Masuri de Evitare A Factorilor de Risc

MĂSURI GENERALE DE PREVENIRE A ACCIDENTELOR DE
MUNCĂ
Generalităţi
Ţinând cont ca accidentele de muncă sunt consecinţa disfuncţionalităţilor apărute la
nivelul ecosistemului de muncă şi că aceste disfuncţii pot apărea la diferite niveluri ale sistemului
de muncă (structură, funcţii), măsurile de prevenire a accidentelor de muncă presupun:
• identificarea factorilor de risc pentru accidente aparţinând elementelor componente
(executant, mijloace de producţie, ambient, sarcină de muncă);
• măsuri pentru eliminarea factorilor de risc sau pentru anihilarea acţiunii factorilor de
risc.
Măsurile de prevenire a accidentelor de muncă sunt incluse în cadrul larg al măsurilor de
protecţie a muncii. Măsurile de protecţie a muncii reprezintă un grup de măsuri tehnico –
organizatorice, igienico – sanitare, etc. prin care se urmăreşte realizarea securităţii omului în
procesul de muncă prin eliminarea, evitarea sau diminuarea acţiunii factorilor de risc.
Pornind de la cele patru componente care structurează sistemul de muncă, măsurile de
prevenire a accidentelor de muncă se adresează:
• factorilor de risc proprii executantului
• factorilor de risc din mediul de muncă (ambient şi mijloacele de producţie)
• factorilor de risc proprii sarcinii de muncă.
Măsuri de prevenire a riscurilor legate de executant

Măsurile de prevenire a riscurilor de accident legate de executant sunt reprezentate de :
1. selecţia profesională
2. instructajul privind securitatea şi sănătatea în muncă.
1. Selecţia profesională
Angajarea unei persoane într-un anumit loc de muncă este rezultatul selecţiei
profesionale care are drept scop realizarea concordanţei între capacităţile reale ale individului şi
cerinţele unui anumit loc de muncă. Selecţia profesională presupune evaluarea:
• stării de sănătate (nivelul de dezvoltare şi funcţionalitatea capacităţilor fizice şi psiho –
fiziologice);
• nivelului cunoştinţelor profesionale;
• motivaţiei.
Criteriile utilizate în acest proces sunt indicaţiile şi contraindicaţiile fizice, fiziologice,
psihico - intelectuale, corespunzătoare unui anumit loc de muncă.
De menţionat că, pentru a fi cu adevărat un instrument eficace atât din punct de vedere
economic cât şi din punct de vedere al realizarii securităţii muncii, selecţia profesională nu
trebuie să reprezinte numai o etapa a angajării unui individ, ci trebuie inţeleasă ca un proces
continuu pe tot parcursul desfăşurării activităţii profesionale.
Evaluarea stării de sănătate urmăreşte aprecierea performanţei potenţiale a individului
în raport cu exigenţele unui anumit loc de muncă deci, etapele procesului sunt :
• identificarea şi evaluarea exigenţelor activităţii; aceste exigenţe sau cerinţe se pot referi la
vârstă, sex, date antropometrice (talie, greutate, postură), personalitate, nivelul de
pregătire profesională, capacitatea de comunicare, exigenţe motorii, senzoriale.
• evaluarea propriu-zisă a sănătăţii.
Metodele de evaluare a stării de sănătate sunt reprezentate de examene medicale şi
psihologice:
 examene medicale - urmăresc depistarea şi eliminarea factorilor de risc pentru
accidente de muncă ce ţin de capacităţile fizice (antropometrice) şi fiziologice (funcţionalitatea
diferitelor sisteme şi organe). Etapele în care se realizează sunt:
• la angajare
• în perioada de adaptare
S.C. HSEQ CONSULT INTERNATIONAL S.R.L. Bucuresti 1

• periodic.
• Examenul medical la angajare testează starea de sănătate precum şi
aptitudinile fizice şi psihice ale persoanei în raport cu particularităţile activităţii şi ale condiţiilor
de muncă, la începerea activităţii profesionale. Etapele de desfăşurare sunt:
- întreprinderea eliberează fişa medicală tip pe care se precizează următoarele date :
 identitatea persoanei
 profesia şi locul de muncă în care se doreşte angajarea
 meseriile practicate anterior
- examenul propriu – zis care constă în :
anamneza profesională - locuri de muncă şi meserii anterioare
(istoric) - probleme de sănătate legate de acestea
neprofesională - antecedente fiziologice şi patologice personale
- antecedente heredo – colaterale (familiale)
examen clinic - pe aparate şi sisteme (tegumente şi mucoase, ţesut celular
subcutanat, sistem limfo-ganglionar, sistem osteo-musculo-
articular, aparat respirator, aparat cardio-vascular, aparat renal şi
genital, sistem nervos central şi organe de simţ)
- complet
examene - microradiofotografia toracică (MRF)
paraclinice - serologie pentru sifilis (RBW)
- intradermoreacţia la tuberculină
În cazul locurilor de muncă cu noxe se completează o fişă specială care cuprinde

suplimentar faţă de datele enumerate anterior următoarele :
 examene clinice şi paraclinice suplimentare, de specialitate
 contraindicaţii absolute şi relative de angajare
 examenele ce trebuie realizate la controlul medical periodic
 criteriile de suspiciune pentru boala profesională determinată de noxa respectiva.
• Examenul medical în perioada de adaptare - urmăreşte supravegherea
continuă şi activă a stării de sănătate în condiţiile concrete de muncă. Este practicat doar în
anumite circumstanţe:
 locuri de muncă cu noxe profesionale
 tineri şi vârstnici
 în cazul schimbării profesiei.
Durata observării noilor angajaţi este de 15 – 30 de zile şi se realizează în două etape :
Etape Metodologie
1. perioada primelor - observare prin deplasare la locul de muncă şi controlul
15 zile stării de sănătate
2. perioada ultimelor - examene clinice şi paraclinice la nivelul dispensarului de
15 zile întreprindere sau la cabinetul de Medicina Muncii din
policlinică
Indicatorii utilizaţi sunt :

 indicatori de producţie personali
 simptome de tip astenovegetativ
 greutatea corporală în dinamică
 indicatori vegetativi – probe funcţionale cardio – vasculare, etc.
Lipsa acomodării la un loc de muncă poate fi determinată de cauze:
- medicale – constatarea inadaptării impune reexaminare clinică pentru a decela
eventualele cauze medicale ale neadaptării şi recomandarea de măsuri corective

- legate de condiţiile de muncă – deficienţe tehnico – organizatorice sau de mediu – se
impune corectarea acestora.
• Examenul medical periodic – are drept obiective următoarele aspecte:
 depistarea semnelor incipiente de boală profesională
 depistarea unor boli care reprezintă contraindicaţii pentru continuarea activităţii
respective sau a expunerii la noxe profesionale
 depistarea unor boli cronice neprofesionale sau boli în legatură cu munca.
Metodologia de realizare:
- planificare: în funcţie de specificul locului de muncă şi de prevederile legale, medicul de
medicina muncii stabileşte frcvenţa ;
- anamneza profesională – informatii noi legate de profesie şi practicarea acesteia, apărute
de la ultimul examen;
- anamneza neprofesională – informaţii noi legate de starea de sănătate, apărute de la
ultima examinare;
- examen clinic general
- exemene paraclinice – în funcţie de noxa
- examene de specialitate (in funcţie de necesităţi).
 examen psihologic – urmăreşte depistarea şi eliminarea factorilor de risc pentru

accidente de muncă ce ţin de capacităţile de ordin psihologic
Examenul psihologic (psihodiagnoza) se realizează prin analiza datelor biografice,
interviu, observaţie (atitudinea faţă de examinator – emotivitate, tensiune excesivă, atitudinea faţă
de erori şi modul de producere al acestora – precipitare, omisiuni, substituiri, modul de adaptare
la o situaţie nouă), diferite teste (de personalitate, de atitudini).
Examenul psihologic urmǎreşte concordanţa între structura şi capacitǎţile individului şi
sarcinile profesiei şi ale locului de muncǎ. Examenul psihologic identificǎ şi evalueazǎ exigenţele
activitǎţii în raport cu performanţa potenţialǎ a subiectului. Examenul psihologic are un rol
important în orientarea profesional ǎ, selecţia şi repartizarea la locurile de muncǎ în cadrul
aceleiaşi profesii sau meserii, menţinerea în continuare la un loc de muncǎ, promovarea pe un alt
loc de muncǎ cu nivel mai mare de competenţǎ sau nivel de risc mai ridicat şi în recuperarea
capacitǎţii de muncǎ dupǎ accidentǎri sau îmbolnǎviri profesionale.
Examenul psihologic începe cu analiza şi evaluarea cerinţelor (exigenţelor) activit ǎţii
(profesiei sau locului de muncǎ) care provin din caracteristicile mijloacelor de producţie, natura
şi conţinutul sarcinii de muncǎ, caracteristicile mediului de muncǎ.
Exigenţele pot fi:
- faţǎ de vârstǎ, sex (tinerii, bǎtrânii şi femeile sunt persoanele cele mai expuse);
- exigenţe fizice (statura, robusteţea, estetica, poziţia ortostaticǎ etc.);
- pregǎtirea necesarǎ profesiei;
- exigenţe manuale (dexteritate, precizie şi coordonare motorie);
- exigenţe senzoriale (vizuale, auditive, tactile, olfactive,gustative etc.);
- comunicare (limbaj, exprimare);
- inteligenţǎ;
- personalitate (dinamism, echilibru, rapiditate perceptiv ǎ sau de decizie, adaptabilitate,
sociabilitate, eficienţǎ, rezistenţǎ nervoasǎ, capacitate de organizare, onestitate, loialitate,
punctualitate, interes, motivaţie).
Analiza şi evaluarea cerintelor activit
ǎţii se încheie cu elaborarea unei monografii
profesionale (care cuprinde descrierea procesului de munc ǎ, condiţiile de muncǎ, pregǎtirea
profesionalǎ necesarǎ, cerinţe fizice şi psihice, analizǎ a accidentelor de muncǎ), sau
profesiograme (care cuprind cerinţele şi solicit
ǎrile psihofiziologice ale profesiei sau locului de
muncǎ şi implicit condiţiile de ordin psihologic ce trebuiesc îndeplinite de un subiect pentru a
avea acces la profesie, meserie sau loc de muncǎ.

Personalitatea (însuşirile psihice individuale şi gradul lor de dezvoltare) se determin
ǎ
prin teste, observaţii, analiza datelor biografice, interviu, pe bazaǎrorac se obţine diagno za
psihicǎ care se raporteazǎ la cerinţele profesiunii, obţinându-se prognoza profesionalǎ.
Examenul psihologic trebuie sǎ se bazeze pe o serie de principii:
- principiul obiectivitǎţii (informaţia se obţine prin probe controlabile, repetabile şi
cuantificabile);
- principiul fidelitǎţii (evaluarea capacitǎţilor psihice sǎ se facǎ folosind etaloane
prestabilite şi prelucrarea rezultatelor prin metode riguroase, pentru a evita falsificarea);
- principiul gradaţiei (probele ǎs fie de dificultate ascendentǎ, de la uşor la greu, de la
simplu la complex);
- principiul relevanţei (probele trebuie sǎ reflecte aspecte semnificative ale situaţiilor reale
de viaţǎ şi muncǎ);
- principiul genetic – evolutiv (funcţiile şi capacitǎţile psihice se aflǎ în continuǎ evoluţie –
se nasc, se formeazǎ şi se maturizeazǎ);
- principiul complementaritǎţii (utilizarea mai multor metode de psihodiagnostic – test,
interviu, observaţie etc.);
- principiul validitǎţii (existenţa unei concordanţe obţinute la examen şi la locul de
muncǎ);
Examenul psihologic este foarte important la selecţia pentru locuri de munc
ǎ cu nivel
mare de risc de accidentare.
Examenul medical se face la angajare, în perioada de adaptare şi periodic. Are rolul de a

elimina unele cauze de accidentǎri, ce ţin de lipsa, insuficie nţa sau deficienţa unor însuşiri fizice
şi psihice ale executantului. Are şi un rol profilactic, care permite reorientarea subiecţilorǎtre
c
locuri de muncǎ cu riscuri profesionale care nu au incidenţǎ cu starea lor de sǎnǎtate. Este
interzisǎ angajarea sau schimbarea locului de muncǎ fǎrǎ examen medical.
Mǎsuri generale de igienǎ a muncii

Angajatorii, conducǎtorii secţiilor, atelierelor şi locurilor de muncǎ, precum şi lucrǎtorii,
trebuie sǎ asigure condiţii corecte de muncǎ, prin realizarea igienei la locul de muncǎ şi a igienei
individuale.
Igiena la locul de muncǎ se realizeazǎ prin menţinerea curǎţeniei pardoselilor, curǎţarea
de praf a pereţilor, utilajelor, bancurilor de lucru şiǎlarea
sp geamurilor, iar când este cazul,
igienizarea periodicǎ (vǎruire, spǎlare etc.).
Deşeurile şi gunoiul aflate în incinte şi chiar în exterior genereazǎ riscuri de îmbolnǎvire.
Deşeurile toxice se depoziteazǎ în spaţii şi recipienţi adecvaţi şi etichetaţi.
Igiena individualǎ are douǎ componente: igiena îmbrǎcǎmintei şi a încǎlţǎmintei şi
igiena corporalǎ.
Îmbrǎcǎmintea are rolul de termoreglare a organismului (36,5 – 370C). Ea trebuie sǎ fie
adecvatǎ locului, sarcinii şi mediului de muncǎ. Când se impune, îmbrǎcǎmintea trebuie
obligatoriu spǎlatǎ, curǎţatǎ sau denocivizatǎ.
Încǎlţǎmintea trebuie sǎ corespundǎ configuraţiei anatomice a piciorului, sǎ asigure
aerisirea lui şi sǎ fie adecvatǎ locului şi sarcinii de muncǎ. Ea trebuie zilnic curǎţatǎ.
Igiena corporalǎ este importantǎ pentru menţinerea stǎrii de sǎnǎtate, prin p ǎstrarea
integritǎţii funcţionale a pielii, care apǎrǎ organismul împotriva pǎtrunderii microbilor şi a
radiaţiei ultraviolete, permite eliminarea toxinelor din organism şi termoreglarea organismului.
Sunt obligatorii: spǎlarea pe mâini cu apǎ şi sǎpun, pr acticarea bǎilor generale cu apǎ
rece (la circa 3 ore dup ǎ masǎ), cu apǎ caldǎ sau abur, neutralizarea substanţelor chimice,
neutilizarea de substanţe inadecvate spǎlǎrii sau curǎţirii (benzinǎ, motorinǎ etc.).
Angajatorii sunt obligaţi sǎ acorde gratuit, pe lângǎ echipamente individuale de protecţie,
şi materiale igienico-sanitare şi alimentaţie de protecţie, iar salariaţiiǎ les foloseascǎ (sǎpun,
unguente, perii de unghii, pastǎ şi periuţe pentru dinţi, prosoape etc.).

Alimentaţia de protecţie (lapte, apǎ mineralǎ, sucuri etc.) şi alimentaţia suplimentarǎ se
acordǎ obligatoriu la locurile de muncǎ cu condiţii grele şi vǎtǎmǎtoare, în funcţie de efortul
fizic, natura agenţilor nocivi, organul ţintǎ al toxicului, starea de sǎnǎtate a operatorilor şi de
posibilitǎţile de achziţionare, conform Normelor generale de securitate şi sănătate în
muncă.
Educaţia în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă

Instruirea în domeniu securităţii şi sănătăţii în muncă este considerată una din cele mai
importante măsuri de prevenire a accidentelor de muncă, urmărind diminuarea sau eliminarea
numărului erorilor umane ce decurg din necunoaşterea riscurilor existente la locul de muncă.
Orice proces educativ prezintă trei laturi:
- cognitiv – însuşire, dezvoltare a cunoştinţelor
- formativ – dezvoltarea de aptitudini (îndemânări)
- motivaţional – dezvoltarea de comportamente (punerea în practică a cunoştinţelor şi
aptitudinilor).
Aceste trei laturi trebuie aplicate, urmărite şi în cazul instruirii în domeniul securităţii şi
sănătăţii în muncă, proces care reprezintă o parte integrantă a educaţiei pentru sănătate a
populaţiei.
Instructajul de securitate şi sănătate în muncă se realizeaza etapizat:
 instructaj introductiv general
 instructaj la locul de muncă
 instructaj periodic.
Formarea şi perfecţionarea specialiştilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă
are ca scop pregǎtirea specialiştilor (personal cu atribuţii în acest domeniu) din compartimentele
de securitate şi sănătate în muncă. Formarea specialiştilor de nivel superior se realizeazǎ prin
cursuri postuniversitare ,iar la nivel mediu şi de bază se face prin cursuri autorizate de Consiliul
Nacional de Formare Profesională a Adulţilor. Durata cursurilor de formare este de 2 – 4 luni şi
se considerǎ timp de muncǎ. Absolvirea se face pe bazǎ de examen şi lucrare practicǎ, dupǎ care
se acordǎ diplome de cǎtre M.M.S.S.F. în colaborare cu M.E.C.
Angajarea şi atestarea pe post în compartimentele de securitatea şi sănătatea muncii se
face pe baza acestor diplome de absolvire.
Propaganda constǎ într-un ansamblu de acţiuni, metode şi mijloace de influenţare a

comportamentului uman, în raport cu cerinţele de securitate ǎnǎtate
şi s în muncǎ. Urmǎreşte
eliminarea factorilor de risc ce decurg din atitudini necorespunzǎtoare faţǎ de peric ole şi sarcina
de muncǎ şi din acţiuni riscante în general.
Propaganda determinǎ:
- modificarea comportamentului individual şi colectivǎ faţ de cerinţele normelor de
securitate şi sănătate în muncă;
- influenţarea şi corectarea caracteristicilor personale şi colective care pot conduce la
accidente şi îmbolnǎviri profesionale;
- promovarea unor atitudini corecte faţǎ de riscuri;
- cultivarea instinctului de securitate individualǎ şi colectivǎ în procesul muncii;
- crearea şi menţinerea unei receptivit ǎţi pentru activi tatea concretǎ de prevenire a
accidentelor de muncǎ.
Propaganda se realizeazǎ prin informare, popularizare, reamintire, avertizare, propagandǎ
vizualǎ, mobilizare, educare şi conştientizare.
Mijloacele prin care se realizeazǎ propaganda vizualǎ sunt:
- afişul cu imagini pozitive sau negative;
- fotogazeta;
- broşura ilustratǎ;
- diapozitivul;

- filmul;
- caseta video;
- panoul;
- plancarda;
- planşa;
- pliantul;
- macheta;
- expoziţiile etc.
Propaganda audiovizualǎ, care se realizeazǎ prin emisiuni de radio şi televiziune, filme,
conferinţe, este foarte eficientǎ.
 Instructaj introductiv general

• subiecţi: se adresează persoanelor:
 nou angajate
 transferate sau detaşate de la o unitate la alta
 aflate în perioada de probă în vederea angajării
 aflate în perioada de practică profesională
• obiectiv: informare privind specificul activităţilor întreprinderii respective şi principalele
măsuri de securitate şi sănătate în muncă care trebuie respectate:
 riscurile de accidentare şi îmbolnăvire profesională specifice unităţii
 legislaţia privind securitatea şi sănătate în muncă
 consecinţele necunoaşterii şi nerespectării legislaţiei specifice
• organizare:
 cabinetul de „protecţia muncii” sau spaţiu special amenajat
 individual sau colectiv (maxim 20 de persoane)
 realizat de persoane cu atribuţii şi responsabilităţi în domeniul protecţiei muncii
 durata – minim 8 ore ; variază în funcţie de complexitatea proceselor tehnologice,
gradul de mecanizare şi automatizare, gradul de instruire al subiecţilor ;
 la finalul instructajului se verifică modul de însuşire a cunoştinţelor (testarea
subiecţilor); nepromovarea acestei testări contraindică angajarea persoanei.
 Instructaj la locul de muncă

• subiecţi: se adresează persoanelor:
 nou angajate
 transferate sau detaşate de la o unitate la alta
 aflate în perioada de proba în vederea angajării
 aflate în perioada de practică profesională
 transferate de la un loc de muncă la altul în cadrul aceleeaşi unităţi.
• obiectiv: informare privind riscurile şi măsurile de prevenire specifice locului de muncă.
• organizare:
 individual sau colectiv (maxim 30 de persoane)
 realizat de conducătorul direct al locului de muncă respectiv
 durata – minim 8 ore; variază în funcţie de complexitatea utilajului sau locului de
muncă respectiv;
 pe baza prevederilor normelor specifice de securitate a muncii, precum şi a
instrucţiunilor proprii.
 material scris, demonstraţii practice
 Instructaj periodic.
• subiecţi: întregul personal
• obiectiv: aprofundarea instrucţiunilor proprii specifice de securitatea muncii;

• organizare:
 realizat de conducătorul direct al locului de muncă respectiv
 intervale – maxim 6 luni, de regulă stabilit prin instrucţiuni proprii în funcţie de
condiţiile locului de muncă respectiv, iar pentru personalul tehnico –
administrativ – anual. Există o serie de circumstanţe care impun un instructaj
suplimentar faţă de cel programat :
- reluarea activităţii după un accident de muncă sau o absenţă din producţie peste 30 de
zile;
- procesul tehnologic sau mijloacele de muncă au suferit modificări;
- normele de securitate şi sănătate în muncă au suferit modificări;
- executarea unor lucrări speciale
La toate nivelurile instructajul se încheie printr-un test de verificare a cunoştinţelor şi prin
completarea unei fişe de instructaj semnată atât de cel instruit cât şi de persoana care a efectuat
instructajul.
Măsuri de prevenire a riscurilor legate de sarcina de muncă

Măsurile de prevenire a riscurilor de accidentare legate de sarcina de muncă sunt în
general măsuri ergonomice, măsuri de adaptare reciprocă om – mijloace de producţie – mediu.
Importanţa acestor măsuri este relevată de diferite studii care au demonstrat că o mare
parte din accidentele de muncă datorate erorii umane se produc ca urmare a neconcordanţei între
limitele fizice şi psiho – fiziologice ale organismului uman şi caracteristicile mijloacelor de
producţie.
Organizarea ergonomică a sistemelor de muncă presupune următoarele etape :
• conceperea procesului de muncă şi a sarcinii de muncă
• organizarea efectivă a locului de muncă
• Pentru conceperea procesului de muncă şi a sarcinii de muncă este necesară:
 stabilirea funcţiei sistemului de muncă (scopul)
 stabilirea activităţilor pentru realizarea scopului
 repartizarea activităţilor între diferitele componente.
Pe baza informaţiilor astfel obţinute sunt concepute şi selectate elementele sistemului de
muncă: mijloace de producţie, mediul de muncă, sarcina de muncă, execuntaţii.
• Organizarea efectivă a locului de muncă pe principii ergonomice necesită de
asemenea parcurgerea unei serii de etape:
 amplasarea optimă a locurilor de muncă astfel încât să se realizeze:
 circuit raţional al operaţiilor ce alcătuiesc procesul tehnologic
 evitarea acţiunii factorilor de risc caracteristici locului de muncă respectiv
asupra executanţilor din locuri de muncă învecinate.
 organizarea ergonomică a locului de muncă prin:
 dimensionarea locului de muncă în ansamblu precum şi a diferitelor elemente
componente în conformitate cu dimensiunile antropometrice ale executantului; de regulă,
se recomandă ca dimensionarea locului de muncă să fie corespunzătoare dimensiunilor
antropometrice maxime şi să existe posibilitatea de reglaj în conformitate cu
particularităţile executantului;
 conceperea locului de muncă astfel încât să permită o poziţie corectă a corpului dar şi
schimbări în poziţia de lucru;
 evitarea poziţiilor nenaturale sau a menţinerii prelungite a unei anumite posturi; poziţia
cea mai comodă şi care necesită efortul cel mai mic pentru susţinere este poziţia uşor
înclinat frontal;
 adoptarea poziţiei şezând ori de câte ori este posibil, dar, cu posibilitate de a alterna cu
ortostatismul;
 construirea mijloacelor de muncă astfel încât să corespundă posibilităţilor de manipulare
ale omului;

 selectarea mijloacelor de muncă în conformitate cu principiul economiei de energie, timp
şi mişcări pentru manipulare. Altfel spus, mijloacele de muncă trebuie să faciliteze
percepţia senzorială, raţionamentul, execuţia mişcării:
Factor Metode de ameliorare
 percepţia • semnalul se deosebeşte de fond
senzorială • semnalul este intens sau de lungă durată
• semnal de natură tactilă sau auditivă, în special sunete acute
• semnal vizual ce apare în centrul câmpului vizual
 raţionament • reducerea posibilităţilor de alegere şi a numărului de răspunsuri
• un nou semnal apare numai după îndeplinirea comenzii
precedente
• intervale regulate între semnale
• semnalele de intervenţie sunt anunţate prin semnale de
avertizare
• sensul mişcării de comandă este corelat cu acţiunea rezultantă
 execuţie • distanţa de parcurs a comenzii este scurtă
• forţa necesară este mică
• angajeaza membrele mai mult în sensul extensiei
• este realizată cu mâinile (forţa necesară este mică) sau cu
picioarele (forţa necesară este mare)
• forma şi dimensiunea mijloacelor de comandă să permită
efectuarea uşoara şi promptş a comenzii
 circuit raţional al obiectelor muncii astfel încât să se reducă lungimea traseelor, să se

evite intersectările, coliziunile, supraaglomerarea unui loc de muncă, perioadele de aşteptare, etc;
 raţionalizarea activităţii executantului astfel încât să se diminueze consumul de energie
şi astfel să se prevină apariţia oboselii precoce prin eliminarea mişcărilor inutile, realizarea unei
succesiuni logice de execuţie a operaţiilor, etc, dar şi prin optimizarea concepţiei şi distribuţiei
sarcinii de muncă. Reglementarea primului aspect se face pe baza principiilor ergonomice ale
economiei de mişcări:
 principiul economiei de efort – mişcările trebuie să fie cât mai uşoare, scurte şi rare,
evitându-se schimbările de direcţie rapide, bruşte;
 principiul gravitaţiei – utilizarea gravitaţiei pentru manipularea diferitelor obiecte ale
muncii sau cel puţin evitarea situaţiilor care impun învingerea gravitaţiei;
 principiul grupării – ori de câte ori este posibil se impune fabricarea, manipularea,
transportarea diferitelor obiecte ale muncii simultan (două sau mai multe o dată);
 principiul locului stabil – mijloacele de producţie să aibă acelaşi loc, bine determinat, la
reluarea ciclului de muncă, astfel încât amplasarea şi neutilizarea să nu incomodeze
mişcările, iar manipularea lor (apucare şi reaşezare) să se realizeze prin mişcări simple,
rapide, uşoare;
 principiul simetriei, simultaneităţii şi continuităţii mişcărilor efectuate cu membrele
superioare;
 principiul succesiunii logice – mişcările trebuie efectuate în ordine tehnologică; realizarea
acestui aspect impune ca o condiţie obligatorie ca şi mijloacele de producţie şi celelalte
locuri de muncă să fie dispuse în ordine tehnologică;
 principiul securităţii muncii – orice măsură ce determină creşterea productivităţii muncii
trebuie să determine şi ameliorarea securităţii muncii.
În ceea ce priveşte optimizarea concepţiei şi distribuţiei sarcinilor de muncă trebuie
respectate o altă serie de principii :

 o anumită sarcină de muncă trebuie atribuită numai executanţilor apţi, din punct de
vedere al capacităţii de muncă, să o îndeplinească;
 sarcina de muncă trebuie concepută astfel încât să asigure un grad optim de diversitate a
operaţiilor componente; ambele extreme (diversitate excesivă sau prea mică) reprezintă
situaţii stresante pentru organismul uman favorizand apariţia precoce a oboselii prin
supra- sau subsolicitare;
 sarcina de muncă trebuie concepută astfel încât să asigure coerenţa operaţiilor
componente – acţiunile ce compun o sarcină de muncă, deşi presupun solicitări diferite
din punct de vedere al efortului fizic şi psihic, trebuie să formeze un ansamblu unitar,
logic, să se afle într-o relaţie de interdependenţă – rezultatul unei acţiuni să condiţioneze
realizarea următoarei acţiuni;
 asigurarea unui grad optim de independenţă în realizarea sarcinii de muncă;
 asigurarea unei durate oprime a ciclului de muncă;
 organizarea pauzelor în activitate – număr, durată, distribuţie, conţinut .
Măsuri de prevenire a riscurilor legate de mediul de muncă (ambient şi mijloace de

producţie)
Măsurile de prevenire a riscurilor de accidente legate de mediul de muncă sunt în general
măsuri tehnice. În funcţie de momentul aplicării se diferenţiază în:
• măsuri de prevenire
• măsuri de protecţie
• Măsuri de prevenire (protecţie intrinsecă)
 se aplică în etapa de proiectare a mijloacelor de muncă şi a elementelor materiale ale
ambientului;
 constau în selectarea celei mai bune structurări a mediului şi a celor mai bune principii de
funcţionare a mijloacelor de muncă astfel încât, fără a fi necesară adaugarea unor dispozitive
speciale, mediul de muncă să nu reprezinte nici un risc pentru executant.
• Măsuri de protecţie
 se aplică atât în etapa de proiectare cât şi după constituirea şi intrarea în funcţie a sistemului
de muncă;
 se diferenţiază în funcţie de modul în care se realizează protecţia executantului:
Măsuri de protecţie Constau în

 colective -dotări suplimentare sau metode speciale concepute
independent de sarcinile procesului tehnologic, specifice
fiecărui factor de risc
- acţionează în sensul :
 reducerii intensităţtii factorului nociv
 impiedicarea contactului cu factorul nociv
 individuale - dotări cu mijloace de protecţie individuale ce se interpun între
executant şi factorul nociv
- acţionează în sensul eliminării sau diminuării acţiunii
factorului nociv

Protecţia intrinsecǎ, colectivǎ ş i individualǎ se realizeazǎ cel mai eficient prin mǎsuri
tehnice.
Protecţia intrinsecǎ
Protecţia intrinsecǎ vizeazǎ eliminarea factorilor de risc de accidentare şi îmbolnǎvire

profesionalǎ proprii mijloacelor de producţie, încǎ din faza de concepere şi proiectare a sistemelor
tehnice, prin integrarea principiilor de securitate cu cele de productivitate şi fiabilitate.
Principiul de funcţionare a sistemelor tehnice, forma, dispunerea componentelor unei
maşini, instalaţii, utilaj, dispozitiv, aparat etc. trebuie sǎ fie astfel încât sǎ asigure securitatea şi
sǎnǎtatea în muncǎ, fǎrǎ a adǎuga ulterior elemente concepute special pentru asigurarea acestui
deziderat.
Protecţia intrinsecǎ este cea mai eficientǎ sub raport economic şi social. Ea este
condiţionatǎ de nivelul progresului tehnic şi al ştiinţei în general.
Alegerea variantei optime constructive pentru fiecare element al sistemului tehnic,
teoretic trebuie sǎ asigure un risc intrinsec zero. Nu întotdeauna este posibil acest lucru, datoritǎ
posibilitǎţilor tehnice existente la un moment dat, precum şi datoritǎ rentabilitǎţii.
Protecţia intrinsecǎ, odatǎ realizatǎ, face inutilǎ elaborarea unor prescripţii speciale de
protecţia muncii, în afara celor tehnologice şi de exploatare a maşinilor, utilajelor etc.
Prezenţa omului în sistemul de ǎ ca muncexecutant, prin improbabilitatea
comportamentului sǎu, determinǎ apariţia de accidente, chiar în prezenţa unei protecţii intrinseci.
Numai înlocuirea totalǎ a omului în cadrul sistemului de muncǎ cu elemente de autom atizare şi
robotizare poate realiza riscul intrinsec zero.
În condiţiile actuale de progres tehnic nu este posibilǎ înlocuirea totalǎ a factorului uman
din sistemul de muncǎ, deoarece unele funcţii de decizie şi supraveghere trebuiesc atribuite totuşi
omului.
Asigurarea securitǎţii la maşini se realizeazǎ atât prin mǎsuri care se iau în faza de
proiectare, cât şi prin mǎsuri care trebuie implementate de utilizator.
Orice mǎsurǎ de protecţie incorporatǎ la proiectare este superioarǎ şi preferabilǎ
mǎsurilor luate ulterior de utilizator.
Randamentul maxim al maşinilor nu trebuie obţinut în detrimentul securit ǎţii lor, iar
mǎsurile de securitate nu trebuie sǎ împiedice exploatarea facilǎ a acestora.
Proiectantul trebuie ǎs aibǎ în vedere modul nepericulos de ex ploatare a maşinilor,
precum şi mǎsurile adecvate de securitate. Acest lucru se realizeazǎ în urmǎtoarele etape:
- stabilirea limitelor de utilizare a maşinilor în spaţiu (amplitudinea mişc
ǎrilor, spaţiul de
instalare a maşinii, interfaţa operator – maşinǎ – sursǎ de energie) şi în timp (durata de
viaţǎ previzibilǎ);
- identificarea factorilor de risc şi evaluarea riscurilor, prin care proiectantul trebuie
ǎ s
prevadǎ toate situaţiile care pot determina producerea de leziuni şi daune asupra
aparatului, atât în timpul funcţionǎrii normale, cât şi la apariţia unor disfuncţionalitǎţi
(defectarea unor componente, perturbaţii de origine extern ǎ, perturbarea alimentǎrii cu
energie, pierderea controlului asupra maşinii etc.);
- eliminarea factorilor de risc prin alegerea soluţiilor constructive, forma, modul de
acţionare, care sǎ nu genereze riscuri de accidentare;
- evitarea sau diminuarea la maxim a riscurilor, prin alegerea corect ǎ a caracteristicilor de
proiectare, prin evitarea suprafeţelor abrazive, unghiurilor ascuţite, muchiilor ǎt ietoare,
limitarea maselor, vitezelor şi acceleraţiilor, limitarea zgomotului, vibraţiilor şi a
suprasolicitǎrilor mecanice, prevenirea oboselii operatorului, echilibrarea staticǎ şi
dinamicǎ a elementelor rotitoare, folosirea de materiale adecvate şi de surse de energie cu
securitate intrinsecǎ, aplicarea principiilor ergonomice şi de securitate a sistemelor de
comandǎ.

Sistemele de comandǎ trebuiesc prevǎzute cu mijloace ce permit operatorului sǎ intervinǎ
în condiţii de securitate (afişarea defectǎrilor, repornirea maşinii în condiţii de siguranţǎ, dupǎ o
oprire normalǎ sau accidentalǎ etc.).
Pentru a realiza funcţia de securitate şi a preveni orice comportament periculos al
maşinilor, sistemele de comandǎ trebuie sǎ asigure:
- prevenirea pornirii spontane;
- utilizarea de componente de înalt ǎ fiabilitate pentru comanda funcţiilor esenţiale ale
maşinilor;
- utilizarea de componente cu « defectare orientatǎ », întotdeauna aceeaşi şi cunoscutǎ;
- dublarea (triplarea dac ǎ e cazul) a componentelor sau s istemelor considerate critice,
pentru ca sistemul de comandǎ sǎ funcţioneze în prezenţa unei defectǎri;
- incorporarea unor funcţii de supraveghere care sǎ iniţieze acţiuni de securitate când apare
o defectare (declansare de alarme, oprirea procesului periculos etc.);
- utilizarea de componente electronice de concepţie / tehnologii diferite, pentru a evita ca
aceeaşi cauzǎ sǎ defecteze mai multe componente;
- prevenirea alterǎrii funcţiilor de securitate la sistemele de comandǎ reprogramabile;
- folosirea principiilor ergonomice la proiectarea comenzilor manuale, prin amplasarea lor
în afara zonelor de risc;
- selectarea modurilor de comandǎ şi funcţionare;
- stabilirea ordinii de prioritǎţi a îndeplinirii comenzilor transmise – oprirea de urgenţǎ,
apoi comanda de selectare şi comanda de oprire;
- asigurarea securitǎţii operatorului atunci când la intervenţii se impune eliminarea unor
protectori;
- prevenirea riscurilor electrice, a celor generate de echipamente hidraulice şi pneumatice
şi limitarea expunerii persoanelor la pericole prin mecanizare, automatizare, robotizare.
Protectorii impuşi prin prevenirea intrinsecǎ sunt:
- protector fix, menţinut în poziţie închis nedemontabil (sudare, lipire) sau demontabil
(şuruburi, prezoane, pene etc.);
- protector mobil, care este deplasabil, fiind legat prin articulaţii sau ghidaje de corpul
maşinii sau de un alt element fix şi este asociat cu un dispozitiv de interblocare;
- protector reglabil, care poate fi mobil sau fix, total sau parţial reglabil, permiţând
efectuarea unor operaţii în zonele periculoase;
- protector cu interblocare în poziţia închis: ǎdacse deschide, se iniţiazǎ comanda de
oprire;
- protector cu interblocare şi blocare (z ǎvorâre); acesta rǎmâne în poziţia închis şi blocat
pânǎ la dispariţia riscului cauzat de o mişcare periculoasǎ;
- protector de comandǎ, care prezintǎ un dispozitiv de interblocare astfel încât mişcǎrile
periculoase acoperite de protector nu se pot derula decât în poziţia închis a acestuia. La
închiderea protectorului, pornesc automat mişcǎrile periculoase;
Dispozitivele de protecţie intrinsecǎ pot fi:
- dispozitiv de interblocare (mecanic, electric etc.);
- dispozitiv de validare: este un dispozitiv de comand ǎ suplimentar, cu acţiune manualǎ,
care permite funcţionarea maşinii numai dacǎ este menţinut acţionat;
- dispozitiv cu menţinere, care permite punerea şi menţinerea în mişcare a unor elemente,
atât timp cât organul sǎu de comandǎ manualǎ este acţionat;
- comandǎ bimanualǎ;
- dispozitiv de limitare, care împiedicǎ o maşinǎ sau elementele în mişcare ale unei maşini
de a depǎşi o limitǎ prestabilitǎ (spaţiu, vitezǎ, presiune, temperaturǎ);
- dispozitiv sensibil, care opreşte maşina sau unele elemente în mişcare atunci când
operatorul a pǎtruns voit sau nevoit în spaţiul de securitate;
- dispozitiv de interpunere mecanicǎ, care introduce un obstacol mecanic (panǎ, calǎ, fus,
camǎ etc.) într-un mecanism care împiedicǎ orice mişcare periculoasǎ).

Mijloacele de protecţie intrinsecǎ trebuie sǎ funcţioneze în toate etapele de viaţǎ ale unei
maşini (instalare, montare, punere în funcţiune, reglare, exploatare, reparaţii, întreţinere,
demontare).
Mǎsuri de protecţie colectivǎ
Protecţia colectivǎ cuprinde ansamblul metodelor şi mijloacelor tehnice prin care se

eliminǎ sau se diminueazǎ acţiunea factorilor de risc asupra a doi sau mai mulţi executanţi. Se
materializeazǎ prin dotarea mijloacelor de producţie şi a mediului de muncǎ cu dispozitive,
aparate şi instalaţii concepute cu scopul unic de a proteja executanţii procesului de muncǎ.
Metodele şi mijloacele de protecţie colectivǎ vizeazǎ:
- combaterea noxelor chimice şi îmbunǎtǎţirea microclimatului (ventilarea);
- prevenirea electrocutǎrii;
- combaterea zgomotului şi vibraţiilor;
- combaterea electricitǎţii statice;
- prevenirea iradierii;
- combaterea riscurilor mecanice;
- îmbunǎtǎţirea iluminatului.
Metode de detecţie, analizǎ şi combatere a noxelor chimice
Noxele chimice, care sunt gazele şi pulberile nocive, se detecteaz

ǎ în mediul de muncǎ
folosind diverse metode şi mijloace.
Pentru a combate noxele în mediul de munc ǎ, acestea trebuiesc mai întâi depistate
calitativ şi cantitativ, prin analize adecvate. Depistarea noxelor se face prin:
- recoltarea probelor de aer;
- analiza calitativǎ şi cantitativǎ a acestora;
- interpretarea rezultatelor.
Mǎsurile de protecţie se iau numai atunci când noxele depǎşesc concentraţiile admise prin
norme şi standarde.
Metodele de analizǎ fizico – chimicǎ a noxelor, din punct de vedere calitativ şi cantitativ,
sunt:
- cromatografia;
- spectrofotometria.
Cromatografia permite separarea componenţilor unui amestec de substanţe în stare
lichidǎ sau gazoasǎ, pe baza absorbţiei pe anumiţi absorbanţi (cromatografia de absorbţie) sau pe
baza repartiţiei între douǎ faze lichide nemiscibile sau parţial miscibile (cromatografia de
repartiţie). De asemenea, putem avea cromatografie prin schimbǎtor de ioni, cromatografie în
fazǎ gazoasǎ şi în strat subţire.
Spectrofotometria permite determinarea cantitativǎ a substanţelor aflate în soluţii, pe baza
absorbţiei atomice diferite a radiaţiilor monocromatice de cǎtre substanţa de analiza t, respectiv de
cǎtre solvent.
În cazul pulberilor în suspensie, acestea se ǎsepargravimetric, se dezagregǎ şi se
transformǎ în soluţii care se analizeazǎ spectrofotometric.
Mijloacele de analizǎ a noxelor chimice sunt aparate de detecţie:
- tuburi detectoare care evalueazǎ concentraţiile de gaze combustibile sau toxice;
- detectoare pentru gaze combustibile;
- detectoare de gaze toxice;
- detectoare în infraroşu;
- detectoare fotocolorimetrice;
- detectoare electrochimice;
- detectoare electrolitice;

- detectoare cromatografice;
- detectoare chemiluminiscenţǎ;
- detectoare sonice;
- detectoare cu laser.
Exprimarea concentraţiilor (C) de noxe se face în:
- miligrame de noxǎ la un volum de 1m3 de aer pentru pulberi, gaze şi vapori (%);
- pǎrţi per milion pentru gaze şi vapori (ppm);
- litri de gaz la 100 l de aer pentru gaze (%);
- grame substanţǎ conţinutǎ în 1m3 de aer (g/m3).
Aceste concentraţii determinate se comparǎ cu cele admise şi, în cazul depǎşirilor, se iau
mǎsuri de diminuare.
Dacǎ în urma analizei au rezultat pulberi de naturi diferite, se ia în considerare, la
aprecierea riscului, pulberea cu acţiunea cea mai nocivǎ.
Prezenţa într-un mediu a mai multor noxe simultan, impune exprimarea nocivit ǎţii lor
combinate, când efectul nociv poate fi mai puternic sau mai diminuat decât suma acţiunilor lor
parţiale.
Metodele de combatere a riscurilor generate de noxele chimice presupun:
- diminuarea concentraţiilor de noxe în mediul de lucru, prin ventilare localǎ şi generalǎ şi
mǎsuri tehnico-organizatorice;
- diminuarea gradului de poluare a mediului înconjurǎtor prin instalaţii de epurare a aerului
impurificat, captat de instalaţiile de ventilare înainte de a fi evacuat în atmosferǎ;
- prevenirea riscurilor de incendii şi explozii.
Ventilarea industrialǎ constituie principala surs ǎ de securita te şi sănătate în muncă
pentru eliminarea nocivitǎţilor din mediul de muncǎ, prin înlocuirea aerului viciat sau impurificat
din spaţii închise, cu aer curat din exterior sau cu aer purificat.
Ventilarea are rol de securitate şi sănătate în muncă sau rol tehnologic. Prin ventilare, se
poate realiza şi controlul factorilor de micro – climat (temperatura, umiditatea şi viteza aerului);
Substanţele nocive se eliminǎ din zona de muncǎ prin instalaţii de aspirat, care aspirǎ
aerul încǎrcat cu noxe sau viciat, condus prin canalele de ventilare la filtre şi în exterior. Pentru
împrospǎtarea aerului din încǎperi se aduce, tot prin ventilare, aer proaspǎt din exterior, care, în
funcţie de necesitǎţi, se filtreazǎ şi se rǎceşte sau se încǎlzeşte pentru a realiza confortul termic.
În funcţie de energia utilizatǎ, sistemele de ventilare sunt: sisteme cu ventilare naturalǎ,
mecanicǎ sau artificialǎ. De asemenea, ventilarea poate fi: generalǎ, localǎ, mixtǎ, cu depresiune,
cu suprapresiune, în echilibru, în circuit deschis, cu recirculare.
Ventilarea mecanicǎ poate fi simplǎ (evacuare sau introducere a aerului) sau combinatǎ
(evacuare şi introducere a aerului).
La evacuare, gurile de captare se amplaseaz ǎ în zona de degajare a noxelor, iar la
introducerea aerului din exterior, prizele de aer sunt amplasate în zona cornişei sau acoperişului
clǎdirii, la minim 2,5 m de sol, unde aerul este curat (fǎrǎ praf, miros, gaze, vapori nocivi).
Când aerul evacuat nu îndeplineşte condiţiile de a fi eliminat în atmosfer ǎ, atunci se
introduc separatoare sau neutralizatoare de noxe (vase de barbotare, coloane cu umpluturi, turnuri
de spǎlare cu apǎ sau soluţii adecvate, separatoare pentru pulberi prin gravitaţie, prin centrifugare
sau prin precipitare electrostaticǎ).
Instalaţiile de ventilare au în componenţa lor elemente care asigur ǎ mişcarea aerului
(ventilatoare, deflectoare, luminatoare), elemente care asigur ǎ tratarea aerului (filtre, baterii de
încǎlzire – rǎcire, camere de pulverizare a apei, separatoare de noxe), elemente de reglaj (clapete,
rame etc.) şi elemente care asigur ǎ captarea, distribuirea şi transportul aerului (guri de captare,
prize de aer, canale de aer).
Prevenirea riscurilor de incendii şi explozii se referǎ la prevenirea formǎrii unor
amestecuri de gaze, vapori sau pulberi în concentraţii explozibile şi la prevenirea apariţiei unor
surse de iniţiere a autoaprinderii. Eliminarea riscurilor de incendii şi explozii nu se poate realiza
niciodatǎ, ci doar diminua.

Prevenirea formǎrii amestecurilor explozive se realizeazǎ prin:
- folosirea unor instalaţii etanşe;
- folosirea unor motoare electrice capsulate sau în construcţie antiexplozivǎ;
- folosirea aparaturii de siguranţǎ, control şi semnalizare;
- folosirea de dispozitive şi aparate de protecţie contra exploziilor;
- folosirea ventilǎrii industriale;
- etanşarea conductelor şi aparaturii;
- umplerea volumelor libere cu gaze inerte;
- controlul permanent al concentraţiilor amestecurilor explozive;
- instruirea personalului;
- prezenţa instalaţiilor de stingere sau izolare a incendiilor.
Prevenirea apariţiei surselor de aprindere se realizeazǎ prin interzicerea folosirii:
- surselor de foc deschis;
- sudǎrii;
- utilajului electric şi a conductelor nelegate la pǎmânt;
- sculelor care, prin lovire, dau scântei.
Prevenirea proceselor de autoinflamare se realizeazǎ prin evitarea:
- încǎlzirii lichidelor peste temperatura de autoaprindere;
- folosirea de substanţe susceptibile de autoaprindere chimic ǎ, iar când folosirea se
impune, trebuie ca suprafaţa lor de contact cu aerul sǎ fie minimǎ, sǎ nu conţinǎ umiditate
mare, depozitarea sǎ se facǎ pe sorturi, depozitarea sǎ fie în grǎmezi mici, sǎ existe o
bunǎ ventilare, sǎ existe un control permanent al acestor substanţe.
Electrosecuritatea
Cuprinde totalitatea metodelor şi mijloacelor de prevenire a electrocutǎrii prin atingere
directǎ sau indirectǎ a elementelor aflate în mod normal sau accidental sub tensiune.
Protecţia împotriva electrocutǎrii prin atingere directǎ se realizeazǎ prin metode şi
mijloace organizatorice şi tehnice.
ǎ a elementelor normal sub
Mijloacele tehnice de electrosecuritate prin atingere direct
tensiune sunt:
- a) acoperirea cu materiale electroizolante, rezistente la solicit ǎri fizice şi chimice a
elementelor electrice (piese, instalaţii, maşini şi echipamente);
- b) închiderea în carcase şi învelişuri exterioare, rezistente la solicitǎri fizice şi chimice,
a echipamentelor sub tensiune;
- c) îngrǎdirea fixǎ sau mobilǎ, cu pereţi, plase, balustrade, care împiedicǎ persoanele sǎ
acceadǎ, direct sau prin intermediul unor elemente de lucru, în zonele cu pericol electric;
- d) amplasarea la distanţe de protecţie inaccesibile a ǎrţilor p active ale izolaţiilor
electrice;
- e) scoaterea de sub tensiune a echipamentului electric şi verificarea lipsei tensiunii
atunci când se executǎ intervenţii;
- f) legarea la pǎmânt şi legarea în scurtcircuit a conductoarelor de fazǎ, dupǎ scoaterea
de sub tensiune şi verificarea lipsei tensiunii pentru a evita sarcinile capacitive remanente,
tensiunile induse şi apariţia accidentalǎ a tensiunii;
- g) folosirea mijloacelor de protecţie electroizolante (cleşti, prǎjini, plǎci, folii, pǎlǎrii,
mǎnuşi, cizme, carcase, platforme, scule);
- h) folosirea tensiunilor mici la alimentarea sculelor şi corpurilor de iluminat portabile;
Mijloacele organizatorice de protecţie împotriva electrocutǎrii prin atingere directǎ se
referǎ la amplasarea mijloacelor de avertizare a zonelor periculoase sub tensiune, prin instalare de
panouri, afişe, îngrǎdiri, avertizǎri verbale, luminoase etc.
Metodele şi mijloacele principale de protecţie împotriva electrocutǎrii prin atingere
indirectǎ a elementelor accidental sub tensiune, sunt numai tehnice şi nu este permisǎ înlocuirea
lor cu metode organizatorice.

Acolo unde exist ǎ posibilitatea de electrocutare prin atingere indirectǎ, se aplicǎ
cumulativ douǎ sau mai multe mijloace tehnice de protecţie, care împiedicǎ apariţia unei tensiuni
de atingere periculoase, împiedicǎ contactul cu o tensiune de atingere periculoasǎ şi deconecteazǎ
în maximum 3 secunde zona, la apariţia unei tensiuni periculoase.
La instalaţiile electrice de înalt
ǎ tensiune, protecţia principalǎ împotriva electrocutǎrii
prin atingere indirectǎ este legarea la pǎmânt.
Instalaţiile electrice de joasǎ tensiune folosesc urmǎtoarele sisteme de protecţie:
- a) Reţeaua electricǎ izolatǎ faţǎ de p ǎmânt, folositǎ în locurile cu risc de incendii şi
explozii.
- b) Reţeaua electricǎ legatǎ la pǎmânt, prin care circuitele curenţilor de lucru au cel puţin
un punct comun, legat direct la pǎmânt; circuitele trifazate trebuie sǎ aibǎ nulul (neutrul)
legat la pǎmânt.
- c) Protecţia prin legare la ǎpmânt a elementelor de protejat , pentru ca, în cazul unui
defect, sǎ se obţinǎ un curent suficient de mare pentru a determina acţionarea protecţiei
maximale de curent, înaintea elementului protejat, într-un timp de maxim 3 secunde, sau
sǎ se obţinǎ tensiuni de atingere şi de pas sub limitele admise pentru timpul mai mare de
3 secunde. Se leag ǎ la pǎmânt printr -o reţea generalǎ de legare la pǎmânt a tuturor
echipamentelor electrice dintr-o incintǎ (carcase, pǎrţi metalice ale panourilor, pupitrelor
de comandǎ, tablouri electrice, îngrǎdiri, ecrane şi învelişuri metalice ale cablurilor
electrice) folosind prizǎ de pǎmânt artificialǎ sau naturalǎ. În reţelele electrice izolate faţǎ
de pǎmânt, legarea la pǎmânt constituie pro tecţia de bazǎ împotriva electrocutǎrii prin
atingere indirectǎ.
- d) Protecţia prin legare la nulul sursei de energie electricǎ de joasǎ tensiune electricǎ ,
astfel ca impedanţa circuitului de închidere a curentului de defect sǎ fie suficient de micǎ
pentru a se obţine un curent suficient de mare, care ǎ determine
s activarea protecţiei
maximale, montatǎ înaintea elementului protejat, într -un timp de maxim 3 secunde.
Conductorul de nul se leagǎ la pǎmânt la sursa de alimentare, la capetele liniilor aeriene
(maxim 1000 m), la tablourile de distribuţie generalǎ. Se practicǎ ca mǎsurǎ suplimentarǎ
de protecţie, pe lângǎ legarea la nul şi legarea la pǎmânt.
- e) Folosirea unei tensiuni de alimentare reduse, de 24 V, în locuri foarte periculoase, şi
42 V dac ǎ se aplic ǎ o izolaţie întǎritǎ. Tensiunea redusǎ se obţine numai prin
transformator sau grup motor – generator şi nu prin autotransformator sau rezistenţe
electrice. Circuitele şi echipamentele electrice alimentate cu tensiune redus ǎ nu se leagǎ
la nul sau la pǎmânt;
- f) Izolarea suplimentarǎ de protecţie se realizeazǎ prin folosirea unei izolaţii întǎrite de
lucru, sau a unei izolaţii suplimentare, pe lângǎ izolaţia de lucru. Izolarea suplimentarǎ se
realizeazǎ prin folosirea unui înveliş exterior electroizolant, separarea printr-o izolaţie
intermediarǎ a elementelor metalice care ar putea ajunge sub tensiune prin apariţia unui
defect şi prin izolarea dublǎ.
- g) Protecţia prin separare se realizeazǎ astfel ca circuitele de lucru ale echipamentului sǎ
fie separate galvanic de reţeaua de alimentare cu energie electric ǎ şi sǎ fie legat la
pǎmânt. Separarea de protecţie se face numai prin intermediul unui transformator sau
grup motor – generator special.
Mijloacele secundare de protecţie împotriva electrocut
ǎrii prin ating erea indirectǎ
vizeazǎ:
- utilizarea dispozitivelor de protecţie automatǎ;
- egalizarea potenţialelor;
- dirijarea distribuţiei potenţialelor;
- izolarea amplasamentelor;
- controlul permanent al rezistenţei de izolaţie.
PREVENIREA RISCURILOR MECANICE

Riscurile mecanice sunt reprezentate de mişcǎrile periculoase, suprafeţele şi contururile
periculoase, recipientele sub presiune şi vibraţiile excesive ale echipamentelor tehnice.
Principalele surse de riscuri mecanice sunt maşinile.
Mǎsurile de protecţie colectivǎ împotriva riscurilor mecanice, date de ǎrile mişc
periculoase ale maşinilor, se bazeazǎ pe suprimarea acestor mişcǎri ale elementelor mobile ale
mijloacelor de munc ǎ, sau pe micşorarea cantitǎţii de energie a acestora prin utilizarea
mijloacelor tehnice de protecţie.
Metodele tehnice de protecţie colectivǎ împotriva riscurilor mecanice sunt:
- izolarea permanentǎ a zonei de risc mecanic;
- izolarea temporarǎ sau eliminarea temporarǎ a zonei de risc mecanic;
- metoda condiţionǎrii riscului mecanic.
Izolarea permanentǎ a riscului mecanic constǎ în interpunerea de protectori sau
obstacole imobile (apǎrǎtori, ecrane, carcase, îngrǎdiri etc.) care izoleazǎ omul de zona
periculoasǎ, împiedicându-l sǎ acceadǎ în aceasta. Este cea mai eficientǎ metodǎ de protecţie.
Izolarea temporarǎ a zonei de risc mecanic constǎ în interpunerea de protectori mobili
numai pe durata existenţei mişcǎrii periculoase. Mijloacele tehnice de protecţie folosite sunt:
- sisteme de blocare;
- dispozitive ce îndepǎrteazǎ omul de elementele cu mişcǎri periculoase;
- dispozitive ce reţin elementul periculos.
Eliminarea temporarǎ a riscului mecanic se face prin eliminarea mişcǎrilor periculoase
pe durata în care ǎtrunderea
p omului în zona de pericol este detectatǎ sau posibilǎ, folosind
aparate de protecţie cu detector de prezenţǎ, cu câmp de detecţie sau cu sisteme tehnice de
protecţie cu interblocare.
Condiţionarea existenţei riscului mecanic realizeazǎ existenţa operaţiei şi mişcǎrii
periculoase numai când operatorul se ǎaflla o distanţǎ de protecţie. De exemplu, comanda
bimanualǎ a preselor, ghilotinelor, ciocanelor etc.
Majoritatea mǎsurilor de prevenire a riscurilor mecanice sunt mǎsuri de protecţie
intrinsecǎ.
Suplimentar, pentru protecţia colectivǎ împotriva riscurilor mecanice sunt luate mǎsuri în
vederea amplasǎrii de trasee de salvare şi refugii, facilitǎţi pentru deplasarea unor elemente cu
ajutorul mâinilor, condiţii eficiente pentru ajutorarea şi salvarea persoanelor prinse în maşini
(oprirea de urgenţǎ, inversarea sensului de mişcare a unor elemente mobile).
Protejarea eficientǎ a persoanelor împotriva riscurilor mecanice rǎmâne totuşi utilizarea
de mijloace de protecţie (protectori şi dispozitive de protecţie) care nu au fost instalate la
protecţia intrinsecǎ.
Protectorii, pe lângǎ funcţia de a împiedica persoanele sǎ pǎtrundǎ în zonele periculoase,
trebuie sǎ reţinǎ materialele, piesele ce se prelucreazǎ, şpanul, lichidele şi gazele fierbinţi sau
toxice, care pot fi ejectate ori cǎzute din maşini.
Protectorii pot fi transparenţi, când se impune urm ǎ rirea vizualǎ a unor operaţii în zona
periculoasǎ, sau netransparenţi, când pot fi prevǎzuţi cu nişe, ferestre sau deschideri de vizitare.
Protectorii trebuie ǎs asigure efectuarea unor operaţii în interiorul zonei protejate
(alimentarea, evacuarea, schimbarea şi reglarea sculelor, ǎmsurarea, prelevarea de eşantioane,
controlul vizual, lucrǎri de mentenanţǎ, eliminarea deşeurilor, igienizare etc.).
Un protector se afl ǎ în « poziţie închis » (poziţie de protecţie) când îşi exercitǎ total
funcţia de protecţie (obstacol), iar oricare altǎ poziţie se numeşte « poziţie deschis ».
Combaterea zgomotului şi vibraţiilor
Metodele de protecţie colectivǎ împotriva zgomotului şi vibraţiilor depind de nivelul şi

caracteristicile fizice ale acestora ca factori de risc. Din acest motiv, se impune cunoaşterea
metodelor şi aparaturii utilizate pentru determinarea nivelului de zgomot şi vibraţii.

Mǎsurarea zgomotului se face în conformitate cu standardele ISO şi IEC (Comisia
Internaţionalǎ de Electrotehnicǎ).
Nivelul zgomotului poate fi:
- aproximativ constant (procese industriale);
- cu caracter aleator (şantiere de construcţii);
- cu caracter intermitent (trafic rutier, cale feratǎ, aeronauticǎ);
- impulsiv (focuri de armǎ, ciocane pneumatice, baterea pilonilor etc.).
Zgomotele se mǎsoarǎ prin sonometrie şi dozimetrie.
Sonometria mǎsoarǎ nivelul zgomotelor industriale, aproximativ constante, intermitente
sau impulsive, fiind bazatǎ pe faptul cǎ sonometrele au un rǎspuns faţǎ de sunet ca şi rǎspunsul
urechii umane, la nivelul presiunii acustice, dar mai obiectiv şi reproductibil.
Sonometrele sunt constituite din:
- microfon, care preia sunetul sonor din mediu şi îl converteşte într-un semnal electric;
- amplificator primar şi final, care amplificǎ sunetul sonor de nivel scǎzut;
- reţele de ponderare;
- filtre;
- instrumentul de citire a nivelului de presiune acusticǎ în decibeli (dB).
Valorile citite pot fi înregistrate pe hârtie sau pe un magnetofon.
Sonometrele pot citi şi înregistra valorile de vârf (maxime) ale semnalelor de impulsuri,
printr-un detector de vârf.
Filtrele nu permit decât trecerea semnalelor care au frecvenţa situat ǎ în interiorul unei
anumite benzi. Ele pot fi, fie cu ǎrgime
l de bandǎ constantǎ, independent de frecvenţele pe care
sunt centrate, fie cu ǎrgime
l de bandǎ egalǎ cu un procent dat din frecvenţa central ǎ. Filtrele
folosite sunt de o octavǎ sau o treime de octavǎ pentru frecvenţe centrale de 20 – 10.000 Hz.
Reţelele de ponderare permit mǎsurarea nivelului de zgomot global ponderat şi nivelul de
zgomot echivalent continuu (zgomot mediu pe termen lung).
Un operator este expus la aceeaşi energie acusticǎ pe o perioadǎ de timp, fie cǎ este supus
la intensitatea efectivǎ a zgomotului cu toate fluctuaţiile sale, fie la intensitatea medie constantǎ.
Zgomotele industriale au un nivel fluctuant între maxime şi minime.
Atunci când, prin sonometrie, nu e posibilǎ mǎsurarea nivelului de zgomot echivalent, se
recurge la metoda dozimetricǎ.
Dozimetrul mǎsoarǎ potenţialul de nocivitate a zgomotului, luând în considerare nu
numai nivelul presiunii acustice, ci şi durata de expunere.
În cazul zgomotelor fluctuante, nocivitatea se determin ǎ pe eşantioane periodice, iar
dozimetrele permit în final determinarea nivelului de zgomot echivalent.
Dozimetrele sunt aparate portabile la operator, care afişeazǎ valorile pentru citire, sau le
transformǎ în nivel de zgomot echivalent, dând doza de zgomot acumulatǎ dupǎ o zi de lucru.
Metoda dozimetriei cere o înjumǎtǎţire a timpului de expunere la fiecare creştere cu 3 dB
(metoda europeanǎ) sau cu 5 dB (metoda americanǎ) a nivelului de zgomot. Dozimetrele
portabile au microfonul instalat în zona vecinǎ urechii operatorului.
Mǎsurarea vibraţiilor. Vibraţiile, ca şi zgomotul, pot ǎsurate fi m prin metode şi
aparaturǎ specifice. Studiul vibraţiilor înseamnǎ analiza spectrului de frecvenţe şi determinarea
nivelului de vibraţii.
Orice aparat de analizǎ a vibraţiilor se compune din:
- traductor, care transform ǎ valorile nivelului de vibraţii în semnale electrice
corespunzǎtoare;
- preamplificator, care amplificǎ se mnalul de ieşire relativ slab al traductorului, ǎcându
f -l
apt de a fi mǎsurat şi analizat;
- analizorul, care selecteazǎ o componentǎ sau o bandǎ doritǎ din spectrul analizat, precum
şi detecţia acesteia, pentru a permite caracterizarea nivelului semnalului componentei sau
benzii selectate;

- aparatul indicator sau înregistrator al caracteristicilor semnalului studiat;
Aparatul frecvent folosit în mǎsurarea vibraţiilor este vibrometrul, care este portabil
universal şi permite mǎsurarea acceleraţiei, vitezei şi deplasǎrii vibraţiilor, prin intermediul unui
accelerometru. Vibrometrul mǎsoarǎ atât nivelul global de vibraţii, cât şi niveluri le de vibraţii pe
componente de frecvenţe, când foloseşte filtre de selecţie, în genul de o treime de octav ǎ (2 –
1.600 Hz).
Combaterea şi atenuarea zgomotului. Se face în scopul prevenirii apariţiei surdit ǎţii
profesionale sau efectului de jenǎ şi de interferare a atenţiei, în contextul asigurǎrii inteligibilitǎţii
comunicaţiilor de securitate.
Combaterea zgomotelor se aplicǎ întregului sistem format din sursǎ, mediu de propagare
şi receptor, prin folosirea de atenuatoare de zgomot, carcase fonoizolante şi cabine fonoizolante.
Atenuatoarele de zgomot, active şi reactive, combat şi diminueazǎ eficient zgomotele de
naturǎ aerodinamicǎ la sursǎ. Atenuatoarele active conţin un canal cǎptuşit la interior cu material
fonoabsorbant poros, care reduce zgomotul prin pierderea energiei acustice prin frecare vâscoasǎ,
frecare internǎ şi schimbul de cǎldurǎ la circulaţia aerului prin porii materialului.
Atenuarea zgomotului este direct proporţionalǎ cu coeficientul de absorbţie, care depinde
la rândul sǎu de caracterist icile fonoabsorbante ale materialului (natura, perimetrul, lungimea şi
secţiunea atenuatorului activ).
Coeficientul de absorbţie creşte continuu cu creşterea frecvenţei pân ǎ la un maxim, apoi
scade. Maximul de atenuare se realizeaz ǎ când lungimea de undǎ a sunetului este egalǎ cu
jumǎtate din dimensiunea cea mai mare a canalului fonoabsorbant. Prezenţa coturilor la 900 şi
întoarcerilor la 1800, determinǎ mǎrirea atenuǎrii zgomotului.
De asemenea, atenuarea zgomotelor se poate realiza prin comprimarea şi dilatarea
undelor acustice la intrarea şi ieşirea din atenuatorul activ, care prezint
ǎ ştrangulǎri la intrare şi
ieşire.
Atenuatoarele reactive disipeazǎ energia acusticǎ prin formarea unui « dop de unde »,
care împiedicǎ trecerea sunetului la unele frecvenţe datoritǎ influenţei masei şi elasticitǎţii aerului
în celulele atenuatorului. În acest caz, atenuatorul lucreazǎ ca un filtru pentru frecvenţele înalte
sau joase.
Aceste atenuatoare reactive au una sau douǎ camere de expansiune, care lucreazǎ ca filtre
acustice.
Carcasele fonoabsorbante închid complet o surs ǎ de zgomot şi prin aceasta diminueazǎ
energia acusticǎ care se propagǎ în exterior prin pereţii carcasei, prin neetanşeitǎţile sau
deschiderile tehnologice, prin structura carcasei şi prin elementele maşinii (sursei). Carcasele
fonoizolante atenueazǎ nivelul de zgomot aerian.
Ecranele fonoizolante, ca şi carcasele fonoizolante, combat zgomotul prin atenuarea
energiei acustice pe cǎile de propagare, fiind bariere acustice între sursǎ şi receptor. Dimensiunile
ecranelor fonoizolante depind de frecvenţa zgomotului şi de distanţele de amplasare între sursǎ şi
receptor. Se recomandǎ ca lǎţimea ecranului sǎ fie de 1,5 – 2 ori mai mare decât înǎlţimea lui.
Uneori, o insonorizare eficientǎ se realizeazǎ prin aplicarea mai multor soluţii înseriate.
Cabinele fonoizolante, pe lângǎ mijloacele individuale de protecţie, combat zgomotul la
receptor, prin protejarea lui într-un spaţiu (cabinǎ) fonoizolant.
Cabinele se execut ǎ din materiale fonoizolante, uşile, ferestrel e şi etanş ǎrile lor se
executǎ în construcţie fonoizolantǎ, se doteazǎ cu sisteme de ventilaţie a aerului, cu atenuatoare
de zgomot şi se leagǎ de structura clǎdirii prin sisteme vibroizolante.
Combaterea şi atenuarea vibraţiilor

Vibraţiile maşinilor, generate de elementele în mişcare neechilibrate static şi dinamic,
care nu au fost eliminate prin protecţia intrinsecǎ, se transmit pǎrţilor fixe ale maşinii şi apoi prin
unde elastice, elementelor de construcţie şi operatorului. Pentru ca vibraţiileǎ se s con stituie în
pericole, este necesar ca ele sǎ transmitǎ forţe dinamice mari.
Combaterea vibraţiilor se face prin izolarea şi/sau amortizarea lor în general, prin metode
de protecţie intrinsecǎ, cum este izolarea antivibratorie. Maşinile şi echipamentele rigide, care au
elemente în mişcare, sunt şi surse de vibraţii. Pentru ca forţele dinamice ǎ nu
s se transmitǎ la

pardosealǎ, între maşinǎ şi pardosealǎ, prin intermediul fundaţiei, se interpun suspensii elastice şi
amortizoare de vibraţii. Când maşina care vibreazǎ este micǎ, iar corpul de care se fixeazǎ are
masa mare, izolarea antivibratorie se poate realiza printr-o legare rigidǎ a maşinii de suport.
Eficient, vibroizolarea implicǎ folosirea unei fundaţii (bloc) de masǎ m mare, legatǎ rigid
de maşinǎ pentru a micşora pulsaţia proprie (p = k / m ) şi rezemat apoi prin suspensie elasticǎ
(k) pe sol.
Dimensionarea blocului de fundaţie se face prin proiectarea de rezistenţ
ǎ, pe baza
sarcinilor statice şi dinamice, şi cunoscând elementele constructive elastice (k) şi de amortizare
(c), denumite vibroizolatori şi amortizori de vibraţii.
Vibroizolatorii sunt elemente elastice a cǎror defectare face posibilǎ mişcarea vibratorie,
respectiv izolarea antivibratorie şi care se monteazǎ sub maşinǎ. Vibroizolatorii pot fi:
- plǎci (din plutǎ, pâslǎ, cauciuc, ţesǎturi presate, zidǎrie, lemn, beton, beton armat sau
pardosealǎ);
- elemente discrete (arcuri de oţel, cauciuc, materiale sintetice, piloni, stâlpi din oţel sau
beton armat).
Cele mai eficiente vibroizolatoare sunt arcurile şi cauciucul care, prin deformaţii mari,
pot prelua prin şoc energii mecanice mari.
Amortizoarele sunt necesare atunci când amplitudinile de rezonanţǎ sunt periculoase. Ele
disipeazǎ rapid energia vibraţiilor sau şocurilor, când pierderile realizate de elemente elastice sunt
insuficiente.
Amortizoarele sunt:
- hidraulice (cu frecare cu strat de fluid);
- cu frecare columbianǎ;
- cu pierderi prin curenţi turbionari.
Cele mai eficiente amortizoare de vibraţii sunt cele hidraulice, în varianta telescopicǎ, la
care forţa de rezistenţǎ este datǎ de frecarea vâscoasǎ ce apare la trecerea fluidului prin orificii
mici.
Îmbunǎtǎţirea iluminatului industrial

Majoritatea informaţiilor din lumea care ne înconjoar
ǎ este perceputǎ prin organul de
simţ denumit ochi şi prin mecanismul denumit vedere. În absenţa luminii reflectate, vederea nu
are loc.
În cazul unui iluminat inadecvat sau conceput greşit, evaluarea câmpului vizual are loc
insuficient, cu inconfort vizual şi insecuritate.
Soluţia de iluminat a spaţiului de lucru depinde de cerinţele vizuale ale activităţii
operatorului. Lucrările de fineţe, de precizie, cu detalii de dimensiuni şi contraste mici, necesită
condiţii vizuale ridicate şi implicit un iluminat corespunzător.
Instalaţiile de iluminat trebuie să asigure: furnizarea de lumină necesară perceperii
corecte şi rapide a elementelor ce constituie sarcina vizuală; redarea corectă a culorilor; coeficient
de utilizare bun (eficienţă maximă cu minim de cheltuieli).
Ambianţa luminoasă a unui spaţiu de lucru se caracterizează prin:
- nivel de iluminare care se asigur ǎ în funcţie de mărimea detaliilor, de contrastul dintre
detalii şi fond, de luminozitatea fondului şi de normele de securitate;
- uniformitatea iluminării pe suprafaţa de lucru sau pe planul general permite o adaptare
vizuală fără efort;
- calitatea ambianţei luminoase asigură, pe lângă nivelul de iluminare, eficienţa vizuală
atunci când evită sau limitează orbirea directă şi reflectată, înlătură sau atenuează

aspectul pulsatoriu al luminii emise şi al efectului stroboscopic la folosirea lămpilor cu
descărcări de gaze, redă corect culorile.
Nivelul de iluminare minim măsurat în luxi (lx) necesar executării diferitelor lucrări efectuate
în spaţii închise are valori cuprinse între 3000 lx pentru lucrări de foarte mare precizie şi 100 lx
pentru lucrări grosiere şi intermitente.
Evitarea sau limitarea orbirii directe şi reflectate se realizează prin:
- finisajele suprafeţelor din încăpere;
- raportul luminanţilor pe suprafeţele de lucru;
- raportul dintre iluminările principalelor suprafeţe din câmpul vizual (plafon, pereţi,
utilaje, suprafaţa de lucru);
- unghiul de protecţie al corpurilor de iluminat (peste 45°);
- aspectul suprafeţelor cu care se lucrează.
Se acceptă ca între luminanţa detaliului şi a fondului să fie un raport de 1/3÷1/10.
Ambianţa cromatică rezultă din interacţiunea culorilor suprafeţelor din zona luminată şi
produce la om reacţii fiziologice şi psihice, constituind un factor de ameliorare al climatului
psihologic al lucrărilor, al iluminatului şi chiar a zgomotului.
Influenţele combinaţiilor de culori asupra senzaţiilor subiectului, a perceperii imaginii şi
vizibilităţii textului de la distanţă sunt prezentate în tabelele 2 şi 3. Culorile calde apropie
obiectele, iar culorile reci intense le îndepărtează. Culorile intense atrag atenţia, avertizează, irită,
iar cele diluate dau calm şi linişte.
Tab. 2. Influenţa combinaţiilor de culori asupra senzaţiilor subiectului

Senzaţia produsǎ
Combinaţia de culori
Plǎcutǎ Îndoielnicǎ Neplǎcutǎ
0 1 2 3
Roşu cu: Bleumarin, verde Galben Violet - purpuriu
Portocaliu cu: Bleu, verde, violet Roşu Galben
Galben cu: Purpuriu, albastru Roşu - violet Verde, portocaliu
Verde cu: Roşu, violet Purpuriu Albastru, portocaliu
Violet cu: Verde, portocaliu Galben Roşu, purpuriu
Tab. 3. Ordinea de lizibilitate de la distanţǎ a diverselor combinaţii de culori

1 Roşu pe fond galben
2 Galben pe fond negru
3 Verde pe fond alb
4 Alb pe fond roşu
5 Roşu pe fond alb
6 Alb pe fond verde
7 Albastru pe fond alb
8 Alb pe fond negru
9 Alb pe fond albastru
10 Roşu pe fond negru
11 Negru pe fond alb
12 Verde pe fond roşu
În crearea unei ambianţe plăcute în încăperile de lucru se pot determina scheme de culori
care să îmbunătăţească caracteristicile ambianţei precum temperatura, spaţialitatea, zgomotul,
nivelul de iluminat etc. din punct de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă.

Întotdeauna în cadrul ambianţei se aleg una sau două culori dominante, iar celelalte să se
armonizeze cu acestea.
Culorile calde, stimulante se folosesc în încăperile expuse spre sud, în spaţiile cu degajări
de căldură, cu nivel de zgomot mare, încăperi mici unde se doreşte spaţialitate mare şi unde se
depune efort fizic mare şi se impune o atmosferă odihnitoare şi calmă.
Cu cît încăperea e mai mare, intensitatea culorilor va fi mai mică. La aplicarea culorilor
se va ţine seama şi de rolul culorilor în securitate: de avertizare, interzicere, atenţionare,
semnalizare etc.
Prin reflexiile multiple ale luminii pe suprafeţe mari de culoare deschisă din încăperi se
realizează un iluminat uniform şi corect, deci un mod eficient de folosire a iluminatului.
Evitarea sau limitarea aspectului pulsatoriu al luminii şi efectul stroboscopic, întâlnit la
lămpile cu vapori de mercur, de sodiu şi lămpile fluorescente tubulare (neon, xenon etc.), care au
o emisie periodică variabilă a fluxului luminos, dată de variaţia tensiunii alternative de 50 Hz.
Frecvenţa de 100 Hz este percepută vizibil ca fiind continuă.
Variaţia emisiei luminoase produce imagini false ale mişcării reale rectilinii sau de rotaţie
a obiectelor precum şi oboseală vizuală. Acest inconvenient se poate diminua prin folosirea unor
accesorii adecvate în circuitul electric de alimentare a lămpilor, repartizarea uniformă a surselor
de lumină pe cele trei faze ale reţelei electrice de alimentare, acoperirea capetelor lămpilor
(tuburilor) fluorescente pe o distanţă de 5 cm.
Redarea corectă a culorilor se obţine prin distribuţia spectrală a surselor de lumină.
Aprecierea redării corecte a culorilor se face prin comparaţia culorii obţinute cu o sursă reală de
iluminat, cu o sursă standard stabilită de Comisia Internaţională de Iluminat. Un rol însemnat în
redarea corectă a culorilor îl are nivelul de iluminare.
Modelarea structurii câmpului vizual general permite ca obiectele şi persoanele ce intră
în câmpul vizual general, să fie astfel luminate încât să poată fi văzute clar ca formă şi amplasare.
Acest lucru se obţine prin realizarea unui raport convenabil între lumina direcţionată pe obiect şi
lumina difuză care vine din toate direcţiile în încăperile mari, cu suprafeţe deschise la culoare.
Când lumina direcţionată este preponderentă, se obţin umbre dure, întunecate, care
diminuează vizibilitatea unor detalii sau obiecte, dând în acelaşi timp un aspect neplăcut şi iritant
spaţiului de lucru.
Când lumina difuză este preponderentă, se reduc complet umbrele, ceea ceea ce
diminuează claritatea formelor şi poziţionarea obiectelor şi persoanelor în spaţiu.
Raportul convenabil între lumina direcţionată şi difuză se obţine dacă principalele
suprafeţe din încăpere se finisează în culori deschise, iar iluminatul general este corect realizat.
Iluminatul conform cerinţelor vizuale din fiecare spaţiu de lucru se obţine prin mijloace şi
soluţii care sunt date de sursele de lumină, corpurile de iluminat şi sistemele de iluminat.
Iluminatul natural este asigurat de radiaţia solară şi a bolţii cereşti, care pătrunde în
spaţiile de lucru prin ferestre şi/sau prin luminatoare.
Lumina naturală variază ciclic (zi-noapte, cer senin-noros). Raportul dintre iluminarea
interioară şi cea exterioară se numeşte factor al luminii naturale.
Ferestrele realizează iluminatul natural prin partea laterală a construcţiei. Mărimea,
înălţimea, distanţa dintre ferestre, orientarea faţă de punctele cardinale, lumina primită prin
reflexie de la suprafeţele interioare şi exterioare realizează uniformitatea iluminatului natural prin
ferestre. Ferestrele asigură contactul vizual direct cu exteriorul, cu rol favorabil asupra psihicului
omului.
Luminatoarele sunt panouri transparente sau translucide (sticlă sau mase plastice) ce
înlocuiesc o parte din învelitoarea unui acoperiş. Luminatoarele pot fi plane, când geamul este
plan cu învelitoarea acoperişului; triunghiulare, când geamurile se aşează în două plane ce fac un
unghi cu vârful în sus; dreptunghiulare, când geamurile se plasează în două plane verticale
paralele distanţate; şed, când geamurile se dispun pe o singură latură şi cupolate cu poliesteri
armaţi cu sticlă. Luminatoarele se dispun pe axul longitudinal al clădirii sau transversal pe ax.

Iluminarea naturală, corectă prin luminatoare se obţine dacă distanţa dintre două
luminatoare vecine este mai mică decât de două ori înălţimea la care se află luminatorul faţă de
planul de lucru. Luminatorul trebuie să evite însorirea directă, care pe lângă creşterea temperaturii
în interior poate produce orbirea şi oboseala vizuală. Evitarea însoririi directe se face folosind
perdele, draperii, rulouri, geam termoizolant, geam translucid, geam colorat sau folosind elemente
de umbrire ale acoperişului. Luminatoarele nu exclud ferestrele.
Iluminatul artificial se realizează, de regulă, folosind surse de lumină alimentate electric
cu joasă tensiune. Sursele de lumină se montează în corpuri de iluminat care asigură redistribuirea
uniformă sau grupată a fluxului luminos. Corpurile de iluminat pot fi generale, când sunt montate
pe, sau în vecinătatea plafonului şi locale, când sunt amplasate în apropierea suprafeţei de lucru.
Pentru iluminatul general se pot folosi lămpi electrice cu incandescenţă sau lămpi cu
descărcări în gaze. Toate sursele de lumină ale instalaţiilor de iluminat uniform trebuie să fie de
acelaşi tip şi cu aceeaşi distribuţie spectrală.
Dacă iluminatul general se face de obicei cu lămpi fluorescente tubulare, lămpi cu vapori
de mercur sau cu vapori de sodiu de înaltă presiune, atunci iluminatul local se poate face cu lămpi
cu incandescenţă sau cu lămpi fluorescente tubulare.
Iluminatul general uniform se realizează numai cu corpuri de iluminat cu distribuţie
directă (când 90÷100% din fluxul luminos este distribuit în emisfera inferioară) sau semidirectă a
fluxului luminos (60÷90% din fluxul luminos merge în jos).
Corpurile de iluminat pot distribui fluxul luminos în emisfera inferioară în cinci moduri:
concentrat; concentrat spre medie; medie; medie spre largă; largă.
Corpurile de iluminat cu distribuţie directă concentrate sunt cele mai eficiente, dar pot
produce umbre accentuate.
Iluminatul general poate fi uniform, când luminează uniform toată suprafaţa de lucru a
încăperii sau localizat, când într-o anumită zonă este necesară o iluminare mai intensă, lucru care
se realizează prin mărirea numărului sau puterii corpurilor de iluminat din acea zonǎ.
Iluminatul local se realizează cu lămpi cu incandescenţă sau fluorescenţă amplasate în
imediata vecinătate a planului de lucru. Iluminatul local, în funcţie de ambianţa luminoasă
realizată pe suprafaţa de lucru, se încadrează în 5 grupe de soluţii specifice (S I, S II,…..S V):
iluminat direcţionat, iluminat deasupra mesei de lucru cu corpul de iluminat în faţa sau spatele
privitorului; cu corp de iluminat prevăzut cu ecran difuzant normal sau prevăzut cu un desen cu
linii paralele, cercuri concentrice etc. Când se impune, instalaţia de iluminat locală poate fi
prevăzută cu lupe sau cu microscoape.
Iluminatul mixt se foloseşte în timpul zilei, când iluminatul natural este insuficient.
Iluminatul natural poate fi completat cu iluminat artificial general sau, cel mai frecvent, cu
iluminat local fără restricţie.
Iluminatul de siguranţă, alimentat de la o sursă de energie alternativă (acumulatori, grup
motor-generator sau bateriile individuale ale unor corpuri de iluminat), se foloseşte pentru
evacuarea în siguranţă a personalului, pentru intervenţii sau pentru continuarea lucrului.
Iluminatul de evacuare trebuie să intre în funcţiune până la 2 secunde, să asigure o funcţionare de
minim o oră şi un nivel de iluminare a căilor de evacuare şi uşilor de 0,2 ÷ 0,5 lx (valorile mari se
referă la încăperile cu pericol de explozie, iar cele mici la spaţiile exterioare).
Transferul de la sursa de alimentare cu energie de la reţeaua electrică la alte surse se face
automat. Corpurile de iluminat de siguranţă sunt electrice cu incandescenţă, cu distribuţie directă
medie sau medie spre largă în emisfera inferioară.
Măsurarea parametrilor iluminatului natural, artificial sau de siguranţă (iluminarea,
luminanţa şi coeficienţii de reflexie a suprafeţelor) se realizează cu aparatură specifică. Pe baza
măsurătorilor acestor parametri se pot calcula coeficienţii de uniformitate a iluminării pe planul
general şi local, rapoartele dintre iluminările principalelor suprafeţe din încăpere şi rapoartele de
luminiscenţă.
Combaterea electricitǎţii statice
Combaterea electricitǎţii statice, prin mǎsuri şi mijloace, se poate realiza numai dacǎ se
cunoaşte nivelul de încǎrcare electrostaticǎ, prin mǎrimile:

- rezistenţa electricǎ superficialǎ şi de volum;
- conductivitatea;
- permitivitatea;
- sarcina electricǎ;
- intensitatea câmpului electric;
- potenţialul electrostatic.
Ultimele douǎ mǎrimi sunt cele mai importante, deoarece cunoaşterea lor permite prin
calcule determinarea celorlalte mǎrimi.
Electricitatea staticǎ se mǎsoarǎ cu ajutorul voltmetrului electrostatic, care a re ca
traductor activ un condensator variabil şi cu ajutorul electrometrului, care are ca traductor activ
un tub electrometric cu impedanţǎ mare la intrare. Aceste aparate culeg mǎrimea de mǎsurat prin
sonde captatoare: cu vârfuri ascuţite, cu electrod plan protejat cu inel de gardǎ, cu electrod cuşcǎ
Faraday sau tip voltmetru generator (acesta ǎsoarǎm câmpul electric, iar prin etalonare poate
mǎsura şi potenţialul electric).
Combaterea electricitǎţii statice pe solide se poate realiza prin preîntâmpinarea formǎrii
sarcinilor electrostatice şi prin facilitarea scurgerii rapide de pe corpul în cauz
ǎ. Preîntâmpinarea
formǎrii sarcinilor este dificilǎ şi puţin durabilǎ. Scurgerea în timp util a sarcinilor electrice pânǎ
la creşterea potenţialului pân ǎ la valori periculoase este posibil ǎ dacǎ viteza de disipare a
sarcinilor este aproximativ egal ǎ cu viteza de formare a sarcinilor electrice. Eliminarea
electricitǎţii statice se face prin metode fizice, cu dispozitive electronice sau electrice şi prin
metode chimice, când suprafeţele corpurilor se trateaz ǎ superficial cu substanţe care mǎresc
conductivitatea electricǎ, permiţând astfel scurgerea sarcinilor electrice la pǎmânt.
Metodele de reducere a electricitǎţii statice de pe corpurile solide sunt:
- legarea la pǎmânt;
- autoionizatorii;
- ionizatorii cu sursǎ înaltǎ de tensiune;
- eliminatorii electrostatici cu izotopi radioactivi;
- creşterea umiditǎţii mediului;
- corp imtermediar de frecare;
- tratarea cu substanţe antistatizante.
S-a constatat ǎc o umiditate relativǎ de 75 – 81% a mediului, elimin ǎ câmpul
electrostatic.
Antistatizanţii mǎresc conductivitatea electricǎ superficialǎ sau de volum, pânǎ la valori
la care corpurile nu se mai încarc ǎ electrostatic. Un antistatizant universal nu existǎ; ei sunt
specifici unor grupe de materiale. Se aplicǎ pe corpurile solide sub formǎ de peliculǎ şi conţin în
general negru de fum, glicerinǎ şi carbonat de calciu. Unele materiale (cauciucul, firele sintetice,
masele plastice, hârtia) se antistatizeazǎ din fabricaţie.
Combaterea electricitǎţii statice pe lichide, în special pe produsele petroliere care
prezintǎ pericol de incendiu sau explozie, se face prin îndepǎrtarea sarcinilor electrostatice fie de
pe suprafaţa lichidului, fie de pe suprafaţa suportului pe care lichidele se mişcǎ.
Acest tip de electricitate se elimin ǎ prin legare la pǎmânt, prin dispozitive şi materiale
speciale, sau prin tratarea cu aditivi antistatici.
Lichidele se pot electriza prin circulaţie, filtrare finǎ, stropire, împrǎştiere, debite mari şi
prin temperaturi scǎzute. Încǎrcǎrile electrostatice ale lichidelor creeazǎ probleme doar la ieşirea
lor din conducte, iar pentru prevenire se folosesc camere de relaxare la capetele conductelor.
Folosirea aditivilor electrostatici reprezintǎ cea mai modernǎ şi eficientǎ soluţie de
combatere a electricitǎţii statice pe lichide. Aceştia genereazǎ ioni pozitivi sau negativi, care
neutralizeazǎ sarcinile electrostatice formate atât pe lichid, cât şi pe pereţii suportului.
Pentru produsele petroliere, se folosesc aditivi antistatici bazaţi pe ǎruris de crom sau
calciu.
Prevenirea iradierii

Prevenirea şi protecţia împotriva iradierii se numeşte radioprotecţie. Sursele radioactive
de radiaţii (α, β, γ, X, neutroni, radioizotopi) în mediul de munc ǎ sau de viaţǎ, afecteazǎ grav
sǎnǎtatea omului, producând boala de iradiere.
Protecţia împotriva radiaţiilor ionizante. Este o protecţie colectivǎ, care implicǎ mǎsuri
şi tehnico – organizatorice: ecranarea surselor; mǎrirea distanţelor de lucru faţǎ de sursǎ; dotarea
încǎperilor cu ventilaţie şi filtre de aer; reglementarea circuitului apelor (uzate, de alimentare).
Pentru a preveni iradierea, trebuie cunoscut nivelul expunerii lucr ǎtorilor, prin control
dozimetric şi nivelul de iradiere sau de contaminare a zonei, prin control radiometric.
Controlul dozimetric se face folosind: filme fotografice (fotodozimetre); substanţe
termoluminiscente sau radiofotoluminiscente; camere mici de ionizare (stilodozimetre). Metoda
determinǎ doza integralǎ cumulatǎ a unui efect fizic sau chimic al radiaţiilor în timp.
Controlul radiometric foloseşte indicatoare avertizoare de radiaţii, radiometre,
radiodebitmetre, rőntgenometre etc.
Primele mǎsuri de prevenire sunt intrinseci şi constau în zonarea unitǎţilor nucleare şi
introducerea de ecluze sanitare la trecerea dintr-o zonǎ în alta şi introducerea sistemelor de filtrare
a aerului, care se curǎţǎ de particolele mari din suspensie şi de aerosoli radioactivi. Filtrele sunt
cu ulei, pânzǎ, hârtie, fibre sintetice sau de sticlǎ.
Pentru curǎţarea gazelor se fol oseşte filtrarea cu absorbţie peǎrbune c activ sau alt
absorbant poros adecvat.
De asemenea, tot la proiectarea spaţiului se amplaseaz ǎ boxe, nişe, camere firebinţi,
incinte bine ecranate cu ventilare şi se ǎd prev
mâini mecanice, roboţi, pentru manipularea
substanţelor radioactive.
Principala mǎsurǎ tehnicǎ colectivǎ de protecţie rǎmâne ecranarea surselor de radiaţii.
Protecţia împotriva radiaţiilor alfa şi beta depinde de energia acestora. Radiaţiile α şi β
cu energii mici se ecraneazǎ simplu, deoarece au o putere micǎ de pǎtrundere. Protecţia împotriva
radiaţiilor β energetice (acceleratoarele de particole) este mai dificil ǎ, presupunând ecranarea cu
plumb sau materiale plastice.
Protecţia împotriva radiaţiilor γ şi X se face prin ecranare cu materiale cu densitate mare,
cum sunt: plumbul, betonul greu preparat din barit ǎ, oxizi şi deşeuri de fier, wolframul, uraniul,
stratul de apǎ, sticla groasǎ cu plumb.
Protecţia contra neutronilor se face prin eliminarea neutronilor din fascicol, folosind
ecrane formate din câmpuri electrice sau magnetice. Într-o primǎ etapǎ, neutronii sunt încetiniţi
folosind moderatori, iar în a doua ǎ etap sunt absorbiţi de nucleele substanţei din ecran.
Moderatoarele conţin hidrogen, apǎ, grafit, parafinǎ etc. care conţin atomi uşori , iar absorbaţii
utilizeazǎ compuşii borului, care au o secţiune de capturǎ mare.
Protecţia împotriva radioizotopilor transportaţi pe teren în containere, se face folosind
ecrane mobile şi ambalaje de transport speciale, în conformitate cu convenţiile internaţionale în
domeniu.
Protecţia împotriva radiaţiilor electromagnetice de radiofrecvenţǎ

Principalele mǎsuri de protecţie contra radiaţiilor electromagnetice de radiofrecvenţǎ
sunt:
- atenuarea direct la sursǎ;
- ecranarea surselor;
- ecranarea locului de muncǎ.
Atenuarea direct la sursǎ se aplicǎ numai radiaţiilor de înaltǎ frecvenţǎ şi microundelor
utilizate în telecomunicaţii şi radar, când se folosesc atenuatori din grafit sau Fe3C (cementitǎ) cu
diverşi lianţi (ceramicǎ, rǎşini sintetice) rǎciţi suplimentar cu apǎ, în funcţie de puterea pe care
trebuie sǎ o disipeze.
Ecranarea surselor de radiaţii este cea mai rǎspânditǎ metodǎ de protecţie. Ecranele ţin
cont de tipul radiaţiilor (directe, parazite, direcţionate sau nu, continue sau cu impulsuri), de
puterea radiatǎ şi gama frecvenţelor de lucru. Ecranele reflectǎ (metale) sau absorb (dielectrici,
semiconductori) radiaţiile (energia electromagnetic ǎ). Ecranele metalice de reflexie au

conductivitate electricǎ mare şi pot fi: plǎci metalice (cele mai eficiente), plase metalice, ţesǎturi
din fire metalice. Pupitrele de comandǎ a emiţǎtoarelor de înaltǎ putere sunt amplasate în camere
separate, ecranate.
Protecţia individualǎ
Protecţia individualǎ constǎ în dotarea personalului cu mijloace individuale de protecţie
(MIP). Totalitatea mijloacelor individuale de protecţie cu care este dotat muncitorul în timpul
lucrului alcǎtuieşte echipamentul de protecţie individualǎ (EIP). Echipamentele individuale de
protecţie se interpun între organism şi mediu şi/sau echipament tehnic (ET), diminuând sau
eliminând acţiunea cauzelor accidentogene.
Protecţia individualǎ este complementarǎ mǎsurilor de protecţie intrinsecǎ şi colectivǎ.
EIP nu înlǎturǎ şi nici nu previn noxele sau sursele de de accidente datorate mijloacelor de
producţie existente, ci doar constituie bariere de securitate ce ǎrǎ
ap personalul de acestea, deci
care se interpun între evenimentele nedorite şi efectele lor.
Necesitatea EIP derivǎ din:
- deficienţele tehnologiilor şi echipamentelor (lipsa protecţiei inrinseci);
- deficienţele sau imposibilitatea aplicǎrii protecţiei colective;
- uzura fizicǎ sau moralǎ a echipamentelor, maşinilor şi utilajelor.
EIP trebuie sǎ posede douǎ funcţii:
- sǎ fie eficace din punct de vedere al protecţiei muncii şi sǎ asigure confortul luc rǎtorului
la locul de munc ǎ, lucruri care se realizeazǎ prin natura materialului folosit şi prin
modelul realizat.
În funcţie de partea organismului protejatǎ, EIP pot fi pentru:
- protecţia capului (cǎşti, glugi, bonete, capişoane);
- protecţia ochilor şi a feţei (ochelari, viziere, mǎşti);
- protecţia auzului (antifoane, cǎşti);
- protecţia cǎilor respiratorii (mǎşti de gaze);
- protecţia corpului (costume, combinezoane, mantale, pelerine, şorţuri, salopete, veste
etc.);
- protecţia mâinilor (mǎnuşi, palmare, cotiere, degetare);
- protecţia picioarelor (bocanci,cizme, galoşi, jambiere, genunchiere);
- protecţia pielii (creme şi unguente);
- protecţia întregului organism (costume etanşe, centuri de siguranţǎ, centuri de salvare).
EIP apǎrǎ organismul de diferiţi factori noci vi (cǎldurǎ, frig, noxe, zgomot, vibraţii,
curent electric, radiaţii ionizante, riscuri mecanice). EIPǎrǎaporganismul uman de factorii
accidentogeni prin izolare, reflexie, filtrare. EIP sunt obligatorii de purtat, atât la operaţii curente
ce decurg din sarcina de muncâ, cât şi în timpul intervenţiilor. EIP pot fi aceleaşi sau diferite
pentru operaţiile curente şi pentru intervenţii.
EIP nu trebuie ǎs jeneze mişcǎrile în timpul lucrului, trebuie sǎ fie compatibile cu
epiderma, sǎ fie uşoare, sǎ asigure aerisirea organismului, sǎ asigure accesul simţurilor la mediul
înconjurǎtor, sǎ fie neinflamabile şi sǎ fie igienice. EIP sunt specifice riscurilor de care protejeazǎ
organismul. Unul şi acelaşi EIP nu poate fi şi antiacid, de exemplu, şi antiradiant sau
antiincendiu.
EIP trebuiesc întreţinute, spǎlate şi curǎţate ori de câte ori este cazul, iar când îşi pierd
funcţia de protecţie trebuiesc înlocuite.
Costumele de intervenţie sunt destinate prevenirii accidentelor grave ce pot avea loc în
situaţii speciale de avarii sau alte evenimente tehnice (incendii, scǎpǎri de gaze, emisii radioactive
etc.). Costumele de intervenţie trebuie ǎs asigure în primul rând protecţia şi abia apoi confortul,
deoarece timpul lor de purtare este limitat la timpul de intervenţie. Costumele de intervenţie de
regulǎ sunt etanşe, izolând total organismul de mediul nociv. Materialul din care se

confecţioneazǎ este adecvat mediului nociv (impermeabil, antiacid, antiradioactiv, ignifug şi
termoizolant).
Protecţia individualǎ faţǎ de cǎldur ǎ şi frig poate fi pasivǎ, când se evitǎ transmiterea
cǎldurii înspre şi dinspre organism şi activǎ, când se intervine cu sisteme suplimentare de rǎcire
sau încǎlzire.
Protecţia împotriva noxelor chimice se realizeaz ǎ prin evitarea (izolarea şi filtrarea)
contactului epidermei şi mucoaselor cu agenţii nocivi solizi, lichizi sau gazoşi, inhalarea celor
gazoşi şi ingerarea substaţelor chimice.
Protecţia împotriva vibraţiilor se realizeazǎ prin interpunerea între organism şi elementul
rigid al maşinii care vibreazǎ a unui element elastic amortizor de vibraţii (cauciuc, plutǎ, pâslǎ,
piele, polimeri expandaţi etc.).
Protecţia individualǎ împotriva electrocutǎrii se face prin izolare, deci prin interpunerea
de dielectrici între organismul uman şi elementele sub tensiune normalǎ sau accidentalǎ (mǎnuşi,
cizme, galoşi).
Protecţia individualǎ antiradiantǎ se face de asemenea prin izolare şi ecranare (şorţuri,
mǎnuşi, mǎşti, costume cu umpluturi de plumb).
EIP pentru a nu perturba producţia şi a asigura eficient protecţia, se supun unor testǎri de
laborator, unde se reproduc condiţiile reale din mediul de munc ǎ. Acestea trebuie sǎ corespundǎ
unor norme şi standarde şi trebuiesc însoţite de certificate de conformitate.
Încercǎrile efectuate sunt în funcţie de natura mijlocului de protecţie, trebuind ǎs fie
simultan reproductibile şi sǎ permitǎ compararea rezultatelor:
- cǎşti (rezistenţa la şoc, la penetraţii, cântǎrirea, rigiditatea dielectricǎ);
- ochelari (rezistenţa la şoc a lentilelor, coeficientul de refracţie a luminii, transparenţǎ);
- mǎşti (eficacitatea de reţinere a noxelor, etanşeitatea, jena la respiraţie);
- costum (rezistenţa la contact cu agenţi chimici, rezistenţa la tracţiune, la sfâşiere, la uzare
prin frecare, la flexiune, alungirea la rupere, retenţia produşilor chimici, permeabilitatea
la gaze şi lichide, rezistenţa la foc, încǎrcarea electrostaticǎ, testǎri fiziologice);
- mǎnuşi (rezistenţa la uzare, la contact cu substanţe chimice, cu materiale abrazive,
caracteristici dielectrice);
- încǎlţǎminte (rezistenţa la şoc a bombeurilor, aǎlpii t la uzare, a feţei la flexiune, la
contactul cu agenţi chimici, aderenţa tǎlpii);
- centuri de siguranţǎ (rezistenţa la tracţiune, rezistenţa la şoc mecanic).
Testǎrile se pot realiza pe probe prelevate din materialele din care se confecţioneazǎ EIP
sau direct pe EIP.
Rezultatele testǎrilor şi încercǎrilor se trec în buletinul de încercare a EIP, care trebuie sǎ
conţinǎ date despre: denumirea EIP sau a materialului, caracteristica determinatǎ, standardul sau
norma dupǎ care se în cearcǎ, natura şi forma epruvetelor, numǎrul încercǎrilor, rezultatele
încercǎrilor, media aritmeticǎ şi eroarea probabilǎ a rezultatelor.
Protecţia integratǎ
Ideal, pentru protecţia omului în procesul muncii, este eliminarea pericolelor şi riscurilor
de accidentare şi îmbolnǎvire profesionalǎ premergǎtor constituirii sistemului de muncǎ şi intrǎrii
lui în funcţiune (la nivel de substrat cauzal).
Obţinerea riscului minim acceptabil pentru executant se face eficient prin protecţia
integratǎ, prin care se prevǎd toate mǎsurile şi mijloacele de protecţie intrinsecǎ, colectivǎ şi
individualǎ încǎ din faza de concepere a sistemului de muncǎ, pe baza cunoaşterii, identificǎrii şi
evaluǎrii tuturor factorilor de risc de accidentare şi îmbolnǎvire profesionalǎ. În funcţie de acest
lucru, se stabilesc m ǎsurile şi soluţiile cele mai adecvate de protecţie, în funcţie de progresul
tehnic şi ştiinţific, de rentabilitate şi posibilitǎţi de achiziţionare.
La conceperea sistemului de munc ǎ, funcţiile de protecţie trebuiesc realizate la acelaşi
nivel de calitate cu funcţiile de producţie, avându-se în vedere funcţionarea normal ǎ sau cu
defectǎri a sistemului. Sistemele de muncǎ se vor concepe pe baza principiilor de productivitate,
ergonomice şi de securitate.

Protecţia integratǎ asigurǎ securitatea integratǎ, ea permite cunoaşterea probabilitǎţii de
apariţie a unui risc, sau câte sisteme de protecţie trebuie ǎ ses defecteze pentru a se produce
acţiunea unui risc.
Protecţia integratǎ a apǎrut odatǎ cu apariţia riscurilor nucle are, la care gravitatea
consecinţelor riscurilor este maximǎ, iar majoritatea riscurilor sunt majore.
Protecţia integratǎ presupune conceperea, realizarea şi selectarea, pentru un sistem de
muncǎ, a acelor elemente ce satisfac integral criteriile de securitate înainte de intrarea în funcţiune
a obiectivului (sistemul de muncǎ).
MICŞORAREA RISCURILOR PROFESIONALE DE ACCIDENTARE ŞI

ÎMBOLNǍVIRE PROFESIONALǍ
Acţiunea eficientǎ privind micşorarea pânǎ la minimizare a riscurilor poate avea loc
numai dacǎ se descifreazǎ mecanismul intim de interacţiune al factorilor din procesul muncii şi
executant.
Ştiindu-se cǎ disfuncţiile apǎrute în cadrul sistemului de muncǎ la nivelul celor 4
componente (executant, sarcinǎ de muncǎ, mijloace de producţie, mediu de muncǎ) au acţiune
negativǎ asupra executantului, producând accidente şi îmbolnǎviri profesionale, problema
prevenirii producerii acestora se reduce la identificarea pericolelor şi factorilor de risc şi la
eliminarea, pe cât posibil, a acestora.
Nu întotdeauna unui factor de risc îi corespunde o mǎsurǎ de prevenire, ci este posibil ca
un factor de risc ǎs fie eliminat sau micşorat prin mai multe mǎsuri de prevenire, sau printr -o
singurǎ mǎsurǎ de prevenire sǎ fie eliminaţi mai mulţi factori de risc, ce pot aparţine unuia sau
mai multor componente ale sistemului de muncǎ.
Acţiunea de prevenire, care asigur ǎ securitatea omului în procesul muncii, se poate
realiza numai ţinând cont de relaţia biunivoc ǎ dintre factorii de risc şi mǎsurile de prevenire,
figura 1.
Rezultǎ cǎ minimizarea riscurilor se poate realiza numai prin aplicarea mǎsurilor
adecvate de securitate şi sănătate în muncă.
Mǎsurile de securitate şi sănătate în muncă, denumite şi mǎsuri de prevenire a
accidentǎrii şi îmbolnǎvirii profesionale, sunt modalitǎţi tehnice, organizatorice, igienico-sanitare
ǎţii omului în procesul de muncǎ, prin eliminarea sau evitarea, ori
etc. de realizare a securit
diminuarea acţiunii factorilor de risc asupra organismului uman.

PREVENIRE
FACTORI DE RISC ACCIDENTE MĂSURI DE PREVENIRE

- SELECŢIA PERSONALULUI: EXAMEN MEDICAL,
PROPRII EXECUTANTULUI EXAMEN PSIHOLOGIC, INSTRUIREA
PERSONALULUI
- OMISIUNI - INFORMARE, DOCUMENTARE, SENSIBILIZARE
- ACŢIUNI GREŞITE EXECUTANT - CONTROLUL PREVENTIV AL STĂRII DE MOMENT
o EFECTUARE NECORESPUNZĂTOARE DE OPERAŢII DE - DOTAREA CU ECHIPAMENT INDIVIDUAL DE
MUNCĂ PROTECŢIE
o EFECTUARE DE OPERAŢII ÎN AFARA SARCINII DE MUNCĂ
o COMUNICĂRI ACCIDENTOGENE etc.
SISTEM DE
MUNCĂ ORGANIZAREA ERGONOMICĂ A ACTIVITĂŢII
-DOZAREA CORESPUNZATOARE A SARCINII
PROPRII SARCINII DE MUNCĂ - COORDONAREA OPTIMĂ A ACTIVITĂŢILOR
- CONŢINUT SAU STRUCTURĂ NECORESPUNZĂTOARE
SARCINA DE MUNCĂ - ATRIBUIREA TUTUROR SARCINILOR ŞI
SCOPULUI PROCESULUI DE MUNCĂ SAU SITUAŢIILOR DE RISC INFORMAŢIILOR NECESARE PENTRU ATINGEREA
- CERINŢE SUB/SUPRADIMENSIONATE IMPUSE OBIECTIVULUI URMĂRIT
EXECUTANTULUI ÎN RAPORT CU POSIBILITĂŢILE ACESTUIA - ASIGURAREA CONCORDANŢEI ÎNTRE SARCINILE
DE PRODUCŢIE ŞI CELE DE SECURITATE
CONCEPŢIA UNOR TEHNOLOGII

PROPRII MIJLOACELOR DE PRODUCŢIE
NEPERICULOASE
MIJLOACELE DE (UN GRAD DE RISC SCĂZUT)
- FIZIC - ELECTRIC DOTAREA CU DISPOZITIVE DE PROTECŢIE
- MECANIC - CHIMIC PRODUCŢIE COLECTIVĂ
- TERMIC - BIOLOGIC ORGANIZAREA ERGONOMICĂ A LOCULUI DE
MUNCĂ
- DOTAREA CU INSTALŢII DE VENTILARE

MEDIUL DE MUNCĂ INDUSTRIALĂ
PROPRII MEDIULUI DE MUNCĂ - DOTAREA CU MIJLOACE ŞI DISPOZITIVE DE
- FIZICI COMBATERE A : NOXELOR CHIMICE,
- CHIMICI ZGOMOTULUI, VIBRAŢIILOR, RADIAŢIILOR etc.
- BIOLOGICI - DOTAREA CU INSTALAŢII DE ILUMINAT
SECURITATEA OMULUI
Fig. 1. – Relaţia biunivocǎ factor de risc – mǎsurǎ de prevenire

Ele includ mǎsuri de prevenire a apariţiei riscurilor şi mǎsuri de protecţie împotriva
riscurilor, care la un loc formeazǎ barierele de securitate.
Mǎsurile de prevenire asupra apariţiei riscurilor sunt bariere ce izoleazǎ evenimentul
nedorit (accidentul sau îmbolnǎvirea profesionalǎ) de cauze, iar mǎsurile de protecţie împotriva
riscurilor reprezintǎ bariere se securitate ce izoleazǎ evenimentul nedorit de efectele sale.
Mǎsurile de prevenire a riscurilor sunt bariere de securitate a cǎror aplicare eliminǎ
factorii de risc din sistemul de munc ǎ sau factorii de substrat cauzal, în timp ce mǎsurile de
protecţie împotriva riscurilor sunt bariere de securitate prin aǎror c aplicare se evitǎ sau se
diminueazǎ acţiunea factorilor de risc prezenţi în sistemul de munc ǎ, asupra organismului
uman.
Mǎsurile de prevenire a accidentelor şi/sau îmbolnǎvirilor profesionale sau mǎsurile de
securitate şi sănătate în muncă, dupǎ natura lor pot fi: mǎsuri organizatorice, care vizeazǎ factorul
uman (executant şi sarcin ǎ de muncǎ); mǎsuri tehnice, care se referǎ în special la factorul
material (mijloace de producţie şi mediu de muncǎ).
Mǎsurile organizatorice de prevenire a accidentelor de ǎ munc şi/sau bolilor
profesionale sunt: examenul medical, examenul psihologic, instruirea personalului, propaganda
în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă., organizarea adecvatǎ a activitǎţii şi locului de
muncǎ. Acestea vizeazǎ protecţia individualǎ şi colectivǎ.
Mǎsurile tehnice sunt cele cu care se realizeazǎ: protecţia intrinsecǎ , încǎ din faza de
proiectare, când se concep elementele materiale (mijloacele de producţie şi mediul de munc ǎ);
protecţia colectivǎ, care se referǎ în special la intervenţii asupra mediului de muncǎ, ce urmǎreşte
izolarea executanţilor de factorii nocivi şi împiedicarea contactului direct sau indirect dintre om
şi elementul periculos; protecţia individualǎ , care se refer ǎ la izolarea omului, cu mijloace
individuale de protecţie de factorul de risc, eliminând sau diminuând astfel acţiunea acestuia
asupra organismului uman.
Protecţia intrinsecǎ şi colectivǎ sunt prioritare în acţiunile de prevenire faţǎ de protecţia
individualǎ. De foarte multe ori, prin mǎsuri de protecţie intrinsecǎ sau colectivǎ, se realizeazǎ şi
protecţia individualǎ, dar nu întotdeauna este posibil acest lucru.
Cea mai eficientǎ protecţie asupra executantului este protecţia intrinsecǎ, dar şi cea mai
costisitoare. Uneori nu este rentabil ǎ şi efeicientǎ obţinerea riscului zero prin mǎsuri luate la
proiectare, concepţie, execuţie, iar alteori nu este posibil tehnic ǎ ses realizeze acest lucru.
Prezenţa executantului, cu un comportament imprevizibil în sistemul de ǎ, munc
face ca
accidentele sǎ se producǎ oricât de perfecţionate tehnic ar fi mijloacele de producţie şi
tehnologiile folosite. Doar înlocuirea totalǎ a executantului uman prin automatizare şi robotizare
ar face perfect utilǎ protecţia intrinsecǎ prin eliminarea accidentelor, deoarece ar scoate omul din
procesul muncii.
Şi acest lucru este limitat tehnic, deoarece nu este posibil, actual, ca întreaga
supraveghere şi toate deciziile din procesul muncii sǎ aparţinǎ sistemelor artificiale, deci prezenţa
omului nu poate fi eliminat ǎ total, iar cât acesta existǎ în sistemul de muncǎ, va exista şi un
anumit risc rezidual. Riscurile reziduale, în cazul automatizǎrii şi robotizǎrii înaintate, se referǎ la
riscuri de contact (coliziune om – maşinǎ, proiectare de piese, topituri, gaze etc.), şi riscuri legate
de acţiunea imprevizibilǎ a roboţilor.
Bariere de securitate. Metoda nodului fluture

Barierele de securitate sunt mǎsuri de securitate preventive şi de protecţie, care izoleazǎ
un eveniment nedorit de cauze şi efecte.
Scenariul prin care se interpun barierele de securitate între evenimentele care produc
daune şi cauze sau efecte, poartǎ denumirea de metoda « nodului fluture ».
Metoda « nodului fluture » este o metodǎ de tip arborescent, utilizatǎ pe scarǎ largǎ în
ţǎrile europene (în principal în Olanda), şi reprezintǎ o abordare probabilisticǎ a managementului

riscurilor. Aceastǎ metodǎ se aplicǎ în diferite sectoare industriale, de cǎtre companii cum este
SHELL, care se aflǎ la originea conceperii şi dezvoltǎrii acestui instrument de analizǎ.
Nodul fluture reprezint ǎ o metodǎ de analizǎ care combinǎ arborele de defectǎr i şi
arborele de evenimente.
Punctul central al nodului fluture, denumit în continuare eveniment nedorit central
(ENC), desemneaz ǎ în general pierderea etanşeitǎţii sau pierderea integritǎţii fizice
(descompunerea).
. De fapt, în acest sistem de reprezentare, fiecare traseu care conduce de la o defectare de
origine (evenimentul indezirabil sau curent) la materializarea daunelor la nivelul ţintelor (efecte
majore) desemneazǎ un scenariu particular de accident pentru acelaşi eveniment nedorit central.
De regulǎ, nodul fluture este construit în urma unei analize iniţiale, efectuate cu ajutorul unor
metode mai simple, de tipul Analizei Preliminare a Riscurilor.
Tab. 4. Semnificaţia simbolurilor utilizate în analiza prin metoda nodului fluture
Simbol Semnificaţie Definiţie Exemple

EIn Eveniment Abatere sau defectare care iese din Focar de incendiu în
indezirabil cadrul condiţiilor uzuale de imediata apropiere a unui
exploatare prestabilite echipament periculos
EC Eveniment Eveniment admis care survine de o Acţiunile de testare,
curent manierǎ recurentǎ pe durata de viaţǎ întreţinere şi reparare a
a unui sistem echipamentelor
EI Eveniment Cauza directǎ a unei pierderi de Coroziunea, eroziunea,
iniţiator izolare sau de integritate fizicǎ agresiunile mecanice,
suprapresiunea
ENC Eveniment Pierderea izolǎrii unui echipament Rupturǎ, breşǎ,
nedorit central periculos sau pierderea integritǎţii descompunere a unei
fizice a unei substanţe periculoase substanţe periculoase în
cazul pierderii integritǎţii
fizice
ENS Eveniment Consecinţǎ directǎ a ENC, Formarea unui « nor » în
nedorit evenimentul nedorit secundar timpul ejectǎrii unei
secundar caraterizeazǎ termenul sursǎ al substanţe difazice
accidentului
FP Fenomen Fenomen fizic care poate genera Incendii, explozii, dispersia
periculos consecinţe majore în atmosferǎ a unui nor toxic
EM Efecte majore Daune incluse la nivelul ţintelor Efecte letale sau ireversibile
(oameni, bunuri, mediu) de cǎtre asupra populaţiei; Sinergia
efectele unui fenomen periculos accidentului
Mǎsuri de prevenire Mǎsuri care vizeazǎ pierderea Vopsire anti – corozivǎ;
izolǎrii sau a integritǎţii fizice Oprirea automatǎ a
operaţiilor de stocare, la
defectarea depǎşirii nivelului
superior
Mǎsuri de protecţie Mǎsuri care vizeazǎ limitarea Ventile de oprire automatǎ în
consecinţelor pierderii, izolǎrii sau cazul derivei unui parametru
a integritǎţii fizice (presiune, debit,
temperaturǎ)

Metoda nodului fluture oferǎ o imagine concretǎ şi clarǎ a scenariilor de producere a
accidentelor care pot surveni, pornind de la cauzele iniţiale, pânǎ la consecinţele la nivelul ţintelor
identificate. Ca urmare, acest instrument permite evidenţierea eficacit ǎţii mǎsurilor de securitate
(bariere) destinate opririi dezvoltǎrii scenariilor de accidentare.
Pe de altǎ parte, aplicarea metodei implicǎ costuri ridicate şi necesitǎ un timp îndelungat.
În consecinţǎ, recurgerea la aceastǎ metodǎ se va face doar în cazurile în care este necesar un
nivel ridicat de detaliere a analizei.
De regulǎ, proiectantul îşi propune sǎ defineascǎ un domeniu de funcţionare în mod
normal sigur. Pentru menţinerea sistemului în domeniul de funcţionare sigur, în cazul apariţiei
unei disfuncţii de naturǎ tehnicǎ sau umanǎ, proiectantul va include în sistem mijloace de apǎrare
în serie (figura 4). Aceste mijloace de apǎrare corespund mǎsurilor de securitate, aşa cum sunt
ele definite în standardul SR EN 1050/1996: « Securitatea maşinilor. Principii pentru aprecierea
riscului ».
Fig. 4. Schema de principiu a apǎrǎrii în serie (dupǎ Reason)
Dupǎ Hollnagel, mǎsura de securitate poate fi privitǎ ca « un obstacol, o obstrucţie sau o

jenǎ, care poate fie sǎ previnǎ execuţia unei acţiuni sau apariţia unui eveniment, fie sǎ previnǎ
sau sǎ diminueze impactul consecintelor ».
Mǎsurile de securitate pot fi încadrate în patru categorii:
- mǎsuri de securitate materiale, care interzic fizic execuţia anumitor acţiuni sau
propagarea consecinţelor acestora. Exemplele din aceast ǎ categorie sunt foarte variate:
ziduri, apǎrǎtori de protecţie, carcase etc. Mǎs urile materiale nu trebuie percepute sau
interpretate de agentul activ (operator uman sau componentǎ tehnicǎ) pentru a-şi îndeplini
funcţiunea;
- mǎsuri de securitate funcţionale (active sau dinamice), care nu permit execuţia unei
acţiuni decât prin stabilirea unei legǎturi logice sau temporale între evenimente. Un
exemplu de mǎsurǎ funcţionale este cheia de contact a unei maşini, care are rolul de cheie

de demaraj şi, totodat ǎ, de cheie de închidere a trapei de benzinǎ. Astfel, motorul nu
poate sǎ funcţioneze atunci când se face plinul de benzinǎ;
- mǎsuri de securitate simbolice, care necesitǎ o interpretare pentru a fi eficiente.
Exemplul clasic de mǎsurǎ de securitate simbolicǎ îl reprezintǎ panoul de afişaj. Astfel,
într-un şantier, afişul reprezentând o cascǎ indicǎ faptul cǎ prezenţa pe şantier necesitǎ
purtarea cǎştii de protecţie;
- mǎsuri de securitate imateriale, de tipul procedurilor, reglementǎrilor sau legislaţiei, nu
sunt prezentate sau reprezentate în situaţia de muncǎ, dar ele trebuie sǎ fie cunoscute de
operator pentru a fi active.
O mǎsurǎ de prevenire, care vizeazǎ reducerea posibilitǎţii de apariţie a unui eveniment
nedorit, mǎreşte numǎrul minim de factori care conduc la producere respectivului eveniment.
Mǎsurile de securitate sunt, prin definiţie, mijloace destinate îmbunǎtǎţirii nivelului de securitate,
prin izolarea operatorului şi a echipamentelor sensibile ǎfaţ de sursa de pericol. Mǎsurile de
securitate funcţionale constituie mijloace de asigurare a securitǎţii în raport cu un eveniment
periculos. Mǎsurile imateriale şi simbolice ghideazǎ operatorul în urmǎrirea procedurilor şi
asigurarea protecţiei sale.
Mǎsuri organizatorice de prevenire a riscurilor mecanice
Evenimentele periculoase iminente (pornirea unor maşini, supraturarea, defectarea etc.)

trebuiesc avertizate prin semnale vizuale (indicatoare luminoase) şi prin semnale auditive
(sirene). Este esenţial ca aceste semnale de avertizare ǎ fies emise înainte ca evenimentul
periculos sǎ se producǎ, sǎ nu fie ambigue, sǎ fie specifice (sǎ difere de alte semnale utilizate), sǎ
fie percepute cu uşurinţǎ şi claritate şi sǎ fie recunoscute cu exactitate de cǎtre personal.
Dispozitivele de avertizare pot face parte din protecţia intrinsec ǎ, individualǎ, sau
colectivǎ. Ele trebuiesc verificate cu uşurinţǎ şi deci amplasate în consecinţǎ. Ele nu trebuie sǎ
producǎ o saturaţie senzorialǎ, adicǎ sǎ emitǎ frecvent şi inutil semnale vizuale sau acustice,
deoarece acest lucru ar conduce la neutralizarea frauduloasǎ a acestora.
Alte mǎsuri organizatorice de prevenire a riscurilor mecanice sunt: utilizarea marcajelor,
pictogramelor şi a avertizǎrilor scrise, care pot fi realizate şi prin protecţie intrinsecǎ.
Maşinile şi echipamentele trebuiesc prev ǎzute cu toate marcajele necesare pentru
identificare, pentru indicarea conformitǎţii, cu cerinţe obligatorii pentru a se asigura exploatarea
în condiţii de securitate.
Aceste mǎsuri de prevenire (marcaje, pictograme şi avertizǎri scrise) trebuie sǎ fie
amplasate la vedere, sǎ reziste pe toatǎ durata de viaţǎ a echipamentului, sǎ fie lipsite de
ambiguitate şi înţelese uşor.
Nu trebuie sǎ se recurgǎ doar la mesajul « Pericol », ci mesajul trebuie sǎ aibǎ un anumit
conţinut minim informaţional.
Semnalizarea de securitate
Prin legea 319/2006 şi HG 971/2006, persoanele juridice şi fizice sunt obligate sǎ asigure
mijloace şi dispozitive de semnalizare de securitate adecvate locurilor de muncǎ, ca mijloacele de
protecţie individualǎ şi colectivǎ.
Semnalizarea de securitate trebuie sǎ fie specificǎ unitǎţilor şi sǎ f ie cunoscutǎ şi însuşitǎ
de cǎtre toate persoanele cu acces obligatoriu sau accidental în zonele periculoase.
Funcţia semnalizǎrii de securitate este de a transmite un mesaj sau o informaţie cu privire
la existenţa unui pericol.

Semnalizarea, în funcţie de mesajul transmis, poate fi: de interzicere; de avertizare; de
obligare; de salvare; de prim ajutor.
În funcţie de modul de acţiune, semnalizarea poate fi: permanent ǎ (panouri, culori,
etichete) şi ocazionalǎ (semnal luminos, acustic, verbal sau gesturi – semnale).
Panourile şi/sau culorile de securitate anunţǎ o interdicţie, un avertisment sau o
obligaţie la riscurile de lovire de obstacole, alunecǎri, cǎderi ale persoanelor sau ale unor corpuri,
sau localizarea şi identificarea mijloacelor de prim ajutor sau salvare, figura 2.
Panourile se fac pe materiale rezistente la şocuri, imtemperii şi agresiuni, cu dimensiuni
şi culori vizibile, se amplaseazǎ în locuri luminoase, la înǎlţime corespunzǎtoare, iar când e cazul,
panourile pot fi fosforescente.
Etichetele (pictograme sau simbol pe culoarea de fond) seǎ aplic pe recipiente şi
conducte ce conţin substante periculoase (explozive, toxice, uşor inflamabile, combustibile, gaze
comprimate, lichefiate sau dizolvate).
Culorile de securitate se folosesc la marcarea cǎilor de circulaţie. Semnificaţia, scopul şi
indicaţiile culorilor de securitate sunt prezentate în tabelul 1.
Semnalele luminoase, acustice, verbale sau gesturile – semnal, se folosesc la
semnalizarea ocazionalǎ perntru avertizarea unor evenimente peri culoase sau pentru convocarea
persoanelor la o acţiune specificǎ sau evacuare de urgenţǎ.
Semnalele luminoase şi acustice trebuie sǎ provoace un contrast luminos şi acustic
potrivit mediului înconjurǎtor, fǎrǎ sǎ antreneze orbirea sau surzirea persoanelor. Ele pot fi
continue sau intermitente.
Suprafaţa luminoasǎ care emite un semnal poate fi uniformǎ sau sǎ conţinǎ o pictogramǎ
pe un anumit fond. Durata şi frecvenţa de iluminare trebuieǎsasigure o percepţie foarte bunǎ a
mesajului.
Dispozitivele cu semnale luminoase ce avertizeaz ǎ asupra unui pericol grav, trebuiesc
supravegheate şi trebuie sǎ posede un bec de rezervǎ.

Fig. 2. Panouri de semnalizare:
a – panouri de interzicere; b – panouri de avertizare;
c – panouri de obligativitate; d – panouri de salvare sau de prim ajutor

Semnalele acustice trebuie sǎ aibǎ un nivel corespunzǎtor, superior fondului de zgomot
ambiant, fǎrǎ a fi dureros şi sǎ fie uşor de recunoscut prin durata, intensitatea şi frecvenţa
impulsurilor sonore.
Semnalul acustic de evacuare trebuie sǎ fie continuu obligatoriu.
Tab. 1. Culorile de securitate
Culoare Semnificaţie sau scop Indicaţii şi precizǎri
Semnal de interdicţie Atitudini periculoase
Stop, oprire, dispozitive de oprire de

Pericol – alarmǎ urgenţǎ
Roşu
Evacuare
Materiale şi echipamente de
Identificare şi localizare
prevenire şi stingere a incendiilor
Galben sau Atenţie, precauţie

Semnal de avertizare
galben - oranj Verificare
Comportament sau acţiune specificǎ

Albastru Semnal de obligaţie Obligaţia purtǎrii echipamentului
individual de protecţie
Semnal de avertizare sau de prim Porţi, ieşiri, cǎi, materiale, posturi,

ajutor localuri
Verde
Situaţie de securitate Revenire la normal
Comunicarea verbalǎ se stabileşte între un vorbitor sau emitent şi unul sau mai mulţi
auditori, folosind texte scurte, cuvinte izolate sau în grup, eventual codificate.
Comunicarea verbalǎ poate fi: directǎ (utilizarea vocii umane prezente) sau indirectǎ
(voce umanǎ sau sinteticǎ, înregistratǎ şi difuzatǎ printr-un mijloc oarecare).
Comunicarea prin gesturi – semnal se face de cǎtre un emitent spre una sau mai multe
persoane dintr-un loc vizibil, folosind coduri de gesturi prestabilite şi diferite de gesturile –
semnal de circulaţie.
Semnalizarea de securitate trebuie ǎs se facǎ în li mbajul şi codurile cunoscute de ǎtre
c
receptori.
Programe de acţiune
Angajatorii sunt obligaţi sǎ realizeze securitatea la locurile de muncǎ. Dupǎ identificarea
factorilor de risc, angajatorii, împreunǎ cu specialiştii în domeniul securităţii şi sănătăţii în
muncă, stabilesc mǎsurile concrete de eliminare sau diminuare a riscurilor, în ordinea prioritǎţilor
(mǎsuri de protecţie intrinsecǎ, colectivǎ şi individualǎ) şi în funcţie de resursele disponibile.
Conducerea fiecǎrei firme stabileşte:

- planul anual de politicǎ generalǎ în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, care
cuprinde obiectivele ce trebuiesc rezolvate;
- programul de securitate şi sǎnǎtate în muncǎ, care conţine mǎsurile şi mijloacele concrete
de realizare a politicii preventive stabilite.
Ambele documente se aprobǎ de Comitetul de securitate şi sănătate în muncă.
Programul de activitate în asigurarea securităţii şi sănătăţii în muncă este baza pentru
eliberarea mijloacelor materiale, financiare şi umane pentru realizarea acţiunilor de prevenire a
accidentelor şi îmbolnǎvirilor profesionale.

Masuri de Evitare A Factorilor de Risc

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Masuri de Evitare A Factorilor de Risc

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MĂSURI GENERALE DE PREVENIRE A ACCIDENTELOR DE

Măsuri de prevenire a riscurilor legate de executant

S.C. HSEQ CONSULT INTERNATIONAL S.R.L. Bucuresti 1

În cazul locurilor de muncă cu noxe se completează o fişă specială care cuprinde

Indicatorii utilizaţi sunt :

S.C. HSEQ CONSULT INTERNATIONAL S.R.L. Bucuresti 2

 examen psihologic – urmăreşte depistarea şi eliminarea factorilor de risc pentru

S.C. HSEQ CONSULT INTERNATIONAL S.R.L. Bucuresti 3

Examenul medical se face la angajare, în perioada de adaptare şi periodic. Are rolul de a

Mǎsuri generale de igienǎ a muncii

S.C. HSEQ CONSULT INTERNATIONAL S.R.L. Bucuresti 4

Educaţia în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă

Propaganda constǎ într-un ansamblu de acţiuni, metode şi mijloace de influenţare a

S.C. HSEQ CONSULT INTERNATIONAL S.R.L. Bucuresti 5

 Instructaj introductiv general

 Instructaj la locul de muncă

S.C. HSEQ CONSULT INTERNATIONAL S.R.L. Bucuresti 6

Măsuri de prevenire a riscurilor legate de sarcina de muncă

S.C. HSEQ CONSULT INTERNATIONAL S.R.L. Bucuresti 7

 circuit raţional al obiectelor muncii astfel încât să se reducă lungimea traseelor, să se

S.C. HSEQ CONSULT INTERNATIONAL S.R.L. Bucuresti 8

Măsuri de prevenire a riscurilor legate de mediul de muncă (ambient şi mijloace de

Măsuri de protecţie Constau în

S.C. HSEQ CONSULT INTERNATIONAL S.R.L. Bucuresti 9

Protecţia intrinsecǎ vizeazǎ eliminarea factorilor de risc de accidentare şi îmbolnǎvire

S.C. HSEQ CONSULT INTERNATIONAL S.R.L. Bucuresti 10

S.C. HSEQ CONSULT INTERNATIONAL S.R.L. Bucuresti 11

Protecţia colectivǎ cuprinde ansamblul metodelor şi mijloacelor tehnice prin care se

Metode de detecţie, analizǎ şi combatere a noxelor chimice

Noxele chimice, care sunt gazele şi pulberile nocive, se detecteaz

S.C. HSEQ CONSULT INTERNATIONAL S.R.L. Bucuresti 12

S.C. HSEQ CONSULT INTERNATIONAL S.R.L. Bucuresti 13

S.C. HSEQ CONSULT INTERNATIONAL S.R.L. Bucuresti 14

S.C. HSEQ CONSULT INTERNATIONAL S.R.L. Bucuresti 15

Combaterea zgomotului şi vibraţiilor

Metodele de protecţie colectivǎ împotriva zgomotului şi vibraţiilor depind de nivelul şi

S.C. HSEQ CONSULT INTERNATIONAL S.R.L. Bucuresti 16

S.C. HSEQ CONSULT INTERNATIONAL S.R.L. Bucuresti 17

Combaterea şi atenuarea vibraţiilor

S.C. HSEQ CONSULT INTERNATIONAL S.R.L. Bucuresti 18

Îmbunǎtǎţirea iluminatului industrial

S.C. HSEQ CONSULT INTERNATIONAL S.R.L. Bucuresti 19

Tab. 2. Influenţa combinaţiilor de culori asupra senzaţiilor subiectului

Tab. 3. Ordinea de lizibilitate de la distanţǎ a diverselor combinaţii de culori

S.C. HSEQ CONSULT INTERNATIONAL S.R.L. Bucuresti 20

S.C. HSEQ CONSULT INTERNATIONAL S.R.L. Bucuresti 21

S.C. HSEQ CONSULT INTERNATIONAL S.R.L. Bucuresti 22

S.C. HSEQ CONSULT INTERNATIONAL S.R.L. Bucuresti 23

Protecţia împotriva radiaţiilor electromagnetice de radiofrecvenţǎ

S.C. HSEQ CONSULT INTERNATIONAL S.R.L. Bucuresti 24

S.C. HSEQ CONSULT INTERNATIONAL S.R.L. Bucuresti 25

S.C. HSEQ CONSULT INTERNATIONAL S.R.L. Bucuresti 26

MICŞORAREA RISCURILOR PROFESIONALE DE ACCIDENTARE ŞI

S.C. HSEQ CONSULT INTERNATIONAL S.R.L. Bucuresti 27

FACTORI DE RISC ACCIDENTE MĂSURI DE PREVENIRE

CONCEPŢIA UNOR TEHNOLOGII

- DOTAREA CU INSTALŢII DE VENTILARE

Fig. 1. – Relaţia biunivocǎ factor de risc – mǎsurǎ de prevenire

S.C. HSEQ CONSULT INTERNATIONAL S.R.L. Bucuresti 28

Bariere de securitate. Metoda nodului fluture

S.C. HSEQ CONSULT INTERNATIONAL S.R.L. Bucuresti 29

Tab. 4. Semnificaţia simbolurilor utilizate în analiza prin metoda nodului fluture

Simbol Semnificaţie Definiţie Exemple