Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Indiferent că se aplică sau nu un management ştiinţific al securităţii şi sănătăţii în muncă, două operaţii
sunt strict necesare în activitatea preventivă: identificarea şi evaluarea riscurilor. Importanţa lor este
relevată şi de faptul că sunt statuate ca obligatorii prin Normele generale de protecţie a muncii, iar
răspunderea realizării lor este atribuită atât conducerii firmei, cât şi personalului din cadrul
compartimentelor de protecţie a muncii.
Identificarea factorilor de risc şi a substratului lor cauzal este o acţiune complexă, care necesită
îmbinarea mai multor procedee, adaptate de fiecare dată condiţiilor respectivei firme.
- se analizează vizual, prin studiu de caz, simulare etc., pentru fiecare loc de muncă, pe rând, toate
elementele sistemului de muncă aferent şi se stabilesc, pe această bază, ce deficienţe, abateri,
caracteristici ş.a. ar putea conduce la accidente sau îmbolnăviri profesionale;
- se analizează starea de morbiditate sau diversele simptome care ar putea indica prezenţa unei
afecţiuni datorate condiţiilor de muncă;
- se identifică elementele depistate în listele prestabilite de factori de risc şi factori de substrat cauzal.
Ordinea de executare a acestor operaţii nu este predeterminată, dar trebuie parcurse toate pentru a se
obţine un rezultat corect.
În continuare vom încerca să prezentăm fiecare grupă de factori de risc, cu modalităţile concrete de
manifestare şi efectele acţiunii lor asupra executantului, iar acolo unde s-a impus s-au dat explicaţii
suplimentare pentru factorii de substrat cauzal, ca suport pentru analizele pe care le au de efectuat
proiectanţii sistemului de MSSM.
- execuţia;
- autoreglarea.
Ponderea acestor secvenţe în structura diferitelor posturi de muncă sau a unuia şi aceluiaşi post, în
perioade de timp diferite, poate varia , dar prezenţa tuturor este obligatorie. Modul cum executantul
realizează aceste secvenţe defineşte comportamentul său de muncă – totalitatea faptelor, actelor,
reacţiilor (motorii, verbale, afective) prin care o persoană răspunde solicitărilor sarcinii de muncă. Din
punctul de vedere al securităţii muncii distingem un comportament normal, care nu conduce la
periclitarea sănătăţii sau integrităţii anatomo-funcţionale a executantului şi un comportament
inadecvat, care poate favoriza sau declanşa un accident sau o îmbolnăvire profesională.
- neutralizarea situaţiilor de risc create, ceea ce implică sesizarea rapidă a acestora (chiar anticiparea
lor), a elementelor critice, prelucrarea rapidă a informaţiilor, decizia şi execuţia ei prompte şi rapide.
Comportamentul inadecvat sub aspectul securităţii şi sănătăţii în muncă se manifestă prin conduite
nesigure sau necorespunzătoare situaţiilor obişnuite sau neobişnuite de muncă. Altfel spus, el reprezintă
abaterea executantului de la modul ideal de îndeplinire a celor patru secvenţe ale activităţii prin care se
realizează sarcina de muncă, abatere care poate consta într-o omisiune sau o acţiune greşită.
- erori de decizie;
- erori de execuţie;
- erori de autoreglaj.
Deosebit de importantă pentru stabilirea măsurilor de prevenire este cunoaşterea substratului cauzal al
comportamentului inadecvat din punctul de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă. La modul general,
comportamentul în muncă reprezintă concretizarea capacităţii de muncă a individului şi reflectă relaţia
dintre nivelul exigenţelor adresate executantului (sub forma sarcinii de muncă) şi capacitatea sa de a le
răspunde.
Sarcina de muncă se încadrează printre noţiunile cu ajutorul cărora se defineşte orice activitate de
muncă: funcţii, sarcini, activitate, operaţii, procese, comportament, cerinţe etc. Dintre acestea, funcţiile
care constituie unităţi majore ale muncii, pot cuprinde una sau mai multe sarcini şi sunt foarte variate,
corespunzător scopului proceselor de muncă.
Funcţia implică responsabilitatea în raport cu scopurile sistemului, are o anumită frecvenţă în ciclul de
muncă, include sarcini şi operaţii care cer cunoştinţe, deprinderi specifice, realizează unul sau mai multe
scopuri prin folosirea unor metode, procedee, strategii şi, chiar în cadrul unor cerinţe de viteză, precizie,
cantitate, calitate etc.
Un executant poate îndeplini o funcţie singur sau împreună cu maşina. Aceeaşi funcţie poate fi
îndeplinită de executanţi aflaţi în posturi diferite, pe linii diferite sau în cadrul aceleiaşi instalaţii.
Sarcina este eprezentată de un grup de acţiuni legate temporar şi realizate cu aceleaşi elemente
informaţionale şi mijloace de muncă; este o unitate subordonată funcţiei, are o anumită frecvenţă, un
scop (subordonat scopului funcţiei), necesită anumite cunoştinţe şi deprinderi şi trebuie să se încadreze
unor cerinţe restrictive: viteză, precizie etc. Operaţia este cea mai mică unitate a muncii şi este
subordonată sarcinii; se poate caracteriza în raport cu:
- cerinţe impuse – ansamblul condiţiilor care trebuiesc respectate de operator pentru a atinge
obiectivele muncii (parametrii acţiunii: viteză, precizie, adecvare la reguli). Metoda de muncă reflectă
modul în care se realizează sarcina şi operaţiile în condiţiile tehnologice concrete şi de înzestrare tehnică
cuprinde, în general, ordinea de succesiune eficace a elementelor operaţiei, alcătuirea raţională a
mânuirilor şi mişcărilor în condiţii tehnico-organizatorice precizate. În raport cu aceste noţiuni definitorii
ale activităţii de muncă, se desprind factorii de accidentare şi îmbolnăvire profesională proprii sarcinii de
muncă, conţinut sau structură necorespunzătoare a sarcinii de muncă în raport cu scopul sistemului de
muncă sau cu cerinţele impuse de situaţiile de risc, respectiv:
Prima categorie de factori are la bază o insuficientă cunoaştere a tehnologiilor şi metodelor prin care se
poate ajunge la realizarea scopului procesului de muncă. Modul în care pot conduce la accidentare
şi/sau îmbolnăviri profesionale este evident, deoarece determină eroarea la nivelul executantului. A
doua grupă de factori provine din neluarea în considerare a variabilei umane, respectiv din stabilirea
neraţională a parametrilor acţiunilor umane. În consecinţă, dificultatea şi complexitatea sarcinii fie se
situează sub posibilităţile executantului, fie le depăşeşte, provocând sub sau suprasolicitarea
organismului său. În ambele situaţii are loc scăderea capacităţii de muncă, datorată oboselii , într-un
interval mai mic decât cel normal, cu efecte uşor de bănuit.
După natura acţiunii lor, factorii de risc de accidentare şi îmbolnăvire profesională proprii mijloacelor de
producţie se pot împărţi în trei categorii: de natură fizică, chimică şi biologică.
Factori de risc de natură fizică - în această categorie sunt incluşi factorii de natură mecanică şi cei de
natură termică.
Mişcările periculoase. Statisticile arată că cele mai multe accidente de muncă având cauze de natură
obiectivă se datorează organelor în mişcare ale maşinilor. În funcţie de rolul lor în cadrul procesului de
muncă, mişcările maşinilor, ale mecanismelor, organelor de maşini, pieselor etc. pot fi:
o funcţionale:
cu pericolul autodeclanşării contraindicate (autopornire prin auto-aprindere, contact electric etc., prin
acţionarea involuntară sau din greşeală);
cu momente de pericol în cazul în care nu pot fi sau nu sunt controlate în sensul declanşării,
întreruperii sau dozării vitezei;
o nefuncţionale:
recul;
balans;
şocuri la pornire sau oprire;
Toate aceste categorii de mişcări constituie surse potenţiale de accidentare, putând produce vătămări
sub formă de striviri, tăieturi, contuzii, străpungeri etc. Prin urmare, riscurile mecanice sunt
reprezentate, în general, de purtătorii de energie cinetică ai unui echipament tehnic, respectiv de
elementele aflate în mişcare ale acestuia, numite elemente periculoase. Accidentarea se produce prin
contactul executantului cu un element periculos. Spaţiul situat în interiorul sau împrejurul unui
echipament tehnic în care prezenţa oricărei persoane o expune pe aceasta riscului de accidentare
mecanică este numit zonă de risc mecanic sau zonă de pericol mecanic. Zonele de pericol mecanic pot
avea configuraţiile cele mai diverse. Mişcările (elementelor mobile) desfăşurate în zonele de pericol
mecanic au fost denumite mişcări periculoase. Ele se manifestă în cazul mişcării de rotaţie ale unui
singur element, ale mai multor elemente, al mişcărilor de translaţie şi al celor combinate. Dintre
parametrii care pot determina caracterul periculos menţionăm:
- valorile ridicate ale turaţiilor sau vitezelor de translaţie ale elementelor în mişcare;
- amplitudinea mişcărilor;
- jocul componentelor;
Suprafeţele sau contururile periculoase. Prin natura şi forma lor acestea pot fi înţepătoare, tăioase,
alunecoase, abrazive, adezive. Prin contactul dintre executant şi diversele părţi ale mijloacelor de
producţie sau obiectelor muncii care prezintă asemenea caracteristici se pot produce vătămări cauzate
de alunecare şi cădere (fracturi , luxaţii), tăiere, înţepare etc.
Utilajele sub presiune sau vid. Acestea pot genera în cazul supra-presiunii explozii, iar în cazul lucrului în
vid implozii. Principalele utilaje şi instalaţii care lucrează sub presiune sunt compresoarele, autoclavele şi
recipientele butelie de gaze comprimate. Pericolul de explozie, în cazul recipientelor butelie sub
presiune , este deosebit de mare la temperaturi ridicate ( în cazul amplasării acestora în apropierea unor
surse de căldură). De asemenea, dacă în recipientele sub presiune se depozitează substanţe puternic
corosive , există riscul producerii unor neetanşeităţi care pot conduce la explozii. Principalele cauze
potenţiale ale accidentelor la utilajele sub presiune sunt:
- păstrarea buteliilor la soar , în apropierea surselor de căldură sau în locuri cu substanţe corosive;
- depozitarea în aceeaşi incăpere a recipientelor butelie care conţin substanţe incompatibile (oxigen şi
hidrogen, oxigen şi amoniac, amoniac şi clor, clor şi hidrogen, clor şi oxigen etc.);
- introducerea gazelor comprimate în recipiente butelie, în vase de sticlă sau alte recipiente care
funcţionează la presiuni mai reduse;
- ungerea ventilelor şi a manometrelor de la recipientele care conţin oxigen cu uleiuri sau grăsimi.
Instalaţiile, utilajele şi aparatura care lucrează sub vid pot, de asemenea, să constituie surse generatoare
de factori de risc de accidentare. Riscurile de implozie apar cel mai frecvent în următoarele cazuri:
- neetanşeităţi ale instalaţiilor, în special când se lucrează cu produse care, în contact cu aerul, formează
amestecuri explozive;
Atât în cazul exploziilor cât şi al imploziilor, vătămările produse constau, în general, în mutilări parţiale
sau totale ale victimei.
Vibraţiile excesive ale sculelor, utilajelor, instalaţiilor, clădirilor etc. Un sistem material scos din poziţia
de echilibru , prin aplicarea sau suprimarea unei forţe, începe să se mişte. Dacă mişcarea sistemului faţă
de starea de referinţă este alternativă, aceasta se numeşte vibraţie sau oscilaţie. Vibraţiile întâlnite în
tehnică sunt variate şi pot fi clasificate astfel:
• După numărul gradelor de libertate ale sistemului: vibraţii cu un grad de libertate, cu două sau mai
multe grade de libertate.
Factorii de risc de natură termică. În numeroase ramuri industriale există locuri de muncă unde, prin
natura sarcinii de muncă, executantul poate intra în contact cu obiecte sau suprafeţe cu temperaturi
excesive : ridicate sau coborâte.
Factorii de risc de natură electrică. Majoritatea instalaţiilor, utila-jelor şi maşinilor sunt acţionate
electric. Curentul electric poate constitui factor de risc de accidentare în muncă în două situaţii:
- realizarea contactului dintre organismul uman şi părţile componente ale mijloacelor de muncă aflate
sub tensiune – factor de risc direct (final);
- creşterea bruscă a energiei termice radiate datorită rezistenţei conductorului – factor indirect
(intermediar).
- atingerilor indirecte, produse prin contactul cu un element conductiv care în mod normal nu este sub
tensiune, dar care a intrat accidental sub tensiune (deteriorarea izolaţiei,
contacte electrice cu alte elemente aflate sub tensiune etc.), prin el trecând “curenţi de defect” (curenţi
care circulă pe alte căi decât cele destinate trecerii curentului electric);
- tensiunii de pas, respectiv la atingerea simultană a două puncte de pe sol (considerate la o distanţă de
0,8 m) aflate la potenţiale diferite ca urmare a scurgerii prin pământ a unui curent electric; tensiunile de
pas pot să apară în apropierea unui conductor căzut la pământ, a unei linii aflate sub tensiune sau în
apropierea unei prize de pământ de exploatare sau de protecţie prin care trece un curent electric.
A doua situaţie se produce atunci când rezistenţa conductorului nu este corespunzătoare intensităţii
curentului care-l parcurge, fie din construcţie, fie din cauza unei variaţii întâmplătoare a intensităţii
curentului (curenţi suplimentari induşi) sau creşterii rezistenţei datorate degradării conductorului.
În toate cazurile are loc o creştere a radiaţiei calorice, suficient de mare pentru a provoca aprinderea
îmbrăcămintei exterioare a conductorului. În funcţie de celelalte condiţii de muncă (mai ales dacă sunt
prezente în cantitate mare substanţe inflamabile sau explozive) se produc incendii şi / sau explozii.
Curentul electric, în calitate de factor de accidentare în muncă, poate provoca două tipuri de leziuni:
- electrotraumatismul, care constă în arsuri şi metalizări ale pielii datorate căldurii dezvoltate de arcul
electric format la punctele de contact sau la trecerea curentului electric;
Factorii de risc de natură chimică. În funcţie de proprietăţile chimice datorită cărora diverse substanţe
utilizate în procesul de muncă devin surse generatoare de accidente şi îmbolnăviri profesionale,
distingem în principal substanţele toxice, caustice, inflamabile, explozive, cancerigene.
Substanţele toxice. Acestea sunt cele care, pătrunzând în organism, au o acţiune dăunătoare,
perturbând funcţiile acestuia şi provocând intoxicaţii acute sau cronice. Intoxicaţia acută are loc atunci
când substanţa toxică pătrunde în organism în cantitate mare şi într-un interval scurt de timp , generând
tulburări intense şi imediate; în situaţia contrară – cantităţi mici în interval mare de timp – apare
intoxicaţia cronică.
Substanţele toxice pot pătrunde în organism pe cale respiratorie (inhalare), prin piele (cutanat) sau prin
tubul digestiv (ingerare).
Pătrunderea toxicelor pe cale respiratorie este cazul cel mai frecvent în industrie (circa 90 % din
intoxicaţii) şi are consecinţele cele mai grave, deoarece absorbirea acestora la nivel celular şi molecular
se face mai rapid. Ca stare de agregare fizică, asemenea substanţe se regăsesc sub formă de gaze,
vapori, fum, ceaţă, aerosoli sau praf.
Pătrunderea toxicelor prin piele are loc, în special, în cazul substanţelor toxice lichide (benzină, toluen,
xilen, derivaţi halogenaţi ai metanului şi benzenului etc.). Ingerarea substanţelor toxice este mai rar
întâlnită , fiind posibilă numai din neglijenţă. Riscul specific de accidentare şi îmbolnăvire profesională în
cazul mijloacelor de producţie este de pătrundere a toxicelor prin piele.
Acţiunea toxicelor asupra organismului poate fi locală, numai asupra anumitor organe (de exemplu,
benzenul acţionează asupra sistemului nervos central) sau generală, când afectează toate ţesuturile şi
organele (de exemplu, acidul cianhidric sau hidrogenul sulfurat). Nu se poate face însă o delimitare
precisă după criteriul tipului de acţiune, deoarece majoritatea substanţelor toxice au, în acelaşi timp, şi o
acţiune generală şi una locală asupra organismului. Acţiunea toxică a substanţelor din aceeaşi clasă
variază în funcţie de compoziţia lor chimică. De exemplu, toxicitatea hidrocarburilor creşte o dată cu
numărul de atomi de carbon din moleculă. Dacă în molecula unei substanţe toxice se înlocuieşte
hidrogenul cu oxigen, sulf sau gruparea hidroxil (OH), toxicitatea creşte brusc; acelaşi efect îl are
introducerea grupei “amino” sau “nitro” într-un nucleu aromatic.
De asemenea, toxicitatea creşte o dată cu gradul de nesaturare: etanul este mai puţin toxic decât
etilena, iar aceasta, la rândul ei, este mai puţin toxică decât acetilena; oxidul de carbon este toxic, în
timp ce bioxidul de carbon nu prezintă o astfel de caracteristică etc.
Substanţele caustice. Acestea sunt substanţe care, în contact cu organis-mul, provoacă arsuri. Arsurile
chimice constituie accidente şi se caracterizează prin leziuni organice de intensitate diferită, în funcţie de
natură, concentraţia şi durata contactului cu substanţa caustică. Substanţele inflamabile. Inflamarea
este o ardere de scurtă durată a amestecului de vapori ai unui lichid combustibil cu oxigenul din aer şi se
produce în urma creşterii locale a temperaturii datorită unei surse externe de căldură. Noţiunea de
inflamare este legată, deci, numai de lichidele combustibile, spre deosebire de aprindere, care este
comună tuturor substanţelor combustibile, indiferent de starea de agregare.
Caracteristic fenomenului de inflamare este faptul că arderea se produce şi încetează brusc, deoarece
căldura degajată nu este suficientă pentru încălzirea întregii cantităţi de lichid care să asigure în
continuare formarea vaporilor.
Punctul de inflamabilitate (Pi) este reprezentat de temperatura minimă la care vaporii unei substanţe
formează cu aerul un amestec inflamabil. În funcţie de punctul de inflamabilitate, lichidele pot fi grupate
în următoarele categorii:
- lichide inflamabile: Pi < 28 ºC (benzen, eter etilic, sulfură de carbon, acetat de butil, acetonă, alcool
metilic etc.);
- lichide uşor inflamabile : 28 ºC ≤ Pi ≤ 45 ºC (petrol lampant, gazolină, terebentină, benzină nafta, brom-
pentan, ciclohexilamină etc.);
- lichide combustibile: Pi > 45 ºC (fenol, anilină, păcură, motorină, uleiuri, acizi graşi etc.).
Pe lângă pericolul de incendiu datorat substanţelor inflamabile, în industrie se pot produce incendii ca
urmare a autoaprinderilor produse de acumulări de căldură provenite din procese chimice sau
biochimice care au loc în însăşi masa substanţelor. Fenomenul de autoaprindere se manifestă atât la
substanţele inflamabile, cât şi la cele combustibile.
Autoaprinderea de natură chimică are la bază fenomenul de oxidare şi se poate produce în cazul
substanţelor care au o capacitate intensă de combinare cu oxigenul din aer. Pentru ca în timpul reacţiei
chimice de oxidare să se atingă temperatura de auto-aprindere, este necesar ca substanţa combustibilă
să aibă o suprafaţă mare de contact, iar mediul ambiant să prezinte o temperatură ridicată.
Autoaprinderea de natură biochimică se datorează acumulării de căldură în interiorul masei de
substanţă, ca urmare a activităţii biologice a microorganismelor. În desfăşurarea acestui proces se
deosebesc următoarele faze:
- faza biologică sau începutul de fermentaţie , când temperatura creşte până la 55 ºC;
- faza de înnegrire a produşilor mai puţin stabili, când temperatura ajunge la 140-150 ºC;
Substanţe explozive. Exploziile de natură chimică sunt rezultatul unei reacţii chimice foarte rapide, când
într-un timp foarte scurt rezultă produşi noi, cu degajare de căldură.
Explozia, în sensul cel mai restrâns al cuvântului, este un fenomen chimic (un proces de transformare
chimică a materiei) care se desfăşoară rapid, însoţit de o degajare tot atât de rapidă a unor cantităţi
apreciabile de căldură şi gaze sau vapori puternic încălziţi, care produc un lucru mecanic de deplasare
sau distrugere. Substanţele explozive se descompun sub acţiunea temperaturii, cu formare de cantităţi
mari de gaze. Numeroase substanţe, în contact cu aerul, formează amestecuri explozive. Amestecurile
explozive sunt caracterizate de limite de explozie – superioare şi inferioare – care reprezintă cantitatea
maximă, respectiv minimă, de substanţă, exprimată în procente, care formează cu aerul un amestec
exploziv.
Substanţele cancerigene sunt cele care generează tumori maligne, caracterizate printr-o înmulţire
excesivă a ţesuturilor unor organe. În numeroase legislaţii naţionale se interzice complet utilizarea
industrială a unor astfel de substanţe, al căror efect este sigur cancerigen.
Factori de risc de natură biologică. În mod deosebit în industria farmaceutică, în laboratoarele de
analize medicale, ca şi în cercetarea medicală obiectul muncii îl constituie culturi sau preparate cu
microorganisme generatoare de maladii infecţioase: bacterii, virusuri, spirochete, ciuperci, protozoare.
De asemenea, există procese de muncă unde se lucrează cu plante periculoase (de exemplu, ciuperci
otrăvitoare), precum şi cu animale periculoase (şerpi veninoşi etc.), care pot provoca accidente şi/sau
intoxicaţii acute profesionale, decese, răniri, înţepături etc. Ruxandra RADU Factorii de risc proprii
mediului de muncă
Mediul de muncă este cea de a patra componentă a sistemului de muncă şi include, pe de o parte,
mediul fizic ambiant (condiţiile de microclimat, iluminat, zgomot, vibraţii, radiaţii, noxe chimice,
presiunea mediului, factori biologici etc.), iar pe de altă parte, mediul social (relaţiile, atitudinile,
interacţiunile, modurile de comportament etc.). Influenţa condiţiilor de mediu asupra celorlalte
elemente poate să fie considerabilă; mai ales asupra executantului pot produce atât efecte fiziologice,
cât şi psihologice, sub formă de vătămări sau stări patologice.
Factori de risc de natură fizică. Această primă grupă de factori include mai multe subgrupe.
Factorii de microclimat acţionează asupra mijloacelor de producţie, caz în care îndeplinesc rolul de
factori de risc indirecţi şi asupra executantului ca factori direcţi. În calitate de factori indirecţi, influenţa
lor se concretizează în ansamblul transformărilor termochimice care se produc la nivelul mijloacelor de
producţie, transformări care perturbă funcţionarea normală a acestora şi pot genera accidente sau boli
profesionale. Influenţa asupra executantului se traduce într-o serie de transformări fiziologice.
Temperatura mediului ambiant determină fenomenul de termoreglare a organismului, care are drept
rol menţinerea stării de echilibru termic al acestuia.
Umiditatea relativă a aerului poate afecta direct organismul uman. Scăderea acesteia sub 30% produce
uscarea mucoaselor oculare şi respiratorii. Munca în aer uscat sporeşte riscul de îmbolnăvire, din cauza
scăderii capacităţii de apărare a organismului faţă de flora microbiană din aer. Creşterea umidităţii
relative peste 70% devine dăunătoare prin împiedicarea eliminării normale a transpiraţiei, perturbând
procesul de termoreglare. Viteza curenţilor de aer are o influenţă deosebită asupra stării de confort
termic; la aceeaşi temperatură, în funcţie de viteza lor, curenţii de aer pot provoca disconfort, iar la
depăşirea anumitor limite perturbă termoreglarea.
Presiunea excesivă a aerului (ridicată / scăzută), precum şi supra-presiunea în adâncimea apelor. În
condiţii normale, presiunea atmosferică exercitată asupra organismului uman este echilibrată de
contrapresiunea din interior (a plasmei sanguine, a ţesuturilor, cavităţilor organismului etc.) şi de ea
depind schimburile de gaze dintre organism şi atmosferă. La creşterea sau scăderea presiunii
atmosferice, proporţia gazelor din aer nu se modifică, în schimb variază numărul moleculelor pe
unitatea de volum (creşte la presiuni ridicate şi scade la presiuni reduse). Aceste modificări au
consecinţe asupra solubilităţii gazelor în ţesuturile organismului, generând tulburări specifice.
Zgomotul excesiv: ultrasunetele. Din punct de vedere al perceperii lor de către organul auditiv, oscilaţiile
acustice se clasifică în: infrasunete, cu frecvenţa sub 20 Hz, sunete, cu frecvenţe între 20 şi 20.000 Hz şi
ultrasunete, cu frecvenţa peste 20.000 Hz. În mediul industrial, infrasunetele, sunetele şi ultrasunetele
se supra-pun atât în ceea ce priveşte componenţa spectrului oscilaţiilor generate de maşini şi utilaje, cât
şi în privinţa acţiunii lor asupra organismului executanţilor. Numai în mod excepţional se întâlnesc
exclusiv oscilaţii cu frecvenţa sub 20 Hz sau peste 500 Hz, frecvenţă care reprezintă limita superioară de
percepere a analizorului acustic. Zgomotul este definit, cel mai des, ca un sunet nedorit. Sunetul este
senzaţia auditivă provocată de vibraţia acustică (deci în domeniul audibil) a particulelor unui mediu
elastic în jurul unei poziţii de echilibru. El apare ca urmare a vibraţiilor unui corp, aşa încât sursele
sonore pot fi grupate în raport cu natura forţelor care produc aceste vibraţii, surse producătoare de
zgomot prin acţiune aerodinamică, în această grupă fiind cuprinse curgerile laminare de fluid prin orificii
sau curgerile turbulente, surse producătoare de zgomot prin acţiune electromagnetică, surse
producătoare de zgomot prin acţiune termică.
Radiaţiile neionizante care interesează în mod deosebit din punctul de vedere al securităţii şi sănătăţii
în muncă sunt: undele radiometrice de înaltă frecvenţă, microundele, radiaţiile infraroşii, ultraviolete şi
laser. Radiaţiile de înaltă frecvenţă reprezintă partea din spectrul radiaţiilor electromagnetice care
corespunde undelor radio de la câţiva kilometri la 50 cm.
Microundele au lungimi de undă cuprinse între 0,04 cm şi 50 cm. Orice obiect care se găseşte în câmpul
electromagnetic care se formează în jurul instalaţiilor de înaltă frecvenţă absoarbe o parte din energia
acestuia. Energia absorbită de organismul uman depinde de caracteristicile câmpului electromagnetic
(intensitate, frecvenţă), de durata de expunere, de distanţa faţă de sursa de energie, de microclimat
(temperatura, umiditatea şi viteza aerului) şi de particularităţile organismului (regiunea iradiată,
rezistenţa electrică). Acţiunea undelor de înaltă frecvenţă şi a microundelor asupra organismului este cu
atât mai puternică cu cât intensitatea şi frecvenţa acestora sunt mai mari , respectiv cu cât lungimea de
undă este mai mică. Durata de expunere are o importanţă deosebită deoarece efectul microundelor
este cumulativ.
Radiaţiile infraroşii sunt radiaţii electromagnetice cu lungimi de undă cuprinse între 0,76 şi 425 μ. Ele
sunt emise de obiectele calde, motiv pentru care se mai numesc şi radiaţii termice sau calorice. În
funcţie de acţiunea lor biologică, radiaţiile infraroşii pot fi împărţite în două categorii: radiaţii de undă
scurtă (0,76 – 1,4 μ), care pătrund adânc în organism și radiaţii de undă lungă (1,4 – 25 μ), care sunt
absorbite de straturile superficiale ale epidermei. Radiaţiile infraroşii cu lungimea de undă peste 25 μ
sunt nepericuloase pentru organism, având o intensitate mică şi fiind practic absorbite de aer. Acţiunea
biologică a radiaţiilor infraroşii se manifestă prin efecte locale asupra epidermei şi mucoaselor expuse,
precum şi prin efecte generale asupra întregului organism. Radiaţiile ultraviolete – acţiunea cea mai
puternică asupra organismului o prezintă radiaţiile cu lungimi de undă scurte (2000 – 2800 Å). Radiaţiile
cu lungimi de undă între 2800 şi 3150 Å influenţează tegumentele, iar peste 3150 Å acţiunea biologică
este foarte slabă. În cazul unor expuneri masive, radiaţiile ultraviolete pot să producă arsuri la nivelul
pielii şi mucoaselor mergând până la gradul II, iar la doze foarte mari de ultraviolete are loc o
degenerescenţă a ţesuturilor. La nivelul ochilor, expunerea excesivă la radiaţii ultraviolete conduce la
apariţia unor leziuni acute ale conjunctivelor sau corneei, cunoscute sub denumirea de electro-sau
fotooftalmie.
Radiaţiiile laser – laserul (“Light Amplification by Stimulated Emission of Radiation”) este o sursă de
lumină coerentă , ale cărei unde sunt în acord de fază între ele. Lungimea de undă a razelor este în
general cuprinsă între 0,30 μ şi 0,60 μ în regiunea spectrului de unde electromagnetice, cuprinzând
dome-niul vizibil (0,4 - 0,75 μ), ultraviolet (sub 0,4 μ) şi infraroşu (peste 0,75 μ). Concentraţia de energie
şi focalizarea excepţională a razelor laser constituie pericolul principal pe care acesta îl prezintă pentru
organismele vii, în general şi pentru om, în special. Radiaţiile ionizante sunt radiaţii corpusculare sau
necorpusculare care au proprietatea de a crea, prin interactiunea lor directă sau indirectă cu materia,
atomi sau molecule încărcate electric (ioni).
Calamităţile naturale. Acestea formează ultima categorie în grupa factorilor de risc de natură fizică. Sub
această denumire sunt cuprinse: trăsnetul, inundaţiile, vântul puternic, grindina, viscolul, alunecările,
surpările şi prăbuşirile de teren sau copaci, avalanşele, seismul etc. Toate pot acţiona în calitate de cauze
directe ale unor accidente, în majoritatea situaţiilor mortale.
Factori de risc de natură chimică. În categoria factorilor de muncă de natură chimică proprii mediului de
muncă sunt incluse:
- pulberile pneumoconiogene.
Acţiunea primelor patru grupe asupra organismului uman poate fi regăsită la prezentarea făcută la
categoria factorilor de risc de natură chimică proprii mijloacelor de producţie.
Factori de risc de natură biologică. În cazul în care în procesul de muncă se utilizează microorganisme,
acestea pot să ajungă în suspensie în aer, provocând afecţiuni pulmonare: infecţii, alergii etc., generate
de bacterii, virusuri, richeţii, spirochete, ciuperci, protozoare.
Caracterul special al mediului. În ultima categorie de factori de risc proprii mediului fizic de muncă se
încadrează caracterul special al acestuia în anumite procese de muncă: subteran, acvatic, subacvatic,
mlăştinos, aerian, cosmic. Reprezentând un mediu care nu este propriu existenţei omului, va produce
suprasolicitarea psihică a executantului , tradusă prin oboseală excesivă, manifestări depresive etc.,
mergând până la psihoze de claustrofobie , fotofobie ş.a.
Factorii de risc proprii mediului social de muncă reprezintă o altă componentă a mediului de muncă.
Între executant şi colectivitatea în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea se creează legături,
dependenţe şi interferenţe care variază în funcţie de nivelul integrării în colectiv şi care exercită o
influenţă determinantă asupra comportamentului său. Concepţiile şi obiceiurile din cadrul unei
colectivităţi , precum şi modul cum apreciază grupul respectiv riscul, determină într-o măsură foarte
mare comportamentul sub aspectul securităţii şi sănătăţii în muncă.
Relaţiile care se stabilesc între membrii implicaţi în realizarea unui proces de producţie, atât pe
orizontală cât şi pe verticală, alcătuiesc “mediul social” sau “ambianţa socială” de muncă. Factorii de risc
de accidentare şi îmbolnăvire profesională proprii mediului social de muncă sunt de natura relaţiilor
interumane. Climatul social neadecvat sub raportul securităţii şi sănătăţii în muncă este caracterizat de:
relaţii primare şi competenţe necorespunzătoare nivelurilor de responsabilitate, structură
comunicaţională defectuoasă , neconcordanţe între relaţiile formale şi informale etc.
Relaţiile primare necorespunzătoare se manifestă prin perturbări şi întreruperi de relaţii între membrii
colectivităţii, formal asimilate, ceea ce are drept consecinţă faptul că echipa de muncă, în calitate de
formaţie socială, nu mai funcţionează în conformitate cu scopul său.
Relaţiile cu colegii de muncă (relaţii pe orizontală) sunt mai semnificative şi mai importante în ceea ce
priveşte producerea accidentelor decât relaţiile cu superiorii (relaţii pe verticală), deoarece contactul
social este de durată mai mare în primul caz. Deficienţele din sistemul de comunicare conduc la
perturbarea activităţii, la disfuncţii cu repercusiuni directe în planul securităţii muncii. Lipsa de
satisfacţie în muncă constituie o importantă cauză de accidentare
CONSUMUL DE DROGURI
Cannabis este cel mai utilizat drog în toate partile lumii. Costul economic total al abuzului de droguri în
Statele Unite se estimeaza aproximativ la 70 miliarde dolari anual.
Abuzul de cocaina printre somerii din Columbia este de 10 ori mai mare decât printre persoanele
angajate. Industria drogurilor clandestina se estimeaza la 400 miliarde dolari pe an.
Abuzul de droguri inseamna orice utilizare excesiva, continua ori sporadica, incompatibila sau în relatie
cu practica medicala, a unui drog. Consumul poate fi exceptional, în scopul de a încerca odata sau de
mai multe ori un drog, fără a continua însa; ocazional, sub forma intermitenta, fără a ajunge la
dependenta; episodic, într-o circumstanta determinata; sistematic, caracterizându-se prin dependenta.
DEPENDENŢA
Dependenta se defineste ca fiind starea fizica sau psihica ce rezulta din interactiunea unui organism cu o
substanta, caracterizata prin modificari de comportament și alte reactii, însotite întotdeauna de nevoia
de a lua substanta în mod continuu sau periodic, pentru a-i resimti efectele psihice și pentru a evita
suferintele.
Teribilismul – Consumul de droguri poate fi vazut ca excitant și provocatori. Unii sunt tentati sa
înfrunte riscurile implicate, departe de a fi împiedicati de vorbe precum “pericol”. Poti sa iesi în evidenta
și în mod pozitiv, fără sa consumi droguri! Cauta alternative!
Presiunea grupului – Este important sa stii sa spui "NU" asta dovedeste ca ai o personalitate puternica.
Încearca sa fii tu însuti, chiar daca cei din jurul tau au alta opinie .
Probleme (în familie, scoala, prieteni) – Unii tineri pot folosi droguri pentru a acoperi problemele
existente (divortul părinților, abuz sau neglijenta din partea părinților sau a scolii). Trebuie înteles sa
folosirea drogurilor rezolva doar aparent și temporar problema, ea continuând sa existe și sa se
agraveze.
Semne fizice:
- ochii roşii şi înlăcrimaţi, pupile mai mari sau mai mici decît de obicei, blank stare
- puls neregulat
Semne comportamentale:
- schimbarea prietenilor sau evitarea celor vechi, nu vrea să vorbească despre prietenii cei noi sau
aceştia sunt cunoscuţi ca şi consumatori de droguri.
- scăderea performanţelor şcolare, sau la muncă, întîtzieri la şcoală, absentări nemotivate sau abandon
şcolar
- frecvent hipersensibil, îţi pierde repede cumpătul, sau are resentimente puternice
- necinste cronică
- paranoia
Deşi este greu de crezut, pe langa toate drogurile care sunt și ilegale,tot în aceasta categorie (a
drogurilor) putem include și tutunul, Coca-Cola, ceaiul și cafeaua. Diferenta dintre ele este ca aceatea
sunt legale și nu produc dependenta care sa duca la stari ca atunci cand am fi consumat droguri precum
heroina, cocaina etc.
Nicotina din tutun este un drog consumat pe scara larga în societate.Fumatul frunzelor este din punct de
vedere fizic foarte nociv,Fumatul poate provoca unele forme de cancer,cum ar fii cel de la plamani și gat
și poate de asemenea unele boli la nivelul inimii și vaselor sangvine.
Consumatorii de tutun pot devenii dependenti din punct de vedere psihologic,chiar daca sunt constienti
de riscurile la care se expun,nu se pot lasa de fumat.
SEVRAJUL
Acest termen se refera la simptomele fizice și psihice care apar atunci când un individ este privat de un
drog de care el a devenit dependent.
Terminologie:
- Euforia - Este senzatia de buna dispozitie obtinuta artificial, euforia este o stare în care individul nu
simte nici o anxietate și scapa de influentele exterioare.
CLASIFICAREA DROGURILOR
- Produse perturbatoare sau halucinogene (cannabis-ul, LSD-ul, fencyclidina, mescalina, psilocybina etc.).
După originea produsului:
- Produse naturale
- Produse de semi-sinteza
- Produse de sinteza
- cannabis
- opiacee : - opiu
- morfina
- derivatii de morfina
- codeina
- barbiturice
- tranchilizante
- ecstasy
- phenciclidina
- peyote
- psilocybina și psilocyna
- gaz
- adezivi
- benzine usoare
TRATAMENT
Etapa actiunii orientate asupra personalitatii narcomanului este alcatuita din: psihoterapia tulburarilor
de granita: anxietatea, depresia, irascibilitatea, tensiunea interioara, insomnia s.a.; insotirea
psihoterapeutica a remisiunii; psihoterapia de familie; analiza circumstantelor care pot provoca
recaderea și cautarea în comun a cailor de invingere a acesteia; scoaterea la lumina a trasaturilor
pozitive ale personalitatii celui ce sufera de narcomanie și sprijinirea pe ele în cursul procesului
recuperator; diagnosticarea psihologica și elaborarea unui complex de recomandari potrivite cu tipul
psihologic de personalitate al suferindului.
Una dintre cele mai importante sarcini ale psihoterapiei ortodoxe este ajutarea omului (pacientului) sa
constientizeze mecanismele psihologice patimase ale bolii ori situatiei conflictuale; formarea la cei ce
sufera de narcomanie a unei atitudini care priveste narcomania ca pe o boala ce tine de pacat;
examinarea problemelor privitoare la sensul vietii, la conceptele de „pacat“ și „patima“, convorbiri
despre virtutile crestinesti; pregatirea duhovnicesc-psihologica pentru Taina Spovedaniei; conlucrarea la
imbisericirea bolnavului.
STRESUL
Stres, sau stress, reprezintă sindromul de adaptare
pe care individul îl realizează în urma agresiunilor mediului; ansamblu care cuprinde încordare, tensiune,
constrângere, forță, solicitare, tensiune, mobbing.
Pornind de la conceptul de stres, menționăm că termenul aparține lui Hans Hugo Bruno Selye care
consideră că stresul se leagă de sindromul de adaptare reacția la stress pe care individul îl realizează în
urma agresiunilor mediului. Hans Selye definește stresul ca ansamblu de reacții al organismului uman
față de acțiunea externă a unor agenți cauzali (fizici, chimici, biologici și psihici) constând în modificări
morfo-funcționale, cel mai adesea endocrine. În cazul în care agentul stresor are o acțiune de durată
vorbim de sindromul general de adaptare care presupune o evoluție stadială.
Stresul a fost denumit "boala secolului XX". În 1998, OMS a realizat un raport prin care arată că stresul
profesional şi cel din viaţa personală sunt factorii determinanţi ai unei sănătăţi şubrede. Acest raport
concluziona că stresul profesional măreşte riscul îmbolnăvirilor. Acesta nu depinde numai de
caracteristicile psihologice ale individului, ci şi de mediul în care munceşte.
Un studiu celebru "Whitehall Study" (citat în Burrow, 2000), care pe parcursul a 15 ani a urmărit starea
sănătăţii a peste 10000 de englezi, a confirmat faptul că starea sănătăţii se află în legătură cu poziţia
noastră în cadrul societăţii. Cei din executiv sunt mai puţin afectaţi decât cei din managementul de
mijloc, iar aceştia suferă mai puţin decât simpli muncitori.
Cu cât pătrundem mai jos în ierarhie cu atât creşte numărul problemelor de sănătate. Studiul a măsurat
efectele caracteristice ale muncii: puterea de decizie (control), cerinţele slujbei şi sprijinul social de la
locul de muncă şi a descoperit că munca inegală duce la rezultate inegale asupra sănătăţii. Aceasta este
independentă de ceilalţi factori de risc.
CONSECINŢELE MEDICALE
Când ne simţim ameninţaţi sau când ne confruntăm cu anumite cerinţe externe sau stresori, corpul,
automat, dă un răspuns fizic şi biochimic. Adrenalina şi alţi hormoni, colesterolul şi acizii graşi sunt
lansaşi în sange, inima bate mai repede, transpirăm mai mult, muşchii se tensionează şi respirăm
accelerat şi superficial. Stresul întins pe o perioadă mai lungă afectează sănătatea. Stresul cronic duce la
o acumulare în artere a colesterolului şi grăsimilor, ceea ce reprezintă un risc crescut pentru boli
cardiovasculare. Incapacitatea de a ne manifesta frustrarea şi furia, neputinţa de a schimba situaţia
stresantă sau de a o părăsi este un indicator al apariţiei problemelor cardiace.
Stresul cronic este cel care dăuneaza cel mai mult sănătăţii, fiind tipic pentru locurile de muncă în care
angajaţii nu au control asupra diferitelor situaţii, au cerinţe copleşitoare şi nu întreved nici un semn de
uşurare. Efectele asupra stării fizice includ: tensiune mare, transpiraţie, dificultăţi de respiraţie, tensiune
musculară şi tulburări gastrointestinale. Stresul conduce la boli coronariene, dureri de spate, migrene,
dureri de abdominale şi o varietate de probleme psihice. Este dificil de precizat în ce masura stresul
influenţează sănătatea, dar foarte multe îmbolnăviri sunt legate de stres. Îmbolnăvirile din cauza
stresului reprezintă o povară pentru oameni şi organizaţii, costurile fiind mai evidente la nivelul
indivizilor decât la nivelul organizaţiilor.
Stresul profesional acţionează şi asupra sistemului imunitar. Sheldon Cohen de Universitatea Carnegie
Mellon USA (citat în Burrow, 2000) a arătat că angajaţii care suferă de stres cronic sunt de la trei până la
cinci ori mai predispuşi la infecţii virale respiratorii decât ceilalţi. Acelaşi studiu a descoperit că cei care
se confruntă doar cu un singur eveniment stresant pe parcursul unui an nu sunt vulnerabili.
Principalele probleme de sănătate identificate ca fiind datorate în mare măsura stresului profesional
sunt următoarele: astmul, psoriasis, ulcer gastro-duodenal, tulburări digestive şi sindromul colonului
iritabil, probleme sexuale, depresii, consum de alcool, de droguri sau abuz de medicamente.
STADII CLINICE
faza de contrașoc, când organismul individului realizează o contracarare a simptomelor din faza de șoc
și are la bază răspunsuri de tip endocrin. Acest stadiu este caracteristic perioadei copilăriei când
rezistența biologică este foarte scăzută.
Stadiul al doilea este cel de rezistență specifică (revenire), când după primul contact cu agentul stresor
organismul se adaptează, comportamentul individului fiind aparent normal, persistând modificări
specifice stadiului anterior, în special de la faza de contrașoc. În plan ontogenetic, acest stadiu
corespunde maturității, când individul are o rezistență bună, fiind posibilă adaptarea la aproape orice tip
de stres din mediu.
Stadiul al treilea este cel de epuizare (aparține bătrâneții) când scad aproape toate resursele adaptative
ale organismului. Adaptarea nu se mai menține din cauza scăderii reacțiilor de tip vegetativ. Apar vădit
consecințele negative ale acțiunii îndelungate a acestor mecanisme neurovegetative.
CARACTERISTICILE STRESULUI
Orice tip de stres apare pe fondul adaptării permanente a organismului la mediu când se poate produce
un dezechilibru marcant între solicitările mediului și posibilitățile de răspuns reale ale individului.
Adaptarea presupune păstrarea integrității organismului care este în permanență amenințată de agenții
stresori de toate tipurile. În plus adaptarea presupune realizarea unui echilibru dinamic cu mediul.
Stresul apare în momentul când acest echilibru al adaptării se perturbă. Această perturbare este
reversibilă. Stresul reprezintă, după Landy, un dezechilibru intens perceput subiectiv de către individ
între cerințele organismului și ale mediului și posibilitățile de răspuns individuale.
În funcție de natura agentului stresor, stresul poate fi psihic, fizic, chimic și biologic. În funcție de
numărul persoanelor afectate, stresul poate fi individual sau colectiv.
EFECTELE
Pe termen lung expunerea prelungită la stres generează o serie de probleme serioase de sănătate cum
ar fi: diabetul zaharat, boli cardiovasculare, incidenţa crescută pentru cancerul mamar la femei; slăbirea
sistemului imunitar.
Putem identifica câteva dintre costurile unei organizaţii legate de consecinţele stresului profesional:
asigurările de sănătate, pierderea unor zile de lucru şi accidentele. Atunci când nivelul stresului este
foarte mare şi numărul accidentelor este mare. Aceasta se întâmplă din două motive: condiţiile de
muncă care cauzează stres pot cauza şi accidente şi cel de-al doilea motiv este acela că atunci când
muncim prea mult, când sunte presaţi de timp sau terorizaţi de şefi suntem mai vulnerabili la accidente.
Se produc mai multe accidente atunci când angajaţii lucrează în condiţii periculoase, când ei folosesc
echipamente sofisticate, când manipulează obiecte grele, când rămân pentru mai mult timp într-o
poziţie statică sau neconfortabilă, când au sarcini plictisitoare sau care se repetă la nesfârşit şi când
trebuie să fie permanent vigilenţi.
Cercetările (Hellriegel, 1992) au relevat faptul că atunci când angajaţii se tem de pierderea slujbei, ei au
mai multe accidente, se îmbolnăvesc mai des. Statistic, aproape 3-4% din accidentele industriale sunt
cauzate de incapacitatea de a face faţă problemelor emoţionale provocate de stres.
Se estimează că fiecare angajat care suferă de vreo boală cauzată de stres absentează aproximativ 16
zile lucrătoare pe an. Angajatorul va trebui sa găsească deci un echilibru între stresul indus salariaţilor şi
performanţele organizaţiei.
Conform Federaţiei Mondiale de Sănătate Mentală, "faţa întunecată a economiei globale" a determinat
o criză în sănătatea mentală. Depresiile şi bolile cardiovasculare au devenit o problemă de sănătate
majoră. Amândouă sunt generate de stresul profesional. Atunci când ne aflăm în situaţii stresante şi nu
putem nici lupta, nici fugi, o reacţie comună este să ne reprimăm sentimentele şi să continuăm. Astfel,
stresul produce efecte comportamentale, biochimice şi psihologice.Efectele asupra psihicului duc la
probleme de concentrare, încredere şi motivaţie, ori ne fac sa ne simţim frustraţi, neajutoraţi sau furioşi.
Ca urmare furia, anxietatea, depresia, stima de sine scăzută, intelectul slăbit, problemele de concentrare
şi de luare a deciziilor, nervozitatea, iritabilitatea, insatisfacţia în munca sunt câteva din efectele pe care
stresul le răsfrânge asupra stării emoţionale a oamenilor. Aceste efecte duc la o deteriorare a sănătăţii
psihice. În cazuri extreme, stresul profesional îi determină pe unii angajaţi sa se sinucidă, mai ales atunci
când aceştia sunt terorizaţi.
Stresul are impact şi asupra vieţii personale şi sociale. Cu cât suntem mai stresaţi la serviciu, cu atât
impactul este mai mare în viaţa personală şi personale şi perturbă implicarea în viaţa culturală şi socială.
Este greu să menţii un echilibru între munca şi familie pentru că stresul profesional creează un cerc
vicios. A fi afectat de stresul profesional nu este o slăbiciune personală pentru că oamenii au toleranţe
diferite faţă de situaţiile stresante. Nivelul de stres pe care cineva îl poate tolera înainte de apariţia
stresului reprezintă pragul stresului. Unii oameni la cea mai mică schimbare sau urgenţă reacţionează
imediat. Alţii sunt calmi, stăpâni pe sine, pe situaţie deoarece au încredere în capacitatea lor de
adaptare. Ei simt un stres foarte mic, acesta devenind mai mare dacă stresul este major sau prelungit.
STRESUL PSIHIC
Paul Frasse definește stresul psihic ca totalitatea conflictelor personale sau sociale ale individului care
nu-și găsesc soluția pe moment. Mihai Golu definește stresul psihic ca stare de tensiune, încordare sau
disconfort, determinată de agenți afectogeni cu semnificație negativă, stare de frustrare (reprimare) a
unor trebuințe, dorințe sau aspirații.
Stresul psihic are un dublu caracter: primar și secundar. Caracterul primar vorbește despre stres ca
rezultat al unei agresiuni recepționată direct în plan psihic. Caracterul secundar vorbește despre stres ca
reacție de conștientizare în plan psihic a unui stres fizic, căruia individul îi acordă o semnificație de
realipula.
Agenții stresori psihici sunt: stimulii verbali (inclusiv cei care aparțin limbajului interior) care sunt
vehiculați pe căi nervoase la cortex. Aceștia se diferențiază total de celelalte categorii de agenți stresori
din cauza semnificației lor, pentru individ ei având caracter potențial de a produce stres psihic. Acest
caracter potențial este validat de semnificația cu care îl investește individul.
Unul și același agent stresor psihic, în afară de faptul că nu produce stres psihic la toți indivizii, nu
produce stres psihic de fiecare dată la același individ. Acest lucru este condiționat de dispozițiile de
moment ale individului și de semnificația pe care o acordă în acel moment individul.
Apariția și amploarea stresului psihic depind mult de caracterele genetice ale individului (caractere
cognitive, voliționale, motivaționale și afective).
Vulnerabilitatea psihică la stres este constituțională sau dobândită. Vulnerabilitatea psihică este o
trăsătură proprie doar anumitor persoane și se manifestă prin reacționare ușoară, prin stare de stres
psihic, la o gamă largă de agenți stresori.
Situații generatoare de stres psihic:
existența unor circumstanțe neobișnuite pentru individ care îl surprind pe acesta nepregătit pentru a
le face față.
subsolicitare / suprasolicitare.
criza de timp.
izolarea.
apariția unui obstacol fizic sau psihic în calea unui scop care duce la frustrare.
Există două forme speciale de stres (Selye): distress și eustress. Distress-ul implică toate tipurile de stres
enumerate (stresul obișnuit). Eustress-ul este starea de stres specială care este validată prin anumite
reacții endocrine specifice. Se diferențiază de distress prin:
natura agenților stresori (eustress – stimuli plăcuți ai ambianței, trăirile plăcute ale individului).
consecințele acțiunii agenților stresori care de cele mai multe ori sunt plăcute.
Agenții stresori ai stresului psihic au următoarele caracteristici: caracter potențial stresant (generează
stres psihic doar în anumite condiții), caracter de amenințare permanentă pentru individ și caracter
negativ al consecințelor agenților stresori. Există două categorii de agenți stresori: unii care acționează
pe calea celui de-al doilea sistem de semnalizare (agenții psihogeni) și stimulii senzoriali externi, care
devin agenți stresori psihici veritabili atunci când bombardează repetat scoarța cerebrală și când au
intensitate peste medie.
Parametrii de acțiune ai unui agent stresor: intensitate, durată, repetabilitate, noutate și bruschețe.
Asupra individului acționează constelații de agenți stresanți. Clasificarea agenților stresori:
în funcție de numărul lor, ei sunt: unici și multiplii.
în funcție de numărul indivizilor afectați, ei sunt: agenți stresori cu semnificație strict individuală,
colectivă și generală.
în funcție de natura lor, ei sunt: fizici (sonori, luminoși etc), chimici, biologici, psihologici.
TRATAMENT
Tratamentul este uneori limitat la decoperirea simptomului fizic particular implicat, de exemplu,
hipertensiunea poate fi controlata medicamentos. Terapiile ce implica meditația, yoga și alte metode de
relaxare pot ajuta o persoana sa descopere sursa stresului sau sa invete sa-i faca fata mai eficient.
Combinatiile de exercitii fizice și terapie psihica sunt uneori recomandate, dar tot mai des permanentele
schimbari în stilul de viata sau în stilul de lucru, sau a schimbarilor temporare, cum ar fi vacantele, pot fi
folositoare în alinarea stresului.
Alcoolul este substanţa de abuz cea mai larg disponibilă şi cea mai
acceptabilă din punct de vedere cultural. Conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), în Europa
alcoolul ocupă locul trei în ierarhia celor mai importanţi factori de risc pentru decesele premature şi
îmbolnăviri evitabile (după fumat şi hipertensiune arterială). Un ghid OMS din 1986 privind dependenţa
de droguri şi alcool, clasifica alcoolul în categoria droguri sedative, alături de hipnotice şi tranchilizante.
Problemele legate de alcool apar la aproximativ 30% din băutori.
Cel mai bine "merge" alcoolul. Este stupefiantul nr. 1 în Germania şi are o istorie multimilenară.
Denumirea de "alcool" provine din limba arabă şi înseamnă "cel mai nobil". Efectele sale nu sunt însă
tocmai nobile: 2,5 milioane de dependenţi în Republica Federală Germania, 40.000 de morţi anual, din
care aproape 1.500 decedaţi în traficul rutier. Băuturile alcoolice sunt considerate "mijloace ce oferă
plăcere".
Alcoolul este un factor de risc mai important decât nivelul crescut al colesterolului şi obezitate, de trei
ori important decât diabetul şi de cinci ori mai important decât astmul. Una din 10 îmbolnăviri şi decese
premature din Europa este cauzată de alcool.
Se estimează că produsele pe bază de alcool sunt răspunzătoare pentru aproximativ 9% din totalul de
boli. Consumul de alcool duce la accidente şi violenţă şi este responsabil pentru reducerea speranţei de
viaţă. Consumul de alcool a crescut în ultimul timp ca volum şi frecventă, iar vârsta debutului pentru
băut a scăzut.
Deşi în ultimii ani s-au îmbunătăţit semnificativ informaţiile referitoare la consumul de alcool şi efectele
asupra sănătăţii publice, totuşi mai sunt multe de aflat în acest domeniu. În multe ţări din Europa,
decidenţii politici se plâng de lipsa informaţiilor despre consumul real de alcool, despre obiceiurile
consumului de alcool în funcţie de sex, vârstă şi alte caracteristici populaţionale relevante, ca şi de
efectele negative ale consumului, în diversele sale forme. Deşi media consumului de alcool, ca şi
incidenţa cirozei, continuă să fie indicatori importanţi pentru situaţia actuală a consumului de alcool,
acestea nu sunt suficiente pentru a estima realitatea şi a elabora politici sociale adaptate realităţii. De
aceea este nevoie de un program de acţiune pentru prevenirea şi reducerea consumului abuziv de
alcool.
- modelele (părinţi, profesori, staruri de muzică sau cinema, sportivi etc.) ce oferă această
imagine/atitudine;
Studiile efectuate de OMS arată că obiceiul consumului de alcool începe din adolescentă şi la debutul
vârstei adulte, dar consecinţele patologice nu apar decât după mai mulţi ani. Adolescenţii sunt rareori
consumatori cronici de alcool; mai degrabă au tendinţa de a ceda ocazional tentaţiei unui consum
excesiv de alcool. Dependenţa de alcool se instalează după mai 30 ani.
În numeroase ţări, consumul de alcool de către tineri este considerat drept o consolidare a imaginii
masculine de virilitate şi maturitate.
Pentru a îmbunătăţii calitatea vieţii, este necesară reducerea efectelor negative ale consumului de
alcool, acţiune care trebuie privită ca o importantă problemă de sănătate publică.
Ca şi în cazul altor politici publice, acţiunile pentru prevenirea şi reducerea consumului de alcool
trebuiesc fondate pe informaţii reale.
ACŢIUNEA ALCOOLULUI
Alcoolul acţionează predominant pe sistemul nervos al omului, mai ales pe centrii ce coordonează
funcţiile cerebrale complexe cum ar fi conştienţa şi emoţiile, şi mai puţin pe funcţiile inferioare,
vegetative. Cât de tare este şi cât de mult ţine acest efect, depinde de concentraţia de alcool din
organism, ce se determină din sânge (alcoolemia) şi se măsoară în grame de alcool la litrul de sânge.
Cele mai multe decese survenite în urma unei intoxicaţii etanolice au evidenţiat o alcoolemie cuprinsă
între 1,8 şi 6,7 grame/l. Concentraţiile letale sunt cuprinse între 5,0 şi 8,0 g/l; 90% dintre persoanele ce
prezintă aceste valori decedează.smittel)
Mahmureala
Consecinţele unei nopţi lungi de petrecere sunt cu siguranţă cunoscute de toată lumea: o mahmureală
puternică. Aceasta se caracterizează prin senzaţia de presiune la nivelul creierului, cefalee intensă,
nervozitate şi iritabilitate crescută, sensibilitate la stimuli externi, oboseală precoce în cazul efortului
fizic, precum şi transpiraţia profuză şi o stare generală de epuizare, ca după o răceală zdravănă.
FAZELE ALCOOLISMULUI
2. Faza prodromală: consumul, în secret, de alcool, gândire orientetată mereu spre consum, apariţia
sentimentelor de vinovăţie, "rupturi ale filmului";
3. Consumul prin constrângere: pierderea controlului! Deraierea totală în relaţiile sociale, accese de
furie, gelozie, milă faţă de propria persoană, preocupare pentru asigurarea unor cantităţi suficiente,
băutul de dimineaţă;
4. Faza cronică: decăderea personalităţii, tulburări cognitive. Individul bea împreună cu persoane din
medii sociale inferioare. Pierderea toleranţei la alcool, tremurături, stări de anxietate, stări de colaps
CONSECINŢE fizice/biologice
Nu este niciodata usoara, cu precadere daca este vorba despre cantitati mari și perioade lungi de timp.
Astfel, tinand cont de faptul ca organismul necesita administrarea acestei bauturi pentru a functiona în
parametrii normali, primele saptamani ale perioadei de sevraj sunt decisive pentru recuperarea
pacientului. Dependenta de alcool se manifesta dupa consumul unei cantitati tot mai mari de alcool
pentru o perioada indelungata de timp. în asemenea cazuri organismul necesita doza zilnica de alcool
pentru ca functiile sale sa poata fi desfasurate în conditii normale. în caz contrar persoana în cauza
poate experimenta stari de irascibilitate, depresii, nervozitate, tremuratul mainilor sau dureri de cap,
toate acestea fiind specifice perioadei de sevraj.
Fenomene de sevraj
Hipertensiunea arterială, transpiraţia profuză, tremurături, dureri la nivelul întregului corp (la nivelul
trunchiului), anxietate, predelir, tulburări de somn.
Un sindrom acut de sevraj reprezintă întotdeuana o indicaţie pentru internarea în spital. Aici, se
urmează un tratament cu medicamente psihotrope anxiolitice, hipotensoare şi perfuzii pentru
corectarea pierderii de lichide.
Simptomele perioadei de sevraj pot fi moderate sau severe în functie de durata dependentei de alcool,
precum și de gradul de afectare al sistemului imunitar și a altor functii ale organismului.
o anxietate; irascibilitate;
o stare de oboseala;
o episoade de depresie;
o tremuratul mainilor;
o febra mare;
o pierderi de memorie, cu precadere în ceea ce priveste perioadele în care pacientul a consumat alcool.
Durata perioadei de sevraj este acea perioada de timp în care simptomatologia specifica sevrajului
afecteaza organismul pacientului, în momentul în care acesta a inceput programul de reabilitare. în mod
normal, sevrajul se manifesta timp de 2-3 zile de la consumul ultimului pahar cu bauturi alcoolice. în
cazul persoanelor cu forme blande ale dependentei de alcool, durata perioadei de sevraj poate fi chiar
mai mica. Cazurile severe de alcoolism necesita admiterea intr-un centru specializat astfel incat
pacientul sa poata fi tinut sub observatie medicala. Astfel, în aceste centre fiecare pacient trebuie sa fie
tratat cu blandete și compasiune, precum și sa fie incurajat sa participe la sedinte de terapie, individuala
sau de grup. în acelasi timp, suportul familiei și al persoanelor apropiate joaca un rol extrem de
important în procesul de recuperare al pacientului. Desi perioada medie a sevrajului a fost stabilita
(confrom datelor oferite de pacienți) pentru 2-3 zile, durata acesteia variaza în functie de severitatea
dependentei, precum și de particularitatile fiecarui organism.
În anii ’90, în ţările europene, în baza a trei acorduri s-au stabilit acţiunile menite să reducă şi să prevină
consumul de alcool. Aceste acorduri sunt: „Sănătate pentru toţi” (Health for All), „Politica Europeană în
privinţa alcoolului” (European Alcohol Action Plan), „Acordul European referitor la alcool” (European
Charter on Alcohol). În 2001 a fost adoptată de ţările membre ale UE, Declaraţia: tinerii şi alcoolul.
(Declaration on young people and alcohol).
Ele subliniază faptul că problemele cauzate de consumul de alcool, la nivel internaţional, reprezintă o
problemă de sănătate publică. De asemenea stabilesc principalele strategii de combatere a efectelor
negative produse de consumul de alcool.
Acest acord a fost iniţiat în 1979 de către OMS. La baza acestui acord era o politică globală de sănătate
care intenţiona să producă schimbări substanţiale în sănătate în deceniile trecute.
În 1998, acest acord a fost întărit de o nouă declaraţie a OMS, cu o nouă politică de sănătate: „Sănătate
pentru toţi în secolul 21”. Acestă declaraţie identifică 21 de obiective pentru secolul 21; obiectivul 12 al
acestei declaraţii se referă la reducerea efectelor nocive ale alcoolului, drogurilor
şi tutunului: „Până în anul 2015, trebuie reduse semnificativ, în toate statele membre ale UE, efectele
negative ale consumului de substanţe adictive cum ar fi tutunul, alcoolul şi alte droguri psihoactive”.
(sesiunea din septembrie1998 a WHO - comitetul regional pentru Europa).
În secolul 21 se vorbeşte tot mai des despre obezitate ca despre o epidemie a civilizaţiei moderne.
Statisticile internaţionale indică, pentru prima dată, că obezitatea face mai multe victime decât fumatul.
Obezitatea reprezintă o problemă cu care copiii se confruntă din ce în ce mai des. În ultima vreme, pe
lângă eforturile educaţionale ale părinţilor de a-i învăţa pe aceştia cum să mănânce sănătos şi să facă
mişcare în mod regulat, copiii au început să fie trataţi de obezitate ca şi adulţii. Aceste tratamente includ
medicamente ce controlează greutatea, dar şi chirurgia de tip bypass gastric.
Ca şi adulţilor, nici copiilor nu le este deloc uşor sau comod să scadă în greutate şi astfel mare parte din
copiii obezi se transformă în adulţi obezi.
Obezitatea este una dintre cele mai grave probleme de sănătate cu care se confruntă umanitatea, în
unele dintre ţări ea fiind chiar a doua cauză a mortalităţii. Conform studiilor recente, în România rata
obezitaţii este de 25%, iar 50% dintre români sunt supraponderali.
Obezitatea este o boala cronică ce are la bază numeroşi factori, ea însăşi reprezentând un factor de risc
major pentru sănătate, producând boli de inimă, creşterea presiunii sângelui, diabetul şi cancerul.
Obezitatea reprezintă a doua cauză de mortalitate după consumul de tutun.
CLASIFICAREA
- simplă - prin ingerare calorică excesivă și o activitate normală sau slab deteriorată (obezitatea „sumo”);
- morbidă - limitează activitatea normală, respirația, circulația sangvină și impune pacientului perioade
îndelungate de odihnă în urma unor exerciții ușoare (sindromul Pickwick);
- hipotalamică.
DIAGNOSTIC
Indexul Broca
Acesta este un raport dintre înălțimea persoanei exprimată în centimetri minus 100 de centimetri și
greutatea în kilograme. în a doua jumătate a secolului XX se considera indicele ideal :pentru bărbați - 0,9
și pentru femei - 0,8 .
subponderal 4-17.9
normal 18–24.9
predispoziție 25–29.9
Ignoră înălțimea și greutatea corporală, azi este luat în considerare dar numai corelat cu alți indici.
Perimetrul abdominal. Această metodă exprimă raportul perimetrului abdominal față de înălțime,
ignorând greutatea corporală.
Diagnosticul diferențial
- Graviditatea.
- Boli endocrine.
- Sindromul Cushing.
- Sindromul Pickwick - o formă de obezitate care este asociată și cu o anumită stare de retardare
intelectuală.
o în sportul japonez sumo, unde supraponderea avantajează sportivii, care se îngrașă în mod
intenționat.
- Tulburări metabolice (sindromul metabolic, care este adesea un rezultat și nu o cauză a obezității).
PROGNOZĂ
Obezitatea nu este o patologie, ci o stare cu un înalt potențial patologic. Persoanele obeze prezintă o
predispoziție la o serie de patologii:
o hernii;
o varice;
o osteoartrite - ale sistemului ortostatic și locomotor, ale articulațiilor, ale coloanei vertebrale
suprasolicitate;
o litiază urinară;
Efecte indirecte: Consumul excesiv de carne și grăsimi determină creșterea incidenței cancerului
intestinal. Obezitatea mai poate determina sterilitate, impotență sexuală. Una din urmările frecvente a
obezității pot să fie tulburările de personalitate persoana obeză simțindu-se marginalizată în societate.
TRATAMENT
O slăbire drastică stresează organismul, handicapează și provoacă metabolismul și are șanse minime de
reușită în timp. Deoarece factorul psihologic este dominant, tratamentul obezului - și nu a obezității! -
trebuie ales și coordonat, împreună cu pacientul, de un grup de trei specialiști - medic curant, psiholog și
nutriționist - care vor lua în considerație:
1) Determinarea corectă a cauzelor. Un tratament fixat pe alterarea echilibrului caloric și care ocultează
cauzele este sortit eșecului.
3) Diete hipocalorice.
4) Intervenții invazive - care dau rezultate imediate, spectaculare dar cu periclitate înaltă:
- Chirurgie dentară - fixarea mandibulei de maxilă prin ligaturi la nivelul dinților care permit alimentarea
exclusiv cu lichide și semilichide.
- Chirurgie gastro-intestinală - limitarea capacității gastrice prin inelare sau ligaturi la nivelul stomacului
și/sau scurtări intestinale (jejun).
Dietele hipocalorice preluate de pacient din literatură, fără controlul, pregătirea și asistența
specialiștilor, cu toate eforturile depuse, duc la rezultate nedorite, dezamăgiri, evoluții „în acordeon”,
un lanț descurajant de scăderi și creșteri alternative în greutate.
În anul 1973 profesorul dr. Ezra Zohar, directorul Institutului de Fiziologie al Centrului Medical Tel-
Hashomer al facultății de medicină a Universității Tel-Aviv a publicat o carte - best seller în care descria o
serie de femei și bărbați sănătoși, cu grade diferite de obezitate, care au pierdut în șase luni de
tratament intensiv circa 1/3 (în medie) din greutatea inițială. Zece ani mai târziu el publica rezultatele
unui control de urmărire (engleză follow-up) a grupei respective: toții au revenit sau au depășit
greutatea inițială, cu excepția a trei cazuri, dintre care doi (cam 5%) s-au menținut - cu permanente
sacrificii - la greutăți normale și un decedat din cauze independente de subiect.
PREVENIRE
Educația spre o nutriție corectă, sănătoasă, completată cu o activitate fizică moderată la toate
vârstele.
Depistarea din timp și tratarea cauzelor tratabile ale obezității (hipotiroidismul etc
CERCETARE ÎN NURSING , 8 PROCESUL DE ÎNGRIJIRE (NURSING) (PENTRU PACIENȚII CU ANOREXIE,
CONSUM DE DROGURI, ALTERAREA STIMEI DE SINE ETC.)
Anorexia este o tulburare a conduitei alimentare caracterizată printr-un refuz mai mult sau mai putin
sistematic de a se hrăni, intervenind ca mod de răspuns la anumite conflicte psihice.
Anorexia este o boală care își face simțită prezența mai ales în randul adolescenților și al femeilor triste
și singure. Definită sub forma unor tulburări de alimentație din punctul de vedere al medicinei generale,
sau a unor tulburări dismorfice din punctul de vedere al unui psiholog, această boală necesită o mare
voință din partea bolnavului dornic să se vindece.
Anorexia implică întotdeauna refuzul individului de a menține o greutate corporală rezonabilă. Sunt
descrise două subtipuri de anorexie: anorexia în care aportul alimentar este restrictionat și anorexia
caracterizata prin episoade recurente de alimentare necontrolata și evacuarea conținutului intestinal
prin purgative.
- cardiovascular,
- endocrin/metabolic,
- gastrointestinal,
- nervos
- reproducator.
Anorexia debuteaza insidios. Printre primele semne de anorexie se numara: amenoreea, pacientul
neaga existenta problemei și se considera supraponderal chiar în prezenta starii de emaciere,
preocuparea excesiva pentru dimensiunile corpului și controlul greutatii. Se poate observa un ritual al
alimentarii, pregatirea alimentelor în mod elaborat. Pot aparea fracturi cauzate de efortul fizic prelungit,
pierderea interesului sexual, izolare sociala, tegumente deshidratate, cu fisuri și rarirea parului la nivelul
scalpului. Se opreste cresterea, scade sensibilitatea la durere, apare hipotensiunea și bradicardia,
pacientul poate avea stari de hipotermie și intoleranta la frig. Sunt frecvente edemele periferice, de tip
casectic, alterarea cognitiva și constipatia.
Ingrijirea adecvata a pacienților suferinzi de anorexie implica spitalizare daca greutatea este sub 75% din
valoarea normala corespunzatoare varstei și inaltimii, daca exista hipotensiune ortostatica marcata,
bradicardie cu mai putin de 40 de batai pe minut, temperatura centrala sub 370 C sau daca pacientul are
tendinta la suicid. Scopul initial este restabilirea greutatii corpului.
Conditii asociate cu anorexia: depresie majora sau distimie, fobie sociala, tulburare obsesiv-compulsiva,
abuzuri de substante, personalitate evitanta.
Anorexicii de obicei necesita continuarea tratamentului pentru luni sau ani și efectuarea de controale
repetate la medic pentru o evaluare psihiatrica și pentru verificarea greutatii. Suplimentar acesti
pacienți trebuie sa invete sa-si cunoasca boala, sa evite recurenta simptomele și sa gaseasca diferite
modalitati de a controla stresul.
Anorexia este o boala de termen lung (cronică). Aproximativ 40% se vindeca, 30 % își imbunatesc starea
de sănătate și 30 % vor avea probleme legate de anorexie de-a lungul intregii vieti. Persoanele anorexice
tinere care incep tratamenutul precoce au o evolutie buna de obicei. Aproximativ jumătate din cei cu
anorexie vor dezvolta comportamente de culpabilitate - dezvinovățire asociate bulimiei nervoase.
Pacienții care prezinta și alte afecțiuni psihice asociate anorexiei, ca de exemplu depresia sau tulburarea
obsesiv compulsiva, de obicei necesita un tratament mai indelungat decat persoanele care sufera doar
de anorexie.
Dismorfic înseamnă că te vezi altfel decât ești. Morfos înseamnă formă și dis înseamnă în neregulă,
complicat, dificil, altfel decât e normal. În general, tulburarile dismorfice presupun o preocupare
excesivă pentru propriile aparențe, consumarea unui timp excesiv pentru acest lucru, un continuu
distres psihologic și o înrăutățire a relațiilor sociale, ocupationale sau alte arii de functionare. Acea
persoana se vede altfel decat o vad ceilalti și sufera un stres uneori insuportabil, dat de faptul ca nu se
poate accepta asa cum se percepe.
Anorexicele, de exemplu, își percep foarte diferit propriul corp, ca fiind mai gras, mai deformat decat în
realitate. în cazul în care o anorexica este pusa sa se deseneze pe o coala de hartie, de obicei imaginea
schitata arata cu totul altfel fata de cum arata respectiva persoana în realitate.
CAUZELE ANOREXIEI
Nu sunt pe deplin intelese. Se poate dezvolta printr-o combinatie de factori declansatori: biologici,
psihologici și sociali.
Chiar daca nu s-a demonstrat, persoanele cu anorexie prezinta un nivel crescut de serotonina, un
neurotransmitator, care poate duce la aparitia unor manifestari comportamentele anorexice ca și
retragerea sociala și reducerea apetitului alimentar. Nu este clar daca cel mai mare nivel al serotoninei
este prezent inainte sau dupa debutul infometarii.
Studii recente au demonstrat ca prezinta un risc crescut de a dezvolta anorexie persoanele care au în
familie un membru cu aceasta afecțiune (parinte, sora sau fratele). Totusi, implicatia genetica reprezinta
doar o mica pondere a cauzei. Alti factori includ cateva trasaturi de personalitate precum și presiunile
sociale și culturale. Evenimentele stresante din viata ca și mutatul, divortul, decesul unei persoane dragi,
pot declansa anorexia.
SIMPTOMELE ANOREXIEI
- restrictia consumului de alimente sau al unor anumite tipuri de alimente care contin orice fel de
grasime
- greutate mai mica decat 85% din greutatea standard corespunzatoare inaltimii, (la un copil sau
adolescent, pierderea sau necastigarea în greutate în timpul perioadei de crestere reprezinta un motiv
de ingrijorare)
- aprecierea propriului corp ca și supraponderal, în ciuda faptului ca pacientul are o greutate sub limita
standard (aceasta tulburare poarta denumirea de imagine distorsionata a corpului)
- unele persoane anorexice își provoaca voma sau utilizeaza laxative sau diuretice pentru a pierde în
greutate.
- distrugerea smaltului dentar este cel mai frecvent simptom care se dezvolta ca urmare a episoadelor
repetate de voma.
- sani micsorati
Persoanele cu anorexie adesea dezvolta adevarate ritualuri asociate cu alimentarea care pot include:
- petrecerea unei perioade lungi de timp pentru a taia și rearanja mancarea pe platouri pentru a creea
impresia ca s-a mancat deja
- aceste persoane pot ascunde mancarea sau sa se scape de ea pe ascuns în timpul mesei.
MECANISM FIZIOPATOGENETIC
Anorexia adesea debuteaza cu inceperea unei diete normale în scopul de a pierde cateva kilograme dar
aceasta dieta este depasita cand persoana devine obsedata de dieta și își limiteaza aportul de alimente
mai mult decat este sănătos. Cu timpul, persoana își restrictioneaza cantitatea și tipurile de alimente.
Restrictia de alimente nu se limiteaza de obicei numai la dieta ci și la nevoia de a controla ceva în viata;
aceste persoane gasind un sens al puterii cand își controleaza setea și foamea. Anorexicii devin retrasi
social și își perd interesul pentru lumea din exterior.
- impunerea de reguli alimentare – de exemplu, eliminarea produselor de consum zilnic sau carnea,
deoarece acestea contin multe calorii
- dezvoltarea unei aversiuni fata de mancare – teama de a castiga în greutate daca alimentul se consuma
în intregime
- administrarea de laxative sau diuretice sau provocarea vomei datorita fricii de a castiga în greutate
Deseori, alte afecțiuni psihice debuteaza impreuna cu anorexia, ca de exemplu depresia, ingreunand
tratamentul. Tratamentul precoce al anorexiei ofera cel mai bun prognostic de recuperare. Cu cat o
persoana prezinta un comportament alimentar mai irational, cu atat este mai dificil de a-i implementa o
perspectiva sănătoasa a nutritiei. Din moment ce exista o negare puternica a problemei și deseori este
observata disimularea alimentarii, partenerul de obicei este prima persoana care apeleaza la tratament
de specialitate pentru persoana anorexica. Persoana care sufera de anorexie este de obicei examinata
de medic pentru alte simpome corelate cu anorexia.
- amenoree
FACTORI DE RISC
- istoric de tulburari alimentare în randul rudelor de gradul I ca și mama, sora și în mod special în cazul
gemenilor
- antecedent de abuz sexual sau fizic (chiar daca nu toate victimele abuzurilor dezvolta tulburari de
alimentare).
CONSULTUL DE SPECIALITATE
- instalarea amenoreei
- program de exercitii intensive care determina aparitia de leziuni și cu toate acestea persoana anorexica
nu sisteaza efectuarea exercitiilor
- frica intensa fata chiar și de un castig mic în greutate, aceasta interferand cu consumarea de preparate
alimentare sănătoase
- a fost diagnosticata cu anorexie și prezinta ameteli, tulburari de somn sau simptome ale depresiei sau
anxietatii
- medicul generalist
- psihiatrul
- psihologul
- dietiticianul.
Spitalizarea sau internarea pentru tratamentul unei tulburari de alimentatie este uneori necesara pentru
a controla anorexia. în aceasta situatie o echipa de cadre medicale specializate vor acorda ingrijri pana
ce pacientul se reface suficient pentru a fi ingrijit la domiciliu.
INVESTIGAȚII
Nu exista teste specifice pentru diagnosticul anorexiei. O anamneza detailata, un examen obiectiv
complet, intrebari specifice de screening pot ajuta în identificarea tulburarilor de alimentare. Stabilirea
statusului mental poate fi necesar pentru diagnosticul anorexiei sau al altor afecțiuni asociate, ca de
exemplu depresia.
Indicele de masa corporala trebuie stabilit pentru a determina daca o persoana prezinta o greutate mai
mica decat greutatea standard. în general este considerata prezenta anorexia daca IMC (indicele de
masa corporala) este egal sau mai mic de 17.5 la adulti.
Analizele sanguine ar trebui efectuate de asemenea pentru a stabili gradul de nutritie. Se recomanda
realizarea de radiografii pentru a determina daca exista o reducere a masei osoase cauzata de
osteoporoza, care deseori apare ca și rezultat al anorexiei.
Alte teste pot fi efectuate daca afectarea cardiaca sau renala datorata malnutritiei este suspectata.
Diagnosticul anorexiei poate fi dificil, în special daca persoana care prezinta afecțiunea incearca sa
ascunda problema. Este de preferat ca o persoana apropiata sa insoteasca pacientul anorexic la medic,
fiind astfel disponibila sa raspunda la intrebarile legate de comportamentul alimentar al persoanei în
cauza. Negarea problemei și disimularea alimentarii sunt cele mai frecvente caracteristici ale anorexiei.
DIAGNOSTIC PRECOCE
Depistarea și tratamentul precoce al anorexiei sunt importante pntru recuperarea și prevenirea evolutiei
progresive a bolii spre o forma mai grava. Cu cat are o durata mai mare anorexia, cu atat este mai dificil
de a corecta comportamentul alimentar inadecvat.
Deoarece majoritatea cazurilor de anorexie debuteaza în adolescenta, membrii familiei ar trebui sa fie
primii care sa recunoasca simptomele afecțiunii. Chiar daca adolescentul poate refuza tratamentul de
specialitate, este important pentru familie consultul unui medic daca apar motive de ingrijorare în
momentul în care copilul prezinta cateva simptome de anorexie. Cu cat tratamentul este instituit mai
precoce, cu atat este mai probabila recuperarea completa dupa aceasta afecțiune cronica.
Din nefericire, nu exista screening de rutina pentru tulburarile de alimentare. Persoanele cu anorexie, de
obicei nu cer ajutor specializat. Cel mai des, o persoana apropiata suspecteaza ca exista o problema și
apeleaza și incurajeaza pacientul sa ceara ingrijiri de specialitate. Totusi, simptomele pot fi evidente
doar dupa ce anorexia a fost prezenta pentru o lunga perioada de timp.
TRATAMENT INIȚIAL
Toate persoanele care sufera de anorexie necesita tratament. Obiectivele tratamentului sunt de a
restabili o greutate normala și un comportament alimentar adecvat și de a trata afecțiunile somatice și
psihice asociate cu malnutritia, ca de exemplu osteoporoza sau depresia.Corectarea perceptiilor,
atitudinilor și comportamentelor anormale corelate cu tulburarile de alimentare reprezinta o parte a
tratamentului extins.
Ideal, tratamentul este furnizat de catre o echipa care cuprinde psihiatrul, medicul de familie și
nutritionistul. în functie de gravitatea bolii, tratamentul de initiere cuprinde în mod obisnuit:
- restabilirea greutatii normale. Dobandirea unei greutati normale deseori atenueaza sau elimina
tulburarile de alimentare, ca de exemplu strangerea de alimente sau comportamentul obsesiv compulsiv
(tulburare anxioasa caracterizata prin repetarea gandurilor și imaginilor în mintea pacientului cu
comportamente repetitive ulterioare)
- acordarea de consiliere profesionala, pentru a ajuta persoana anorexica sa realizeze ca are o problema
și sa-si imbunatateasca perceptia imaginii corpului, sa se concentreze pe afectarea relatiilor, de obicei
prin terapie individuala sau de familie
- acordarea de sfaturi de catre nutritionist, pentru a ajuta în stabilirea unor principii alimentare
sănătoase și pentru o mai buna intelegere a conceptului de alimentatie echilibrata
- tratamentul altor afecțiuni care frecvent apar asociate cu anorexia ca de exemplu depresia sau
afecțiunile cardiace. Prezenta și a altor afecțiuni concomitent cu anorexia complica tratamentul putand
extinde durata și intensitatea tratamentului aplicat.
In cazul formelor grave sau amenintatoare de deces, tratamentul de initiere în spital cuprinde:
- ingrijirea afectiva și dezvoltarea increderii în medic reprezinta o parte importanta a recuperarii care
poate include:
Unele persoane cu anorexie nervoasa pot necesita spitalizare sau internare pentru a li se acorda ingrijiri
specializate de urgenta pana în momentul în care pacientul se recupereaza suficient ca sa urmeze un
tratament ambulator. în general se recomanda ca persoanele a caror greutate este cu 20% mai mica
decat greutatea standard corespunzatoare inaltimii sa fie tratate în spital. Nu este neobisnuit pentru o
persoana care a pierdut în greutate mai mult decat 30 % din greutatea standard sa necesite 2-6
Ruxandra RADU Suport curs Cercetare în Nursing Page | 40
luni de tratament de specialitate în spital. Persoanele cu o greutate mai mica de 85% din greutatea
standard își recupereaza greu greutatea daca nu sunt inclusi intr-un program foarte bine structurat
pentru persoanele cu tulburari de alimentare.
O greutate mult sub limita normalului poate cauzadeshidratare, infometare și dezechilibru electrolitic,
toate acestea putand duce la deces.
Acoperirea asigurarilor pentru tratamentul în spital al tulburarilor de alimentatie variaza. Tratamentul
anorexiei va fi mai dificil cu cat o persoana a prezentat afecțiunea și nu a fost capabila sa-si remedieze
relatiile în cadrul familiei sau prezinta o tulburare de personalitate (ca de exemplu personalitatea
obsesiv-compulsiva), abuzeaza de laxative sau diuretice sau își provoaca varsaturi.
TRATAMENT AMBULATORIU
Continuarea unei bune ingrijiri la domiciliu ajuta în recuperarea pacienților anorexici. Obiectivele
tratamentului individual vor fi stabilite de catre medicul de familie, psihiatru și nutritionist. Cateva dintre
obiective cuprind:
- membrii familiei vor trebui de asemenea sa sustina obiectivele psihice și somatice pentru a facilita
vindecarea. Informarea despre boala va fi folositoare pentru membrii familei la fel de mult ca și pentru
persoanele care prezinta afecțiunea
TRATAMENT MEDICAMENTOS
Antidepresivele (ca și fluoxetine) pot fi folosite daca persoanele cu anorexie sufera și de depresie sau
alta tulburare de anxietate, ca și tulburarea obsesiv - compulsiva. Unele studii indica faptul ca inhibitorul
selectiv al serotoninei fluoxetine (de exemplu, Prozac) poate reduce incidenta recidivelor anorexiei.
Persoanele cu anorexie care utilizeaza și alte medicamente pentru alte afecțiuni necesita o monitorizare
stricta și sa fie examinate în mod periodic de catre medic. Aceste persoane necesita verificarea ritmului
cardiac, temperaturii și presiunii sanguine. Trebuie efectuate acestor persoane și teste sanguine pentru
a evalua cantitatea de medicament din sange, deoarece malnutritia și greutatea foarte mica pot
modifica eficienta medicamentelor.
Este foarte importanta avizarea pacienților, familiei și persoanelor care ofera ingrijiri medicale sa
supravegheze indeaproape adultii și copiii care utilizeaza antidepresive din cauza posibilitatii de suicid.
Acest lucru este în mod special important la inceputul tratamentului sau cand sunt modificate dozele.
Pacienții trebuie de asemenea supravegheati pentru a observa daca se accentueaza anxietatea, atacurile
de panica, agitatia, iritabilitatea, insomnia, impulsivitatea, ostilitatea și mania. Este foarte important de
supravegheat aceste comportamente în randul copiilor care sunt mai putin capabili sa-si controleze
impulsivitatea la fel de mult ca și adultii și cateodata prezinta risc mai mare de a fi expusi impulsurilor
suicidale. Nu se recomanda oprirea administrarii de antidepresive, ci doar simpla monitorizare a
persoanelor care utilizeaza acest tip de medicamente și daca apar motive de ingrijorare sa se apeleze la
medic.
TRATAMENT CHIRURGICAL
ALTE TRATAMENT
- terapia de grup – programul de tratament impreuna cu alte persoane poate fi foarte folositoare.
Persoanele cu aceste afecțiuni își pot impartasi succesele și esecurile, sa se incurajeze, sa își acorde
sfaturi utile. Totusi, este important pentru pacient sa continue sedintele de terapie individuala
suplimentar intalnirilor de grup;
- sfatul nutritionistului – este foarte important pentru persoanele anorexice sa primeasca sfatul
nutrionistului. Un dietitician ajuta în alcatuirea unei diete. Dietiticianul incearca sa schimbe focalizarea
pacientului de pe numararea caloriilor alimentelor pe consumarea mancarii preferate intr-un mediu
relaxant și placut. Persoanele care prezinta aceasta afecțiune trebuie sa castige în greutate saptamanal
pana ce ajung la greutatea standard corespunzatoare inaltimii. Dupa aceea se recomanda mentinerea
greutatii. Pentru a facilita castigul în greutate suplimentele nutritionalelichide ca și Ensure și Sustacal pot
fi folosite;
- terapia suplimentara – un studiu recent sugereaza ca zincul poate fi adaugat pentru a recupera în
greutate în cazul persoanelor care sunt tratate în spital. Totusi, sunt necesare mai multe cercetari pentru
a confirma orice beneficiu.
PROFILAXIA
Nu exista nici o metoda pentru a preveni anorexia. Tratamentul precoce poate reprezenta cea mai buna
modalitate de a preveni progresia bolii. Cunoscand simptomele de debut și apelarea imediata la un
tratament de specialitate poate ajuta în prevenirea complicatiilor anorexiei nervoase. Cercetarile
recente indica medicamentul fluoxetine (ca de exemplu Prozac) care este util în reducerea recidivelor
acestei boli. Apelarea la un diagnostic și tratament precoce poate juca un rol important în prevenirea
progresiei bolii spre o forma mai grava.
Chiar daca nu exista metode de a preveni anorexia, exista multe metode prin care adultii pot ajuta copiii
și adolescentii sa-si dezvolte o parere corespunzatoare despre ei insasi și sa invete sa abordeze
alimentatia și exercitiile cu o atitudine pozitiva. Realizand aceasta se poate preveni în randul copiilor și
adolescentilor dezvolarea anorexiei.
(ÎN FUNCȚIE DE OBICEIURI, MOTIVAȚIA PACIENTULUI, VÂRSTA, SEX, NIVEL EDUCAȚIONAL ETC.) ,,,,.
DEFINIREA TRATAMENTULUI
În timp ce stiinta ofera remedii noi iar medicii fac eforturi de a trata tot mai rafinat diferite tulburari,
prea multi pacienți pentru care sunt preconizate aceste intervenții se pare ca nu reusesc sa beneficieze
de aceste eforturi, și nu din cauza lipsei de eficacitate a tratamentului.
Este un paradox aparent - desi avem tratamente eficace, raspunsul terapeutic în tulburarile psihiatrice
nu se ridica intotdeauna la nivelul acestei eficacitati. În Grecia antica, Hipocrate a observat că pacienții
își pot împiedica propria vindecare prin sustragerea de la tratamentele prescrise și, probabil pentru
prima oara în istoria medicinei, atragea atentia asupra noncompliantei. Dupa 21 de secole, problema
persista. Noua din zece pacienti nu iau corect medicamentele prescrise sau nu le iau deloc. Pentru ca
remisiunea și recuperarea sa devina o realitate trebuie evitate recaderile ori cronicizarile, iar unul dintre
factorii importanti în procesul terapeutic este reprezentat de complianta. O definitie formala a
compliantei la tratament este - gradul în care utilizarea de catre o persoana a medicamentelor coincide
cu indicatia medicului (mai general - masura în care comportamentul unei persoane corespunde cu
sfatul medical).
Actul medical constă într-o activitate complexă care are ca fundament central conservarea stării de
sănătate a unui individ, grup sau colectivitate, care solicită direct sau indirect instituirea unor intervenţii
sau măsuri reparatorii a prejudiciului fizic, psihic sau social. După caz, solicitarea acestui serviciu de
sănătate poate fi efectuată direct de către o persoană sau indirect de aparţinători, când fie beneficiarul
potenţial al intervenţiei nu are capacitatea fizică sau psihică să o realizeze (copil, adult în stări critice sau
cu risc vital).
1. Locaţie şi dotare
Activitatea de asistenţă medicală are locaţii diferite de desfăsurare, după serviciile carefuncţionează în
România:
Serviciul de salvare care oferă primul ajutor în locaţii extrainstituţionale ladomiciliul pacienţilor, la
locul de muncă, în orice altă locaţie în care starea de sănătate nu permite adresarea directă. În aceste
condiţii caracteristicile mediului pot fi adesea improprii actului medical (căi de acces, condiţii meteo,
iluminare, aerisire, aglomeraţii umane etc), care sunt surse suplimentare de stres profesional, ceea ce
necesită o pregătire profesională cu înaltă calificare şi ocapacităţi psihologice de organizare, evaluare şi
decizie. Adaptarea practicianului la condiţiilene favorabile se datoreşte faptului că nu pot fi controlate
sau modificate configuraţiile locaţiilor, ci doar reduse sursele care pot periclita calitatea vieţii
solicitanţilor. În aceste condiţii locaţia în care se desfăşoară actul medical are cu totul alte caracteristici
decât cel standardizat din instituţiile medicale, care conferă adecvare, utilitate, accesibilitate
familiaritate, adresabilitate, atribute care stau la baza organizării locaţiilor din instituţiile
medicale.Dotarea cu tehnică medicală de specialitate pentru efectuarea acestor tipuri de intervenţie
presupune existenţa utilităţilor minimal necesare pentru eficacitatea intervenţiei de conservare
afuncţiilor vitale şi deplasarea spre cea mai apropiată instituţie medicală care în termen scurt şieficient
să poată asigura desfăşurătorul intervenţiei.
Serviciul de urgenţă este prima instanţă din cadrul serviciilor medicale instituţionalizate care au
program de funcţionare continuu şi care fie preiau caziustica din serviciide salvare, fie oferă consultanţă
primară şi după caz chiar intervenţie terapeutică cazurilor ce după evaluare necesită intervenţie rapidă
pentru minimalizarea daunei fizice sau suferinţei psihice, care prin amplitudinea ei trebuie să
beneficieze de ajutor specializat imediat sau reorientare spre servicii de specialitate. Locaţiile serviciilor
de urgenţă au de regulă un amplasament care să confere accesibilitate şi siguranţă celor care li se
adresează. Specificul fiecărui serviciu de urgenţă sau gradul lui de generalitate va atrage după sine o
locaţie adecvată precum şi linii tehnice de urgenşă cu toate reperele de evaluare şi intervenţie pentru
stabilizareafuncţiilor vitale sau intervenţii de prim ordin.
Toate celelalte locaţii în care se acordă asistenţă medicală primară sauspecializată tind să aibă o
arondare a spaţiilor care să satisfacă principalele obiective:
- după caz, internarea (linie hotelieră cu spaţiu de odihnă, igienă, alimentaţie, eliminare, relaxare etc.).
Simpla enumerare a obiectivelor medicale a spaţiilor şi utilităţilor necesare realizării lor aduc la lumină
două componente importante ale impactului locaţiei asupra solicitantului deservicii de sănătate:
- noutatea spaţiilor locaţiei cu impact asupra orientării, către zonele descrise mai sus cu privire la căi de
acces, orientarea spaţială, accesibilitatea etc. Accesul dificil, lipsa reperelor,repere contradictorii, igiena
spaţiilor, umanizarea spaţiilor, aspectul fizic al bolnavilor internaţi, a personalului, solicitudinea
personalului medical etc. Constituie un prim contact perspectivalocativă a bolii şi aspectele enumerate
formează reprezentări fragmentare cu un tip de impactemoţional pozitiv/vegativ care se supraadaugă
stării de sănătate fizică şi psihică a bolnavului;Experienţa contactului cu serviciile medicale se face în
primă instanţă cu locaţia şi dotarealocaţiei, care comunică bolnavului sau aparţinătorilor siguranţă,
încredere, optimism sau contrariile acestora. Pentru multe persoane caracteristicile nefavorabile ale
locaţiei umbresc sauchiar anihilează eficacitatea personalului medical care-l deservesc. Managementul
instituţional sereferă atât la aspectul formal (locaţie, tip de intituţie) cât şi la cel informal (competenţe
profesionale acţionale).
- noutatea explorărilor funcţionale (sau diversitatea şi dificultatea) face parte din elementele unui nou
scenariu comportamental. Pentru ca subiectul să poată participa cu succes (activ, cooperant, relaxat) la
acest scenariu are nevoie de informaţii generale despre procedură (utilitate, adecvare, limite) sau după
caz simptome probabile cu grad general de descriere. Cunoaşterea parţială a explorării creşte
colaborarea şi scade anxietatea de explorare prin metodetemhnice, multe din ele cu caracter invaziv
(direct sau indirect). Orice explorare funcţionlă sau altă evaluare de specialitate medicală este privită cu
variaţii de către actorii relaţiei medicale,fiecare cu un nivel de expectanţă diferit faţă de pacientul supus
evaluării. În cercetări de psihologie medicală s-au obţinut diferenţe semnificative cu privire la anxietatea
preoperatorieîntre pacienţii care au fost informaţi minimal despre locaţia operatorie şi cei fără
informaţii.Demitizarea actului de evaluare medicală nu reduce prestigiul celui care-l execută ci dincontra
creşte respectul şi colaborarea cu personalul medical. Dreptul de informare al pacientuluireprezintă un
drept dar şi o condiţie a unei relaţii confortabile între principalii actori ai actuluimedical.
- cabinetul medical (propriu sau al unui grup) sau fiecare locaţie separată este primainstanţă în care se
realizează contactul cu principalul actor al actului medical, medicul. Amplasamentul în cardrul instituţiei,
aspectul uşii, inscripţia numelui (profesiei şi funcţiei), programul de lucru, mărimea cabinetului,
mobilierul (formă, mărime, culoare), cărţi, tablouri, diplome, dosare, hârtii, ordinea, curăţenia,
cromatica spaţiului, distanţa faţă de scaunul clientuluisunt elemente ambientale care comunică
pacientului informaţii şi emoţii cu referire poziţia şirolul actorului medic şi al său, în relaţie terapeutică.
O altă componentă externă a rolului esteechiepamentul specific, halat (deregulă alb), ecuson şi/ sau
monogramă şi anexe specifice(bonetă, mască, halat şi şorţ chirurgical, mănuşi chirurgicale),
instrumentar (stetoscop), care sunt prescrise rolului şi fac parte din elementele ataşate rolului de medic.
Statutul şi rolul fiecăruia (aşteptarea de rol, aptitudinea de rol şi comportamentulîn rol) care are la
bază aspecte sociale şi culturale ale actului medical;
Modificarea rolurilor pe parcursul relaţiei terapeutice. Aspectele enumerate mai sus influienţiază atât
comportamentul medicului cât şi al pacientului.
Relaţia terapeutică este expresia interacţiunilor dintre cei doi actori sau dintre constelaţii de actori, care
are la bază acţiuni complementare, astfel:
2.1. Medicul (terapeutul) oferă îngrijire specializată şi este vectorul principal deservicii de sănătate. Are
o apartenenţă la un grup profesional conturat social, are uncomportament normat prin formare
profesională şi prin legislaţia domeniului medical. În relaţia terapeutică are o poziţie de ascendenţă faţă
de pacient generată de controlul pe care-l deţine prin informaţie şi abilităţi asupra bolii şi bolnavului;
Statutul social al medicului se defineşte prin poziţia de element cheie în domeniul sanitar, recunoscut în
interiorul sistemului de acte normative speciale, dar şi în exteriorul sistemului (colectivitate). Dacă
recunoaşterea în sistem este marcată de aspecte formale (cod, acte deorganizare, acte juridice etc.),
recunoaşterea în afara sistemului nu mai are o mormare oficială ciinclude şi pe cea informală (eficienţă,
aptitudini relaţionale etc). Locul important pecare-l deţine medicul în societate provine din valoarea
ataşată vieţii, sănătăţii şi mortii, din punctul de vedereal percepţiei beneficiarilor de sănătate. Dacă
beneficiarii nu ar valoriza la înalt grad viaţa,determinantele cultural-sociale ar diminua statutul
medicului, ceea ce dezvălui caracterul profundcultural al statutului în funcţie de determinante ale
colectivităţilor umane. Statutul medicului este asociat cu valori ca: putere, cunoaştere, devotament,
eroism, putere de sacrificiu. Acestea sunt concluziile unui studiu realizat de W. James (1988), în SUA,care
plasează medicul pe locul I din primele 10 profesii. În România, anul 1993; într-o cercetarerealizată pe
un eşantion de elevi de liceu din clasa a XII-a, profesia de medic ocupă poziţia III, după profesor
universitar şi judecător. Datele prezentate mai sus evidenţiază percepţiamodificărilor sociale ale
statutului social, care nu are la bază doar competenţe şi eficienţă , ci şiaspecte legate de modificările
privind recunoaşterea socială prin prisma compensării salariale,care este un indicator ce nu poate fi
ignorat. Activitatea medicală nu mai poate avea strict uncaracter de apostolat, pentru că se desfăşoară
într-o societate care are impone medicului ca pentrucompetenţă să parcurgă o pregătire laborioasă şi
costisitoare (informaţii, specializări, congrese). G. Saxon (1960) identifică câteva elemente care concură
la definirea statutului medicului:
o Responsabilităţile crescute faţă de viaţa, ceea ce induce tensiuni morale (uneori extreme);
o âStres profesional suplimentar datorat unor surse specifice ca: programul de lucru, aversiune legată de
aspecte maladive ale corpului, organelor, produselor corpului.Rolul medicului constă în: evaluare şi
diagnoză; stabilire, explicarea şi aplicarea curei, maximalizarea funcţionării pacientului şi minimalizarea
durerii şi suferinţei. Cele patru coordonate ale rolului au la bază determinantele sociale descrise de T.
Parson şi G. Field, pe baza cercetărilor de psihologie socială, astfel:
1. Competenţă tehnică, care este prioritară în eficienţa actului medical, mai ales însocietatea
contemporană în care accentul se deplaseaază de pe semiologia subiectivă şi exploratorie, pe ivaluarea
tehnicizată a diferitelor disfuncţionalităţi. Ceea ce reclamă însă societăţile ajunse la un înalt grad de
industrializare a actului medical este tocmai diminuarealaturii umane a relaţiei terapeutice, adică a cea
componentă subiectivă care are frecvent o pondere ridicată în eficienţa actului medical. Competenţa
tehnică se obţine prin studii, examene, concursuri, titluri. Acestea pot conferi bolnavului garanţia
competenţei tehnice, dar nu şi a celei practice. Bolnavul porneşte în relaţia sa de la competenţa tehnică
a medicului dublată de sursesubiective suplimentare de informare cu privire la eficienţa practică
(competenţe dobândite social) ca şi confirmări sociale venite din partea beneficiarilor (reputaţie
acţională).
2. Universalismul este este un principiu al acţiunii terapeutice prin care medicul nu poaterefuza ajutorul
pe criterii de apartenenţă la sex, orientare sexuală, rasă, religie, etnie, etc. Raportulmedic-pacient este
reglementat de reguli formale şi nu de criterii personale, care pot avea caracter discriminativ în
acordarea serviciilor de îngrijire. Refuzul declaar al de a acorda jutor medical estesancţionat prin codul
medical şi este pus în act de Colegiul de disciplină sau după caz, poate fiacţionat în instanţă. Uneori
refuzul nu poate fi definit în termani clari, iar medicul poate prin tipulde relaţie, acţiune le sau
comportamentele sale să lase loc interpretării de a fi refuzat un pacient. Analiza comportamentală a
celor doi actori poate a duce la lumină un comportament mascat alrefuzului.
3. Specificitatea funcţională este o caracteristică care decurge din caracterul specializatîntr-un domeniu
strict al activităţii medicului şi anume boala pacientului. Medicul acţioneazădoar asupra bolii acestuia,
nu şi asupra altor aspecte ale bolnavului ca profesie, afaceri, viaţă privată, chiar dacă în relaţia
terapeutică există informaţii care decurg din datele anamnestice saudin actele medico-legale eliberate.
Implicarea în viaţa privată a pacientului poate determinadistorsiuni ale actului medical, care prejudiciază
atât actul cutativ în sine, cât şi statutul şi poziţiamedicului în sistemul profesional sau în sistemul social al
pacientului.
4. Neutralitatea afectivă este o componentă derivată din specificitatea funcţională care se referă la
comportamentul obiectiv şi nonemoţional manifest al medicului faţă de pacient. Psihologia omului
bolnav cere căldură, empatie, care sunt expresii emoţional-comunicaţionale pozitive, ca expresie a
acceptării, înţelegerii şi compasiunii specialistului faţă de omul care seafşă nu doar în suferinţă fizică ci şi
psihică legată de consecinţele secundare ale bolii (durere, teamă, frică, disperare, doliu, anxietate).
Accesul nelimitat al medicului la intimitatea corporală şi psihică a bolnavului este o sursă de control al
medicului asupra pacientului, care se află în situaţie de vulnerabilitate datorită pirderii temporare sau
definitive a echilibrului homeostatic şi aautonomiei funcţionale, ceea ce crează premisele unor tulburări
de relaţionate între cei doi actori, care translatează relaţia pe alte roluri ca: prieten, frate, părinte etc,
roluri nespecifice actuluiterapeutic. Neutralitatea afectivă se referă la controlul situaţiei de către medic,
chiar dacăatitudinile şi comportamentele acestuia pot în diferite momente ale actului terapeutic să
capeteespectul rolurilor descrise mai sus, Medicul glisează pe roluri dar nu se identifică cu ele, ceea ce
permite bolnavului să-şi modifice şi el poziţia în procesul terapeutic de la dependenţă laautonomie
funcţională şi socială.
5. Orientarea spre colectivitate este o cerinţă a profesiei de medic care se desprinde din raportul de
direcţii privind mobilul profitului. Deşi profesia de medic se înscrie în grupa profesiilor liberale, mobilul
profitului material este secundr, mobilul principal fiind bunăstarea psiho-somatică a pacientului. În
medicină şi psihologie direcţia bunăstării este îndreptată spre persoană şi colectivitate, în timp ce în alte
afaceri direcţia bunăstării este orientată preponderentspre sine. Aceste considerente decurg din modul
în care se poziţionează medicul fată de pacientulsău, prin baza convepţiilor sale despre profesie, lume şi
valoarea pe care o atribuie vieţii şi bolii. Principiul este de dorit şi se manifestă diferit de la medic la
medic pe baza reglementărilor oficiale, dar mai ales prin reglementări care provin din concepţia
personală despre mobilul profitului.
6. Dimensiunea morală (conduită admisă şi practicată într-o societate) a actului medicaldecurge din
capacitatea medico-legală de a legitima starea de boală cu consecinţele directe asupraindividului şi
indirecte asupra grupurilor din care bolnavul face parte (familie, grup profesional, alte grupuri sociale).
Dimensiunea morală a actului medical se referă la totalitateacomportamentelor medicului faţă de
pacient şi aparţinători în diferite momente ale activităţii şi sereferă la trei momente principale:
• legitimarea stării de bolnav care decurge din stabilirea diagnorticului şi instituirea unui tratament şi
care se materializeză prin acte cu caracter medico-legal: reţetă medicală, recomandare către alte
servicii, fişă de evaluare, protocol medico-chirurgical, certificat medicaletc. Legitimarea stării de bolnav
este o dimensiune morală pentru că din aceste proceduri sau acte decurg atitudini ale pacienţilor şi
aparţinătorilor faţă rolul de bolnav şi modificări comportamentale care sunt ataşate comportamentului
tipic sau atipic de bolnav. Moralitatea legitimorii sociale se referă mai ales la efectele secundare ale
legitimării în cazuri opuse bolnavului real, ca tulburare de personalitate de tipul ipohondriei, în care
boala are un caracter pronunţat imaginar, dar care prin conversie poate genera o simptomatologie cu
ele mente similarecelor organice. Diagnosticul diferenţial va reduce incidenţa legalizării sau substituirii
unei boli cualta şi instituirea unei conduite terapeutice adecvate;
• legitimarea stării de bolnav este privită şi prin prisma beneficiilor sociale ale bolii carecapătă un
caracter oficial, exprimată prin: întreruperea parţială activităţii (concedii medicale) acordate pentru
îngrijirea sănătăţii, reducerea activităţii sau schimbarea locului de muncă, dacăconsecutiv unei boli s-a
produs o incapacitate de muncă temporară sau definitivă, acordarea unor facilităţi sociale cu carcter
compensator pentru starea de invaliditate temporază sau definitivă,întreruperea activităţii prin
pensionarea pe caz de boală, obţinerea unor drepturi financiare din partea asiguratorilor, dacă persoana
are asigurare de sănătate şi profesională în sistem privat.În România, Reglementarea instituţională a
poziţiei sociale a ofertantului de sevicii desănătate este precizată prin acte normative care să asigure
unitatea nomenclatorului de funcţii şiarmonizarea lui în vederea integrării europene.
2.2. Pacientul (bolnavul) cere îngrijire de sănătate şi este persoana cu care medicul ca ofertant îşi
exercită rolul medical. În relaţia terapeutică pacientul are un comportament de rolgenerat de valori
despre sănătate şi boală, credinţe despre actul medical, reprezentări şi atitudini faţă de act în ansamblul
său sau faţă doar de un segment al acestuia (ex: acceptă evaluarea şidiagnosticul, dar rejectează
tratamentul sau secvenţe din acesta). Faţă de medic, al cărui statut şirol au un caracter de continuitate,
pacientul care se află în situaţia de îmbolnăvire capătă un statut şi un rol ataşat caracterizat prin
discontinuitate. Discontinuitatea are la bază modificări temporarea ale statutului anterior generat de
limitări funcţionale fizice, psihice şi sociale care stăla baza unui nou repertoriu comportamental ataşat
rolului de persoană bolnavă.
Relaţia terapeutică dintre medic şi pacient are de regulă două tendinţe principale:
• Complementară şi conflictuală. Aceste tendinţe au la bază tranzacţii şi ajustări ale rolurilor dintre
actori realizate unilateral sau bilateral care pot avea caracter constant sau variabil după identitatea
actorilor şi a situaţiilor de boală. Pentru relaţia de tip complementar Szasz şi Hollender (1956) au
identificat trei tipuri derelaţii, în analiza cărora se poate desprinde modelul analizei tranzacţionale
propusă de E. Berne. Fundamentul acestei analize constă în a analiza şi identifica ce stadiu al Egoului
este utilizat defiecare actor, medic şi pacient, în stări de boală în care cererea şi oferta de ajutor este
diferită, înmomente diferite ale bolii. Principalele tipuri de relaţii sunt:
o Activitate (maximă pentru medic) – pasivitate (maximă pentru pacient), care are la bază un model
funcţional de tipul „părinte-copil mic”, care este regăsit adesea înrăniri grave, anestezie, comă.
Pasivitatea pacientului este generată de prejudiciisevere ale stării de integritate fizică sau ale
modificărilor de conștienţă. Acest model funcţional are caracter autoritar determinat de caracteriul
imperios al intervenţiei medicale şi riscul vital ridicat;
o Conducere (medic) –cooperare (pacient) este un model funcţional derivat din „părinte-copil” în
„părinte-adolescent” care se întâlneşte în majoritatea afecţiunilor curente pentru care se prezintă un
pacient la medic. Principiul centralal acestei relaţii constă în faptul că medicul elaborează şi conduce
deciziile pe carele propune pacientului, care poate respecta parţial sau integral recomandările,
dupăgradul de adecvare şi recunoaştere a valorilor celor două roluri. Acest tip de relaţiecreşte
autonomia şi decizia pacientului şi permite responsabilizarea lui progresivă pentru sănătatea sa. Rata
interacţiunilor este mai redusă şi are un caracter puternicdemocrat, care poate fi utilizată cu succes
terapeutic dacă ambii actori înţeleg şirespectă protocolul relaţiei. Medicul pe toată perioada poate
beneficia de rolulnormativ (de control) şi după caz să utilizeze modelul autoritar dacă condiţiile
desănătate ale pacientului impun modificarea atitudinilor;
• Cooperare mutuală este o formă mai puţin frecventă care poate fi consideratăexpresia unei relaţii de
tip”adult-adult”, în care cei doi actori au contacte rare ca în bolile cu caracter cronic, de lungă durată, în
care cooperarea presupusă dă uncaracter permisiv relaţiei terapeutice în afara spitalizării. Astfel,
medicul are o acţiune de conducere de la distanţă prin stabilirea conduitei terapeutice deîntreţinere şi
supraveghere la etape de timp mai mari, ceea ce creşte gradul de acceptarea şi responsabilizare a
pacientului şi de acceptare mutuală a planului de susţinere şi modificări al stilului de viaţă. Carcterul
permisiv al relaţieiterapeutice poate deveni şi factor de risc pentru pacienţii care sunt slab autonomisau
care ua funcţionat un timp destul de lund pe modelul autoritar şi care laschimbări bruşte ale stilului de
cooperare medicală nu sunt suficient de flexibili în a se adapta la noi relaţii cu boala lor. Participarea
activă şi autoasumată a pacientului este expresia acceptării bolii ca stare şi îndeplinirii conştiente a
strategiilor pentru menţinerea autonomiei funcţionale în toate planurile. Relaţia cu potenţial conflictual
sau conflictuală are la bază convingerile diferite aleactorilor relaţiei terapeutice despre boală care pot fi
sistematizate în cinci dimensiuni:
4. consecinţe: percepţia efectelor bolii în plan fizic, psihologic (emoţional), social şi economic;
Perspectivele diferite asupra bolii sunt generate de influenţe sociale şi culturale, care au un caracter
tranzitoriu de la o cultură la alta, dar şi grade conţinuturi diferite generate de cultură profesională a
medicului şi de gradul de cultură profană a pacientului.Situaţia cu potenţial conflictual este generată şi
de factori ce ţin de tipul de comportamental actorilor în cadrul relaţiei terapeutice, astfel că se impune
evaluarea tipului de comportamente ale actorilor pentru eficientizarea relaţiei în sensul cooperării şi
reducerii conflictualităţii potenţiale sau manifeste. În literatura medicală sunt citate situaţii particulare
în care bolnavul nu solicită ajutor şitotuşi necesită intervenţie terapeutică tocmai pentrucă nu au
discernământul bolii sau prezintă risc vital pentru sine sau colectivitate: intoxicaţii etilice cu violenţă,
psihotici suicidari sauheteroagresivi, toxicomani în sevraj, violenţi domestici etc. Conflictualitatea este
generată deabsenţa evaluării riscului de către pacienţi şi refuzul de a colabora în cadrul relaţiei
terapeuticedeterminată de gradul dimunuat de discernământ şi de agresivitatea manifestată (Baron,
1991). Un alt factor frecvent citat ca sursă a unei relaţii disfuncţionale a actului terapeutic estecarcterul
imatur al ueni categorii de pacienţi care în boală dezvoltă comportamente de regresie infantilă, care tind
să utilizeze boala ca beneficiu secundar, mai ales în plan emoţional dar şi social, ceea ce-i face să
dezvolte un comportament dependent de boală, cu impact conflictogen cumedicul sau medicii curanţi,
prin excesul de investigaţii solicitate şi menţinerea lor în statutul de bolnav permanent. Relaţia
terapeutică dintre principalii actori, medic şi pacient, are la bază boal ca entitatedescriptibilă car se cere
a fi înlocuită cu starea de sănătate anterioară. Se constată deci că cei doi actori vin în relaţia terapeutică
cu aspectul obiectiv şi cel subiectiv al bolii suferinţa. În cadrulrelaţiilor terapeutice suferinţa este de
regulă indezirabilă şi trebuie îndepărtată prin mijloace specifice şi înlocuită cu starea de bine şi confort.
Or, în cadrul activităţii medicale este posibilă dezvoltarea unei stări particulare denumită iatrogenie.
Iatrogenia este o stare psihică reactivă a pacientului determinată de atitudini gresite ale medicilor şi
personalului sanitatar, care prin atitudini, acţiuni, sugestii sau orice act voluntar sau involuntar pot
induce reactiv suferinţă subiectului. Termenul este de origine greacă şi este format din particula iatros
(medic) şi gennan (a naşte, a produce) care a dat în limba română iatrogenie, asociat echivalenţei
negative e efectelor relaţiei celor doi actori ai actului terapeutic. Iatrogenia poate fi prezentă în toate
domeniile medicale şi are la bază două categorii de factori: ce provindinspre medic şi personalul sanitar
şi factori care provin dinspre pacient.Cea mai largă categorie de factori iatogeni sunt generaţi de medic
sau personalul sanitar şi constau în: • tulburări de contact şi comunicare cu pacientul (slabă cunoaştere a
tipologiei comportamentale sau ignorarea ei); • ermetismul limbajului de specialitate (explorator,
diagnostic) cu caracter intenţional sau accidental faţă de pacient; • slabe capacităţi empatice,
comprehensive; • manifestarea dubiilor profesionale (esploratorii, diagnostice, terapeutice); • explorări
funcţionale excesive; • medicaţii excesive: pacientul este el însuşi sursă sau teren de receptare şi
interpretare a actelor sau atitudinilor medicale care conduc la dezvoltarea iatrogeniilor prin: • grad
redus sau excesiv de ridicat al informării despre boală; • frica de investigaţii medicale, complexitatea şi
incisivitatea lor; • particularităţi psihologice (sugestibilitate, neuroticism, anxietate); • gradul de
experimentare a boliilor (istoria personală) şi reprezentarea bolii ; • diagnosticul cunoscut al unei boli
(ex. boala cardiovasculară). Interferenţa factorilor enumeraţi mai sus cu efect negativ asupra pacientului
(sau aviitorului pacient) stau la baza apariţiei şi manifestării reacţiilor sau bolilor iatrogene, afecţiuni
care au un mecanism psihosomatic. Efectul psihotraumatizant al atitudinilor iatrogenesupraadăugat
suferinţei primare face ca procesul terapeutic să fie de lungă durată, cu tendinţă decronicizare şi de
dezvoltare a maladiilor de origine psihosomatică rezistente la tratamentul clasicmedical pentru că
aparţin domeniului tulburărilor de personalitate sau chiar a dezvoltărilor psihiatrice. Efectul psiho-
traumatizant este confirmat prin dezvoltarea iatrosomatopatiei, caredesemnează o tulburare
psihosomatică a subiecţilor care au fost „agresaţi” de prescriri incorecte de tratamente, efectuarea unor
experimente nefondate sau recurgerea la unele intervenţiichirurgicale sau exploratorii incorecte dau
inadecvate. De regulă sunt citate tipuri de iatrogenii despital, de explorare, chirurgicale,
medicamentoase etc. Potenţialul iatrogen al relaţiei terapeutice se dezvoltă prin nerespectarea
principiilor deontologice de bază ale actului medical, enunţate de de H. Ey (medic psihiatru care a
formulat principiul organodinamismului, punte între concepţia organogenetică şi cea psihogenetică a
bolilor): a şti, a alege, a trata, arespecta.
CERCETARE ÎN NURSING , 6 GRUPELE PRINCIPALE DE BOLI ACUTE CARE NECESITA PREVENTIE
Difteria, tetanosul și tusea convulsiva se previn prin administrarea de rutina a vaccinului DTP incepind
din a doua luna de viata. DTP se face la copii până la vârsta de 7 ani. La copii mai mari de 7 ani și la
persoanele adulte se face vaccinul anti-difteric-tetanic( DT).
- Difteria este o boala rara datorita faptului ca imunizarea este obligatorie. Cazurile care apar, sunt
datorate lipsei sau a unei inadecvate imunizari. Imunizarea nu elimina prezenta bacilului
Corynebacterium diphtheriae din nazofaringe și de pe piele. Analiza serica demonstreaza ca multi adulti
nu sunt protejati impotriva difteriei. Difteria poate sa nu induca imunitate deoarece anumite particule
care determina boala sunt nontoxicogene. Imunizarea activa trebuie efectuata imediat dupa
insănătosire.
PROBLEME DE NUTRIȚIE
Pacienții trebuie informati în ceea ce priveste dieta ideala, adecvata virstei și necesitatilor metabolice la
modul general și atunci cind exista o afectiune metabolica sau o boala care presupune respectarea unei
anumite diete ei trebuie indrumati catre un nutritionist.
Regimul alimentar este foarte important pentru sănătate; există o tendință actuală mai ales în țara
noastra a unui consum bogat în grasimi, colesterol și zahar, și a unei ingestii relativ scazute de fructe și
vegetale proaspete consum care se asociaza mai devreme sau mai tirziu cu aparitia uneia din
urmatoarele boli: ateroscleroza, boli cardiovasculare, cancer, diabet zaharat, obezitate care reprezinta
cauzele actuale de morbiditate și mortalitate.
Tendinta actuala este de a consuma de preferinta cereale integrale, vegetale, fructe, pește și carne de
pasăre (continutul în fibre al dietei protejeaza mai ales impotriva cancerului de colon, fiind recomandat
ca dieta medie sa contina 20-30 g de fibre pe zi; alimentele care contin fibre sunt: piinea integrala,
vegetalele verzi și galbene, anumite legume, citricele și cerealele).
Scăderea consumului de carne de porc, miel și vaca, ouă și alimente cu continut crescut de colesterol
precum și inlocuirea partiala a grasimilor saturate cu grasimi polinesaturate( aportul total de grasimi
(consumul de grasimi trebuie redus, și sa reprezinte cel mult 30% din calorii; aportul de acizi grasi
saturati sa fie mai mic de 10% din calorii iar aportul de colesterol sa fie mai mic de 300 mg/zi).
Evitarea obezitatii.( o metoda sensibila și uzuala de detectare a obezitatii, implica calcularea indicelui
masei corporale - BMI care se obtine prin raportarea greutatii corporale la înălțimea individului (kg/m2);
riscurile sănătatii asociate cu obezitatea cresc progresiv cind BMI depaseste 30.; intre 25-30 avem o
supraponderabilitate).( BMI normal= 22).
Aportul total de calorii trebuie sa fie de aproximativ 40-50 de calorii/kgcorp/zi- aceasta fiind valabil
pentru un individ normoponderal și care desfasoara o activitate zilnica moderata.
Aportul total de grasimi trebuie sa reprezinte aproximativ 30% din totalul caloriilor:
- aportul de acizi grasi saturati trebuie sa furnizeze mai putin de 10% din calorii (grăsimea saturată este
solida la temperatura camerei și este reprezentată mai ales de grăsimile animale).
- creșterea aportului de acizi grasi polinesaturati (acidul linoleic, linolenic și arahidonic) acestia avind
proprietatea de a scadea colesterolul sanguine (acestia sunt reprezentati de grasimile vegetale, se
numesc uleiuri și sunt lichide la temperatura camerei). Cele mai valoroase uleiuri sunt cele de masline,
de porumb, de floarea soarelui toate presate la rece.
- aportul de proteine trebuie mentinut la mai putin de 1,6 g/kg de greutate corporala. Proteinele
consumate trebuie sa provina mai ales din peste, icre, fasole, nuci, alune( proaspete și fara adaus de ulei
și sare) și carne slaba mai ales de pui ;
Se recomanda reducerea la minimum a consumului de alimente conservate prin sarare, saramurare sau
afumare(acestea din urma contin adesea substante carcinogene).
Aportul zilnic de sare trebuie sa fie mai mic sau cel mult egal cu 6 g.(rolul consumului excesiv de sodiu în
aparitia HTA este stiut. La toti indivizii se recomanda consum moderat de sare; unii pacienți hipertensivi
nu raspund suficient la dieta hiposodata altii raspund foarte bine acestia fiind mai ales reprezentati de
virstnici, cei cu antecedente familiale de HTA și pletoricii ei necesitind ajustarea tratamentului
hipotensor).
Consumarea de bauturi alcoolice cu moderatie sau deloc. (Moderat inseamna: 2 pahare cu bere sau 2
pahare cu vin la masa și în nici un caz dimineata la prima ora). Aportul suplimentar de vitamine și
minerale nu trebuie sa depaseasca aportul zilnic recomandat:
- K (potasiul) este macroelementul major intracelular, iar carenta produce: slabiciune musculara,
hipotonie musculara( contribuie la buna desfasurare a activitatii musculare și nervoase). Se gaseste mai
ales în fructe și legume dar și în alimentele de origine animala. Se pierde în cadrul unui tratament
intempestiv cu diuretice, diaree, în perioadele de post cu deficit proteic major; se inlocuiesc pierderile
cel mai bine cu suc de fructe.
- Mg (magneziul) este un alt macroelement care intervine în metabolismul calciului fiind parte
componenta a tesutului osos și avind și rol de cofactor enzimatic.
- P (fosforul) macroelement prezent în os și necesar în cele mai multe procese metabolice din organism.
- Ca (calciul) reprezinta macroelementul cu cea mai mare pondere în structura organismului fiind
prezent în os și deci necesar pentru dezvoltarea osoasa normala; de asemeni este necesar în cadrul unei
activitati normale musculare și nervoase intervenind și în coagularea sanguina.
Aceste sase minerale se numesc macrominerale și sunt esentiale pentru o nutritie corespunzatoare fiind
necesare intr-o cantitate de 100mg/zi.
Exista și microminerale care sunt necesare intr-o cantitate de sub 100 mg/zi fiind reprezentate de crom,
cobalt, cupru, iod, mangan, molibden, seleniu, zinc, fluor, fier. De regula deficienta acestor minerale este
rara și simptomele deficientei nu sunt bine definite (sint nespecifice): de exemplu: anemie, probleme
dermatologice, neurologice și sunt greu de distins de la vitamina la vitamina sau intre minerale sau sunt
confundate cu alte dezordini metabolice. în cele mai multe tari industrializate deficienta de minerale
este foarte rara și chiar de vitamine. Acele deficiente care au fost cel mai bine intelese trebuie prevenite
astfel:
- Deficienta de fier: carenta de fier determina anemie feripriva. Rezervele de fier ale organismului se
constituie în ultimile luni de sarcina astfel incit pina la virsta de 4 luni nu este nevoie sa se suplimenteze
cu fier dieta sugarilor cu exceptia prematurilor care se nasc cu rezerve insuficiente de fier. Diversificarea
alimentatiei dupa virsta de 4 luni asigura necesarul de fier de 0,5-1mg/zi. Preventia anemiei feriprive se
face printr-o alimentatie echilibrata cu alimente care contin fier: carne, ficat, galbenus de ou, legume
verzi, fructe și prin fier suplimentar în perioadele de necesitati crescute: sarcina(mai ales sarcini
repetate), pubertate , pierderi menstruale abundente, indivizi cu statut socioeconomic defavorizat care
dezvolta anemie din cauza saraciei sau ignorantei. Necesarul zilnic de fier este de 15-20mg.
- Deficienta de iod: iodul se gaseste în sarea de bucatarie iodata. Dieta inadecvata determina aparitia
gusei endemice, iar deficienta cronica determina hipotiroidismul iar la copii cretinismul.
- Deficienta de calciu sau ingestia inadecvata cauzeaza la copil rahitismul și la adulti poate contribui la
instalarea osteoporozei. De asemeni poate determina o mineralizare defectuasa a dintilor și fenomene
de spasmofilie și tetanie. Profilaxia rahitismului este obligatorie și presupune evitarea nasterilor
premature și administrarea de vitamina D și calciu femeii gravide în ultimile luni de sarcina. Profilaxia
postnatala se face prin administrarea vitaminei D de la virsta de 2 saptamini și prin promovarea
alimentatiei la sin obligatoriu cel putin trei luni. Calciul de obicei nu se administreaza de rutina, deoarece
consumul unei cantitati suficiente de lapte asigura necesitatile zilnice ale sugarului, el fiind necesar în
anumite circumstante: prematuritate, malnutritie, aport de lapte mai putin de 500ml/zi, dupa
imobilizare în gips. Daca însă s-a luat decizia de a se administra calciu acesta se va da sub forma de lactat
sau gluconat de calciu 40mg/kgcorp/zi pentru sugarul alimentat natural și 140 mg/kgcorp/zi pentru
sugarul alimentat artificial și evitarea excesului de fainoase.
- Deficienta de magneziu se asociaza frecvent cu cea de calciu, femeile fiind afectate cu predominanta.
Ca tratament preventiv este o alimentatie bogata in: cereale integrale, fasole, alune, frunze verzi,
germeni de griu. Administrarea de magneziu este foarte utila în profilaxia bolii coronariene, la pacienții
alcoolici, la pacienți cu spasmofilie sau tetanie tinind cont ca la acestia deficitul este aproape constant.
Se administreaza 400-500mg Mg ionic/zi, concomitent cu vitamina B6 care faciliteaza trecerea
intracelulara a magneziului( deoarece cele mai multe deficite sunt intracelulare în prezenta unei
magneziemii normale); în deficitele mixte de calciu și magneziu se administreaza concomitent 200mg
calciu ionic/zi.
Aportul de vitamine:
- Vitamina A (retinol): RDA (recommended daily allowances- doza zilnica) este de 800-1000 micrograme
retinol. Sursele principale sunt reprezentate de: legumele cu frunze verzi și legume galbene și portocalii
precum și în ficat, pestele și untura de peste, untul. Deficienta de vitamina necesita suplimentarea
zilnica, însă o alimentatie echilibrata asigura deplin necesitatile zilnice. Este esentiala pentru vedere
(deficitul producind hemeralopie), în reglarea structurii și functiei membranelor celulare, în procesul de
crestere al oaselor și dintilor, precum și în functionarea normala a gonadelor.
- Vitamina D (colecalciferol): RDA este de 5 micrograme( 200 UI) pe zi. Este sintetizata în piele sub
influenta razelor ultraviolete. Are rol în absorbtia calciului și în metabolismul osos. Deficienta acestei
vitamine determina rahitismul la copii, și la adulti osteomalacia. Preventia este obligatorie incepind din
saptamina a doua de viata cu 400 UI/zi oral.
- Vitamina K: RDA este de 65 micrograme/zi. Are rol în coagularea singelui. Se gaseste în vegetalele verzi
și este sintetizata de bacteriile intestinale. Deficienta este extrem de rara și duce la hemoragie mai ales
la nou nascuti inainte de maturizarea tractului digestiv( care au tub digestiv steril).
- Vitamina B1 (tiamina): RDA este de 1,1-1,5mg/zi. Are rol de cofactor enzimatic în metabolismul
glucozei și al acizilor grasi. Se gaseste în carnea de porc, organe, oua, vegetale verzi, cereale integrale,
nuci. Dieta inadecvata duce la dezordini în metabolismul carbohidratilor și afectarea activitatii unor
enzime în eritrocite și leucocite, iar clinic apar manifestari neurologice( tulburari de somn, depresie,
ameteala, dureri de cap, oboseala cronica), și la nivelul aparatului cardiovascular( Beriberi). Alcoolismul
cronic asociat cu dieta inadecvata determina sindromul Wernicke- Korsakoff, astfel incit Vitamina B1 se
administreaza de rutina la alcoolicii cronici, pentru a preveni acest sindrom.
- Vitamina B2 (riboflavina): RDA este de 1,3-1,7mg/zi. Este precursoare a unor coenzime implicate în
procesele de oxidoreducere, iar dieta inadecvata( ea se gaseste in: lapte, vegetalele verzi, nuci, alune,
carne slaba) determina leziuni ale mucoaselor, ale pielii(dermatita seboreica), la nivelul gurii( cheilita,
stomatita angulara, glosita) și leziuni corneene.
- Vitamina B6 (piridoxina): RDA este de 1,6-2mg/zi. Are rol de cofactor pentru multe enzime din
metabolismul glucozei, și în sinteza proteinelor. Se gaseste in: ficat, peste, nuci, cereale integrale,
seminte de floarea soarelui, soia, germeni de griu. Dieta inadecvata determina manifestari clinice:
leziuni la nivelul pielii și mucoaselor, anemie sideroblastica, disfunctii neuronale pina la convulsii și
modificari de personalitate. Suplimentarea în scop preventiv este necesara în anemii, la alcoolici, și în
tratamentul cu izoniazida la pacienții cu tuberculoza pentru consolidarea imunitatii.
- Acidul folic (folatul): RDA este de 180-200 micrograme /zi( necesitatile sunt crescute pe perioada
graviditatii și lactatei, la cei cu sindroame de malabsorbtie, la alcoolicii cronici). Sursele de acid folic
include pe cele secretate de bacteriile intestinale, precum și cele din: ficat, drojdie de bere, vegetale
verzi. Intervine ca coenzima în metabolismul aminoacizilor și în sinteza AND-ului. Deficienta include
anemie megaloblastica, megaloblastoza în maduva osoasa, și tulburari gastrointestinale.
- Niacina (acidul nicotinic și nicotinamida): RDA este de 15-19 mg/zi. Sursele sunt reprezentate de: acidul
nicotinic deriva din metabolismul triptofanului (10%), restul provine din alimente: drojdie de bere, ficat,
legume și carne. Niacina are rol de cofactor enzimatic în numeroase reactii de oxidoreducere. Deficienta
produce pelagra.
- Acidul pantotenic: RDA este de 5-10 mg/zi. Este larg raspindit în alimente. Este un precursor în sinteza
CoA.
- Biotina: este secretata de bacterii intestinale intr-o cantitate suficienta astfel incit chiar în lipsa
ingestiei deficienta nu este cunoscuta decit rar. Are rol de coenzima în reactii de carboxilare. Deficienta
determina dermatita seboreica, anorexie, greata, și dureri musculare, fiind determinata precum am spus
nu numai de o dieta inadecvata dar mai ales de factori favorizanti: tratament antibiotic care distruge
flora microbiana producatoare de biotina și ingestia de avidina care se gaseste în albusul crud și care
impiedica absorbtia biotinei.
- Vitamina C (acidul ascorbic): RDA este de 60mg/zi. Sursele de vitamina sunt reprezentate de: citrice,
capsuni, pepene galben, coacaze negre, precum și marea majoritate a legumelor crude sau minimum
preparate. Pe masura ce legumele se deshidrateaza ele pierd vitamina. De asemenea se recomanda ca
legumele conservate prin refrigerare, inainte de a fi folosite pentru gatit sa nu se lase sa se dezghete.
Vitamina C este un cofactor în sinteza colagenului, este necesara în sinteza norepinefrinei și epinefrinei,
are efect antioxidant protejind celulele impotriva actiunii nocive a radicalilor liberi, și nu în ultimul rind
favorizeaza absorbtia fierului. Deficienta produce scorbutul: cu afectarea pielii și intirziere în vindecarea
ranilor, impiedica mineralizarea osoasa și dureri la nivelul articulatiilor, fragilitate vasculara pina la
diateza hemoragica, anemie. Exista o serie de situatii cind necesarul de vitamina este crescut însă este
de retinut ca în orice situatie megadozele sunt nocive: stresul, fumatul, consumul de aspirina, alcoolul, și
cei ce se drogheaza. Foarte important: persoanele care au deficienta de glucozo-6-fosfat-dehidrogenaza
și cei cu talasemie nu vor primi doze mari de vitamina C.
Boala cerebrovasculară
- HTA cu valori mari implica riscul de accident vascular cerebral. Se stie ca HTA este una dintre cauzele
majore ale aterosclerozei mai ales cind se combina cu hiperlipidemia, și ca este cel mai important factor
de risc modificabil astfel incit scaderea valorilor tensionale la limite normale are un rol benefic de
preventie a AVC.
- Fumatul de țigări.
- CHD, fibrilatia atriala, și diabetul zaharat sunt toti, factori independenti demonstrati în cresterea
riscului de AVC.
- Consumul de contraceptive orale, și în mod special mai ales de catre femeile care fumeaza se asociaza
cu risc crescut de AVC.
Preventia AVC:
- Preventia primara:
- Preventia secundara:
o include screeningul pentru HTA care deja a fost prezentat, și care trbuie facut regulat la barbati și
femei cu vârsta cuprinsa intre 16-64 de ani. Unii medici recomanda ca la persoanele cu risc crescut sa se
faca screening pentru stenoze carotidiene prin examene noninvazive( de exemplu Doppler pe carotide)
sau pur și simplu auscultarea carotidelor pentru depistarea de sufluri de stenoza.
Cancerul
Reprezinta a doua mare cauza de mortalitate dupa bolile cardiovasculare. Aproximativ 50% din cancere
apar la persoane peste 65 de ani și sunt reprezentate de: cancerul de plamini, de sin, de colon și rect, de
col uterin, și de prostata. Dintr factorii de risc cei mai importanti pentru dezvoltarea cancerului,
indiferent de localizarea acestuia este vârsta avansata. Aceasta se datoraza acumularii în timp a
mutatiilor genetice critice, care culmineaza cu transformarea neoplazica.
- Fumatul reprezinta factorul de risc major, și este probabil cel mai cunoscut exemplu de expunere la un
agent mutagen asociat cu aparitia cancerului pulmonar.
- Expunerea profesionala la azbest, radon, nichel, crom, sau alti agenti industriali mai ales cind aceasta
se asociaza cu fumatul. Cresterea riscului depinde și de durata sau tipul de expunere.
- Poluarea aerului în zonele urbane a fost propus ca factor de risc, însă nu afost demonstrat cu
certitudine din cauza dificultatilor de masurare a poluarii.
- Iradierea: expunerea la radiatii a fost considerata agent mutagen exterior care creste riscul aparitiei
cancerului, însă aceasta expunere trebuie sa fie semnificativa pentru a fi luata în discutie. Expunerea
secundara în urma investigatiilor radiodiagnostice nu este asociata cu un risc crescut de cancer.
- Istoricul familial: cele mai recente studii demonstreaza o scazuta asociere intre acest factor de risc pe
linie paterna și dezvoltarea cancerului.
- Screeningul pentru cancerul preclinic( asimptomatic) include efectuarea citologiei pulmonare sau
radioscopie pulmonara( ori una ori alta, pentru ca acestea sunt costisitoare chiar daca se efectueaza la
persoanele cu risc crescut, și în plus efectuarea lor nu micsoraza rata de mortalitate prin acest tip de
cancer ci numai ajuta a-l detecta în stadii incipiente).
- Istoricul familial: de cancer de san, indiferent de natura sa creste riscul global de aparitie a cancerului
de san. Totusi, riscul nu creste semnificativ la femeile ale caror mame sau surori au avut cancer de san
dupa menopauza.
- Dieta: bogata în grasimi și proteine animale. Aceste date sunt inca controversate, nefiind evident daca
o dieta bogata în grasimi reprezinta un factor de risc specific. Este cert însă ca, ingestia crescuta de
grasimi și proteine animale influenteaza endocrinologic pacienta în sensul unei promovari a cresterii,
dezvoltare sexuala, menarha la vârsta mica și cresterea perioadei reproducatoare a femeii care cu cit
este mai lunga cu atit riscul de a dezvolta cancer este mai mare. Consumul de alcool poate creste riscul
de cancer însă nu exista dovezi concludente.
- Deficienta de vitamina C din dieta este corelata cu un risc crescut de neoplazie în general.
- Lactatia: nu influenteaza incidenta cancerului de san, dar femeile nulipare și femeile care nu au alaptat
decit putin sau deloc au un risc mai mare de a dezvolta cancer de san comparativ cu femeile multipare.
- Radiatiile: expunerea la radiatiile ionizante mai ales în adolescenta creste riscul dezvoltarii cancerului,
aceasta depinzind de doza.
- Alte cauze: dezvoltarea cancerului de san este de asemeni asociata cu: statusul socioeconomic ridicat,
varsta peste 40 de ani, și instalarea timpurie a menarhei.
- Mamografia care poate ajuta la diferentierea unei forme benigne de o forma maligna, inainte de a
deveni palpabila și care poate fi potential curabila. Totusi 10-20% din cancere nu se vizualizeaza prin
mamografie, astfel incit devine necesara autopalparea lunara care se poate dovedi afi de un real folos.
Mamografia se efectueaza la 2-3 ani pentru femeile cu vârsta intre 40-50 de ani, anual pentru femeile cu
vârsta peste 50 de ani, și mai frecvent daca este nevoie la femeile care se incadreaza în grupa cu risc
crescut.
Cancerul de col uterin: acest tip de cancer este considerat o afecțiune pentru care exista intr-adevar
posibilitatea unei preventii eficiente, deoarece acesta prezinta un stadiu preinvaziv de lunga durata și
care poate fi tratat precum și datorita existentei screeningului pentru citologia cervicala.
Factorii de risc:
- Activitatea sexuala: partenerii sexuali multipli și existenta actuala sau trecuta a bolilor cu transmitere
sexuala, ca: herpesul, sifilisul, gonoreea creste riscul pentru neoplazia cervicala. Nu este inca clar daca
acesti factori actioneaza separat sau prin acelasi mecnism fiziopatologic.
- Contraceptivele orale: exista numai o asociere redusa intre utilizarea OC și cancerul cervical. Ceea ce s-
a demonstrat prin studii este, ca marea majoritate a femeilor care au utilizat OC si-au inceput activitatea
sexuala la o vârsta mai tinara, și au mai multi parteneri sexuali. Folosirea alternativa de metode de
contraceptie de tip bariera reduce riscul de cancer cervical.
- vârsta primului contact sexual: Femeile care si-au inceput viata sexuala la o vârsta mai tinara de 20 de
ani au un risc de doua până la trei ori mai mare de a dezvolta cancer cervical decit cele cu debut mai
tardiv al vietii sexuale, chiar daca nu au mai avut și alti parteneri sexuali dupa aceea; acest fapt pare
legat de expunerea timpurie la papilomavirus uman.
- Fumatul: asocierea intre fumatul tigaretelor și dezvoltarea cancerului cervical este cunoscuta de mult
timp, și este cert ca agentii mutageni din fumul de tigara se concentreaza selectiv în mucusul cervical.
Aceasta asociere este și mai puternica la grupele de vârsta tinara( 20-29 de ani).
- Factori etnici și rasiali: negrii și hispanicii au un risc crescut de a dezvolta acest cancer.
- Factori socioeconomici: s-a demonstrat ca acest tip de localizare este în legatura cu igiena sexuala la
barbat, și ca femeile casatorite cu barbati carora li s-a practicat circumcizie din motive religioase sau alte
motive(de exemplu femeile evreice) dezvolta foarte rar sau deloc neoplasm cervical.
- Preventia consta în masuri de educatie sanitara la adolescenti și mai ales în grupurile cu risc crescut și
inlaturarea pe cit posibil a acestor factori de risc.
- Screeningul se efectueaza la persoanele cu risc crescut, și este reprezentat de testul Papanicolau (de
citologie cervicala) care identifica modificari displazice cervicale. Se recomanda efectuarea testului cind
o femeie devine sexual activa, apoi la fiecare 1-3 ani sub vârsta de 35 de ani și în sfirsit la fiecare 5 ani
dupa aceasta virsta. Este de la sine inteles ca la persoanele cu risc crescut testul se poate face oricind.
Femeile cu risc crescut sunt reprezentate de:
Detinute și prostituate
1. Persoane cu diabet zaharat: se fac teste pentru determinarea bacteriuriei, eventual proteinuriei și
glicozuriei.
2. Persoane cu istoric familial de diabet zaharat (rude de gradul intii sau doi), cu obezitate, cu istoric de
diabet zaharat gestational: la 3 sau la 5 ani testul glucozei a jeun.
3. Persoane cu istoric personal de boala inflamatorie intestinala sau polipoza colonica și cele cu istoric
familial de polipoza familiala, cancer colorectal sau cancere cu alte localizari sunt supuse colonoscopiei.
4. Sugarii, copii, adolescentii și persoanele care traiesc în zone cu apă insuficient fluorinată sunt tratati
cu supliment de fluor.
5. Femeile de vârsta fertila expuse la agenti teratogeni, cele care doresc sarcina peste vârsta de 35 ani
precum și cele cu istoric familial de boala genetica sau alte anomalii genetice sunt supuse unei consilieri
genetice.
6. Paciente tinere care au menoragii sau indivizii provenind din America Latina, Caraibe, Asia, bazinul
mediteranean sau Africa, tuturor li se va face hemoglobinemia și electroforeza hemoglobinei.
7. Personalului din sistemul sanitar ce lucreaza cu produse din singe, indivizii care primesc ca tratament
constant transfuzii, contactii permanenti ai unei persoane cu Ag Hbs +, persoanele cu parteneri sexuali
multipli în ultimile 6 luni și persoanelor care folosesc droguri intravenos li se va administra vaccinul anti-
hepatita B.
8. Pacienții cu boli respiratorii, cardiace, renale cronice, copii, batrinii și cei imunosupresati vor primi
vaccinarea antigripala.
9. Persoanelor cu diabet zaharat, fumatori, cu nivel crescut de colesterol, cu istoric familial de boala
coronariana la vârsta < de 50 ani sau cu nivel de cholesterol > de 240 mg/dl li se va determina
colesterolemia, lipidemia, trigliceridemia.
10. Testul HIV va fi efectuat urmatoarelor persoane: care au primit transfuzii în perioada 1975-1989 sau
care au facut tratament injectabil neutilizind seringa de unica folosinta, care solicita tratament pentru
boli cu transmitere sexuala, care au avut contact sexual cu partener HIV+, care au folosit sau folosesc
droguri intravenos, care traiesc sau care au venit din zone cu prevalenta crescuta precum și la
prostituate.
11. Mamografia se face la paciente mai mari de 35 ani cu istoric familial de neoplasm de san
diagnosticat în premenopauza la o ruda de gradul I.
12. Vaccinul antipneumococic se face urmatoarelor persoane: cu boli cronice cardiace, pulmonare,
renale, splenectomizati, imunosupresati, bolnavi cu limfom Hodgkin, mielom multiplu, cu diabet zaharat
la alcoolici și cirotici.
13. Vaccinul antirubeolic se face la femei de vârsta reproducatoare fără evidenta a imunității.
14. Vaccinul MMR se face la toate femeile la care imunitatea nu poate fi dovedita.
15. Bolile cu transmitere sexuala: se testeaza pacienții cu recidive frecvente sau cei cu parteneri sexuali
multipli.
16. Dozarea TSH se efectueaza la pacienți cu istoric familial de boala tiroidiana sau la pacienți cu boli
autoimune.
17. IDR la tuberculină se face de rutina la copii, la pacienți cu simptomatologie clinica, la cei care traiesc
cu persoane cunoscute a avea TBC, la cei care provin din zone cu prevalenta crescuta, la persoanele
HIV+, la cei ce traiesc în conditii de promiscuitate, alcoolici și persoane care folosesc droguri intravenos
și personalul sanitar care lucreaza în institutii cu risc crescut.
- cei născuti dupa 1956 vor fi vaccinati contra parotiditei epidemice de regula făcându-se trivaccinul
MMR (antirujeola- parotidita epidemica- rubeola).
- vaccinarea antigripală se face la pacienții cu risc crescut, iar de la vârsta de 55 ani se face anual.
Alte masuri luate de catre medicul de familie pentru persoanele care prezinta factori de risc vor fi
expuse mai jos pe grupe de virsta.
Ceea ce este și mai important este consilierea în probleme de nutritie, de activitate fizica și mai ales în
ceea ce priveste comportamentul sănătos al indivizilor asimptomatici, fără probleme medicale actuale și
care realizeaza preventia primara.
Bolile cronice care necesita preventie sunt acele boli care determina cea mai mare rata a mortalitatii, și
sunt reprezentate de:
boala cerebrovasculara
suicidul
ciroza
crima
boli renale
alte cauze
Boala cardiovasculară
Boala arteriala coronariana(Coronary heart disease-CHD) este cauza principala de moarte în S.U.A. în jur
de 4,6 milioane de americani au CHD. Exista tendinta actuala de aparitie a mortii prin CHD la indivizi sub
65 de ani .Populatia alba este mult mai afectata decit cea neagra.
În ceea ce priveste tratamentul CHD un rol esential pe lângă medicatie îl are controlul factorilor de risc
sau a cauzei care produce CHD. Ereditatea, sexul, și îmbătrânirea explică aproximativ 50% din cazurile de
moarte prin CHD. Ceilalți factori de risc modificabili prin schimbarea stilului de viata sau prin tratament
medicamentos justifica restul de moarte prin CHD.
- Sexul: barbatii apartinind rasei albe sunt mult mai afectatidecit femeile de aceeasi rasa. Barbatii albi
sufera mai curind de infarct miocardic și moarte subita pe cind femeile albe de angina pectorala.
- Vârsta: la barbat cu varsta mai mare de 45 ani riscul de aparitie a CHD creste.
- Fumatul de țigări este cauza majora și bine cunoscuta a unor boli ce pot fi prevenite, de aceea pacienții
trebuie incurajati sa renunte la acest prost obicei. Fumatul plaseaza individul în grupa pacienților cu risc
de a dezvolta și ulterior a muri prin CHD. Fumatul omoara aproape tot atit de multi indivizi prin boli
cardiovasculare cit prin cancer bronhopulmonar. Eficacitatea programelor de stopare a fumatului
variaza, și s-a constatat ca 95% dintre fumatori reusesc acesta performanta prin vointa proprie. Pentru a
ajuta pacientul se pot folosi: plasture transdermic cu nicotina sau guma de mestecat cu nicotina.
- HTA (TA>140/90 gasita o data pe saptamina la aceasta valoare și cel putin doua saptamini la rind) este
un factor important care contribuie la cresterea riscului de a dezvolta CHD. în S.U.A. exista mai mult de
40 milioane persoane hipertensive cu vârsta cuprinsa intre 18-75 ani; incidenta acestei afecțiuni creste
cu vârsta și depinde de rasa: negrii au un risc de doua ori mai mare de a deveni hipertensivi decit albii;
HTA conduce mai frecvent la negrii la insuficienta cardiaca congestiva decit la rasa alba. HTA este mai
frecvent legata de virsta. Aproximativ 50% din populatia geriatrica este hipertensiva; dupa vârsta de 50
ani incidenta HTA creste la femei.
- Obezitatea, în special în rindul indivizilor sedentari pare a fi o cauza minora a aparitiei CHD.
- Consumul de contraceptive orale în special în rindul femeilor mai mari de 35 ani, fumatoare, este
incriminat(desi legatura nu este foarte puternica) în cresterea riscului de aparitie a CHD.
- Diabetul zaharat.
- Istoricul familial de CHD la vârsta tinara este un bine cunoscut factor de risc.( de exemplu: infarct
miocardic sau moarte subita inainte de 55 ani la o ruda de gradul intii de sex masculin, sau inainte de 65
ani la o ruda de gradul intii de sex feminin).
- Consider necesar a expune mai jos examenele paraclinice care trebuie facute unui pacient hipertensiv
pentru a exclude din start HTA secundara (aceasta constituind preventie secundara):
o hemograma
o EKG( se face și la persoanele normotensive în anumite circumstante și este considerata în acest caz ca
metoda screening: la barbati peste 40 de ani care au mai mult de doi factori de risc, la cei ce urmeaza sa
inceapa un program de exercitii viguros, sau cei a caror meserie trebuie sa ofere siguranta publica ca de
exemplu pilotii).
- Controlul nivelului de colesterol în singe. Medicul de familie ar trebui sa- și sfatuiasca toti pacienții ,
urmarirea consumului de grasimi din dieta precum și reducerea consumului de lapte integral, unt, oua, și
a grasimilor animale care au ca efect scaderea nivelului de colesterol din singe și deci o protectie
eficienta impotriva aparitiei CHD și a aterosclerozei.
o determinarea colesterolului sanguin este foarte importanta mai ales la maturitate și în special daca
exista evidenta de CHD. Tinind cont de variatiile valorilor de colesterol obtinute, pentru ovaloare relativ
reala trebuie respectate anumite reguli pe care pacientul trebuie sa le cunoasca de la medicul sau, și
anume:
Evitarea cofeinei (aceasta interfera cu valorile lipoproteinelor și deci trebuie evitata cu 12 ore inainte
de recoltarea singelui).
Evitarea exercitiilor fizice sustinute cu 12 ore inainte de recoltare.
- Prevenirea fumatului sau stoparea lui este imperios necesara constituind al treilea factor de risc al bolii
cardiovasculare.
- Controlul diabetului zaharat și al obezitatii. Diabetul zaharat constituie al patrulea factor favorizant al
bolii cardiovasculare. în mod obisnuit nu exista o preventie primara; în schimb o preventie secundara
este posibila în cadrul grupelor cu risc crescut, prin determinarea glicemiei a jeun iar cind aceasta este
normala se poate face testul oral de toleranta la glucoză (75g) urmatoarelor persoane:
o La pacienți cu infecții recurente cutanate, genitale sau ale tractului urinar și în special candidoze.
o Pacienți cu semne și simptome clasice de diabet( poliurie, polidipsie, polifagie și scadere ponderala)
o Grupuri etnice cu risc crescut: americani nativi, femei negre, afro-americani, hispano- americani,
indieni Pima.
- Obezitatea este considerata o boala cronica la fel ca diabetul zaharat și HTA, și de aceea este greu de
tratat și are un mare risc de a recidiva, chiar dupa ce s-au obtinut scaderi ponderale de mare succes.
Marea majoritate a obezilor prezinta o obezitate primara prin exces de aport caloric care depaseste
necesitatile metabolismului bazal în conditii normale. Rarele cazuri de obezitate secundara trebuie
tratate în colaborare cu unul sau mai multi specialisti. Medicul de familie se intilneste cel mai frecvent cu
obezitati primare. Obezitatea primara implica ca și cauze atit factori ereditari cit și factori de mediu.
Tratamentul obezitatii primare este greu de efectuat pe termen scurt. Indiferent de cauza obezitatii,
medicul de familie trebuie sa faca preventie primara persoanelor predispuse și atunci cind obezitatea
exista va propune: restrictie calorica, exercitiul fizic regulat și sustinut și modificarea
comportamentului alimentar(foarte important la indivizii cu tulburari afective). Toate acesta masuri
sunt interdependente. Tratamentul farmacologic și chirurgical este abordat de catre specialist eventual
în colaborare cu medicul de familie. în ciuda tuturor eforturilor pacienților regulile de frustrare impuse
de tratament exaspereaza pacientul și citeodata și medicul; trebuie retinut ca indiferent de gradul
pierderii ponderale pacientul trebuie incurajat caci pierderi ponderale chiar minime au efect benefic în
scaderea morbiditatii.
o reducerea nivelului sanguin de LDL și cresterea nivelului de HDL, avind ca rezultat final scaderea
colesterolului total.
o au efecte evidente asupra vaselor sanguine prevenind ateroscleroza: estrogenii au efect antioxidant,
minimalizind oxidare LDL ce reprezinta mobilul formarii placii de aterom la nivelul vaslor.
o scad coagulabilitate sanguina, efect ce este evident numai la doze mici de estrogeni( 0,625mg
estrogeni conjugati); efectul este contrar la doze mari, cade exemplu cele care se gasesc în
contraceptivele orale.
- o anamneză riguroasă (deoarece în medicina de familie ea asigura 80% din diagnostic) care să
cuprindă: date personale (vârsta, condiții de viață și de muncă, locuința, starea civilă actuală, modul de
alimentație, status socio-economic)
- motivele prezentării
3. Evaluarea ulterioară va permite stabilirea unui diagnostic de suspiciune care la nevoie va fi confirmat
prin efectuarea testelor screening și de laborator daca este cazul în vederea luarii unei decizii
terapeutice.
4. Imunizarile necesare și anumite intervenții necesare pentru a avea certitudinea celor afirmate.
6. Asigurarea unei continuitaţi a ingrijirii medicale și recomandarea caţre alţi speciliști dacă este cazul.
Desi, prevenţia poate fi primara, secundara și terţiara, medicina de familie se ocupa mai ales de cea
primara și de cea secundara. Deci, serviciile preventive primare și secundare privesc mai ales indivizii
asimptomatici.
Prevenţia terţiara urmarește prevenirea complicaţiilor ce pot apare la un individ deja bolnav; în cadrul
prevenţiei terţiare, medicul de familie urmareste pacientul prin intermediul controalelor medicale
periodice, urmareste evolutia bolii, controleaza respectarea tratamentului, urmareste cresterea calitatii
vietii pacientului acordind sprijin psihic pacientului și familiei acestuia.
În concluzie:
Preventia primara urmareste preintimpinarea aparitiei bolii prin masuri aplicate mediului și individului:
de exemplu:
- grija pentru calitatea apei potabile, pentru evacuarea gunoiului, pentru poluarea aerului, pentru
locuinte corespunzatoare .
- consilierea cu privire la incetarea fumatului, cresterea activitatii fizice, dieta adecvata, consumului de
alcool și droguri, folosirea centurilor de siguranta.
- Instituirea imunizarilor.
- Investigatii efectuate în vederea depistarii TBC, examinarile medicale periodice din cadrul
intreprinderilor și din cadrul serviciului militar facute în vederea depistarii bolilor de inima, de plamini,
diabet zaharat (prin metode paraclinice)
- Mamografia și testul Papanicolau pentru depistarea precoce a neoplasmului de san și a celui cervical(
ca exemplu de test screening).
METODA SCREENINGULUI
- Screeningul reprezinta examinarea initiala a unui individ care nu este inca sub ingrijiri medicale, cu
scopul de a depista activ o boala.
- Scopul: acest test separa indivizii aparent sănătosi în doua grupuri: cu risc crescut sau scazut de a
dezvolta o anumita boala pentru care testul a fost utilizat.
o populatia supusa testului ar trebui sa se incadreze în grupa cu risc crescut pentru boala pentru care se
efectueaza testul.
o boala pentru care se efectueaza screeningul trebuie sa reprezinte un real interes pentru indivizii care
sunt supusi testului.
o boala care se urmareste a fi descoperita mai timpuriu este necesar sa aiba mijloace de tratament sau
control mai eficiente, decit boala în stadiul simptomatic.
o indivizii pentru care testul screening a fost gasit pozitiv vor fi asigurati ca, li se va continua evaluarea.
o testul trebuie sa fie sensibil și specific( sa depisteze indivizii suspecti, și sa-i diferentieze pe acestia de
cei bolnavi).
o testul trebuie sa fie aplicabil și acceptat de un mare numar de indivizi.
o testul trebuie sa fie simplu: astfel incit sa ajunga la finalitate usor și repede.
Și în sfarsit preventia terțiară încearcă să impiedice agravarea factorilor care au dus la imbolnavire
(practic intervine în prevenirea aparitiei complicatiilor).
- prematuritatea
- dismaturitatea
- asfixia la naștere
- boala diareică
- alte infecții
- accidente
2. Prescolar și scolar:
- mai nou există un interes pentru asa numitele: cauze noi de morbiditate, cum ar fi: tulburări
emoționale și de comportament, deficit școlar.
- abuzul sexual
- accidente
- boli cardiovasculare
- osteoporoza
- artrita
- HTA
- osteoporoza
- artrita
- boli cardiace
- incontinența urinară
- boala diareică
- alte infecții
- anomalii congenitale
- moartea subită
- accidente
2. Prescolari și scolari:
- SIDA
- accidente
- anomalii congenitale
- cauze oncologice
- infecții respiratorii
- gastroenterite
- accidente
- accidente rutiere
- sinucideri
- omucideri (crima)
- leucemie
- accidente rutiere
- boli cardiovasculare
- omucideri
- SIDA
- boli cardiovasculare
- cancer de sin
- cancer pulmonar
- cancer colorectal
- cancer ovarian
- BPOC
- boli cardiovasculare
- infecții respiratorii
- BPOC
- cancer colorectal
- cancer de sin
- cancer pulmonar
- accidente
In cursul evaluarilor periodice pacienții trebuie consiliati cu privire la aspectul preventiv al bolilor în
functie de vârsta lor și de prezenta anumitor factori de risc.
Obezitatea, abuzul de alcool și fumatul au întodeauna impact major și pe termen lung asupra sănătatii,
de aceea pacienții trebuie consiliati cu privire la evitarea acestor situatii și stoparea anumitor practici.
Conduita cu aspect pozitiv ca de exemplu exercitiul fizic regulat, nutritia adecvata și mentinerea unei
greutati corporale corespunzatoare trebuie incurajata.
Cunoasterea problemelor legate de alimentatie, activitate fizica și igiena psiho-socială, va ajuta pacienții
să se orienteze catre obiceiuri sănătoase care vor conduce la prevenirea unui numar esential de boli și în
final daca nu la o durata mai lunga de viata atunci sigur la un nivel de trai sănătos.
În medicina de familie se incepe cu consilierea omului sănătos pentru a realiza ceea ce preventia
primara ne cere dar, în acelasi timp trebuie consiliate și persoanele cu risc crescut pentru anumite boli
astfel incit sa se previna sau sa se intirzie aparitia bolilor respective.
S-a constatat că cele mai eficiente metode pentru a scădea gravitatea și incidența cauzelor de boală sunt
cele care actioneaza prin modularea comportamentelor individuale care prezinta factori de risc pentru
sănătate.
Voi prezenta mai jos pacienții cu factori de risc pentru aparitia anumitor boli și testele de screening
minime ce se pot face pentru aprecierea status-ului acestor pacienți. Desigur ca selectarea acestor teste
în cadrul asistentei primare se face de catre medicul de familie în functie de virsta, sexul, particularitatile
individuale ale cazului respectiv și nu în ultimul rind de costul testului, medicul fiind responsabil de ceea
ce indica a fi facut. Nu trebuie uitat în acest context faptul ca în cadrul activitatii preventive primare un
rol major ii revine și pacientului care trebuie sa-si pastreze starea de sănătate prin modificarea
comportamentului individual.
2. Comunicare a riscului. Se referă la ajutarea indivizilor să înţeleagă natura şi seriozitatea unor riscuri,
astfel încât să ia decizii informate despre cum să trateze acele riscuri. Ideal, comunicarea riscului este
„un proces interactiv de schimb de informaţii între indivizi, grupuri şi instituţii” (Canada National
Research Council, 1989).
3. Advocacy prin media. Este folosirea strategică a media pentru a promova o iniţiativă de politică
publică (US Department of Health and Human Services, 1989).
5. Comunicarea interactivă pentru sănătate. Este definită ca şi interacţiunea unui individ – consumator,
pacient, cadru medical – prin intermediul unei tehnologii sau a unui mijloc electronic pentru a accesa
sau transmite informaţie de sănătate sau pentru a primi sfaturi şi sprijin într-o problemă de sănătate.
PREVENIRE ÎMBOLNĂVIRILOR
Promovarea sănătaţii și prevenirea bolilor necesita investire de timp, energie și resurse, în speranţa
determinarii unei imbunataţiri a sănătaţii, care sa merite aceasta investiţie. Din pacate, exista o
informare limitata asupra eficacitaţii promovarii sănătaţii și eforturilor pentru prevenirea bolilor.
Intervenţiile care determina o reducere relativa specifica a consecintelor negative are un efect absolut
mai mare la populatiile cu risc crescut. De exemplu, aceeasi reducere relativa a valorii colesterolului
seric are un effect benefic absolut mai mare la persoanele cu un nivel seric mai mare al colesterolului
sau la cei cu alti factori de risc asociati. În general, interventiile pentru modificarea factorilor de risc au
un efect mai mic odata cu scaderea actiunii acestora.
Atat pacienții, cat și societatea asteapta ca medicul sa aiba un rol de conducere în promovarea sănătatii
și prevenirea bolilor. Pacienții asteapta și doresc ca medicii lor sa le faca recomandari prind actitatea
fizica,dieta și asupra altor probleme ale stilului de ata, iar medicii uita de multe ori aceste probleme.
Daca medicii nu se implica, pacienții cauta sfatul în alta parte, existand riscul sa ii influenţeze surse
eronate. Cand medicii se implica activ în promovarea sănătaţii, pacienții raspund frecvent și își modifica
adecvat comportamentul.
De exemplu, incurajarea de catre medic de a intensifica actitatea fizica, în special daca se asociaza cu
sugestii clare, va determina probabil modificari ale comportamentului, de aceea timpul consumat de
catre medic pare a fi eficient. Sfatuirea de catre medic a unui pacient de a scadea în greutate sau de a
intrerupe fumatul este incununata cu succes la o mica parte din cazuri, însă este un prim pas excelent
prind promovarea sănătaţii și prevenirea bolilor.
Intervenţiile directe ale medicului asupra dietei reduc de obicei nivelul colesterolului seric cu
aproximativ 8%. Tratamentul medicamentos poate fi mai eficient, însă este mai scump. De exemplu,
tratamentul cu lovastatin la barbaţi, pentru prevenirea primara a bolilor coronariene, costa peste 50.000
dolari pe an , exceptand persoanele cu risc foarte mare.
Strategiile de tratament pentru hipertensiunea arteriala sunt mai eficiente; costul aproximativ al
screenin-gului și tratamentului hipertensiunii arteriale, luand în calcul ratele medii de complianta de
medicaţie și tratarea cu un antagonist beta-adrenergic variaza de la aproximativ 15.000 dolari pe an de
viaţa salvata la un pacient cutensiune arteriala diastolica de 105 mmHg sau mai mare pana la
aproximativ 25.000-30.000 de dolari pentru o persoana cu tensiune arteriala diastolica cuprinsa intre 95
și 104 mmHg. Costurile vor fi mai mari prin utilizarea unor medicamente mai scumpe, desi costul este
justificat daca o reducere a efectelor adverse detemina o imbunataţire a calitaţii eticii.
Vaccinarile asigura protecţia adulţilor și copiilor faţa de diferite boli. în plus, reduc și transmiterea bolii la
alte persoane. Imunizarile au determinat o scadere importanta a frecvenţei epidemiilor. Imunizarea
costa mai puţin decat tratamentul bolii faţa de care se realizeaza protecţia, are foarte puţine efecte
adverse grave și adesea este necesara la intrarea în scoala sau gradiniţa.
Programul standard de imunizare al copilului include vaccinuri pentru:
- rubeola ( ROR/RUR)
- varicela
- hepatita B (Hep B)
- hepatita A (Hep A)
- gripa.
Acesta este recomandat pentru - toţi copiii cu varsta cuprinsa intre 6 -23 luni, copiii în varsta de 24 luni
sau mai mari cu diferite afecțiuni (ca siastmul, boala cardiaca sau cronică sau cu sistem imun deficitar),
contacţii apropiaţi, incluzand contacţii de la domiciliu și în afără casei, supraveghetorii copiilor mai mici
de 23 luni și a copiilor mai mari de 24 luni care prezinta un risc crescut pentru complicaţii postgripale.
Vaccinarile incep de la naștere și au un orar stabilit pana ce copilul implineste 18 luni, rapelurile (noile
doze) vaccinale sunt administrate intre 4 și 6 ani. Cateva vaccinari sunt necesare dupa varsta de 6 ani –
mai ales cele care s-au administrat anual (vaccinul antigripal) sau în mod regulat pana la maturitate
(vaccinul antitetanic). Toate vaccinarile trebuie sa fie administrate la timp conform programului
standard de vaccinari. Vaccinarile suplimentare pot fi necesare în cazul calatoriilor în diferite parţi ale
lumii
După Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, termenul cercetare se traduce drept un studiu amănunţit,
efectuat în mod sistematic, cu scopul de a cunoaşte ceva; investigaţie.
Există și o lege care se referă în mod strict la activitatea de cercetare-dezvoltare, și anume Legea nr.
324/2003, privind cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică, ce cuprinde cercetarea
fundamentală, cercetarea aplicativă, dezvoltarea tehnologică şi inovarea.
Depinzând de punctul de vedere din care este privită, cercetarea poate fi descrisă ca:
- un proces de calificare,
Cercetarea ştiinţifică ar putea fi definită ca un proces de lărgire a cunoştinţelor realizat printr-o atentă şi
obiectivă observare, investigare şi experim entare, având ca ţintă descoperirea sau interpretarea unor
noi informaţii.
DEMERSUL ŞTIINŢIFIC
Constă din ansamblul operaţiilor care permit omului să cunoască (să înţeleagă, să-şi explice) lumea
materială şi legile ei (fără a recurge la transcendent). Acesta este posibil graţie modului de funcţionare al
creierului uman şi organelor de simţ.
În faza actuală de dezvoltare a ştiinţelor exacte, cunoaşterea extrasenzorială este respinsă, fiind
considerată nefundamentată – teoretic şi experimental. În consecinţă, demersul ştiinţific face apel
exclusiv la datele senzoriale. Captarea informaţiilor de către receptori reprezintă operaţia iniţială
(senzaţia). Ea este imediat urmată de recunoaştere (percepţia, identificarea). Decizia de recunoaşte re
(sau de nerecunoaştere) se face pe baza unor indici (de recunoaștere) extrași din stocurile de mesaje
păstrate şi clasificate în memoria cerebrală.
Principiul cercetării ştiinţifice fundamentale este noul şi corectul într-un domeniu ştiinţific constituit
istoric şi recunoscut ca atare de o comunitate ştiinţifică; noul şi corectul se definesc în raport cu
metodele, conceptele şi normele proprii domeniului.
În ansamblul cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice, cercetarea ştiinţifică fundamentală ocupă
poziţia centrală. Ea oferă noi metode şi concepte cercetării aplicate şi dezvoltării tehnologice şi
stabileşte noi direcţii de cercetare. Cercetarea ştiinţifică aplicată şi dezvoltarea tehnologică au ca
element necesar cercetarea ştiinţifică fundamentală. Ruxandra În disciplinele medicale datele obţinute
prin cercetare ştiinţifică pot fi utilizate pentru:
În disciplinele medicale datele obţinute prin cercetare ştiinţifică pot fi utilizate pentru:
CONCEPTUL DE SĂNĂTATE
Așa cum este el definit de către Organizația Mondială a Sănătății, se refera la „o bună stare fizică, psihică
și socială”, lărgind astfel sfera noțiunii din domeniul biologic în cel social.
Exista o relatie birecționala între starea de sănătate și capacitatea de muncă, individul sănătos
prezentând o adaptare la muncă și o productivitate optimă, iar pe de altă parte munca reprezintă sursa
bunăstării sociale și de asemenea influențează starea fizică.
Promovarea sănătății este definită ca fiind știința și arta de a ajuta oamenii sa ajungă la o stare optimă
de sănătate prin creșterea conștientizării, adoptarea de schimbari benefice în stilul de viață și în mediul
de viață.
Un exemplu simplu și elocvent în ceea ce privește bolile profesionale: una din bolile legate de profesie
determinate de expunerea la zgomotul profesional peste limitele legale admise este hipertensiunea
arteriala; dar aceasta boala poate trece neobservata în fazele initiale și fără un program de screening la
grupele de angajati expusi la zgomot, hipertensiunea arteriala evolueaza și poate conduce la pierderea
capacitatii de munca (invaliditate).
Printr-o atitudine activă se pot depista precoce anumite boli și se pot lua măsuri de contracarare a
evoluției și complicațiilor acestora.
Este dificilă definirea stării de sănătate, dar este îndeobşte agreat că a fi sănătos este mult mai mult
decât „a nu fi bolnav”. Starea de sănătate include, de asemenea, şi “starea de bine” şi abilitatea
persoanei de a-şi atinge potenţialul. Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte promovarea sănătăţii ca:
procesul care permite unei persoane să îşi controleze şi să îşi îmbunătăţească starea de sănătate.
Sănătatea este influenţată de mai mulţi factori, precum stilul de viaţă şi comportamentul (ce pot fi
controlaţi de către individ), dar și de factori asupra cărora oamenii au puţin control precum veniturile,
condiţiile de locuit, reţelele de transport sau calitatea aerului.
Promovarea sănătăţii ia în considerare şi nevoia de a crea mediul favorabil unor alegeri benefice pentru
sănătate. De asemenea, recunoaşte şi nevoia de a furniza informaţii potrivite şi la timp pentru a ajuta
oamenii să facă „alegeri sănătoase”.
Sănătatea nu este o stare pe care o ai în întregime sau o pierzi în întregime. Starea de sănătate completă
este aproape la fel de iluzorie ca şi cea a fericirii. Complexitatea stării de sănătate este dată de
dimensiunile, componentele şi gradele diferite pe care le presupune:
I. Dimensiunile sănătăţii:
acceptarea de sine
sănătate optimă
sănătate
sănătate aparentă
sănătate precară
Promovarea sănătăţii este diferită de promovarea unor produse sau servicii comerciale. „Sănătatea” nu
este palpabilă la fel cum este un produs comercial şi beneficiile în a urma îndemnul unui mesaj de
sănătate nu sunt, în multe cazuri, obţinute imediat. În cazul produselor şi serviciilor comerciale
beneficiile vin imediat după ce publicului consumator i se cere să acţioneze într-un anumit fel. O
campanie implică furnizarea coordonată de informaţii sau o serie de evenimente şi activităţi. Scopul unei
campanii de informare publică poate fi oricare dintre următoarele, sau o combinaţie a lor:
Ideal este să comunici un mesaj simplu. Este dificil să schimbi atitudini sau să încurajezi oamenii să
adopte comportamente noi mai ales dacă asta implică un efort de renunţare la comportamente curente
care produc satisfacţii şi bucurie.
Este important, de asemenea de ţinut minte că un mesaj nu poate fi transmis către populaţia generală.
Asta pentru că nici măcar un mesaj simplu nu poate fi transmis eficient şi înţeles de către un public atât
de divers ca vârste, nevoi şi interese ca populaţia generală. Un element cheie al
succesului unei campanii de informare publică este definirea, cât se poate de restrâns, a celor care se
doreşte să răspundă la respectiva campanie.
• Definiţia 1. Procesul de promovare a sănătăţii prin diseminarea de mesaje prin intermediul mass
media, canalelor interpersonale sau a evenimentelor.
Poate include activităţi diverse precum interacţiunea clinician-pacient, cursuri, grupuri de suport,
transmiterea de materiale prin poştă, linii telefonice tip hotline, campanii mass media sau evenimente.
Eforturile pot fi direcţionate către indivizi, reţele, grupuri, organizţatii, comunităţi sau chiar catre naţiuni.
(Health Communication Unit, Centre for Health Promotion, University of Toronto).
• Definiţia 2. „Locul unde practicile bune de promovarea a sănătăţii se întâlnesc cu practicile bune de
comunicare” (Irv Rootman and Larry Hershfield, “Health Communication Research: Broadening the
Scope,” în Health Communication, 6(1), 69-72)
o ţintind o audienţă largă şi bine definită (deci nu reprezintă doar persuasiune de la om la om);
o sunt cele mai eficiente atunci când includ o combinaţie de activităţi media, interpersonale şi
evenimente;
o implică dezvoltarea unui set structurat de activităţi de comunicare care să includă minimum
producerea şi distribuirea de mesaje. (Everett M. Rogers, and J. Douglas Storey, “Communication
Campaigns,” în Charles R. Berger and Steven H. Chaffee (eds.) Handbook of Communication Science,
Sage: Newbury Park, CA, 1988)