CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU PASTORAȚIA

MIGRANȚILOR ȘI A ITINERANȚILOR

ORIENTĂRI
PENTRU O PASTORAȚIE
A ȚIGANILOR

CETATEA VATICANULUI
2005

1
 NOTĂ ASUPRA TERMENULUI „ȚIGANI“

Termenul „Țigani“, așa cum apare în titlul documentului, nu este folosit cu intenție
peiorativă, ci inclusivă: astfel, pe lângă rromi (cei mai cunoscuți în țara noastră),
documentul se referă și la alte neamuri de Țigani: sinti, manouches, kalé, gitani, ieniși
etc. — v. și mai jos, nr. 5, alin. 2, pag. 10 (n. tr.).

SIGLE ȘI ABREVIERI

AAS Acta Apostolicae Sedis (1908–)

AG Conciliul Ecumenic Vatican II, Decretul privind activitatea misionară a
Bisericii Ad Gentes (1965)
CCEO Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium / Codul Canoanelor Bisericilor
Orientale (1990)
CD Conciliul Ecumenic Vatican II, Decretul privind misiunea pastorală a
episcopilor în Biserică Christus Dominus (1965)
CIC Codex Iuris Canonici / Codul de Drept Canonic (1983)
IM Ioan Paul al II-lea, Bula Incarnationis Mysterium de declarare a Marelui
Jubileu al Anului 2000 (1998)
LG Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen
Gentium (1964)
PG Ioan Paul al II-lea, Îndemnul Apostolic post-sinodal privind Episcopul slujitor
Pastores Gregis (2003)
PL Patrologia Latina, ed. Migne (1841-1865)
RM Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Redemptoris Missio despre
permanenta valabilitate a preceptului misionar (1990)
UR Conciliul Ecumenic Vatican II, Decretul despre ecumenism Unitatis
Redintegratio (1964)

2
 CUPRINS

Prezentare........................................................................................................................5

Premisă............................................................................................................................9

Capitolul I. Popoare nu prea bine cunoscute,

adesea marginalizate......................................................................................................12
Un drum lung............................................................................................................12
Refuzul: opoziția culturilor.......................................................................................13
O mentalitate specifică..............................................................................................14
O mare schimbare.....................................................................................................15
O realitate ce interpelează.........................................................................................17

Capitolul II. Grija Bisericii............................................................................................18

Legământul lui Dumnezeu și caracterul itinerant al oamenilor................................18
Viață itinerantă și perspectivă creștină......................................................................20
Catolicitatea Bisericii și pastorația pentru Țigani.....................................................21

Capitolul III. Evanghelizare și inculturare.....................................................................23

Evanghelizare îndreptată spre inculturare.................................................................23
Purificarea, înălțarea și împlinirea culturii Țiganilor în Cristos...............................24
Interacțiunea culturală...............................................................................................26

Capitolul IV. Evanghelizare și promovare umană.........................................................27

Unitatea familiei umane............................................................................................27
Drepturi umane și cetățenești ale Țiganilor..............................................................27
O minoritate deosebită printre minorități..................................................................28
Condițiile dezvoltării integrale..................................................................................29
Perspectiva creștină a promovării.............................................................................30

Capitolul V. Aspecte deosebite

ale pastorației pentru Țigani..........................................................................................31
Specificul pastorației pentru Țigani..........................................................................31
Abordări și mijloace de comunicare.....................................................................31
Pastorația Sacramentelor......................................................................................32
Pelerinajele...........................................................................................................35
Provocările pastorației pentru Țigani........................................................................37
Trecerea de la suspiciune la încredere..................................................................37
De la diferite religiozități la credință....................................................................37
Caracter eclezial, ecumenism și dialog interreligios............................................37
Secularizarea........................................................................................................39

3
Capitolul VI. Structuri și lucrători pastorali..................................................................40
Consiliul Pontifical pentru Pastorația Migranților și a Itineranților.........................40
Conferințele episcopale și structurile ierarhice corespondente
ale Bisericilor orientale catolice......................................................................41
Episcopatul și pastorația Țiganilor............................................................................41
Posibile structuri pastorale de jurisdicție personală..................................................42
Promotorul episcopal................................................................................................43
Direcția națională......................................................................................................44
Capelaniile / misiunile..............................................................................................45
Capelanii / misionarii................................................................................................45
Lucrători pastorali în slujba comunităților de Țigani................................................47
Comunitățile-punte....................................................................................................47
Lucrători pastorali Țigani..........................................................................................48

Auspicii finale................................................................................................................49

4
 PREZENTARE

Prin Constituția Apostolică Pastor Bonus1, Ioan Paul al II-lea a încredințat

Consiliului Pontifical pentru Pastorația Migranților și Itineranților misiunea de a se
„angaja pentru ca în Bisericile locale să fie oferită o asistență spirituală eficace și
adecvată, dacă este necesar, prin structuri pastorale oportune, atât refugiaților și
exilaților, cât și migranților, nomazilor și artiștilor de circ“. Biserica, de aceea,
consideră că Țiganii au nevoie de o pastorație specifică, îndreptată spre evanghelizare
și promovare umană.
Dacă — în ceea ce privește îndeplinirea acestei sarcini — luăm în considerare doar
trecutul recent, amintim, pentru importanța avută, Cel de-al V-lea Congres Mondial al
Pastorației Țiganilor,2 desfășurat la Budapesta în 2003 și organizat de Dicasterul
nostru. Acesta a oferit posibilitatea extinderii și aprofundării aspectelor teologice și
ecleziologice ale unei asemenea slujiri. În continuare Lineamenta ale documentului de
față au trecut în mâinile experților, dintre care unii Țigani, lucrători pastorali, episcopi
și, desigur, membrii și consultanții noștri. În final, diferite dicasterii ale Curiei Romane
au putut examina textul și prezenta observații, astfel încât această pastorație specifică
să poată fi plasată în cadrul mai amplu al misiunii universale a Bisericii.
Necesitatea Orientărilor de față era evidentă încă de la începutul reînnoirii
evanghelizării, însă doar acum a venit timpul publicării lor. În orice caz, documentul
nu se adresează doar celor implicați — Țigani sau nu — în acest domeniu pastoral
specific, ci și Bisericii întregi (cf. Orientări, nr. 4).
Deși se referă la Țigani (rromi, sinti, manouches, kalé, gitani, ieniși etc.),
Documentul este valabil, de asemenea, mutatis mutandis, și pentru alte grupuri de
nomazi, care împărtășesc condiții de viață similare. În orice caz, nomadismul nu este
singura caracteristică a Țiganilor, chiar datorită faptului că mulți dintre aceștia sunt
acum sedentarizați, în mod permanent sau semi-permanent. În privința lor trebuie să se
țină sea ma, de fapt, de diversitatea etnică, de cultura și tradițiile străvechi. De aceea,
Păstorii Bisericilor locale ale națiunilor în care trăiesc Țigani vor putea găsi inspirație
pastorală în aceste Orientări, dar va trebui să le adapteze la împrejurări, la nevoile și
exigențele fiecărui grup în parte (ibid., 5).
Dorim, pe de altă parte, să amintim că sunt numeroase semnele de evoluție pozitivă
în modul tradițional de a trăi și a gândi al Țiganilor, cum ar fi dorința crescândă de

1. Ioan Paul al II-lea, Constituția apostolică Pastor bonus, art. 150, § 1: AAS LXXX (1988), 899.
2. Cel de-al V-lea Congres Mondial al Pastorației Țiganilor, în People on the Move XXXV (2003),
nr. 93 Supliment.

5
instruire și de dobândire a unei formări profesionale, creșterea conștiinței sociale și
politice, care se exprimă prin formarea de asociații și chiar partide politice, participarea
la activitatea administrațiilor locale și naționale din unele țări, prezența crescută a
femeilor în viața socială și cetățenească, sporirea numărului de vocații la diaconatul
permanent, la preoție și la viața călugărească etc. În această perspectivă, este
încurajator să ținem seama de contribuția, în deceniile trecute, a promovării sociale și a
pastorației specifice întreprinse de Biserica Catolică, mai ales datorită îndemnurilor lui
Paul al VI-lea și Ioan Paul al II-lea. Apoi, la 4 mai 1997, Țiganii au asistat, cu mândrie
colectivă, la beatificarea martirului spaniol Ceferino Giménez Malla, 1 primul Țigan din
istoria Bisericii ridicat la cinstea altarelor (ibid. 21).
„De la naștere până la moarte, condiția oricărui individ este cea de homo viator“2 —
a afirmat Sfântul Ioan Paul al II-lea —, iar acest lucru este exprimat, ca într-o icoană,
în felul de viață al Țiganilor. Și totuși, există indiferență sau opoziție față de ei; se trece
de la prejudecățile obișnuite la semne de respingere care, adesea, nu trezesc reacții sau
proteste din partea celor care sunt martori la ele. Acest lucru a provocat suferințe
inexprimabile și a dat ocazie unor persecuții față de ei, mai ales în secolul trecut. Ei
bine, o asemenea situație ar trebui să zguduie conștiințele și să dea naștere la
solidaritate față de ei, iar Biserica le recunoaște dreptul de a avea identitate proprie și
se angajează pentru obținerea de mai multă dreptate pentru ei, respectându-li-se cultura
și tradițiile sănătoase. Drepturile și îndatoririle sunt însă strâns legate și, așadar, și
Țiganii au îndatoriri față de alte popoare.
Aceste Orientări sunt, deci, un semn al preocupării Bisericii față de Țigani, care au
nevoie de o pastorație specifică, atentă față de cultura lor care, evident, trebuie să
treacă prin misterul pascal al morții și învierii. De altfel, acest lucru le este necesar
tuturor culturilor. Istoria universală a evanghelizării atestă, într-adevăr, că răspândirea
mesajului creștin a fost întotdeauna însoțită de un proces de purificare a culturilor,
văzut ca înălțare necesară. De aceea, apărarea, fără discernământ, a tuturor aspectelor
culturii țigănești, fără deosebirile cuvenite și judecățile evanghelice corespondente, nu
este de folos. Purificarea, în orice caz, nu înseamnă golire de conținut, ci o anume
integrare în cultura înconjurătoare: este vorba de un proces intercultural (ibid., 39). De
aceea, împăcarea și unirea dintre Țigani și ne-Țigani duc la o interacțiune legitimă
între culturi.
Pe lângă aceasta, educația, formarea profesională, inițiativele și responsabilitățile
personale sunt cerințe indispensabile pentru o calitate a vieții demnă a Țiganilor, toate

1. Cf. Romualdo Rodrigo, OAR, Zeffirino Giménez Malla „El Pelé“. Il primo zingaro della storia
beatificato, Roma 1997.
2. Ioan Paul al II-lea, Bula de declarare a Marelui Jubileu al Anului 2000 Incarnationis Mysterium
(29 noiembrie 1998), nr. 7: AAS XCI (1999), 135.

6
acestea fiind elemente ale promovării umane. De asemenea, în comunitățile de Țigani
ar trebui promovată egalitatea în drepturi dintre bărbați și femei, înlăturându-se orice
formă de discriminare; aceasta cere, apoi, respectul față de demnitatea femeii, înălțarea
culturii feminine și promovarea socială, fără a prejudicia puternicul simț al familiei
prezent printre Țigani (ibid., 40). În acest sens, trebuie respinsă orice încercare de
asimilare a culturii acestora și disoluția ei în cea majoritară (ibid., 53).
În acest context, Documentul precizează că, dacă începerea unor proiecte de
promovare umană este, în primul rând, responsabilitatea Statului, poate fi de folos și
chiar necesar ca Biserica să fie implicată în inițiative concrete în acest sens, acordând
loc Țiganilor ca protagoniști. În schimb, ține de misiunea fundamentală a Bisericii
informarea instanțelor publice de condițiile neplăcute ale acestor popoare, în timp ce
trebuie să se țină seama că „dezvoltarea unui popor nu derivă în primul rând de la bani,
nici de la ajutoarele materiale sau de la mijloacele tehnice, ci de la formarea
conștiințelor, de la maturizarea treptată a mentalităților și a tiparelor de comportament.
Omul este protagonistul dezvoltării, și nu banul sau tehnologia“ (ibid., 55-56).1
Revenind la evanghelizarea Țiganilor, aceasta, în Orientările de față, se prezintă ca
misiune a întregii Biserici, pentru că nici un creștin n-ar trebui să rămână indiferent în
fața situațiilor de marginalizare față de comuniunea Bisericii. Dar pastorația în
favoarea Țiganilor, tocmai prin specificul ei, cere o formare atentă și profundă a celor
direct implicați, în timp ce comunitățile creștine trebuie să dovedească o atitudine de
acceptare (ibid., 57). Iar această combinație de specificitate și universalitate se
dovedește fundamentală.
Apoi, vestirea Cuvântului lui Dumnezeu va fi primită mai lesne dacă va fi
proclamată de cei care au arătat solidaritate față de ei în situațiile vieții de zi cu zi. Pe
lângă aceasta, în cateheză este importantă includerea unui dialog care să le permită
Țiganilor să exprime modul în care percep și trăiesc relația cu Dumnezeu. De aceea, va
trebui să se traducă Biblia, cărțile liturgice și cele de rugăciuni în idiomul folosit de
diferitele grupări etnice în diferite regiuni. În mod similar, muzica — foarte apreciată
și cântată de Țigani — este un sprijin extrem de valoros pentru pastorație, care trebuie
promovat și dezvoltat la întâlniri și la celebrările liturgice. Același lucru se poate spune
despre toate mijloacele audiovizuale ale tehnicii moderne (ibid., 60-61).
În plus, din Orientări reiese că pelerinajele au o importanță deosebită în viața
Țiganilor, în măsura în care reprezintă ocazii ideale pentru întâlniri de familie. Adesea,
„locurile sfinte“ destinații de pelerinaj sunt, într-adevăr, legate de istoria familiei. De
aceea, un eveniment, un vot, un drum de rugăciune sunt trăite ca o întâlnire cu
„Dumnezeul Sfântului (lor)“, care cimentează și fidelitatea unui grup. Apoi,

1. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Redemptoris Missio (7 decembrie 1990), nr. 58: AAS
LXXXIII (1991), 306.

7
pelerinajele oferă participanților o experiență a catolicității care va duce de la „Sfânt“
la Cristos și la Biserică (ibid., 70-71).
Ținând seama, în sfârșit, de riscul — din păcate confirmat de fapte regretabile — ca
Țiganii să cadă victime sectelor, Documentul își exprimă convingerea că noile mișcări
ecleziale vor putea desfășura un rol deosebit în această pastorație specifică. Prin
puternicul lor simț al comuniunii și al deschiderii, prin disponibilitatea și cordialitatea
deosebită a membrilor lor, ar trebui să ofere o acceptare concretă, favorizând astfel
evanghelizarea. În acest sens, Asociațiile catolice ale Țiganilor, atât naționale, cât și
internaționale, pot desfășura un rol deosebit, rămânând însă în relații constante și în
comuniune cu Păstorii Bisericilor locale și cu Consiliul Pontifical pentru Pastorația
Migranților și a Itineranților (ibid., 77-78).
Ne dorim ca aceste Orientări să răspundă la așteptările tuturor celor care doreau
publicarea unui Document pastoral de ansamblu referitor la slujirea în favoarea fraților
noștri și a surorilor noastre nomade.

Card. Stephen Fumio Hamao

Președinte

Agostino Marchetto
Arhiepiscop titular de Astygi
Secretar

8
 PREMISĂ

1. Misiunea încredințată de Cristos Bisericii sale se adresează „tuturor oamenilor și

tuturor popoarelor, pentru a-i aduce, prin exemplul vieții sale și prin propovăduire, prin
sacramente și prin celelalte mijloace de har, la credință, la libertate și la pacea lui
Cristos, astfel încât să le fie deschisă calea liberă și sigură spre o participare deplină la
misterul lui Cristos“ (AG 5). Această universalitate a misiunii îndeamnă Biserica să
ajungă la popoarele cele mai îndepărtate chiar geografic, precum și să se îngrijească de
cei care, deși locuiesc în țări de veche tradiție creștină, încă n-au primit Evanghelia, au
primit-o parțial sau totuși n-au intrat pe deplin în comuniunea Bisericii.

2. Printre acestea se poate, desigur, număra o mare parte a poporului Țiganilor,

prezentă de veacuri pe pământul tradițional creștin, dar adesea marginalizată. Marcată
de suferință, discriminare și, adesea, chiar de persecuție, ea n-a fost totuși părăsită de
Dumnezeu „care voiește ca toți oamenii să se mântuiască și să ajungă la cunoașterea
adevărului“ (1 Tim 2, 4). Providența divină, într-adevăr, a știut să trezească, mai ales în
decursul ultimelor decenii, o atenție sporită față de acest popor, mișcând inimile și
mințile multor lucrători pastorali care s-au dedicat cu generozitate evanghelizării ei, nu
fără a experimenta și față de ei înșiși o anume lipsă de înțelegere.
Această atenție s-a extins puțin câte puțin în diferitele regiuni locuite de Țigani, cu
implicarea treptată și a Păstorilor Bisericilor particulare,1 organizându-se apoi la nivel
național și diecezan. S-au organizat numeroase întruniri internaționale cu scopul de a
studia și promova pastorația în favoarea Țiganilor, în timp ce și în mediul cetățenesc s-
a dezvoltat o mai mare atenție față de ei. Astfel a rezultat o realitate pastorală,
neîndoielnic integrată în elanul misionar al Bisericii, căreia aceasta, îndemnată de
Duhul Sfânt, intenționează să-i imprime o cotitură decisivă, angajându-se să o susțină,
să o încurajeze și să-i dedice resursele materiale, umane și spirituale necesare.

3. Prin angajamentul pastoral desfășurat și prin schimbul de experiență și de gânduri

s-a ajuns deci la un ansamblu de atitudini, obiective de atins, dificultăți de depășit și
resurse de obținut, care apoi au ajuns la confluență într-un instrumentum laboris
redactat de Consiliul Pontifical pentru Pastorația Migranților și a Itineranților. Asupra
acestuia au fost cerute păreri și contribuții din partea unor lucrători pastorali, chiar

1. Prin „Biserici particulare“ se înțeleg (cf. CIC, can. 368), în primul rând, diecezele / eparhiile,
precum și alte structuri asemănătoare: prelaturi și abații teritoriale, vicariate și prefecturi apostolice,
administrații apostolice înființate în mod stabil (n. tr.).

9
Țigani, angajați în evanghelizarea acestui popor, care l-au îmbogățit și transformat în
mod substanțial. Apoi, după un ulterior sondaj îndelungat, s-a abordat varianta
definitivă, ținând seama și de instituții ecleziastice neimplicate direct, în așa fel încât
pastorația în favoarea Țiganilor să fie plasată, în mod adecvat, în cadrul mai larg al
misiunii universale a Bisericii.

4. Prin publicarea acestui Document se intenționează reafirmarea, fără șovăire, a

angajamentului Bisericii în favoarea acestui popor. Sunt propuse, de asemenea, căi noi
de trasat în sânul societăților naționale și al Bisericilor particulare, pentru a deschide
comunitățile față de acești frați. Pe lângă aceasta, se stabilesc unele criterii pastorale
generale pentru acțiune și pentru obiectivele de atins. Documentul de față marchează
deci un moment important în istoria evanghelizării și a promovării umane în favoarea
Țiganilor, după întâlnirea lui Paul al VI-lea cu ei la Pomezia / Roma.1
El se adresează deci nu numai păstorilor și lucrătorilor în domeniul unei pastorații
specifice, ci și întregii comunități a Bisericii — care nu poate rămâne indiferentă la
acest subiect — precum și Țiganilor înșiși. Dat fiind că drumul comuniunii depline
dintre Țigani și ne-Țigani abia a început, ba chiar, în multe țări, rămâne încă de
străbătut, se cere din partea tuturor multă convertire a minții, a inimii și a atitudinilor:
acesta este primul motor al unei asemenea comuniuni, cu conștiința că la rădăcina
oricărei situații de refuz și nedreptate se află realitatea dureroasă a păcatului.

5. Ținând seama că poporul Țiganilor este marcat profund de diversitate, le revine Bi

sericilor locale2 să adapteze criteriile, indicațiile și sugestiile cuprinse aici, la situația
con cretă ce ține de loc și de timp. Pe plan cognitiv, în plus, este nevoie de multă pruden
ță, pentru a nu uniformiza în mod facil o realitate în sine diversificată. De aceea, în acest
Document, chiar atunci când el se referă la poporul Țiganilor, se înțeleg populațiile de
Țigani, constituite din diferite etnii. Prin urmare, ar trebui folosit, de obicei, pluralul
atunci când se vorbește de limbă, tradiție și alte elemente care configurează iden titatea
țigănească, dar acest lucru nu este întotdeauna posibil și ar putea fi chiar reduc tiv,
fiindcă există, de fapt, diferite elemente comune ce converg într-un mod specific de a fi
și de a privi lumea și care configurează în mod fundamental această identitate.
Pentru a desemna aceste popoare în globalitatea și complexitatea lor, se folosește
aici termenul de „Țigani“, care însă trebuie să ne îngăduie să ne referim la ansamblul
acestor frați ai noștri, călători sau sedentari, în respect față de persoana și cultura lor.

1. Cf. Paul al VI-lea, Omilie, 26 septembrie 1965: Insegnamenti di Paolo VI, III (1965), 490-495.
2. Termenul de „Biserici locale“ poate fi folosit ca sinonim pentru „Biserici particulare“, deci dieceze și
structuri asemănătoare (v. mai sus, nota 1 de la pag. 9), dar și în sens mai larg, de Biserică dintr-o anumită
regiune, țară, loc în general (n. tr.).

10
Trebuie totuși să nu uităm că realitatea concretă subiacentă nu este deci un ansamblu
omogen, generic, ci cuprinde diferite grupări sau etnii, cum ar fi rromii, sinti,
manouches, kalé, gitani, ieniși etc.1 Mulți dintre ei preferă chiar să fie recunoscuți și
numiți după propria etnie. În schimb, prin termenul de gaзe (la singular gaзo),2
Țiganii- îi numesc pe toți cei care nu sunt ca ei, iar în acest sens, cuvântul este folosit
aici fără discriminare.

6. În sfârșit, este necesar să arătăm că în diferite țări trăiesc numeroși nomazi, ale
căror origini ajung la grupuri de ciobani, pescari, vânători nomazi și altele (travellers,
de pildă), ale căror moduri de viață și caracteristici antropologice sunt diferite de cele
ale popoarelor de Țigani propriu-ziși. Totuși, Bisericile locale ale țărilor în care sunt
prezenți nomazi vor putea și ele să găsească o inspirație pastorală în Orientările de față,
care, desigur, trebuie adaptate la împrejurările, nevoile și exigențele fiecărei grupări.

1. Deși în țara noastră, dar și în alte părți, este răspândită opinia potrivit căreia acești termeni ar fi
doar diferite denumiri ale aceleiași grupări — cea a rromilor —, documentul de față arată că înșiși
membrii lor preferă să fie desemnați diferențiat. De fapt, deosebirile de obiceiuri de nuntă între aceste
grupări (cf. mai jos, nr. 68) arată că acestea sunt, totuși, distincte (n. tr.).
2. Pronunție ca „gage“, „gagio“; de aici provine cuv. românesc „gagiu“ (n. tr.).

11
 CAPITOLUL I. POPOARE NU PREA BINE CUNOSCUTE,
ADESEA MARGINALIZATE

Un drum lung

7. Țiganii constituie un „popor în mișcare“, a cărui viziune asupra lumii își are
originile în civilizația nomadă care, într-o situație de sedentarizare, cu greu poate fi
înțeleasă în profunzime. Lumea Țiganilor trăiește încă, în mare parte, în tradiția orală;
cultura lor este nescrisă și nu există o memorie a peregrinării lor. Ei nu aparțin, deci,
categoriei clasice a migranților, printre care, în general, există riscul să fie clasificați.
Mărturiile privind originea și deplasarea lor sunt, într-adevăr, externe și marginale,
realitatea Țiganilor devenind abia recent obiect de studiu. Rezistența lor ancestrală la
recensăminte — care adesea au fost preludiul unei deportări — iar faptul mai
sistematic că Țiganii sedentarizați sunt, de obicei, excluși din recensăminte în calitate
de Țigani, face mai dificilă cunoașterea numărului și distribuirii lor geografice.

8. În ciuda acestui fapt, se poate spune că poporul Țiganilor este în continuă sporire,
datorită familiilor numeroase, chiar cu o anumită tendință de diminuare, în zilele
noastre, a numărului membrilor acestora.
Comunitățile se caracterizează, apoi, în general, prin stabilirea în cartiere degradate,
pe terenuri părăsite, în bidonvilles, în zone de staționare slab organizate sau în cartiere
de la periferia orașelor și ale satelor gaзe. Familiile ce dispun de mai multe resurse se
stabilesc însă pe terenuri cumpărate, unde își așează tabăra de rulote. Mai sunt apoi cei
sedentarizați, cu mai multă pregătire și diplome de studiu, ce se pot bine integra în
societate.
În zilele noastre însă asistăm, în plus, la o nouă migrație, cea a Țiganilor proveniți
din țările mai sărace ale Europei centrale și din Balcani, care sosesc în cele mai
industrializate. Aceștia, în general, sunt primiți cu reacții de respingere din partea
locuitorilor, provocând jenă administrațiilor locale și având parte de o primire timidă
sau chiar de refuz chiar din partea fraților lor occidentali. Totuși, astăzi există mai
multă capacitate de acceptare față de trecut și mai multă sensibilitate socială din partea
autorităților publice.

12
 Refuzul: opoziția culturilor

9. Predispoziția față de viața itinerantă privește ansamblul acestor popoare,

subzistând, ca mentalitate, și printre cei sedentarizați de multă vreme. Aceștia
constituie, de fapt, cea mai mare parte. Acest mod de viață, de natură legitimă, a trezit
opoziție în societatea de destinație care, în multe țări, se transpune într-o lipsă de
înțelegere tenace, alimentată și de lipsa cunoașterii caracteristicilor și istoriei Țiganilor.
Deși se bucură de cetățenia țării în care s-au stabilit, ei sunt, în realitate, adesea
considerați și tratați ca cetățeni de mâna a doua. Stereotipurile prin care sunt clasificați
se dovedesc ca fiind luate drept adevăruri evidente, iar această ignoranță sau neștiință
persistentă alimentează un refuz latent și periculos, împiedicând și falsificând dialogul
necesar între etniile naționale.

10. Dat fiind că au fost văzuți de multe ori drept străini nocivi și cerșetori insistenți,
opinia publică, în general, a dorit adesea interzicerea nomadismului și eradicarea
acestuia. În decursul istoriei, acest lucru a provocat și persecuții care au fost justificate
ca și cum ar fi măsuri sanitare. Istoria acestor popoare este astfel, în mod trist,
presărată cu pedepse corporale, încarcerări, deportări, sedentarizare forțată, sclavie sau
alte măsuri având în vedere, în final, nimicirea lor.1

11. Persecutarea Țiganilor coincide, de altfel, în mare parte, cu formarea marilor

state naționale. Secolul XX a cunoscut, în plus, persecuția rasială, care i-a lovit
împreună cu evreii și a fost răspândită de nazism, dar nu numai. Deportarea lor în
lagăre de concentrare și eliminarea fizică a mii și mii de persoane, a dat naștere, în
general, doar la proteste izolate. Mai aproape de zilele noastre, și instabilitatea politică
din diferite țări a contribuit la împovărarea Țiganilor. Dovadă este războiul din
Balcani, care a arătat, în împrejurări dramatice, că acest popor continuă să fie respins
de mare parte dintre cetățeni. În diferite națiuni au fost înregistrate și agresiuni fizice la

1. Se pot menționa, pe scurt, mai întâi expulzarea Țiganilor din Spania (1492), împreună cu cea a
maurilor și evreilor. Mai târziu, o dată cu apariția statelor naționale europene, au apărut legi pentru
asimilarea forțată a Țiganilor. În Elveția, între 1920 și 1970, copiii Țiganilor (ieniși) erau luați din
familiile lor și dați spre adopție familiilor de elvețieni. Național-socialismul din Germania a legiferat
sterilizarea Țiganilor (1938), deportându-i apoi în masă în Polonia (1939) și la Auschwitz (1942), unde
erau folosiți drept cobai pentru experimente paraștiințifice, fiind exterminate peste 500 000 persoane.
Cf. Giovanni Marchesi, „Criteri pastorali per l’evangelizzazione e la promozione umana degli zingari“,
La civiltà cattolica, anul 157, nr. 3741 (6 mai 2006) 480-489, aici 484 (n. tr.).

13
adresa lor, care alimentează încă, într-un tragic cerc vicios, lipsa de înțelegere și
violența.

O mentalitate specifică

12. Identitatea Țiganilor nu se dezvăluie lesne, fără îndoială fiindcă este dinamică,
fluctuantă și adusă la lumină de relațiile tulburi dintre Țigani și gaзe. Nu putem face
nici referire cu certitudine la un teritoriu ancestral în care să-și fi avut rădăcinile. Este
dificil de identificat și o unitate etnică de ansamblu și relativ uniformă, de la care să
putem ajunge la originea acestui popor. Și totuși se poate vorbi corect de un ansamblu
de elemente care, luate în globalitatea lor, configurează un anumit mod caracteristic de
a fi, care poate nu poate fi inclus în reguli sau contururi bine definite, ci înțeles mai
degrabă ca mentalitate și atitudine existențială.
Se poate astfel atesta că aceasta este, esențialmente, marcată de o propensiune spre
călătorie și spre viața rătăcitoare pe care un gaзo n-o are, chiar fiind migrant. Acesta
din urmă se dezrădăcinează provizoriu, pentru a-și pune bazele existenței într-un alt
loc, pe care-l consideră mai bun. În general, apoi, nu tinde să repete această experiență
de dezrădăcinare și migrare. Țiganul, însă, este în mod firesc disponibil să
călătorească, să se deplaseze.

13. Acest lucru se dovedește adevărat chiar dacă mare parte dintre Țigani, după cum
am menționat deja, sunt astăzi sedentari sau semi-sedentari. Aceste noi forme de viață
nu influențează însă, printre Țigani, percepția diferenței lor față de gaзe. Teama de a fi
absorbiți, de a fi desprinși de identitatea lor, le reafirmă rezistența la asimilare, dar și,
într-un anumit sens, chiar la integrare.
Istoria lungă a izolării și a contrastului față de cultura înconjurătoare, persecuțiile
suferite, lipsa de înțelegere din partea gaзe au lăsat și ele urme în identitatea
țigănească, ce se transpune într-o atitudine de neîncredere față de ceilalți, cu tendința
de a se închide în ei înșiși, cu conștiința de a putea conta doar pe propriile forțe pentru
a supraviețui în sânul unei societăți ostile.

14. În centrul vieții poporului Țiganilor se află, în orice caz, familia. A fi Țigan
înseamnă a fi înrădăcinat în mod vital în familie, unde conștiința și memoria colectivă
formează orice persoană și educă tinerii, chiar în mijlocul lumii gaзe, care o cuprinde
și, în același timp, o ține la distanță. Vârstnicii din familie sunt deci foarte mult
respectați și cinstiți, fiindcă dețin înțelepciunea vieții. Cei răposați rămân multă vreme
în memorie și, într-un anumit sens, prezența lor se păstrează mereu vie. Printre Țigani
este la mare cinste, în plus, „familia lărgită“, constituită dintr-o rețea de multiple

14
familii înrudite, ce duce la o atitudine de multă solidaritate și ospitalitate, mai ales față
de membrii propriei etnii.
Voința de a fi și de a rămâne liberi, de a dispune de spațiu și de timp pentru a se
realiza pe sine în familie și în propria etnie, este deci înrădăcinată foarte profund în
mentalitatea țigănească. Dorința de libertate și aprecierea acesteia, ca o condiție
fundamentală a existenței, pot fi considerate un punct cardinal al concepției lor despre
lume.

15. Religiozitatea ocupă și ea un loc de mare importanță în identitatea acestui

popor. Raportul cu Dumnezeu este de la sine înțeles și se transpune într-o relație
afectivă și nemijlocită cu Atotputernicul, care îngrijește și ocrotește viața de familie, în
special în situații dureroase și neliniștitoare ale existenței. Această religiozitate se
integrează, în mod obișnuit, în religia sau în confesiunea majoritară a țării în care se
află Țiganii, fie aceasta luterană, reformată, catolică, ortodoxă, musulmană sau alta,
adesea fără a-și pune prea multe întrebări despre diferențele dintre ele.

O mare schimbare

16. În decursul secolului XX s-a accentuat și mai mult tendința de sedentarizare, iar
în diferite regiuni, acest lucru a înlesnit școlarizarea copiilor și, prin urmare, sporirea
populației de Țigani alfabetizați. Contactul mai strâns cu lumea gaзe, care a decurs din
aceasta, a contribuit, în pus, la însușirea progresivă de noile mijloace tehnice ale
societății contemporane. Să ne gândim la transportul motorizat, la televiziune și chiar
la comunicațiile telematice, la informatică etc.
Prin urmare, trecerea de la tradiționala căruță la rulota tractată de automobil a
sporit, în mod paradoxal, fenomenul semi-sedentarizării. Mașina permite parcurgerea
liberă a unor distanțe lungi în decursul aceleiași zile, fără ca soția și copiii să trebuiască
neapărat să-l însoțească pe capul familiei sau pe bărbații care-și desfășoară propria
activitate profesională. Un popas prelungit le permite copiilor să frecventeze școala în
mod regulat, în familiile care au înțeles evoluția lumii și au suferit din cauza
inferiorității provocate de analfabetism.
În unele țări asistăm și la includerea destul de generalizată a Țiganilor în munca
până acum exclusivă a gaзe, mai ales în domeniul artistic.1 Pe lângă aceasta, au devenit
mai frecvente căsătoriile dintre Țigani și gaзe, și chiar în domeniul promovării femeii

1. În România pot fi menționați mai mulți artiști celebri de etnie romă, dintre care unii de talie
mondială: violonistul și compozitorul Grigoraș Dinicu (1889-1949), violonistul Ion Voicu (1923-1997),
compozitorul, contrabasistul și pianistul de jazz Johnny Răducanu (1931-2011), actorul și cântărețul
Ștefan Bănică Sr. (1933-1995) – n. tr.

15
se înregistrează o schimbare semnificativă, deși rămân încă multe de făcut pe calea
demnității egale cu bărbatul.

17. În ciuda tensiunilor adesea prezente între diferite grupări și a lipsei de

obișnuință în mobilizarea și unirea forțelor proprii pentru atingerea unui obiectiv, cu
continuitate și precizie, în unele țări, Țiganii au creat asociații în vederea negocierilor
colective în avantajul lor. Nu rareori, prieteni gaзe își pun la dispoziția lor
competențele, ca să-și facă glasul auzit și să-și ia viitorul în mâini. Aceste asociații
reacționează din ce în ce mai eficient la legislațiile ce limitează libertatea de mișcare
sau care le ignoră identitatea, restrângând drepturi legitime. Desigur, asociaționismul
nu se realizează peste tot cu aceeași putere, dar este o mișcare care există, sporește și
cere susținere.

18. Totuși, această evoluție este încă incipientă și variază mult de la o țară la alta,
ceea ce înseamnă că situația generală a poporului Țiganilor, marcată de izolare
pluriseculară, rămâne mult întârziată, în general, față de marile schimbări ce au
caracterizat societatea gaзe în decursul ultimului veac. Acest lucru comportă
consecințe grave și în domeniul economic și al muncii. Într-adevăr, contextul anterior
al unei societăți prevalent rurale îngăduise un gen de simbioză între Țigani și societatea
gaзe, datorită meseriilor lor legate de creșterea cailor, prelucrarea metalelor, micul
artizanat, muzică și spectacole ambulante. Astăzi, însă, transformarea tehnico-
industrială a societății gazdă lasă puțin spațiu economic, ei fiind constrânși să-și
abandoneze ocupațiile tradiționale, ieșite din uz, căutând mijloace de subzistență în
activități cu profit redus sau chiar în cele aflate la limita legalității sau în afara ei.

19. Nu trebuie subestimată nici influența secularizării care, din societatea gaзe se
revarsă treptat și asupra celei țigănești. Religiozitatea tradițională se află deci sub
presiunea împovărătoare a unei culturi ce-i întoarce spatele lui Dumnezeu sau îl neagă
și, atunci când nu este primită într-o comunitate creștină, poporul Țiganilor cade lesne
pradă sectelor sau așa-numitelor „noi mișcări religioase“. Acest lucru constituie încă
un apel urgent de a deschide brațele unui popor mereu doritor să-l întâlnească pe
Dumnezeu, în ciuda a toate.
Pe lângă aceasta, actuala idolatrie a bunăstării, prevalentă printre gaзe, în mod sigur
nu este un stimul în favoarea renunțării la propriul confort nici în favoarea ieșirii în
întâmpinarea fraților noștri, care au nevoie să iasă din sărăcie și izolare și să-și
găsească locul în societatea de azi.

16
 O realitate ce interpelează

20. Toate acestea fac deosebit de dureroasă indiferența sau opoziția față de aceste
popoare nomade. Doar treptat și foarte lent, unele comunități s-au deschis pentru a-i
primi, încă prea puține însă, pentru ca Țiganii să poată descoperi chipul matern și
frățesc al Bisericii. Semnele de respingere persistă, deci, și se continuă, trezind, în
general, slabe reacții și proteste din partea celor care sunt martori.
Această situație ar trebui, de fapt, să zguduie conștiința catolicilor, trezind
sentimente de solidaritate față de acest popor. Biserica se simte deci chemată să
recunoască drumul Țiganilor în decursul istoriei și este interpelată de această cultură.
Ea trebuie să le recunoască dreptul de „a vrea să trăiască împreună“, provocând și
susținând o sensibilizare pentru mai multă dreptate față de ei, în respectarea reciprocă a
culturilor, orientându-și pașii pe urmele lui Cristos, ca răspuns la așteptările acestui
popor aflat în căutarea Domnului.

17
 CAPITOLUL II. GRIJA BISERICII

21. În orice caz, nu se poate uita că, începând cu a doua jumătate a secolului trecut,
a avut loc, din partea Păstorilor, o apropiere progresivă față de Țigani, în unele țări
inițiindu-se o pastorație specifică în favoarea acestui popor. Conciliul Vatican II i-a
îndemnat și el pe episcopi să aibă „o preocupare deosebită pentru credincioșii care, din
cauza condițiilor de viață, nu se pot bucura suficient de grija pastorală obișnuită a
parohilor sau sunt total lipsiți de ea“ (CD 18), iar printre acești credincioși sunt
menționați și „nomazii“. Un asemenea interes deosebit a fost confirmat de Paul al VI-
lea atunci când, în cadrul celebrei întâlniri de la Pomezia 1 / Roma, deja amintită, s-a
adresat astfel Țiganilor: „Voi sunteți în inima Bisericii!“ Demnitatea creștină în
condiția lor a dobândit apoi o ulterioară recunoaștere prin beatificarea lui Ceferino
(Zefirin) Giménez Malla (1861-1936), zis El Pelé („Cel Tare“), un Țigan spaniol
aparținând grupării nomade kalé.2
Calea evanghelizării, a unei reconcilieri autentice și de comuniune dintre Țigani și
gaзe, nu poate porni decât de la o reflecție biblică, în lumina căreia își află o înțelegere
creștină și lumea lor. În acest punct este nevoie, deci, de o lectură atentă a Sfintei
Scripturi, care să ne ducă la o inserare corectă a pastorației Țiganilor în contextul
misiunii Bisericii.

Legământul lui Dumnezeu și caracterul itinerant al oamenilor

22. Figura păstorului și a vieții lui prevalent itinerante are un loc privilegiat în
revelația biblică. La originea poporului lui Israel iese în evidență Avraam care
primește, ca primă indicație din partea lui Dumnezeu, acele cuvinte: „Ieși din pământul
tău și din neamul tău și din casa tatălui tău către pământul pe care ți-l voi arăta“ (Gen

1. Paul al VI-lea, dorind să atragă atenția asupra pastorației nomazilor prigoniți — nu numai de
naziști — și exterminați în lagăre de concentrare, a dorit să-și sărbătorească ziua de naștere, pe data de
26.09.1965, împreună cu Țigani din toată Europa, administrând personal prima Sfântă Împărtășanie
copiilor acestora. Evenimentul a avut loc pe terenul noului seminar pentru capelanii militari de la
Pomezia, în apropiere de Roma. Au participat și numeroși părinți conciliari, deoarece lucrările
Conciliului Vatican II erau în desfășurare. Cf. Ettore Malnati, I gesti profetici di Paolo VI, Àncora,
Milano 2013, cap. 26 (n. tr.).
2. Catehet romano-catolic și activist pentru cauza Țiganilor spanioli. În timpul războiului civil din
Spania, pe motiv că luase apărarea unui preot, a fost arestat de milițiile republicane, apoi executat
(9.8.1936) și înmormântat într-o groapă comună. A fost beatificat în 1997 de Papa Ioan Paul al II-lea,
fiind sărbătorit, în funcție de țări și regiuni, pe data de 4 mai, 2 august sau 4 august (n. tr.).

18
12, 1). Avraam „a plecat fără să știe unde merge“ (Evr 11, 8), iar de atunci încolo,
viața sa a fost marcată de mutări neîncetate, dintr-o tabără în alta (cf. Gen 13, 3),
„locuind în corturi“ (Evr 11, 9), ca străin (cf. Gen 17, 8), conștient că și urmașii lui
nemijlociți vor fi „pribegi în pământ străin“ (Gen 15, 13). În confirmările legământului
lui Dumnezeu cu Avraam, chipul itinerantului se găsește ca semn privilegiat al
contrapartidei umane: „Umblă înaintea mea și fii desăvârșit“ (Gen 17, 1).

23. Poporul ales și apoi încredințat călăuzirii lui Moise care, „când s-a făcut mare, n-a
vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci a ales mai bine să pătimească cu poporul lui
Dumnezeu, decât să aibă dulceața cea trecătoare a păcatului“ (Evr 11, 24-25). Moise a
primit de la Domnul sarcina de a-i elibera pe israeliți din robia Egiptului și a-i duce în
Pământul făgăduinței, iar acest lucru s-a realizat printr-un drum lung, timp în care „ei
rătăceau în pustiu, în pământ sterp, și cale spre cetate locuită nu aflau“ (Ps 106/107, 4).
Tocmai în acest context itinerant a avut loc confirmarea legământului lui Dumnezeu
cu poporul său, pe Muntele Sinai. El a rămas reprezentat de chivotul ce conține
simbolurile legământului, chivot care se deplasează o dată cu poporul și-l însoțește pe
drumul spre Pământul făgăduit. În aceste condiții, chiar asaltați de foame și de sete, de
dușmănie și de respingere din partea popoarelor din jur, evreii au aflat ocrotirea și
iubirea de predilecție a lui Dumnezeu, lucru care apoi va fi amintit și cântat în Psalmi:
„Dumnezeule, când ai ieșit înaintea poporului tău, când ai pășit prin pustie, pământul
s-a cutremurat și cerurile au picurat ploaie în fața Dumnezeului din Sinai în fața lui
Dumnezeu, a Dumnezeului lui Israel“ (Ps 67/68, 8-9). Nostalgia acestor vremuri, care
au format sufletul lui Israel, este păstrată mereu vie în cele care au urmat, fiind evocată
de pelerinajele pe care evreii trebuiau să le efectueze spre Cetatea în care, în Templu,
era păstrat Chivotul Legământului.

24. Caracterul itinerant este, de altfel, o caracteristică a atitudinii oricărui om în

raportul său cu Dumnezeu. În Psalmi, „cei fără prihană“ sunt „cei care umblă în legea
Domnului… și pe căile lui“ (Ps 118/119, 1. 3), „în casa pribegiei“ (Ps 118/119, 54). „Cel
ce umblă întru desăvârșire“ (Ps 15, 2) experimentează cum Dumnezeu îi „înviorează
sufletul“ și-l „poartă pe cărările dreptății“ (Ps 22/23, 3). Pe acest făgaș, Pavel ne va
aminti că „atâta vreme cât locuim în trup, suntem în exil, departe de Domnul“ (2 Cor 5,
6).
Și misterul lui Cristos este prezentat de Sfânta Scriptură ca un exod, cel al Fiului de
la Tatăl, în lume, și de întoarcerea lui la Tatăl. Viața pe pământ a lui Isus este marcată,
deja de la început, de caracterul itinerant, de fuga de prigoana lui Irod spre Egipt și de
întoarcerea la Nazaret. Evanghelia lui Luca dă mărturie, pe lângă aceasta, de
pelerinajele lui anuale la Templul din Ierusalim (cf. Lc 2, 41), iar întreaga lui slujire
publică este presărată de deplasări dintr-un loc în altul, până într-atât încât „Fiul

19
Omului nu are unde să-și plece capul“ (Mt 8, 20). Același mister pascal este, în
Evanghelia după Ioan, introdus chiar ca „ceasul său ca să treacă din lumea aceasta la
Tatăl“ (In 13, 1). Isus era conștient că venise de la Dumnezeu și că la Dumnezeu se
întoarce (cf. In 13, 3). De acest exod al Fiului trimis de Tatăl prin lucrarea Duhului
Sfânt, și omul este interpelat să pornească la drum într-un „exod pascal“ către Tatăl.

25. Așadar, exodul încă nu s-a încheiat, pentru că „istoria Bisericii este jurnalul viu
al unui pelerinaj niciodată încheiat“ (IM 7). În continuitate cu tradiția Vechiului
Testament și cu viața lui Cristos, care „a realizat opera Răscumpărării în sărăcie și
prigoană“, și Biserica, Popor al lui Dumnezeu pe calea spre Tatăl, „este chemată să
urmeze aceeași cale, pentru a împărtăși oamenilor roadele mântuirii“ (LG 8). Ca „noul
Israel, care în veacul acesta e călător, îndreptându-se spre cetatea viitoare statornică
(cf. Evr 13, 14)“ (LG 9), ea „își continuă peregrinarea între prigoana lumii și
mângâierile lui Dumnezeu“1 (LG 8), „înaintând prin încercări și suferințe…, susținută
de puterea harului divin“ (LG 9). Biserica, în definitiv, dovedește o mobilitate,
dovedită de caracterul ei eshatologic, ce-i alimentează tensiunea polară spre eschaton-
ul împlinirii ei. Și condiția fiecărui creștin este, prin urmare, ca un mare pelerinaj spre
Împărăția lui Dumnezeu: „de la naștere până la moarte, condiția fiecăruia este cea
deosebită a homo viator“ (IM 7).

Viață itinerantă și perspectivă creștină

26. Reiese astfel că această condiție itinerantă, atât în realizarea ei obiectivă, cât și
ca viziune a vieții, devine o chemare permanentă a ideii că „nu avem aici cetate
statornică, ci o căutăm pe cea viitoare“ (Evr 13, 14). Ea se configurează ca semn
eclezial ancorat puternic în revelația biblică, aflându-și în țesutul viu al Bisericii
diferitele forme de existență. Printre toate acestea trebuie amintită cea întrupată în viața
Țiganilor, atât în feluritele ei realizări istorice, cât și în împrejurările de astăzi.

27. Printre valorile care, într-un fel, le definesc stilul de viață, ies în evidență
trăsături asemănătoare cu cele biblice. Marcată apoi de persecuție, de exil, de
neprimire, chiar de refuz, de suferință și discriminare, istoria Țiganilor s-a format ca un
drum permanent, care-l deosebește pe Țigan de ceilalți și-l păstrează în tradiția
nomadă, astfel încât nu se lasă târât, în general, de influența mediului înconjurător.
Astfel s-a configurat o identitate, având propria cultură, limbi, religiozitate și obiceiuri,
precum și un puternic simț al apartenenței, cu legăturile aferente. Datorită Țiganilor și

1. Sf. Augustin, De civitate Dei, XVIII, 51, 2: PL 41, 614.

20
tradițiilor lor, omenirea se îmbogățește deci cu un adevărat patrimoniu cultural,
transmis mai ales prin intermediul vieții nomade. Într-adevăr, „înțelepciunea lor nu
este scrisă în nici o carte, dar din acest motiv nu este mai puțin grăitoare“.1

28. Părăsiți adesea de oameni, dar nu de Dumnezeu, Țiganii și-au pus încrederea în
Providență, într-un mod atât de profund încât acest lucru poate fi calificat drept parte a
„naturii“ lor. Viața Țiganilor este, în fond, o mărturie vie a unei libertăți lăuntrice față
de constrângerile consumismului și față de falsa securitate întemeiată pe presupusa
autosuficiență a omului. Pe de altă parte, nu trebuie uitată înțelepciunea populară, care
spune: „Ajută-te, că Dumnezeu te ajută!“
Caracterul lor itinerat este, în orice caz, o trimitere simbolică și permanentă la
drumul vieții spre veșnicie. Într-un mod cu totul deosebit, ei trăiesc deci ceea ce ar
trebui să realizeze întreaga Biserică, adică faptul de a fi neîncetat pe calea spre o altă
Patrie, cea adevărată, cea unică, chiar dacă fiecare trebuie să se angajeze în munca și
îndatoririle zilnice.

Catolicitatea Bisericii și pastorația pentru Țigani

29. De aici ar trebui să reiasă o grijă specifică a Bisericii față de acest popor. Ca
grupare specifică a Poporului peregrin al lui Dumnezeu, el merită o atitudine pastorală
deosebită și o apreciere a valorilor lui. Dar, mai mult decât atât, această pastorală se
cere ca exigență lăuntrică a catolicității Bisericii și a misiunii acesteia. Într-adevăr,
împreună cu Cristos, de la care purcede ea, dispare orice fel de discriminare. „El este
pacea noastră, El care din două a făcut un singur [popor] și a surpat din mijloc zidul
despărțirii, dușmănia…, ca să întemeieze în sine din cei doi un singur om nou, făcând
pace și împăcându-i pe amândoi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin Cruce,
omorând ura în sine însuși“ (Ef 2, 14-16).

30. În Biserică, așadar, instrument al misiunii Domnului ce continuă să fie prezent

în ea, „toți oamenii sunt chemați în noul Popor al lui Dumnezeu“ (LG 13). Biserica are
vocația de a fi ferment în toate popoarele lumii, pentru că, din mijlocul tuturor
neamurilor, Domnul își ia cetățenii împărăției sale care, prin natura ei, nu este de pe
pământ, ci din cer (cf. LG 13). Aici, orice om trebuie să fie primit și nu există loc
pentru marginalizare, pentru înstrăinare. Efectiv, Biserica intră în legătură „mai ales cu
cei săraci și suferinzi și li se dedică din toată inima (cf. 2 Cor 12, 15). Ea participă la

1. Ioan Paul al II-lea, „Discurs către participanții la Cea de-a III-a Întrunire Internațională a
Pastorației pentru Țigani“, 9 noiembrie 1989: Insegnamenti di Giovanni Paolo II, XII, 2 (1989) 1195.

21
bucuriile și durerile lor, le cunoaște aspirațiile și tainele vieții, suferă alături de ei în
angoasa morții“ (AG 12).

31. Apoi, catolicitatea Bisericii, deși cuprinde vocația de a ajunge la orice om, de
orice condiție, nu este doar extensivă ci, în mod mai lăuntric și mai hotărâtor,
calitativă, adică având capacitatea de a pătrunde în diferite culturi și de a-și însuși
angoasele și speranțele tuturor popoarelor, în vederea evanghelizării, în același timp
îmbogățindu-se cu bogățiile culturale multicolore ale omenirii. Evanghelia, una și
unică, trebuie deci vestită în mod adecvat, ținând seama și de diferitele culturi și
tradiții, inserându-se astfel în acel „impuls din care Cristos însuși, prin Întrupare, s-a
legat de condițiile sociale și culturale concrete ale oamenilor printre care a trăit“ (AG
10).

32. O astfel de înrădăcinare catolică face ca orice eventuală formă de discriminare,

în desfășurarea misiunii sale, să se dovedească drept o trădare a propriei identități
ecleziale. Pe urmele Întemeietorului ei — Cel trimis de Dumnezeu să ducă „vestea cea
bună săracilor“, să propovăduiască „prinșilor în război eliberarea și orbilor vederea“,
să-i izbăvească „pe cei striviți“ și să vestească „un an de îndurare a Domnului“ (Lc 4,
18-19), Biserica caută deci mijloace tot mai adecvate pentru a vesti Țiganilor
Evanghelia într-un mod viu și eficient. Este vorba de noua evanghelizare la care ne
îndemna atât de des Papa Ioan Paul al II-lea.

33. Din dimensiunea catolică a misiunii izvorăște, într-adevăr, acea capacitate

eclezială de a găsi și dezvolta resursele necesare pentru a veni în întâmpinarea
multiplelor forme sociale în care-și organizează existența comunitățile umane. În acest
fel, mântuirea este la dispoziția tuturor. Amintindu-și avertismentul lui Pavel — „Vai
mie de nu voi vesti Evanghelia!“ (1 Cor 9, 16) —, Biserica nu economisește deci
eforturi și sacrificii pentru a ajunge efectiv la toți oamenii. Este o istorie marcată atât
de inițiativă, cât și de creativitate, pentru a face vestirea mai incisivă, sfidând adesea
mentalități și structuri pe care timpul le-a făcut uitate.
Împrejurările actuale în care se află Țiganii, apoi, supuși schimbărilor vertiginoase
ale societății contemporane, materialismului sălbatic și propunerilor false care, deși fac
apel la Cel Transcendent, cer un imbold urgent pentru acțiunea pastorală, în așa fel
încât să se evite atât închiderea statică în sine, cât și fuga spre secte sau risipirea
propriului patrimoniu religios, înghițit de un materialism ce sufocă orice trimitere la
Divin.

22
 CAPITOLUL III. EVANGHELIZARE ȘI INCULTURARE

34. În vederea doritei noi evanghelizări, 1 a împăcării și comuniunii dintre Țigani și

gaзe, trebuie pusă în valoare, în mod adecvat, „diversitatea Țiganilor“, recunoscându-
se pe deplin existența acesteia, totuși fără a înlătura punctele de întâlnire cu cultura
gaзe. Echilibrul sănătos și corect al acestei puneri în valoare se dovedește, într-adevăr,
indispensabil pentru stabilirea corectă a raportului dintre evanghelizare, inculturare și
promovare umană.

Evanghelizare îndreptată spre inculturare

35. Dat fiind că mântuirea îl vizează pe omul întreg, evanghelizarea nu poate trece
cu vederea, desigur, acele aspecte culturale, lingvistice, tradiționale, artistice și altele
pe lângă acestea, ce formează ființa umană și popoarele în integritatea lor. Făcând
astfel, Biserica „nu sustrage nimic din binele vremelnic al vreunui popor, ci,
dimpotrivă, promovează și adoptă înzestrările, bogățiile și obiceiurile popoarelor în
măsura în care sunt bune și, adoptându-le, le purifică, le întărește și le înalță“ (LG 13).
Spiritul autentic catolic al evanghelizării duce, în plus, la îmbogățire reciprocă, ținând
seama că „fiecare parte comunică celorlalte și întregii Biserici darurile proprii, astfel ca
întregul și fiecare parte să sporească prin contribuția tuturor celorlalte spre plinătatea în
unitate“ (LG 13).

36. Or, în această viziune își află înțelegerea adecvată unele criterii călăuzitoare
pentru însuflețirea activității pastorale cu Țiganii, adică nu doar acceptarea legitimei
lor revendicări a unei identități specifice și a dreptului de a se insera, ca atare, în
țesutul vital al societății civile și ecleziastice, ci și aprecierea reală — afectivă și
efectivă — a valorilor autentice din tradiția lor, care nu trebuie doar respectată, ci și
apărată. Mai mult, din această perspectivă a mântuirii, trebuie citită din interior cultura
acestui popor ca element de integrat în planul mântuitor dumnezeiesc.

37. Specificul concepției Țiganilor despre lume și al caracteristicii formei lor de

viață cu greu poate fi comparată cu alte realități sociale ale omenirii. Astfel, realitatea
țigănească face parte pe deplin dintre acelea pentru care Biserica, expertă în firea
omenească, a aplicat, în practica misionară, axioma potrivit căreia „la orice condiție

1. Expresia „noua evanghelizare“ a fost răspândită de Papa Ioan Paul al II-lea, cu referire la vestirea
reînnoită a credinței în țări cu tradiție creștină (mai ales în Europa) în care actualmente are loc o
secularizare progresivă. Papa Benedict al XVI-lea a înființat, în 2010, chiar un dicaster de profil:
Consiliul Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări; începând din 2013, acesta a devenit
competent și în domeniul catehezei, care până atunci era de resortul Congregației pentru Cler (n. tr.).

23
sau stare trebuie să corespundă acte și mijloace adecvate“ (AG 6). De aici, nevoia și
oportunitatea unei asistențe pastorale specifice pentru Țigani, care să nu fie redusă la
soluția facilă ce constă în a-i împinge pur și simplu să se „integreze“ în ansamblul
celorlalți credincioși. Aceasta trebuie orientată mai ales spre evanghelizarea și
promovarea lor.
Trebuie deci să luăm act de faptul că structura ecleziastică curentă și teritorială
pentru pastorația sufletelor, în general, nu-i îngăduie acestui popor să se insereze în
viața și comunitatea ecleziastică într-un mod efectiv și durabil. Devine atunci necesară
trecerea la un discernământ serios, pentru a ajunge la un echilibru just și în adaptarea
platformelor pastorale curente la particularitățile cerute de fiecare situație în parte.

38. Efectiv, specificitatea culturii țigănești este de asemenea natură încât nu permite
adaptarea unei evanghelizări doar pornind „din exterior“, lucru care este lesne văzut
drept invazie.1 Pe făgașul catolicității autentice, Biserica trebuie, într-un anumit sens,
să devină și ea țigănească în mijlocul Țiganilor, astfel încât aceștia să poată participa
pe deplin la viața Bisericii. Acest lucru duce la căutarea unei atitudini pastorale
caracterizate de împărtășire și prietenie; de asemenea, este important pentru lucrătorii
pastorali specializați să se cufunde în forma lor de viață și să le împărtășească condiția,
cel puțin pentru o anumită perioadă. Ceea ce Biserica le cere celor angajați în teritorii
de misiune este deci, în mod cu totul special, valabil și pentru ei: „trebuie să-i cunoască
pe oamenii printre care trăiesc și să fie în relație cu ei, ca printr-un dialog sincer și
răbdător să afle ce bogății a dăruit Dumnezeu, în mărinimia sa, neamurilor“ (AG 11).

Purificarea, înălțarea și împlinirea culturii Țiganilor în Cristos

39. O întâlnire autentică între Evanghelie și cultura Țiganilor nu poate, totuși, să-i
legitimeze acesteia toate aspectele, în mod nediscriminat. Istoria universală a
evanghelizării dovedește, în fapt, că răspândirea mesajului creștin a fost întotdeauna
însoțită de un proces de purificare a culturilor cărora li se adresa, o purificare ce

1. De pildă, după modul în care le-a fost prezentată, în trecut, morala creștină, se lăsa impresia că
obligațiile legale prevalează asupra iubirii, astfel încât Dumnezeu putea fi resimțit ca un gen de despot
care-i silește pe oameni să respecte precepte rigide și le contabilizează greșelile. Deși acest mod are
urmări negative în orice cateheză, printre Țigani provoacă mai multă respingere decât printre ceilalți
destinatari. Pe de altă parte, concepția Țiganilor despre proprietatea privată este diferită, favorizând-o pe
cea obștească, datorită trecutului nomad; din cauza persecuțiilor și a vieții grele, prevalează justiția „de
clan“, cu excluderea, fără posibilitatea de iertare, a celor care o încalcă. Mai mult, obiceiurile nupțiale
sunt văzute de ne-țigani drept „concubinaj“, în timp ce printre Țigani reprezintă legături indisolubile: cf.
F. Cozannet, „Religiosité gitane et salut chrétien. La religion des Gitans est-elle une religion du salut?“,
Revue des Sciences Religieuses 53 (1979, 2) pp. 147-163, aici 151 (n. tr.).

24
trebuie considerată, în realitate, ca un aspect necesar al înălțării lor creștine. Nu trebuie
deci să fie de mirare că, în paralel cu acceptarea unei asemenea culturi, Biserica își
orientează pastorația și spre depășirea acelor aspecte incompatibile cu viziunea creștină
asupra vieții sau care, într-un fel sau altul, constituie piedici pe calea împăcării și a
comuniunii dintre Țigani și gaзe. O atitudine minimalistă față de aceste piedici sau,
mai mult, o apărare nediscriminată a tot ce se află în tradițiile Țiganilor, fără a ține
seama de distincțiile corecte și de judecățile evanghelice inerente, nu poate fi de folos
cauzei evanghelizării înseși.

40. În acest context, trebuie adăugat că păstrarea propriilor tradiții n-ar trebui să
devină un pretext pentru justificarea unei atitudini de izolare, de închidere și față de
progresul just al societății gaзe. Împăcarea și comuniunea dintre Țigani și gaзe înglo
bează și interacțiunea legitimă dintre culturi și, într-un asemenea proces, inițiativa
trebuie să vină și din partea Țiganilor. Trebuie deci să luăm act că actuala configurație
generală a societății nu permite progresul necesar al culturilor ce rămân izolate față de
curentul central al dezvoltării. Chiar dacă, evident, există numeroase situații de
nedreptate socială care, la urma urmei, își au originea în păcat, trebuie să recunoaștem,
în același timp, că situațiile de subdezvoltare socială nu se datorează întotdeauna relei
voințe din partea altor straturi ale societății, ci și structurii țesutului social însuși, care
cere integrarea drept condiție a progresului.

41. Altă trăsătură caracteristică a societății contemporane este necesitatea educației,

a calificării profesionale și a inițiativei și responsabilității personale, condiții
indispensabile pentru a ajunge la o calitate a vieții măcar „decentă“. Toate acestea sunt
valori ce trebuie deci apreciate și încurajate, mai ales din partea părinților. Mare parte
din populația Țiganilor se află încă sub povara unei moșteniri în care această conștiință
este absentă, chiar dacă acest lucru este o urmare a izolării. Deși, adesea, Țiganii înșiși
nu pot fi și nu trebuie învinovățiți, nu este mai puțin necesară învingerea acestei
carențe, mai ales în perspectiva generațiilor viitoare.
În acest context, egalitatea în drepturi dintre bărbat și femeie trebuie încurajată cu
hotărâre, înlăturând orice formă de discriminare nedreaptă. Totuși, acest lucru nu în
seamnă perturbarea instituției familiei, așa cum se întâmplă, din păcate, atunci când
această egalitate este greșit înțeleasă, neacceptându-se diferența dintre bărbat și femeie
într-o cultură a reciprocității. Însă egalitatea cere respectul demnității femeii, înălțarea
culturii feminine, promovarea socială etc.

42. Puternicul simț al familiei, adânc înrădăcinat printre Țigani, nu poate permite,
pe lângă aceasta, ca jignirile personale sau colective să se transforme într-un

25
resentiment permanent, transmis de la o generație la alta, făcând să se prelungească în
timp dușmănia dintre familii și/sau dintre etnii.
Cinstea și corectitudinea la locul de muncă sunt, de asemenea, valori cetățenești și
creștine la care nu trebuie să renunțăm niciodată. Activitățile ce aduc „câștiguri facile“,
la limita legalității sau chiar în afara acesteia, trebuie deci, în mod hotărât, abandonate.
Trebuie să luăm act de daunele importante pe care le antrenează această realitate, atât
pentru populația înconjurătoare, cât și pentru ei înșiși, dat fiind că aceasta contribuie la
alimentarea prejudecăților gaзe față de ei.

Interacțiunea culturală
43. Purificarea culturii Țiganilor n-ar trebui, totuși, să însemne golirea acesteia de
conținut. În același timp cu respectarea și aprecierea valorilor ei legitime, trebuie
promovat cu hotărâre procesul integrării ei în sânul culturii societății înconjurătoare,
ceea ce va implica o atitudine de acceptare din partea acesteia. Atât din motive de
caritate creștină, cât și ținând de exigențele vieții cetățenești, lipsa de întâlnire sau
opoziția dintre cultura Țiganilor și cea gaзe este, cu adevărat, o realitate ce trebuie
depășită, ceea ce cere o schimbare importantă a mentalităților, atât în sfera ecleziastică,
cât și în cea cetățenească.

44. De altfel, un rol hotărâtor este jucat în acest proces de educația oferită în școlile
gaзe. Efectiv, textele școlare obișnuite prezintă adesea o viziune istorică și sociologică
a poporului țigan care moștenește prejudecățile transmise de la o generație la alta,
continuând astfel să alimenteze atitudinea generală de neîncredere. În mod analog,
informația răspândită de mass-media nu transmite, adesea, decât rareori marelui public
valori pozitive ale culturii Țiganilor, știrile negative ce contribuie la deteriorarea
imaginii acesteia fiind încă larg răspândite. Râvna pentru respectul față de minorități,
totuși mai extins în zilele noastre, ar trebui, dimpotrivă, să-și găsească aplicarea și în
acest domeniu, în lipsa oricărei discriminări. În acest caz, ceea ce este valabil pentru
toate minoritățile trebuie aplicat și la minoritatea Țiganilor. Rămâne încă de realizat o
importantă muncă de deschidere și informare, pentru a scăpa sufletele de neîncrederea
susținută de o literatură necritică și în mod trist răspândită în societate, alimentând
atitudinea de respingere.

26
 CAPITOLUL IV. EVANGHELIZARE ȘI PROMOVARE UMANĂ

Unitatea familiei umane

45. În Adam, Dumnezeu se revelează Creator, Părinte al tuturor oamenilor, care

alcătuiesc o singură familie, omenirea întreagă. Orice persoană a fost creată după
chipul lui Dumnezeu (cf. Gen 1, 27), în solidaritate cu celelalte. Astfel, chiar dacă, din
nefericire, nu este recunoscută, relația dintre Dumnezeu și om rămâne vitală, ca temei
al demnității persoanei umane.
Prin intermediul darului vieții, Dumnezeu își manifestă fără încetare iubirea
creatoare, după cum și Cristos descoperă omenirii întregi, prin cuvintele și faptele sale,
prin pătimirea și învierea sa, prezența actuală a acestei iubiri creatoare, care este și o
iubire răscumpărătoare. În acest fel, omenirea alcătuită din fii și fiice ale lui
Dumnezeu, cu toții frați și surori întru Fiul lui Dumnezeu, este chemată să trăiască
împreună într-o singură familie îmbogățită de darurile fiecărui membru al ei și prin
caracteristicile fiecărui popor. Cu toții sunt îndemnați să zidească o omenire frățească,
chemată să dea mărturie că Împărăția lui Dumnezeu este deja prezentă în Persoana
Celui Înviat și în Biserica sa, început și germen al acestei Împărății (cf. LG 5).

Drepturi umane și cetățenești ale Țiganilor

46. Unitatea familiei umane se manifestă și în recunoașterea demnității și libertății

oricărei persoane, indiferent de etnie, țara de origine și religie, într-un raport de
solidaritate cu toți. Persoana are și o valoare infinită, căci Cristos și-a dat viața pentru
fiecare. El este Cel dintâi născut din această omenire reînnoită, iubit în mod infinit de
Tatăl. După triumful Învierii, ce pecetluiește moartea urii și a oricărei morți, El l-a
trimis pe Duhul său Sfânt, Duh al adevărului și al iubirii, Duh al libertății și al păcii,
care ne împacă cu vrăjmașul și ne smulge din indiferență, făcându-ne semeni ai tuturor
membrilor familiei umane.

47. Orice persoană, unică și de neînlocuit, este deci chemată să-și realizeze
capacitățile proprii, să se dezvolte în exercitarea drepturilor și îndatoririlor ei și să
trăiască din munca proprie, în respect reciproc. Pentru ca acest lucru să devină un
element al vieții de zi cu zi, orice hotărâre personală sau colectivă trebuie să vină de
la persoana în raport cu ceilalți, ținând seama de condițiile de viață de ordin politic și

27
economic. Prioritatea iubirii față de ceilalți, pe care Cristos a proclamat-o și a trăit-o,
va trebui deci să-i facă pe creștini să iubească orice ființă umană, în mod
necondiționat, făcându-se slujitori, asemenea lui Cristos. În acest fel a combătut El,
fără violență, voința de putere ce-i subjugă mai ales pe cei mai vulnerabili dintre
frații noștri, până la nimicirea lor.

48. Este deci importantă și urgentă sarcina de îndeplinit pentru ca Țiganii, deosebit
de vulnerabili, să poată fi considerați și acceptați ca membri cu drepturi depline în
familia umană. Nu se poate ajunge la pacea autentică și durabilă, ce ar trebui să o
caracterizeze ca reflectare a „Familiei divine“ (Preasfânta Treime), în afara unui
context al dreptății și al dezvoltării. Trebuie deci ca în sânul poporului țigan să se
mențină demnitatea și să se respecte identitatea colectivă, precum și să fie încurajate
inițiativele pentru dezvoltarea sa1 și pentru apărarea drepturilor sale.

O minoritate deosebită printre minorități

49. Pentru a înțelege corect istoria adesea dramatică a acestui popor, trebuie să
avem în minte nu doar situația sa de minoritate în sânul societății, ci și specificul său
față de alte minorități. Particularitatea sa constă în faptul că Țiganii constituie o
minoritate ce nu are un loc precis în care să se instaleze și nici un stat de referință în
privința originii, de la care să poată aștepta vreo eventuală asistență. Acest „vid“ de
garanții politice și de protecție cetățenească face viața Țiganilor foarte critică. În timp
ce sosirea altor populații în căutare de refugiu și securitate a mobilizat efectiv un
anumit număr de persoane, în general, cea a Țiganilor, dimpotrivă, a provocat
fenomene de refuz. Totuși, valurile de refugiați Țigani dovedesc limpede că și ei
provin din țări sărace, în care discriminarea este adesea însoțită de violențe repetate.
Această situație nu va putea deci fi gestionată decât dacă guvernele, împreună, vor
defini o politică comună, globală, împărtășită, pentru a-i scăpa pe Țigani de mizerie și
respingere.

50. Toate acestea fac deosebit de necesar ca organismele internaționale să se

intereseze de aceste popoare. De asemenea, guvernele naționale trebuie să respecte
această minoritate printre minorități și să o recunoască, contribuind la dezrădăcinarea
episoadelor de violență și xenofobie încă răspândite și care provoacă discriminări în
materie de acces la locuri de muncă, locuințe și studiu.

1. Ioan Paul al II-lea, Discurs către participanții la Cel de-al II-lea Congres al pastorației nomazilor,
16 septembrie 1980: People on the Move X (1990), nr. 31, 28-30.

28
 De asemenea, și Biserica, prin intermediul Consiliului Pontifical pentru Pastorația
Migranților și Itineranților, datorită și reprezentanților și observatorilor Sfântului
Scaun pe lângă organismele internaționale, precum și autorităților ecleziastice din
diferite țări, este chemată să intervină pentru ca deciziile organismelor naționale și
internaționale în favoarea Țiganilor să poată fi primite de instanțele locale și să se
răsfrângă în viața de zi cu zi.

Condițiile dezvoltării integrale

51. Educația este condiția fundamentală și indispensabilă a dezvoltării. În această

privință, în timp ce, în trecut, obiceiurile mai ales itinerante ale Țiganilor făceau destul
de dificilă educația sistematică a tinerelor generații, în zilele noastre, piedicile de trecut
rezidă mai curând în tipul de învățământ oferit. Integrarea lor — atunci când este
posibilă — în parcursul educațional normal va contribui la înlăturarea eventualelor
carențe. Atunci când, în plus, semi-sedentarizarea sau deplasarea constantă fac
educația sistematică și normală imposibilă, guvernele vor trebui să-și unească
eforturile cu cele ale asociațiilor de Țigani și cu cele ale Bisericii, pentru a putea
realiza formarea copiilor țigani într-un fel sau altul.

52. De asemenea, este necesar să ne gândim la toate celelalte elemente ale

dezvoltării de care vor trebui să se bucure aceste popoare, adică formarea profesională
a tinerilor, accesul la servicii de sănătate, condiții decente de locuit, securitatea socială
etc. Totuși, dacă se face abstracție de istoria Țiganilor, activitatea socială va tinde să se
orienteze pornind de la ideea unei devianțe sociale care trebuie învinsă. În fond, ei vor
fi lesne considerați drept asociali care trebuie aduși cât mai curând posibil în sânul
societății majoritare. Făcând astfel, discriminarea la care au fost supuși Țiganii de-a
lungul veacurilor va fi negată, iar specificul culturii lor nu va fi recunoscut.
Dimpotrivă, în centrul tuturor lucrurilor trebuie plasat respectul față de orice
persoană umană, chiar în dimensiunea ei colectivă, mai ales dacă devine fragilă prin
condițiile de viață. De aici decurg anumite criterii de care trebuie să se țină seama
atunci când se abordează proiecte de dezvoltare a comunităților de Țigani. De fapt,
dacă acestea îi încadrează în mod sistematic pe Țigani în categoria asistaților, ele riscă,
de la bun început, să-și rateze obiectivul. Desigur, împrejurările pot adesea cere o
asistență importantă, dar promovarea autentică trebuie să meargă dincolo de aceasta,
astfel încât ei să devină cu adevărat responsabili de resursele necesare dezvoltării lor.

53. Definirea căilor de dezvoltare cere, în plus, o înțelegere adecvată a noțiunilor

distincte de integrare și asimilare. De fapt, cea dintâi trebuie încurajată cu hotărâre,

29
vizând inserția totală a vieții și tradițiilor Țiganilor în concertul celorlalte culturi și în
respect față de cea proprie lor. Dimpotrivă, trebuie respinse ferm încercările de
asimilare, adică cele ce duc la anihilarea culturii Țiganilor, dizolvând-o în cea
majoritară. Țiganul inserat în societatea gaзe va trebui să continue a fi el însuși, adică
să-și păstreze propria identitate.
Pe lângă aceasta, este nevoie să se cunoască bine, din interior, situația
comunităților. Prea adesea, autoritățile publice, supuse presiunii unor evenimente
inumane ce ajung să tulbure opinia publică, sau acțiunii asociațiilor de Țigani și de
persoane ce denunță condițiile de viață subumane ale acestor familii, riscă să ia decizii
pripite referitor la măsurile ce trebuie adoptate. Dimpotrivă, va trebui să se lucreze
serios, de comun acord cu cei interesați, fără a dori ignorarea modului de viață, a
tradițiilor și specificului muncii Țiganilor.

54. În acest context, asociaționismul Țiganilor dobândește importanță ca

interlocutor util, cu scopul de a elabora itinerarii de dezvoltare. Acesta trebuie ajutat să
obțină competență și seriozitate în inițiative, pentru a reprezenta ansamblul populației
și de a fi consultat de autoritățile publice în elaborarea de proiecte de dimensiuni vaste,
îndreptate spre ameliorarea condițiilor de locuit, a zonelor de staționare, a școlarizării,
a condițiilor de viață ale celor sedentari, ale semi-sedentarilor și ale celor care
călătoresc.

Perspectiva creștină a promovării

55. Chiar dacă punerea în aplicare a unor proiecte concrete de promovare umană
revine, în primul rând, statului, poate fi util și chiar necesar ca instituții ale Bisericii să
fie implicate în inițiative concrete în acest domeniu, lăsând loc Țiganilor înșiși ca
protagoniști. Totuși, ține în mod mai specific de misiunea fundamentală a Bisericii
semnalarea față de autoritățile publice a condițiilor neplăcute ale acestui popor.

56. În orice caz, nu trebuie să uităm că „dezvoltarea unui popor nu derivă în primul
rând de la bani, nici de la ajutoarele materiale sau de la mijloacele tehnice, ci de la
formarea conștiințelor, de la maturizarea treptată a mentalităților și a tiparelor de
comportament. Omul este protagonistul dezvoltării, și nu banul sau tehnologia“ (RM
58).

30
 CAPITOLUL V. ASPECTE DEOSEBITE
ALE PASTORAȚIEI PENTRU ȚIGANI

57. Evanghelizarea Țiganilor este misiunea întregii Biserici, pentru că nici un

creștin n-ar trebui să rămână indiferent în fața situațiilor de marginalizare sau de
îndepărtare de comuniunea eclezială. Chiar dacă pastorația Țiganilor are un specific
propriu și cere o formare amănunțită și particularizată a protagoniștilor direcți,
ansamblul comunității catolice trebuie să manifeste o atitudine primitoare față de ei.
Pentru a face acest lucru, trebuie sensibilizat în primul rând Poporul lui Dumnezeu în
totalitatea sa, nu doar pentru a depăși ostilitatea, refuzul sau indiferența, ci și pentru a
ajunge la un comportament pozitiv în mod deschis față de frații și surorile noastre
dintre Țigani.

Specificul pastorației pentru Țigani

58. Pentru a instaura o pastorație adecvată pentru Țigani, dimensiunea

antropologică dobândește o importanță deosebită, Țiganii fiind în mod cu totul
deosebit deschiși față de impactul „sensibil“ al unui eveniment sau altul, mai ales dacă
este vorba de mediul familial. Raportul lor cu istoria rămâne, și el, în mod
fundamental, de domeniul „emoției“. Efectiv, punctele lor de referință în spațiu și timp
nu sunt determinate geografic sau de calendar, ci mai curând de densitatea afectivă a
unei întâlniri, a unei activități, a unui incident sau a unei sărbători. Reacțiile lor sunt
mai degrabă nemijlocite, ținând mai mult de un criteriu intuitiv decât de o gândire
teoretică: toate acestea fac să fie indispensabilă o mare capacitate de discernământ, de
inițiativă și creativitate în modul de aplicare a pastorației.

Abordări și mijloace de comunicare

59. Potrivit mentalității Țiganilor, activitatea pastorală va fi mai incisivă dacă se
desfășoară în cadrul unor grupuri restrânse. Personalizarea și împărtășirea
experiențelor de credință au loc mai lesne atunci când se participă la aceleași
evenimente, acestea fiind explicate în lumina Evangheliei, și atunci când se istorisesc
întâlnirile avute în mod individual cu Domnul. În aceste grupuri, Țiganii se regăsesc
împreună cu ei înșiși și cultura lor; modul lor de a fi protagoniști este apreciat, ca și
responsabilitatea laică. Dimpotrivă, împreună cu depersonalizarea, anonimatul îi
răpește pastorației mare parte din potențialități.

60. Cuvântul lui Dumnezeu vestit Țiganilor în diferite medii ale activității pastorale
va fi primit mai ușor dacă este proclamat de cineva care a dovedit concret că este
solidar cu ei în decursul evenimentelor vieții. În cadrul concret al catehezei, este

31
întotdeauna importantă includerea unui dialog care să le îngăduie Țiganilor să-și
exprime modul în care își percep și trăiesc raporturile cu Dumnezeu. Situațiile trăite
spun adesea mai mult decât ideile redundante, în care riscă să se piardă.

61. Va fi necesară, în plus, evaluarea oportunității de a întreprinde traducerea textelor

liturgice,1 a Bibliei,2 a cărților de rugăciuni în limba folosită de diferitele etnii în diverse
regiuni. În același fel, recurgerea la muzică — pe care Țiganii o apreciază și o practică
— la întrunirile pastorale și celebrările liturgice constituie un sprijin foarte valabil, care
trebuie promovat și dezvoltat. În sfârșit, știind că memoria vizuală a Țiganilor este
extraordinar de dezvoltată, materialele didactice pe hârtie sau video, cu fotografii
semnificative și cu toate posibilitățile oferite de noile tehnologii pot constitui un ajutor
de preț sau chiar indispensabil dacă sunt corect adaptate la mentalitatea Țiganilor.

Pastorația Sacramentelor
62. Cererea de Sacramente din partea familiilor se situează într-un context legat de
raportul reciproc dintre Biserică și Țigani. Aceștia se adresează de preferință unui raśaj3
(preot) sau unei echipe parohiale care a știut să se arate primitoare și deschisă față de ei,
iar aceasta, desigur, pentru că membrii echipei au știut să împărtășească împreună cu ei
momente dureroase sau periculoase din viața lor. Înainte de a da un răspuns pripit, este
necesară discernerea calității raportului existent între familia de Țigani și comunitatea
creștină locală. Această evaluare determină autenticitatea cererii și va trebui să
cântărească în privința pregătirii pentru Sacrament și pentru dezvoltarea acestuia.

63. În general, Botezul este sacramentul cel mai cerut. Va trebui deci dezvoltată
asistența spirituală a familiei și a celui botezat, astfel încât să se poată completa
itinerarul inițierii creștine. Răspunsul dat pornind de la prima cerere de Botez va fi
atunci determinantă și se va răsfrânge asupra viitorului, asupra întregii vieți.

1. Textul liturghiei Sfântului Ioan Gură-de-Aur (ortodoxă și greco-catolică) este disponibil pe site-ul
Arhiepiscopiei Râmnicului: <http://arhiepiscopiaramnicului.ro/biroul-de-catehizare-rromilor/sfanta-
liturghie-ortodoxa-limba-rromani> (nu se indică sursa traducerii). Liturghia bizantină în limba rromani
se celebrează, încă de acum șaptezeci de ani, prin grija Pr. Sója Miklós, la Hodász, parohie în cadrul
Eparhiei greco-catolice maghiare de Hajdúdorog (n. tr.).
2. În România s-a publicat un volum cuprinzând selecțiuni de texte biblice: Biblikane teksturenqo
kidipen anθ-i rromani ćhib. Kotora anθar o Devlikano Lil [Culegere de texte biblice în limba rromani:
Fragmente din Sfânta Scriptură], trad. Gheorghe Sarău, Kriterion, Bucureşti 2002. Noul Testament s-a
publicat integral în alte țări europene, în diferite dialecte țigănești, alături de selecțiuni din Vechiul
Testeament (n. tr.).
3. Pronunție: „rașai“ (n. tr.).

32
 Dialogul pregătitor pentru celebrarea Botezului trebuie, în orice caz, să pornească
de la existența de fiecare zi a Țiganilor, altfel există riscul folosirii unui limbaj religios
paralel cu viața lor, la care nu vor adera decât superficial. În plus, va trebui ca nașul
sau nașa să fie aleși cu grijă, rolul lor implicând acceptarea unui raport privilegiat cu
familia, în continuitate. De aceea, prezența acestora este foarte importantă la pregătire,
chiar dacă nu întotdeauna este lesne de obținut.

64. Astfel, trebuie evitate atât Botezurile fără pregătire adecvată, cât și impunerea
unor exigențe valabile pentru gaзe, ca și cum Țiganii ar fi membri „obișnuiți“ ai
comunității teritoriale. Dacă celebrantul nu este pregătit în mod specific pentru
asigurarea unei cateheze adaptate Țiganilor, se va cuveni atunci ca acesta să-l consulte
pe cel mai apropiat capelan al lor. În timpul celebrării, va trebui să se acorde atenție
limbajului folosit, cu scopul de a hrăni și dezvolta credința părinților, a nașilor și a
întregii familii prezente. De fapt, nu toate cuvintele pe care le poate folosi un gaзo sunt
susceptibile a fi înțelese de un Țigan. Imaginile n-au același impact, viziunea lor
asupra lumii fiind diferită.
În orice caz, Botezul va trebui celebrat în prezența membrilor întregului Popor al lui
Dumnezeu. Ca și în cazul celorlalți catolici, familia de Țigani — în diversitatea ei —
va fi asociată pregătirii și celebrării. Astfel este posibilă realizarea unei catolicități ce
poate oferi prilejul unui raport reînnoit dintre Țigani și gaзe, mai ales dacă relațiile
începute cu ocazia pregătirii se continuă apoi împărtășindu-li-se experiențele vieții.

65. O importanță deosebită este asumată, mai ales pentru tineri, printr-o pastorală a
Confirmațiunii (Mirului), Sacrament pe care comunitățile de Țigani practic nu-l
cunosc. Pregătirea pentru Confirmațiune îngăduie, după modelul catehumenatului,1
recuperarea carențelor precedente ale vieții creștine, educând membrii poporului Țigan
să se unească liber și conștient cu Biserica. Introducându-l pe cel botezat în deplina
participare la viața Duhului, la experiența lui Dumnezeu și la mărturisirea credinței,
Confirmațiunea îl face să descopere, în același timp, semnificația apartenenței lui
ecleziale și a responsabilității lui misionare. Se dovedește la fel de importantă punerea
în față a celuilalt „subiect“ al Sacramentului, și anume comunitatea, care trebuie
cuprinsă în cateheză într-o formă inter-generațională, astfel încât, cu prilejul celebrării

1. Catehumenii sunt adulți care se pregătesc pentru primirea Botezului creștin (prin cursuri de
învățătură creștină și începerea practicării vieții creștine); catehumenatul era modul obișnuit de acces la
Botez la începuturile creștinismului (până la generalizarea Botezului copiilor în familiile creștine),
revenind astăzi în actualitate în țările de misiune, dar și în regiuni de tradiție creștină, azi parțial
dezcreștinate. Modelul pregătirii pentru Botez a adulților nebotezați în familie poate fi folosit pentru
învățătura celor care au fost botezați, dar au rămas fără educație creștină (n. tr.).

33
„celor confirmați“ ai ei, să poată și ea trăi harul unor noi Rusalii, fiind ea însăși
confirmată, întărită prin suflarea Duhului, în vocația ei creștină și în misiunea
evanghelizatoare.

66. Izvorul și culmea comuniunii în Cristos și cu Biserica este Euharistia, memorial

al morții și Învierii Domnului, Sacrament a cărui semnificație nu este încă percepută în
totalitate de către Țigani. Totuși, el află un loc important în tradiția anumitor grupări,
legată de ospețele sacre, celebrate de obicei în cinstea Sfântului ocrotitor al familiei
sau pentru odihna celor răposați. Desfășurarea acestora prevede lauda lui Dumnezeu
pentru harurile primite și împărtășirea hranei, mai ales a pâinii, apoi a vinului, care
adesea sunt binecuvântate de capul familiei, care le ține. Această experiență de
comuniune la ospăț, în decursul căruia Țiganii își afirmă apartenența la comunitatea
lor, poate fi subîntinsă de o referire continuă la Dumnezeu, ca Izvor al bunurilor ce dau
sens și valoare vieții, devenind atunci un punct de plecare în vederea introducerii
progresive în comunitatea creștină adunată în rugăciune. Acest lucru are loc mai ales în
decursul liturgiei euharistice, în care Sacramentul va putea fi descoperit și celebrat ca
împărtășire a aceleiași pâini a vieții, la masa Tatălui, într-o întâlnire cu misterul pascal,
celebrat în Euharistie ca memorial al lui Cristos care ni s-a dăruit nouă. Noi răspundem
făcându-ne noi înșine dar lui Dumnezeu și aproapelui, în caritate.

67. Deși departe de forma sacramentală, Pocăința sau Reconcilierea află un punct de
referință precis atât în obiceiul Țiganilor de a cere iertare lui Dumnezeu neîncetat,
chiar în mod public, pentru păcatele lor, cât și în concepția și comportamentul potrivit
cărora tradiția reglementează reconcilierea, atunci când aceasta admite din nou un
membru în sânul comunității după ce fusese declarat „impur“ și izgonit din cauza unor
infracțiuni grave față de codul etic. Sacramentul devine atunci semn vizibil al unui
proces de convertire în care, pe de o parte, Isus însuși este cel care, prin intermediul
slujirii Bisericii, acordă iertarea îndurătoare a Tatălui, nedespărțită de împăcarea cu
frații. Pe de altă parte, constituie răspunsul oamenilor, susținut de harul lui Dumnezeu,
care se deschide față de conștiința morală corectă, în adeziunea radicală față de
Dumnezeu.

68. În ce privește căsătoria, trebuie să ținem seama că aceasta este înscrisă în cultura
și tradiția Țiganilor, urmând rituri diferite, potrivit grupării de apartenență, esența
rămânând aceeași. Cei doi contractanți își asumă toate drepturile și îndatoririle
conjugale în fața comunității, care sancționează validitatea unirii lor, ca status
permanent în care valorile etice și naturale — libertate, fidelitate, indisolubilitate și
rodnicie — sunt păstrate în esența lor. Unirea matrimonială este înțeleasă aici ca fiind
cu totul diferită de o simplă unire sexuală oarecare și se prezintă ca un eveniment

34
extraordinar, apropiat de viziunea catolică asupra căsătoriei, în așa fel încât va putea fi
considerată de către cei botezați drept bază semnificativă a viitorului Sacrament, a
cărui „formă“ este cerută de Biserică. Astfel reînnoită în mod sacramental, familia,
inimă și temei al culturii și al structurii sociale a Țiganilor, devine un tărâm rodnic
pentru formarea unor comunități creștine restrânse, în perspectiva unei participări
progresive și totale la viața Bisericii, în diferitele ei carisme și slujiri.

69. Ungerea bolnavilor (Maslul) este un Sacrament nepracticat de Țigani, chiar

necunoscut ca semn sacramental al lui Cristos și ca rugăciune a întregii Biserici în
favoarea celui bolnav. Refuzul acestui Sacrament se datorează concepției greșite că ar
fi legat de moarte. De aici, nevoia unei evanghelizări a suferinței, în care bolnavul, unit
cu Cristos, care s-a împovărat cu suferințele omenirii (cf. Mt 8, 17), își trăiește
experiența infirmității ca abandonare plină de încredere în mâinile lui Dumnezeu Tatăl
și ca deschidere generoasă față de solidaritatea cu ceilalți bolnavi, pregătindu-se astfel
să primească darul vindecării pe care Dumnezeu îl poate înfăptui în adâncul sufletului,
făcând ca efectele acesteia să radieze în trup. Acest Sacrament poate avea un punct de
plecare eficient în atenția profundă față de bolnavi, mai ales față de muribunzi care, de
la spital, sunt aduși din nou acasă, pentru a se mai putea bucura de iubirea și afecțiunea
familiei și comunității lor.
Celebrarea înmormântării, cerută cu insistență, de teamă ca defunctul să nu se simtă
lipsit de cinstea cuvenită, este chemată să purifice și să desăvârșească, în lumina
misterului pascal, cultul tradițional al morților care, în modalități diferite, este trăit în
toate grupările într-un mod comunitar, cu emfază și generozitate.

Pelerinajele
70. Pelerinajele sunt o expresie a devoțiunii pe care Țiganii o apreciază mult. Ele
constituie, efectiv, ocazii de întruniri atrăgătoare pentru familiile lor. De altfel, adesea,
„locurile sacre“ de întâlnire cu „Sfântul“ sau „Sfânta“ sunt legate de istoria familiei.
Un eveniment, o juruință, un drum de rugăciune trăit ca întâlnire personală cu
„Dumnezeul Sfintei sau al Sfântului“ cimentează efectiv fidelitatea unei grupări. Dacă,
datorită prezenței preoților, a călugărilor/călugărițelor sau a laicilor, Biserica
împărtășește rugăciunea Țiganilor, înțelegându-o, și le administrează Botezul sau le
binecuvântează căsătoria, pelerinajul îi va pregăti pe participanți la o experiență a
catolicității care, pornind de la „Sfânt“ sau de la „Sfântă“, va duce la Persoana lui
Cristos și la legături ecleziastice cu gaзe.
De asemenea, și Botezurile pregătite în aceste locuri de pelerinaj pot fi celebrate cu
mai multă intensitate și autenticitate, pentru că ele se arată mai familiare și sunt alese din
timp de Țiganii înșiși. În asemenea împrejurări și datorită unor cateheze adaptate

35
adulților, va fi posibilă și aprofundarea credinței în Cristos, pornind de la religiozitatea
lor.

71. Calea Crucii de asemenea, efectuată și reluată de mai multe ori în decursul
pelerinajului, este, în general, foarte apreciată. Ea este trăită ca o celebrare penitențială
pe care Țiganii o pot însufleți mai lesne, datorită faptului că stațiunile Căii Crucii lui
Cristos le vorbesc direct, trimițând la suferințele vieții și invitându-i să lucreze pentru
împăcarea între ei și cu gaзe. Recitarea evlavioasă a Rozariului face și ea parte din
pelerinajul în rugăciune.
Prezența preoților, călugărilor/călugărițelor și a laicilor ce trăiesc alături de ei timp
de mai multe zile face posibile, în plus, numeroase întruniri și conversații, în decursul
cărora Țiganii iau cuvântul și pot da mărturie de credința lor, hrănindu-se cu o
Evanghelie împărtășită. Cu aceste ocazii, sunt posibile și contactele cu gaзe, care
modifică adesea imaginea negativă a Țiganilor în opinia publică și înlătură prejudecăți
generalizate.

72. De aceea trebuie încurajate diferitele tipuri de pelerinaje, dar în mod deosebit
cele de dimensiuni internaționale în decursul cărora este mai lesne experimentarea
catolicității trăite. De asemenea, trebuie promovate pelerinajele regionale, mai
accesibile familiilor sărace. Deși sunt mai puțin cunoscute, aceste pelerinaje n-au, în
general, o funcție de formare, dar pot totuși transmite gustul pentru Evanghelie,
alimentând credința fiecărui participant. Ele constituie, în plus, o ocazie excelentă
pentru promovarea pelerinajelor mari, prin intermediul mărturiei familiilor care au
participat, trăind momente de neuitat și întruniri inedite.

73. În sfârșit, este nevoie ca comunitatea responsabilă cu un sanctuar să coordoneze

pelerinajul Țiganilor și să ia contact cu un responsabil al echipei pastorale
corespunzătoare, mai ales dacă la fața locului lipsește familiaritatea cu cultura și
tradițiile lor. Astfel va fi posibilă analizarea și a eventualelor reacții ale locuitorilor
locului în care se află sanctuarul, precum și ale locuitorilor din jur, pentru a le cunoaște
bine și pentru a organiza intervențiile ce se dovedesc oportune. Într-adevăr, dacă nu se
organizează suficient de bine, în avans, cazarea familiilor și staționarea caravanelor, se
vor putea crea tensiuni, care vor lăsa o amintire negativă pentru un timp îndelungat.

36
 Provocările pastorației pentru Țigani

Trecerea de la suspiciune la încredere

74. Faptul de a se prezenta cu iubire și cu dorința de a proclama Vestea cea Bună nu

este suficient pentru a crea un raport de încredere între Țigani și gaзe, istoria avându-și
propria greutate, după toate nedreptățile suferite. Populația Țiganilor rămâne deci
neîncrezătoare în fața inițiativelor tuturor celor care încearcă să pătrundă în lumea lor.
Învingerea acestei atitudini inițiale este posibilă doar pornind de la dovezi concrete de
solidaritate, inclusiv prin împărtășirea vieții.
Orice astfel de dovadă și orice cerere de iertare reciprocă întărește încrederea și
solidaritatea, favorizând instaurarea unor raporturi pozitive între Țigani și gaзe. În
acest context se inserează cuvintele Papei Ioan Paul al II-lea către credincioși, la 12
martie 2000, când s-a cerut iertare și pentru păcatele săvârșite de fiii Bisericii față de
Țigani, în tot decursul istoriei.1

De la diferite religiozități la credință

75. În mod asemănător cum se întâmplă printre gaзe, numeroși Țigani sunt botezați,
dar nu evanghelizați. Doar „credința în Dumnezeu“ nu este suficientă, în viziunea
credinței creștine, pentru că este nevoie de primirea lui Isus Cristos și a mesajului său,
într-un mod autentic. Trecerea de la religiozitate la credința creștină poate începe
eventual datorită unor itinerarii de tip catehumenal, care-i duc pe cei botezați la
întâlnirea, în bucurie, cu Persoana Domnului.
Acest efort către maturitatea credinței creștine ar trebui să dezrădăcineze
credulitatea deviantă care, adesea, duce la practicarea chiromanției și, mai general, la
superstiție. De asemenea, trebuie depășite concepțiile greșite despre sensul riturilor
liturgice. În acest context, este necesară reorientarea corectă a cererilor de primire a
Sacramentelor motivate de intenții greșite sau incomplete, cum ar fi cazul dorinței
sănătății fizice a unui copil.

Caracter eclezial, ecumenism și dialog interreligios2

76. O credință matură este și o credință eclezială, adică o credință trăită în mod
stabil, în sânul Bisericii. Dacă legătura cu membrii altor confesiuni creștine și ai altor
religii poate fi o ocazie de îmbogățire, creșterea în credință nu este, desigur, favorizată

1. Cf. L’Osservatore Romano, nr. 61 (42.398), 13-14 martie 2000, 7-9.

2. În terminologia uzuală în Biserica Catolică, prin „ecumenism“ se înțelege mișcarea de dialog și
apropiere dintre diferitele confesiuni creștine (catolici, ortodocși, protestanți), în timp ce „dialogul
interreligios“ se referă la raporturile dintre creștini (de orice confesiune) și reprezentanți ai altor religii
(islam, iudaism, hinduism etc.) — n. tr.

37
de schimbarea apartenenței prin trecerea la altă Biserică sau altă comunitate eclezială.1
De fapt, există divergențe importante între acestea din urmă și Biserica Catolică, nu
doar pe plan istoric, sociologic, psihologic și cultural, ci mai ales în privința
interpretării adevărului revelat (cf. UR 19). Va trebui deci evitată frecventarea
simultană a două su mai multe biserici, ceea ce ar fi semnul unei rupturi anormale
dintre credință și celebrarea acesteia în cult.

77. Pe lângă aceasta, trebuie făcută o distincție minuțioasă între confesiunile

creștine, secte, și „noile mișcări religioase“.2 Acestea din urmă îi pot eventual atrage —
adesea chiar prin metode pătrunse de un prozelitism străin de Evanghelie —
religiozitatea înnăscută a Țiganilor, dar ele nu se prezintă ca realități ecleziale
autentice. De aceea, va trebui făcut tot posibilul pentru ca Țiganii să nu cadă în
capcana sectelor.
În orice caz, trebuie să ținem seama că migrațiile frecvente îi pun în legătură cu
gaзe și cu Țigani aparținând de alte confesiuni și religii. De unde necesitatea de
organizare a pastorației într-o corectă perspectivă ecumenică și interreligioasă, atât în
modul de a prezenta mesajul Evangheliei, cât și în raportul cu credincioșii de alte
confesiuni și religii.

78. În această pastorație specifică, un rol deosebit ar putea fi jucat de noile mișcări
ecleziale3 pe care Duhul Sfânt le trezește în Biserică. Prin sentimentul profund al
dimensiunii comunitare propriu lor și prin deschiderea, disponibilitatea și cordialitatea
ce le caracterizează, acestea pot, efectiv, să constituie un loc concret în care se va putea
exprima religiozitatea „emotivă“ a Țiganilor, favorizând și mai buna lor evanghelizare,
în interacțiune reciprocă.

1. În documentele oficiale ale Bisericii Catolice, termenul de „Biserică“ se aplică, în general,

confesiunilor creștine care păstrează, ca și Biserica Catolică, Sacramentul Preoției și, implicit,
succesiunea apostolică (transmiterea autorității Apostolilor de la aceștia, din generație în generație, prin
hirotonire, până la episcopii din zilele noastre): Biserica Ortodoxă, Bisericile vechi orientale. În schimb,
confesiunile care nu păstrează acest aspect (de ex. cele protestante) sunt numite „comunități bisericești
sau ecleziale“ (n. tr.).
2. Termen generic prin care se înțeleg comunități religioase sau spirituale, de obicei necreștine,
întemeiate recent și având un loc marginal în cadrul culturii dominante (n. tr.).
3. Este vorba aici de asociații de credincioși din cadrul Bisericii Catolice, unele păstrând anumite
caracteristici ale ordinelor călugărești, dar cu o structură mai flexibilă (putând cuprinde și familii),
întemeiate recent și care promovează o spiritualitate specifică sau răspund unor anumite exigențe
contemporane ale răspândirii mesajului creștin, de ex.: Mișcarea Focolarelor, Comunitatea Emanuel,
Comunione e liberazione, Calea Neocatehumenală etc. (n. tr.).

38
 În același fel, va fi utilă crearea, în pastorala specifică Țiganilor, a unui spațiu
rezervat asociațiilor catolice internaționale și/sau naționale care vor trebui, totuși, după
împrejurări, să rămână în legătură constantă de comuniune și colaborare cu Consiliul
Pontifical pentru Pastorația Migranților și a Itineranților, cu Biserica locală și cu
Direcția națională responsabilă cu nomazii.

Secularizarea
79. În această privință, se constată că, generalizată într-un mare număr de societăți,
astăzi secularizarea îi implică tot mai mult pe Țigani, mai ales pe cei integrați mai mult
în lumea gaзe. Impactul are caracteristica de a-i afla „mai puțin pregătiți“, din cauza
faptului că separarea lor de restul societății îi ferise, până acum, de această primejdie.
Astăzi, dimpotrivă, ei suferă acest impact într-un mod aproape abrupt. Pe lângă
aceasta, secularizarea are un efect cu totul deosebit asupra tinerilor, mai lesne atrași de
falsele perspective ce le sunt oferite, iar aceasta în detrimentul religiozității trăite în
sânul familiilor lor. Tinerii sunt întotdeauna în legătură mai strânsă cu alți tineri gaзe
care, adesea, nu manifestă nici un interes față de religie, ceea ce trezește, printre
Țigani, întrebări pe care părinții lor le ignorau. De altfel, aceștia din urmă nu sunt
suficient de pregătiți să răspundă la aceste întrebări, pe care ei înșiși nu și le-au pus
niciodată, astfel încât, până acum, pentru ei, Dumnezeu era „evident“. De aici, urgența
unei pastorații adresate tinerilor Țigani, de realizat în mod prioritar.

39
 CAPITOLUL VI. STRUCTURI ȘI LUCRĂTORI PASTORALI

80. Pe prim plan aflându-se dragostea, care aprinde în oameni și instituții dorința de
a favoriza comuniunea cu Cristos a oricărei ființe umane și a oricărei comunități —
inclusiv poporul Țigan — trebuie luate în considerare structurile cele mai adecvate
pentru a înființa, acolo unde încă nu există, pastorația pentru Țigani, printre ei și
împreună cu ei, sau pentru îmbunătățirea ei. Dat fiind că ne aflăm aici în fața unei
realități complexe și multiforme și că situația diferitelor Biserici particulare este și ea
variată, criteriile generale prezentate aici vor trebui aplicate la împrejurările locale
concrete și cu adaptările oportune. Pe lângă aceasta, va trebui să se facă deosebire între
ceea ce poate fi realizat la nivel local și ceea ce se extinde la o națiune sau o regiune
întreagă sau chiar la Biserica universală, acordându-se mereu atenție deosebită
coordonării și comuniunii ierarhice necesare.

Consiliul Pontifical pentru Pastorația Migranților și a Itineranților

81. Papa Ioan Paul al II-lea, în Constituția Apostolică Pastor Bonus,1 din 28 iunie
1988, încredința Consiliului Pontifical pentru Pastorația Migranților și a Itineranților
misiunea de a orienta „grija pastorală a Bisericii la nevoile specifice ale celor siliți să-
și părăsească patria sau care nu au deloc o patrie; de asemenea, [Consiliul] se îngrijește
să urmărească cu atenția cuvenită problemele ce țin de acest subiect“ (art. 149). Acesta
„se angajează pentru ca, în Bisericile locale, să se ofere o asistență spirituală eficace și
adaptată, dacă este nevoie, inclusiv prin intermediul unor structuri pastorale oportune,
atât refugiaților și exilaților, cât și migranților, nomazilor și artiștilor de circ“ (art. 150
§ 1). Acest Dicaster este, de aceea, o nouă expresie a preocupării manifestate constant
de către Biserică în ultimele decenii, cu instituirea succesivă a unor diferite organisme
și oficii active în cadrul Curiei Romane.

82. Realizarea concretă a mandatului încredințat acestuia se desfășoară prin munca

zilnică de animare, promovare și coordonare a pastorației, precum și prin prezența la
diferitele activități ale apostolatului nomazilor. Consiliul Pontifical se adresează deci
conferințelor episcopale, structurilor ierarhice corespondente ale Bisericilor orientale
catolice — respectându-se competența Congregației aferente —, precum și federațiilor

1. AAS LXXX (1988), 841-934.

40
regionale și continentale ale conferințelor episcopale și fiecărei dieceze / eparhii în
parte, pentru a stimula înfăptuirea specifică a acestei preocupări pastorale. Apoi, pentru
a favoriza răspândirea și împărtășirea experiențelor concrete în diferitele Biserici
locale, Dicasterul organizează el însuși congrese, întruniri și seminarii internaționale și
participă, într-o măsură rezonabilă, la cele inițiate și de alte entități. Pe lângă aceasta,
se mențin contacte directe cu diferite instituții internaționale angajate în promovarea
umană și pastorala persoanelor nomade.

Conferințele episcopale și structurile ierarhice corespondente

ale Bisericilor orientale catolice

83. Ținând seama de caracterul specific al pastorației pentru Țigani, un rol deosebit
îi revine, în acest sens, Conferinței episcopale a țării în care trăiesc Țiganii și
structurilor ierarhice corespondente ale Bisericilor orientale catolice care, prin
intermediul Comisiei instituite în sânul acesteia pentru pastorația migranților și a
itineranților, va acorda atenție deosebită specificului Țiganilor.1 În distribuirea
resurselor umane și materiale disponibile, Conferința episcopală și structura ierarhică
corespondentă a Bisericilor orientale catolice vor acorda atenție pentru ca pastorația
pentru Țigani să nu sufere discriminări, ci să fie tratată proporțional cu importanța ei,
chiar în contextul minorităților.
Sarcinile comisiei aferente includ nu doar coordonarea instanțelor locale, ci și a
eforturilor de sensibilizare a credincioșilor și a păstorilor în privința realității Țiganilor.
Episcopii vor acorda deci atenția cuvenită acestei pastorații prin sesiuni de formare
permanentă (cf. PG 24). În plus, va fi nevoie de promovarea informării în comunități,
care să fie susținută de ansamblul păstorilor, chiar dacă promotorul episcopal — sau
cel care-i ține locul — are o însărcinare specifică în acest sens, dat fiind că acesta nu
și-o poate desfășura singur. Ținând seama de distribuția geografică a populației de
Țigani, s-ar putea dovedi convenabilă și o anumită coordonare pastorală la nivel
regional sau continental, pe lângă cea națională.

Episcopatul și pastorația Țiganilor

84. Din raportul de imanență reciprocă dintre Biserica universală și diferitele

Biserici particulare (cf. LG 13)2 derivă o catolicitate ce unește și formează ambele

1. Conferința Episcopilor Catolici din România are o Comisie pentru Migranți, al cărei Președinte
este, în prezent, P.S. Petru Gherghel, Episcop de Iași (n. tr.).
2. Cf. și Congregația pentru Doctrina Credinței, Scrisoare către Episcopii Bisericii Catolice privind

41
dimensiuni ecleziale. Fiecare Biserică particulară în parte, așadar, este catolică în sine,
printr-o catolicitate ce se transpune în comuniune cordială. Biserica „ce vorbește toate
limbile și în iubire înțelege și îmbrățișează toate limbile și astfel învinge împrăștierea
de la Babel“ (AG 4), atinge, pătrunde și-și asumă diversitățile oamenilor în plinătatea
catolică (cf. AG 6).

85. Misiunea Episcopilor este deci de a menține și aprofunda unitatea Bisericilor

particulare, în misiune, recunoscând și punând în valoare orice experiență umană
deschisă spre dimensiunea religioasă și transcendentă, cu o preocupare deosebită față
de acei credincioși aflați în situații de marginalizare. Minoritatea Țiganilor trebuie deci
să le atragă atenția pastorală, evitând ca însușirea „internațională“ a acestui popor să se
transpună în lipsă de percepție la nivel local sau regional.

86. Ca păstrători, prin excelență, ai comuniunii, Episcopii vor tinde concret să

păzească unitatea și identitatea Țiganilor, precum și unirea dintre aceasta și cea
eclezială autohtonă. Dacă nu respectă identitatea acestora, efectiv, Biserica particulară
nu-și poate construi nici propria unitate. De asemenea, este o exigență a comuniunii
ecleziale ca Țiganii să simtă Biserica locală în care se află ca fiind a lor. Păstorii vor
trebui deci să stimuleze acest sentiment. O expresie practică a acestei comuniuni
ecleziale este, desigur, dialogul sincer și autentic dintre diferitele comunități stabile
autohtone și Țigani. Intră tot în sarcina Episcopilor favorizarea și înlesnirea acestei
comunicării, prețuindu-se pe deplin valorile, cultura și identitatea fiecăruia.

Posibile structuri pastorale de jurisdicție personală

87. Particularitatea pastoralei Țiganilor este de asemenea natură încât Biserica

particulară sau locală poate rămâne fără posibilități adecvate — mai ales din lipsă de
lucrători pastorali corespunzători — de a pune în practică în mod eficient. Va trebui
deci să se analizeze posibilitatea unei direcții interdiecezane sau naționale / sinodale,
subordonate conferinței episcopale sau structurii ierarhice corespondente a Bisericilor
orientale catolice, și care să se poată ocupa de distribuirea corespunzătoare a
resurselor, în sensul amplu al termenului, de pregătirea lucrătorilor pastorali, de
coordonare și de raporturile cu instituțiile similare din alte țări etc. În acest sens, s-ar
putea dovedi utilă sau chiar necesară o unitate de direcție pastorală, care să urmărească
eficace munca și condițiile în care trăiesc capelanii și ceilalți lucrători pastorali,
rămânând valabilă autoritatea Episcopilor diecezani.

unele aspecte ale Bisericii înțelese drept comuniune, nr. 8-9: AAS LXXXV (1993), 842-844.

42
 88. Într-adevăr, dimensiunile „fenomenului țigănesc“ și particularitățile acestuia nu
fac întotdeauna ușor un răspuns pastoral eficace organizat exclusiv pe tiparul
„capelaniei“ diecezane sau interdiecezane. O soluție cuprinzătoare, durabilă, mai
sigură și cu corespunzătoare posibilități de autonomie — păstrându-se însă
convergența armonioasă cu autoritățile bisericești locale — poate fi căutată în cadrul
structurilor pastorale prevăzute în legislația și practica Bisericii.1

Promotorul episcopal

89. Este nevoie ca, în cadrul conferințelor episcopale și al structurilor ierarhice

corespondente ale Bisericilor orientale catolice interesate să fie numit un Episcop
Promotor al pastorației pentru Țigani. Este de dorit ca acesta să aibă o anume

1. „Normele de încardinare și excardinare trebuie să fie astfel revizuite ca, păstrându-se această
străveche organizare, să răspundă totuși mai bine necesităților pastorale de azi. Când motive apostolice
ar cere-o, trebuie facilitată nu numai o distribuire funcțională a preoților, ci și înfăptuirea unor activități
pastorale speciale pentru diferite medii sociale, la nivel de regiune, de națiune sau pentru orice parte a
lumii. În acest scop poate fi utilă crearea unor seminarii internaționale, a unor dieceze speciale sau
prelaturi personale sau a altor instituții de acest fel în care vor putea fi cooptați sau încardinați preoți
spre binele comun al întregii Biserici, în modalități ce vor trebui stabilite pentru fiecare instituție în
parte, respectându-se întotdeauna drepturile Ordinariilor locurilor“ (cf. Conciliul Ecumenic Vatican II,
Decretul privind slujirea și viața preoțească Presbyterorum Ordinis [7 decembrie 1965], nr. 10: AAS
LVIII [1966], 1007-1008 și Decretul privind activitatea misionară a Bisericii Ad Gentes [7 decembrie
1965], nr. 20, nota 4: AAS LVIII (1966), 971 și nr. 27, nota 28: ibidem 979. Prin analogie, v. Ioan Paul
al II-lea, Îndemnul apostolic post-sinodal Ecclesia in America [6 noiembrie 1999], nr. 65, nota 237:
AAS XCI [1999], 800 și Îndemnul apostolic post-sinodal Ecclesia in Europa [28 iunie 2003], nr. 103,
nota 106: AAS XCV [2003], 707).
CIC, can. 294-297: „Can. 294 – Pentru a promova o bună distribuire a preoților sau pentru a
îndeplini opere pastorale sau misionare speciale spre binele unor regiuni sau spre binele diferitelor
grupuri sociale, Scaunul Apostolic, după ce a ascultat părerea Conferințelor episcopale interesate, poate
să înființeze prelaturi personale constituie din preoți și diaconi ai clerului secular. Can. 295 – § 1.
Prelatura personală este reglementată de statutele întocmite de Scaunul Apostolic și are în fruntea ei un
Prelat, în calitate de Ordinariu propriu, care are dreptul de a înființa un seminar național sau unul
internațional, precum și de a încardina seminariștii și de a-i promova la hirotoniri în slujba prelaturii.
§ 2. Prelatul trebuie să se îngrijească atât de educația spirituală a acelora pe care i-a promovat cu scopul
menționat mai sus, cât și de întreținerea lor demnă. Can. 296 – Laicii pot să se dedice operelor
apostolice ale unei prelaturi personale prin acorduri încheiate cu prelatura, însă modul acestei cooperări
organice și principalele datorii și drepturi legate de ea să fie stabilite cu precizie în statute. Can. 297 –
De asemenea, statutele să stabilească raporturile prelaturii personale cu Ordinarii locului, în ale căror
Biserici particulare prelatura își desfășoară sau dorește să-și desfășoare activitățile pastorale sau
misionare, cu consensul prealabil al Episcopului diecezan“.

43
experiența pastorală cu acest popor, dar, în orice caz, va trebui să aibă o formare
personală suficientă pentru a pătrunde specificul lumii Țiganilor, înțelegând-o, dat
fiind că acesta nu se reduce la ceea ce se afirmă sau se consideră în mod obișnuit.
Promotorul episcopal, după cum este evident, va trebui să mențină legătura strânsă cu
echipa națională aferentă, punând și viziunea Bisericii universale în relație cu Biserica
locală, cu scopul de a duce la captarea dimensiunii generale, pe lângă relația fluctuantă
a Țiganilor cu societatea și cu Biserica. El se va arăta deosebit de grijuliu în favoarea
Țiganilor, susținând acțiunea pastorală pe care o desfășoară în folosul lor capelanii și
parohii. Pe lângă aceasta, va trebui să-i informeze pe Episcopi de prezența Țiganilor în
diecezele / eparhiile lor — și invers — și să-i îndemne să destineze un preot, o
călugăriță sau un laic pentru a menține trează preocuparea evanghelizării printre
Țigani. Apoi, în Țările în care acest popor este numeros și în expansiune, una dintre
primele sarcini va fi cea de a crea o structură pastorală națională / sinodală, regională
sau în cadrul unei Biserici sui iuris specifice, sau de a le întări pe cele existente.

Direcția națională

90. Chiar dacă menționatele „capelanii“ naționale sau instituțiile similare nu sunt
organizate uniform, în general, ele cuprind un Director național, eventual ajutat de unul
sau doi asistenți, în funcție de amploarea populației Țiganilor și regiunea geografică în
care este prezentă. Întrunirile naționale sau altele similare, la care participă Țigani și
preoți, călugărițe și laici gaзe, permit tratarea problemelor importante ce privesc acest
popor și formularea de propuneri pentru acțiunea pastorală eclezială. În acest cadru,
orientarea dată de Episcopul promotor este indispensabilă. Tendința tuturor
activităților va trebui întotdeauna să fie astfel încât Țiganii să fie ei înșiși răspunzători
de soarta lor. Directorul național sau înlocuitorul acestuia va trebui să aibă cunoștințe
vaste privind poporul Țiganilor, alături de viziune internațională și experiență pe teren,
trebuind și să știe să lucreze în echipă.

91. Directorul național sau deținătorul unei funcții similare va încuraja — dacă este
nevoie — și crearea unor echipe regionale și diecezane cu sarcina de a analiza
experiența comună, pentru mai multă corectitudine față de Țigani dar și pentru
îmbunătățirea calității și continuității asistenței religioase și a catehezei. Sesiuni anuale
de formare vor fi propuse capelanilor, călugărițelor și laicilor. Va fi oportună, pe lângă
aceasta, organizarea unor perioade de viață în comun cu familiile și comunitățile de
Țigani pentru a le înțelege, din interior, mentalitatea, rețeaua de relații, relativa sărăcie,
calitățile și lipsurile existente. Este vorba de o experiență dificilă, dar și aducătoare de
îmbogățire. Direcția națională sau organismul corespunzător va putea și să încurajeze

44
crearea unor „școli ale credinței“ adresate cuplurilor și familiilor de Țigani, chemate să
participe mai concret la însuflețirea creștină a comunităților lor.

Capelaniile / misiunile

92. Pentru a nu exclude pe nimeni din comuniunea Bisericii, o experiență deja

verificată instaurează, alături de structurile pastorale pe bază teritorială — în principal
parohiile —, alte structuri adresate unor categorii diferite de persoane, ce au nevoie de
o pastorație specifică. Astfel, în Biserică există capelanii / misiuni pentru migranți,
refugiați, universitari, bolnavi din spitale, deținuți, lumea sportului și cea a
spectacolului etc. Am reluat acest context pentru că aici își găsește locul capelania
însărcinată cu pastorația specifică Țiganilor, dispunând de toate mijloacele necesare
pentru a-și îndeplini misiunea.

Capelanii / misionarii

93. Este nevoie de o pregătire deosebită pentru exercitarea slujirii pastorale adresate
Țiganilor, sub călăuzirea Promotorului episcopal și potrivit orientării Direcției
naționale sau a unui organism similar, în comuniune cu Episcopii diecezelor /
eparhiilor vizate. Această îndatorire de formare a preoților pentru lumea Țiganilor are
nevoie deci de o echipă națională eficientă și bine pregătită. Numărul de capelanii
implicate ar trebui să fie, pretutindeni, proporțională cu prezența in loco a poporului
Țigan.
Desigur, această pastorație îi implică și pe parohii locului, care nu trebuie să
descarce toată povara angajamentului apostolic în favoarea Țiganilor în spatele
capelanilor / misionarilor responsabili cu această pastorație specifică. Între aceștia și
parohi va trebui să se dezvolte, în orice caz, o importantă sinergie și un spirit de
colaborare. Într-adevăr, le revine acestora din urmă să sensibilizeze, din punct de
vedere pastoral, comunitatea parohială în privința Țiganilor, trebuind să fie dispuși și
să se lase ajutați de capelan / misionar în slujirea în favoarea lor.

94. Dat fiind că slujirea în capelaniile / misiunile de pastorație specifică pentru

Țigani se prezintă ca un angajament deosebit de dificil, preoții destinați acestei sarcini
trebuie ajutați și încurajați.
Se recomandă, apoi, coordonarea dintre pastorația teritorială și cea personală și este
de dorit ca parohii și respectivii capelani / misionari să încerce să realizeze un dialog
rodnic între ei. Este important, pe lângă aceasta, ca în seminarii și în institutele de

45
formare ale călugărilor și călugărițelor ale țărilor vizate să se ofere cel puțin câteva
noțiuni referitoare la pastorația în favoarea Țiganilor.

95. Decretul Comisiei Pontificale pentru Pastorația Migrațiilor și a Turismului, din

19 martie 1982, reda o listă de șapte facultăți speciale de care se bucurau capelanii
anumitor categorii de credincioși, dintre care capelanii nomazilor (facultăți care se
extindeau și la preotul care, în situația în care capelanul era absent sau împiedicat,
fusese numit locțiitor al acestuia).
Trebuie să se țină seama că, în momentul publicării Decretului menționat, pe lângă
Codul de Drept Canonic din 1917, era în vigoare și instrucțiunea De pastorali
migratorum cura a Sacrei Congregații pentru Episcopi, din 22 august 1969, în care, nr.
36 § 2 prevedea că numirea acestor capelani are loc prin intermediul unui rescript al
acestei Congregații.
În orice caz, luând în considerare facultățile capelanilor / misionarilor dedicați
pastorației în favoarea Țiganilor, trebuie să ținem seama acum nu doar de prevederile
CIC 1983 și de cele ale CCEO în privința diferitelor materii la care se referă
facultățile, ci mai ales de faptul că misionarii / capelanii sunt numiți de Ordinariul /
Ierarhul competent, de pildă potrivit normelor CIC, can. 565 și CCEO, can. 585. Ca
atare, așadar, facultățile se referă la o anumită dieceză / eparhie, cu excepția
facultăților de a asculta spovezile, acum dată, în mod normal, ubique terrarum.1
Ar rămâne deci, facultatea de a păstra Preasfântul Sacrament în rulote, deși și aici,
prevederile can. 934 acordă mai multă posibilitate de acțiune Ordinariului decât o
făcea can. 1265 al Codului din 1917. În orice caz, Consiliul Pontifical pentru Pastorația
Migranților și Itineranților poate acorda un asemenea indult, în anumite condiții.

1. Spre deosebire de situația în vigoare în Codul de Drept Canonic din anul 1917, multe dintre
facultățile menționate în decretul din 19 martie 1982 sunt, actualmente, acordate, de către Ordinariul
locului, în Biserica latină, oricărui preot: facultatea de a celebra câte două Liturghii în zilele din timpul
săptămânii și câte trei Liturghii în zilele de sărbătoare (CIC can. 905 § 2); posibilitatea de a celebra o
Liturghie în după-amiaza zilei de Joia Sfântă pentru credincioșii care nu pot participa la Liturghia in
Cena Domini (Liturghierul roman); facultatea de a asculta spovezi oriunde (CIC, can. 566 § l și 967 § 2)
și cea de a administra sacramentul Mirului / Confirmațiunii (CIC, can. 884 § 1). În ce privește facultatea
de a dezlega, în forul sacramental, de cenzurile latae sententiae nedeclarate și nerezervate Scaunului
Apostolic, aceasta nu se prezintă atât de relevantă, pentru că este vorba de facultăți ce intră în autoritatea
executivă obișnuită a Ordinariului / Ierarhului, potrivit normelor CIC, can. 1355 § 2 și CCEO can. 1420
§ 1, așadar, putând fi delegate unor terți în virtutea CIC can. 137 § 1 și CCEO can. 988 § 1. În ce
privește respectivele norme ce trebuie respectate în Bisericile orientale catolice, acestea se deduc din
respectivele canoane ale CCEO și din dreptul particular al diferitelor Biserici sui iuris.

46
 Lucrători pastorali în slujba comunităților de Țigani

96. Lucrătorii pastorali, bărbați și femei, cuplurile de Țigani sau de gaзe, laicii,
diaconii, călugării ne-preoți și călugărițele sunt chemați să se pună în slujba Țiganilor,
asumându-și o răspundere precisă și eventual pornind de la o „scrisoare de misiune“
din partea Episcopului sau a persoanei însărcinate cu structura pastorală întemeiată în
acest scop. Îi revine Episcopului diecezan sau Ierarhului eparhial să recunoască și să
definească slujirea cerută, având grijă să încredințeze formarea în acest scop echipei
naționale sau regionale, sub conducerea Promotorului episcopal.

97. În general, în ceea ce privește formarea, va trebui reamintit că un lucrător

pastoral care întreține și relații permanente cu familiile de Țigani nu este deloc lesne
acceptat sau recunoscut de comunitatea teritorială, după cum nu este întotdeauna
acceptat imediat nici de Țiganii înșiși. Oricum ar sta lucrurile, el va trebui să-și
intensifice legăturile cu aceștia, pentru a le cunoaște istoria și situația și pentru a
înțelege rețeaua de relații care există într-un cartier de Țigani sau într-o zonă de
staționare.
Pe lângă aceasta, lucrătorii pastorali se vor strădui să formeze o echipă de reflecție
în care Țiganii să fie reprezentați, lucru care nu este deloc lesne de realizat, mai ales la
început. Într-adevăr, numeroși lucrători pastorali obosesc sau se descurajează din cauza
faptului că rămân adesea singuri să-și analizeze experiențele și să suporte povara
acestora. Situați pe linia de demarcație dintre două lumi culturale diferite, aceștia
trebuie, dimpotrivă, să poată conta pe o comunitate creștină primitoare, care să caute,
și datorită lor, să iasă în întâmpinarea Țiganilor și să înainteze împreună, pentru ca
fraternitatea creștină universală proclamată să se întrupeze în realitate.

Comunitățile-punte

98. În astfel de situații de dificultate experimentată și obiectivă, așa-numitele

comunități-punte, constituite din lucrători pastorali gaзe care împărtășesc viața unei
comunități de Țigani, s-au dovedit a fi o expresie valabilă a unității organice și trebuie
deci încurajate. Într-adevăr, împărtășirea vieții de zi cu zi are, adesea, mai multă
valoare decât discursurile lungi, fapt pentru care acestea se dovedesc aproape
indispensabile pentru ca și comunitățile creștine să se elibereze de prejudecăți și de
judecățile generalizate la adresa Țiganilor și să accepte să-i întâlnească.
Intervenția Promotorului episcopal și a Episcopului diecezan / eparhial, în acest
domeniu, este deosebit de hotărâtoare, cu scopul de a obține ca aceste comunități-punte
să fie sprijinite și promovate și, în același timp, să nu devină o justificare facilă pentru

47
dezinteresul altor creștini. Din același motiv, apoi, Promotorul episcopal și Ordinariul
diecezan sau Ierarhul locului vor fi informați sistematic referitor la activitatea
comunităților-punte.

Lucrători pastorali Țigani

99. Dintr-o pastorație bine organizată ar trebui să se nască, drept rod firesc, un
„protagonism“ al Țiganilor înșiși. Ei vor fi deci apostoli printre ei înșiși. Și în acest
mod și-ar afla împlinire cuvintele Papei Paul al VI-lea, care a dat mărturie, într-un alt
context: „Va fi nevoie de o incubare a ‘misterului’ creștin în geniul poporului vostru,
pentru ca apoi, glasul său nativ, mai limpede și mai franc, să se înalțe armonios în
corul celorlalte glasuri ale Bisericii universale“.1
În orice caz, în general, laicii Țigani angajați în pastorație preferă o misiune
nedefinitivă și reînnoită periodic pentru că, de fapt, condițiile lor de viață, mai mult
decât în alte cazuri, sunt supuse necunoscutelor existenței. Sărăcia anumitor rude, de
pildă, atunci când devine insuportabilă, face imposibilă exercitarea de către aceștia a
propriei responsabilități apostolice, dat fiind că urgența luptei pentru supraviețuire le
cere toate forțele. Pe lângă aceasta, slaba receptivitate a celor din jur, în cazul în care
laicul este perceput drept un trimis din partea gaзe, poate duce la renunțarea la slujire,
pentru că acest lucru implică riscul excluderii Țiganului din comunitatea sa de origine.

100. Formarea unor laici Țigani pentru însărcinări pastorale este, oricum, o
prioritate și implică viitorul Bisericii. Nu este simplă, fiindcă presupune mereu raportul
personal cu un preot, un călugăr, o călugăriță sau un laic care trăiește, de obicei, în
legătură cu una sau mai multe familii de Țigani și care a identificat dispoziția și
generozitatea unei persoane sau a unui cuplu, bine acceptate în mediul propriu și a
căror influență este perceptibilă. Formarea lor nu trebuie realizată însă separat de
familie, ale cărei reacții și conștientizări trebuind luate în considerare punctual. Ea va
trebui să aibă loc, în mod ideal, în legătură și cu alte persoane sau cupluri de Țigani
care au acceptat această invitație.
Echipa animatoare va trebui, în orice caz, să discearnă regulat evoluția grupului și
răsfrângerea asupra mediului Țiganilor. Experiența catolicității va duce la a se putea
evalua dacă Țiganii primesc cu ușurință Cuvântul, descoperind mereu mai mult că
credința este o relație personală cu Cristos, Care este iubire dăruită oricărei persoane.
Și comunitatea creștină ce însoțește echipa animatoare va trebui să se întrebe în
privința calității ospitalității ei și asupra așteptărilor. Inițiativa va trebui deci să fie

1. Paul al VI-lea, Discurs către Episcopii Africii, 31 iulie 1969: AAS LXI (1969), 577.

48
reciprocă, precum și un izvor al experienței creștine împărtășite prin cuvinte și condiții
de viață cu care laicii, în general, nu sunt obișnuiți.

101. În cadrul unui asemenea „protagonism“ se va înălța rugăciunea pentru ca

Duhul să trezească printre Țigani generoase vocații preoțești, diaconale și călugărești,
necesare pentru ca să se poată vorbi de o autentică implantatio Ecclesiae (înrădăcinare
a Bisericii) în mediul țigănesc. Va trebui deci înfăptuită o promovare adecvată a
vocațiilor, ținând seama că „Biserica are rădăcini mai adânci într-un grup de oameni
când diferitele comunități de credincioși își au, dintre ei înșiși, slujitori ai mântuirii“
(AG 16).

AUSPICII FINALE

102. Ne dorim ca aceste Orientări să răspundă la așteptările multora dintre cei care
doreau o indicație pastorală de ansamblu pentru slujirea în favoarea fraților și surorilor
noștri nomazi. Pentru Biserică, primirea Țiganilor reprezintă, desigur, o provocare.
Prezența nomazilor, răspândită aproape pretutindeni, este, efectiv, și un apel constant
la trăirea cu credință a pelerinajului nostru pe pământ, la înfăptuirea dragostei și
comuniunii creștine, pentru a se învinge orice indiferență și animozitate în privința lor.
În Scrisoarea apostolică Novo Millennio Ineunte, Papa Ioan Paul al II-lea ne îndeamnă,
de fapt, să promovăm o spiritualitate a comuniunii,1 care înseamnă mai ales
împărtășirea bucuriilor și suferințele altora, intuindu-le dorințele și având grijă de
nevoile fiecăruia, pentru a oferi tuturor o prietenie adevărată și profundă.2

Roma, la sediul Consiliului Pontifical pentru Pastorația Migranților

și a Itineranților, 8 decembrie 2005, Solemnitatea Neprihănitei Zămisliri
a Preasfintei Fecioare Maria.

Card. Stephen Fumio Hamao

Președinte

Agostino Marchetto

1. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică de la încheierea Marelui Jubileu al Anului 2000 Novo
Millennio Ineunte (6 ianuarie 2001), nr. 43: AAS XCIII (2001), 297; cf. Cel de-al V-lea Congres
Mondial al Pastorației pentru Țigani pe această temă: People on the Move XXXV (2003), nr. 93
Supliment.
2. Cf. Ioan Paul al II-lea, ibidem.

49
 Arhiepiscop titular de Astygi
Secretar

50