarea cu ardei
iute. Dar, aceştia din urmă folosesc mai cu seamă pe C. frutescens (cunoscutul chili sau
“Cayenne”- engl.), un subarbust cu fructe mici şi foarte mici, extrem de picante, în cadrul căruia
intră şi grupul de soiuri denumite ‘Tabasco’ (după numele localităţii din sudul Mexicului, în care
s-a dezvoltat cultura acestor soiuri).
În cultură, din cele cca 30 sp. ale genului Capsicum se mai întâlnesc C. baccatum, C. pubescens ş.a.

Din India au fost aduse, tot la finele secolului XIX, vinetele sau pătlăgelele vinete (Solanum
melongena), legumă nelipsită din dieta aproape a tuturor popoarelor, mai ales sub formă pané sau
la grătar, iar la noi sub forma delicioasei salate de vinete.
Dintre soiurile autohtone, reţinem: ‘Danubiana’, ‘Bucureştene’, ‘Pana corbului’ etc, sperând ca ele să mai poată
fi găsite prin pieţele noastre!

Între speciile cu valoare alimentară, din aceeaşi familie a solanaceelor, mai amintim arborele de tomate
(Cyphomandra betacea), originar din Anzi, dar cultivat în toate tropicele şi subtropicele, ale cărui fructe (de
forma şi mărimea unor ouă de culoare roşie) sunt utilizate ca legume sau pentru obţinerea unor sucuri.

Morcovul (Daucus carota ssp. sativus) se cultivă pentru rădăcinile sale bogate în glucide,
săruri minerale şi caroten (un precursor al vitaminei A), precum şi pentru fructele cu efect
carminativ şi vermifug, din care se extrage şi un ulei volatil bogat în carotol (cca. 65%), folosit în
parfumerie;
Legumicultorii grupează soiurile şi după forma acestor rădăcini tuberizate: sferică, conică, tronconică,
cilindrică. Frecvent cultivate sunt soiurile ‘Carotte de Paris’, ‘De Nantes’, ‘Chantenay’, ‘Uriaş de Berlicum’ etc,

Pătrunjelul (Petroselinum hortense şi P. crispum; unii autori consideră că este una şi aceeaşi specie )
este cultivat pentru frunze şi rădăcini, ambele nelipsite din bucătărie şi având şi efecte diuretice,
hipotensive şi tonic-musculare.
Din fructe se extrage un ulei volatil, folosit în parfumerie doar din secolul trecut, însă
miristicina are un efect psihotropic, iar furocumarinele dau reacţii fototoxice, motiv pentru care
se recomandă concentraţii foarte mici şi eliminarea sa din cremele de plajă. Frecvent cultivat în
scop alimentar este soiul ‘Zaharat’;
Ţelina (Apium graveolens) este cultivată în soiuri pentru frunze, pentru peţioli şi pentru
rădăcini, toate având principii stimulatoare ale secreţiilor glandelor digestive, rol antioxidant, iar
rădăcinile şi efect diuretic.
Şi în acest caz, fructele se folosesc pentru extragerea unor uleiuri eterice, bogate în limonen şi
în lactone de tipul selinen şi sedanolidă ce-i dau mirosul specific. Folosit în cantităţi foarte mici,
conferă parfumurilor note calde şi tenacitate (RADOIAS et al., 2005). În cultură, mai frecvente
sunt soiurile ‘Rodeo’, ‘Alabaster’ şi ‘Victoria’;
Păstârnacul (Pastinaca sativa) înlocuieşte, într-o oarecare măsură, pătrunjelul, iar soiul
mai des întâlnit este ‘Alb lung’.

Din grupul vărzoaselor, cea mai cunoscută şi utilizată este Brassica oleracea, reprezentată
în stare spontană (în ţinutul mediteranean) de varza sălbatecă (☺B. o. var. sylvestris).
În cultură este foarte răspândită varza cu căpăţână (căpăţâna fiind de fapt un mugure
uriaş), bogată în glucide, săruri minerale, vitamine (în special vitamina U, anti-ulceroasă). În
stare proaspătă, varza are acţiune digestivă, diuretică şi vermifugă, iar murată (prin acidul lactic
format) este un dezinfectant al tubului digestiv. Această varietate (B. o. var. capitata) se cultivă în
25
două forme (f. alba şi f. rubra), cu numeroase soiuri (‘Timpurie de Vidra’, ‘Gloria’, ‘Licurişcă’,
‘De Buzău’, ‘Braunschwieg’ etc., dintre cele de varză albă, ’Roşie de Argeş’, ’Cap de negru’ ş.a.,
dintre cele de varză roşie).
Varza creaţă aparţine de B. o. var. sabauda, la noi cultivându-se mai ales soiul ‘Vorbote’;
conopida (B. o. var. botrytis) este utilizată pentru inflorescenţele sale tinere (ex. soiurile
’Timpurie de Arad’, ’Bulgăre de zăpadă’ ş.a.), la fel ca şi broccoli (B. o. var. italica), în care s-au
pus în evidenţă fitosteroli, dominant fiind β-sitosterolul.
Gulia (B. o. var. gongylodes) este cultivată pentru coletul său puternic îngroşat (ex.
soiurile ’Goliath albastru’, ’Goliat alb’), varza de Bruxelles (B. o. var. gemmifera) pentru micile
căpăţâni, fine şi delicioase (ex. soiul ’Târzie de Amager’).
Ridichile (Raphanus sativus) sunt apreciate pentru rădăcinile lor îngroşate, bogate în
săruri minerale, fiind cunoscute grupele de varietăţi: - „de lună” (ex. ‚’Rotunde timpuri’, ’Ţepuşe
de gheaţă’, ’Roşii cu vârf alb’), - „de vară” (ex. ‚’Albe japoneze’, ’De Dumbrăveni’), - „de
toamnă” (ex. ’Bere de München’) şi - „de iarnă” (ex. ’Negre rotunde’), acestea din urmă fiind
folosite şi în scop terapeutic (sucul proaspăt ca diuretic şi în litiaza biliară, iar siropul ca
expectorant).
Ceapa (Allium cepa), principala legumă bulboasă, se cultivă (încă de prin mileniul 5
î.e.n.) în numeroase varietăţi, forme şi soiuri pentru bulbii săi (de formă sferică, rotund-turtită,
ovală, conică, invers-conică), bogaţi în fitoncide, glucide şi săruri minerale, dar şi pentru paleta
largă de afecţiuni în care şi-au dovedit eficacitatea. Consumul de ceapă crudă favorizează
manifestarea acestor efecte: diuretic, antiseptic, hipoglicemiant (datorită glucochininei), uşor
sedativ etc. Majoritatea soiurilor sale sunt trienale şi sunt grupate în aşa-numita “ceapă de
arpagic” (ex. ‘Zittau’, ‘De Macău’), altele sunt bianuale şi sunt reunite în “ceapa ceaclama” (cu
semănare direct în câmp, ex. ‘Roşie de Făgăraş’, ‘De Turda’, ‘Diamant’) ori, mai puţine,
constituie “ceapa de apă” (plantată prin răsaduri, cu bulbi mari, zemoşi şi mai puţin picanţi, ex.
‘Aurie de Buzău’, ‘Spaniolă’). În fine, tot sub denumirea de ceapă, se mai cultivă şi specia A.
ascalonicum, care este haşma, specie perenă, cu mai mulţi bulbi ce generează mici tufe.
Prazul (A. porum), dincolo de valoarea sa emblematică pentru oltenii noştri (!), este o
legumă des folosită în Europa occidentală, pentru salate şi pentru gătit, iar în Egipt se cunoaşte
încă din vremea lui Keops (care şi-a răsplătit unul din medici cu 100 legături de praz!). Pe lângă
valoarea alimentară, prazul este şi diuretic, laxativ, dezinfectant al căilor respiratorii ş.a.
Mai puţin cunoscute la noi sunt speciile tipice în bucătăria Orientului Mijlociu (A. ampeloprasum), a Indiei
şi Chinei (A. tuberosum) şi chiar speciile asiatice decorative (ex. A. giganteum).

Sparanghelul (Asparagus officinalis) se cultivă, printr-o tehnică specială (în şanţuri şi

muşuroit), pentru tulpinile sale supraterane, etiolate, foarte gustoase şi vitaminizante.
De la unele specii de bambuşi se consumă vârfurile lăstarilor foarte tineri - componentă de
bază în bucătăria chino-japonezo-vietnameză (ex. Phyllostachys edulis se cultivă în acest scop).
De la altele se folosesc fructele ca şi furaj; ursul panda este strict legat de aceste plante; iar în
scop artizanal şi industrial sunt puternic valorificate (construcţii, fabricarea hârtiei, fabricarea
fibrelor textile sintetice etc.).
Sub aspect economic, cel mai important reprezentant dintre convolvulacee este Ipomoea
batata, batata sau cartoful dulce, specie hexaploidă (90 cromozomi), originară din America
26
Centrală (unde prezintă şi cea mai mare diversitate intraspecifică) şi cultivată în toate regiunile
tropicale şi subtropicale pentru rădăcinile sale tuberizate, bogate în amidon. Este interesant faptul
că denumirile populare din continentul sud-american sunt foarte apropiate de cele din regiunea
Polineziei: cumara – kumara, kuala – umala etc., aspect important în argumentarea migraţiei
populaţiilor umane.
Maniocul (Manihot utilissima, syn. M. esculenta), originar din Brazilia, este cultivat astăzi în
toate regiunile tropicale pentru rădăcinile sale tuberizate (de 2-5, până la 15 kg per exemplar),
foarte bogate în amidon (cca. 30%). Producţia medie la nivel mondial este de cca. 10.200 kg/ha,
maniocul constituind principala cultură pentru autoconsum în ţările Lumii a Treia (CARTAY
2004).
Aceste rădăcini se consumă ca şi garnitură, numai după îndepărtarea latexului, în care se află
un glicozid toxic şi amar – linamarina, care în tubul digestiv se descompune în acid cianhidric
(HCN sau ac. prusic), foarte neurotoxic. Procesul de îndepărtare se realizează printr-o spălare
prelungită în apă şi prin fierbere sau prăjire. În unele regiuni se extrage din ele o făină denumită
tapioca, folosită apoi pentru producerea unor turte, iar reziduurile sunt folosite ca furaj (posibil
chiar şi în concentratele ajunse în Europa!). Toate aceste utilizări justifică locul 6 ocupat de
manioc între plantele alimentare cultivate pe Glob, dar şi cercetările care se fac pentru
ameliorarea lui. Întrucât în stare naturală s-au identificat două forme (manioc dulce şi manioc
amar), diferite prin conţinutul de glicozide, dar instabile (dependente de factorii climatici), s-a
reuşit obţinerea de plante cu cca. 90% mai puţine glicozide, prin tehnici genetice care au blocat
genele responsabile de producerea acestor principii toxice.
În America centrală, numele cel mai frecvent utilizat pentru această plantă este cel de yuca, situaţie care
poate crea confuzii cu genul omonim de liliale, care nu are o valoare alimentară!

Taro (Colocasia esculenta, originară din sud-estul Asiei), al cărei rizom, de aspectul unei
sfecle mari, reprezintă “pâinea” multor oameni din aproape toate regiunile tropicale (deoarece
conţine 20-25% amidon, 3% zahăr, 2% proteine), iar seminţele sunt folosite de unii polinezieni
pentru aromatizarea preparatelor pe bază de crabi etc.
În toate zonele tropicale se cultivă avocado (Persea), mai cu seamă soiurile şi varietăţile
aparţinând de P. americana (syn. P. gratissima, originară din America Centrală), specie caracterizată
prin flori unisexuate, mici, axilare, prin fructe baciforme, unisperme (semănând mai mult cu o
drupă), de 10-15 cm lungime. Acestea sunt prevăzute cu un epicarp verde sau negru şi cu o pulpă
cremoasă şi foarte bogată în grăsimi (10-30% ulei gras, valoare depăşită doar de măslin), în
proteine (pe primul loc între fructele tropicale) şi vitamine (A, B, C, E, PP, K). Având cantităţi
reduse de zaharuri, este recomandat diabeticilor, iar uleiul extras din fructe are proprietăţi
terapeutice şi utilizări în cosmetică.
O particularitate interesantă se întâlneşte la florile acestei plante, în funcţie de care se vorbeşte despre
indivizi de tip A (florile femeieşti au stigmate receptive în după-amiaza primei zile şi florile bărbăteşti îşi
deschid anterele în dimineaţa zilei a doua) şi indivizi de tip B (la care florile femeieşti au stigmatele receptive în
dimineaţa zilei a doua şi florile bărbăteşti îşi deschid anterele în după-amiaza primei zile). Fiecare dintre indivizi
(indiferent de tipul căruia îi aparţine) are toate florile deschise în acelaşi stadiu, situaţie care “obligă” la o
polenizare încrucişată între A ↔ B (JUDD et al. 2002).

Cele mai mari fructe le are P. indica (care, în ciuda denumirii, este un endemit din insulele
Canare şi Azore), cu flori în panicule şi fructe albastru-negricioase, de până la 25 cm lungime.

27
 Săpăturile arheologice de la Oaxaca (Mexic) au demonstrat că avocado se utiliza încă în mileniul VIII î.e.n.
După descoperirea Americilor, spaniolii l-au introdus şi în America de Sud şi în ins. Canare, pentru ca astăzi să
se încerce cultura lui şi în regiunile subtropicale.

Întrucât avocado a apărut şi pe pieţele româneşti, precizăm că aceste fructe nu se consumă ca desert, ci
(după îndepărtarea epicarpului şi sâmburelui mare) în amestecuri de salate sau ca aperitiv asortat cu un
«vinegret» preparat din ulei, muştar cu seminţe de muştar şi “tamarin” (un produs obţinut prin fermentarea
seminţelor de soia). Interesantă este şi reţeta cu iaurt şi frunze de pătrunjel, precum şi cea cu ardei iute. Dar, dacă
nu aveţi timp să-l pregătiţi astfel, vă recomandăm să-i consumaţi pulpa cu linguriţa, după ce l-aţi tăiat în lungime
(fără a-l mai curăţi!), aţi îndepărtat sâmburele şi aţi stors puţin suc dintr-o lămâie!

În America de Nord, dar mai ales în Extremul Orient şi insulele Pacificului se consumă
îngroşările tuberculiforme de la Eleocharis dulcis (syn. E. indica, E. tuberosa ş.a.), numite popular
castane de apă sau castane chinezeşti de apă, specie originară din sudul Chinei. Aceste îngroşări
conţin cca. 90% carbohidraţi, vitamina B6 ş.a, având o pulpă albă, suculentă, dulce şi aromată,
calităţi care-i conferă largi utilizări în bucătăria orientală, chiar şi unele însuşiri folosite de
medicina tradiţională chinezească.

Deşi majoritatea practicienilor includ leguminoasele în grupa “plantelor oleaginoase”, noi

le vom considera legume, dată fiind utilizarea lor frecventă în acest scop.
Soia sau fasolea japoneză (Soja hispida, syn. Glycine h., G. max), derivată probabil din specia
spontană în Extremul Orient - ☺G. soja, era cultivată de chinezi încă acum 4.000 de ani, iar
astăzi este răspândită în toate regiunile Globului, acolo unde ziua are minimum 14 ore. Cultura ei
s-a intensificat după cel de-al doilea război mondial, fiind considerată ca cea mai importantă
plantă pentru ulei şi proteine. Între plantele de cultură ocupă locul 8 pe Glob, dar se apreciază că
diversitatea genetică este foarte erodată, în primul rând datorită soiurilor americane impuse pe
piaţă.
Valenţele sale economice sunt date de conţinutul seminţelor în proteine (cca. 35%), grăsimi
(cca. 15%), vitaminele A1, P1, urează ş.a. În scop alimentar se foloseşte în producerea margarinei,
a laptelui praf pentru sugari, pateurilor vegetale, uleiului, pâinii pentru diabetici, ca surogat de
cafea etc., în extragerea unor fosfo-aminolipide (ex. lecitina) sau a unor aminoacizi. Reziduurile
sunt furaje concentrate extrem de mult folosite, iar mai recent s-au pus la punct tehnologii pentru
producerea unui kerosen pornind de la uleiul de soia!
Toate acestea explică (cel puţin parţial!) faptul că soia este, în acelaşi timp şi una dintre plantele puternic
transformate genetic, iar soiurile transgenice sunt, frecvent, cultivate ilegal în multe dintre ţările în curs de
dezvoltare (CRISTEA et DENAEYER 2004). După unele surse de informare (http://www.euractiv.ro/uniunea-
europeana/articles; 19 ian. 2007), România avea 85.000 ha cultivate cu soia transgenică în 2005, 130.000 ha în
2006, iar Guvernul s-a angajat că se va ajunge la zero ha în 2007!!!, lucru de care noi ne îndoim, ţinând cont de
presiunile externe şi interne, aproape deloc mediatizate!

Fasolea (Phaseolus vulgaris) este cultivată fie pentru păstăi, fie pentru boabe (seminţe),
având o valoare nutritivă ridicată (20% proteine, 55-60% carbohidraţi), iar substanţa toxică,
fasina, se distruge prin fierbere. Tecile de la soiurile cu legumă alb-gălbuie se utilizează ca şi
diuretice (datorită flavonoidelor conţinute), antidiabetice şi uşor hipoglicemiante.
Adusă în Europa de spanioli şi portughezi în secolele XVI-XVII (iar în Franţa se pare că a fost dusă de
Caterina de Medici, făcând-o cadou lui Henric al II-lea, soţul ei!), fasolea pare a avea ca strămoş pe ☺Ph.
aborigineus (syn. Ph. vulgaris var. aborigineus), specie spontană în Anzi. Soiurile sale sunt grupate în două
varietăţi (după unii autori ar fi convarietăţi): var. nanus, fasolea oloagă (ex. ‘Galbenă de Moldova’, ‘Prelude’) şi
var. communis, fasolea urcătoare (ex.’Clujana’, ‘Bogdana’).

28
 Fig. 4.4. Diversitatea soiurilor de fasole într-o piaţă din Sao Paolo (foto V. Cristea)

Mazărea (Pisum sativum), dincolo de importanţa sa în descoperirea legilor mendeliene, este

o legumă mult folosită, atât pentru calităţile sale, cât şi pentru comportamentul favorabil în
procesul de industrializare (‘Prima’, ‘Fină verde’, ‘Gulivert’);
Lintea (Lens culinaris, syn. L. esculenta) este o foarte veche plantă cultivată, în prezent
suprafeţele sale s-au redus considerabil, mai ales în ţările cu climat temperat, dar în Orientul
Mijlociu reprezintă încă un aliment important.
CORRENTI (2003) apreciază că sirienii consumă cele mai mari cantităţi de linte şi, glumind, consideră că
aceasta este cauza pentru care siriencele sunt singurele femei din lume care au sprâncenele unite, natural,
deasupra nasului!

Bobul (Vicia faba, provenită probabil din specia mediteraneeană ☺V. narbonense) este
cultivat pentru seminţele delicioase atât în stare proaspătă, cât şi uscată, iar cultura lui este mai
răspândită în sudul şi estul ţării noastre, uneori fiind folosit şi în scop furajer.
În antichitate era un aliment de bază, deoarece din seminţele sale şi din grâu se prepara
pâinea, iar Pitagora îl recomanda discipolilor săi. În mod empiric, cenuşa obţinută prin arderea
tecilor sale se utilizează ca diuretic şi calmant al durerilor aparatului urinar.
Mai reţinem şi o mică povestioară-anecdotă legată de Hercule, căruia Aristofan i-ar fi dat o porţie enormă
de “polenta de bob”, iar efectele ei s-au răsfrânt apoi asupra a 50 de fecioare într-o singură noapte!
(CORRENTI, 2003). Astfel, se va reţine şi faptul că bobul era considerat încă din vechime ca o plantă
afrodisiacă, aspect confirmat de analizele chimice de astăzi, el fiind denumit şi “Viagra naturală”.

Năutul (Cicer arietinum) este o delicatesă în ţările Europei occidentale, la noi se foloseşte
mai puţin în arta culinară, dar a reprezentat “surpriza” oferită de părinţi copiilor, la întoarcerea lor
din târguri (în secolul XIX) şi s-a folosit mult ca surogat de cafea în perioada pre-revoluţionară!
În schimb, în ţările din Orient, năutul se consumă foarte frecvent, mai ales sub formă de piuré
(bătut), în amestec cu “tahiné” (piuré de susan), preparatul obţinut fiind cunoscut sub numele de
humus (houmous).
În regiunile tropicale se cultivă fasolea africană sau fasoliţa (Vigna, cu cca. 150 sp., dintre
care 7 sp. sunt mai frecvent cultivate), utilizată pentru păstăile sale (de 10, până la 90 cm
lungime), pentru seminţe (cu 22-30% proteine) şi chiar pentru frunzele tinere (consumate în
salate), deseori şi ca furaj ori ca îngrăşământ verde. Cele mai frecvente sunt speciile V.
unguiculata (în toate regiunile), V. aconitifolia (preferată de asiaticii din Pakistan până în
Thailanda) şi V. angularis (cu precădere în Extremul Orient). La noi se cultivă şi se consumă doar
sporadic.

29
 Cu fructe foarte bogate în amidon (de aceea se consumă coapte în cuptor) este arborele de
pâine (Artocarpus altilis, syn. A. communis, A. incisa) ce se cultivă foarte mult în regiunile tropicale,
iar în Polinezia fructele sale se conservau în gropi speciale (numite «ma», căptuşite şi acoperite
cu frunze de ☺Heliconia- un araceu heliconiaceu), mai cu seamă ca rezervă pentru momentele
de conflicte sau de foamete.
Valoare alimentară au şi aşa-numitele “bostănoase”, între aceste specii amintim mai întâi
dovleacul (C. maxima), provenind din regiunea subtropicală a Americii de Sud şi având fructe
mari (chiar şi până la 1 m diametru), cu pericarp alb-argintiu, pulpă galben-portocalie,
comestibilă sub formă fiartă sau coaptă, dar şi sub forma unor delicioase plăcinte. La noi se
cultivă soiurile ‘Alb mare’, ‘Turban’, ‘Pink banana’ ş.a.
Bostanul (C. pepo, posibil a avea centrul în regiunea Guatemala-Mexic), cu varietăţi cultivate
în scop alimentar (C. p. var. elongata, dovlecelul, cu soiuri ca ‘Dana’, ‘Fără vrej’ etc) sau furajer,
cu seminţe bogate în uleiuri grase (cca. 35%), în fitosterine, motiv pentru care sunt utilizate
pentru obţinerea unui ulei alimentar, ca vermifug şi în tratarea hipertrofiei prostatei.

Fig. 4.5. Aspect de toamnă într-un hotel din Las Vegas, dominat de fructele «bostănoaselor» şi din expoziţia
organizată de Gr. Bot. Din Iaşi (foto V. Cristea).

De aici face parte şi castravetele (Cucumis sativus), originar din India şi cultivat pentru
fructele sale (utilizate la maturitate tehnică şi nu fiziologică!), folosite în alimentaţie, în cosmetică
şi în tratarea iritaţiilor dermice şi a arsurilor. Pentru salate sunt recomandate soiurile ‘Bistriţa’,
‘Delicates’, pentru conserve ‘Cornichon’, iar în sere şi solarii se cultivă soiul ‘De Arad’ ş.a.
În regiunile tropicale, cucurbitaceele oferă resurse alimentare şi prin alte specii, mai puţin
cunoscute la noi. Astfel, în America Centrală este foarte mult cultivat şi consumat Sechium edule
(chayote în mexicană), cu fructe monosperme piriforme, de 8-15 cm lungime, care se consumă ca
legumă, cu rădăcini secundare tuberizate şi bogate în amidon (cca. 20%), preparate la fel ca şi
cartofii, cu lăstari tineri, fragezi ce se consumă ca şi sparanghelul.

30
 Este interesant faptul că, uneori, din sutele de fructe ce se formează pe un individ într-un sezon, unele
germinează pe planta mamă dând naştere unor plantule şi ne duce cu gândul la viviparitate.

In toată Asia de sud-est şi Africa occidentală se cultivă Trichosanthes cucumerina şi T.

dioica (parval sau potol) ale căror fructe cilindrice, cu pulpă roşietică, dulceagă, pot atinge 1,8
m/4 cm, fiind una din legumele de bază mai ales în India.
Deşi fructele sale au aspectul unor lubeniţe alungite, Benincasa hispida (winter melon sau
wax gourd; originară din Indo-Malaiezia) se cultivă în toată “lumea veche” şi se prepară
asemănător cu bostanul sau dovlecelul.
În fine, dintre speciile de cucurbitacee exotice mai menţionăm pe momordica (Momordica
charanthia, syn. Momordia c.), originară din Nepal şi ale cărei fructe (amărui şi bogate în compuşi
fenolici) au proprietăţi hipoglicemiante şi purgative, antioxidante şi antimutagene, scad şi
conţinutul de colesterol etc., fiind un component important în tratamentele de tip Ayurveda. M.
balsamina este tipic africană, dar se cultivă în mai toate regiunile tropicale, fructele sale fiind
consumate, la fel ca şi ale speciei anterioare. În comerţ se pot găsi produse sub formă de capsule
sau aşa-numitul “bitter de pepene”, produse provenind mai cu seamă din China (unde extractul se
numeşte “Luo Han Guo”). La noi în ţară, momordica (denumirea folosită de legumicultori şi pe
care o acceptăm şi noi) a început să fie cultivată foarte sporadic în spaţii protejate şi utilizată,
doar în ultimul deceniu, fiind denumită fie “fructul miraculos”, fie “pepene amar” (“bitter
melon”!.
Sub aspect alimentar, dintre malvacee este importantă specia Hibiscus esculentus (bamele;
syn. Abelmoschus e.), originară din Africa tropicală şi cultivată pentru capsulele sale alungite care se
consumă ca legumă, în stadiul tânăr (la noi în ţară se cultivă mai ales în partea de sud şi sunt
denumite “degete de domniţă”), iar seminţele se foloseau ca surogat de cafea.
De la o serie de reprezentanţi din familia palmierilor se consumă vârful vegetativ (cunoscut
sub numele de «inimă de palmier» sau de «palmiste»), excelent în salate sau ca legumă gătită, iar
de la altele se consumă chiar inflorescenţele tinere. În categoria speciilor de la care se utilizează
vârfurile, pe primul loc se situează Euterpe edulis, care este cultivat mult în acest scop şi
caracterizat prin frunze penate şi flori dispuse câte trei (două ♂ şi una ♀), dintre care cea
femeiască prezintă două cicluri de înveliş floral. Specia endemică în ins. Seychelles, ☺Deckenia
nobilis are aceleaşi utilizări, dar populaţiile sale au scăzut foarte mult, ceea ce nu împiedică pe
localnici să continue a prepara «salata milionarilor», iar pe turiştii cu resurse financiare serioase,
să solicite acest preparat.
Dintre verdeţurile cultivate amintim mai întâi spanacul (Spinacia oleracea), originar din
Orient şi utilizat în alimentaţie pentru conţinutul său în vitamine şi săruri minerale, pentru efectul
laxativ şi depurativ al frunzelor sale; mai des fiind cultivat soiul ‘Matador’.
Cultivată la noi mai ales în partea de sud şi est, loboda de grădină (Atriplex hortensis),
specie asiatică, se foloseşte (frunzele) la prepararea ciorbelor şi borşurilor.
Salata sau lăptuca (Lactuca sativa) este foarte cunoscută şi mult utilizată pentru frunzele sau
căpăţânile diverselor sale varietăţi şi soiuri. Aceste soiuri sunt grupate de legumicultori în trei
varietăţi: - L. s. var. capitata (cea cu căpăţână), - L. s. var. secalina (cea pentru frunze) şi L. s. var.
romana (syn. longifolia, marula sau salata romană). Prezenţa unor principii amare face ca
frunzele de salată să aibe efecte digestive şi aperitive, iar sucul obţinut din ele (denunmit
“lactucarium”) are însuşiri sedative.

31
 Cicoarea (Cichorium intybus) este cultivată pentru rădăcina sa îngroşată (C. i. var. sativum),
folosită ca surogat de cafea, pentru frunzele sale uşor amărui, utilizate în salate, iar formele
spontane sunt medicinale (stimulează funcţiile hepatice şi renale).
Din această specie se cultivă şi andivele (“Belgian Endive”- engl., “chicon” sau “endive”-
valonă, descoperite în Belgia, în 1830), un cultivar (unii le consideră ca C. i. var. endivia)
caracterizat prin rădăcină tuberizată de culoare cafenie şi frunze lanceolate grupate într-o
căpăţână alungită, alb-gălbuie (datorită tehnicii de cultură ce favorizează etiolarea, respectiv
menţinerea frăgezimii acestora; fig. 4.6.).
Această denumire populară a creat şi crează confuzii în literatura de specialitate cu o altă specie, C. endivia,
caracterizată prin rădăcină fuziformă, frunze dinţate şi ondulate, dezvoltate la suprafaţa solului, denumită în
multe lucrări şi ţări ca reprezentând adevăratele andive. Acestea se cultivă prin C. e. var. crispum (cicoarea
creaţă) şi C. e. var. foliosum (syn. var. latifolium, scarola, cicoarea de grădină, c. creaţă; “Escarole”- engl.).
După consultarea lucrărilor de botanică, a celor de legumicultură şi chiar a Directivei 2007/49/CE, vom accepta
că andivele în denumirea folosită la noi şi în unele ţări francofone aparţin la C. intybus, pe când cele de la care se
consumă frunzele neetiolate (scarola) aparţin la C. endivia.

Fig. 4.6. Cichorium inthybus var. endivia, andivele din accepţiunea limbii române (stânga) şi Scorzonera
hispanica (dreapta) (wikipedia..)

Mai puţin cultivată la noi este Scorzonera hispanica var. edulis (salsifi spaniol sau salata
de iarnă), de la care se consumă mai ales rădăcinile (fig.4.6.).
La fel, anghinarea (Cynara scolymus) se consumă puţin la noi, dar este frecventă în ţările
occidentale, unde bracteele cărnoase ale calatidiilor (ex. soiul ‘Breton’) şi receptaculul sunt
consumate fie ca aperitiv, fie ca ingrediente ale unor sosuri pentru carnea de viţel. De multe ori
inflorescenţele sale le întâlnim şi în compoziţia unor buchete de flori, cărora le dă o notă exotică
Soiurile cu calatidii mici se pretează la conservare (şi sunt mai aromate), iar formele mai puţin ameliorate sunt
folosite în medicină. Frunzele sale sunt folosite în tratarea unor boli de ficat şi de rinichi.

Hameiul (☺Humulus lupulus) este o specie eurasiatică, de aspectul unei liane, ai cărei
lăstari tineri se folosesc în alimentaţie (preparaţi asemănător sparanghelului) ori ca diuretici şi
antiscorbutici, iar inflorescenţele femeieşti (numite popular conuri de hamei) se folosesc mai ales
în aromatizarea berii, dar şi în medicină, ca tonic şi anafrodisiac. Aceste însuşiri sunt date de
prezenţa unor substanţe aromatice (humulina sau humulonul) şi amare (lupulina sau lupunolul,
32
compus ce poate produce la unele persoane, stări alergice), a rezinei, uleiurilor eterice (bogate în
mircen, pinen, geraniol ş.a., ele fiind responsabile pentru efectul sedativ şi calmant asupra
sistemului nervos), a urmelor de colină etc., toţi aceşti produşi fiind secretaţi de glandele aflate pe
bracteele florilor femeieşti.
Tema 3: Cunoscând proprietăţile legumelor şi
verdeţurilor, alcătuiţi un meniu pentru o zi, în care să fie Urzica vie (☺Urtica
cuprinse doar astfel de plante (desigur, cu necesarele dioica), specie nitrofilă,
este ingrediente ajutătoare)! utilizată în alimentaţie
(când este foarte tânără, frunzele
sale fiind bogate în vitaminele A, B, C, K şi în proteine), ca furajeră şi medicinală. Rizomii şi
rădăcinile se folosesc în tratarea afecţiunilor prostatei şi în întreţinerea părului, iar infuziile din
Herba ca hemostatic, hipoglicemiant şi antianemic.
Frecvent, la prepararea muştarului se foloseşte şi cresonul sau hreniţa (Lepidium sativum,
originară din Asia de vest), ale cărei seminţe conţin cca. 50% ulei, iar frunzele sale tinere se
utilizează în diverse salate.
De fapt, adevăratul creson este ☺Nasturtium officinale, denumit la noi şi năsturel, specie
care populează marginea izvoarelor şi apelor curate, iar în Occident este mult cultivat pentru
frunzele sale cu gust picant, folosite la salate sau ca şi garnitură la diversde gustări.
În ţinutul mediteranean se cultivă mult Eruca sativa, denumită rucola în multe dintre limbile
europene, specie sălbăticită şi în partea de sud a ţării noastre, de la care se consumă (în salate şi
ca legumă) frunzele cu gust uşor picant şi amărui.
În ţările occidentale se consumă frecvent frunzele de la salata mielului (Valerianella locusta
var. oleracea), cultivată special în acest scop.
În fine, mai amintim reprezentanţii familiei poligonacee, dintre care unele specii se cultivă
pentru fructele lor (ex. hrişca sau grâul negru- Fagopyrum esculentum, originar din centrul
Asiei), pentru peţiolii frunzelor (ex. rabarbara- Rheum rhabarbarum, originar din Mongolia),
pentru frunzele cu gust acrişor (ex. măcrişul- Rumex acetosa var. hortensis) sau pentru valoarea
lor medicinală (ex. reventul- Rheum palmatum, originar din vestul Chinei, Rh. officinale, specie
asiatică, folosite în funcţie de creşterea dozei, ca aperitiv, laxativ sau purgativ).
Ca verdeţuri, din flora spontană de la noi din ţară, în diversele regiuni se mai consumă:
sălăţica sau untişorul (☺Ranunculus ficaria, syn. Ficaria verna), leurda (☺Alium ursinum),
păpădia (☺Taraxacum officinale), podbalul (☺Tussilago farfara) ş.a.

33
 4.3. A r b o r i ş i a r b u ş t i f r u c t i f e r i
4.3.1. Specii comune continentului european
Castanul (Castanea, nume întâlnit încă la Theofrast, sec. IV î.e.n. şi care are cel puţin 12
sp.) prezintă un areal disjunct: eurasiatic şi nord-american (ex. C. dentata). Cea mai cunoscută
specie este C. sativa (syn. C. vesca), castanul comestibil, originar din bazinul mediteranean, un
arbore mult cultivat pentru fructele şi lemnul său, fiind considerat până la finele Evului Mediu ca
„pâinea săracului”. Frunzele se utilizează în medicina empirică pentru efectele lor antitusive şi
bacteriostatice.
Din aceste plantaţii se păstrează pe Mt. Etna un exemplar multisecular, impresionant, denumit „il castagno
di cento cavali” (cu o legendă foarte interesantă), iar în regiunea Provence din Franţa am vizitat un rest de
livadă, în care majoritatea exemplarelor au peste 2 m diametru.

La noi în ţară vegetează subspontan la Baia Mare şi Tismana, considerat fiind ca un relict
cultural, deşi specia a fost frecventă în perioada Terţiară în toată Europa, dar glaciaţiunea
pleistocenică a distrus aceste populaţii.
Corylus cuprinde 10-15 sp. holarctice, mai importante fiind alunul (☺C. avellana),
arbust cu importanţă alimentară, medicinală (frunzele au efect astringent, vasoconstrictor şi
hemostatic) şi meşteşugărescă; alunul turcesc (☺C. colurna), specie balcanică prezentă şi în sud-
vestul ţării noastre; şi alunul cultivat (C. maxima), originar din peninsula Istria, dar cultivat
frecvent în întreaga regiune mediteraneană (este însă exigent la umiditatea din sol, de aceea
culturile sale sunt cantonate pe văi şi în depresiuni).
Cea mai răspândită specie a genului Juglans (cu cca. 15 sp. europene, asiatice şi
americane) este J. regia (nucul comun), a cărui origine se află în două centre genetice principale:
unul central-asiatic (M-ţii Tian-Şan, Pamir şi Altai) şi altul sud-vest-asiatic (Turkmenistan, Iran,
Asia Mică). O serie de autori consideră că în Moldova (în sens larg) s-ar afla un centru genetic
secundar, mult mai bogat în germoplasmă decât centrele principale.
Tot în acest centru secundar s-a dezvoltat (poate nu întâmplător) tradiţia «dulceţei de nuci verzi», un
preparat autohton care satisface şi cele mai exigente glande gustative, mai ales atunci când nucile verzi sunt
umplute cu miez de nucă!, la fel cum aceste nuci verzi contribuie la aromatizarea şi conferirea gustului unor
lichioruri. În centrul primar, nucile se folosesc şi la gătit, “puiul chircazian” fiind de un mare rafinament (poftă
bună!). În cadrul speciei au fost descrise peste 40 de forme (f. laciniata, f. purpurea, f. maxima, f. racemosa
etc) şi s-au obţinut numerose soiuri adaptate unor condiţii locale (ex. în Franţa, liderul european în
«nucicultură», domină soiul ‘Franquette’, iar la noi sunt autohtone soiurile ‘Baia de Aramă’, ’Dumitra 2’,
‘Fălticeni 12’, ‘Gemisara’, ‘Lungi de Mărculeşti’, ‘Novaci’, ‘Peştişani’, ‘Şuşiţa’ ş.a.).

Miezul de nucă (sămânţa, lipsită de endosperm) conţine grăsimi în proporţie de până la

51-69%, proteine (11-19%), hidraţi de carbon (4-15%), săruri minerale (de Ca, P, Mg, Fe),
vitamine (B1, B2, B6, C, E), diverşi polifenoli, toate conferindu-i o valoare energetică de 600-850

34
Kcal/100g. Din acest miez se extrage un ulei dietetic (cu cca. 50% ac. linoleic), dar şi cu efecte
preventive pentru ateroscleroză.
Tinctura obţinută din fructele tinere este utilizată ca tonic general şi în combaterea hipo-vitaminozei; cea din
pericarpul fructelor mature se foloseşte în cosmetică (împotriva arsurilor solare) şi la prepararea uleiurilor de
păr. Frunzele sunt folosite ca dietetic, antidiabetic, antihipertensiv, antidiareic şi antialergic, iar juglona extrasă
din frunze dă rezultate bune în combaterea tuberculozei pielii, în tratamentele antimicotice şi antifungice.
Fitoncidele conţinute de frunze se folosesc în combaterea integrată a unor dăunători (mai corect ar fi să vorbim
despre controlul integrat). Lemnul de nuc se foloseşte pentru confecţionarea mobilei de lux, pentru ornamentaţii
în interiorul avioanelor şi a unor autoturisme, pentru executarea unor piese a instrumentelor cu coarde, precum şi
în sculptură.

Chiar dacă romanii nu cunoşteau compoziţia biochimică a nucului, foloseau miezul ca desert şi ca ofrandă
pentru public, în timpul sărbătorilor organizate, denumind nuca «Jovis glans» (ghinda lui Jupiter). De aici, prin
contractare, a derivat numele de gen, «juglans», iar de la denumirea dată de eruditul M.T. Varo (sec. II-I î.e.n.),
cea de «Juglans nux graeca» a derivat numele popular la majoritatea popoarelor din fostul imperiu roman.
Excepţie fac germanii (care o denumesc «walch», «walnüsse») şi englezii, care au transformat-o în «walnut»,
precum şi ruşii, care-i spun «greţkii» (deşi în slavonă se chema «valah»!). Pentru multe popoare, nuca este un
simbol al fertilităţii.

Cele mai mari producătoare de nuci sunt China şi SUA, care realizează împreună peste 40% din producţia
mondială, România se situează pe locul 8 pe plan mondial, iar cei mai mari consumatori sunt C.E., Japonia,
Canada şi Brazilia.

Prin păduri de foioase, tufărişuri şi la marginea drumurilor este foarte frecvent măcieşul,
trandafir sălbatec sau rujă (☺Rosa canina) a cărui hipanţiu (receptaculul cărnos) se foloseşte în
scop medicinal (Fructus Cynosbati) şi alimentar (delicoasa pastă de măcieşe, denumită în
Transilvania «hece-pece» sau «hecium-pecium», derivând probabil din denumirea dată de
austrieci acestui preparat). Măcieşele sunt bogate şi în vitaminele A, B 1, B2, P, K, E (α- şi β–
tocoferol), în taninuri, uleiuri volatile şi uleiuri grase, ceea ce le conferă proprietăţi tonice,
vitaminizante, diuretice, hepatoprotectoare etc.
R. x centifolia (un hibrid provenit din 4 specii), denumită şi trandafir de Provence (deşi nu
are părinţi originari din Franţa!), trandafir de mai sau trandafir de dulceaţă, cu flori de la alb, la
roşu-închis, foarte parfumate şi este principala specie utilizată pentru dulceţuri, şerbeturi şi
siropuri de trandafir, specialităţi tipice pentru populaţia turcă şi cea din peninsula arabică.
Genul Fragaria este cunoscut pentru frăguţele de câmp (☺F. viridis) şi cele de pădure
(☺F. vesca, cu frunze astringente, antidiareice şi depurative), ambele fiind diploide, dar mai cu
seamă pentru căpşuni (F. moschata- hexaploidă, F. ananasa- octoploidă, derivată din F.
virginiana şi F. chiloensis). Căpşunii sunt cultivaţi în numeroase soiuri, mai ales în regiuni cu un
climat mai cald, pentru receptaculul devenit cărnos la maturitate (pe care sunt situate polinucule
sau poliachene). Soiurile ‘Redgauntlet’, cu fructe conice şi receptacul gol, ‘Madame Moutot’, cu
aspect de creastă de cocoş ş.a. sunt rezistente la transport, motiv pentru care se extind tot mai
mult în cultură, în detrimentul celor convenţionale.
Nu dorim să insistăm asupra rolului căpşunilor în reducerea forţei de muncă de la noi!, în aceşti ani de
tranziţie; nici asupra bulversării lor prin transgeneză (includerea genelor ce conferă rezistenţa la frig, transferate
de la un peşte nordic), ci doar să constatăm că, treptat, treptat, aceste delicioase “fructe” nu mai au aroma şi
savoarea ce ne-au încântat în urmă cu două-trei decenii!

Mărul (Malus, cu cca. 30 sp. europene, asiatice şi nord.americane) este un pom fructifer
deosebit de important sub aspect economic: alimentar- prin fructele sale, medicinal- prin toate
părţile supraterane, melifer- prin flori şi artizanal- prin lemnul său uşor roşcat. Consumate cu
35
coajă (pericarp), merele sunt laxative, diuretice, sedative şi hipocolesteronemiante, iar fără coajă
au efect antidiareic.El derivă dintr-o serie de specii spontane, între care ☺M. sylvestris (mărul
pădureţ) a jucat un rol major, la fel ca şi M. pumila (syn. M. domestica s.l.), originar din Orientul
Mijlociu şi Extremul Orient, unde prezintă şi cea mai mare variabilitate: var. praecox – măr
dusen, var. domestica - măr, var. dasyphylla – măr păros, var. paradisiaca – măr paradis etc.
Din această ultimă regiune, cultura lui s-a răspândit şi în Europa, unde s-au obţinut cele mai
numeroase soiuri de masă, pentru industrializare şi pentru cidru. În prezent se cultivă şi în
emisfera sudică, europenii importând acum fructele unei plante în care fuseseră foarte
recunoscuţi!
La noi în ţară, la începutul secolului trecut, BORZA (1921) aminteşte 150 de soiuri, între care 36 erau soiuri
locale, autohtone şi extrem de bine adaptate condiţiilor diverselor noastre regiuni. Tot el ne prezintă aprecierea
dintr-un manuscris păstrat la Napoli (din 1788), în care autorul anonim vorbeşte despre merele ‘Domneşti’ ca
despre cele mai deosebite din Europa, prin mărimea lor, prin gust şi parfum. Din toate soiurile studiului lui
Borza au mai rămas puţine, iar de cultivat se cultivă preponderent soiurile alohtone ‘Jonathan’, ‘Parmen auriu’,
‘Golden delicious’, ‘Red delicious’, ‘Starkrimson’ şi câteva creaţii ale fostelor staţiuni de cercetări pomicole
(aflate şi ele pe o pantă regresivă în ultimele două decenii!): ‘Aromat de vară’, ‘Ancuţa’, ‘Ardelean’, ‘Delicios
de Voineşti’, ‘Fălticeni’, ‘Feleac’ etc.

Prin pădurile de foioase se întâlneşte părul pădureţ (☺Pyrus pyraster), din care s-a obţinut
părul cultivat (P. communis), ameliorat prin diversele soiuri, create mai cu seamă în Belgia şi
Franţa. Frunzele sale sunt diuretice şi sedative, iar fructele sunt şi laxative.
Şi în acest caz soiurile autohtone (ex. ‘Aromata de Bistriţa’, ‘Doina’, ‘Napoca’, ‘Timpurii de Dâmboviţa’,
‘Untoasă de Geoagiu’, ‘Republica’ ş.a.) au pierdut teren în favoarea celor străine: ‘Curé’, ‘Bergamotte’, ‘Untoasa
Bosc’ etc.

Originar din Asia, gutuiul (Cydonia oblonga) este tot mai puţin frecvent în livezi, dar el era
nelipsit de la marginea viilor ţăranilor noştri (până la desăvârşirea procesului de colectivizare a
agriculturii!), precum şi din gama de dulceţuri şi peltea “ca la bunica” ori din camera “din faţă”,
unde înlocuia cu succes odorantele actuale! În terapia populară, fructele se folosesc ca şi
astringent, iar frunzele şi seminţele ca şi emolient sau la prepararea unor produse cosmetice.
Dintre soiurile româneşti amintim: ‘Aurii’, ‘Aromate, de Valea Călugărească’, ‘de Huşi’, ‘de Moşna’, ‘Turceşti’
etc.

Scoruşul cultivat (Sorbus domestica, cu flori în corimbe compuse, fructe gustoase, de 2-3
cm, galben-brunii cu pete roşii) se mai întâlneşte sporadic prin livezile tradiţionale, dar are rude
apropiate (cca. 100 sp.) prin pădurile de foioase (☺S. torminalis, sorbul), prin cele de molid (☺
S. aucuparia, scoruşul de munte) ori prin cheile calcaroase (☺S. dacica, S. borbasii, ambele
specii fiind endemite româneşti).
Mai puţin cultivat la noi este moşmonul (Mespilus germanica), dar în zona mediteraneană a
câştigat teren în ultimul timp moşmonul japonez (M. japonica, syn. Eryobotrya japonica), cu fructe
delicioase şi productivitate ridicată, cu frunze şi seminţe utilizate ca antidiareice şi diuretice.
Prunul (P. domestica, syn. P. communis ssp. domestica), originar din Caucaz are drupe (cu efecte
diuretice şi laxative) de culoare galbenă (ex. ‘Ou galben’), roşie (ex. ‘Frumoasă de Louvain’) şi
cel mai adesea negru-albăstruie (‘Vânătă italiană’, ‘Bistriţe’). Tot aici sunt incluse şi renglotele
(P. d. var. insititia), cu drupe globulos-ovate, negre-albăstrui şi cu mezocarp aderent la sâmbure.
Foarte apropiate sunt corcoduşele (P. cerasifera), a căror cultură se reduce vertiginos.
Hibridul dintre prun şi corcoduş este cunoscut sub numele de mirabele.
Cireşul cultivat (P. avium, syn. Cerasus a., specie eurasiatică), prezintă soiuri cu fructificaţie
timpurie (‘Timpurii de mai’) sau la începutul verii (‘Pietroase albe de Cisnădie’, ‘Pietroase negre
36
de Cisnădie’, ‘Boambe de Cotnari’) şi are un lemn valoros pentru industria mobilei. Codiţele
(pedunculii) fructelor conţin taninuri şi derivaţi flavonici, fiind folosite ca şi diuretice şi în
ameliorarea aterosclerozei, însuşiri valabile şi pentru următoarea specie;
Vişinul (P. cerasus, syn. Cerasus vulgaris), este şi el eurasiatic, având soiuri diferenţiate după
mărimea fructelor şi culoarea pulpei acestora: roşie (‘Frumoasă de Chantenay’, ‘De Crişana’),
roză (‘Împărăteasa Eugenia’), galbenă sau portocalie (‘Spaniole’, ‘Regina Hortensia’);
Caisul (P. armeniaca, syn. Armeniaca vulgaris, originar din vestul Asiei), cu fructe aromate şi
preferinţe mai mari faţă de temperatură, cu soiuri româneşti cum ar fi: ‘Băneasa’, ‘Mamaia’,
‘Silvana’, ‘Sulmona’, ‘Târzii de Bucureşti’ etc. este mult utilizat pentru dulceţuri sau pentru
obţinerea unui alcool distilat – renumita “barac-palika” din Ungaria;
Piersicul (P. persica, syn. Persica vulgaris, originar din centrul Chinei) are o mare extindere în
regiunile mai calde ale ţării, unde sunt cultivate preponderent soiuri româneşti (ex. ‘Flacăra’,
‘Frumos de Băneasa’, ‘Superb de toamnă’), dar şi alohtone (ex. ‘Elberta’, ‘Ford’, ‘Laczy’).
Frunzele şi florile sunt folosite în medicina populară, sub formă de decoct, ca şi laxativ;
Migdalul (P. dulcis, syn. Amygdalus communis) provine din centrul şi sud-vestul Asiei, suportă
mai greu condiţiile din climatul temperat, dar este frecvent cultivat în regiunea mediteraneană,
unde se întâlnesc soiuri aparţinând migdalului dulce (P. d. var. sativa, ale cărei seminţe conţin
până la 40% uleiuri grase, utilizate fiind în patiserie, în arta culinară şi în cosmetică) şi
migdalului amar (P. d. var. amara, cu seminţe conţinând până la 4% glicozidul amigdalina şi
utilizate în prepararea alcoolurilor digestive de tip “amaretto”). Gustul specific este dat de
aldehidele benzoice conţinute, iar glicozidele cianogenetice sunt toxice, motiv pentru care
recomandăm să fie consumate în cantităţi moderate.
Familiar ne este şi dudul (Morus), cu 12 specii originare din Asia centrală şi de est (M. alba,
dudul alb, cu frunze lucitoare pe faţa superioară şi soroze albe, roz, roşii, negre, lung
pedunculate), din Armenia şi Iran (M. nigra, dudul negru, cu frunze scabre pe faţa superioară,
soroze închise la culoare şi scurt pedunculate) sau din America de nord (ex. M. rubra). Frunzele
primei specii constituie hrana preferată a larvelor de Bombyx mori (viermele de mătase) dar pot fi
folosite şi ca hipoglicemiante. Fructele (soroze, în fapt polidrupe, la alcătuirea cărora participă şi
periantul care devine cărnos) sunt consumate de păsări şi de om (proaspete sau în dulceţuri) ori
sunt folosite (mai ales în Banat) pentru producerea unui rachiu foarte fin, la fel cum lemnul lor
(dur şi de culoare gălbuie) este cel mai căutat pentru confecţionarea butoiaşelor pentru păstrarea
ţuicii. Forma ‘Pendula’ a primei specii este şi foarte decorativă, prin ramurile sale pendente,
“plângătoare”.
Smochinul (Ficus carica) prezintă frunze palmat-sectate şi caduce, un receptacul piriform
(receptacul ce poate fi interpretat mai degrabă ca axa hipertrofiată a inflorescenţei), care la
maturitate devine cărnos şi foarte bogat în glucide, enzime proteolitice şi furocumarine. În
interiorul acestuia se dezvoltă numeroase flori mici, unisexuate, cele bărbăteşti aflându-se
aproape de orificiul receptaculului (rareori pot apărea aici şi flori bisexuate), iar cele femeieşti în
partea mediană şi bazală.
Polenizarea este realizată de o singură specie de himenoptere (Blastophaga glossorum), ale cărei femele
depun ouăle în interiorul receptaculului de la formele spontane de smochin (“caprificuşi”, forme la care se poate
desfăşura ciclul complet de înmulţire al insectei), iar adulţii, încercând să iasă din această veritabilă capcană,
realizează acest important proces. Se pare că există o foarte strânsă corelaţie între ciclul de dezvoltare a acestor
micuţe viespi (tipice pentru fiecare specie de ficus) şi maturarea florilor: cele bărbăteşti se deschid în momentul
dezvoltării adulţilor din pupe, are loc împerecherea, iar femelele ies încărcate şi cu polenul florilor ce le-au
găzduit, urmând să depună ponta în altă floare (JUDD et al. 2002).

37
 Sicona rezultată conţine numeroase achene mici, are culori verzui, brun-violacei sau violet
închis, în funcţie de soi şi conţine cca. 5% proteine, 50-60% glucide şi o serie de vitamine (A, B).
Aceste fructe se consumă proaspete sau uscate (se pare că cele mai bune sunt cele produse în
Siria) ori sunt folosite pentru prepararea unui vin şi chiar a unui alcool tare (ex. la Cadiz se
produc “palo cortado”, de o mare fineţe, cum îl caracterizează CORRENTI 2003).
☺Ribes uva-crispa (syn. R. grossularia, agrişul) creşte spontan în etajul montan şi se cultivă
pentru fructele sale acrişoare; R. nigrum (coacăzul negru) este la noi în ţară un relict glaciar, dar
frecvent cultivat în scop alimentar şi medicinal (prin antocianii conţinuţi, fructele lui previn
accidentele vasculare şi măresc acuitatea vizuală); R. rubrum (strugurei, coacăze roşii,
rozinchine), originară din vestul Europei are fructe delicioase pentru gemuri sau dulceţuri.
Mugurii de coacăz negru, recoltaţi primăvara, conţin cca. 250 compuşi de tipul monoterpenelor
(ex. sabinen), sesquiterpenelor (ex. spathulenol), lactonelor, compuşilor cu S etc., toate
conferindu-le valoare odorantă, utilizată pentru nota de debut a parfumurilor moderne
(RADOIAS et al., 2005).
Rodia, rodiu sau granate (Punica granatum), specie mediteranean-asiatică arbustivă, de la
care se consumă (sau se folosesc la “rafinarea” unor mâncăruri din carne, ex. în Iran) seminţele
acoperite de un aril roz, dulce-acrişor, iar pericarpul fructului baciform este folosit ca vermifug
(datorită alcaloizilor antihelmintici) şi în vopsitul ţesăturilor.
Dintre caracterele botanice este interesant de reamintit că prezintă două tipuri de flori: urceolate, longistile
şi fertile, campanulate, brevistile şi sterile, iar ovarul este format din 8-4 carpele sudate în perechi şi dispuse
în două etaje. De asemenea, este interesantă placentaţia, care este de tip axilar în partea inferioară a ovarului şi
de tip parietal în cea superioară. Frecvent cultivată în climatul subtropical, rodia era cunoscută şi apreciată de
egipteni, în Orient este considerată ca un simbol al vitalităţii şi fecundităţii (zeiţa-mamă Inanna de la
sumerieni avea ca simbol rodia şi spicele de grâu), grecii o considerau un simbol al dragostei, iar Biblia s-ar
putea să se refere la această plantă când vorbeşte despre “fructul oprit” etc. Cele mai multe popoare europene
folosesc nume care se referă la aspectul de măr al fructelor sale: “melograno” (ital.), “pomegranate” (engl.),
“apfelgranate” (germ.) sau la oraşul Granada, în care s-a cultivat de către mauri: “granate” (span.). Pentru cei
ce doresc să consume seminţele şi altfel decât obişnuit, le recomandăm să le ţină cca. 24 ore într-un vin
muscat, dulce, apoi să le servească la desert, fiind convinşi că satisfacţiile gustative nu vor fi uitate!

Conţinutul ridicat în vitamina C, proprietăţile antioxidante şi astringente, precum şi

posibilitatea păstrării un timp mai îndelungat, fac să fie mult folosită în regiunile cu climat
subtropical. La fel, sempervirescenţa şi aspectul decorativ al florilor o recomandă ca o interesantă
plantă ornamentală (mai ales soiurile cu “flores pleno”), creându-se chiar şi forme pitice (var.
nana) cultivate la ghiveci.
Cătina albă (☺Hippophaë rhamnoides) este folosită pentru fixarea terenurilor erodate şi
pentru fructele sale, din care se prepară siropuri sau sunt folosite în diverse amestecuri de ceaiuri
medicinale. Aceste fructe sunt foarte bogate în vitamina C, alături de care mai sunt prezente
vitaminele E, B1, B2, PP, carotenoide, flavonoide, uleiuri volatile etc., toate contribuind la
reglarea metabolismului, la polivitaminizarea naturală a organismului, iar uleiul gras (bogat în β-
caroten) prezintă însuşiri cicatrizante.
Marea majoritate a citricelor aparţin genului Citrus, ce se caracterizează prin androceul
poliadelf, prin frunze sempervirescente (deseori cu peţiol aripat) şi conţinut ridicat de uleiuri
eterice (în frunze, flori şi în pericarpul hesperidelor). În ultimele decenii asistăm la o proliferare a
soiurilor cultivate şi, mai ales, la obţinerea unor hibrizi între speciile de citrice, astfel încât,

38
deseori, este greu să încadrezi taxonomic o anumită astfel de realizare. Sub numele de citrice sunt
incluşi următorii reprezentanţi:
- C. limon (limun ind.= lămâie) reprezintă lămâiul, originar din sudul Asiei, cultivat pentru
fructele sale bogate în vitamina C, pentru uleiul esenţial extras din pericarp, ulei ce conţine cca.
300 compuşi, cum ar fi: limonen (cca. 70%), β-pinen, alcooli (linalool, geraniol, decanol),
terpene, aldehide, cumarine etc., toate conferindu-i proprietăţi medicinale revulsive şi utilizări în
diverse ramuri ale parfumeriei şi cosmeticii;
- C. aurantiifolia (syn. C. nobilis var. acida, limeta acidă) şi C. limetta (limeta dulce) sunt
arbuşti spinoşi (originari, probabil din Malaiesia şi Indochina), ce preferă climatul tropical, cu
flori verde-pal, cu fructe mici, ce au pulpa verzuie şi o aromă plăcută, utilizate mai ales pentru
producerea sucurilor, dar şi pentru ornarea diverselor coctail-uri;
- portocalul este reprezentat prin: portocalul amar (C. aurantium ssp. aurantium), de la care
se
foloseşte pericarpul (coaja) pentru prepararea unor dulceţuri sau a unor lichioruri (ex. curaçao) şi
bergamotul (C. a. ssp. bergamina, syn. C. bergamina), din care se obţine, prin presare, centrifugare,
deterpenizare şi distilare, «esenţa de bergamote», component de bază în foarte multe parfumuri.
Cel mai căutat ulei pentru parfumerie este cel produs în regiunea Calabria din Italia.
Toate parfumurile conţin şi un component din citrice, întrucât uleiurile acestora le conferă nota fructat-
proaspătă (numită şi hesperidată), dar nu se recomandă în cremele pentru plajă, căci furocumarinele şi
cumarinele conţinute dau reacţii fototoxice (RADOIAS et al., 2005).

În scop alimentar este utilizat portocalul dulce (C. sinensis var. dulcis), de la care se consumă
pulpa dulce-acidă şi aromată. Această specie prezintă şi o altă varietate, bigarade (C. s. var.
amara, syn. C. bigaradia), de la care se folosesc florile, frunzele şi pericarpul fructelor pentru
extragerea uleiurilor eterice (cu 80-90% limonen şi cu aldehide de tipul sinensal ce-i dau mirosul
caracteristic).
Portocalul a fost adus în Europa de genovezi şi portughezi (la începutul secolului al XVI-lea), de unde s-a
răspândit şi în fostele colonii italiene, spaniole şi portugheze, fiind astăzi cultivat în peste 1.000 de soiuri
(aparţinând varietăţilor: comun, navel, sanguine şi dulci) în toate regiunile subtropicale şi tropicale. În general,
însă, vorbim despre două grupe de portocale: blonde (chiar dacă ele sunt portocalii!) şi sângerii (selecţionate
dintr-o mutantă naturală). Producţia sa este de cca. 7 ori mai mare decât cea a lămâiului, iar pe plan mondial
aceasta s-a triplat în ultimele două decenii. Cele mai mari ţări cultivatoare de portocali sunt SUA şi Brazilia, dar
cele mai gustoase fructe se obţin în bazinul mediteranean. Din flori se extrage un ulei esenţial, denumit esenţă
de Neroli sau Neroli, din fructe un ulei cu proprietăţi sedative, anti-inflamatoare şi febrifuge, iar din frunze,
ramuri şi fructe tinere aşa-numitul petitgrain. Acesta este un nume generic, valabil pentru toate citricele şi
conţine peste 400 compuşi (limonen, linalol, nerol, heterozide flavonice ş.a.), fiind un element de bază în
parfumerie. Pentru arabi, florile de portocal simbolizau fertilitatea şi era un component important în podoabele
mireselor, practică pe care o preiau şi europenii, asociindu-i şi mirtul. Denumirea de “Neroli” provine de la
ducesa de Baccione, devenită prinţesă de Neroli, care introduce moda mănuşilor parfumate cu flori de portocal
(procedeul fiind adus tot de arabi, la Cordoba, în Spania), modă îmbrăţişată şi de regele Franţei, Ludovic al
XIII-lea.

Legenda grecilor antici pune pe seama zeiţei Gea miracolul “merelor de aur”, în timpul serbării căsătoriei
lui Zeus cu zeiţa mamă Era, urmând ca apoi să ne poarte prin cele 12 munci ale lui Hercule, între care se afla şi
furtul acestor fructe din grădina păzită de cele trei Hesperide (RAIMONDO et LACH-eds., 1998). Varianta
românească nu poate fi decât povestea “Prâslea cel voinic şi merele de aur”, cu atât mai mult, cu cât Hercule
apare şi în alte poveşti “mioritice”, în speţă în cea a lui Iovan Iorgovan.

În Sicilia, la sărbătoarea Sf. Rosalia (patroana spirituală a oraşului Palermo) se consumă cantităţi
impresionante de melci recoltaţi din livezile de lămâi şi portocali. Aceşti melci se numesc “babbalùci” şi aparţin
genului Helix (H. pisana, H. naticoides şi H. vermiculata), lor atribuindu-li-se şi proprietăţi afrodisiace.

39
 Fig. 4.7. Castel construit din fructe de lămâi şi portocal în localitatea Menton (Franţa), cu ocazia sărbătorii
citricelor (RAIMONDO et LACH-eds. 1998)

- C. maxima (pomelo) cu ramuri pubescente (singura specie din cadrul genului, cu acest
caracter), cu fructe mari de până la 2-3 kg şi pericarp gros, ale căror segmente sunt dulci, se
separă şi se pielesc uşor. Gustul discret amărui şi mirosul particular sunt date de cetone (de tipul
nootcatonă), intensitatea acestora depinzând de concentraţia cetonelor;
- hibridul (probabil natural) C. x paradisii (C. medica x C. sinensis) este grep-fruit-ul
prorpiu-zis, apărut în urmă cu cca. 200 de ani în insulele Indiei occidentale, cu fructe mai mici,
pericarp mai subţire şi segmente care se separă şi se pielesc mai greu, iar gustul amărui este mult
mai accentuat. Cele mai multe soiuri sunt creaţii nord-americane (în Florida, în special), iar cele
cu pulpa roşie conţin pigmentul carotenoidic licopină;
- C. nobilis (syn. C. reticulata) este mandarinul, originar din Indochina şi cultivat astăzi în cca.
500 soiuri, din grupul “tangerine” (C. n. var. deliciosa, cu fructe mici, prevăzute cu seminţe şi
utilizate mai cu seamă pentru conserve) şi “clementine” (un hibrid între portocalul amar şi
mandarin, cu fructe mai mari, lipsite de seminţe şi folosite pentru consumul curent).
Acest hibrid a fost obţinut de preotul algerian P. Clément, de unde a venit şi numele lui popular. Mirosul
caracteristic al pericarpului este imprimat de timol şi N-metilantranitratul de metil, care nu se regăsesc în celelalte
citrice (RADOIAS et al., 2005);

- C. medica reprezintă chitra, probabil prima specie de citrice introduse din Orient (din
regiunea de la poalele Himalaei) în bazinul mediteranean. Se caracterizează prin fructe cu coaja
groasă şi puternic ridată, prin pulpă acidă, foarte bună pentru producerea “citronadei”.
Pentru japonezi este unul dintre cele trei fructe aducătoare de fericire (alături de piersici şi rodie); pentru evrei, o
varietate (C. m. var. ethrog) a speciei face parte din “etz hadar” (arbori frumoşi), folosiţi la sărbătoarea
tabernaculelor (a corturilor); iar pentru chinezi, o altă varietate (C. m. var. sarcodactylis, syn. C. m. var. digitata)
produce fructe denumite “mâna lui Buddha”, deoarece acestea (de 10-25 cm lungime) au carpelele libere şi uşor
curbate în partea superioară, dând impresia a două mâini în poziţie de rugăciune;

- Fortunella margarita şi F. japonica nu prea sunt cunoscute la noi, dar europenii occidentali
le denumesc kumquat (ind.= portocală mică) şi folosesc fructele sale mici (de 2-4 cm), rotunde la
prima specie, ovoid-eliptice la a doua, asemănătoare portocalelor, cu o pulpă dulce şi acidă fie
pentru aromatizarea unor băuturi, fie pentru dulceţuri. Din sudul Chinei a fost adusă în Europa de
un colecţionar scoţian celebru (R. Fortune, sec. XIX) şi este des cultivată ca plantă ornamentală
sau este folosită pentru diverse hibridări (mai ales cu limeta dulce).

40
 De la toate speciile de citrice, reziduurile rezultate sunt folosite fie ca furaj, fie pentru extragerea pectinei;
ritidomul se utilizează pentru obţinerea “esenţei de scoarţă de citrice”, iar seminţele pentru extragerea unui ulei
şi a unor glucozide (hesperidina, naringina) folosite în medicină.

Viţa-de-vie (Vitis vinifera), originară din Caucaz, a reprezentat şi reprezintă o cultură

importantă, dezvoltându-se în prezent şi în emisfera australă, situaţie care pune mari probleme
producătorilor tradiţionali din Europa.
Cultura acestei plante este justificată de multiplele folosinţe ale strugurilor (de masă şi
compot, de vin, de stafide), ale sevei de primăvară (recoltată la “plânsul viţei”, cu utilizări în
dermatite şi conjunctivite), ale frunzelor unor varietăţi (culese toamna şi folosite în afecţiuni
vasculare, în hemoragii uterine sau ca antidiareic), ale curei de must (cu efecte benefice în
tulburările cardio-renale şi în obezitate), ale însuşirilor vinului roşu (ca tonic venos şi hipotensiv;
numai dacă este consumat ca medicament!) etc.
Finele secolului al XIX-lea a reprezentat o perioadă în care foarte multe soiuri autohtone au dispărut, ca
urmare a atacului filoxerei (pătrunsă, probabil accidental, din America de Nord). Ca urmare, au fost aduse din
acest continent mai multe specii rezistente la atacul acestei insecte, dar şi la ger, mană şi uscăciune, folosite ca
portaltoi pentru soiurile europene: V. rupestris (viţa de munte), liană scundă cu ciorchine lax; V. berlandieri, cu
lăstari 5-muchiaţi, cârcei bifurcaţi şi ciorchine cilindric şi compact; V. labrusca, cu ciorchini mici şi gust de
muscat; V. riparia, unisexuat dioică şi cu flori mirositoare. În ţară la noi, tradiţia culturii acestei plante durează
din perioada dacică, de când cunoaştem şi prima măsură anti-alcoolică luată pe plan mondial (Buerebista a
dispus tăierea viilor, căci, de prea mult vin consumat, dacii deveneau mai puţin rezistenţi în războaie!, iar vinul
de aici atrăgea tot mai multe poppoare migratoare). Oricum, după un mileniu şi jumătate, Neagoe Basarab vine
cu învăţăturile lui către fiul său Theodosie, atrăgându-i atenţia că: “Vinul amestecă inima omului şi-l face bărbat
şi vesel, şi cugetă multe lucruri deşarte, şi cuvinte de nimic grăiaşte...”.

În podgoriile şi centrele viticole se cultivă soiuri pentru vin, soiuri pentru struguri de masă şi soiuri pentru
producţie mixtă, soiuri importate (‘Riesling’, ‘Pinot gri’, ‘Traminer’, ‘Chasla doré’, ‘Aligoté’ etc), dar şi soiuri
autohtone, cum ar fi: ‘Muscat de Alexandria’, ‘Perlă de Bucureşti’, ‘Ardeleanca’, ‘Crâmpoşie’, ‘Galbenă de
Odobeşti’, ‘Grasă de Cotnari’, ‘Fetească albă’, ‘Frâncuşă’, ‘Tămâioasă albă’, ‘Zghihară de Huşi’, ‘Busuioacă de
Bohotin’, ‘Băbească neagră’, ‘Cadarcă’, ‘Fetească neagră’, ‘Negru vârtos’, ‘Silvania’ etc.

Sub aspect genetic, viţa-de-vie cuprinde populaţii di-, tri- şi tetraploide, cu 38, 57, respectiv 76 cromozomi,
rezultate printr-un proces de autopoliploidizare.

Funzele viţei-de-vie se folosesc pentru cunoscutele «sărmăluţe-n foi de viţă», o variantă

românească a «dolmates-ului» turcesc şi grecesc.
Cu valoare alimentară şi cosmetică este☺ Zizyphus jujuba (syn. Z. zizyphus, jujuba, finap,
măslin dobrogean), specie eurasiatică, sporadic cultivată în regiunile subtropicale şi temperat-
moderate, pentru drupele sale cu proprietăţi astringente şi hipoglicemiante, iar la noi este
sporadică în Dobrogea. Considerat ca unul dintre cei mai vechi arbori fructiferi din India, Z.
mauritiana (“Indian Jujube”) are fructe bogate în ulei (ce se poate folosi şi ca “biodiesel”), în
vitaminele C şi A, fiind utilizate mult în bucătăria indiană.
Genul Cornus (cu cca. 45 sp.) este important pentru specia europeană ☺C. mas (cornul),
care este utilizat pentru fructele sale (drupe) astringente, folosite fie pentru dulceţuri, fie pentru
prepararea cornatei sau chiar a ţuicii de coarne, iar lemnul, rezistent, se foloseşte în artizanat
(inclusiv pentru bâta ciobănească!).
Dintre cucurbitaceele folosite ca fructe de tip desert, amintim specia Cucumis melo
(pepenele galben), ce prezintă forme spontane în Africa (cu fructe mici, de cca. 5 cm diametru şi
cu gust fad) şi forme cultivate, cu fructe mai mari, dulci, parfumate, aparţinând la trei grupe:
41
cantalupensis (fructe ovale sau rotunde, costate şi pulpă de culoare portocalie), inodorus
(pericarp verzui, pulpă verde sau galbenă) şi reticulatus (pericarp reticulat şi pulpă galben-
verzuie).
În cultura de câmp se întâlnesc soiurile ‘Turkestan’, ‘Cantalup-Charantaine’, ‘Dulce pietros’, ‘Splendid’ etc,
iar în sere este frecvent soiul ‘Overgen’, dar piaţa românească este invadată de produsele de import.

În cadrul genului Citrullus, cea mai cunoscută specie este C. lanatus (syn. C. vulgaris),
pepenele verde, lubeniţa sau harbuzul, originară din sud-vestul Africii şi mult apreciată ca desert,
ca diuretic şi ca materie primă pentru dulceaţă.
Globalizarea are efecte şi asupra soiurilor de lubeniţă, întrucât au dispărut aproape complet cele cu fructe
rotunde, pericarp de culoare verde-închis, coajă subţire şi miez dulce-zaharat. Chiar şi soiurile create la noi,
‘Dulce de Dăbuleni’, ‘De Miniş’ nu rezistă concurenţei soiurilor alohtone (‘Timpuriu de Canada’, ‘Sugar baby’,
‘Charleston’ ş.a.).

Dintre subarbuştii fructiferi, cunoscut este mai cu seamă Vaccinium (cu aprox. 150 sp.),
frecvent prin pădurile şi tufărişurile de conifere de la noi (☺V. myrtillus, afinul, V. vitis-idaea,
merişorul sau coacăzele de munte), prin pajiştile subalpine şi alpine (☺V. gaultheroides) ori prin
turbării (☺V. oxycoccus ssp. microcarpon, răchiţele, syn. Oxycoccus m., relict glaciar).
Primele două specii sunt importante prin fructele lor (pseudobace), utilizate în alimentaţie şi
în tratarea unor afecţiuni (antidiareic, antimicotic, mărirea acuităţii vizuale). Unii practicanţi ai
medicinei naturiste consideră afinul ca “insulina vegetală”, frunzele sale fiind hipoglicemiante.
Frunzele de merişor conţin o serie de principii active (mai ales arbutozida) care le conferă
proprietăţi diuretice şi dezinfectante. În plantaţiile pomicole se cultivă tot mai mult afinul nord-
american (V. corymbosum), cu fructe mult mai mari, ovale, dar cu o aromă mai puţin pronunţată.
Foarte recent a mai pătruns din SUA pe pieţele noastre Oxyccocus macrocarpus, comercializat tot
sub numele de merişoare şi ca... produs românesc!!!

4.3.2. Specii exotice

Din America de Nord
provin Tema 4: Formulaţi un răspuns corect la speciile genului
Aronia, între care A.
întrebarea: „care credeţi că sunt motivele reducerii arbutifolia şi A.
diversităţii soiurilor de pomi fructiferi de la noi din melanocarpa au fructe
(fig. ţară”? 4.8.) utilizate pentru
obţinerea unor sucuri,
pentru aromatizarea sau colorarea unor alimente, iar valoarea lor medicinală constă în efectele
antioxidante, date de prezenţa polifenolilor şi a antocianilor.
42
 Fig. 4.8. Ramură cu frunze şi fructe de Aronia melanocarpa (Wikipedia...)

Originare din America de Sud, speciile Annona muricata şi A. reticulata, denumite

popular guanabana sau graviola se cultivă în multe din regiunile tropicale. Prima dintre specii
este considerată ca una din principalele 100 de plante medicinale din pădurile tropicale (datorită
mai ales acetogeninelor conţinute: annocatalin, annohexocin, annonacin, muracin, muticin etc.),
dar ea are şi valoare alimentară, pulpa fructelor sale (de două-trei kg) fiind zemoasă, dulce-
acrişoară, plăcut aromată, iar cea de-a doua specie este şi destul de bogată în proteine.
Din regiunile muntoase ale aceluiaşi continent sud-american sunt originare A. squamosa
(sugar apple), cultivată în toate continentele cu climă tropicală şi A. cherimollia, ale cărei fructe
sunt cunoscute pe pieţele Europei occidentale sub numele de cerimoia (mai mici şi având o
aromă şi consistenţă de pară şi mango), specie care a început a fi cultivată şi în Spania şi Israel.
Din continentul african provine Ficus sycomorus, cunoscutul sicomor african, cultivat în
multe regiuni subtropicale, cu fructe comestibile şi a cărui polenizare este realizată de
himenopterul Ceratosolen arabicus. Siconele sunt fixate direct pe trunchi, au culoare roşu-
vişinie, iar lemnul său era folosit pentru confecţionarea sicriului interior din sarcofagele
faraonilor.
Originar din Asia de sud-est, numit în toată Asia tropicală Jackfruit (Artocarpus
heterophyllus, syn. A. integrifolia) este frecvent cultivat în toate regiunile tropicale pentru fructele
sale compuse (ce pot atinge 60 cm lungime şi 18 kg), consumate cu plăcere de către localnici, dar
puţin agreate de europeni, datorită mirosului lor neplăcut, dat de derivaţii flavonici şi terpene.

43
 Fig. 4.9. Aspect dintr-o piaţă din Bangkoc, în primul plan cu două fructe de Jackfruit (foto V. Cristea)

Frecvent cultivată în regiunile tropicale este guajava (Psidium guajava - originară din
America Centrală şi de Sud, în care genul reuneşte cca. 100 sp.), ale cărei fructe piriform-ovoide
(bace de până la 8 cm), cu pulpă gălbuie, dulce-acrişoară şi uşor răşinoasă se folosesc mai cu
seamă pentru jeleuri, dulceţuri, sucuri şi prăjituri. În medicina tradiţională se folosesc frunzele şi
rădăcinile pentru acţiunea lor antispasmodică. Alte specii au fructele mai mici (cca. 2,5 cm), cu
pulpa de culoare roşie, aşa cum este P. cattleianum din Brazilia.
Foarte răspândit în regiunile tropicale, pătruns şi pe pieţele de la noi este mango
(Mangifera indica), originar din zona indo-birmaneză, care este un frumos arbore cu o coroană
oval-sferică, cu frunze lanceolate lungi de cca. 30 cm, cu flori mici, galben-verzui reunite în
panicule (folosite la unele ritualuri religioase) şi drupe bogate în vitaminele A şi C, în glucide şi
în terebentină (mai ales la formele sălbatice).
Este, poate, arborele cel mai des cultivat în regiunile tropicale, cu dublu scop: alimentar
(fructele necoapte se gătesc, iar cele coapte se consumă ca desert ori sunt folosite pentru
obţinerea unor sucuri) şi decorativ.
Cu toţii cunoaştem şi consumăm (ca atare, în îngheţată, în vestitele prăjituri de Alep sau în
gătitul unor peşti şi fructe de mare) fisticul bun (Pistacia vera), originar din Orientul mijlociu şi
cultivat mult în climatul subtropical.
Dar fisticul sălbatec (☺P. lentiscus) ne este mai puţin familiar, deşi se utilizează ca diuretic, afrodisiac şi
hemostatic, iar gumele şi rezina constituie masticul folosit în stomatologie ori sacâzul folosit la unele
instrumente cu coarde.
Răspândit din Brazilia până în Mexic, acajú (Anacardium occidentale ; fig. 4.10.), arboraş
cu frunze coriacei, se cultivă (în toate regiunile tropicale) pentru nuca sa reniformă, monospermă,
bogată în grăsimi (40-45%), glucide (25%), proteine (20%). Această nucă (sau achenă) se
dezvoltă pe un receptacul piriform (denumit «apple acaju»), cărnos, suculent, folosit mai ales
pentru sucuri, compoturi şi prepararea unui vin. Aceste receptacule pot fi confundate cu fructele
mirtaceului Eugenia jambos (pomarrosa sau jambosa ; fig.4.10.). În comerţul de la noi, nuca de
acajú decojită o regăsim în amestecurile de alune, migdale, arahide, stafide ş.a., cea mai mare
producătoare fiind India. Florile sale sunt odorante, frunzele se folosesc la prepararea pastelor de
dinţi, pericarpul fructelor se utilizează la fabricarea unor insecticide, a dezinfectanţilor, la unele
lacuri etc., iar lemnul este dur şi rezistent la atacul termitelor.
44
 În regiunile tropicale se cultivă pentru delicioasele sale fructe, cireşul chinezesc sau lici
(Litchi chinensis, originar din sudul Chinei, unde se cultiva încă în 2.000 î.e.n.). Aceste fructe
sunt de mărimea unei corcoduşe, cu pericarp portocaliu-roşietic, tare şi cu tuberculozităţi,
mezocarpul este sidefiu, dulce şi foarte aromat, iar în interior prezintă un sâmbure mare, de
culoare brună. Unele soiuri recente au fructe lipsite de sâmburi şi se comercializează mai ales sub
formă uscată.
Foarte asemănător este ramboutanul (Nephelium lappaceum), originar din Malaiezia şi cu
o valoare economică mai mult regională.

Fig. 4.10. Acajú: fruct tânăr cu receptaculul încă slab dezvoltat şi fruct matur cu receptaculul bine dezvoltat
(wikipedia); în dreapta se observă fructe de Eugenia jambos, într-o piaţă din Bangkok (foto: V. Cristea)

În toate regiunile tropicale se cultivă Averrhoa carambola (bilimbi, caramolier, originară

din Asia de sud-est), arbust sau arboraş cu fructe gălbui de 10-12 cm, stelate în secţiune
transversală, cu o pulpă suculentă, crocantă, acidulată şi discret parfumată, consumată mai ales în
salate de fructe, compoturi sau prin sucurile obţinute, deseori secţiunile prin fruct fiind folosite
pentru decorarea unor deserturi.
Mai puţin cunoscut la noi, fructul pasiunii sau maracuja (Passiflora) face parte dintr-o
familie ce reuneşte cca. 600 sp. de tipul unor liane, spectaculoase prin alcătuirea florilor (se
consideră că elementele structurale simbolizează patimile lui Isus: coroana de spini, biciul,
stigmatele, cuiele etc.). Specia cea mai des utilizată în acest scop este Passiflora edulis (fig.
4.11.), iar prin însuşirile lor decorative, P. caerulea.
Foarte importantă este şi papaya (Carica papaya), un arboraş cu trunchi suculent (în
medie de 3-4 m înălţime), unisexuat-dioic, cu flori bărbăteşti mici, dispuse în panicule şi
femeieşti mai mari şi axiale, doar la soiurile cultivate putându-se întâlni exemplare poligame. Se
pare că este originar din sudul Mexicului şi Nicaragua, astăzi fiind foarte frecvent cultivat în toate
regiunile tropicale, pentru fructele sale asemănătoare unor dovleci (de 0,5-1 kg, dar şi de 8-10
kg), care conţin (în cantităţi mari în latexul plantei) papaină (o enzimă proteolitică asemănătoare
pepsinei gastrice), au un gust plăcut şi numeroase seminţe cu aromă de creson.

45
 Fig. 4.11. Floarea pasiunii (Passiflora caerulea) şi fructe de P. edulis (wikipedia)

Deşi soiurile cu fructe mai mici sunt mai savuroase şi mai eficiente terapeutic, câştigă tot mai mult teren
soiul ‘Solo’, preferat pentru export, datorită rezistenţei sale mai îndelungate la păstrare. Localnicii frăgezesc
carnea, învelind-o în frunzele plantei sau se adaugă latexul ei în timpul preparării. În prezent există medicamente
cu extract de papaia, cu rol digestiv.

În sud-estul asiatic se cultivă durianul (Durio zibethinus), arbore cu flori foarte parfumate
şi capsule oval-sferice de cca. 30 cm lungime, în care se află câte 6-2 seminţe în fiecare din cele 5
lojii. Aceste seminţe sunt învelite într-un aril cremos, bogat în proteine, grăsimi şi zaharuri, cu
gust dulce-acrişor, dar cu miros foarte neplăcut pentru europeni. Localnicii însă îl consideră ca
unul dintre cele mai delicioase fructe tropicale, consumând şi seminţele prăjite. Mirosul puternic
degajat face ca acest fruct să nu fie comercializat decât în pieţele locale, fiind exclus din comerţul
internaţional ori din super-market-uri.
Deşi este cultivată mai mult ca decorativă, Monstera deliciosa (impropriu denumită filodendron) are fructe
de aspectul unui ştiulete de porumb, cu gust dulce şi aromă ce aduce cu ananasul.

Mult utilizat în regiunile tropicale este sapotierul (Manilkara zapota, syn. Achras sapota,
numele de specie făcând referire la zapoteci), originar din America Centrală (peninsula Yukatan,
Guatemala, Belize), din al cărui latex (cu cca. 25% conţinut dintr-o substanţă asemănătoare
gutapercii) se extrage produsul de bază pentru guma de mestecat (chewing-gum, tot mai mult
înlocuit şi el de produsele de sinteză!). Fructele sale, cu pulpă fondantă (atunci când sunt
coapte!), dulce şi aromă de pere se consumă în stare proaspătă, ele maturându-se eşalonat în tot
timpul anului, ca şi înflorirea dealtfel.
Originară din America centrală, Opuntia ficus-indica (smochinele de India) se cultivă în
multe ţări din climatul subtropical (unde a devenit şi subspontană, ca şi „sora” ei ☺O. humifusa)
pentru pseudo-fructele sale bogate în glucide şi vitamina C, consumate fie în stare proaspătă, fie
uscate, fie în marmelade sau utilizate pentru producerea unui suc („miere de smochine de India”)
şi chiar a vinului.
Importantă sub aspect economic este specia epifitică de cactus, Hylocereus polyrhizus,
originară din America Centrală şi de Sud, cultivată şi în insulele Pacificului şi sudul Asiei pentru

46
fructele sale cunoscute sub numele de dragonfruit sau pitaya (fig. 4.12.) spectaculare ca formă,
dar cu un gust şi o aromă destul de fade.

Fig. 4.12. Dragonfruit într-o piaţă din Vietnam (foto V. Cristea)

Pe litoralul nisipos şi pietros din America Centrală şi de Sud este destul de frecvent
arborele de struguri sau strugurii de mare (☺Cocoloba uvifera). Acesta este un arboraş cu frunze
simple, reniforme, coriacei şi flori unisexuate mici, dispuse în raceme. La maturitate, perigonul
devine cărnos, generând un pseudofruct baciform, asemănător strugurilor, de culoare roşie-
violetă, cu gust dulce-acrişor. Este o plantă rezistentă la vânt şi la salinitatea solului, motiv pentru
care se cultivă şi ca ornamentală (dar şi pentru asigurarea umbrei) pe plaje din mai toate regiunile
tropicale.
Cel mai cunoscut reprezentant exotic subarbustiv este ananasul (Ananas sativus, syn. A.
comosus),originar din America de Sud, cultivat pentru fructul său compus şi fals, bogat în glucide,
săruri minerale şi cu un parfum deosebit, mai cu seamă la varietăţile cu fructe mici şi mai puţin
… comerciale.
Bananierul (Musa; fig. 4.13.) este o importantă plantă alimentară, de-a lungul
timpului el suferind multe mutaţii în conformaţia sa genetică şi biologică, astfel că astăzi, doar
prin tehnicile geneticii moleculare mai pot fi stabilite relaţiile taxonomice şi parentale între
anumite soiuri.
În general, se acceptă ca specie parentală pentru cele mai multe specii de bananier
cultivate, Musa acuminata (spontană în Asia tropicală). Apoi, se cultivă bananierul comun sau
bananierul făină (M. paradisiaca, în fapt un hibrid între M. acuminata x M. balbisiana), cu fructe
(bace) mari, făinoase, consumate fierte sau prăjite şi cunoscut în ţările Americii Centrale sub
numele de plàtanos.
Bananierul pentru fructe crude aparţine la specia M. sapientium, iar bananierul pitic, cu
fructe parfumate, foarte gustoase, la M. nana, M. cavendishii şi M. velutina (acesta din urmă
având fructe mici, de culoare roşie-catifelată şi bractee roşii). Aceste specii sunt reprezentate prin
câteva sute de soiuri, diverse prin forma şi mărimea fructelor, prin culoarea acestora (verde,
galben, roşie, violetă), precum şi prin aromele lor. În bacele bananierului se găsesc cca. 60%
glucide, vitaminele A, B, C, E şi săruri minerale (TĂMAŞ, 1999).

47
 Fig. 4.13. Musa acuminata, strămoşul probabil al bananierilor cultivaţi astăzi (BALICK et COX 1996) şi
ciorchine cu fructe de bananier pitic (foto V. Cristea)

Simbol al pustiurilor şi „rege al oazelor”, organism care stă „cu capul în foc şi picioarele în
apă” (după cum spune un proverb arab), curmalul (Phoenix dactylifera) vegeta la începutul
cuaternarului în toată Sahara şi în deşerturile Asiei de sud-est. Originea sa este considerată a fi pe
ţărmurile Golfului Persic, unde se folosea ca produs de schimb cu cerealele.
Se pare că „finicul”, folosit de evrei la intrarea lui Iisus Hristos în Ierusalem nu este altceva decât acest
curmal (de unde şi denumirea genului de „phoenix”), iar catolicii de limbă spaniolă denumesc Duminica
Floriilor, ca “Domingo di Palme”. Astăzi, cele mai mari producătoare şi exportatoare de curmale sunt Libia,
Arabia Saudită, Iranul şi Irakul. Încă din antichitate (cca. 6.000 de ani î.e.n.) se cultiva şi se cunoştea că este
necesară prezenţa indivizilor diferiţi (astăzi ştim că este o plantă unisexuat-dioică, că raportul optim este de un
exemplar bărbătesc la 10 exemplare femeieşti).

Diversificarea soiurilor de curmal este (după aprecierea lui GHIŞA 1970) extrem de largă
(aprox. 1.000 soiuri), dar cel mai căutat este ‘Deglet-Nour’ (numit şi curmalul lumină), cu fructe
moi, fragede şi foarte dulci. “Drupele” sale (care, în realitate sunt încadrate de specialişti la bace
monosperme, ţinând cont de ovarul tricarpelar din care provin), grupate până la 200 într-o
inflorescenţă de 30-60 cm lungime, se caracterizează printr-un mezocarp cu un conţinut ridicat în
glucide (cca. 50-60%), substanţe grase (cca. 2,5%) şi proteine (aprox. 2-6%). Seminţele se
foloseau pentru obţinerea unui surogat de cafea ori, sfărâmate şi fierte, sunt folosite ca hrană
pentru cămile. Frunzele (penat-sectate, câte 20-40 în vârful trunchiului) se folosesc la împletituri
(coşuri, pălării, evantaie, rogojini), rahisul acestora pentru confecţionarea de bastoane şi port-
ţigarete, precum şi la fabricarea hîrtiei. Prin secţionarea inflorescenţei tinere se recoltează un suc
dulce, folosit pentru prepararea unui vin, denumit de către algerieni, „lagmi”.

48
 Fig. 4.14. Polenizarea curmalului de către un zeu, reprezentată pe un bazorelief din palatul regelui
mesopotamian Nimrod (BALICK et COX 1996)

Cocotierul (Cocos nucifera; fig. 4.15.) are habitus asemănător curmalului, dar este
unisexuat-monoic (florile fiind grupate câte trei în inflorescenţele bogate: o floare femeiască
şi două flori bărbăteşti). Este foarte răspândit în regiunile tropicale, devenind pentru amatori
un simbol al acestor regiuni, fiind căutat pentru „laptele de cocos” (un lichid transparent la
început, care se formează la 6-7 luni de la polenizare) şi pentru endospermul său, parţial
lichid (situaţie excepţională în lumea cormofitelor), parţial solidificat (în funcţie de
temperatură), alb şi crocant (numit „cocoză” sau “coprah”, cu un conţinut de 65-70% grăsimi
şi aromă specifică).

Fig. 4.15. Cocotier în Haiti (foto: V. Cristea), secţiune prin nuca de cocos şi crabul cocotierilor (wikipedia)

Endocarpul, tare, prevăzut cu 3 pori se foloseşte pentru confecţionarea unor mici

recipiente, iar mezocarpul fibros se utilizează pentru împletituri grosiere. Seva recoltată prin
tăierea inflorescenţelor se foloseşte pentru prepararea vinului, denumit „arac”, trunchiurile sunt
utilizate în construcţii rustice, iar frunzele se folosesc pentru diverse împletituri, aspecte ce
justifică denumirea de “arborele celor 100 de folosinţe”.
Un exemplar produce cca 60-100 fructe/an, dacă inflorescenţa nu este tăiată, iar, pe lângă om, fructele lui
sunt consumate de crabul cocotierilor (Birgus latro), cel mai mare artropod terestru şi o interesantă specie din
insulele Oc. Pacific şi Indian, regiune din care se presupune că ar fi originar cocotierul (insulele Cocos sau
Keeling Islands din nord-estul Australiei).

4.4. M i r o d e n i i, c o n d i m e n t e ş i a l t e p l a n t e a r o m a t i c e
49
 4.4.1. Din grupul celor exotice
Cel mai cunoscut în ţările dezvoltate şi important reprezentant este nucşoara (Myristica
fragrans, syn. M. officinalis), originară din Indonezia, ale cărei fructe (de aspectul şi mărimea unei
pere mai mici) sunt nişte drupe particulare. Pericarpul cărnos este utilizat în prepararea unor
dulceţuri, iar sâmburele (sămânţa), denumit «nucă» este învelit într-un aril ce poartă numele de
«macis». Nuca fără aril se utilizează ca aromatizant al unor preparate culinare şi lichioruri, ca şi
condiment ori ca şi carminativ. Din aril şi din nucă se extrag esenţe (uleiuri eterice, dominate de
hidrocarburi monoterpenice) folosite în industria parfumurilor de calitate, cărora le imprimă o
notă picantă.
Deşi nu este frecvent utilizat în bucătăria românească (dar sigur se va extinde folosirea nucşoarei şi la noi!),
atragem atenţia asupra respectării «reţetelor», întrucât nuca este bogată într-un ulei ce conţine miristicina, un
compus cu efecte euforizante şi toxice (o jumătate de nucă fiind mortală pentru om!). Se pare că primele
informaţii despre nucşoară, europenii le-au avut de la Marco Polo (după voiajul său din 1298-1299), după care
asistăm la un veritabil război între puterile ce dominau mările: veneţieni, portughezi, spanioli şi olandezi.
Expediţiile lui V. da Gama (1497-1499), A. de Albuquerque (1503), F. Magelan (1519-1522) etc. au avut drept
scop principal dobândirea supremaţiei asupra mirodeniilor şi, implicit, îmbogăţirea celor ce le-au finanţat
(BALICK et COX 1996).

De la unele specii ale genului Cynnamomum se foloseşte scoarţa şi ritidomul de pe

ramuri, specii cunoscute sub numele de arboraş de scorţişoară. Aceste structuri sunt bogate în
aldehidă cinamică (cca. 60-75%), în uleiuri eterice (în special eugenol, cca 4-10%) etc., atât ca
aromatizant, cât şi în scop terapeutic (spasmolitic, carminativ, antidiareic, antihelmintic,
antimicrobian). Frunzele lor conţin mult eugenol, taninuri, rezine, mucilagii, cumarine, precum şi
cinzelanina şi cinzelanolul (două substanţe cu proprietăţi insecticide). Scorţişoara se obţine în
principal de la două specii: C. zeylanicum (syn. C. ceylanicum, C. verum), denumită scorţişoară de Sri-
Lanka sau de Ceylon (“Cinnamom Bark”- engl.) cu o aromă fină şi mult apreciată de europeni,
respectiv. C. cassia (syn. C. aromaticum), scorţişoara de China sau cassia (“Cassia Bark” sau
“Cassia lignea”- engl.) cu o aromă mai puternică, preferată fiind de asiatici.
Ultima specie este pentru chinezi şi pentru japonezi un adevărat arbore al vieţii, considerând că, prin
consumarea fructelor sale baciforme (mici, monosperme, protejate de o cupă, asemănându-se cu mici ghinde,
cunoscute în comerţ sub numele de «Flores cassiae»), se conferă persoanei respective imortalitate şi o viaţă
fericită în paradis! În scop terapeutic, scorţişoara se utiliza încă în mileniul III î.e.n.; este apoi menţionată din
vremea reginei Hatschepsut în Egipt; era folosită şi pentru prepararea “uleiului sfânt” de marele preot Aaron;
este şi astăzi un component al Sfântului şi Marelui Mir, precum şi o sursă pentru uleiurile folosite în parfumerie.
Până la jumătatea secolului XVII, doar Sri Lanka (fostul Ceylon) exporta scorţişoară, apoi au intrat în
concurenţă olandezii (care au deţinut supremaţia până la finele secolului următor), pentru ca o scurtă perioadă să
fie concuraţi de englezi (care au ridicat restricţiile comerciale, cam la jumătatea secolului al XIX-lea, moment
din care cultura ei s-a extins până în Brazilia).

Pentru recoltare se folosesc ramurile de 1-2 ani, în cazul scorţişoarei de Ceylon, la care se
rade partea externă, ceea ce determină răsucirea tubuliformă a scoarţei desprinse. La cea de China
se folosesc ramurile de 6-10 ani, nu se mai rade partea externă, astfel că nu mai apare răsucirea
(sau este foarte puţin accentuată). În comerţul mondial, această scorţişoară este cea care deţine
cea mai mare pondere. Cu importanţă mai mult locală, între tipurile de scorţişoară se mai
utilizează cea produsă de C. burmannii (scorţişoara de Birmania sau de Malabar) sau de C.
loureiri (scorţişoara de Saigon, originară din Indochina).
Anasonul stelat chinezesc (Illicium verum, din grupul iliciales) şi anasonul stelat japonez
(I. anisatum, syn. I. japonicum), denumit deseori şi anis stelat sunt puţin utilizate la noi în ţară. În
dezvoltarea florilor, carpelele sunt dispuse spiralat în mugure, pentru ca la floarea adultă să
50
devină aparent ciclice. Prima specie este un arboraş cu folicule 8-stelate şi aromate (ca de altfel
întreaga plantă), utilizate mult în bucătăria chinezească, fiind considerate ca una din cele 5
condimente de bază ale acestei bucătării (alături de scorţişoară, fenicul, ghimber şi cuişoare).
Uleiurile volatile extrase din fructe (bogate în trans-anetol şi eugenol) sunt folosite în cosmetică
şi parfumerie (masculină mai ales), precum şi în prepararea unor medicamente digestive,
carminative, expectorante, antidiareice etc.
Din cele cca. 55 sp. ale genului Cymbopogon (syn. Andropogon p.p.) se cultivă şi se utilizează,
în regiunile tropicale şi aride, baza tulpinilor şi frunzelor (fig. 4.16.) de la C. citratus
(lemongrass, uneori tradus în româneşte ca “iarbă de lemon”!, specie originară din Indo-
Malayesia), cu o aromă dulceagă de lămâie şi ghimber. Uleiurile sale eterice conţin geranial,
neral, mircen ş.a., conferindu-i însuşiri valorificate în parfumerie, în aromaterapie (ca antiseptic)
şi chiar ca şi condiment (foarte apreciat de bucătăria indiană, de cea asiatică în general, iar la noi
este “susţinut” de D. Chişu în emisiunile sale TV!). In scop terapeutic, nu se recomandă însă
copiilor şi persoanelor care suferă de glaucom sau de hipertrofie a prostatei.

Fig. 4.16. Lemongrass într-o piaţă din Bangkok (foto V. Cristea)

Piperul (Piper nigrum, originar din insulele din vestul Indiei) ne oferă, prin bacele sale
monosperme, cunoscutul piper negru (când epicarpul fructelor aproape mature nu este îndepărtat
şi uscarea este lentă, favorizând acţiunea fenol-oxidazelor); piper alb (când se îndepărtează
epicarpul şi mezocarpul bacelor, ţinute cca o săptămână în apă); piper verde (când uscarea
fructelor tinere are loc la temperaturi mai ridicate şi într-un timp scurt, după ce au fost ţinute o
perioadă în saramură); şi rarisimul piper roşu (când se usucă bacele mature, coapte). În aceste
bace se află cca. 3% un ulei esenţial, iute, în care domină monoterpene şi derivaţii lor,
sesquiterpene, o serie de alcaloizi (ex. piperina) etc. Prin îndepărtarea epi- şi mezocarpului,
aroma este mai puţin pronunţată, dar gustul picant este mai accentuat, întrucât uleiurile iuţi se află
concentrate în endocarp. Uleiurile volatile obţinute din fructe (bogate în α- şi β–pinen, limonen,
β-cariofilen etc) sunt folosite în parfumerie, mai ales în clasele de parfumuri orientale, cărora le
imprimă nota picantă de debut şi masculine (ex. “Derby”; RADOIAS et al., 2005). Se cultivă în
toate regiunile tropicale, dar cele mai mari producătoare şi exportatoare sunt India, Indonezia şi
Brazilia.
Un condiment greu de procurat, deşi a fost folosit mult în perioada romană şi, posibil, să
fi reprezentat primul piper utilizat în bazinul mediteranean, este piperul lung indian sau piperul
bengalez (P. longum), specie răspândită în sudul Asiei, unde mai este folosită de bucătăria indiană
şi indoneziană, dar mai cu seamă în tratamentele de tip Ayurveda. Gustul său dulce şi iute îl face
să nu poată fi substituit de piperul negru. În acest scop se folosesc mai ales fructele, recoltate cu
întregul spic, înainte de maturare, având efecte în tratamentul tulburărilor de motricitate, în
51
stimularea digestiei, în combaterea tusei şi bronşitelor cronice, precum şi la prepararea Sfântului
şi Marelui Mir.
Şi în acest caz al piperului putem asista la falsificări, când se utilizează bacele coapte
(roşii) de la piperul peruvian, piperul roz sau piper de California, un anacardiaceu (Schinus
molle) din America Centrală şi de Sud, cultivat şi în ţinutul mediteranean. Fructe sale, roz-
carmin, cu gust piperat conţin uleiuri eterice (cu multe monoterpene, ca mircen, α-felandren etc),
fiind folosit în arta culinară, aromaterapie şi mai puţin în parfumerie.
Nelipsit din bucătăria asiatică (deşi originar din estul Africii tropicale) este Tamarindus
indica, (tamarin) pulpa păstăilor sale fiind utilizată pentru consum în stare proaspătă, pentru
prepararea unor băuturi răcoritoare, pentru condimentarea mâncărurilor; seminţele sunt folosite
ca surogat de cafea, iar frunzele tinere şi florile sunt consumate ca legumă. Denumirea de gen
provine de la comparaţia pe care arabii o făceau între pulpa fructelor sale şi fructul de curmal,
numind-o “Tamur Hindi” (= curmal indian).
Arborele de cuişoare (Eugenia caryophylata, syn. Syzygium aromaticum, Caryophyllus aromaticus),
originar din insulele Moluce este cultivat astăzi în toate regiunile tropicale. De la această plantă
se recoltează mugurii florali (bogaţi în uleiuri esenţiale – cca. 20%, între care domină eugenolul
şi acetatul său, cariofilenul ş.a.), folosiţi în patiserie, arta culinară, cosmetică şi parfumerie, la
aromatizarea unor ţigări şi ţigarete, a săpunurilor şi detergenţilor, la prepararea Sfântului şi
Marelui Mir etc.
În China şi India, cuişoarele se folosesc ca antiseptice şi anestezice, dar şi ca un puternic antioxidant. O
lungă perioadă, în stomatologie s-a folosit eugenatul de Zn pentru tratarea cariilor dentare. În China antică,
cuişoarele au reprezentat şi “guma de mestecat a dregătorilor”, care masticau acest produs înainte de a avea o
întrevedere cu împăratul, care nu suporta ca supuşilor săi să le miroase gura! În Egiptul antic se folosea de
faraoni, apoi mai reţinem că împăratul Constantin a oferit în dar episcopului de Roma 150 livre de cuişoare (cca.
80 kg), că în Evul mediu se folosea pentru combaterea ciumei etc. Dacă până în a doua jumătate a secolului al
XVIII-lea ins. Moluce deţineau supremaţia exportului de cuişoare, odată cu “sustragerea” a 70 butaşi de către
francezul P. Poivre şi plantarea lor în ins. Mauritius şi Réunion, cultura acestui arbore s-a răspândit şi în insulele
din jur, astfel că astăzi Zanzibarul şi ins. Pemba oferă 90% din necesarul mondial (RADOIAS et al., 2005).

Interesantă este şi Pimenta dioica (syn. P. officinalis, enibahar, ghimber, piper de Jamaica sau
patru condimente, “Allspice”- engl.), originară din Antile, dar cultivată în multe regiuni tropicale
ale Globului, ale cărei bace imature conţin uleiuri volatile, uleiuri grase, rezine, taninuri, toate
conferindu-le cele 4 arome: de cuişoare, de scorţişoară, de piper şi de nucşoară. Aceste bace,
uscate, sunt utilizate în patiserie şi în arta culinară, iar uleiurile volatile extrase se folosesc la
aromatizarea unor lichioruri, în cosmetică şi la fabricarea săpunului, la nuanţarea unor parfumuri
masculine etc. (BÄRTLES 2001, RADOIAS et al., 2005).
Pentru conţinutul ridicat în eugenol şi chavicol se folosesc şi frunzele de bay (P. racemosa,
syn. Eugenia acris), din America centrală (R. Dominicană este principalul producător), uleiul fiind
folosit în parfumerie (ex. “Opium”, “Armani”), în produsele destinate igienei bucale şi în “after
shave” (RADOIAS et al., 2005).
De la adevăratul ghimber (Zingiber officinale) se folosesc rizomii (cu aspect caracteristic) ca
şi condiment şi aromatizant al unor preparate culinare şi a unor băuturi răcoritoare. Aroma le este
dată de compuşii sescviterpenici (ex. zingiberen) şi analogilor lor oxigenaţi (ex. zingiberenol), iar
gustul iute de gingeroli şi shoagoli, toate componentele conferindu-le şi proprietăţi odorante,
valorificate în parfumerie.
Asemănător acestuia este ghimberul de kahili (Hedychium gardnerianum), originar din estul Indiei şi cultivat în
aceleaşi scopuri.

52
 Pentru multe popoare asiatice, consumul ceaiului este de neînchipuit fără cardamom
(Eletaria cardamomum, originar din zonele muntoase ale regiunii Malabar, India), un subarbust
cu frunze eliptic-lanceolate şi peţiolate, de la care se folosesc seminţele, cu o aromă foarte
puternică şi răcoritoare. Pe lângă această utilizare, seminţele de cardamom se folosesc în
panificaţie, în aromatizarea unor lichioruri; ca şi stomahic şi carminativ; unii evrei şi arabii îl
folosesc chiar pentru aromatizarea cafelei, iar parfumurilor le imprimă o notă picantă şi caldă
(mai cu seamă datorită eucaliptolului, ce poate atinge 26-50%). Se consideră că era un
component în parfumul “kyphi” folosit de vechii egipteni, parfum destinat zeilor mai ales.
In fine, mai atenţionăm asupra faptului că, unele surse informaţionale româneşti folosesc ca denumire
populară cea de “nucşoară” pentru această specie, situaţie care naşte confuzii cu ceea ce am prezentat mai sus!

În multe ţări asiatice se foloseşte şofranul de India (Curcuma domestica, syn. C. longa), ai
cărui rizomi au gust delicat şi culoare galbenă, fiind un condiment de bază în prepararea “curry”-
ului (alături de ardeiul iute, ghimber, schinduf, nucşoară şi coriandru), dar şi un drog utilizat în
terapeutică (analgezic, antidiabetic, antidot în cazul intoxicaţiilor cu arsenic etc).
Rizomii şi rădăcinile de zedoaria (C. zedoaria), având ulei volatil bogat în eucaliptol, se
folosesc în aromatizarea unor mâncăruri şi la prepararea bitterului, dar mai cu seamă în scop
terapeutic, de tip ayurvedic (analgezic, antialergic, antimicrobian, antitumoral, carminativ,
stomachic, stimulent gastro-intestinal, diuretic, expectorant etc). În acelaşi timp, ei se utilizează şi
în cosmetică, în industria parfumurilor şi la prepararea Sfântului şi Marelui Mir. Uleiurile volatile
au ca şi componente dominante curzerenona, 1,8-cineol şi germacrona, iar curcumolul şi
curdiona se pare că au proprietăţi anticancerigene.
Singura specie de orhidee folosită în scop alimentar este vanilia (Vanilla planifolia,
originară probabil din pădurile tropicale mexicane, V. tahitensis, valinia de Tahiti, posibil o
subspecie a speciei anterioare sau un hibrid între V. planifolia şi V. pompona), o liană de la care se
foloseşte ovarul (după ce himenopterele din genul Melipone şi-au îndeplinit misiunea
polenizatoare).
Fructele tinere se supun unei fermentări în strate protejate de nişte saci din fibre naturale,
timp de până la 8 luni, în care coniferina se transformă în vanilozid, iar acesta se descompune în
vanilină (ce dă aroma specifică) şi glucoză. Capsulele de la vanilia de Tahiti, fiind indehiscente,
se supun acestui proces când sunt mature, mirosul şi aroma fructată fiind mai accentuate. În
comerţ, ovarul (de culoare neagră, datorită procesului de fermentare) este cunoscut sub numele de
„baton de vanilie” (RADOIAS et al., 2005).
Francezii cultivă vanilia, începând cu secolul XIX în insulele Réunion, Comore şi Madagascar, ultima fiind
astăzi cea mai mare producătoare de „vanilie bourbon”, cea mai apreciată în alimentaţie şi în industria
parfumurilor (nu se foloseşte la aromatizarea săpunurilor, căci în mediu alcalin modifică culoarea produselor).

Cu importanţă locală este Inga edulis, ale cărui seminţe prezintă un aril alb, cu parfum de vanilie, denumit
de englezi „Ice Cream Bean”, guava de către localnici (dar a nu se confunda cu guaiava!), iar de alte popoare ca
mazăre dulce. Seminţele sale se folosesc fie ca înlocuitori de cafea şi cacao, fie în amestec cu acestea.

4.4.2. Din grupul plantelor europene

Dafinul (☺Laurus nobilis) creşte spontan în formaţiunile mediteraneene de tip
machis, frunzele sale fiind utilizate ca aromatizant şi condiment, datorită conţinutului ridicat de
uleiuri eterice (cu cca. 50% 1,8-cineol sau eucaliptol, apoi α-terpineol, eugenol, metil-eugenol
ş.a.), iar drupele sale se foloseau pentru extragerea unui ulei gras (“olaeum laurii”, cu proprietăţi

53
terapeutice şi ca aromatizant al unor lichioruri). În parfumerie se utilizează pentru a da o notă
picantă şi de fantezie (RADOIAS et al., 2005).
Simbol a gloriei şi al învingătorilor la romani, ramurile sale se foloseau apoi şi la ceremonia absolvenţilor de
medicină, obicei din care nu a mai rămas decât cuvântul bacalaureat (bacca laurea însemnând bacă de laur, de
dafin, simbolizând astfel atingerea maturităţii tinerilor absolvenţi). Mitologia greacă leagă numele plantei de
nimfa Daphne care, solicitând ajutorul zeilor spre a o scăpa de insistenţele lui Apollo, a fost metamorfozată de
mama ei, Gea, în dafin sau laur, aşa cum ne vorbeşte Ovidiu în cunoscutele sale “Metamorfoze” .

Genul Nigella cuprinde reprezentanţi întâlniţi prin culturi, ca buruieni (☺N. arvensis,
negruşca), prin spaţiile ornamentale (N. damascena, chica voinicului) ori cultivaţi în scop
alimentar (N. sativa, negrilică, chimen negru), originară din Orientul Apropiat şi ale cărei
seminţe se utilizau frecvent ca şi condiment, aromatizant (al brânzeturilor, prăjiturilor şi chiar a
pâinii) ori în scop diuretic, digestiv, antiasmatic etc., datorită glicozidului melantină, principiului
amar nigelonă ş.a.
Un reprezentant trecut de unii autori printre oleaginoase este macul de grădină (Papaver
somniferum), originar din Orientul Mijlociu, frecvent cultivat în scop alimentar (seminţele sale
conţin cca. 50% ulei), ornamental şi pentru extragerea unor alcaloizi foarte importanţi în
medicină. Din păcate însă, mari suprafeţe sunt cultivate ilegal pentru extragerea opiului, cu toate
derivatele sale destinate drogării (respectiv a îmbogăţirii unora!). Din aceste considerente, cel
puţin în U.E., cultura de mac se află sub un control riguros.
În funcţie de modul de deschidere a capsulelor, de culoarea seminţelor şi a petalelor, se
disting ca şi varietăţi principale P. s. var. album, tipic pentru culturile din India şi Iran, denumit şi
“mac de opiu şi morfină” şi P. s. var. nigrum, cultivat mai mult în Europa pentru seminţele sale
(la noi în ţară se cultivă mai ales soiurile ‘De Botoşani’ şi ‘Extaz’).
Opiul brut se obţine prin incizia capsulelor tinere şi el reprezintă un complex de cca. 25-26 alcaloizi
(morfină, narcotină, tebaină, papaverină, codeină, narceină şi, în cantităţi mai mici, rhoeadină, laudanină,
protopină etc.). Pentru obţinerea heroinei, morfina este supusă unui proces de acetilare. În antichitate se
cunoştea procedeul de obţinere a opiului, care se fuma (la indieni şi chinezi) ori era utilizat în practici magice.

Numele familiei mirtacee provine de la mirt (☺Myrtus communis), destul de frecvent în

regiunea mediteraneană (în machis şi cultivat ca ornamental), sporadic cultivat şi la noi în spaţii
protejate. Este un arbust sempervirescent, cu frunze opuse şi bogate în uleiuri eterice (de unde s-
ar putea să derive şi numele, “myrtos” gr.= balsam), flori parfumate şi bace de culoare roşie sau
neagră.
Uleiul extras din frunze, flori şi ramuri este bogat în α-pinen şi acetat de mirtenil, fiind
cunoscut uneori sub numele de “eau d’anges”- apa îngerilor! Mai cu seamă în Sardinia, mirtul
este folosit pentru produse medicinale (calmant şi relaxant) şi cosmetice, pentru aromatizarea
unor preparate din carne şi pentru producerea unui renumit lichior. În parfumerie, uleiul este
folosit pentru imprimarea notelor de debut.
Frecvent, în mitologie este asociat zeiţei Venus, ca simbol al dragostei şi nemuririi; grecii şi romanii îl
considerau ca simbol al fertilităţii şi îl foloseau în diverse ritualuri religioase şi la confecţionarea ghirlandelor şi
buchetelor de mireasă. Interesant este faptul că şi la noi exista, în Bucovina, obiceiul împodobirii mirilor cu
“mirtă”, mai ales în timpul iernii. De asemenea, evreicele purtau mirt ca şi talisman, în amintirea lui Esther
(soţia regelui Xerxes al Persiei, evreică născută Hadasa, nume ce poate deriva de la hadas, în ebraică= mirt),
care şi-a salvat confraţii de la masacrul ordonat de sfetnicul Haman al regelui (RADOIAS et al., 2005).

Mărarul european (Anethum graveolens, syn. Peucedanum g., originar din bazinul
mediteranean şi A. g. ssp. sowa, mărarul indian) este la mare cinste în bucătăria moldovenească şi
nelipsit din murăturile româneşti, dar era folosit şi de egipteni, fiind identificat, la Teba, în
54
mormintele unor faraoni. Datorită conţinutului în uleiuri eterice (în special limonen, carvonă şi
anetol), în vitamine şi săruri minerale, frunzele şi fructele sale sunt utilizate şi în scop terapeutic
(ca antifungice, diuretice şi carminative), precum şi în industria parfumurilor.
Leuşteanul (Levisticum officinale, syn. Angelica l.), originar din sud-vestul Asiei, era folosit
odinioară şi în ritualuri (mai ales pentru îndepărtarea spiritelor rele) şi descântece. Astăzi, este un
aromatizant specific anumitor preparate culinare (ciorba de miel, spre exemplu). Frunzele şi
fructele sale pot fi utilizate ca hipotensive şi diuretice, dar nu se recomandă expunerea la Soare
după ce s-au consumat, căci pot genera “fotodermatite”. Din rizomi se extrage un ulei volatil
bogat în ligustilide, folosit în cantităţi foarte mici, pentru obţinerea unor “efecte speciale” în
parfumerie.
Pentru noi, românii, mai recent cunoscute sunt cáperele (☺Capparis spinosa), specie
mediteraneană saxicolă, de tipul unei liane, de la care se utilizează bobocii florali sau fructele
tinere, conservate în saramură, în oţet sau în ulei, în general pentru aromatizarea unor sosuri
(renumit fiind cel pentru şalău), situaţie favorizată de prezenţa capparidinei, un alcaloid
condimentar-aromat.
Usturoiul (Allium sativum, originar din Asia Mică) este un condiment frecvent utilizat într-o
gamă variată de preparate din toate bucătăriile şi, recent, intrat şi în uzul oficial pentru tratarea
hipertensiunii. Bulbilii săi sunt bogaţi în fitoncide şi glicozide, ceea ce-i conferă şi însuşiri
antibiotice. Dintre soiurile româneşti, amintim pe cele de primăvară (‘de Cenad’, ‘de Râmnicu
Sărat’), de toamnă (‘de Ciolpani’, ‘de Moldova’) etc.
Hreanul (☺Armoracia rusticana, syn. Cochlearia r., C. armoracia) creşte spontan, iar rădăcina sa
este folosită în alimentaţie, ca şi condiment ori ca plantă medicinală (în gingivite, bronşite, astm,
boli de piele). Prezintă ca şi particularitate a înmulţirii vegetative faptul că aceasta se realizează
prin rădăcini producătoare de muguri.
Muştarul alb şi negru (Sinapis alba ssp. alba, ex. ‘Galben de Craiova’, respectiv Brassica
nigra, ex. ‘De Timişoara’) este cultivat pentru seminţele sale utilizate ca şi condiment şi în
prepararea produsului cu acelaşi nume, pe când în Extremul Orient se foloseşte muştarul de
China sau muştarul vânăt (B. juncea). Primele două specii sunt şi foarte bune melifere, iar în
amestec cu cereale se folosesc ca şi furaj verde, uneori şi ca îngrăşământ verde.
Busuiocul (Ocimum basilicum, busuioc comun), cu origine în Asia tropicală (posibil în India
şi China), este una din cele cca. 35 sp. ale genului. Este nelipsit din bucătăria catolicilor, la fel
cum pentru ortodocşi este o plantă de ritual religios (iar pentru hinduşi este considerată ca sacră
specia O. tenuiflorum, syn. O. sanctum, busuioc indian). În acelaşi timp, este o importantă hepato-
protectoare, antiseptică şi o sursă pentru industria parfumurilor (“Nina”, “Alain Delon”) şi cea
cosmetică.
Menta de grădină (Mentha x piperita) este un hibrid apărut spontan (în Anglia, pe la 1675),
din ☺M. viridis şi M. aquatica, unul dintre motivele pentru care se înmulţeşte numai pe cale
vegetativă. Menta este utilizată în aromatizarea produselor de patiserie, a unor băuturi alcoolice şi
a unor preparate culinare, dar şi ca medicinală, datorită conţinutului ridicat de mentol (peste 50%
din cantitatea de uleiuri eterice), mentonă şi mentofuran (acesta-i conferă gustul uşor amărui) etc.
În scop alimentar este recomandabilă menta creaţă (M. spicata, syn. M. crispa), ale cărei frunze
au o aromă mai delicată, dată de conţinutul ridicat de carvonă şi linalool. Multe specii de mentă
(ex. M. arvensis var. piperascens, M. cardiaca, M. pulegium etc) sunt utilizate pentru extragerea
uleiurilor eterice, folosite fie pentru aromatizarea unor produse farmaceutice, fie pentru cosmetice
(având efect calmant-răcoritor), fie pentru a imprima nota de debut a unor parfumuri.
55
 Numele genului vine de la nimfa Menthe, de care s-a îndrăgostit Pluto, iar soţia acestuia (spre a scăpa de
concurenţă) a transformat-o ... în mentă!

Cimbrul de grădină (Satureja hortensis) este mult întrebuinţat la murături, iar în ţările
occidentale la aromatizarea salatelor şi a unor preparate din carne. În ţările mediteraneene se
foloseşte şi specia spontană (☺S. montana), cu o aromă mult mai puternică,
Şovârvul sau oreganum (☺Origanum vulgare) dă o savoare deosebită fripturilor, este folosit
ca medicinal (sedativ, tonic-amar, astringent, emolient); deseori fiind asociat în bucătărie cu
măgheranul sau maghiranul (O. majorana, syn. Majorana hortensis), specie mediteraneană folosită
în aceleaşi scopuri medicinale. Uleiurile eterice ale ambelor specii (conţinând carvacrol, timol,
sabinen etc) se folosesc şi în industria parfumurilor.
Este foarte posibil ca sinonimizarea dată de noi, şovârv-oreganum să naşte discuţii, întrucât “oreganum”
desemnează un condiment tipic regiunii mediteraneene şi Europei occidentale, pe când “şovârvul” este o plantă
eurasiatică, folosită în scopuri terapeutice. Ambele plante fac parte din aceeaşi specie, dar condimentul se obţine
de la o plantă de cultură, a cărei origine genetică va fi greu de stabilit, întrucât variabilitatea speciei O. vulgare
este mare în zona mediteraneană (O. v. ssp. virens – “oreganum iberic”, O. v. ssp. hirtum – “oreganum grecesc”,
O. v. ssp. glandulosum – “oreganum algerian”), pe când în climatul temperat este reprezentată de O. v. ssp.
vulgare (“şovârv”), iar în stepele din estul continentului, de O. v. ssp. gracile (“oreganum rusesc”) etc. În plus,
genul are mai multe specii: O. heracleoticum – din Italia până în Asia Mică, O. dictamnus – “oreganul de Creta”,
O. rotundifolium – “oreganum turco-armeano-georgian” etc, etc. În fine, pentru a mai complica lucrurile,
reţinem că “oreganum cubanez” este denumită specia Plectranthus amboinicus (syn. Coleus a., C. aromaticus),
că şi Thymus capitatus se numeşte “oreganum de Spania”, iar la fam. verbenacee am prezentat un alt
reprezentant denumit “oreganum mexican” (Lippia graveolens). Aşadar, sinonimizarea nu o considerăm
hazardată, ci o modalitate simplă de a orienta cititorul spre înfăţişarea plantei care ne oferă tot mai mult-folositul
“oreganum” şi în bucătăria noastră!

Foarte mult utilizat în bucătăria mediteraneeană este rosmarinul (☺Rosmarinus officinalis),

specie spontană în formaţiunile de tip garrigă, dar şi ca plantă medicinală, în industria
parfumurilor şi în cosmetică. Dintre principiile active amintim: ac. rozmarinic (cu rol
antioxidant), cetone (camfor), terpene (α- şi β-pinen, limonen), alcooli (borneol, linalool) etc.
Întreaga compoziţie a uleiurilor eterice, precum şi efectele tonic-stimulative, justifică aprecierea
sa drept un “gingseng occidental”.
Ca aromatizant şi condiment se foloseşte destul de frecvent tarhonul (Artemisia
dracunculus), plantă originară din vestul Asiei, ai cărei principii active stimulează digestia şi
funcţia ficatului, iar uleiurile volatile (metilchavicolul fiind unul dintre compuşii importanţi) sunt
folosite în industria parfumurilor. În funcţie de raportul diverselor fracţiuni din plante, se vorbeşte
despre două chemotipuri: “tarhon franţuezesc”, folosit în alimentaţie şi “tarhon rusesc”, folosit în
parfumerie.
Cea mai scumpă mirodenie este şofranul (Crocus sativus), de la care se folosesc în scop
alimentar stigmatele petaloide (bogate în crocină, un colorant portocaliu), pentru colorarea şi
aromatizarea unor produse de patiserie şi a unor preparate culinare.

4.5. P l a n t e u t i l i z a t e p e n t r u b ă u t u r i n o n – a l c o o l i c e
Cea mai răspândită specie, apreciind după cantitatea de băutură comercializată, este coca
(Erythroxylon coca) originară din Anzii peruvieni, bolivieni, columbieni şi brazilieni, cu două
varietăţi principale: var. coca sau coca boliviană, cultivată mai cu seamă pe platouri şi var. ipadu
sau coca amazoniană, cultivată la poalele munţilor. Frunzele sale conţin, în stare uscată, 0,5-1,3%

56
alcaloizi, între care cocaina domină cu 75% din acest conţinut. Din această plantă s-au izolat
pentru prima dată novocaina şi xylocaina, compuşi utilizaţi în anestezia locală.
În afara Americii de Sud, pe lângă această specie se mai cultivă E. novogranatense, care preferă regiunile joase
(BÄRTELS 2001, BALICK et COX 1996).

Localnicii foloseau frunzele, pe care le masticau (deseori amestecându-le cu var pentru a

favoriza absorbţia alcaloizilor) sau preparau un ceai, ambele modalităţi suprimând foamea,
oboseala, senzaţia de frig şi somnul. În prezent se cultivă în toate regiunile tropicale de pe Glob,
se fac tăieri spre a stimula ramificarea şi a se favoriza recoltarea. Frunzele se recoltează la două-
trei luni, se usucă, apoi se extrage cocaina, care se amestecă cu diverse alte substanţe şi se
comercializează ca drog sub acelaşi nume (induce stimulare cerebrală şi stare de euforie).
Reziduurile rămase se folosesc deseori pentru aromatizarea unor băuturi.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, fizicianul francez (de origine italiană) A. Mariani a
adăugat în vinul de Bordeaux extract de frunze de coca, obţinând aşa-numitul “Vinum Mariani”,
foarte apreciat în acea vreme şi chiar medaliat cu aur de către Papa Leon al XIII-lea!

Fig.4.17. John Stith PEMBERTON (1831-1888), inventatorul băuturii Coca-Cola, în forma ei naturală!
(http://www.georgiaencyclopedia.org/nge/Article.jsp?=h-2747)

Cola nitida şi C. acuminata sunt principalele specii (din cele cca. 100-125 sp. africane ale
genului) care se folosesc pentru nucile cola (în fapt seminţele fructelor acestor specii tropicale),
datorită conţinutului lor în cafeină, theobromină, teofilină, glucozide (colanină), taninuri, săruri
de potasiu etc., ce le conferă efecte stimulative asupra sistemului nervos central, diuretice,
vasoconstrictoare şi bronhodilatatoare. Florile lor sunt lipsite de corolă, dar au caliciul divers
colorat, iar fructele sunt compuse din 5-4 mericarpii, fiecare cu una-două seminţe de mărimea
unei prune. Aceste seminţe sunt masticate de populaţia locală, gustul amărui dispare pe măsura
masticării, iar efectele stimulative sunt evidente, la fel ca şi fenomenele secundare generate de o
utilizare îndelungată şi excesivă a acestui drog (mai ales când este asociat cu alcool!).
Farmacistul american J.S. Pemberton (fig. 4.17.) a îmbogăţit vinul “Mariani” şi cu extras din
nucile de cola, dar prohibiţia din 1886 (impusă în Atlanta, unde îşi avea sediul compania condusă
de el) a stopat producerea acestui nou vin. Ca urmare, Pemberton a înlocuit vinul cu un sirop,
dând noii băuturi numele de “coca-cola”. Şi aşa s-a născut şi... “homo coca-colensis” care, în
prezent, nu mai beneficiază de produsele naturale ale celor două specii, ci doar de produse de
sinteză, cu toate efectele lor secundare!

57
 Cel mai important sub aspectul comercializării şi cel mai cunoscut reprezentant al familiei
rubiacee este arboraşul de cafea (Coffea, cu cca. 40 sp.). Ocupând locul doi în exportul mondial
(după petrol), cafeaua poate fi denumită pe drept cuvânt „aurul cafeniu”.
Culturile sale se întâlnesc în toată zona inter-tropicală (între 28 o latitudine nordică şi sudică) şi
cuprind soiuri aparţinătoare la 4 specii principale. Pe primul loc se situează C. arabica, originară
din regiunile muntoase ale Etiopiei (provinciile Enarra şi Kaffa – de unde şi numele genului),
specie cu populaţii autopoliploide, di-, tetra-, hexa- şi octoploide, respectiv cu 22, 44, 66, 88
cromozomi. Apoi, C. liberica (originară din Liberia) şi C. robusta (syn. C. canephora, originară din
Congo), specii de 3 – 4 ori mai productive decât prima, dar este mai puţin apreciată calitatea
boabelor lor. În fine, pe platourile înalte şi cu o importanţă mai mult locală, se cultivă C.
stenophylla, originară din Siera Leone.
Legenda spune că am datora descoperirea cafelei unei capre care, consumând fructele unui arbust nu se mai
odihnea ca celelalte, iar, intrigat, păstorul a urmărit unde se refugiază şi ce face această capră neascultătoare!
Musulmanii, primii care au utilizat-o, consideră însă că profetul Mohamed ar fi dezvăluit secretul virtuţiilor
cafelei unui pios, dar somnoros credincios (Molah Şadeli) care, la rândul lui a împărtăşit această taină derviştilor
(călugări musulmani), iar de aici s-a extins la foarte multe popoare arabe. Cert este că, la început, cafeaua se
utiliza ca aliment în lungile călătorii ale caravanelor: seminţele se fierbeau, se zdrobeau şi se amestecau cu unt şi
cu soia, obţinându-se nişte turte care se puteau păstra un timp mai îndelungat.

Doar la sfârşitul secolului al XVI-lea, cafeaua pătrunde în peninsula arabică (în Yemen) şi se perfecţionează
sistemul de pregătire a băuturii specifice, urmând ca în decursul secolului următor să pătrundă (în jurul anului
1615, prin Veneţia şi Marsilia) în Italia şi Franţa, iar cultura sa să se dezvolte în regiunile tropicale: 1680 – în
Asia de sud şi de sud-est, 1727 – în Brazilia, începutul secolului al XIX-lea în Africa orientală etc.
(GIURCĂNEANU 1982). În 1643 la Paris funcţiona deja o cafenea, în 1650 se deschide prima cafenea la
Oxford, în 1652 la Londra (BORBÁLA 2006), în 1683 la Viena, iar la noi a pătruns din Turcia, respectiv în
Transilvania, din Europa de vest. Anual, se obţin aprox. 4 – 5 milioane t de seminţe, între marii producători
supremaţia fiind deţinută de Brazilia şi Columbia. La fel ca şi pentru petrol, în cazul cafelei s-au constituit
organisme internaţionale care reglementează exportul: Organizaţia Internaţională a Cafelei (Londra, 1962),
Fondul Stabilizator al Preţului Internaţional al Cafelei (1977), precum şi centre de cercetări pentru ameliorarea
soiurilor de cafea.

La maturitate, fructele (bace cu câte două seminţe) se recoltează, se decortică, se supun unei
fermentaţii (tradiţional, aceasta dura chiar şi o lună, dar astăzi se ţin în apă 10-20 ore), se usucă
seminţele la soare, se ambalează în saci din ţesătură şi se exportă. Doar înaintea ambalării în
pungi etanşe, aceste seminţe se prăjesc, uneori procesul fiind anticipat de o extragere parţială a
cafeinei, prin antrenare cu vapori. Seminţele conţin alcaloizi purinici (în special cafeină), ulei
gras, taninuri, glucide, acid clorogenic (care-i conferă şi valenţe diuretice şi coleretice). Prin
prăjire, are loc polimerizarea taninurilor, eliberarea alcaloizilor şi formarea unor compuşi aromaţi
caracteristici. Prin procesul de liofilizare şi/sau atomizare (pentru detalii asupra acestui proces,
vezi MĂNDIŢĂ 2002!) se obţine cafeaua solubilă, denumită curent, „ness-café” sau “instant-
café”. Pericarpul (pulpa) fructelor mature se utilizează pentru prepararea unei băuturi răcoritoare
sau pentru aromatizarea unor lichioruri.
Oricum s-ar consuma ea, “Cafeaua de dimineaţă,/ te-ajută să scapi de greaţă/ Şi-ţi creşte moralul,/ să poţi
suporta/ încă o zi carnavalul…”, aşa cum sună refrenul cântecului interpretat de Doru Stănculescu.

Pentru sud-americani, importanţă are guarana (Paulinia cupana- în Brazilia, P. yoco- în

Columbia şi Ecuador), ale cărui fructe conţin un complex de alcaloizi, între care cafeina atinge
6,5% (mai mult decât în oricare dintre speciile de cafea!). Prin procedee speciale (tradiţionale) se
prepară o băutură răcoritoare şi reconfortantă, iar în ultimul timp a pătruns şi în Europa
occidentală (sub forma “pudrei de guarana”; BÄRTELS 2001, BALICK et COX 1996).

58
 Arboraşul de cacao (fig. 4.18) provine din pădurile tropicale umede din America Centrală
şi din bazinul superior al Amazonului, unde vegetează cca. 20 sp. ale genului Theobroma (deus, -i
lat.= zeu, prin contractare a devenit theo, broma gr.= hrană), între care T. cacao este specia cea mai
cunoscută şi mai mult cultivată în toate regiunile tropicale. În stare naturală, arboraşul de cacao
poate atinge 10 m înălţime, dar în cultură este menţinut la 3-4 m pentru facilitarea recoltării
fructelor. Este foarte pretenţios la condiţiile climatice: 24-28oC, precipitaţii în jur de 1.000 mm,
altitudine maximă 600 m.s.m., ceea ce face să-l întâlnim doar între limitele a 10 o latitudine
nordică şi sudică.
Florile sale se dezvoltă pe ramuri şi trunchi (fenomenul de cauliflorie), din ele rezultând
fructe baciforme, de aspectul unor castraveţi mari (de 30/20 cm), brun-roşietice la maturitate şi
conţinând mai multe seminţe (până la 50-60) mari (de 1,5–2 cm), bogate în ulei gras (45-55%),
cu 1-2% teobromină, 0,2-0,3% cafeină etc.
Populaţiile precolumbiene din America Centrală şi din Mexic foloseau seminţele de cacao, fierte şi
amestecate cu făină de porumb şi condimente, băutura obţinută denumind-o „chocko-latt” (= apă de cacao).
Fernando Cortez (sec. XVI) aduce în Spania seminţe de cacao şi laudă virtuţile acestei băuturi, spunând că
soldaţii săi puteau mărşălui o zi întreagă bând doar o cupă din această băutură. Aztecii foloseau seminţele ca şi
monedă de schimb (în săculeţi cu 8.000 de seminţe), iar impăratul lor, Montezuma, se delecta zilnic cu cca. 50
ceşcuţe din această băutură!

În tot timpul secolului al XVII-lea, „ciocolata fierbinte” reprezenta o delicatesă doar pentru „elite” (inclusiv
principele Transilvaniei, Rákóczi Ferenc al II.lea), ceea ce explică şi preţul ei ridicat din acea vreme. În a doua
jumătate a secolului al XVIII-lea se pune la punct procedeul de preparare a ciocolatei, prima fabrică de ciocolată
înfiinţându-se la Steinhude în Germania, “prin voinţa” principelui W. von Schaumburg Lippe. În secolul al XIX-
lea se perfecţionează sistemul de extragere a untului de cacao, lărgind astfel paleta utilizării acestei plante, dar
generând şi o stimulare puternică a comerţului cu cacao, desigur, paralel cu o extindere a culturilor pe locul
fostelor păduri tropicale! În aceeaşi perioadă, spaniolii şi portughezii extind cultura de cacao în Africa, continent
care produce astăzi cca. ¾ din producţia mondială (aprox. 1,5 milioane t/an, faţă de 13.500 kg, cât aprecia A.
von Humboldt la sfârşitul secolului XVIII), cele mai mari producătoare fiind Ghana, Nigeria şi Coasta de Fildeş.

În cultură se obţin două recolte pe an: una principală (în perioada octombrie - mai) şi una
secundară (în perioada iunie - septembrie). Soiurile cultivate aparţin la două varietăţi: criolo,
pentru produsele fine şi forastero, pentru consumul curent. După recoltare, seminţele se supun
unui proces de fermentare, apoi, prin presare la cald, se obţine uleiul de cacao (care se solidifică
la temperatura camerei şi se transformă în untul de cacao, mult utilizat în cosmetică şi farmacii).
Turtele se prăjesc (proces prin care se obţine aroma specifică), se macină şi se comercializează
pudra obţinută, sub numele de cacao.

Fig. 4.18. Cauliflorie la Theobroma cacao (foto: Feszt G.); fruct şi seminţe de cacao (wikipedia)
59
 Importanţa acestei plante în comerţul mondial face să fie denumită „aurul brun”
(GIURCĂNEANU 1982). Extinderea diverselor culturi în centrul său de diversitate genetică
(Columbia, Ecuador, Peru) a avut drept rezultat dispariţia populaţiilor spontane, situaţie comună
şi altor specii cu importanţă economică din aceste zone.
Din neamul rogozurilor, în scop alimentar se cultivă (în regiunea mediteraneeană)
Cyperus esculentus (originară din India şi denumită de spanioli chuffa, iar în limba română unii
autori o denumesc migdala pământului), de la care se consumă (fierte sau prăjite) îngroşările
tuberculiforme ale rizomului, foarte bogate în glucide (30%), lipide (20-22%) şi cu cca. 3%
proteine. Frecvent, din ele se prepară (prin presare) o băutură răcoritoare alb-lăptoasă, numită
“horchata” (se citeşte „orciata”, pe care o recomandăm oricărui turist prin această ţară!) ori se
extrage un ulei uşor sicativ.

4.6. P l a n t e o l e a g i n o a s e ş i e d u l c o r a n t e
Măslinul (Olea europaea)
este un reprezentant tipic pentru
Tema 5: Preferaţi răcoritoarele ieftine,
climatul mediteranean (chiar
un realizate cu produse sintetice sau cele mai scumpe, bioindicator pentru acest
obţinute din produse naturale? Argumentaţi climat), dezvoltându-se prin
răspunsul! pădurile şi machisul din
această regiune, unde este
reprezentat prin ☺O. e. var. oleaster, varietate spontană şi fără valoare alimentară, având ramuri
prevăzute cu spini. În schimb, O. e. var. sativa se cultivă în mai multe soiuri pentru drupele sale
folosite pentru extragerea uleiului de măsline (unt-de-lemn; pulpa având până la 25% ulei gras) şi
pentru consumul lor, după ce au fost ţinute în saramură.
Cel mai bun ulei este cel rezultat prin presarea la rece (uleiul “extra-vergine”, care în limba
română înseamă «cel mai curat» şi nicidecum «extravirgin», cum este dat în unele surse
bibliografice!), iar cel obţinut prin presarea la cald este mai închis la culoare, mai vâscos şi mai
puţin valoros pentru alimentaţie. Uleiului îi sunt atribuite şi multiple însuşiri terapeutice, precum
şi valori simbolice: bunătate, puritate, longevitate.
Lemnul de măslin este foarte dens, tare şi de culoare alb-gălbuie, cu numeroase zone maronii, ceea ce-i
conferă utilizări în industria artizanală. Ramurile sale au fost utilizate ca simbol pentru învingători şi pentru cei
60
 mai buni, pe când astăzi s-au înlocuit cu medalii şi premii pecuniare! Pentru evrei, măslinul reprezintă „arborele
din Pământul făgăduinţei”. Pentru noi toţi, el este o plantă extrem de utilă şi interesantă prin longevitatea sa: se
apreciază că 8 exemplare din Grădina Ghetsemani ar dăinui încă din vremea lui Hristos (STANA 2004).

Floarea soarelui (Helianthus anuus), originară din sud-vestul Americii de Nord, a fost adusă
de spanioli în 1568, răspândindu-se apoi ca plantă ornamentală. Doar în 1779 se consemnează
cultura ei pentru achenele bogate în ulei (cca. 50%). În acest scop se cultivă pe mari suprafeţe,
preferându-se soiurile pitice, mult mai uşor de recoltat mecanic. Fructele sunt utilizate şi la
producerea halvalei (turtele rezultate fiind folosite ca furaj), florile sale sunt foarte bune melifere,
iar tulpinile se folosesc pentru producerea hârtiei.
Literatura de botanică farmaceutică menţionează utilizările florilor ligulate în tratarea bolilor pulmonare, a
celor tubuloase pentru extragerea unui ulei volatil, iar a uleiului din fructe în prepararea unor unguente şi ca
solvent al unor substanţe liposolubile injectabil.

Palmierul de ulei (Elaeïs guineensis) poate atinge 30 m înălţime, cu un buchet de până la

40 de frunze penat-sectate şi cu flori dispuse în inflorescenţe unisexuate, în alternanţă. Se cultivă
foarte mult pentru fructele monosperme, cu o pulpă (mezocarp) oleaginoasă şi seminţe bogate în
ulei comestibil (este cel mai bun ulei pentru prăjit, fiind mai termorezistent), uleiuri folosite şi in
industria cosmetică (de la un exemplar se pot obţine până la 15-25 kg de fructe, respectiv cca. 7 l
ulei). Cantitatea de ulei din seminţe este mai mică şi are un gust apropiat celui obţinut din nuca de
cocos. Formele ameliorate au o cantitate de ulei de cca. 10 ori mai mare decât a celor spontane
(BÄRTELS 2001).
Ulei se mai obţine şi de la specii de Altalea, denumit palmier american de ulei, gen tipic Americii Centrale
şi de Sud.

Arahidele sau alunele de pământ (cea mai cunoscută din cele aprox. 30 sp. exclusiv sud-
americane este Arachys hypogaea) sunt originare din Brazilia, dar se cultivă chiar şi în regiuni
temperate (la noi, în Oltenia s-a creat chiar un soi, ‘de Tâmbureşti’).
Caracteristica lor principală este faptul că, după polenizare (autopolenizare în general),
carpoforul (codiţa fructului) are o creştere de tip geotropism negativ, fructele maturându-se numai
în sol. Grăsimile (25-50%) şi proteinele (cca. 30%), amidonul (3-8%), vitaminele B şi E
conţinute de seminţe le conferă o importanţă economică deosebită. Aproape jumătate din
producţia mondială de arahide este folosită pentru obţinerea uleiului (utilizat în producerea
lumânărilor, săpunului şi cremelor cosmetice), a margarinei şi a untului de arahide. Dar, arahidele
se folosesc şi la gătitul unor mâncăruri, aşa cum se prepară “cocoşii în pastă de arahide” pentru
tinerii căsătoriţi ghanezi.
În Maroc, arboraşul ☺Argania spinosa (arganier, argan) este utilizat pentru extragerea din
seminţe a unui ulei foarte apreciat (dar şi foarte scump: în Europa occidentală costă cca. 70-80
Euro un litru!), iar frunzele şi lăstarii sunt consumaţi de capre. O mare suprafaţă ocupată cu acest
unic sapotaceu african este declarată arie din patrimoniul universal (“sit UNESCO”).
Predominant în scop industrial se cultivă foarte mult rapiţa sau rapiţa naveta (Brassica rappa
ssp. oleifera), din seminţele căreia se extrage un ulei, iar în ultimul timp pătrund tot mai mult
soiurile transgenice de rapiţă colza (B. napus), mai puţin acceptate în Europa, dar foarte frecvente
în Canada şi SUA. Aceasta din urmă se cunoaşte în cultură de mai bine de două milenii, uleiul
său fiind utilizat în scop alimentar şi ca biocombustibil, dar încălzit prea tare devine toxic. Rapiţa
este o bună meliferă şi furajeră (ca masă verde, dar poate produce tulburări metabolice la bovine),
iar turtele rezultate de la presarea uleiului sunt folosite ca furaje pentru porcine.

61
 Fig. 4.19. Cultură de rapiţă în Dobrogea (foto: V. Cristea)

Este important pentru alimentaţie şi susanul (Sesamum indicum), specie originară din sud-
estul Asiei, de la care se folosesc seminţele (considerate în India ca simbol al imortalităţii) în
diverse produse de patiserie, în prepararea halvalei, în extragerea uleiului (seminţele au cca. 50%
ulei gras, apoi proteine, vitaminele B, D, E şi F), precum şi la gătitul humusului, preparat tipic în
întregul Orient (v. şi năutul!).
Dintre edulcorante, trestia de zahăr (Saccharum officinarum; fig. 4.20.) era utilizată de
indieni încă de pe vremea lui Buddha, sub forma siropului obţinut prin presare şi apoi fierbere,
dar fabricarea zahărului a început doar prin sec. IV, procedeul fiind perfecţionat de perşi, de unde
a trecut în toate ţările arabe şi apoi în Spania (POPU-CÂMPEANU, s.a.).
Unii autori consideră că fabricarea zahărului se cunoştea de către arabii secolelor VI-III î.e.n. şi că ei l-ar fi
numit “sakura” sau “sachakar”, de unde ar fi derivat denumirile utilizate astăzi (GIURCĂNEANU 1982).
Spaniolii au dus această plantă (începând cu secolul XVI) în coloniile lor din Antile, America Centrală şi de Sud,
iar astăzi o întâlnim în toată regiunea inter-tropiclă, fiind o cultură agresivă pentru mediu, “responsabilă” pentru
imensele defrişări ce s-au realizat. La sfârşitul sec. al-XVI-lea apar primele rafinării mai perfecţionate, în
Germania (la Augsburg, 1573, la Dresda, 1597), astfel că spaniolii şi englezii fac un comerţ înfloritor cu “zahăr
spaniol”. Dar, blocada impusă de Napoleon (în 1806, pentru a distruge comerţul maritim englezesc) va
determina, pe de o parte dezvoltarea rafinăriilor în ţările producătoare de trestie de zahăr (inclusiv o accelerare a
despăduririlor, căci combustibilul era dominat de lemn), iar pe de alta va favoriza cultura şi ameliorarea sfeclei
de zahăr (procedeul fiind deja inventat de chimistul german A. Marggraf).
Recoltarea tulpinilor se face de cca. două ori pe an (muncă la care piaţa negră a forţei de
muncă este în floare!), se toacă, se presează, apoi siropul se supune rafinării. Deşeurile rămase fie
se folosesc ca şi furaj, fie se fermentează şi se distilează, obţinându-se cunoscutul rom cubanez
(în afară de tipurile “proletare”, Havana Club, Baccardi, există cele învechite, Buccanero,
Santiago de Cuba, ce pot rivaliza cu cele mai fine alcooluri, atât la calitate, cât şi la preţ!).

62
 Fig. 4.20. Trestie de zahăr într-o piaţă improvizată pe stradă în Vietnam (foto: V. Cristea)

Sfecla (Beta vulgaris), provenită din ☺B. maritima, spontană pe litoralul mediteraneean (şi
diferită de ☺B. trigyna, sporadică pe litoralul M. Negre) este cea mai utilizată plantă edulcorantă
în climatul temperat. Prin ameliorări s-a obţinut, la sfârşitul sec. al XVIII-lea aşa-numita “sfeclă
albă de Silezia”, cu doar 7% zaharoză, iar apoi B. v. var. altissima (syn. B.v. var. saccharata),
sfecla de zahăr, caracterizată prin rădăcinile îngroşate secundar şi cu un conţinut de 15-25%
glucide, prin androceu prevăzut la bază cu un inel glandular şi fructe nucule dispuse în glomerule.
Extragerea şi rafinarea zahărului din această plantă are la bază principiile din procedeul inventat de
chimistul german A. Marggraf (la finele secolului XVIII), perfecţionat de-a lungul timpului, astfel că, în prezent,
putem vorbi despre o tehnologie complexă şi mare consumatoare de energie. Pentru cei interesaţi, redăm sintetic
această tehnologie:

- ajunse la fabricile de zahăr, rădăcinile sunt supuse unui proces de spălare, după care sunt tăiate în fâşii
subţiri, denumite “tăiţei”;

- în “instalaţiile de difuziune”, tăiţeii se supun mai întâi deplasmolizei, la temperaturi de 70-82oC, proces prin
care glucidele trec în soluţie, obţinându-se “zeama de difuziune”;

- această zeamă este tratată cu CO2 şi CaO, formându-se zaharatul de Ca, uşor hidrolizabil;

- soluţia rezultată trece apoi în “instalaţia de decalcifiere”, unde se tratează cu o răşină şi cu SO 2, pentru a se
facilita purificarea;

- faza următoare este destinată filtrării şi cristalizării, cu o succesiune de operaţii de centrifugare, de fierbere
normală şi fierbere în vid, rezultând siropul şi melasa;

- siropul trece apoi la rafinarea propriu-zisă, la început constând într-o dizolvare a cristalelor formate deja,
apoi la decolorare (folosindu-se cărbune activ, pămânţel sau kiesselgurg şi ultramarin). După uscare în aer
cald se obţine zahărul tos, care se poate supune şi unui alt proces de conferire a strălucirii.

Melasa se foloseşte pentru obţinerea de alcool, iar ţăiţeii sunt foarte buni furajeri. Cunoscând acest proces,
fiecare dintre noi va putea opta pentru consumarea zahărului brun sau a celui alb-strălucitor; pentru consum
suplimentar de energie sau pentru o economisire a acesteia; pentru ingerarea unei cantităţi mai mari de produse
secundare sau pentru reducerea lor!!!

63
 O altă varietate (B. v. var. rapacea, syn. B. v. var. crassa) reprezintă sfecla furajeră sau napi, în
cadrul căreia f. rubra constituie sfecla roşie, apreciată ca salată sau ca legumă, dar şi ca plantă
medicinală. În Occident se cultivă mult sfecla de frunze, sfecla albă sau magold (B. v. var. cicla f.
incarnata; “acelga” în span.), cu rădăcini subţiri şi lignificate, dar cu frunze cărnoase, foarte
apreciate ca şi legumă (fie în salate, fie gătită ca şi spanacul sau, numai peţiolii, ca şi
sparanghelul).
Pe lângă importanţa sa industrială, medicinală şi meliferă, în Sicilia a existat tradiţia cultivării
unei varietăţi de frasin cu frunza îngustă (☺Fraxinus angustifolia) pentru recoltarea aşa-numitei
mane de frasin (pe care o serie de autori o atribuie speciei ☺F. ornus!). Prin incizii în trunchiul
arborelui se scurge seva elaborată, care se întăreşte apoi şi formează adevărate stalactite albe, cu
structură spongioasă şi gust dulce, utilizată în alimentaţie, în cosmetică şi ca adjuvant în diverse
tratamente naturistice. Botaniştii din Palermo au declanşat un studiu chimic şi farmacologic al
acestui produs, încercând să revigoreze activitatea tradiţională în Parcul Natural “delle
Madonie”. Dacă mai reţinem că un kg de mană se vinde la ora actuală cu 80-90 Euro (fără nicio
investiţie specială), credem că şansele lor sunt asigurate!
În America de Nord se întâlnesc arţarul sau paltinul argintiu (☺Acer saccharinum – syn. A.
dasycarpum), deseori confundat cu arţarul de zahăr (☺A. saccharum, syn. A. palmifolium), tipic
pentru Canada (şi pentru drapelul ei!). Din acesta din urmă, primăvara se recoltează seva, din
care se obţine siropul de arţar: un litru de sirop din cca. 30 l de sevă recoltată de la un singur
exemplar de cca. 50 de ani. De asemenea, seva se foloseşte şi pentru pregătirea potârnichilor,
“înăbuşite cu suc de arţar”, specialitate tipic canadiană.
Denumit “arbore cu fructe miraculoase” sau fructul magic, ☺Synsepalum dulcificum (syn.
Sideroxylon d.; fig. 4.21.), originar din pădurile tropicale din vestul Africii, conţine o serie de
glicoproteine (in special miraculin), astfel că, după consumarea fructelor sale, orice aliment ni se
pare a fi dulce.

Fig. 4.21. Fructul magic, Synsepalum (= Sideroxylon) dulcificum (wikipedia...)

Taumatococcus daniellii este o specie de marantacee, originară din vestul Africii, plantă
folosită de băştinaşi pentru obţinerea unui înlocuitor de zahăr. Studiile asupra acestui alt fruct
miraculos au pus în evidenţă existenţa unor proteine dulci (thaumatia I şi II), de 1.500-2.500 de
ori mai dulci decât zahărul, proteine aflate în arilul seminţelor. Utilizarea lor ca edulcorant este
permisă doar în unele ţări, întrucât se consideră că cercetările asupra efectelor secundare sunt
incomplete.

64
 Palmierul de zahăr (Arenga saccharifera, A. pinnata), originar din Malayesia, respectiv
Indochina şi Australia, se caracterizează prin frunze penate, cu lacinii plisate în “V” şi flori
unisexuat-monoice. Se cultivă în tot ţinutul tropical pentru amidonul din trunchi (denumit generic
“sago”) şi pentru sucul dulce, care se colecteză prin tăierea inflorescenţelor tinere şi din care se
pot obţine până la 1.800 l/exemplar (cu cca. 15% zaharoză). Prin fierberea acestei seve, se obţine
un sirop sau, prin fermentare, se obţine vinul de palmier (pe lângă cel obţinut din clasicul palmier
de vin – Mauritia vinifera).

Cap. V. CONSERVAREA PLANTELOR ALIMENTARE, ÎN CONDIŢIILE

GLOBALIZĂRII

5.1. Scurtă prezentare a situaţiei din România

Pentru această abordare s-ar potrivi foarte bine următorul motto: “O societate care obligă
ţăranii săi să părăsească pământul este o societate care se sinucide” (GEVAERT, 1993). Cu toţii
ştim că există un singur Pământ, o singură Natură şi un singur continent Europa, continent care a
fost şi rămâne unul al culturii, al unor mari creaţii ştiinţifice, dar şi un continent foarte populat, în
care natura este afectată de o milenară influenţă antropică.
În ultimele două decenii s-a produs o adevărată revoluţie în modul de abordare şi de
privire a problematicii mediului înconjurător. Această revoluţie a fost favorizată, pe de o parte de
progresele aduse de studiile ecologice, iar pe de alta de conşţientizarea maselor şi puterilor
politice de faptul că „noi nu am moştenit Pământul, ci l-am împrumutat de la urmaşii noştri”! Iar
această revoluţie se materializează în complexa strategie de dezvoltare durabilă, care, într-o mare
măsură, a fost definită şi conturată de cunoscutul “Raport Brundtland” (1987), ca fiind:
„capacitatea omenirii de a asigura satisfacerea cerinţelor generaţiei prezente, fără a compromite
capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile necesităţi”.
În fine, această revoluţie a reuşit să demonstreze tuturor faptul că, în nici un alt domeniu
de activitate interesele generaţiilor viitoare nu se împletesc atât de strâns cu cele ale generaţiei
actuale, ca în domeniul protecţiei mediului înconjurător (BOŞCAIU 1985).
Pentru misiunea protecţioniştilor, elementul de noutate este reprezentat de introducerea în
ecuaţia: mediu – protecţie – conservare şi a factorului uman, respectiv a populaţiilor locale.
După statuarea acestui aspect în primele două principii din Declaraţia de la Rio („... fiinţele
umane se află în centrul preocupărilor privitoare la dezvoltarea durabilă. Ele au dreptul la o
viaţă sănătoasă şi productivă, în armonie cu natura...”), se accentuează (începând cu cel de-al
IV-lea Congres UICN asupra parcurilor naţionale) necesitatea includerii populaţiei, ca parte
explicită, în planurile de management ale parcurilor naţionale. Iar implicarea aceasta nu
presupune doar aspectul fizic, ci şi cel spiritual, căci, aşa cum sublinia LÉVI-STRAUSS (1987):
„Civilizaţia mondială nu va putea fi altceva decât coaliţia, la scară mondială, de culturi ce
păstrează fiecare originalitatea sa”.
Iată, că între aspectul pur conservativ (prezervarea biodiversităţii) şi cel cultural
(conservarea tradiţiilor) apare un element comun – originalitatea, caracteristică supusă în ambele
cazuri unor factori ce pot să-i afecteze autenticitatea.
Şi aici intervine adevărata artă a conservatoriştilor, care trebuie să aleagă soluţii de
gestionare potrivite fiecărei arii în parte, fiecărui tip de habitat în parte, fiecărei regiuni, fiecărei
65
populaţii de plante sau animale, fără a adopta şabloane standard. Altfel spus, regula de aur pentru
conservarea complexelor ecologice ar fi: „ne pas mettre tous ses oeufs dans le même panier”.
Aceasta nu însemnă nicidecum că vom face abstracţie de întreg, deoarece abordarea holistică ne
obligă să privim totul prin prisma integratoare. În plus, cu toţii ştim că, dacă nu vom proteja
întregul, „... nu vom proteja decât catedrale în mijlocul oraşelor desfigurate, porturi adăpostite
de natură în mijlocul deşerturilor supuse jafului”, aşa cum, plastic, afirma DORST (1999).
Dintre toate componentele dezvoltării rurale integrate, vom aborda (datorită specificului
acestei discipline) numai aspectul conservării soiurilor locale, autohtone, ca unul din elementele
biodiversităţii culturale. Referirile la soiurile cultivate şi la necesiatea protecţiei celor autohtone,
nu fac altceva decât să respecte una dintre recomandările Convenţiei de la Berna (1979): “…de a
acoperi toate aspectele posibile ale conservării pentru a asigura o protecţie completă a
ansamblului patrimoniului natural al Europei”.
Spaţiul rural, pe lângă faptul că adăposteşte majoritatea covârşitoare a spaţiilor protejate,
că este spaţiul supus continuu presiunii generate de urbanizare (cu toate consecinţele sale), este
locul în care trăiesc şi muncesc ţăranii (fermierii, agricultorii), în tripla lor ipostază, de:
producători, consumatori şi exportatori. Aşa cum aprecia prinţul Charles, „Agricultorii sunt
coloana vertebrală a naţiunilor” (ap. GEVAERT, 1993), un motiv în plus pentru ca şi noi
naturaliştii să luăm în considerare problemele lor şi, mai cu seamă, să învăţăm din experienţa lor
milenară, să o folosim în scopurile noastre protective, să luptăm pentru conservarea creaţiilor lor.
Aceasta, cu atât mai mult, cu cât ţăranii nu au cerut niciodată brevetarea creaţiilor lor (a soiurilor
şi raselor locale), aşa cum o fac toţi cei care slujesc biotehnologiile moderne, implicit şi pe cei
care finanţează astfel de cercetări!
Pe lângă problemele generate de criza ecologică contemporană, suntem confruntaţi şi cu
politica de globalizare care, mai ales pentru ţările Sudului (ţările subdezvoltate şi cel în curs de
dezvoltare), însemnă un aflux important de capital străin. Iar acest aflux este dublat şi de o
puternică infuzie a modurilor ocidentale de consumaţie, cu tot cortegiul de efecte cunoscute. În
marea majoritate a acestor ţări, „... supravieţuirea agricultorilor depinde adesea de capacitatea şi
de dreptul lor de a selecţiona şi conserva seminţele adaptate propriilor lor condiţii
agroecologice” (LAUWAARS et MINDERHOUD, 2001). Sub presiunea companiilor
multinaţionale (Monsanto, Novartis, Astra-Zeneca etc.) acest drept este uzurpat, iar „războiul
seminţelor” este deseori câştigat de cei mai puternici, respectiv cei mai bogaţi (CRISTEA et
DENAEYER, 2004).
Deoarece fiecare conservaţionist cunoaşte implicaţiile complexe ale acestui proces, vom
aborda, succint, doar câteva probleme specifice României, în prea lunga sa perioadă de tranziţie.
Astăzi, în România, peste o treime din populaţia ţării lucrează în agricultură, deţinînd cca.
30 milioane de parcele, în marea lor majoritate (peste 66%) proprietate particulară şi cu suprafeţe
de 2-3 ha, folosind tehnici şi tehnologii destul de rudimentare, practicând în esenţă o agricultură
de subsistenţă.
Deşi toate guvernele ce s-au succedat din 1990 încoace au făcut câte un «pariu pentru
agricultură», nu a existat şi nu există o politică şi o strategie pe termen lung, care să fie
respectată, indiferent de culoarea politică a guvernanţilor şi guvernelor ce s-au succedat ori se vor
succeda. Singura realizare demnă de reţinut este elaborarea „cărţii verzi”, apreciată de realizatorii
ei ca fiind „primul document de sinteză... privind ansamblul demersurilor necesare pentru
66
planificarea şi implementarea unor acţiuni vizând dezvoltarea rurală integrată” (xxx, 1998, p.
5). Iar aceste demersuri şi acţiuni se propun a fi realizate prin respectarea următoarelor principii
şi obiective:
I. Promovarea dezvoltării integrate şi durabile a spaţiului rural:
1. Dezvoltarea infrastructurilor hidroedilitare, de transport, comunicaţii şi energetice,
2. Promovarea şi diversificarea activităţilor economice,
3. Dezvoltarea unei agriculturi performante şi diversificate,
4. Realizarea unei silviculturi viabile, bazată pe gestiunea durabilă a pădurilor,
5. Asigurarea condiţiilor necesare dezvoltării activităţilor de turism,
6. Crearea unor IMM-uri agricole, industriale, de artizanat, comerciale, de prestări
servicii,
7. Dezvoltarea potenţialului uman pentru noi cerinţe.
II. Creşterea calităţii vieţii:
1. Prezervarea şi dezvoltarea zonelor cu valoare naturală şi peisageră,
2. Limitarea extinderii zonelor construite,
3. Reabilitarea locuinţelor,
4. Accesul la servicii de sănătate, comparabile cu cele din mediul urban,
5. Asigurarea calităţii educaţiei copiilor.
III. Menţinerea unor comunităţi viabile:
1. Antrenarea populaţiilor locale în procesul de dezvoltare rurală,
2. Promovarea patrimoniului cultural şi istoric al satului românesc,
3. Întărirea identităţii comunităţilor rurale.
Se poate observa că 5 dintre obiectivele propuse vizează şi unele componente ale
activităţii noastre, ca protecţionişti, dar lipsesc elementele concrete, explicite, privitoare la
conservarea biodiversităţii create de om: soiuri şi rase autohtone.
În 2005, consiliul responsabil cu cercetarea ştiinţifică la nivel naţional (CNCSIS) a stabilit
11 tematici ca prioritare pentru perioada următoare, între care trei constituie oferte şi pentru
biologi:
1) Structura şi dinamica complexelor socio-ecologice. Recunoscându-se faptul că
sistemele socio-ecologice sunt părţi componente ale organizării, în timp şi spaţiu, a naturii, sunt
favorizate abordările referitoare la proiectarea şi construirea sistemului de monitoring integrat al
dinamicii acestor complexe;
67
 2) Siguranţa producerii şi prelucrării alimentelor de origine vegetală, în cadrul căreia, pe
lângă obiectivul creării de tehnologii noi, sunt stipulate direcţii privitoare la studiul impactului
tehnologiilor agricole şi al nutriţiei animalelor asupra calităţii produselor, precum şi cele ce
privesc obţinerea de produse ecologice;
3) Evaluarea riscului în ingineria mediului, tematică cu un pronunţat caracter inter- şi
pluridisciplinar, urmărindu-se modelarea proceselor socio-economico-ecologice, precum şi
elaborarea de soluţii pentru conservarea biodiversităţii şi calităţii mediului înconjurător.
Dacă luăm în considerare şi comunicările prezentate la cea de-a 35-a reuniune a ESNA
(European Society for New Methods in Agricultural Research, Amiens, 29 aug.-2 sept. 2005),
vom constata că nici la nivel european nu există preocupări legate de conservarea şi protecţia
soiurilor şi raselor autohtone.
Cunoscând situaţia de ansamblu din România, iată care au fost raţiunile ce au stat la baza
includerii acestui subcapitol:
-
la fel ca în cazul speciilor, un soi sau o rasă odată dispărute, împreună cu întreaga lor
variabilitate genetică, nu mai pot fi reconstituite;
- perpetuarea acestora în conservatoare, oricât de mari ar fi ele, nu reprezintă decât o
soluţie „in extremis”, soluţia realistă fiind aceea a conservării lor „in situ”, adică în
regiunile şi pe terenurile în care au fost create şi utilizate de om de-a lungul timpurilor;
- tehnologia de cultură sau de creştere a soiurilor şi raselor autohtone este mult mai
puţin agresivă faţă de mediul înconjurător;
- România, ca ţară membră a UE nu a făcut demersurile necesare pentru „acreditarea”
soiurilor şi raselor locale, ceea ce, în condiţiile aplicării politicii agricole comunitare
(PAC), va conduce la imposibilitatea valorificării pe piaţă a produselor obţinute de la
aceste varietăţi şi, ca urmare, la o sărăcire a populaţiei ori la generalizarea utilizării
varietăţilor alohtone;
- conservarea unor tradiţii culturale (obiceiuri, ritualuri, limbă etc) este strâns legată de
anumite practici ale populaţiilor locale, mai cu seamă cele legate de plante şi animale,
aspecte care sporesc valoarea turistică a regiunilor respective şi nu numai aceasta.
Dacă cifrele referitoare la animalele domestice sunt impresionante (4.944 rase de bovine,
caprine, ovine, porcine şi găini, din care însă cca. 13% au dispărut; MACKAY, 2003), cele care
privesc soiurile de plante cultivate sunt cu adevărat uimitoare. Împreună, aceste creaţii ale
populaţiilor umane, prin valoarea informaţiei genetice conţinută, reprezintă o parte importantă a
patrimoniului mondial şi, ca atare, trebuie conservată şi protejată.
Oprindu-ne numai la principalele plante de cultură din România, analiza realizată de noi
(material aflat in press) marchează faptul că, pentru cele 41 specii (selectate de noi în tab. 5.1.)
sunt raionate şi cultivate 745 soiuri, dintre care 349 (47%) sunt autohtone. Aceasta reprezintă o
medie de cca. 8 soiuri autohtone/ specie, valori apropiate de cele obţinute de HERA et al. (2004)
pentru categoriile de plante cultivate luate de noi în considerare (şi sintetizate pe baza literaturii
de bază din domeniile agrofitotehniei, pomiculturii, legumiculturii şi viticulturii).
Tabel 5.1.. Principalele specii şi soiuri cultivate în România

nr. crt. Culturi/specii nr. soiuri. nr. soiuri Exemple de soiuri autohtone
în RO rom.

68
 Cereale

1. Triticum aestivum (grâul comun) 31 24 Bucovina, Ceres, Dacia, Diana,

Excelsior, Favorit, Montana, Olt,
Potaisa, Silvana, Transilvania

2. T. durum (grâul tare) 3 2 Durom, Topaz

3. Hordeum vulgare (orz) 5 5 Cenad 345, Intensiv, Miraj, Productiv

4. H. distichon (orzoaică) 8 3 Azuga, Griviţa, Victoria

5. Avena sativa (ovăz) 5 2 Cenad 309, Tg. Frumos 9

6. Oryza sativa (orez) 7 5 Auriu de Banat, Bega, Coral, Timiş

7. Zea mays (porumb) 29 29 Arieşan, Bănăţean, Dobrogean,

portocaliu de Tg. Frumos, Studina

Leguminoase

1. Pisum sativum (mazăre) 6 1 Miral

2. Phaseolus vulgaris (fasole) 25 15 Avans, Ardeleana, Bogdana, de Banat,

Clujana, de Ialomiţa, Ouşoară de
Moldova, Grasă de Transilvania

3. Glycine hispida (soia) 9 2 Flora, Violeta

4. Lens culinaris (linte) 4 4 Iaşi 9, de Moldova, de Transilvania,

Vinga

5. Cicer arietinum (năut) 2 1 Jiana

Pentru rădăcini şi tuberculi

1. Beta vulgaris var. altissima (sfeclă de zahăr) 7 7 Braşov, Polirom, Românesc Poli 1,
Stupinui 2M, Monorom

2. Solanum tuberosum (cartof) 21 8 Braşovean, Colina, Măgura, Muncel,

Semenic, Suceviţa

Legume

1. Solanum lycopersicum (tomate) 42 23 Argeş 411, Aurora 100, Brăila 405,

Buzău 22, Craiobrid, Cluj 80,
Productiva, Precoce de Someşeni,
Vitamina

2. S. melongena (vinete) 9 7 Bucureştene, Danubiana, Lidia, Lungi

de Tg. Frumos, Pana corbului

3. Capsicum anuum (ardei) 34 24 Aroma, Galben de Banat, Miniş,

Muntenia, Favoritul pieţii, Românesc
69; Mureşan, Splendid, Timpurii de
Bucureşti; Lung românesc, de Arad, Iute
românesc; Arad 6, Oradea 15

4. Cucumis sativus (castravete) 16 2 De Arad, de Bistriţa

5. C. melo (pepene galben) 7 1 De Tg. Frumos

6 Citrullus lanatus (pepene verde) 13 9 De Arad, de Brăila, Lovrin 532, de Tg.

69
 Frumos, dr. Mauch, Timpuriu de Miniş,
Vidra 1

7. Lactuca sativa (salată) 17 6 Argeş 438, de Brăila, de Mai, Timpurie

de Banat, Urechiuşe

8. Brassica oleracea var. capitata (varza cu 35 7 De Buzău, Ialomiţa 28, Licurişcă,

căpăţână), var. gemmifera (v. de Bruxelles), Timpurie de Vidra, Roşie de Argeş; -;
var. botrytis (conopida), var. gongylodes Timpurie de Arad; -;
(gulia)

9. Raphanus sativus (ridiche) 15 7 De Blaj, Roşii cu vârf alb, Rotunde

timpurii, Ţepuşe de gheaţă; de
Dumbrăveni, Negre rotunde, Ţara
Bârsei

10. Allium cepa (ceapă) 11 6 Aurie de Buzău, Diamant, de Dărăşti, de

Moldova, de Tibucani, Roşie de Făgăraş

11. A. sativum (usturoi) 12 8 Amaradia, de Cenad, de Ciolpani, de

Craiova, de Işalniţa, de Moldova, de
Rm. Sărat

12. Daucus carota (morcov) 12 0 -

13. Petroselinum hortense (pătrunjel) 2 1 Alb lung

14. Apium graveolens (ţelină) 4 1 Victoria

Pomi fructiferi

1. Malus pumila (măr) 51 17 Aromat de vară, Ancuţa, Ardelean,

Creţesc roşu, Creţesc auriu, Delicios de
Voineşti, Fălticeni, Feleac, Gloria,
Pătul, Poinic, Rădăşeni, Roşioare
călugăreşti, Şovari

2. Pyrus communis (păr) 24 8 Aniversare, Aromata de Bistriţa, Doina,

Napoca, Timpurii de Dâmboviţa,
Untoasă de Geoagiu, Trivale, Republica

3. Cydonia oblonga (gutui) 13 8 Aurii, Aromate, de Valea Călugărească,

de Huşi, de Moşna, Moldoveneşti,
Turceşti

4. Prunus domestica (prun) 22 14 Albatros, Grase româneşti, Ialomiţa,

Tuleu gras, Tuleu dulce, Vinete
româneşti, Piteştean

5. P. persica (piersic) 20 5 Flacăra, Frumos de Băneasa, Superb de

toamnă

6. P. armeniaca (cais) 17 13 Băneasa, Mamaia, Mari de Cenad, Roşii

de Băneasa, Silvana, Sulmona, Târzii de
Bucureşti

7. P. avium (cireş) 20 11 Armonia, Băşicate, Boambe de Cotnari,

Negre de Bistriţa, Roşii de Bistriţa,
Pietrose negre de Cisnădie, Timpurii de
mai

8. P. cerasus (vişin) 15 10 Crişana, Dropia, Ilva, Mocăneşti, Nana,

Timpurii de Cluj, Timpurii de Tg. Jiu,

70
 Tema 6: Consultaţi bibliografia recomandartă şi precizaţi
Timpurii de Piteşti

9.
sensul termenilor: ocrotire, conservare,
Juglans regia (nuc) 20
protecţie,
16
agricultură
Baia de Aramă, Dumitra 2, Fălticeni 12,
biologică, dezvoltare durabilă! Gemisara, Geoagiu 65, Lungi de
Mărculeşti, Novaci, Peştişani, Sibişel
39, Şuşiţa

10. Castanea sativa (castan comestibil) 15 9 Baia Mare 6, Gureni, Horezu 2, Iza,
Mara, Polovragi 3, Timpurii de Tismana

Viţă de vie

1. Vitis vinifera, V. rupestris, V. riparia (viţă de 137 28 Muscat de Alexandria, Perlă de

vie) Bucureşti; Ardeleanca, Crâmpoşie,
Galbenă de Odobeşti, Grasă de Cotnari,
Fetească albă, Frâncuşă, Tămâioasă
albă, Zghihara de Huşi; Roşioară,
Busuioacă de Bohotin, Băbească
neagră, Cadarcă, Fetească neagră,
Negru vârtos, Silvania

5.2. S i t u a ţ i a a l i m e n t a ţ i e i ş i r e s u r s e l o r a l i m e n t a r e p e G l o b

- de rezolvat prin studiu individual!

BIBLIOGRAFI E

BALICK M.J., COX P.A., 1996, Plants, People and Culture. The Science of Ethnobotany, Sci. American Library,
New York, 228 p.
BÎLTEANU G., 1974, Fitotehnie. ed. II-a. Ed. Did. şi Pedag., Bucureşti, 755 pp.

BOJOR O., ALEXAN M., 1984, Plantele medicinale şi aromatice de la A la Z, ed. a II-a, RECOOP, 191 pp.

BORDEIANU T., CONSTANTINESCU N., ŞTEFAN N.-coord., 1963-1969, Pomologia (RPR) RSR., I-VIII. Ed.
Acad., Bucureşti, 535, 1007, 754, 735, 614, 733, 526, 453 pp.

71
BOŞCAIU N., 1985b, Revoluţia în Biologie şi conştiinţa ecologică. in Revoluţia biologică, Ed. Acad., Bucureşti:
161-167

BOWN D., 1999, Piante aromatiche, Ed. R.C.S. Libri S.p.A., Milano, trad. Francesca Garibaldi, 176 pp.

CHEERS G., PAG S., OLDS M.-eds., 1999, Botanica. Encyclopédie de botanique et d’horticulture, Ed. Könemann
mbH, Köln, 1020 pp.

CHIFU T., MÂNZU C., ZAMFIRESCU O., ŞURUBARU B., 2001, Botanică sistematică. Cormobionta, Ed. Univ.
“Al. I.Cuza”, Iaşi, 534 pp.

CLÉMENT-GRANDCOURT M., PRATS J., 1971, Les céréales, Ed. J.B.Baillière et fils, Paris, 351 pp.

CRISTEA V., COROIU I., 2002, Biodiversitatea şi clasificarea lumii vii în sistemul celor 5 regnuri, in BARNA A., POP
I.-coord., Biologie. Suporturi pentru pregătirea examenului de definitivare în învăţământ, Ed. Albastră, Cluj-
Napoca: 101-114; idem- Biologie. Pregătirea examenului pentru gradul II în învăţământ, Ed. Albastră, Cluj-Napoca:
79-100

CRISTEA V., DENAEYER S., 2004, De la biodiversitate la OGM-uri ?, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 164 pp.

DLOUHA J., RICHTER M., VALICEK P., 1995, Les fruits, Ed. Grund, Paris, trad. Doppia D., 223 pp.

GEVAERT P.,1993, L’avenir sera rural. Ed. Ruralis, Port-Sainte-Marie, 217 pp.

GIURCĂNEANU C., 1982, Terra. Izvor de viaţă şi bogăţii, Ed. Did. şi Ped., Bucureşti, 208 pp.

HAUDRICOURT A. G., HÉDIN L., 1987, L’homme et les plantes cultivées, Ed. A.M. Métailie, Paris, 281 pp.

HEYWOOD V.H.- ed., 1978, Flowering plants of the World, Ed. Oxford University Press, Oxford – London –
Melbourne, 335 pp.

HODIŞAN I., POP I., 1976, Botanică sistematică, Ed. Did. şi Ped., Bucureşti, 438 pp.

LECOINTRE G., LE GUYADER H., 2001, Classification phylogénétique du vivant, Ed. Belin, Paris, 543 pp.

MAIER I., 1969, Cultura legumelor. Ed. Agrosilvică, Bucureşti, 821 pp.

MORUZI C., TOMA N., 1971, Licheni. Determinator de plante inferioare, Ed. Did. Ped., Bucuresti, 221 pp.

MUNTEAN L. S.-coord., 2007, Tratat de plante medicinale cultivate şi spontane, Ed. Risoprint, Cluj-Napo

OPREAN M., 1975, Viticultură generală. Ed. Did. şi Pedag., Bucureşti, 292 pp.

ca, 928 pp.

PÂRVU M., 1999, Atlas micologic, Ed. Presa Univ. Clujeana, 352 pp.

POP I., HODIŞAN I., MITITELU D., LUNGU L., CRISTUREAN I., MIHAI G., 1983, Botanică sistematică, Ed.
Did. şi Ped., Bucureşti, 420 pp.

RADOIAS G., BOSILCOV A., BÂTIU I., 2005, Odorante naturale în parfumeria modernă, Ed. Casa Cărţii de
Ştiinţă, Cluj-Napoca, 729 p.

ROMAN R .A., 1998, Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti, Ed. Paidea, Bucureşti, 527 pp.

SITTE P., WEILER E. W., KADEREIT J. W., BRESINSKY A., KORNER C., 2002, Strasburger. Lerbuch der
Botanik für Hochschulen, ed. 35-a, Spektrum Akademischer Verlag, Heidelberg – Berlin, 1123 pp.

TORJE D., MICLEA C.-red., 1978, 1980, 1984, Soiuri şi hibrizi de plante agricole cultivate în România. I-culturi de
câmp, II-plante hortiviticole, III-culturi de câmp şi horticole. Ed. Ceres, Bucureşti, 207, 260, 179 pp.
72
TURCU L., 1997, Incursiune în fascinata lume a vegetaţiei exotice, Ed. SINCRON, Cluj-Napoca, 284 pp.

xxx, 1998, Cartea verde. Dezvoltarea rurală în România. Guv. Rom., Min. Agr. Şi Alim., Bucureşti, 60 pp.

73