LICENTA - PRACTICA Final

PROBA PRACTICA LICENTA
1. Masurarea TA
Definitie: TA reprezinta presiunea exercitata de sangele circulant asupra peretilor arteriali
Valori normale:
Categorie Sistolică Diastolică

Optimă < 120 < 80
Normală 120-129 80-84
Normal înaltă 130-139 85-89
Hipertensiune grad 1 140-159 90-99
Hipertensiune grad 2 160-179 100-109
Hipertensiune grad 3 > 180 > 110
Hipertensiune sistolică izolată > 140 < 90
Scop: Evaluarea functiei cardiovasculare, forta de contractie si rezistenta inimii, determinata de

elasticitatea si calibrul vaselor
Elemente de evaluat: TA sistolica (maxima) si TA diastolica (minima)
Materiale necesare: Aparat pentru masurarea TA (compus din manseta pneumatica, manometru,
para de cauciuc si supapa), stetoscop biauricular (compus din membrana stetoscopului si olive),
paduri alcolizate, pix rosu, foaie de temperatura
Pregatirea pacientului: repaus fizic si psihic 15 minute, explicarea tehnicii, cererea acordului;
pacientul este asezat in decubit dorsal, daca starea pacientului pemite poate fi asezat si sezind, se
descopera bratul pacientului
Tehnica – metoda auscultatorie:
 Asistenta medicala se spala pe maini
 Se dezinfecteaza olivele si membrana stetoscopului
 Bratul pacientului trebuie sa fie in extensie si sprijinit
 Se aplica manseta pneumatica in 1/3 inferioara a bratului pacientului
 Se fixeaza membrana stetoscopului pe proiectia arterei brahiale la plica cotului, sub
manseta
 Se pompeaza aer in manseta pneumatica cu ajutorul perei de cauciuc, pana la disparitia
zgomotelor pulsatile
 Se decomprima progresiv aerul din manseta prin deschiderea supapei pana cand se percepe
primul zgomot arterial, care reprezinta valoarea TA sistolica
 Se retine valoarea indicata de acul manometrului pt. a fi inregistrata
 Se continua decomprimarea , zgomotele arteriale devenind tot mai puternice
 Se retine valoarea indicata de manometru in momentul in care zgomotele dispar, aceasta
fiind valoarea TA diastolica
Ingrijirea ulterioara a pacientului: se acopera bratul pacientului si este asezat intr-o pozitie comoda
Inregistrarea in FT – se noteaza pe FT valorile obtinute cu o linie orizontala de culoare rosie,
socotindu-se pt. Fiecare diviziune a FT o unitate coloana Hg. Se unesc liniile orizontale cu cele verticale si
se hasureaza
Reorganizarea locului de munca: se dezinfecteaza olivele si membrana stetoscopului, toate materialele sunt
puse in locul special destinat pastrarii acestora
2. Masurarea pulsului
Definitie: Pulsul reprezinta expansiunea ritmica a arterelor care se comprima pe un plan osos si este
sincrona cu sistola ventriculara.
Valori normale: Varsta Valori normale
Nou nascut 130-140
Copil mic 100-120
10 ani 90-100
Adult 60-80
Varstnic >80-90
Scop: evaluarea functiei cardiovasculare

Elemente de apreciat: ritmicitate, frecventa, celeritate, amplitudine
Materiale necesare: ceas cu secundar, pix rosu, foaie de temperatura
Locuri de masurare: orice artera accesibila palparii si care poate fi comprimata pe un plan osos:
temporal, carotid, apical, femural, radial, popliteu, tibial si pedios
Pregatirea pacientului: asigurarea repausului fizic 10-15 minute, explicarea tehnicii si cererea acordului
Tehnica:
 Spalarea mainilor
 Reperarea arterei
 Fixarea degetelor palpatoare pe traiectul arterei
 Exercitarea unei presiuni asupra peretelui arterial cu varful degetelor
 Numararea pulsatiilor timp de 1 minut daca pulsul este neregulat si timp de 15 sau 30 de secunde daca
acesta este regulat . In acest caz valorile obtinute se vor inmulti cu 4, respectiv cu 2 pt. a obtine valoarea
pulsatiilor/minut.
Ingrijirea ulterioara a pacientului: pacientul va fi imbracat si asezat intr-o pozitie comoda
Inregistrarea in FT: pulsul se noteaza printr-un punct, unindu-se valoarea prezenta cu cea anterioara cu
o linie, pt. obtinerea curbei
Reorganizarea locului de munca: strangerea tututor materialelor folosite
3. Administrarea medicamentelor pe cale IM

Definitie: Injectia intramusculara consta in introducerea unor substante
medicamentoase lichide in organism, in stratul muscular, prin intermediul unui ac
atasat la seringa.
Scop : terapeutic
Substante administrate: - solutii izotone; solutii uleioase ; solutii coloidale cu densitate
mare.
Loc de electie: muschii voluminosi, lipsiti de trunchiuri mari de vase si nervi :
- reg supero-externa a fesei ;
- fata externa a coapsei in 1/3 mijlocie ;
- fata externa a bratului, in muschiul deltoid
Nu se recomanda administrarea pacientilor cu tratament anticoagulant si

pacientilor cu tulburari de coagulare.
Absorbtia: incepe imediat dupa administrare, se termina in 3-5 min si este mai lenta ptr
solutii uleioase, absorbtia este mai rapida la varstnici.
Materiale necesare: seringa, ac de 40-70 mm cu bizou lung, medicament, pad alcoolizat,
tavita renala
Pregatirea pacientului :
a) fizica: se confirma identitatea pacientului si se aseaza pacientul intr-o pozitie
confortabila in functie de locul injectiei: decubit ventral, decubit lateral, ortostatism
sau sezand (pacienti dispneici); se recomanda sa relaxeze musculatura
b) psihica: se informeaza pacientul cu privire la scopul si locul injectiei, eventualele
reactii pe care le poate prezenta in timpul injectiei
Tehnica:
- se spala mainile, se pun manusile

- Se verifica integritatea si valabilitatea materialelor folosite
- se testeaza pacientul sa nu fie alergic , in special inaintea administrarii primei doze
- daca medicatia este in fiola, aceasta se dezinfecteaza, se sparge si se trage doza
indicata, scotand aerul din seringa, apoi se schimba acul cu unul potrivit pentru
injectare intramusculara
- daca medicamentul este in flacon sub forma de pulbere, se dezinfecteaza capacul de
cauciuc, se reconstituie lichidul, se trage doza indicata, se scoate aerul si se schimba
acul cu cel pentru injectia intramusculara
- tehnica de extragere a substantei dintr-un flacon este urmatoarea: se dezinfecteaza
capacul flaconului se introduce acul, seringa se umple cu aer, tragand de piston, aceea
cantitate echivalenta cu doza care trebuie extrasa din flacon, se ataseaza apoi la acul din
flacon si se introduce aerul, se intoarce flaconul si seringa se va umple singura cu
cantitatea necesara
- se stimuleaza zona prin tapotare
- se dezinfecteaza locul injectiei cu un pad alcoolizat prin miscari circulare si se lasa
pielea sa se usuce
- se intinde pielea intre policele si indexul sau mediul mainii stangi
- se pozitioneaza seringa cu acul la 90 de grade, se atentioneaza pacientul ca urmeaza
sa simta o intepatura, se recomanda sa nu isi incordeze muschiul
- se inteapa perpendicular pielea, patrunzand 4 – 7 cm cu rapiditate si siguranta cu acul
montata la seringa.
- se verifica pozitia acului prin aspirare si se injecteaza lent solutia
- pe timpul administrarii se supravegheaza faciesul pacientului. Pacientul este rugat sa
comunice eventualele reactii ( durere vie, usturime, stare de lipotimie, gura uscata).
- se retrage acul ptrintr-o singura miscare, brusca, sub acelasi unghi sub care a fost
introdus
- se acopera locul punctionarii cu un pad alcoolizat si se maseaza usor pentru a favoriza
absorbtia (masajul nu se va efectua atunci cand este contraindicat, cum ar fi la
administrarea de fier)
- se indeparteaza padul cu alcool si se inspecteaza locul punctionarii pentru a observa
eventualele sangerari sau reactii locale
- daca sangerarea continua se va aplica compresie locala sau gheata in caz de echimoze
- se va reveni si inspecta locul injectiei la 10 minute si la 30 de minute de ora
administrarii
Reorganizarea locului de munca: materialele de unica folosinta folosite se arunca in

recipientele special destinate pentru colectarea acestora; materialele refolosibile se
spala, se dezinfecteaza si se pun in locul special destinat pastrarii acestora
Ingrijirea ulterioara a pacientului: se aseaza pacientul intr-o pozitie comoda, ramanand
in repaus fizic 5 – 10 minute; se inspecteaza locul injectiei la 10 si 30 minute de la ora
administrarii; se vor urmari eventualele reactii secundare ale administrarii
Incidente/accidente/interventii
- durere vie prin atingerea nervului sciatic sau a unor ramuri ale sale → retagerea
acului si efectuarea injectiei
in alta zona
- paralizia prin lezarea nervului sciatic → se evita prin
respectarea zonelor de
electie a injectiei
- hematom prin lezarea unui vas
- ruperea acului → extragerea manuala sau
chirurgicala a acului
- supuratie aseptica → se previne prin folosirea
unor ace suficient de lungi pentru a
patrunde in masa musculara,respectarea
asepsiei
- supuratie septica → prin respectarea asepsiei
- embolie prin injectarea accidentala

intr-un vas a solutiilor uleioase → se previne prin
verificarea pozitiei acului
4. Administrarea medicamentelor pe cale SC

Definitie: Injectia SC consta in introducerea unor substante medicamentoase lichide in
organism, prin intermediul unui ac care traverseaza tesuturile, acul fiind atasat la seringa.
Scop : terapeutic
Substante administrate: - solutii izotone, nedureroase, precum si solutii cristaline precum
insulina, cofeina, histamina, anticoagulante
Loc de electie: regiuni bogate in tesut celular lax, extensibil:
- fata externa a bratului,
- fata supero-externa a coapsei;
- fata supra si subspinoasa a omoplatului;
- regiunea subclaviculara;
- flancurile peretelui abdominal
Absorbtia: incepe la 5-10 minute de la administrare si dureaza in functie de cantitatea

administrata
Materiale necesare: seringa, ac de 30-50 mm, medicament, pad alcolizat, tavita renala
c) fizica: se confirma identitatea pacientului si se aseaza pacientul intr-o pozitie confortabila in
functie de locul injectiei
d) psihica: se informeaza pacientul cu privire la scopul si locul injectiei, eventualele reactii pe
care le poate prezenta in timpul injectiei
Tehnica:
- se spala mainile, se pun manusile
- se inspecteaza medicatia sa nu aiba un aspect tulbure sau anormal ( cu exceptia celor care au
un aspect particular, cum ar fi un anumit tip de insulina care are un aspect tulbure)
- daca medicatia este in fiola se dezinfecteaza aceasta, se sparge si se trage doza indicata,
scotand aerul din seringa, apoi se schimba acul cu unul potrivit pentru injectare subcutanata
- daca medicamentul este in flacon sub forma de pudra, se dezinfecteaza capacul de cauciuc,
se reconstituie lichidul , se trage doza indicata, se scoate aerul si se schimba acul cu cel
pentru injectia subcutanata
- tehnica de extragere a substantei dintr-un flacon este urmatoarea: se dezinfecteaza capacul
flaconului se introduce acul, seringa se umple cu aer, tragand de piston, aceea cantitate
echivalenta cu doza care trebuie extrasa din flacon, se ataseaza apoi la acul din flacon si se
introduce aerul, se intoarce flaconul si seringa se va umple singura cu cantitatea necesara
- se dezinfecteaza locul ales pentru injectare cu un pad alcoolizat incepand din centrul zonei
alese spre exterior prin miscari circulare (nu se dezinfecteaza cu alcool la administrarea
insulinei)
- se lasa alcoolul sa se ususce pe piele pentru a preveni introducerea de alcool subcutanat in
timpul injectiei, ceea ce produce o senzatie de usturime pacientului
- se indeparteaza capacul acului de la seringa
- cu o mana se pliaza pielea din zona aleasa, cu o miscare ferma , formand un pliu de tesut
adipos
- se prinde seringa ca pe un creion si se patrunde brusc, cu forta la baza cutei, longitudinal 2-4
cm, la un unghi de 45 pt pacientii normoponderali sau la 90 0 la pacientii supraponderali
- se elibereaza pliul cutanat
- se aspira pentru a verifica pozitia acului (daca apare sange la aspiratie se va arunca seringa si
se va relua tehnica)
- se injecteaza lent substanta medicamentoasa
- se retrage brusc acul sub acelasi unghi sub care a fost introdus
- se acopera locul injectarii cu o compresa sau pad alcoolizat masand bland, circular pentru a
facilita absorbtia medicamentului (masarea nu se va face atunci cand se adminstreaza insulina
sau heparina)
- se indeparteaza compresa si se verifica locul pentru a depista eventualele sangerari sau
echimoze
recipientele special destinate pentru colectarea acestora; materialele refolosibile se spala, se
dezinfecteaza si se pun in locul special destinat pastrarii acestora
Ingrijirea ulterioara a pacientului: se aseaza pacientul intr-o pozitie comoda, ramanand in
repaus fizic 5 – 10 minute; se inspecteaza locul injectiei la 10 si 30 minute de la ora
administrarii; se vor urmari eventualele reactii secundare ale administrarii
- durere violenta prin lezarea unei terminatii nervoase → se retage acul spre
suprafata
- hematom prin lezarea unui vas → se previne prin verificarea
pozitiei acului inainte de
injectare
- ruperea acului → extragerea manuala sau

chirurgicala a acului
De stiut:
- locul indicat de adminstrare a heparinei este in abdomenul inferior, sub ombilic, iar dupa
injectare se mentine seringa cu acul inca 10 secunde inainte de a se scoate. Se va evita masarea
zonei de injectare. Daca apar echimoze la locul injectarii cu heparina se poate aplica gheata in
priele 5 minute dupa injectare si apoi se face compresie
- pentru calciparina si fraxiparina, locul de electie este regiunea abdominala; se mentine pliul
cutanat pe durata injectarii; daca apare durere se retrage imediat acul
- se va avea intotdeauna in vedere sa se alterneze locurile de injectare pentru a preveni
complicatiile (lipodistrofia, de exemplu, un raspuns imun normal al organismului ce apare in
cazul injectarii repetate in acelasi loc)
- Injectiile subcutanate sunt contraindicate in zonele inflamate, edematiate, care prezinta
felurite leziuni sau semne din nastere. Pot fi, de asemnea, contraindicate persoanelor cu
tulburari de coagulare.
5. Administrarea medicamentelor pe cale IV

Definitie: Injectia intravenoasa consta in introducerea solutiilor cristaline, izotonice sau
hipertonice in circulatia venoasa
Scop : terapeutic/explorator (prin introducerea unor substante de contrast radiologic/imagistic)
Substante administrate: solutii izotone, hipertone.
Loc de electie: venele de la plica cotului (bazilica si cefalica), unde se formeaza „M”-ul venos
prin anastomozarea lor; venele antebratului; venele de pe fata dorsala a mainii; venele
subclaviculare; venele femurale; venele maleolare interne; venele jugulare si epicraniene
(indeosebi la sugar si copil mic)
Absorbtia: absorbtia este instantanee

Materiale necesare: perna pt.antebrat, musama, aleza, paduri alcolizate, seringa, ace, solutie
medicamentoasa, ser fiziologic, manusi chirurgicale, garou, tavita renala, tampoane
a) fizica: se confirma identitatea pacientului si se aseaza pacientul intr-o pozitie confortabila in
functie de locul injectiei.
b) psihica: se informeaza pacientul cu privire la scopul si locul injectiei, eventualele reactii pe
care le poate prezenta in timpul injectiei
Tehnica:
- Se spala mainile, se pun manusile
- Daca medicatia este in fiola se dezinfecteaza aceasta, se sparge si se trage doza indicata, scotand
aerul din seringa, apoi se schimba acul cu unul potrivit pentru injectare IV
- Daca medicamentul este in flacon sub forma de pudra, se dezinfecteaza capacul de cauciuc, se
reconstituie lichidul , se trage doza indicata, se scoate aerul si se schimba acul cu cel pentru IV
- Tehnica de extragere a substantei dintr-un flacon este urmatoarea: se dezinfecteaza capacul

flaconului se introduce acul, seringa se umple cu aer, tragand de piston, aceea cantitate
echivalenta cu doza care trebuie extrasa din flacon, se ataseaza apoi la acul din flacon si se
introduce aerul, se intoarce flaconul si seringa se va umple singura cu cantitatea necesara
- Se aseaza bratul pe o pernita si musama in abductie si in hiperextensie
- Se aplica garoul la o distanta de 7-8 cm deasupra locului punctiei si se recomanda pacientului sa
deschida pumnul, venele devenind astfel turgescente
- Se dezinfecteaza locul ales pentru injectare cu un pad alcoolizat incepand din centrul zonei
alese spre exterior prin miscari circulare si se lasa alcoolul sa se usuce
- Se fixeaza vena cu policele mainii stangi, la 4-5 cm sub locul punctiei, exercitand o usoara
compresiune si tractiune in jos a tesuturilor vecine
- Se fixeaza seringa, gradatiile fiind in sus, acul atasat cu bizoul in sus, in mana dreapta, intre
police si restul degetelor
- Se patrunde cu acul in unghi de 30⁰ traversand tegumentul apoi peretele venos
- Se schimba directia acului 1-2 cm in lumenul venei
- Se controleaza patrunderea acului in vena prin aspiratie cu seringa
- Se indeparteaza staza venoasa dupa executarea tehnicii prin desfacerea garoului si a pumnului
- Se injecteaza substanta medicamentoasa lent
- Se verifica periodic daca acul este in vena
- Se aplica padul alcolizat la locul de patrundere a acului si se retrage brusc acul
- Se comprima locul punctiei 1-3 minute, bratul fiind in pozitie verticala
- Dupa efectuarea compresiei se poate aplica un bandaj adeziv.

recipientele special destinate pentru colectarea acestora; materialele refolosibile se spala, se
dezinfecteaza si se pun in locul special destinat pastrarii acestora
Ingrijirea ulterioara a pacientului:

- se face toaleta locala a tegumentului;
- se schimba lenjeria daca este murdara;
- se aseaza pacientul intr-o pozitie comoda, ramanand in repaus fizic 5 – 10 minute;
- se vor urmari eventualele reactii secundare ale administrarii si se supravegheaza pacientul
hematom se retage acul si se comprima locul punctiei

strapungerea venei se retrage acul in lumenul venei
ameteli, paloare, lipotimie, colaps se intrerupe punctia, se aseaza pacientul in

decubit dorsal fara perna si se anunta medicul
valuri de caldura ,senzatie de uscaciune in injectare lenta
faringe
injectarea solutiei in tesutul perivenos, - se incearca patrunderea in lumenul
manifesta prin tumefierea tesuturilor, durere vasului,continuandu-se injectia sau se
incearca alt loc
- va fi instiintat medicul pentru a
interveni spre a se evita necrozarea
tesuturilor.
flebalgia produsa prin injectarea rapida a injectarea lenta

solutiei sau a unor substante iritante
embolie gazoasa,uleioasa prin injectarea unei eliminarea aerului din seringa si evitarea
cantitati mari de aer brusc in sistemul introducerii solutiilor uleioase iv
vascular sau prin gresirea caiii de
administrare a solutiilor uleioase (se produce
decesul bolnavului)
punctionarea si injectarea unei artere - se intrerupe de urgenta injectarea si se anunta
produce necroza totala a extremitatilor, medicul
durere exacerbata, albirea mainii, degete
cianotice
De stiut:
- evitam regiunile care prezinta procese recuperative, piodermite, eczeme, nevralgii,
traumatism,etc.
- manevre pentru facilitarea palparii si functionarii venelor: solicitam pacientului sa-si stranga
bine pumnul sau sa inchida si sa deschida pumnul de mai multe ori consecutiv, pentru
reliefare venoasa; masam bratul pacientului dinspre pumn catre plica cotului; tapotam locul
pentru punctie cu doua degete; incalzim bratul cu ajutorul unui tampon imbibat cu apa
calda sau prin introducere in apa calda; efectuam miscari de flexie si extensie a
antebratului;
- in timpul injectarii se va supraveghea locul punctiei si starea generala
- vena are nevoie pentru refacere de un repaus de cel putin 24h , de aceea nu se vor repeta
injectiile in aceasi vena la intervale scurte
- daca pacientul are o singura vena disponibila si injectiile trebuie sa se repete ,punctiile se
vor face intotdeauna mai central fata de cele anterioare
- nu se administreaza solutii uleioase in vena
- abordul venos superficial la nivelul membrelor inferioare este realizat doar in cazuri de
urgenta majora si de scurta durata pentru a evita complicatiile tromboembolice si septice
- de evitat incercarile de a patrunde in vena dupa formarea hematomului, pentru ca acesta,
prin volumul sau, deplaseaza traiectul obisnuit al venei
6. Testarea sensibilitatii organismului la ampicilina 1 g
Definitie: reprezinta injectarea strict i.d a unor solutii diluate din substanta
medicamentoasa ce urmeaza a fi administrata sau scarificare
Scop: prevenirea reactiilor alergice si/sau anafilactice
Locuri de electie: zone lipsite de foliculi pilosi
• fata anterioara a antebratului
• fata externa a bratului sau a coapsei
Materiale necesare: seringa de 10 ml sterila, ac de aspiratie, ac pentru injectie i.d,
pad alcoolizat, tavita renala, manusi, ampicilina 1 gr, ser fiziologic
Pregatirea pacientului
a) psihica: se informeaza pacientul cu privire la necesitatea tehnicii; se informeaza
pacientul cu privire la eventualele reactii pe care le poate prezenta in timpul
injectiei. Pacinetul este intrebat daca este alergic la medicamente. Chiar daca
pacientul sustine ca i s-a administrat Ampicilina in trecut, testarea este obligatorie.
b) fizica: se aseaza pacientul in pozitie sezand sau in decubit dorsal
Tehnica:
- Asistenta se spala pe maini si imbraca manusile
- Pregatirea dilutiei: 1 fl ampicilina 1g + 10 ml ser fiziologic = 0.1g/ml
Din solutia obtinuta 1 ml + 9 ml ser fiziologic = 0.01 g/ml
Din solutia obtinuta 1 ml + 9 ml ser fiziologic = 0.001 g/ml
- se trag intr-o seringa sterila mica 0.2 – 0.4 ml solutie
- se dezinfecteaza locul injectiei
- intinde si imobilizeaza pielea cu policele si indexul mainii stangi
- se patrunde in grosimea dermului cu bizoul acului indreptat in sus, la un unghi
de 10-15⁰
- se injecteaza lent 0.2 – 0.4 ml

- se observa la locul de injectare formarea unei papule cu aspectul cojii de
portocala, avand un diametru de 5-6 mm si inaltimea de 1- mm
- se retrage brusc acul si nu se tamponeaza locul injectiei
Reorganizarea locului de munca: materialele de unica folosinta folosite se arunca
in recipientele special destinate pentru colectarea acestora; materialele
refolosibile se spala, se dezinfecteaza si se pun in locul special destinat pastrarii
acestora
- pacientul este informat sa nu se spele pe antebrat si sa nu comprime locul
injectiei
- se citeste reactia dupa 15-20 minute; daca nu apare nicio reactie locala (eritem,
papula sau generala (prurit, urticarie, edeme), se poate administra antibioticul;
daca apare congestie, induratie, halou alb extensiv peste congestie, pacientul este
sensibil la medicamentul respectiv
Accidente/incidente/interventii
Revarsarea solutiei la suprafata pielii Introducerea completa a bizoului in
(cauzata de patrunderea partiala a grosimea dermului
bizoului in derm)
Lipsa aspectului de coaja de portocala Se retrage acul si se reia tehnica
(cauzata de patrunderea solutiei sub
derm)
Lipotimie, soc Se aseaza pacientul in decubit dorsal
fara perna si se anunta medicul;
Asistenta pregateste adrenalina,
efedrina, hemisuccinat de hidrocortizon
Necroza tegumentelor din jurul injectiei
7. Perfuzia IV
Definitie: Perfuzia IV reprezinta introducerea pe cale parenterala, picatura cu
picatura a solutiilor medicamentoase pentru reechilibrare hidroelectrolitica,
hidroionica si volemica a organismului
Scop:
- hidratarea si mineralizarea organismului
- Administrarea medicamentelor la care se urmareste efect prelungit
- Depurativ, diluand si favorizand excretia din organism a produsilor toxici
- Completarea proteinelor sau a altor componente sanguine
- Alimentarea pe cale parenterala
Materiale necesare: perna pentru antebrat, musama, aleza, tavita renala, paduri
alcolizate, alcool iodat, seringi, ace, garou, perfuzor, pompa de perfuzie
automata, robinete cu 2 sau mai multe cai, manusi, solutii de perfuzat, solutii
medicamentoase, branula, fluturas, leucoplast, foarfeca, stativ
Pregatirea pacientului:
a) Fizica: se confirma identitatea pacientului si se aseaza pacientul intr-o pozitie
confortabila in functie de locul ales pentru montarea branulei. Pentru punctia
la venele bratului sau antebratului se aseaza pacientul in decubit dorsal
b) psihica:
- se informeaza pacientul cu privire la scopul si locul perfuziei, eventualele reactii pe
care le poate prezenta in timpul perfuziei
- de-a lungul tratamentului pacientul trebuie invatat sa anunte orice modificare in
rata de administrare potrivita de asistenta (daca perfuzia se opreste sau merge
mult mai rapid), daca incepe sa-l doara
-de asemenea, i se va preciza ca nu va trebui sa loveasca sau sa bruscheze locul
unde branula este inserata
-se va explica tehnica indepartarii branulei, cat timp se va tine compresie la locul
de insertie
Tehnica:
- asistenta se spala pe maini si imbraca manusile

- pregateste solutia de perfuzat , monteaza aparatul de perfuzat si lasa lichidul sa
circule prin tuburi pentru indepartarea aerului avand grija sa evitam
contaminarea sistemului.
- Se examineaza calitatea si starea venelor

- Se aplica garoul la o distanta de 7-8 cm deasupra locului punctiei
- Se recomanda pacientului sa deschida pumnul, venele devenind astfel turgescente
- dezinfecteaza locul punctiei si lasa pielea sa se usuce
- introduce acul branulei in vena, se scoate mandrenul branulei, se desface garoul si
se fixeaza branula
- se ataseaza tuburile, deschide prestubul, fixeaza rata de flux 60 picaturi/minut
sau rata impusa de medic
- schimba flaconul inainte de golirea completa a precendentului
Accidente/masuri de prevenire:
Hiperhidratare (la cardiaci determina Reducerea ritmului / intreruperea
edem pulmonar acut) perfuziei
Embolie gazoasa Inlaturarea aerului din perfuzor
Flebite, necroze, prin revarsarea Supravegherea locului punctiei in
lichidului in tesuturile perivenoase timpul perfuziei
Coagularea sangelui pe ac sau branula Perfuzarea lichidului cu solutie de
heparina
Infectare, frisoane Respectarea regulilor de asepsie
Lichidul nu se scurge desi acul este in Se verifica pozitia acului, se
vena mobilizeaza putin, se verifica presiunea
lichidului
De stiut:
- toate fluidele administrate IV trebuie etichetate cu data, ora, medicatia adaugata
si doza
- rata de flux = nr.picaturi/min
- sursele de contaminare a perfuziei: manevre necorespunzatoare inainte si dupa
montarea perfuziei, substante aditionale, schimbarea flaconului, aer poluat,
injectii complementare
- se evita folosirea aparatului de sustinere a bratului care ar putea creste
posibilitatea compresiei vaselor sau a nervilor
8. Zonele predispuse la escare si masuri de prevenire

Definitie: Escarele sunt leziuni ale tegumentelor interpuse intre doua planuri dure (os si pat)
Cauze:
 Generale sau determinate: paralizii ale membrelor, stari de subnutritie, obezitate,
varsta, bolnavi adinamici cu ateroscleroza
 Locale sau favorizante (in evitarea carora intervine asistenta medicala):
mentinerea indelungata in aceeasi pozitie, cute ale lenjeriei de pat si de corp,
firimituri (biscuiti, paine, gips), igiena defectuoasa
Zonele predispuse la escare sunt:
 În decubit dorsal: regiunea occipitala, omoplati, coate, regiunea sacrococcigiana, calcaie
 În decubit lateral: regiunea temporala, umeri, regiunea trohanteriana, genunchi, maleole
 În decubit ventral: regiunea temporala, regiunea claviculara, regiunea sternala, crestele iliace, genunchi,
haluce
Mijloace de prevenire: Se adreseaza cauzelor locale sau favorizante si reprezinta cartea de

vizita a asistentei. Escarele pot aparea in cateva ore sau zile, formarea lor fiind variabila.
 Evitarea imobilizarii pacientului prin:
 Schimbarea pozitiei la 2-3 ore, la nevoie sau mai des
 Se completeaza o foaie de supraveghere a escarelor
 Se noteaza orele de schimbare a pozitiei
 Se noteaza aspectul tegumentelor
 Se noteaza zonele de masaj
 Asigurarea confortului si mentinerea bolnavului intr-o stare de igiena perfecta prin:
 Se asigura confortul pacientului
 Se evita cutele lenjeriei de pat si corp
 Se spala zilnic tegumentele cu apa si sapun
 Se mentin tegumentele uscate
 Folosirea materialelor complementare, necesare pt. Prevenirea escarelor:
 Saltele speciale
 Perne de diverse forme si dimensiuni (pentru genunchi, calcai)
 Alimentatie si hidratare echilibrata:
 Alimente bogate in proteine
 Hidratare cu 1.5-2 l / 24 h
 Favorizarea circulatiei sangelui in zonele predispuse la escare
 Masaj in zonele comprimate
Masajul:
Obiective : favorizeaza vascularizatia profunda si superficiala; indeparteaza celulele
descuamate si destupa glandele sebacee; rehidrateaza pielea; favorizeaza starea de
bine si confort, inlatura durerea, anxietatea si ajuta la regasirea fortei si a energiei
Indicatii: pt toti bolnavii imobilizati care prezinta factori de risc; in momentul
schimbarii pozitiei, pe toate regiunile expuse
Principii: se face intotdeauna pe pielea curata, dupa ce bolnavul a fost spalat si i s-a
schimbat lenjeria; se face cu un unguent pe mana goala, in directia circulatiei de
intoarcere, de jos in sus, iar la ceafa-umeri se face invers, de sus in jos ci circular spre
exterior; se face pe o zona mai mare decat suprafata interesata; masajul nu trebuie
sa fie dureros, pozitia sa fie confortabila si sa dureze aprox. 15 minute
Contraindicatii: nu se face bolnavului cu febra, cancer, infectii ale pielii sau
septicemie
Tratament:
a) Local, in functie de stadiu: pt.stadiul I masaj, unguente, violet de gentiana;
pansament gras (cu zahar), bioxiteracor; stadiul III pansamente
b) General: se refera la alimentatie, tratamentul cu antibiotice si al starii generale
Complicatii: infectii locale ale plagii, septicemie
9. Determinarea glicemiei folosind teste rapide
Definitie: Glicemia reprezinta concentratia glucozei in sange

Valori normale: 60-125 mg/dl
Materiale necesare: glucotest (contine glucometru, dispozitiv automat de
intepare, ace de unic afolosinta, teste), pad alcoolizat, apa, sapun, prosop
a) Fizica: pacientul este asezat intr-o pozitie confortabila; se spala mainile
pacientului cu apa calda si sapun si se sterg (nu se folosesc solutii
antiseptice deoarece influenteaza masuratoarea)
b) Psihica: i se explica pacientului tehnica si necesitatea acesteia
Tehnica:
- Asistenta se spala pe maini si imbraca manusile
- Se porneste aparatul
- Se introduce banda test in fanta aparatului
- Se ataseaza un ac nou la dispozitivul de intepare
- Se inteapa pulpa degetului cu ajutorul dispozitivului, fara a stoarce locul
inteparii
- Se pune picatura de sange in locul special destinat de pe banda test si se
asteapta determinarea valorii glicemiei
- Aparatul se opreste automat cand se scoate banda test
- Se comprima locul inteparii cu un pad alcoolizat
Reorganizarea locului de munca: deseurile se arunca in locurile special
destinate iar materialele refolosibile se strang si se depoziteaza in locul
special destinat pastrarii acestora
Valoarea inregistrata se noteaza in foaia de observatie. Unitatea de masura
este mg/dL.
Reguli de respectat:
- Nu se foloseste alcool sau solutii antiseptice inainte de intepare
- Se folosesc pentru fiecare determinare cate o banda test si un ac nou
- Nu se stoarce locul inteparii
10. Recoltarea sangelui venos pentru biochimie
Definitie: Punctia venoasa reprezinta crearea unei cai de acces intr-o vena prin intermediul unui ac de punctie
Scop: Explorator : recoltarea sangelui pt.examene de laborator
Valori normale: uree 15-45 mg/dl, creatinina 0,5 – 1,2 mg/dl, colesterol <200 mg/dl, LDL < 100 mg/dl, HDL > 40
mg/dl, trigliceride <150 mg/dl, TGP 7-56 unitati/l, TGO 5-40 unitatir/l, acid uric F <5,7; B< 7, calciu total 8,6-10
mg/dl, calciu ionic 3,82 – 4,82 mg/dl
Locul punctiei: venele de la plica cotului (bazilica si cefalica), unde se formeaza „M”-ul venos prin
anastomozarea lor; venele antebratului; venele de pe fata dorsala a mainii; venele subclaviculare; venele
femurale; venele maleolare interne; venele jugulare si epicraniene (indeosebi la sugar si copil mic)
Materiale necesare: perna pt.antebrat, musama, aleza, paduri alcolizate, ace de punctie, manusi chirurgicale,
garou, holder, vacutainer rosu 7 ml, tavita renala, pix
Pregatirea pacientului: se explica tehnica si scopul acesteia; se cere acordul pacientului; pacientul este instiintat
cu o zi inainte sa nu manance si sa bea lichide cu 12 h inainte de recoltare; Se aseaza pacientul sezand,
semisezand sau in decubit dorsal
Tehnica:
- Asistenta se spala pe maini, imbraca manusile sterile

- Se examineaza calitatea si starea venelor, avand grija ca hainele sa nu impiedice circulatia de intoarcere
la nivelul bratului
- Se dezinfecteaza tegumentele
- Se fixeaza acul de punctie in holder
- Se fixeaza vena cu policele mainii stangi, la 4-5 cm sub locul punctiei, exercitand o usoara compresiune
si tractiune in jos a tesuturilor vecine
- Se fixeaza holderul cu acul atasat cu bizoul in sus, in mana dreapta, intre police si restul degetelor
- Se controleaza patrunderea acului in vena prin introducerea vacutainerului in holder
- Se continua recoltarea pana la umplerea automata a vacutainerului
- In caz de hematom se va retrage acul si se va comprima locul punctiei 1-3 minute
- In cazul strapungerii venei se va retrage acul in lumenul venei
- In caz de ameteli, paloare, lipotimie (lesin) se va intrerupe punctia si pacientul va fi asezat in decubit
dorsal fara perna si va fi anuntat medicul
Ingrijirea ulterioara a pacientului: se face toaleta locala a tegumentului; se schimba lenjeria daca este murdara;
se aseaza pacientul intr-o pozitie comoda; se supravegheaza pacientul
Pregatirea produsului pentru laborator: Se noteaza pe eticheta vacutainerului numele pacientului si FO,
analizele recomandate, ziua recoltarii, sectia
Reorganizarea locului de munca: materialele refolosibile se pun la locul lor si deseurile se arunca in recipientele
speciale.
11. Recoltarea sangelui venos pentru VSH

Valori normale Bărbaţi: Femei:
<50 ani: <15 mm/h <50 ani: <20 mm/h
50-85 ani: <20 mm/h 50-85 ani: < 30 mm/h
>85 ani: <30 mm/h >85 ani: <42 mm/h
garou, holder, vacutainer negru cu citrat de Na 3,8% 1,6 ml, tavita renala, tampoane, pix
Pregatirea pacientului: se explica tehnica si scopul acesteia; se cere acordul pacientului; pacientul este instiinta
cu o zi inainte sa nu manance si sa bea lichide cu 12 h inainte de recoltare; se aseaza pacientul sezand,
Tehnica:

- Se examineaza calitatea si starea venelor, avand grija ca hainele sa nu impiedice circulatia de intoarcere la nivelul
bratului
- Se fixeaza vena cu policele mainii stangi, la 4-5 cm sub locul punctiei, exercitand o usoara compresiune si tractiune
in jos a tesuturilor vecine
- Se desface garoul!!!

- In caz de ameteli, paloare, lipotimie (lesin) se va intrerupe punctia si pacientul va fi asezat in decubit dorsal fara
perna si va fi anuntat medicul
Ingrijirea ulterioara a pacientului: se face toaleta locala a tegumentului; se schimba lenjeria daca este murdara; se aseaza
pacientul intr-o pozitie comoda; se supravegheaza pacientul
Pregatirea produsului pentru laborator: Se noteaza pe eticheta vacutainerului numele pacientului si FO, analizele
recomandate, ziua recoltarii, sectia
Reorganizarea locului de munca: materialele refolosibile se pun la locul lor; se arunca deseurile in locurile
special amenajate pentru colectarea lor
12. Recoltarea sangelui venos pentru HLG completa

Valori normale: Hematocrit 32-45%, Hemoglobina 11-15 g/dl, Limfocite 20-55%, Trombocite 150-
450x103/mmc, Eozinofile 0-7%
garou, holder, vacutainer mov ce contine EDTA, 3 ml, tavita renala, tampoane, pix
cu o zi inainte sa nu manance si sa bea lichide cu 12 h inainte de recoltare; se aseaza pacientul sezand,
Tehnica:

la nivelul bratului

Pregatirea produsului pentru laborator : Se noteaza pe eticheta vacutainerului numele pacientului si FO, analizele
13. Recoltarea sangelui venos pentru INR

Valori normale: pentru pacient care nu face tratament cu anticoagulante 0,8-1,2 s; pacient cu medicamente
anticoagulante 2-4 s
garou, holder, vacutainer albastru ce contine citrat de Na 3,2%, 2 ml, tavita renala, tampoane, pix
cu o zi inainte sa nu manance si sa bea lichide cu 12 h inainte de recoltare; Se aseaza pacientul sezand,
Tehnica:

la nivelul bratului

Pregatirea produsului pentru laborator : Se noteaza pe eticheta vacutainerului numele pacientului si FO, analizele
14. Pregatirea pacientului pentru EKG

Definitie: Electrocardiograma reprezinta inregistrarea grafica a activitatii electrice a inimii.
Scop: explorator, prin intermediul ei se evidentiaza tulburarile de ritm si conducere, prezenta
infarctului miocardic acut, dezechilibrul electrolitic
Materiale necesare: electrocardiograf, hartie pentru aparat, pad alcoolizat, comprese, gel
a) Psihica :
 se explica tehnica si necesitatea efectuarii acesteia
 se cere acordul pacientului
b) Fizica :
 Se transporta pacientul in sala de EKG preferabil cu caruciorul
 Se asigura repaus 10-15 minute
 Se aseaza pacientul in decubit dorsal
 Se asigura temperatura camerei aprox.20⁰C, deoarece frigul poate produce contractii
musculare iar caldura excesiva produce transpiratie, care modifica conductibilitatea pielii, falsificand
inregistrarea
 Se expun etremitatile mainilor si picioarelor pentru a atasa electrozii
 Se verifica ca picioarele pacientului sa nu atinga tablia patului
 Se vor aplica electrozii pe zone plate, nu pe muschi, pentru a nu interfera cu activitatea aparatului
 Daca anumite zone prezinta pilozitate crescuta aceasta va trebui indepartata prin radere sau
scurtare
 Se aplica gel pe locurile de plasare a electrozilor. Nu se va folosi alcool deoarece poate distruge
electrozii
 Se verifica electrozii sa fie curati si apoi se aplica pe extremitatile mebrelor, astfel: rosu pentru
mana dreapta, galben pentru mana stanga, negru pentru piciorul drept, verde pentru piciorul stang
 Electrozii de pe piept se vor aseza astfel:
 V1 (rosu) – spatiul 4 intercostal in dreapta sternului,
 V2 (galben) - spatiul 4 intercostal in stanga sternului,
 V3 (verde) – la jumatatea distantei dintre V2 si V4
 V4 (maro) – spatiul 5 intercostal stang, pe linia medioclaviculara
 V5 (negru)- la jumatatea distantei dintre V4 si V6,

 V6 (mov)- spatiul 5 intercostal in dreptul liniei de mijloc a axilei, la acelasi nivel cu V4
 Daca EKG-ul trebuie facut la o femeie, electrozii se vor plasa sub sani
 Asistenta va nota numele, varsta, inaltimea, greutatea, data si ora, medicatia prescrisa
Reorganizarea locului de munca: Electrozii se vor sterge de gel/solutie salina si se dezinfecteaza

Ingrijirea ulterioara a pacientului: Pacientul este sters de surplusul de gel si ajutat sa se imbrace, este
condus la salon si asezat intr-o pozitie confortabila.
15. Recoltarea exudatului faringian
Definitie: Exudatul faringian este un lichid rezultat in urma unui proces inflamator faringian.
Scop: explorator- depistarea germenilor patogeni de la nivelul faringelui in vederea

tratamentului; depistarea persoanelor sanatoase purtatoare de germeni
Reguli de respectat:
- Se evita imbibarea tamponului cu saliva
- Se evita atingerea dintilor
- Pacientul nu va consuma alimente sau lichide, nu va fuma, nu se va spala pe dinti, nu i se vor
instila solutii dezinfectante in nas, nu va face gargara si nu va fi sub tratament cu antibiotice sau
sulfamide
- Timpul scurs de la recoltare la insamantare nu trebuie sa depaseasca 5-6 ore
Materiale necesare: masca de tifon, spatula linguala, eprubeta cu tampon faringian, tavita
renala, stativ eprubete
a) Psihica: explicarea tehnicii, obtinerea acordului
b) Fizica: pacientul este anuntat sa nu manance,sa nu bea lichide, sa nu fumeze si sa nu
se spele pe dinti inaintea recoltarii; sa nu i se instileze solutii dezinfectante in nas, sa
nu faca gargara; se aseaza pacientul pe scaun
Tehnica:
 Asistenta se spala pe maini, se dezinfecteaza cu alcool si imbraca manusile
 Isi pune masca de protectie
 Se verifica integritatea si valabilitatea materialelor folosite
 Invita pacientul sa deschida gura si inspecteaza fundul de gat
 Deschide eprubeta cu tamponul faringian
 Apasa limba cu spatula linguala
 Cu tamponul faringian sterge depozitul de pe faringe si amigdale, dezlipeste o portiune din
falsele membrane daca este cazul
 Se evita imbibarea tamponului cu saliva si atingerea dintilor

 Se spala pe maini cu apa si sapun
 Noteaza pe eticheta eprubetei numele pacientului, data recoltarii si sectia
Ingrijirea ulterioara a pacientului: pacientul este asezat intr-o pozitie comoda
Pregatirea produsului pentru laborator: Se noteaza pe eticheta numele pacientului si FO, analizele
Reorganizarea locului de munca: se arunca deseurile, materialele refolosibile se dezinfecteaza si

sunt puse in locul destinat pastrarii acestora
18. Aplicarea medicamentelor pe suprafata tegumentelor

Scop: Pe suprafata tegumentelor se aplica medicamentele care au efect local la acest nivel
Forma de prezentare:
 Lichide (se adm. prin badijonare sau compresa medicamentoasa)
 Pudra
 Unguent,pasta
 Mixtura
 Sapun medicinal
 Bai medicinale
Pregatirea administrarii:
a) Materiale necesare: musama, aleza, pense porttampon, spatule, comprese, tampoane, manusi,
pudriera, tavita renala, prosop
b) Pregatirea pacientului:
 Fizica: se aseaza pacientul intr-o pozitie confortabila, care sa permita aplicarea
medicamentelor
 Psihica: se explica tehnica, se cere acordul, se informeaza cu privire la efectele
medicamentelor
Aplicarea medicamentelor: Asistenta alege instrumentarul in functie de forma de prezentare a
medicamentelor.
 BADIJONAREA - consta in intinderea unei solutii medicamentoase cu ajutorul unui tampon
montat pe un porttampon (tinctura de iod, violet de gentiana, albastru de metil). Tampoanele se
imbiba prin turnarea solutiei si nu prin introducerea lor in solutie. Se evita folosirea aceluiasi
tampon pentru badijonarea mai multor regiuni bolnave.
 COMPRESA MEDICAMENTOASA – consta in imbibarea solutiei medicamentoase intr-un strat
textil mai gros, care se aplica pe tegumentul bolnav. Compesele se vor stoarce pentru a preveni
macerarea pielii. Au actiune sicativa, dezinfectanta, antipruriginoasa, antiinflamatoare (Rivanol,
solutie Burow).
 PUDRAJUL – reprezinta presararea medicamentelor sub forma de pudra pe piele, cu ajutorul
tampoanelor sau cutiilor cu capac perforat. Actiunea pudrelor poate fi de combatere a
pruritului, de absorbtie a grasimilor, de uscare si racorire a pielii (pudra de talc, talc mentolat,
oxid de zinc).
 UNGUENTE SI PASTE – se aplica cu ajutorul spatulelor pe suprafata tegumentelor, in strat
subtire. Unguentele contin substanta medicamentoasa inglobata in vaselina, lanolina. Pastele
contin grasimi si pudre. Se evita pastrarea unguentelor la temperaturi ridicate.
 MIXTURI – se intind cu ajutorul tampoanelor montate pe un porttampon, sau cu mana imbracat

in manusa, in functie de suprafata pielii. Dupa aplicare se lasa sa se usuce. Se agita inainte de
utilizare.
 SAPUNURI MEDICINALE – se utilizeaza pentru spalarea pielii si pentru obtinerea unui efect
medicamentos. Sapunul este intins pe piele, lasat sa se usuce si indepartat dupa cateva ore sau
1-2 zile.
 BAI MEDICINALE – se utilizeaza pentru efectul calmant, dezinfectant, decongestiv,
antipruriginos. Se pot face bai partiale sau complete si se folosesc substante medicamentoase,
dezinfectante, infuzii de plante la temperatura corpului.

 Acoperirea regiunii cu comprese mari de tifon
 Urmarirea efectului local
 Urmarirea eventualelor reactii secundare (prurit, alergie)
 Schimbarea periodica a compreselor medicamentoase
19.Pregatirea pacientului pentru explorarea radiologica a organelor toracice

(radioscopie, radiografie, bronhografie, tomografie)
Scop: studierea morfologiei si functionalitatii plamanilor, a modificarilor de

volum/forma ale inimii, in vederea stabilirii diagnosticului (tumori pulmonare,
atelectazii, modificari topografice si de calibru ale bronhiilor)
a) Fizica:
 Se dezbraca complet regiunea toracica; parul lung se leaga in crestetul
capului
 Se indeparteaza obiectele radioopace
 Se aseaza pacientul in pozitie ortostatica cu mainile pe solduri si coatele
aduse inainte fara a ridica umerii, in spatele ecranului, cu pieptul
apropiat de ecran sau de caseta cu film
 Cand pozitia verticala este contraindicata, se aseaza pacientul sezand
sau in decubit
 In timpul examenului radiologic se ajuta pacientul sa ia pozitiile cerute
de medic
 Sugarii si copii mici se fizeaza prin infasare pe un suport de scanduri sau
se suspenda in hamuri pentru a nu se iradia persoana care l-ar sustine

b) Psihica:
 Se explica tehnica, conditiile de examinare (camera de semiobscuritate)
 se cere acordul
 Se conduce pacientul la serviciul de radiologie

 Se explica pacientului cum trebuie sa se comporte in timpul examinarii
(va efectua cateva miscari de respiratie iar radiografia se va face in
apnee, dupa o respiratie profunda)
Ingrijirea pacientului dupa examinare:
 Se imbraca pacientul si se conduce la pat
 Se noteaza in FO data si examenul radiologic efectuat
20. Spalatura auriculara
Definitie: Reprezinta spalarea conductului auditiv extern prin introducerea unui curent de lichid.
Scop: terapeutic
- Indepartarea secretiilor (puroi, cerumen)

- Indepartarea corpilor straini ajunsi in urechea externa
- Tratamentul otitelor cronice
Materiale necesare: scaun, masa de tratamente, sorturi de cauciuc, musama, aleza, prosop, tavita
renala, seringa Guyon, vata, lichid de spalatura la 37⁰C, solutie medicamentoasa, solutie bicarbonat de
sodiu 1‰
a) Psihica: se explica tehnica si scopul acesteia si se cere acordul pacientului
b) Fizica :
 In functie de caz, se instileaza urmatoarele solutii:
 Cerumen – solutie de bicarbonat de Na in glicerina 1/20, cu 24 h inainte, de 3 ori/zi
 Dop epidermic – solutie de acid salicilic 1% in ulei de vaselina
 Corpi straini hidrofili (boabe de legume/cereale) – alcool
 Insecte vii – ulei de vaselina, glicerina sau se aplica un tampon cu alcool cu efect
narcotizant
 Se aseaza pacientul sezand pe scaun
 Se protejeaza pacientul cu sort si prosop
 Se aseaza tavita sub urechea pacientului, care va tine capul inclinat spre tavita
Tehnica:
- Asistenta se spala pe maini si imbraca sortul de cauciuc

- Verifica temperatura lichidului de spalatura si incarca seringa Guyon
- Solicita pacientului sa deschida gura (conductul auditiv se largeste si continutul patologic se
indeparteaza mai usor)
- Trage pavilionul urechii in sus si inapoi cu mana stanga iar cu mana dreapta injecteaza lichidul de
spalatura spre peretele postero-superior si asteapta evacuare
- La nevoie se repta operatie
- Se usuca conductul auditiv extern
- Medicul controleaza rezultatul spalaturii prin otoscopie
- Se introduce un tampon de vata in conduct
- Se aseaza pacientul in decubit dorsal 30-60 min
- Se examineaza lichidul de spalatura
Reorganizarea locului de munca: se arunca deseurile in locurile special amenajate iar materialele
refolosibile se spala, se dezinfecteaza si se depoziteaza in locul special destinat pastrarii acestora
Notarea in FO: se noteaza tehnica si rezultatul spalaturii (corpi straini extrasi, etc)
Accidente: Datorita presiunii prea mari sau temperaturii prea scazute/crescute a lichidului de spalatura,
pot aparea: varsaturi, ameteli, lipotimie, dureri, traumatizarea timpanului
21. Oxigenoterapia
Scop: Asigurarea unei cantitati corespunzatoare de O la tesuturi prin combaterea hipoxiei
determinata de:
- Scaderea O alveolar
- Diminuarea hemoglobinei
- Tulburari in sistemul circulator
- Probleme care interfereaza cu difuziunea pulmonara
Surse de oxigen:
- statie centrala de O
- Microstatie
- Butelie de O
Metode de administrare a oxigenului:
Nr.crt Metoda Caracteristici
.
1 Sonda nazala - Cea mai utilizata metoda
- Permite adm O in conc. de 25-45%
- Poate fi utilizata pe termen lung
- Nu se utilizeaza la pacientii cu afectiuni ale mucoasei nazale
2 Masca (cu/fara - Permite adm O in conc. de 40-60%

reinhalarea - Este incomoda datorita sistemului de prindere si etanseizare
aerului expirat) - Accentueaza starea de anxietate in special la copii
- Poate cauza iritatia tegumentelor fetei
- Nu se utilizeaza la pacientii cu arsuri la nivelul fetei
3 Ochelari pentru O - Sunt prevazuti cu 2 sonde care se introduc in ambele nari

- Se utilizeaza la copii si pacienti agitati
- Sunt mai bine tolerati de pacienti
4 Cortul de O - Frecvent utilizat la copii

- Conc. O nu poate depasi 50%
- Are dezavantajul ca atmosfera de sub cort se incalzeste si se
supraincarca cu vapori datorita faptului ca pacientul inspira si
expira in acelasi mediu
- O introdus in cort nu va fi umidificat, ci trecut prin instalatii
de racire
- In cort se pot monta instalatii de racire
- Copiii vor fi supravegheati permanent pentru a nu disloca
cortul
Echipamente necesare: sursa de O, umidificator (recipient pentru barbotarea O, continand apa

sterila), sonda nazala, cateter, sonda/masca/ochelari/cort, leucoplast pentru fixarea sondei
Interventiile asistentei medicale:
 Pregateste psihic pacientul, asigurandu-l de luarea tuturor masurilor de precautie
 Aseaza pacientul in pozitie semisezand, care favorizeaza expansiunea pulmonara
 Asambleaza echipamentul
 Dezobstrueaza caile respiratorii
 Masoara lungimea sondei pe obraz, de la nara la tragus
 Umecteaza sonda cu apa sterila pentru facilitarea insertiei si prevenirea lezarii mucoasei
 Introduce sonda in nara si o fixeaza pe obraz cu leucoplast
 Daca se utilizeaza masca, aceasta se va aseza acoperind nasul si gura pacientului si se va
fixa cu o curea in jurul capului
 Se fixeaza debitul de adm. a O, in functie de prescriptia medicului
 Se apreciaza raspunsul terapeutic al adm. O (culoare tegumente, masurarea respiratiei
si a pulsului)
 Se supravegheaza pacientul pentru depistarea semnelor de toxicitate sau de aparitie a
unor complicatii
 Se supravegheaza echipamentul de adm a O (debit, presiune)
 Acorda suport psihic in timpul administrarii si combate orice cauza de disconfort
 Mobilizeaza periodic sonda
 Se scoate sonda 1 data/zi si se introduce in cealalta nara
 Curata echipamentul dupa terminarea tehnicii
Incidente/accidente:
Cauza determinanta Accidente

Recipientul pt barbotare se rastoarna Asfixierea pacientului (lichidul este impins de catre O in
caile respiratorii)
Utilizare prelungita, in conc. mare Iritarea locala a mucoasei
sau presiune ridicata Congestie si edem alveolar
Hemoragie intraalveolara
Atelectazie
Patrunderea gazului in esofag Distensie abdominala
22. Terapia cu aerosoli

Definitie: Reprezinta introducerea medicamentelor in caile respiratorii inferioare prin intermediul
aerosolilor, pentru a se obtine un efect topic sau sistemic.
Scop: terapeutic
- Dezinfectia, decongestionarea mucoasei cailor respiratorii
- Fluidificarea sputei, expectoratie
- bronhodilatatie
Materiale necesare: nebulizator, medicament, solutie de dilutie, seringa pentru tragerea substantei
medicamentoase
a) Psihica: se explica tehnica si necesitatea acesteia, se cere acordul
b) Fizica: se aseaza pacientul in pozitie sezand si se invita sa isi sufle nasul
Tehnica:
 Asistenta se spala pe maini
 Inchide ferestrele
 se conecteaza aparatul de aerosoli la sursa de curent
 se introduce solutia medicamentoasa in recipientul special al aparatului de aerosoli (daca

medicatia nu este ambalata sub forma unei doze se va masura corect cantitatea acesteia si se va
dilua cu ser fiziologic)
 se ataseaza capacul la recipientul in care a fost pusa solutia medicamentoasa
 se introduce unul dintre capetele tubului de alimentare la recipientul aparatului de aerosoli si
celalalt la unitatea acestuia, se selecteaza fie piesa bucala fie masca si se porneste aparatul. Ar
trebui sa se poata observa cum sunt eliberate pulberi fine din piesa bucala a nebulizatorului. Daca
nu se intampla acest lucru trebuie verificate din nou conexiunile si cantitatea de medicament.
 piesa bucala a aparatului se va tine intre dinti, cu buzele de jur imprejurul ei si se va respira normal
pe gura, nu pe nas
 ritmul respiratiei va fi normal nu accelerat pentru ca medicamentul sa fie distribuit uniform in
plamani
 Supravegheaza pacientul
 tratamentul se va face complet, iar apoi se va opri compresorul nebulizatorului
- Fereste pacientul de curentii de aer
- Pacientul ramane in incapere 15-30 min
Reorganizarea locului de munca: deseurile se arunca in locurile speciale de colectare iar
nebulizatorul se dezinfecteaza (poate deveni sursa de contaminare a cailor respiratorii daca nu
se sterilizeaza)
23 TRANSFUZIA DE SANGE
1
TRANSFUZIA INDIRECTA
Se executa cu sange proaspat izo-grup, izo-Rh de la donator cunoscut, prin intermediul

flaconului sau pungilor din PVC (plastificat pentru colecta de sange Maco Pharma-Hemarom,
care asigura calitate, securitate si flexibilitate) cu stabilizator anticoagulant.
PREGATIRE
• Materiale - toate materialele necesare perfuziei i.v. - trusa pentru perfuzat sange cu filtru in
picurator - sange izo-grup, izo-Rh - materiale necesare controlului grupei sanguine -
medicamente pentru eventuale accidente - invelitoare de flanela - casoleta cu campuri sterile -
aparat de oxigen
• Sange - se verifica integritatea flaconului sau pungii, valabilitatea, aspectul macroscopic al
sangelui. Sangele, pastrat cateva ore la frigider, se sedimenteaza in trei straturi: - stratul
inferior cuprinde masa eritrocitara, este vascos, siropos, de culoare rosie inchis; - stratul al
doilea – o pelicula fina, albicioasa, format din leucocite si trombocite; - stratul al treilea –
limpede, omogen, de culoare galben verzui, constituind plasma; - se incalzeste sangele la
temperatura corpului.
• Pacient :
• psihic - i se explica necesitatea si riscul transfuziei; - daca este posibil, pacientul isi exprima
consimtamantul scris; - daca pacientul refuza, fiind constient si cunoscand consecintele
refuzului, transfuzia nu se va efectua; - apartinatorii nu au drept de hotarare.
• fizic - pacientul nu va manca; - se aseaza in decubit dorsal, comod, cu bratul in extensie si
supinatie; - i se administreaza romergan (daca este alergic); - se acopera cu invelitoarea.
EXECUTIE
• Montarea flaconului - spalarea mainilor cu apa si sapun - asistenta imbraca manusi sterile
pentru protectie - se efectueaza proba de compatibilitate directa Jeanbreau pentru fiecare
flacon - se indeparteaza dopul de parafina ( cand este cazul) - se dezinfecteaza dopul cu tinctura
de iod - se monteaza apartul de perfuzat ( cu filtru in picurator)
• Evacuarea aerului din tubul aparatului - se face la fel ca la perfuzia de seruri - se fixeaza
flaconul (punga) in stativ
• Efectuarea punctiei venoase - se alege o vena si se punctioneaza - se indeparteaza garoul si se
ataseaza amboul aparatului de transfuzat la ac
• Efectuarea probei biologice Oelecker - se fixeaza acul, amboul si extremitatea tubului la piele
- se lasa 20-30 ml de sange sa curga prin picurator si se regleaza ritmul la 10-15 picaturi/minut
timp de 5 minute - se supravegheaza pacientul si daca nu apar semne de incompatibilitate se
repeta operatia
• Efectuarea transfuziei - daca nu au aparut semne de incompatibilitate, se continua transfuzia
in ritmul stabilit de medic - se supravegheaza in continuare pacientul si ritmul de scurgere la
nivelul picuratorului - se pregateste flaconul urmator (daca este cazul)
• Incheierea transfuziei - se retin din fiecare flacon 5-6 ml de sange pentru verificari ulterioare,
in caz de accidente posttransfuzionale tardive - se inchide prestubul, se aplica o pensa intre
ambou si tubul de control - se retrage acul si se coprima vena cu tampon steril - se aplica
pansament steril la locul punctiei si se fixeaza
INGRIJIREA ULTERIOARA A PACIENTULUI
- se aseaza comod, se acopera - se asigura temperatura camerei cu 1-2 ° C mai ridicata - se

ofera pacientului lichide calde ( daca este permis) - se alimenteaza dupa 2 ore de la terminarea
transfuziei (daca este permis)
24 CLISMA EVACUATORIE
Clisma reprezintă o varietate de tubaj digestiv, prin care se introduc în intestinul gros (anus, rect şi mai
departe în colon) diferite lichide în scop:
1. Evacuator:
 evacuarea conţinutului intestinului gros,
 pregătirea pacientului pentru intervenţii chirurgicale sau diverse examinări, paraclinice
(rectoscopie, irigoscopie);
2. Terapeutic:
 introducere unor medicamente,

 alimentarea sau hidratarea pacientului.
Pregătirea clismei:
 se verifică temperatura apei sau a lichidului de clismă (spre exemplu o soluţie medicamentoasă);
 se fixează canula la tubul irigatorului şi se închide robinetul acestuia;
 se toarnă lichidul de clismă în irigator până ce se umple;
 se fixează irigatorul pe stativ;
 se deschide robinetul irigatorului şi se evacuează aerul lăsând să curgă prin canulă prima coloană
de apă, după care robinetul sau clema se închide;
 se lubrifiază canula cu glicerină sau un alt lubrifiant pus pe o compresă de tifon;
 pe patul pe care se aşează bolnavul se aşterne o muşama pentru protecţie.
Efectuarea clismei:
 persoana care efectuează clisma sau ajutorul său, începe clisma după ce se spală pe mâini, se
dezinfectează şi îşi îmbracă mănuşile de protecţie;
 cel căruia i se efectuează clisma se poate aşeza:
- în decubit lateral stâng (culcat pe stânga) cu membrul inferior stâng întins, iar cel drept flectat;
- în poziţie genu-pectorală (culcat pe coate şi genunchi);
- dacă bolnavul este slăbit, poate fi aşezat în decubit dorsal (culcat pe spate).
 evidenţierea orificiului anal se face prin îndepărtarea feselor cu mâna stângă;

 se introduce canula prin anus în rect cu mâna activă, cu vârful îndreptat înainte (în direcţia
vezicii urinare);
 după ce vârful canulei a trecut prin sfincterul anal, se modifică direcţia canulei ridicând
extremitatea externă şi îndreptând vârful în axul ampulei rectale, apoi aceasta se introduce pe o
distanţă de aproximativ 10-12 cm;
 când canula întâmpină rezistenţă, se retrage câţiva cm sau se dă drumul apei din irigator,
manevră care poate permite înaintarea canulei atât prin întinderea şi lărgirea rectului, cât şi prin
dizolvarea şi dislocarea materiilor fecale;
 se deschide robinetul, clema sau pensa care opreşte scurgerea lichidului din irigator şi se
reglează viteza de scurgere prin ridicarea irigatorului la aproximativ 50 cm deasupra
pacientului;
 în timp ce lichidul de clismă se scurge din irigator, pacientul respiră adânc şi îşi relaxează
musculatura abdominală, încercând să reţină soluţia aproximativ 10-15 minute;
 când se bănuieşte că în faţa canulei se aşează schibale ("dopuri" de materii fecale întărite), se va
ridica irigatorul care va duce la creşterea presiunii de scurgere, restabilind curgerea normală;
 când apar dureri (crampe intestinale), se opreşte curentul de apă câteva minute până ce
musculatura colonului se relaxează şi cedează durerile;
 se închide robinetul înainte ca nivelul apei să se apropie de nivelul
 tubului de scurgere, pentru a evita pătrunderea aerului în intestin;
 se extrage canula din rect şi se aşează într-o pungă etanşă, tăviţa renală sau în rezervorul
irigatorului; pentru a uşura pătrunderea apei la o adâncime mai mare, pacientul îşi schimbă
poziţia din decubit lateral stâng, în decubit drept apoi in decubit dorsal.
25 TEHNICA SONDAJUL VEZICII URINARE
Definiţie – manopera prin care se realizează evacuarea vezicii urinare, cu ajutorul unei sonde.
Obiectivele - Sondajul vezicii urinare are drept scop:

· evacuarea vezicii urinare în cazurile în care acest lucru nu se poate efectua fiziologic
· în cazul unor intervenţii chirurgicale (în special pe micul bazin) sau explorări endoscopice
· evacuarea produselor patologice (cheaguri sanguine, corpi străini)
· prevenirea complicatiilor la pacientii cu incontinenta urinara
· monitorizarea precisă a diurezei
Indicaţii :
· retentia acuta de urina
· intervenţii chirurgicale în micul bazin, perineu, interventii chirurgicale de durata
· după explorarea instrumentală a vezicii urinareşi a căilor urinare (cistoscopie, ureteroscopie)
· după manevre terapeutice (litotriţie extracorporeală)
· cateterizare cu bujii filiforme sau cistostomie temporara)
· rupturi traumatice ale uretrei, pentru evitarea formării de căi false
· evacuarea produselor patologice (cheaguri sangvine, corpi străini)
· la bolnavii comatoşi
· la pacienţii la care este importantă monitorizarea balanţei hidro-electrolitice.
Măsurarea diurezei obţinute prin sondaj vezical se face la intervale diferite de timp:

· din oră in oră: la cazurile cu oligurie
· la 12 ore: cu măsurarea osmolaritaţii, glicozuriei, corpi cetonici şi sânge
· la 24 de ore: pentru determinarea clearance-ului creatininei, măsurarea electroliţilor, fosfaţilor şi
substanţelor toxice (in intoxicaţii), amilazelor urinare (pancreatita)
Tehnica
Materiale necesare :
· sonde uretrale sterile de diverse tipuri şi dimensiuni
· mănuşi sterile
· comprese sterile şi soluţii antiseptice
· ulei de parafină sau glicerină sterile necesare pentru lubrefierea sondelor
· pungi sterile pentru colectarea urinii
· seringă şi ser fiziologic (20-30 ml) pentru umplerea balonului sondelor, dar şi pentru controlul
permeabilităţii sondei, spălături, aspirarea cheagurilor din vezica urinară
Tipuri de sonde:
a) FOLEY: simple ( 2 canale) sau cu canal suplimentar pentru lavaj vezical prezintă:
- un canal pentru evacuarea urinii: se conectează la punga colectoare

- un canal pentru umflarea balonaşului pentru prevenirea ieşirii sondei (cu volume diferite de la 5 la 30
ml)
- +/- canal suplimentar pentru lavaj vezical
b) NELATON: nu au balonaş de fixare - sunt mai rigide - folosite pentru sondajul de scurtă durată sau in
cazurile in care nu se reuşeşte cateterizarea cu sonde Foley (ex: adenom de prostata)
c) SONDE CU MANDREN
- au in componenţă un mandren metalic
- pot crea căi false
- folosite mai rar
Condiţii de efectuare
· Sondajul vezicii urinare trebuie privit ca un act chirurgical, respectându-se regulile de asepsie şi
antisepsie
· Tipul de sondă şi grosimea ei se aleg în funcţie de uretra ce trebuie cateterizată, sex, vârstă (adenom de
prostată la bărbaţi)
· Manevra de introducere a sondei trebuie să fie executată cu blândeţe
· Golirea vezicii se face lent, progresiv pentru evitarea apariţiei hemoragiei "ex vacuo”
· Poziţia bolnavului este în decubit dorsal
2 Tehnică La bărbat
- se decalotează glandul, se spală şi se dezinfectează glandul şi meatul urinar
- se lubrefiază sonda
- se introduce în meatul urinar, cu blândeţe, penisul fiind ţinut cu mâna stângă la zenit pentru a elimina
una dintre curburile uretrei. Când sonda ajunge la bulbul uretrei, penisul se basculează în jos spre
coapse, apoi se impinge sonda până ajunge în vezica urinara şi vine urină 34
- se umflă balonaşul sondei şi se trage sonda cat permite
- se evacuează urina lent, eventual cu pensarea sondei (după evacuarea a 150 – 200 ml) pentru 1 – 2
minute.
La femeie
- poziţia este pe masa ginecologică sau în decubit dorsal cu membrele inferioare flectate şi desfăcute
- cu mâna stângă se desfac labiile şi se dezinfectează vulva şi meatul urinar
- se introduce sonda în meat şi se împinge cu blândeţe până ajunge în vezica urinară
Uneori meatul urinar se poate deschide pe peretele vaginal anterior ceea ce necesită introducerea unei
valve înguste pentru a putea efectua cateterizarea meatului urinar.
Sondajul vezicii urinare se poate efectua si pentru evacuarea urinii din vezica urinară şi scoaterea
imediată a sondei sau cu lăsarea temporară a sondei în vezica urinară.
Rezultate - cateterizarea uretrei permite evacuarea vezicii urinare (globul vezical este dureros pentru
bolnav), permite monitorizarea diurezei bolnavului în scopul unei reechilibrări corecte şi urmărirea
funcţiei renale.
Incidente, accidente
· sonda nu mai progresează de la un anumit nivel datorită unor stricturi uretrale, adenom de prostată sau
creearea unei căi false (vine sânge pe sondă). În cazul stricturilor se cateterizează uretra cu bujii
filiforme sau se face puncţia suprapubiană a vezicii urinare. În adenomul de prostată se încearcă
cateterizarea cu o sondă Tieman subţire sau puncţie suprapubiană.
· sângerarea uretrei în timpul manevrelor de introducere a sondei arată formarea unor căi false. Se va
încerca cateterizarea cu o sondă mai groasă, cu blândeţe sau puncţia vezicii urinare
· hemoragia "ex vacuo” la sfârşitul golirii vezicii urinare; se evită golind lent vezica urinară
· frisoanele, febra se datorează infecţiei urinare şi necesită tratament antibiotic în funcţie de
sensibilitatea germenilor
26 TEHNICA SONDAJUL DUODENAL
Definitie: Sondajul sau tubajul duodenal consta in introducerea unei sonde Einhorn dincolo de pilor, realizand
o comunicare intre duoden si mediul exterior.
Scop: explorator
- extragerea continutului duodenal format din continut gastric, bila (A, B, C), suc pancreatic si secret ie
proprie
- aprecierea functiei biliare hepatice, a cailor extrahepatice
- descoperirea unor modificari anatomo-patologice ale organelor care dau aspectul, cantitatea, compozitia
chimica sau morfologica a sucurilor extrase prin sondaj
- evidentierea unor boli parazitare ale duodenului sau cailor biliare
terapeutic
- drenarea cailor biliare si introducerea unor medicamente care au actiune directa asupra ficatului, a cailor
biliare sau a tubului digestiv. Acestea vor actiona fie local, fie se vor resorbi prin peretii intestinali, ajungand prin vena
porta in ficat, de unde apoi vor fi excretate impreuna cu bila in caile biliare, urmand calea circulatiei entero-hepatice
alimenttie artificiala
- se introduc lichide hidratante si alimente lichide in organismul pacientilor inconstienti sau cu imposibilitate de inghitire
aspiratie continua
- in cazul ocluziilor sau subocluziilor intestinale
- dupa interventii chirurgicale pe tub digestiv (postoperator)
Generalitati
- se verifica totodata si permeabilitatea cailor biliare
- se pot localiza procesele patologice hepatobiliare, prin separarea bilei veziculare de cea hepatica din continutul
sucului duodenal
- analiza sucului pancreatic urmareste dozarea fermentilor din continutul lui
- recoltarea sucului pancreatic se face prin tubajul duodenal
materiale
de protectie
 Musama si aleza
 Sort de cauciuc sau alt material impermeabil
 Prosoape
sterile
 Sonda Einhorn
 2 seringi de 20 ml
 manusi de cauciuc sterile
 pensa hemostatica
 medii de cultura , eprubete
nesterile
 tavita renala
 tava medicala
 stativ pentru eprubete
 pahar cu apa aromata
 perna cilindrica dura sau patura rulata
 hartie de turnesol rosie si albastra
medicamente
 sulfat de magneziu 33%

 ulei de masline
 novocaina
 solutii necesare hidratarii si alimentarii(materialele se vor alege in functie de scopul sondajului)
pregatirea pacientului
psihic:
- se informeaza pacientul
- i se explica necesitatea tehnicii
fizic:
- pacientul va fi nemancat
- se izoleaza patul cu un paravan
- se protejeaza cu musamaua si aleza
- se aseaza pacientul in pozitie sezand la marginea patului
- se protejeaza cu sortul din material plastic
- i se indeparteaza proteza (dupa caz)
- i se da tavita renala sa o tina sub barbie
executie
 asistenta se spala pe maini
 imbraca manusi sterile
 prinde sonda(umezita) cat mai aproape de oliva si o introduce cu blandete prin cavitatea bucala sau
nazala pana in faringe
 cere pacientului sa respire adanc, cu gura deschisa si sa inghita de cateva ori pana cand oliva trece in
esofag
 cu miscari blande ajuta inaintarea sondei pana la marcajul 45cm la arcada dentara, moment in care se
considera ca sonda a trecut de cardia si a patruns in stomac
 se aseaza pacientul in decubit lateral drept, cu trunchiul usor ridicat si capul mai jos,coapsele flectate pe
bazin
 se introduce perna cilindrica sub regiunea hepatica
 se impinge usor sonda spre pilor pana la marcajul 60cm
 se continua introducerea sondei cu rabdare si atentie concomitent cu actiunea de inghitire a ei de catre
pacient(1-2cm la 3-5min)
 cand diviziunea 75cm se afla la arcada dentara, oliva sondei a ajuns in duoden(dupa cca 1-1 ½ ore de la
patrunderea ei in stomac)
verificarea pozitiei sondei
 daca nu se scurge bila sau lichidul scurs nu are aspectul bilei, se verifica daca sonda a ajuns in duoden
sau s-a incolacit in stomac
 se insufla 60ml de aer prin sonda cu seringa si dupa un minut se aspira; daca sonda a ajuns in duoden se
recupereaza mai putin de 20ml
 se introduc 10ml de lapte care nu mai poate fi extras daca sonda a ajuns in duoden, dar poate fi extrasa
daca ea se afla in stomac
 se face control radiologic, sonda urmarindu-se sub ecran, ea fiind vizibila datorita impregnarii cu saruri
de plumb
captarea bilei
 dupa 1-1 ½ ore de la patrunderea sondei in stomac, la capatul liber al sondei apare bila A, coledociana,
de culoare galben-aurie, care se colecteaza intr-o eprubeta
 se verifica reactia sucului duodenal cu hartia de turnesol
 se introduc prin sonda 40ml solutie sulfat de Mg 33%, sterila, incalzita la temperatura camerei pentru a
favoriza drenarea bilei veziculare
 se inchide extremitatea libera a sondei prin innodare sau cu o pensa
 dupa 15-30min se deschide sonda si se colecteaza 30-40ml bila vascoasa de culoare inchisa castanie –
bila B, veziculara
 la indicatia medicului se pot recolta 3-5ml bila B intr-o eprubeta sterila sau pe medii de cultura pentru
examen bacteriologic
 dupa evacuarea bilei B se colecteaza o bila clara care provine direct din ficat –bila C, hepatica; aceasta,
fiind in cantitate mai mare, se va capta intr-un recipient corespunzator
 extragerea sondei se face dupa ce se insufla cativa ml de aer si se inchide capatul liber cu o pensa
 extremitatea sondei se va tine sub nivelul stomacului pacientului pentru a impiedica scurgerea
continutului ei in faringe sau in cavitatea bucala
 se goleste continutul sondei si se asaza in tavita renala
ingrijirea ulterioara a pacientului
 se ofera un pahar cu apa aromata pentru clatirea gurii

 se sterg mucozitatile de pe fata si barbie
 se indeparteaza sortul din material plastic
 se aseaza pacientul in pozitie comoda
pregatirea produsului pentru examen de laborator
 se determina cantitatea de bila obtinuta

 se eticheteaza recipientele
 se trimit probele la laborator
Se reorganizeaza si se noteaza in f.o.
accidente
 innodarea sondei datorita contractiilor peretilor stomacali in timpul senzatiei de varsaturi

 incolacirea sondei in stomac
 greturi si varsaturi
 imposibilitatea drenarii bilei cauzata de un obstacol functional(spasmul sfincterului Oddi) sau
anatomic(coagularea bilei vascoase)
De stiut
 sunt situatii cand sonda nu patrunde in duoden datorita unui spasm piloric; inchiderea si deschiderea
duodenului fiind reglata de reactia continutului gastric se incearca neutralizarea sucului acid stomacal cu
bicarbonat de sodiu solutie 10% 20-40ml
 relaxarea spasmului piloric se poate face prin administrare de medicamente antispastice
 in cazul innodarii sondei in stomac, extragerea se va face cu atentie pe cale bucala cu ajutorul unei spatule
linguale si a unei pense (chiar daca a fost introdusa pe cale endonazala)
 relaxarea sfincterului Oddi se poate realiza prin introducerea a 5-10ml novocaina solutie 1-2%
De evitat
 aspirarea continutului sondei la extragerea ei
 oboseala pacientului prin prelungirea duratei sondajului peste 3h
 grabirea inaintarii sondei
 depasirea duratei de executie >31
1 27 PRIMUL AJUTOR ÎN CRIZA DE ASTM BRONȘIC
DEFINIȚIE: Astmul bronsic este o boala cronica caracterizata printr-o hiperreactivitate a cailor
respiratorii la diversi stimuli; in functie de mecanismul declansator poate fi astm bronsic extrinsec
(alergic) sau astm bronsic intrinsec (infectios). Bolnavii care sufera de astm bronsic pot avea de la
perioade complet asimptomatice pana la simptome severe zilnice.
O criza de astm bronsic se caracterizeaza prin:

- simptomele care anunta o criza: rinoree, stranut, cefalee, lacrimare, tuse seaca iritativa
- apare dispnee, tuse seaca iritativa, agitatie, transpiratii - care trezesc bolnavul din somn
- dispneea devine paroxistica, expirul suierator (whhezing), bolnavul sta in sezut sau in fata geamului (nu
sta culcat), este agitat, cianotic
- la sfasitul crizei tusea devine productiva cu expectoratie alba-vascoasa, aerata si apare poliurie
(urineaza mult).
- dureaza approximativ 1-2 ore.
SIMPTOMATOLOGIE:
Crizele de astm bronşic sunt definite de crize paroxistice de dispnee bradipneică expiratorie, însoţite de
wheezing, mai mult sau mai puţin severe, care cedeză spontan sau medicamentos. Tusea este
chinuitoare, cu expectoraţie aderentă, perlată, greu de exprimat.
Criza de astm bronşic alergic tipic:
- apare de obicei în a doua jumătate a nopţii, de obicei brutal, cu dispnee şi anxietate marcată;
- alteori este anunţată de prodroame (strănut, rinoree, lăcrimare, prurit al pleoapelor, cefalee).
Dispneea este bradipneică expiratorie, cu expir prelungit, respitraţie şuierătoare (wheezig). Criza se
termină în câteva minute sau ore, spontan sau sub influenţa tratamentului.
Examenul fizic
- Bolnavul rămâne imobilizat la pat sau aleargă la fereastră, datorită lipsei de aer. De obicei stă în poziţie
şezândă (ortopnee), cu capul pe spate şi sprijinit în mâini, ochii injectaţi, nările dilatate, jugulare
turgescente, şi foloseşte muschii respiratori accesori. Faciesul exprimă sete de aer: exoftalmie, gură
întrededschisă;
- Tegument palid-cenuțiu, acoperit de transpirații reci;
- Hipersonoritate pulmonară: ralurin sibilante și ronflante;
În funcţie de severitatea crizei, se pot întâlni:

- polipnee bradipneică inspiratorie
- wheezing
- anxietate cu sete de aer
- torace hiperinflat cu orizontalizarea coastelor, fixat în
inspir
- hipersonoritate la percuţie
- murmur vezicular diminuat şi expir prelungit
- raluri sibilante, disemintate pe ambele arii pulmonre
- +/- cianoză,
- bradicardie
Primul ajutor învcriza de astm bronsic:

- verificarea stării de conștiență;
- eliminarea factorului declansator daca este vorba despre unul alergic;
- poziție șezând pentru a-i favoriza respirația;
- oxigenoterapie – oxigenul se administrează umidificat cu debit de 6-8 l/min;
- verificarea funcțiilor vitale (respirație, circulație);
- administrarea medicatiei antiasmatice, cu durata scurta de actiune (spray, aerosol);
- abord venos și instituire medicației: miofilin (bronhodilatator), HHC;
Bolnavii astmatici au un plan terapeutic stabilit impreuna cu medicul lor curant, care cuprinde atat
tratamentul de fond (administrat zilnic) cat si tratamentul necesar in timpul unei crize de astm bronsic.
Daca criza dureaza mai mult de 1-2 ore, daca simptomele nu cedeaza la medicatia antiasmatica sau daca
starea bolnavului se agraveaza, apare bradicardie, hipotensiune, cianoza, astenie marcata trebuie
solicitat ajutor medical de urgenta.
1 28 INGRIJIREA BONTULUI OMBILICAL A NOU-NASCUTILUI

Dupa nastere
 Pentru tratarea bontului ombilical se utilizeaza un dezinfectant (clorhexidina sau un compus al iodului);
 Lucratorul medical se va spala pe maini de fiecare data inainte de a atinge bontui ombilical;
 Mentinerea bontului curat si uscat;
 indoirea scutecului mai jos de bont;
 Utilizarea antibioticelor local doar in cazurile cand copilul este izolat de mama si exista pericolul
infectarii lui cu microorganisme nosocomiale;
 Cordonul trebuie sa fie taiat cu un instrument curat si legat strans cu un fir curat.
Tratarea primara a bontului ombilical se face la o ora dupa nastere pentru a nu intrerupe contactui ,,piele-la-
piele" intre mama si copil, si pentru a incuraja alaptarea la san fara fortarea nou-nascutului. Dupa ligaturare si
secponare, evolutia bontului ombilical trece prin trei faze: mumificare, formarea santului de eliminare la nivelul
liniei amniocutanate si detasare in ziua a 5-7-a de viata. Plaga ombilicala se epitelizeaza treptat de la periferie
catre centru si se cicatrizeaza, prin retracpa vaselor ombilicale cicatricea se infunda. Nu se recomanda:
aplicarea bandajelor, fiindca ele due la intarzierea mumificarii si introducerea infectiei si tratarea cu alcool care
duce la intarzierea mumificarii si caderii acestuia. Lucratorii medicali trebuie sa fie atenp la: eliminarile
purulente din bontui cordonului, hiperemia in jurul cordonului, in special tumefactia lui, temperatura inalta
(peste 38@C) sau alte semne de infecpe. in cazul aparipei semnelor de infecpe (t peste 38@C, alimentatie
dificila, respiratie dificila sau aritmica, excitabilitate, convulsii, hiperemie in jurul ombilicului cu sau fara eliminari
purulente, paliditate, icter) se efectueaza investigatiile de laborator (analiza generals de sange si hemocultura).
in cazul manifestraii omfalitei: local se administreaza doxiciclina 100 mg, in comprimate /capsule, iar in caz de
generalizare a procesului se indica tratament antibacterian. 5. Contactui ,,piele-la-piele" (Procedeui Kangaroo).
Contactui ,,piele-la-piele" este una dintre cele mai eficiente metode utilizate la ingrijirea
29. Tehnica ingrijirii unei plăgi - pansamente şi bandaje
Pansamentul reprezinta totalitatea mijloacelor si metodelor care realizeaza protectia unui tesut sau organ fata
de actiunea agresiva a diversilor agenti.
Pansamentul chirurgical reprezinta actul prin care se realizeaza si se mentine asepsia unei plagi, în scopul
cicatrizarii ei.
Pansamentul este reprezentat de o bucata de tifon care se aplica pe o plaga, cu scopul de a preveni
contaminarea sau de a opri sangerarea. Ideal, pansamentul este realizat din tifon steril, insa in lipsa acestuia se
poate utiliza orice material textil, cu conditia sa fie curat.
Bandajul este fasa (in lipsa acesteia orice alt material) cu care se fixeaza pansamentul la nivelul plagii.
Bandajul - Fasa reprezinta o banda de tifon, pânza sau tesatura elastica, de latime si lungime diferita în functie
de regiunea pe care o acopera si întinderea pansamentului. În general, latimea unei fesi trebuie sa fie
aproximativ egala cu diametrul regiunii pe care o înfasa (5-20 cm).
Inainte de aplicarea unui pansament, se face toaleta si dezinfectia tegumentelor din jurul plagii si apoi a plagii;
se vor indeparta corpii straini superficiali (nu si corpii straini penetranti).
Obiective:
Conditiile unui bun pansament:
· sa fie facut în conditii aseptice;
· sa fie absorbant;
· sa fie protector;
· sa nu fie dureros;
· sa fie schimbat la timp.
Tipuri de pansamente:
· PANSAMENT PROTECTOR: pe plagi care nu secreta si nu sunt drenate
· PANSAMENT ABSORBANT: pe plagi drenate sau secretante
· PANSAMENT COMPRESIV:
pe plagi sângerânde (scop hemostatic),
pentru imobilizarea unei regiuni,
pentru reducerea unei cavitati superficiale dupa punctionare;
se realizeaza fixare cu fesi în cadrul unui bandaj;
· PANSAMENT OCLUZIV: pentru plagi însotite de leziuni osoase (acoperire a plagii cu comprese si vata, peste
care se aplica un aparat gipsat).
· PANSAMENT UMED (priesnitz alcoolizat, cloraminat).
Principii de efectuare a unui bandaj:
· punctul de plecare si de terminare trebuie sa fie la distanta de plaga;
· la membre, înfasarea se începe de obicei de la extremitate spre radacina (în sensul circulatiei de întoarcere); la
mâna, picior se începe dinspre proximal spre distal (prin benzi de fixare);
· sa acopere în întregime pansamentul;
· sa fie elastica (sa nu jeneze circulatia) - pe traiectul vaselor mari se aseaza peste un strat de vata;
· sa nu produca dureri (zonele iritate, nervii sa nu fie comprimate exagerat) · sa permita miscarile articulatiilor
peste care trece.
Materiale necesare:
1. Substante antiseptice - realizeaza curatirea si dezinfectia plagii si a tegumentelor din jur:

· alcool
· tinctura de iod
· apa oxigenata
· cloramina
· betadina
· acid boric
2. Materiale care realizeaza protectia plagii – trebuie sa fie usoare, sa nu fie iritante pentru tegumente, sa se
poata steriliza, sa aiba putere absorbanta, sa se opuna patrunderii germenilor din afara, sa realizeze o
compresiune elastica a plagii:
· comprese din tifon (pânza rara de bumbac): capacitate de absorbtie mai mica decât a vatei;
· vata hidrofila (bumbac prelucrat si degresat)
3. Mijloace de fixare:
· galifix (mastisol) - solutie de colofoniu
· leucoplast (se aplica pe tegument ras si degresat; este impermeabil pentru aer);
· bandaj - realizeaza „înfasarea” chirurgicala
4. Instrumentar chirurgicale – pense, foarfece
5. Alte materiale:
· benzina, neofalina, acetona: realizeaza degresarea tegumentului (necesare pentru îndepartarea galifix-ului de
pe tegument);
· unguente: protectia tegumentelor din jurul unei plagi secretante – cutaden, dermazin, jecolan, jecozinc,
tetraciclina.
· mesa - banda sterila de tifon utilizata cel mai frecvent în scop hemostatic, dar si pentru a permite eliminarea
secretiilor dintr-o plaga sau cavitate în care este introdusa mesa;
· aleze - bucati mari de pânza, inextensibila, cu rol de a solidariza o regiune operatorii (plaga operatorie
abdominala mare la pacient obez)
TIMPII DE EFECTUARE A UNUI PANSAMENT:
1) pregatirea medicului pentru pansament (manusi sterile, servire de catre asistenta cu instrumentele necesare);
2) dezlipirea vechiului pansament, îndepartarea vechiului pansament (cu blândete, eventual dupa umezire cu
apa oxigenata, cloramina )
3) curatirea si dezinfectarea tegumentelor din jurul plagii, centrifug cu un tampon de vata sterila îmbibat cu
alcool, iod
4) tratamentul plagii - în functie de natura sa si momentul evolutiei:
- plagi operatorii cu evolutie aseptica: nu necesita tratament special, în afara de scoaterea tuburilor de dren, a
firelor sau agrafelor;
- plagi secretante: necesita curatire (spalare cu solutie antiseptica, excizie a tesuturilor mortificate),
- evacuare a colectiilor (seroame, hematoame): scoatere a 1-2 fire sau deschiderea plagii cu un stilet butonat
sau o pensa
- colectii purulente: deschidere larga, spalarea si drenarea plagii
- plagi accidentale: curatare de resturi vestimentare, sau telurice,debridare,regularizare, lavaj antiseptic,

eventual suturare
5) protectia plagii: stratul de comprese trebuie sa depaseasca marginile plagii, iar grosimea sa nu fie mai mare
de 1-2 comprese (pentru a realiza o buna capilaritate);
6) fixarea pansamentului: galifix, leucoplast, fesi.
Tehnica efectuarii unui bandaj:
· membrul sau regiunea care urmeaza a fi bandajata se aseaza in pozitia care va trebui mentinuta dupa
pansament
· rola de tifon se tine cu mana dreapta iar capatul liber cu mana stanga si se bandajeaza de la stanga la dreapta
(in sensul acelor de ceasornic) si de jos in sus, fara a se desfasura tifonul in aer
· se incepe bandajarea cu 2-3 ture de fasa suprapuse pentru fixare, iar apoi se vor aplica ture de fasa de jos in
sus, fiecare tura acoperind jumatatea de fasa anterioara
· se termina tot prin 2-3 ture de fasa de fixare; fixarea se realizeaza astfel deasupra si dedesubtul plagii,
niciodata pe plaga; de asemenea legarea bandajului la final nu se face in dreptul plagii
· daca nu este necesara realizarea hemostazei bandajul nu trebuie sa fie foarte strans.
Tipuri de bandaje:
1. BANDAJUL CIRCULAR:
- se aplica cateva ture de fasa circular, la nivelul zonei afectate;
- acest tip de bandaj se utilizeaza si la realizarea hemostazei
2. BANDAJUL INCRUCISAT sau in forma de "8":

- se aplica 1-2 ture circulare iar apoi urmatoarele ture de fasa se aplica oblic, in forma cifrei 8, dand in final
aspectul de "Spic de Grau";
- este utilizat pentru bandajarea articulatiilor, regiunii occipitale, gatului, antebratului, pieptului
3. BANDAJUL IN FORMA DE SPIRALA:
- se incepe cu 2-3 ture de fixare apoi sub forma de spirala, cu acoperirea turei precedente la 2/3;
- se foloseste la traumatismele cutiei toracice, abdomenului, mainilor, picioarelor, degetelor.
4. PANSAMENTUL CU CORNISOR:
- cornisorul este o bucata de fasa sau panza in forma triunghiulara, care se poate folosi si la imobilizarea
membrului superior in cazul fracturilor;
- se foloseste la bandajarea minilor, picioarelor, corpului
5. PANSAMENTUL TORACELUI SAU ABDOMENULUI:
- se aplica pe peretele abdominal sau toracic pansamente de dimensiuni mai mari decat plaga, care se fixeaza cu
ajutorul unor benzi de leucoplast pe patru laturi ca o rama de tablou;
- daca este vorba de o plaga toracica penetranta se va fixa doar cu pe trei laturi, a patra ramanand nefixata
pentru a functiona ca o supapa;
- in cazul plagilor abdominale eviscerate se va folosi pansament umed
6. CAPELINA:
- este bandajul clasic al capului, care se realizeaza cu fasa, incepand cu 2 ture circulare trecute pe frunte,
deasupra sprancenelor si pavilioanelor urechii, dupa care se trece succesiv dinspre radacina nasului si spre
ceafa, de mai multe ori, pana cand acopera tot capul;
- la sfarsit capetele feselor se fixeaza cu cateva ture circulare.
7. PANSAMENT TIP "HIPOCRAT":
- se aplica o banda de tifon de aproximativ 1 m. pe cap, astfel incat capetele sa treaca inaintea pavilioanelor
urechilor si sunt tinute suspendate;
- cu un alt tifon se efectueaza 2-3 24 ture circulare de fixare fronto-occipitale;
- ajungand pana la banda 1 de tifon, tensionat se face o tura in jurul ei si se indreapta tifonul 2 la regiunea
opusa, pana cand se acopera uniform tot capul; capatul fasiei se fixeaza de banda de tifon terminata, iar
capetele tinute in jos, se leaga sub barbie.
8. PANSAMENTUL DE TIP "CAPASTRU":
- se fac 2-3 ture de fixare in jurul capului cu tifonul, apoi se trece la regiunea occipitala, si se fac cateva ture
mandibula-gat-occipital;
- de la mandibula se infasoara apoi in sus, vertical spre cap, pe linga ureche, regiunea parietala, se trece tifonul
peste cap si coboara in jos spre mandibula, trecand pe sub ea inapoi spre regiunea occipitala, la spate;
- de la regiunea occipitala, pe la spatele urechii tifonul revine la cap, facand din nou 2-3 ture orizontale de fixare
pe frunte;
- toata procedura se repeta 2-3 ori, sau pana cand nu se termina tifonul
9. Aplicarea Pansamentului pe Nas, Barbie si toata Fata, de tip "PRASTIE":
- tifonul cu o lungime de 60-70 cm si o latime ce acopera toata suprafata necesara, se despica la ambele capete,
prin mijloc, astfel incat sa ramana la mijloc o bucata intreaga de 10-15 cm lungime, care se va aplica pe locul
lezat;
- pe plaga se aplica o fasa sterila, se acopera cu bucata netaiata de tifon si capetele de sus se leaga la spate la
ceafa, iar capetele de jos - la spate pe varful capului, in asa mod ca sa nu alunece in jos
10. PANSAMENT PE OCHI:
- ochiul drept:
se fac 2 ture de fixare in jurul capului, pe frunte, prin regiunile fronto-occipitala, impotriva acelor de ceasornic
(pentru ochiul drept);
din spate se coboara tura in jos si se trece sub pavilionul urechii peste obraz si ochiul drept;
apoi iar se efectueaza o tura de sustinere in jurul capului si se repeta turul precedent
- ochiul stang: in caz de aplicare pe ochiul stang directia turelor este inversa - dupa acele de ceasornic
- ambii ochi: in caz de aplicare pe ambii ochi, se randuiesc turele de pansament mai intai pe ochiul drept apoi pe
cel stang.
30 TENICA SONDAJUL GASTRIC (SPALATURA GASTRICA)

Definiţii - sondajul reprezintă introducerea unei sonde sau cateter de cauciuc sau material plastic, prin căile
naturale, într-o cavitate naturală a organismului.
Sondajul gastric reprezinta introducerea unui tub de cauciuc (sonda Faucher) sau polietilen (sonda Einhorn)
prin faringe şi esofag in stomac.
Scop – sondajul gastric se poate efectua in scop:
 explorator: recoltarera produselor cavităţii sondate (gastrica) in vederea efectuării examenelor de

laborator
 terapeutic: - evacuarea conţinutului cavităţii sondate - introducerea unor substanţe medicamentoase -

hidratare - alimentare - curăţarea cavităţii de substanţe dăunătoare organismului introduse accidental
Principii de respectat: instrumentele folosite pentru sondaje şi spălături trebuie sa corespundă unor criterii
generale, astfel:
 suprafaţa instumentelor să fie netedă, pentru a nu leza mucoasele
 materialul din care sunt confecţionate să fie rezistent pentru a nu se rupe în cursul manoperei
 varful sondelor să fie bont pentru a nu produce leziuni ale canalelor sau conductelor prin care sunt
introduse şi pentru a nu forma căi false
 respectarea regulilor de asepsie · in cazul spălăturilor, cantitatea de lichid trebuie sa fie întotdeauna mai
mică decât capacitatea organului spălat
 este interzisă introducerea lichidului de spălat sub presiune
 conţinutul evacuat prin sondaje si spălături se inspecteaza şi se notează in foaia de observaţie
Tehnică
· Materiale necesare:
- de protecţie a personalului sanitar: şorturi, mănuşi
- sterile: sonda , 2 seringi de 20 ml, eprubete sau recipienti pentru recoltare
- nesterile: tăviţă renală, pahar cu apă sau ceai, recipiente de colectare

- medicamentele de introdus
Pregătirea psihica a pacientului: explicarea pe scurt a scopului şi realizarea sondajului
Efectuarea sondajului:
 pacient aşezat pe scaun cu spătar, cu spatele drept
 se aşează tăviţa renală sub bărbia pacientului pentru colectarea salivei
 lubrefierea sondei
 medicul stă în partea dreaptă a pacientului, fixează cu mâna stângă capul bolnavului
 prinderea sondei cu mâna dreaptă (cu mănuşi sterile, ca un "creion”)
 pacientul deschide gura, respiră adânc, se introduce sonda pe peretele posterior al faringelui, cât mai
aproape de rădăcina limbii, invitând bolnavul să înghită. Prin deglutiţie sonda pătrunde în esofag şi este
împinsă foarte atent spre stomac (la 40-50 cm de arcada dentară)
 verificarea poziţiei sondei prin aspirarea
 fixarea sondei
 aspirarea conţinutului şi prelevarea de probe
 extragerea blândă a sondei, după pensarea acesteia
Variante:
a) sondaj nazo-gastric:
- se face cu sonde mai subţiri
- sonda poate fi lasată pe loc o perioadă mai lungă
- nu se efectuează în caz de patologie ORL (polipi, deviaţie de sept, hipertrofia cornetelor)
b) formă particulară este introducerea sondei Blackmore în scop hemostatic (varice esofagiene rupte)
Observaţii:
 la pacienţii inconştienţi la care se face sondajul gastric se urmăreşte respiraţia, culoarea feţei,
 verificarea poziţiei sondei se face prin introducerea capătului distal într-un pahar cu apă (apariţia bulelor
arată pătrunderea în căile aeriene).
1 31 INGRIJIREA PLAGILOR
Clasificare
Plaga este leziunea traumatica caracterizata prin întreruperea continuitatii tegumentului (solutie de continuitate
cutanata).
În functie de mecanismul de producere plagile pot fi:
o plagi prin taiere
o plagi prin contuzie (lovire)
o plagi prin întepare
o plagi prin muscatura
o plagi prin agresiune termica (arsuri, degeraturi)
o plagi prin agresiune chimica (arsuri chimice)
o plagi prin electrocutare etc.
În functie de intervalul de timp scurs de la producerea plagii si momentul examinarii de catre medic plagile se
clasifica în plagi recente (pâna la 6 ore) si plagi vechi (peste 6 ore). Aceasta clasificare are importanta atunci
când - prin mecanismul de producere – plaga este aseptica la momentul accidentului; plaga poate fi considerata
aseptica cca 6 ore de la momentul producerii, dupa care este considerata contaminata.
Pentru plagile care afecteaza cavitatile naturale ale corpului (abdomen, torace, cutia craniana) se foloseste o
clasificare care are ca si criteriu definitor afectarea seroasei endocavitare (peritoneul, pleura, pericardul, dura
mater). Astfel plagile în care seroasa este deschisa se numesc plagi penetrante, iar plagile în care seroasa nu
este afectata se numesc plagi nepenetrante. Evident plagile penetrante au o gravitate mai mare, întrucât pot fi
însotite de lezarea unor viscere intracavitare.
Este important - de exemplu - în cazul unei plagi prin taiere gradul de contaminare microbiana al agentului
agresor (prin taierea cu o lama de cutit rezulta o plaga practic aseptica, pe când în cazul taierii cu un corp ascutit
murdar cu pamânt sau rugina plaga este contaminata)
simptomele relatate de pacient
Durerea este simptomul care apare constant în cazul producerii unei plagi. Dispare la un interval variabil de timp
(fie spontan, fie în urma administrarii medicatiei antialgice). Reaparitia durerii în evolutia unei plagi atrage
atentia asupra unei complicatii (infectie, hematom etc.).
Hemoragia poate fi constatata de examinator (semn clinic) sau poate fi relatata de pacient (daca este oprita la
momentul prezentarii).
Impotenta functionala a segmentului anatomic afectat atrage atentia asupra unor posibile leziuni tendioase,
musculare, osteo-articulare sau nervoase.
Examenul obiectiv al pacientului evidentiaza semne generale si semne locale:
semnele generale: agitatia, anxietatea, paloarea, tahicardia, hipotensiunea, febra
Agitatia si anxietatea sunt manifestari comportamentale aparute în contextul starii psihice particulare
postraumatice.
Paloarea traduce – atunci când apare – anemia secundara consecutiva unei hemoragii importante.
Hipotensiunea si tahicardia sunt semne ale hipovolemiei si apar daca hemoragia care însoteste plaga este
importanta.
Febra apare în evolutia unei plagi daca plaga este infectata; în acest caz vor trebui cautate si semnele locale ale
infectiei.
semnele locale
Existenta solutiei de continuitate se constata prin inspectie. Inspectia plagii evidentiaza si tesuturile profunde
(muschi sau tendoane, viscere, elemente vasculo-nervoase), care pot coafectate. Însa simpla inspectie poate sa
nu fie satisfacatoare pentru aprecierea tuturor leziunilor. Astfel capetele musculare sau tendinoase sectionate
se retracta dincolo de marginile plagii si nu pot fi vazute; cheagurile de sânge pot de asemenea sa mascheze
leziunile situate în profunzime. De aceea pentru evaluarea tuturor leziunilor (“ bilantul lezional ”) poate fi
necesara explorarea chirurgicala a plagii (mentinerea departata a marginilor plagii, îndepartarea chiagurilor sau
a corpilor straini, lavajul plagii, si cercetarea tuturor elementelor anatomice locale care ar putea fi lezate);
aceasta necesita o anestezie locala si completeaza inspectia plagii.
Hemoragia poate fi oprita la momentul examinarii sau poate fi activa. Gravitatea hemoragiei depinde de
marimea vaselor sanguine lezate si de terenul biologic al victimei; tulburarile de coagulare preexistente – de ex.
hemofilia – sau induse medicamentos – de ex. tratamentul cu acenocumarol la un bolnav cu fibrilatie atriala –
pot conduce la hemoragii grave chiar în contextul clinic al unui traumatism minor.
Scurgerile lichidiene sau aeriene apar în plagile penetrante si ne atrag atentia asupra coafectarii organelor
subiacente. Astfel scurgerea de LCR la un bolnav cu o plaga craniana arata penetrarea durei mater. Intrarea si
iesirea aerului printr-o plaga toracica (plaga suflanta) arata penetrarea pleurei parietale ± penetrarea
plamânului. Exteriorizarea printr-o plaga abdominala a bilei, urinei, materiilor fecale sau a continutului gastric
sau intestinal certifica coafectarea arborelui biliar, renal, a colonului, intestinului subtire sau stomacului.
Impotenta functionala a unui segment anatomic este uneori relatata de pacient, dar functia segmentului afectat
trebuie întotdeauna cercetata întrucât pierderea unei functii motorii sau senzoriale poate sa nu fi fost sesizata
de victima pâna la momentul examinarii. Cele mai frecvente limitari functionale sunt imposibilitatea unor
miscari (flexie sau extensie, abductie sau adductie) – determinate fie de sectionarea unor tendoane sau muschi,
fie de o leziune osteo-articulara asociata - sau pierderea sensibilitatii cutanate în teritoriul unui nerv senzitiv
afectat.
Semnele celsiene locale (tumefierea, eritemul, durerea, caldura locala) pot fi constatate la examenul local al unei
plagi si atrag atentia asupra inflamatiei (presupurative sau supurative) survenite în evolutia plagii.
Vindecarea plagilor
Vindecarea unei plagi se face prin cicatrizare . Cicatrizatrea este procesul biologic prin care între marginile plagii
se formeaza o “plomba” de tesut conjunctiv care uneste (solidarizeaza) marginile plagii.
Procesul descris mai sus este sistematizat în trei faze :
faza inflamatorie si hemostatica
faza proliferativa (2 zile – 3 saptamâni)
faza de remodelare (restructurare functionala) (3 saptamâni – 2 ani)
Din punct de vedere evolutiv vindecarea unei plagi poate fi primara, secundara sau tertiara.
Vindecarea primara (per primam sau per primam intentionem): caracterizeaza plagile superficiale si plagile
suturate. Vindecarea se face fara complicatii, iar cicatricea este subtire, supla, rezistenta si estetica.
Vindecarea secundara (per secundam sau per secundam intentionem) este tipul de vindecare al plagilor
supurate sau cu devitalizari tisulare importante (la care sutura chirurgicala nu se poate face). La acestea fazele
de debridare, granulare si contractie a plagii sunt prelungite, iar cicatricea rezultata este inestetica si groasa, dar
cu rezistenta slaba.
Vindecarea tertiara (per tertio intentionem) este vindecarea care survine la plagile infectate, la care (prin
tratament local antiseptic si tratament general) se obtine aseptizarea si se practica (intr-un al doilea timp
terapeutic) sutura plagii.
1 32.Complicatiile plagilor. Cicatrizarea patologica

Complicatiile care pot surveni în cursul cicatrizarii plagilor sunt:
infectia plagii . Inflamatia consecutiva infectiei parcurge o faza presupurativa si o faza supurativa.
Infectia este favorizata de prezenta corpilor straini. Exista si infectii particulare ale plagilor. Astfel plagile
prin muscatura de animal pot fi contaminate cu virusul rabic (daca animalul agresor sufera de turbare).
Plagile profunde creaza conditii de dezvoltare locala a unor germeni anaerobi. Dezvoltarea bacteriilor
anaerobe din genul Clostridium poate duce la gangrena gazoasa, care ameninta chiar viata pacientului.
Dezvoltarea în profunzimea plagii a bacilului tetanic determina difuziunea sistemica a toxinei tetanice si
aparitia tetanosului.
hematomul sau seromul plagii se formeaza prin acumularea sanguina sau sero-limfatica. Aparitia
acestora predispune la infectie si întârzie vindecarea.
dehiscenta (dezunirea marginilor) unei plagi suturate se produce în urma infectiei sau datorita starii
biologice precare a victimei (hipoproteinemie,anemie). În cazul dehiscentei totale a unei plagi operatorii
abdominale se produce evisceratia (iesirea viscerelor abdominale din cavitatea peritoneala).
cicatricea cheloida – este voluminoasa , mai elevata (“în relief”) fata de tegumentul adiacent, cu suprafata
neregulata, rosie; “plomba” conjuctiva se infiltreaza adânc în hipoderm si în tegumentul sanatos învecinat;
uneori este dureroasa
cicatricea retractila – se formeaza la nivelul zonelor articulare; are forma unei benzi fibroase care împiedica
extensia si retracta în flexie articulatia subiacenta
34.Tratamentul plagilor – notiuni generale

Tratamentul plagilor cuprinde masuri generale de tratament si masuri locale.
Tratamentul general cuprinde:
 antibioticoterapia – atunci când este necesar (infectie sau risc de infectie a plagii)
 corectarea hipovolemiei si anemiei (în cazul plagilor cu hemoragie importanta) – implica tratament
volemic, electrolitic sau chiar transfuzii)
 masuri de resuscitare si de sustinere a functiilor vitale - în cazul plagilor grave
 profilaxia antitetanica
În cazul cazul unui pacient cu o plaga profunda, cu distrugeri tisulare importante sau contaminata cu pamânt,
gunoi, rugina etc. se va face o administrare de vaccin antitetanic.
Profilaxia antirabica – poate fi necesara în cazul plagilor prin muscaturi de animale. Se face cu vaccin
antirabic (cu virus rabic atenuat) în administrare subcutanata.
Virusul turbarii – odata inoculat prin muscatura unui animal bolnav – se propaga lent de-a lungul filetelor
nervoase spre sistemul nervos central. Turbarea (rabia) are o perioada de incubatie între 10 si 360 de zile, cu o
medie de 120 de zile; în cazul muscaturilor în partea superioara a corpului (cap, gât, membre superioare)
incubatia dureaza în medie 30 de zile. Întrucât rabia este mortala, la cea mai mica suspiciune de contaminare se
va decide profilaxia antirabica, iar aceasta perioada de incubatie este perioada terapeutica utila în care trebuie
facuta vaccinarea.
Ne putem afla în una din urmatoarele situatii:
1.victima a fost muscata de un animal caruia i s-a facut anterior vaccinarea antirabica
2. animalul nu este vaccinat, dar este cunoscut si poate fi supravegheat
3. animal necunoscut sau salbatic
În cazul în care animalul agresor a fost vaccinat antirabic, profilaxia antirabica a victimei nu este necesara. În cea
de-a doua situatie animalul se supravegheaza 2 saptamâni; daca în aceasta perioada apare rabia la animalul
respectiv, atunci se va începe vacccinarea antirabica a victimei. Daca animalul nu a putut fi identificat, nu poate
fi supravegheat sau plaga a fost facuta de muscatura unui animal salbatic, atunci este obligatorie vaccinarea
antirabica a victimei.
 îngrijiri specifice – în functie de tipul plagii
Tratamentul local al plagii cuprinde toaleta plagii, hemostaza, debridarea, sutura, drenajul si pansamentul.
Pentru a se putea face aceste masuri terapeutice este necesara adesea anestezia locala.
Prin toaleta plagii se întelege ansamblul de masuri care vizeaza aseptizarea plagii. Se face cu solutii antiseptice
uzuale. Pentru aseptizarea tegumentului din jurul plagii se folosesc alcoolul, tinctura de iod sau betadina. Pentru
toaleta plagii propriu-zise se folosesc apa oxigenata, betadina, solutia de cloramina, rivanol, acid boric; de
asemenea se pot folosi antiseptice sub forma solida (pulbere) precum acidul boric sau iodoformul.
Hemostaza cuprinde ansamblul de masuri care vizeaza oprirea hemoragiei. Cele mai importante metode de
hemostaza folosite în cursul tratamentului plagilor sunt ligatura vasculara, compresiunea mecanica si
electrocoagularea.
Debridarea plagii consta în excizia tesuturilor devitalizate; aceasta trebuie facuta “cu economie”, fara a se
extirpa tesuturile vitale.
Sutura se practica pentru a grabi vindecarea plagii (vindecare primara). Manevra este indicata însa numai în
cazul plagilor necontaminate sau cu contaminare redusa. Sutura plagilor contaminate ar crea conditii de
dezvoltare a bacteriilor si ar conduce la aparitia unui abces; acesta ar determina dehiscenta plagii sau desfacerea
terapeutica a suturii pentru evacuarea puroiului.
Drenajul consta în plasarea unui tub, a unei lame de cauciuc sau a unei mese sub sutura pentru a permite
evacuarea lichidelor. Este indicat în cazul plagilor cu contaminare redusa la care s-a facut totusi sutura sau când
persista riscul unei hemoragii sau limforagii dupa efectuarea suturii. Volumul si aspectul drenajului constituie
ulterior un indicator important al evolutiei plagii.
Aceste manevre terapeutice necesita deseori efectuarea anesteziei locale. De obicei se foloseste anestezia prin
infiltratie (infiltrarea cu un anestezic local – lidocaina, bupivacaina etc. – a buzelor plagii), dar se poate folosi si
anestezia tronculara (de exemplu anestezia prin infiltrarea nervilor colaterali ai unui deget). Anestezia locala se
face dupa aseptizarea tegumentului din jurul plagii.
Pansamentul consta în izolarea plagii cu materiale sterile (de obicei fasa de tifon) pentru a reduce contaminarea
exogena cu germeni microbieni.

Tratamentul plagilor recente necontaminate
Se considera plaga recenta o plaga de la a carei producere au trecut mai putin de 6 ore. În acest interval de timp
plaga poate fi considerata aseptica daca prin mecanismul de producere nu a survenit contaminarea microbiana
(de exemplu o plaga prin taiere cu un cutit). În general aceste plagi au indicatie de sutura primara.
Gesturile terapeutice care trebuie efectuate în cazul unei astfel de plagi sunt:
 badijonarea tegmentului adiacent plagii cu betadina, alcool sau tinctura de iod; daca regiunea
anatomica lezata are pilozitate este necesara raderea parului. Badijonarea se face dinspre marginea
plagii spre exterior (lateral); în acest fel germenii microbieni sunt îndepartati mecanic dinspre marginea
plagii
 anestezia locala prin infiltratia buzelor plagii cu xilina 0,5-1% sau alt anestezic local
 explorarea plagii: se vor cauta leziunile organelor subiacente; în urma bilantului lezional se va aprecia
daca plaga poate fi tratata prin sutura, daca necesita alte tratamente (de exemplu o sutura musculara)
înainte de sutura cutanata sau daca e indicat sa îndrumam pacientul la un serviciu specializat cu sau fara
sutura cutanata de acoperire (de exemplu în cazul unei plagi cu sectiunea unui nerv).
 hemostaza
 lavajul abundent cu un tampon de tifon folosind solutii antiseptice (apa oxigenata, cloramina, acid boric,
rivanol etc.)
 excizia tesuturilor devitalizate; îndepartarea eventualilor corpi straini; regularizarea marginilor plagii
 sutura cutanata

 Uneori sutura se face doar pentru a preveni infectia (sutura de acoperire) pe timpul transportului la un
serviciu specializat. aplicarea unui pansament uscat simplu
Se vor avea avea în vedere si masurile generale de tratament:
 profilaxia antitetanica
 antibioticoprofilaxia
Tratamentul plagilor suturate
În cazul plagilor suturate obiectivul tratamentului este vindecarea primara.
În cazul unei evolutii simple, necomplicate tratamentul consta doar în badijonarea cu antiseptice (alcool,
betadina, tinctura de iod) si pansamentul plagii zilnic sau la 2-3 zile. Dupa câteva zile plaga suturata poate fi
lasata si nepansata (vindecare deschisa).
Scoaterea firelor de sutura se face în functie de vascularizatia regiunii anatomice în care se afla plaga (o
vascularizatie bogata determina o vindecare mai rapida) si de starea biologica a pacientului (care poate întârzia
vindecarea). În general firele se scot dupa cum urmeaza:
-dupa 5 zile în cazul plagilor gâtului, fetei si craniului
-dupa 7-8 zile în cazul plaglor abdominale si ale membrelor
-dupa 8-10 zile în cazul plagilor de pe fata posterioara a toracelui
În cazul pacientilor tarati (neoplazici, diabetici etc.) e recomandabil sa se aiba în vedere intervale cu 1-2 zile mai
lungi decât cele mentionate mai sus.
În cazul în care în evolutia unei plagi suturate survine inflamatia, aceasta poate evolua în doua faze: faza
congestiva (presupurativa) si faza supurativa.
În faza congestiva plaga este eritematoasa, dureroasa (spontan, la miscari si la palpare), tumefiata, cu
tegumentul adiacent indurat. Pot aparea si semne generale precum febra si frisoanele. Tratamentul cuprinde
masuri generale (antibioticoterapie, tratament antiinflamator) si masuri locale (aplicatii locale cu alcool, rivanol
sau unguente antiinflamatorii – de ex. unguent bismutat).
Faza supurativa se caracterizeaza din punct de vedere morfopatologic prin aparitia puroiului. Clinic se manifesta
prin dureri intense la nivelul plagii, accentuate la palpare, tumefierea (bombarea) plagii, eritem, febra si
frisoane; la palpare se evidentiaza fluctuenta (semn caracteristic al colectiei lichidiene), induratia si edemul
tegumentului adiacent. În cazul fistulizarii se constata eliminarea puroiului prin unul sau mai multe orificii
fistuloase. Tratamentul în aceasta situatie consta în deschiderea larga a plagii si evacuarea puroiului; în zilele
urmatoare se va face tratamentul local antiseptic de 1-2 ori pe zi, urmând ca plaga sa se vindece per secundam;
la acestea se asociaza tratamentul; general antibiotic.
Evolutia unei plagi suturate poate fi complicata si de formarea unui serom (colectie sero-limfatica) sau a unui
hematom (colectie sanguina). În primul caz se evidentiaza tumefierea si induratia plagii; în al doilea caz la
acestea se adauga si coloratia violacee. Tratamentul consta în deschiderea plagii pe o portiune a ei (prin
scoaterea câtorva fire de sutura) si evacuarea colectiei lichidiene; antibioticoprofilaxia este o masura generala
utila în acest caz.
Tratamentul plagilor infectate
Plagile pot fi contaminate microbian prin mecanismul de producere (plagi murdarite cu pamânt, cu retentie de
corpi straini, prin muscatura de animal) sau pot fi contaminate ulterior producerii lor (o plaga mai veche de 6
ore este considerata în principiu contaminata). De fapt orice plaga este contaminata. Dezvoltarea infectiei
depinde însa de gradul contaminarii, virulenta germenilor si de vascularizatia regiunii traumatizate. În aceste
cazuri tratamentul vizeaza vindecarea secundara (plaga nesuturata) sau vindecarea secundara.
Tratamentul general va fi antibiotic.
Tratamentul local va consta în:
 toaleta mecanica si chimica (de 1-2 ori pe zi) prin spalarea cu solutii antiseptice; se îndeparteaza puroiul,
detritusurile tisulare si secretia plagii
 pansament uscat, absorbant
În cazul în care dupa 2-3 zile nu apar semne clinice de infectie a plagii se practica sutura (eventual cu un drenaj)
– care se numeste în acest caz sutura primara întârziata.
În cazul plagilor infectate în care infectia este controlata prin tratamentul general si local (plaga este curata – cu
secretie minima, fara puroi, cu tesut de granulatie sanatos, iar examenul bacteriologic al secretiei plagii arata
doar germeni comensali) se poate face sutura plagii (protejata cu un drenaj) pentru a-i grabi vindecarea; sutura
se numeste în acest caz sutura secundara, iar vindecarea plagii se numeste vindecare tertiara.
Tratamentul plagilor prin întepare
În aceste plagi leziunea superficiala este mica; gravitatea lor depinde însa de leziunile produse în profunzime.
Aceste plagi au de asemenea riscul însamântarii cu germeni microbieni (inclusiv germeni anerobi); de aceea
profilaxia antitetanica si antibiotica sunt obligatorii.
Plagile prin întepare cu spini vegetali sau aschii de lemn se soldeaza adesea cu retentia de corpi straini; întrucât
acestia întretin infectia e necesara extragera lor; la nevoie se poate recurge la o incizie (care largeste plaga)
pentru a permite extragerea corpului strain.
Plagile prin întepaturi de insecte sunt punctiforme, dar sunt însotite de inocularea unor substante cu efecte
biologice. În cazul întepaturilor de tântari se produce o mica papula eritematoasa pruriginoasa, care dispare în
decurs de 20-30 de minute. În cazul întepaturilor produse de albine sau viespi efectele biologice ale substantelor
inoculate sunt mai importante. Se produce tumefierea regiunii anatomice întepate; ca urmare e necesara
scoaterea imediata a obiectelor care ar putea produce compresiune (inele, verigheta, bratara); uneori chiar si
acest gest simplu devine complicat întrucât edemul distal poate împiedica scoaterea acestor obiecte. În figura
de mai jos se arata tehnica scoaterii unui inel de pe un deget edematiat. Pot sa apara si efecte alergice a caror
intensitate poate sa mearga pâna la socul anafilactic. Ca urmare alaturi de tratamentul local (aplicatii locale
antiinflamatorii) e necesar un tratament general: cortizon, antihistaminice.
Tratamentul plagilor prin împuscare
Plagile prin împuscare se caracterizeaza printr-un orificiu de intrare si unul de iesire. Linia imaginara care uneste
cele doua orificii ne orienteaza asupra organelor afectate de proiectilul care a trecut prin segmentul corporal
respectiv (rationament anatomic).
Sunt plagi de o gravitate deosebita; gravitatea e data de hemoragie, de alterarea unor functii vitale (respiratia,
functia cardiocirculatorie, activitatea cerebrala) sau de amorsarea mecanismelor patogenetice ale unor afectiuni
“în timpul 2” (de exemplu peritonita). În afara de leziunile produse de proiectilul propriu-zis apar si leziuni
produse de “proiectilele secundare” (fragmente tisulare desprinse de glont si proiectate spre peretii laterali ai
traiectului glontului). În plus sunt întotdeauna contaminate microbian (prin antrenarea de fragmente
contaminate desprinse din îmbracaminte sau tegument) – având inclusiv riscul dezvoltarii infectiilor cu anaerobi.
Tratamentul acestor plagi cuprinde:
 tratamentul general de sustinere a functiilor vitale (tratament volemic, transfuzie sanguina,

oxigenoterapie sau asistarea ventilatiei, tratament cardiotonic); antibioticoterapie
 hemostaza chirurgicala
 rezolvarea chirurgicala a leziunilor organice
Tratamentul plagilor prin muscatura de animal
Plagile prin muscatura sunt întotdeauna contaminate microbian si expuse riscului dezvoltarii infectiei. De aceea
aceste plagi nu se sutureaza si se trateaza conform ghidului de tratament a plagilor septice prezentat mai sus.
În toate plagile prin muscatura trebuie avute în vedere profilaxia antitetanica si profilaxia antirabica (vezi mai
sus).
Cel mai frecvente plagi prin muscatura sunt cele prin muscatura de câine. Mai rar plagile prin muscatura sunt
produse de pisica, sobolan sau alte animale. Animalele salbatice evita în general omul; atunci când au produs o
plaga prin muscatura trebuie suspectate de turbare (rabie).
Având în vedere aceste principii tratamentul unei plagi prin muscatura cuprinde urmatoarele secvente:
 raderea parului (daca pielea regiunii muscate este acoperita de par)
 degresarea tegumentului adiacent plagii cu benzina usoara sau spalarea cu apa si sapun
 badijonarea tegumentului adiacent cu un antiseptic potrivit (alcool, betadina, tinctura de iod)
 anestezia locala prin infiltratie
 explorarea si debridarea plagii
 lavajul abundent cu solutii antiseptice potrivite (apa oxigenata, cloramina, rivanol, acid boric, betadina)
 sutura primara este interzisa; poate fi eventual facuta (în functie de evolutia plagii) o sutura secundara;
pana la vindecarea secundara sau sutura secundara se va face debridarea si toaleta antiseptica zilnica a
plagii
 tratamentul general: tratamentul antibiotic, profilaxia antitetanica, profilaxia antirabica

Plagile prin muscatura de sarpe
Plagile prin muscatura de sarpe se caracterizeaza prin inocularea în hipoderm a veninului, care poate avea
efect letal.
În România exista doua specii de serpi veninosi: vipera si vipera cu corn. Veninul acesor serpi contine
enzime cu efect hemolitic, proteolitic si neurotoxic.
Plaga prin muscatura de sarpe este localizata de obicei la nivelul gambei si are forma a doua întepaturi
alaturate, în jurul carora se formeaza în decurs de câteva minute o coroana de vezicule.
Manifestarile clinice ale inocularii veninului sunt locale si sistemice:
 manifestarile locale: durere, eritem si edem
 manifestarile generale (se instaleaza progresiv): greata si varsaturi, astenie, ameteala, hipotensiune,
diferite tipuri de hemoragii (echimoze si petesii generalizate, gingivoragii, epistaxis, hematemeza),
tulburari de ritm cardiac; în timp victima devine comatoasa si poate evolua spre prabusire
hemodinamica si deces.
Având în vedere gravitatea situatiei tratamentul trebuie sa fie instituit rapid dupa muscatura si sa fie
energic. Scopurile tratamentului sunt:
 eliminarea veninului si/sau prevenirea difuzarii lui
 inactivarea veninului
 sustinerea functiilor vitale
Eliminarea veninului si prevenirea resorbtiei sale se poate face prin suctiune, prin incizie sau prin excizie.
Suctiunea orala se face cca 30 de minute, chiar la locul accidentului. Este însa extrem de important ca
salvatorul sa nu aiba leziuni ale mucoasei orale (veninul nu se absoarbe prin mucoasa intacta); metoda are
insa o eficienta foarte mica.
Incizia permite eliminarea partiala a veninului prin sângerarea pe care o produce. Incizia se face în axul
longitudinal al membrului afectat, între cele 2 puncte care reprezintamarca muscaturii. Este esential ca
incizia sa fie superficiala (tegumentul si hipodermul) - deasupra fasciei de învelis. Pentru aceasta se va face
un pliu cutanat, iar incizia se va plasa pe “creasta” acestui pliu – vezi mai jos.
Excizia consta în “decuparea” unei rondele de tegument si hipoderm în jurul muscaturii; excizia ridica
tesutul pâna la fascia de învelis.
Scaderea resorbtiei veninului se face prin refrigerare locala (aplicarea locala aunei pungi cu ghiata);
eficienta metodei este însa redusa.
Tratamentul general se face prin administrarea de ser antiviperin. Acesta este recoltat de la cai imunizati si
contine imunoglobuline care inactiveaza agentii biochimici din venin. Serul are însa efect antigenic
(continând o gama larga de proteine straine) si poate avea efecte secundare; este necesara monitorizarea
tensiunii arteriale, pulsului, respiratiei si traseului electrocardiografic, iar mijloacele de tratament a unor
eventuale manifestari alergice (adrenalina, cortizon, antihistaminice) trebuie sa fie pregatite.
În paralel cu aceste masuri sunt necesare acte terapeutice de monitorizare si sustinere a functiilor vitale
(monitorizare, oxigenoterapie, tratament cardiotonic si vasoactiv etc.).
35.Şoc anafilactic – anafilaxia
Şocul anafilactic, numit şi anafilaxie, este cel mai sever şi mai înspăimântător răspuns alergic. Anafilaxia
este un răspuns al anticorpilor imunoglobulinici la un număr mare de alergeni. Răspunsul este brusc, apărând în
secunde sau minute de la contactul cu un alergen. Reacţia anafilactică este sistemică, nu se limitează la locul
iritaţiei. Simptomul caracteristic este constricţia căilor aeriene. Constricţia se asociază adesea cu şoc, situaţie în
care se produce o scădere bruscă a tensiunii sangvine ce determină puls rapid, precum şi slăbiciune, paloare,
confuzie mentală şi inconştienţă.
Anafilaxia necesită tratament imediat şi poate produce moartea dacă nu este tratată rapid. O persoană
care are iniţial doar o reacţie uşoară poate prezenta o reacţie severă după o altă expunere. O persoană poate
prezenta hipersensibilizare în orice moment, indiferent că a fost sau nu sensibilizată anterior. Semnele şi
simptomele şocului anafilactic: constricţia căilor respiratorii, inclusiv edem glotic, ceea ce duce la o respiraţie
dificilă, şoc asociat cu o scădere severă a tensiunii sangvine, puls rapid, urticarie şi dungi sub piele (angioedem),
greaţă, vărsături sau diaree, ameţeli, confuzie mentală, vorbire incoerentă sau anxietate extremă, umflarea
buzelor şi a limbii, încălzirea bruscă a pielii şi pruritul intens.
Cauzele declanşării şocului anafilactic:
Aproape orice alergen poate produce această reacţie. Anafilaxia survine mai frecvent după înţepăturile
anumitor insecte sau după injectarea intravenoasă a numitor medicamente. Anumite alimente, cum ar fi
arahidele, nucile şi scoicile, pot declanşa, de asemenea, reacţii fatale. Polenurile determină rareori răspuns
anafilactic. Unii oameni au reacţii anafilactice cărora nu li se poate depista cauza.
Tratamentul şocului anafilactic.

Tratamentul standard pentru anafilaxie este injectarea de adrenalină (epinefrină) într-un timp cât mai
scurt. Aceasta deschide căile aeriene şi ameliorează circulaţia sangvină. Resuscitarea cardio-pulmonară şi
traheotomia de urgenţă trebuie realizate uneori ca metode de salvare a vieţii.
Muşcături de şarpe veninos
Muşcătura şarpelui veninos are ca urmare inocularea în organismul uman de venin. Toxicitatea acestui venin
poate fi de la mică la foarte mare, funcţie de cantitatea inoculată şi de specia din care face parte şarpele.
Etiologie
Muşcăturile de şarpe veninos includ oricare dintre muşcăturile următoarelor specii: vipera, cobra, şarpele coral,
şarpele de apă, diverse specii găsite la gradina zoologică etc. Toţi şerpii vor muşca atunci când sunt atacaţi sau
surprinşi. Majoritatea de obicei evită prezenţa oamenilor şi îi muşcă în ultimă instanţă. Chiar veninurile cu
toxicitate redusă pot cauza reacţii alergice grave. Cele mai multe decese apar la copii, la persoanele în vârstă şi
la persoanele netratate sau insuficient tratate.
Simptomatologie
Simptomele produse de veninul de şarpe variază în funcţie de mărime, specie,de cantitatea şi toxicitatea
veninului inoculat, de localizarea muşcăturii, de vârsta victimei şi de problemele medicale pe care le are.
Muşcătura este dureroasă. La 15-30 minute, apare local un edem dur, dureros, hiperemic cu două înţepături
simetrice. După 6 ore edemul se extinde la tot membrul (de obicei muşcăturile sunt localizate la nivelul
membrelor) şi apar plăgi cianotice; după 12 ore apar pete livide, flictene, escare, limfangită, iar după două zile
leziunile regresează, dar se pot şi suprainfecta. Persoana muşcată poate prezenta parestezii la nivelul degetelor
membrului afectat. Ca semne generale se descriu: anxietate, dureri toracice şi musculare, febră, frison,
transpiraţii, greaţă, vărsături, diaree, gură uscată sau, dimpotrivă, sialoree cu gust metalic sau de cauciuc,
tulburări de vedere, cefalee. În cazuri grave se poate instala dispneea. După două zile pot apărea, în lipsa
tratamentului, hemoragii mucoase, purpură, anemie, necroză corticală renală, anurie, colaps, comă, stop
respirator.
Investigaţii:
Persoanele care acordă primul ajutor trebuie să determine dacă şarpele este veninos şi ce specie reprezintă.
Urmele muşcăturii pot sugera tipul şarpelui agresor, dar nu oferă o identificare corecta: şerpii veninoşi pot lăsa
una sau două urme mari de dinţi, în timp ce şerpii neveninoşi lasă de obicei mai multe rânduri mici de dinţi
.Dacă veninul a fost inoculat se poate determina după simptome.
Tratament:
Tratamentul presupune repaus în poziţie orizontală, membrul lezat imobilizat lejer, sub nivelul inimii, legarea
porţiunii de membru afectat cu o bandă elastică lată, care să permită circulaţia venoasă şi arterială a sângelui,
dar să realizeze compresiune limfatică. Inelele, ceasurile şi îmbrăcămintea strâmtă trebuie îndepărtate din zona
muşcăturii. Alcoolul şi cofeina sunt contraindicate. Garoul, incizia sucţiunea şi crioterapia sunt contraindicate,
putând fi chiar periculoase. Administrarea de ser antivenin reprezintă cheia tratamentului şi, cu cât este injectat
mai rapid, cu atât este mai eficient. Serul antivenin neutralizează efectele toxice ale veninului. Se administrează
intravenos. Cel mai nou ser antivenin este obţinut din fragmente purificate de anticorpi provenite de la oi, ser
mult mai sigur decât cel obţinut din ser de cal, care deseori produce boala serului (reacţie a sistemului imun
contra unei proteine străine). Se face profilaxia antitetanică şi tratament cu antibiotice (după caz). Se tratează
simptomatic pacientul. Dacă nu s-a inoculat venin, se tratează ca o plaga obişnuită. Prognosticul depinde de
vârsta victimei, de starea de sănătate, de localizarea muşcăturii şi de cantitatea de venin inoculată. Aproape
toate persoanele supravieţuiesc dacă li se administrează cât mai rapid cantitatea adecvată de ser antivenin.
Înţepături de insecte
Inocularea în organismul uman de venin prin muşcătură, de către anumite insecte cum ar fi păianjeni, căpuşe,
acarieni.
În cazul păianjenilor aproape toate speciile sunt veninoase. Din fericire, dinții celor mai multe specii sunt prea
scurți sau fragili pentru a pătrunde în piele. Cel puțin 60 de specii au fost implicate în mușcături la om, leziuni
grave apărând doar în cazul a două specii: văduva neagră și păianjenul maroniu. Deși tarantula este considerată
periculoasă, mușcăturile acesteia nu produc leziuni serioase. Căpușele pot fi vectori pentru unul sau mai mulți
agenți patogeni, fiind insecte parazite ce populează suprafața corpului. Majoritatea se găsesc pe tegumentele
mamiferelor (sau în blana lor), pe pielea păsărilor sau, mai rar, a reptilelor. Sunt paraziți hematofagi (se hrănesc
cu sângele gazdelor) și populează o singura gazdă timp de câteva zile, dacă nu sunt îndepărtate. Cele mai multe
cazuri apar primăvara și vara (până târziu, spre toamnă). Mușcăturile lor sunt indolore (de aceea prezența lor nu
este simțită de către gazdă). O parte din căpușe nu transmit boli și nici nu determina apariția unor probleme
grave de sănătate gazdei. Altele însă, reprezintă principalul vector al bolii Lyme (poartă aceasta bacterie în
stomacurile lor) sau un tip particular de meningoencefalită.
Infestația cu acarieni este frecventă și determină o dermatită, scabia și alte boli. Leziunile țesuturilor din jurul
mușcăturii variază ca gravitate.
Mușcăturile de insecte pot determină: durere acută cu caracter de înțepătură, uneori cu caracter de parestezie
la nivelul afectat sau de durere sub formă de crampe; grad de rigiditate musculară în abdomen sau în umeri,
spate sau torace; manifestările asociate sunt agitație, anxietate, transpirație, cefalee, amețeala, erupție
cutanată și prurit, greață, vărsături, sialoree, slăbiciune, creșterea temperaturii zonei afectate.
În cazul păianjenilor măsura de prim ajutor este plasarea unui cub de gheață pe zona afectată pentru a diminua
durerea. Pentru durerile și spasmele provocate de păianjenul Văduva neagră, se pot administra relaxante
musculare și analgezice opioide; în cazurile grave se poate administra ser antivenin. Pacienții mai mici de 16 ani
și cei de peste 60 de ani, cu boală cardiovasculară sau hipertensiune arterială, trebuie spitalizați. Pentru
mușcătura păianjenului maroniu nu este disponibil un ser antivenin; trebuie făcută frecția leziunilor ulcerative
cu soluție de iod pavidonă (iodofor cu mare putere de pătrundere în ţesuturi, care deşi este inofensiv pentru
acestea are acţiune bactericidă şi fungicidă prelungită) de trei ori pe zi.
În cazul căpușelor trebuie îndepărtate cât mai curând posibil, cu ajutorul unei pense curbate;pensa trebuie
plasată paralel și cât mai aproape de piele pentru a prinde căpușă cât mai ferm. Pensa trebuie trasă încet, dar
sigur, direct din piele fără răsucire. Părțile bucale ale căpușei care rămân în piele trebuie extrase cu grijă,
deoarece pot determina prelungirea inflamației. Multe dintre metodele populare de extragere a căpușelor, cum
ar fi aplicarea de alcool sau acetonă, extragerea cu unghia sau aplicarea unui chibrit aprins sunt ineficiente și pot
determina căpușa să-și elimine saliva infectată în zona mușcăturii.
Infecțiile cu acarieni se tratează prin aplicarea unei creme cu permetrin sau a unei soluții cu lindan. După
aplicarea acestor creme, se utilizează timp de câteva zile o cremă cu corticosteroizi, pentru a reduce pruritul;
antihistaminicele pot fi, de asemenea, asociate, spălarea lenjeriei de pat și de corp la temperaturi peste 60°;
igienă personală riguroasă.
1 36. INGRIJIREA PACIENTULUI CU DIABETUL ZAHARAT

Test de toeranta la glucoza pe cale orala sau tamponarea gucozei
Diabetul zaharat este o boala metabolica cu evolutie cronica, datorata fie carentei absolute sau relative de
insulina eficienta,fie rezistentei la insulina, ceea ce determina in primul rand perturbarea metabolismului
glucidic, urmata de perturbarea metabolismului lipidic, protidic, hidromineral si acido-bazic.
Este cea mai frecventa boala metabolica, afectand circa 5% din populatia generala in tarile dezvoltate (inca
peste 50% din cazuri raman nediagnosticate).
CLASIFICARE
1. DIABET ZAHARAT TIP 1 (deficit absolut de insulina prin distructia celulelor beta)
imuno-mediat
idiopatic
2. DIABET ZAHARAT TIP 2 (variind de la insulino-rezistenta preponderenta cu deficit relativ de insulina la deficit
preponderent secretor asociat cu insulinorezistenta).
3. ALTE TIPURI SPECIFICE
 defecte genetice de functionare a celulelor beta;

 defecte genetice ale actiunii insulinei;
 boli ale pancreasului endocrin;
 endocrinopatii;
 diabet zaharat indus de toxice sau medicamente:
 diabet zaharat indus de infectii;
 alte forme imun-mediate:-sindrom stiff-man
-Ac ai receptorilor insulinei
 alte sindroame genetice asociate cu diabet zaharat

4. DIABET ZAHARAT GESTATIONAL
ETIOPATOGENIE
Etiopatogenia DZ tip 1(insulino-dependent)
Majoritatea cazurilorar avea la baza un proces inflamator autoimun cu distructia selectiva a celulelor beta
Langerhans, cu prezervarea celulelor alfa secretoare de glucagon si gama secretoare de somatostatina.Acest
proces ar surveni preferential la indivizi predispusi genetic.
Factorii de mediu declansatori ar putea fi de origine virala (v. urlian, al rujeolei, al hepatitei epidemice, Epstain-
Barr, coxsackie, citomegalovirus) sau toxica (inclusiv alimentari)
Etiopatogenia DZ tip 2 (non-insulinodependent)
Caracterul heredo-colateral al DZ tip 2 este demonstrabil in numeroase cazuri, agregarea familiala explicandu-se
insa atat prin factori genetici, cat si prin transmiterea unui mod de viata riscant, caracterizat prin obiceiuri
alimentare nocive si neglijarea activitatii fizice(sedentarism).
1. ereditatea;
2. obiceiuri vicioase nocive (aport hipercaloric, exces de glucide concentrate, exces de lipide);
3. sedentarismul;
4. stresul;
5. factori chimici:
§ alimentari; alcool, coloranti, conservanti, stabilizatori;
§ medicamentosi: hormoni (corticoizi, contraceptive), diuretice tiazidice, antidepresive triciclice;
§ toxici industriali sau de uz gospodaresc (pesticide).
AFIRMAREA EXISTENTEI DIABETULUI
Actualmente se considera ca exista trei cai pentru afirmarea diagnosticului de diabet zaharat:
1. decelare ocazionala a unei valori a glicemiei peste 200 mgdl asociata cu poliurie, polidipsie si pierdere in
greutate inexplicabila;
2. glicemie à jeun peste 126 mgdl, ultimul pranz fiind luat cu peste 8h inainte;
3. glicemie peste 200 mgdl la 2h post-ingesta a 75g de glucoza.
Oricare din aceste cai este suficienta, dar diabetul se afirma doar daca este confirmat prin inca o determinare in
alta zi.
Gradul de dificultate al afirmarii diagnosticului depinde de tipul diabetului si de forma clinica a acestuia.
TRATAMENT
Obiective terapeutice
a. normalizarea metabolica;
b. prevenirea hipoglicemiei si a altor complicatii iatrogene;
c. asigurarea unui regim de viata cat mai apropiat de normal;
d. asigurarea unei durate de viata cat mai apropiata de durata normala.
Realizarea acestor obiective necesita:
· echilibrarea diabetului, cu normalizarea parametrilor biochimici;
· mentinerea acestor parametri in limite normale sau cat mai apropiate de normal;
· ameliorarea sau chiar vindecarea complicatiilor.
Conditii:
 precizarea diagnosticului complet:

 individualizarea tratamentului in functie de acest diagnostic, precum si in functie de varsta, sex,
profesie, conditii sociale si familiale;
 stabilirea tolerantei la glucide si, eventual, a necesarului de insulina;
 aprecierea in dinamica a eficientei tratamentului (stare generala, echilibru ponderal, capacitate de
efort, parametri biochimici) si modificarea schemei terapeutice in functie de situatiile nou aparute;
 colaborarea stransa medic-pacient, constientizarea pacientului fiind o conditie sina qua non a
eficientei.
Tratamentul igieno-dietetic
Exercitiu fizic (alergare, gimnastica, mers pe jos sau cu bicicleta, inot etc.) are certe efecte benefice:
 amelioreaza sensibilitatea la insulina, normalizand metabolismul intracelular al diabeticului;

 scade colesterolul total si trigliceridele plasmatice si creste HDL colesterolul, scazand astfel riscul
vascular;
 scade insulinemia, ceea ce diminueaza de asemenea riscul vascular.
Dieta
Regimul alimentar constituie baza terapeutica indispensabila a tuturor formelor de DZ fiind cel mai bun mijloc
de echilibrare a bolii.
Scopul dietei: asigurarea unui aport rational de principii alimentare, atat cantitativ (aport energo-caloric) cat si
calitativ (echilibrarea principiilor alimentare).
Conditii:
¨ repartitia pe pranzuri (in functie de activitatea zilnica, evitand gaurile glucidice interprandiale –de obicei, 3
pranzuri si 2 gustari)
¨ regularitatea alimentatiei (evitand variabilitatea necesarului de insulina);
¨ tipul de alimentatie(in functie de particularitatile socio-culturale zonale).
Tratamentul medicamentos
Arsenalul medicamentos cuprinde trei categorii de medicamente:
a. insuline
b. sulfamide
c. biguanide
37 PRIMUL AJUTOR IN CAZ DE FRACTURILE
DEFINITIE
Fractura – o solutie de continuitate la nivelul osului, produsa in urma unui traumatism de o oarecare violenta;
uneori, fractura se produce in urma unui traumatism de mai mica importanta, care actioneaza asupra unui os
fragilizat printr-o suferinta anterioara (osteoporoza, tumoare osoasa, osteita etc.).
ETIOLOGIE
Frecventa. Se apreciaza ca fracturile reprezinta 10% din totalul traumatismelor si sunt de 10 ori mai frecvente
decat luxatiile. Aceasta frecventa creste in mod deosebit in cazuri de catastrofe, accidente de circulatie.
Varst: frecventa cea mai mare se situeaza intre 20—40 de ani.
La copii frecventa lor este mai mica, daca le raportam la numarul mare de traumatisme pe care acestia le
sufera. Aceasta se explica prin elasticitatea mai mare a oaselor, prin greutatea mai mica a corpului si prin masa
musculara mai redusa. In schimb decolarea epifizara este mai obisnuita.
La batrani, fractura se produce si dupa un traumatism mai putin violent, din cauza fragilitatii particulare a
osului prin osteoporoza.
MECANISME DE PRODUCERE directe si indirect
1.Fracturile directe.Fractura se produce la nivelul la care actioneaza forta reprezentata prin zdrobire,
compresiune sau soc violent.Acestea sunt fracturile din marile accidente care se asociaza cu lezi mai mult sau
mai putin grave ale partilor moi
2.Fracturile indirecte. Fractura se produce in alt loc decat acolo unde a actionat agentul traumatic. Aceste
fracturi sunt cele mai numeroase si, dupa modul de aplicare a traumatismului, se pot produce diferite tipuri
anatomopatologice de fracturi.
MECANISME PT PRODUCEREA FRACTURILOR
 Flexiune, cand forta se exercita asupra unei extremitati osoase, cealalta fiind fixata. Se produce o
tendinta la exagerarea sau redresarea unei curburi osoase care, depasind elasticitatea normala, rupe
osul la maximum de curbura ;
 Tractiune, in urma contractiilor musculare violente care duc la smulgerea unor fragmente osoase, ce
reprezinta zone de insertie tendinoasa, sau fracturile parcelare ale epitfizelor prin tractiune ligameretara
 Compresiune in lungul axului osului, ducand la fractura epifizei, ca in fracturile de astragal sau de pilon
tibial, in urma caderilor de la inaltime;
 Torsiune, cand forta vulneranta produce o rasucire a membrului, determinand totodata o fractura
spiroida sau helicoidala.
TIPURI DE FRACTURI
Fracturile incomplete se observa mai ales la copii si se prezinta sub urmatoarele forme :
deformarea osului in grosime, care are loc printr-un mecanism de presiune in lungul osului. In aceste conditii se
produce mai mult o dislocare trabeculara in regiunea metafizara care se traduce radiografic printr-o usoara
ingrosare fusiforma sau in inel;
ruperea incompleta sau inflexiunea se observa la copii, cand datorita elasticitatii osului si a grosimii 'periostuluf,
se produce un traiset de fractura care intereseaza numai corticala dinspre convexitatea osuiui.Este clasica
fractura en bois vert
infundarea se observa mai ales la oasele laterale, craniului ,fisurile se intalnesc mai ales la adulti si rareori la
copii. Integritatea formala a osului este pastrata si numai radiografia din incidente diferite, poate sa arate
traiectul de fractura.
Fracturile complete
a) Traiectul de fractura poate sa aiba sediul variabil, in caz de fractura directa si, dimpotriva, sa se situeze la
nivelul punctelor slabe ale osului, daca fractura este indirecta. El poate sa fie transversal, oblic, spiroid,
longitudinal.
b) Fragmentele sunt in general in numar de doua; uneori un traiect de fractura accesoriu separa un al treilea
fragment. Cand exista mai multe traiecte, fractura este cominutiva.
c) Deplasarea fragmentelor este variabila, uneori minora, alteori este complexa. Aceasta deplasare se poate face
- prin translatie, cand unul din fragmente este deplasat inainte,inapoi, intern sau extern fata de celalalt
fragment;
- prin ascensiunea unui fragment in lungul celuilalt, producand incalecarea lor;
- prin rotatie, cand un fragment se roteste in jurul axului sau longitudinal, in vreme ce celalalt ramane imobil,
sau ambele fragmente se rotesc unul fata de celalalt; in aceste cazuri exista decalajul, fragmentelor ;
- prin unghiularea unui fragment fata de celalalt.

SIMPTOMATOLOGIE semne de probabilitate si semne de siguranta.
Semnele de probabilitate sunt importante si trebuie cercetate atent.
Durerea fracturara este foarte vie, intr-un punct, fix si este exacerbata prin mobilizarea fragmentelor.
Echimoza in fracturi, cand segmentul osos este acoperit de mase musculare, apare tardiv si uneori la distanta,
prin fuzarea sangelui de-a lungul tecilor musculare.
Deformarea regiunii este un semn clinic de valoare si se datareste deplasarii fragmentelor. El poate sa fie insa
inselator, cand deformarea este situata la o articulatie luxata sau este datorita unui hematom mare.
Scurtarea regiunii are valoare diagnostica mare daca se produce intre cele doua extremitati articulare; este
inselatoare daca se produce in vecinatatea unei articulatii care poate sa fie luxata.
Impotenta functionala este un semn frecvent intalnit in fracturi, dar poate sa fie gasita si in contuzii sau in
luxatii.
Semnele de siguranta au o valoare mai mare pentru diagnostic, insa ele trebuie cautate cu grija de a nu agrava
leziunile.
Mobilitatea anormala, prezenta in fracturile complete, poate sa lipseasca in fracturile incomplete.
Crepitatia osoasa se percepe o data cu mobilitatea anormala. Ea nu trebuie confundata cu crepitatia fina a
cheagurilor hematomului.
Intreruperea continuitatii osoase, apreciata prin palpare, constituie un semn pretios. Fractura transversala a
rotulei sau fractura olecranului cu deplasare, ofera prilejul de a pune in evidenta acest semn.
Netransmiterea miscarii de-a lungul unui os este un semn de fractura completa.
EXAMEN RADIOLOGIC
Doua incidente avand intre ele un unghi de 90 (fata si profil); rareori sunt necesare si incidente oblice;
Doua articulatii vecine focarului de frctura;
Radiografii ale celor doua membre comparativ (necesare relativ rar);
Imediat dupa traumatism, unele traiecte de fractura sunt dificil de descoperit (exemplu: fractura de scafoid);
pentru a evita o greseala se vor executa in astfel de cazuri doua radiografii: in urgenta si la 10-14 zile dupa
accident. ! radiografiile trebuie sa fie de buna calitate
EVOLUTIE fractura evolueaza catre sudura extremitatilor fracturate printr-o formatie denumita calus.
Fazele evolutive
1.Faza hemoragica si hiperemica (faza psoudoinflamatorie). revarsatul sanguin,hematomul post fracturar, se

retrage
2. Faza calusului fibros :. Celulele conjunctive nediferentiate care au invadat hematomul se multiplica si se
transforma in celule formatoare de os (osteoblaste) si de cartilaj (condroblaste) Acest tesut de neoformatie duce
la unirea fragmentelor osoase cu un calus fibros, in interiorul caruia se gasesc si insule de tesut cartilaginos .
3. Faza calusului osos primitiv : Catre a treia saptamana de evolutie, calusul fibros incepe sa se mineralizeze iar
zonele cartilaginoase incep sa sufere un proces de osificare encondrala, astfel ca se ajunge la un calus osos
primitiv cu trabeculatie dezordonata.
4. Faza calusului osos definitiv dureaza pana la 2 – 3 luni
COMPLICATII
I)Complicatiile generale imediate Ele sunt consecinta traumatismului si sunt dependente de violenta acestuia si
de teren.
 Congestia pulmonara se instaleaza la batrani repede dupa traumatism, ducand la bronhopneumonie

grava.
 Tulburari urinare apar la batrani cu adenom de prostata care, pana la accident urinau multumitor.
 Infectia urinara, care urmeaza retentiei de urina cu azotemia consecutiva, poate sa pericliteze viata
accidentatului.
 Diabetul, care era latent inaintate de traumatism, poate sa ia un aspect clinic sever, ducind la acidoza.
 Embolia grasoasa, altadata contestata, se admite azi ca este destul de frecventa si constituie o
complicatie grava. Grasimea medulara vehiculata de la nivelul focarului de fractura, poate sa produca
embolii grasoase pulmonare cu dispnee, junghi toracic, paloare, senzatie de moarte iminenta. Emboliile
grasoase cerebrale pot sa duca la o stare de somnolenta, amnezie, confuzie sau tulburari vizuale.In cazul
emboliei grasoase, la 2—3 zile de la accident, urinile contin picaturi fine de grasime iar uneori capata un
aspect lactescent.
II)Complicatii locale, imediate
1.Fractura deschisa. Comunicarea focarului de fractura cu exteriorul se poate face printr-o plaga produsa din
afara de catre agentul vulnerant. In acest caz plaga este mare, adesea anfractuoasa, cu corpi straini inclusi si
practic infectata. Alteori, comunicarea focarului cu exteriorul se face dinauntru, prin inteparea pielii si a
tesuturilor moi de catre unul din fragmentele osoase, cu ocazia unei mobilizari imprudente a fragmentelor sau
in urma unei tentative de reluare a mersului, imediat dupa accident. In aceste cazuri plaga este punctiforma si
fractura poate sa fie considerata neinfectata. Comunicarea focarului de fractura cu exteriorul face ca
hematomul fracturar sa se scurga (si prin aceasta se intarzie procesul de cicatrizare), iar pe de alta parte se
deschide poarta pentru infectie.
2.Infectarea focarului de fractura perturba in mod grav procesul de consolidare, ajungandu-se la osteita si
pseudartroza. Infectia duce la lichefierea calusului fibrinoproteic din primele zile, datorita toxinelor microbiene
de tipul streptokinazei. In mediul septic diferentierea celulara spre linia condroblastica si cea osteoblastica nu se
mai produce, incat se scoate din mecanismul osificarii contributia osteoblastelor. Prin toate aceste mecanisme,
infectia se dovedeste a fi un factor inhibitor al procesului de consolidare.
3.Leziunile nervoase. Deosebit de expusi la traumatisme sunt nervul radial, care poate fi lezat la nivelul santului
de torsiune al humerusului, nervul sciatic popliteu extern, la nivelul gatului peroneului si nervul median la plica
cotului. Dar si celelalte trunchiuri nervoase pot sa fie lezate, fie in momentul traumatismului, fie printr-unul din
fragmente. Leziunile pot sa mearga de la simpla contuzie a nervului (neuropraxis), la inteparea acestuia cu
intreruperea cilindraxilor (axonotmesis) si pana la sectiunea completa a nervului (neurotmesis). Asocierea
leziunii nervoase la fractura impune, din punct de vedere terapeutic, interventia chirurgicala.
4.Leziunile vasculare duc la hemoragii mari prin ruperea unor vase importante, cu instalarea unei anemii grave.
Inteparea unui vas de calibru mare duce la constituirea unui hematom pulsatil sau a unui anevrism.
5.Trombozele venoase. Sunt cunoscute edemele cronice ale membrelor dupa scoaterea aparatelor gipsate de
imobilizare a fracturilor. Frecventa complicatiilor trombotice la nivelul membrului pelvian este mai mare la
persoanele in varsta si la cei cu deficiente cardiace.
6.Ischemia. Membrele pot sa fie private, din cauze diverse, de circulatia sanguina intr-un mod mai mult sau mai
putin important : a) Ischemia cutanata duce la formarea escarelor care, in momentul desprinderii, deschide
focarul de fractura si produce infectarea ei secundara. De obicei, aceste escare se produc prin apasarea
aparatului gipsat asupra eminentelor osoase (maleole, calcii, crestele iliace) si pot sa fie evitate printr-o atenta
aplicare a gipsului.
b) Daca ischemia este mai profunda ea poate sa atinga nervii, producand o paralizie, care poate sa fie definitiva,
daca circulatia nu se restabileste. Ischemia la nivelul muschilor produce infarctizarea lor cu scleroza si retractie
consecutiva. Aceste ischemii musculare, frecvente la nivelul antebratului, constituie sindromul Volkmann) si,
leziuni similare pot sa fie intalnite si la nivelul gambei si al piciorului.
c) Cand ischemia este intinsa si mai accentuata se produce gangrena membrului.
7. Interpunerea de parti moi care vor favoriza instalarea pseudartrozei
III )Complicatii locale tardive
1.Calusul vicios se intalneste cand fractura nu a fost corect redusa sau cand deplasarea s-a reprodus sub
aparatul gipsat. Desi fractura s-a vindecat, restabilirea continuitatii osoase s-a facut in asa fel, incat ea
antreneaza tulbura functionale.
2.Intarzierea de consolidare. Intarzierea de consolidare a fracturilor poate sa tina de o reducere imperfecta a

fragmentelor sau de o contentie insuficienta a lor.
3.Pseudartroza. In intarzierea de consolidare, osificarea reparatoare se efectueaza, dar cu mare intarziere, ceea
ce are ca rezultat o prelungire a timpului de vindecare. Intarzierea de consolidare este o stare tranzitorie, care
poate sa evolueze spre vindecare sau spre pseudartroza. Pseudartroza este, dimpotriva, o stare definitiva; fara
interventie chirurgicala activitatea osteogenica este definitiv oprita. In aprecierea starii de pseudartroza, factorul
timp nu poate fi invocat. Cel mai bun criteriu clinic este disparitia durerii din focar la mobilizarea fragmentelor.
TRATAMENTUL FRACTURILOR
Obiectivul principal al tratamentului fracturilor il constituie restabilirea functiei si, pe cat posibil, si a formei
membrului. De aceea tratamentul trebuie sa realizeze:
Refacerea, pe cat posibil anatomica, a osului fracturat, prin reducerea fracturii si imobilizarea ei pana la
formarea unui calus solid.
Mentinerea in stare functionala a articulatiilor, muschilor si circulatiei membrului sau restabilirea cat mai rapida
a acestora. Acestea se realizeaza prin reducerea timpului de imobilizare la minimum necesar, compatibil cu
consolidarea fracturii si prin instituirea, cat mai precoce, a unui tratament de recuperare functionala, prin
contractii musculare si mobilizarea articulara chiar din timpul imobilizarii fracturii.
Metode
1. tratamentul ortopedic, fara deschiderea focarului de fractura
2. tratamentul chirurgical.
reducerea fracturii.: usurata daca contractura musculara este anihilata prin anestezie sau prin tractiune
continua, timp suficient
imobilizarea ei.: aparatul gipsat trebuie sa imobilizeze cel putin o articulatie deasupra si o alta sub focarul de
fractura, evitand astfel miscarile de rotatie in ax. Membrul trebuie sa fie imobilizat, pe cat posibil in pozitie
functionala, pentru a preveni redorile, atrofia musculara si osoasa.
PRIMUL AJUTOR
Prima etapa este la locul accidentului:
 Calmarea durerii
 Degajarea corecta a bolnavului cu evitarea unor miscari care pot produce complicatii (exemplu: evitarea
flexiei in . . traumatismele coloanei vertebrale)
 Refacerea aproximativa a anatomiei regiunii prin tractiunea in ax;
 Imobilizarea provizorie, care in aceasta etapa este de cele mai multe ori improvizata: se utilizeaza
mijloace avute la . indemana (bete, scanduri, cartoane, usa)
A doua etapa a primului ajutor este acordata de persoane specializate
 Administrarea unui calmant , eventual pansament (fractura deschisa)

 Reducerea aproximativa prin tractiune in ax
 Imobilizare provizorie corecta a fracturii
 Eventuala seroprofilaxie antitetanica (fractura deschisa)
 Garou in cazul leziunilor vasculare (ora aplicarii garoului va fi mentionata pe biletul de trimitere)
TRATAMENTUL CONSERVATOR :
1)METODA ORTOPEDICA PURA intrebuintata in cazul fracturilor stabile sau fara deplasare
Se face in trei timpi: reducerea, imobilizarea si reeducarea functionala.
2)METODA EXTENSIEI CONTINUE indicata in fracturile instabile (oblice lungi, spiroide sau cominutive)
 reducerea se obtine in timp ,

 se face printr-un sistem compus din brosa si potcoava, cablu, scripeti, greutati
 contraextensia se face prin inclinarea patului bolnavului
 pot fi necesare manipulari in focar cu benzi circulare sau saculeti cu nisip
• combinarea extensiei continue cu aparatul gipsat: dupa reducerea fracturii prin extensie continua in
primele 14-21 zile, . imobilizarea se va continua cu aparatul gipsat
3)METODA TRATAMENTULUI FUNCTIONAL propusa de Lucas-Championniere
 se bazeaza pe principiul abandonarii fracturii in scopul salvarii vietii

 permite mobilizarea bolnavului in absenta tratamentului fracturii
TRATAMENTUL CHIRURGICAL
Metoda de tratament care vizeaza restabilirea continuitatii osului fracturat (sectionat sau rezecat) cu
ajutorul unor materiale biologice sau metalice poarta numele de osteosinteza
1 39 INGRIJIREA PACIENTULUI CU UlCER GASTRO_DUODENAL
Endoscopia
Ulcerul gastric a fost iniţial alăturat celui duodenal într-un termen de ulcer gastro-duodenal.
Ulcerul gastric apare rar înaintea vârstei de 40 ani, incidenţa maximă situându-se în deceniul al şaselea de viaţă,
este întâlnit mai puţin frecvent decât ulcerul duodenal. Ulcerul gastric este rezultatul dereglării echilibrului
fiziologic între factorii de agresiune şi cei de apărare- ai mucoasei gastrice.
Spre deosebire de cel duodenal, ulcerul gastric apare în mai mare măsură ca o consecinţă a
diminuării mecanismelor de protecţie a mucoasei gastrice . Factorii de apărare ai mucoasei gastrice au
importanţa primordială în ulcerogeneză la nivelul stomacului. Astfel se ia în discuţie fie o diminuare a acestor
factori care dau rezistenţa mucoasei, fie o agresiune directă printr-un agent nociv asupra mucoasei gastrice.
Protecţia mucoasei gastrice este realizată de „bariera muco-epitelială" ce constituie un obstacol în faţa
agresiunii fizice şi chimice.
Importanţa infecţiei cu Helicobacter Pylori în patogeneza ulcerului gastric este mai mică decât în
cea a ulcerului duodenal, numai 20% din gastritele produse de această infecţie fiind responsabile de apariţia
ulceraţiei gastrice. Ulcerul gastric este o boală cronică, a cărei evoluţie este caracterizată de alternanţa
puseurilor acute cu perioade de remisiune.
Simptomul principal al bolii îl reprezintă durerea, ale cărei caracteristici nu sunt atât de tipice ca în ulcerul
duodenal. Durerea este resimţită cu intensităţi variabile în funcţie de individ, sub formă de crampă, torsiune,
arsură sau cu caracter lancinant. De obicei ea este localizată în epigasţru dar, în funcţie de sediul leziunii
ulceroase, poate apare şi retroxifoidian, retrosternal, la limita între epigasţru şi hipocondrul stâng sau chiar sub
rebordul costal stâng. Durerea poate fi precipitată sau exacerbată de ingestia de alimente şi calmată după
evacuarea conţinutului stomacului în duoden şi, în mai mică măsură decât în ulcerul duodenal, de administrarea
de alcaline .
Endoscopia gastrică
- este o procedură de diagnostic modernă ce permite vizualizarea leziunii în mod direct, ulcerul gastric benign
apărând sub forma unei zone circulare lipsite de mucoasă, ce are o bază fibroasă şi este mărginită de ţesut de
granulaţie. Marginile craterului sunt bine delimitate, de la el pornind radiar pliurile de mucoasă gastrică îngro-
şată ea permite studiul citologic al leziunii prin prelevarea de celule cu ajutorul periajului precum şi prin
recoltarea de biopsii.
În evoluţia ulcerului gastric pot surveni complicaţii- acute - hemoragia şi perforaţia
- cronice - penetraţia, stenoza şi malignizarea
Tratamentul medical - ulcerul gastric necesită timp mai îndelungat pentru vindecare faţă de ulcerul duodenal,
timp care este direct proporţional cu dimensiunile leziunii.
-Supravegherea vindecării ulcerului se face prin evaluare radiologică şi endoscopică după

6 săptămâni de tratament. Antiacidele, antagonişti de receptori H2, Omeprazolul (Losec) are efecte superioare
faţă de antagoniştii de receptori H2 în vindecarea ulcerului. Pantoprazolul (Controloc) se administrează de
asemenea în ulcerul gastric, timp de 4-8 săptămâni.
Tratamentul chirurgical - indicaţiile de tratament chirurgical ale ulcerului gastric sunt, ca şi în cazul ulcerului
duodenal, formele complicate (hemoragia, penetraţia, perforaţia, stenoza), formele care nu răspund la
tratamentul medical sau recidivează.
-obiectivele operaţiei pentru ulcer gastric trebuie să fie ablaţia leziunii, întreruperea
lanţului patogenic ce determină hipersecreţia acidă şi refacerea cât mai aproape de fiziologia normală a
circuitului digestiv. Sancţiunea terapeutică trebuie să fie rezecţia gastrică cu ridicarea leziunii ulceroase asociată
cu vagotomie tronculară. urmată de gastro-duodeno- sau gastrojejuno-anastomoză .
Ulcerul duodenal
- este o leziune a mucoasei duodenale caracterizată prin pierdere circumscrisă de substanţă, care interesează
de obicei peretele duodenal în adâncime, depăşind musculara proprie. Leziunea evoluează în profunzime, având
caracter penetrant variabil şi putând cuprinde uneori celelalte straturi anatomice ale peretelui duodenal,
inclusiv seroasa .
- Ulcerul duodenal apare mai frecvent la vârsta adultă, cu maximum de frecvenţă între 30 şi 50
ani. Este unanim acceptat rolul primordial al secreţiei gastrice acide în ulcerogeneză, dar acţiunea agresivă a
hipersecreţiei clorhidropeptice se manifestă în raport cu factorii de apărare ai mucoasei duodenale care sunt
diminuaţi. De asemenea la pacienţii infestaţi cu Helicobacter Pylori se produce o hipergastrinemie prin acţiunea
mediatorilor inflamaţiei, cum este interleukina-2.
Diagnosticul clinic - manifestarea clinică majoră şi dominantă este durerea localizată în zona
epigastrică mediană sau paraombilical drept, pe o suprafaţă relativ restrânsă pacienţii descriind „crampă",
„arsură", „torsiune", vărsăturile.
Examinarea radiologică cu bariu permite vizualizarea leziunii prin retenţia substanţei de constrast de către nişa
ulceroasă. Semnul radiologic direct al ulcerului duodenal este nişa, care apare ca o pată opacă de bariu
înconjurată de un inel radiotransparent - expresia edemului perilezional. În cele mai multe cazuri este preferată
endoscopia, care a devenit în ultimul deceniu metoda standard pentru diagnosticul bolii ulceroase, ce permite
atât biopsia cât şi diagnosticul infecţiei cu Helicobacter pylori .
Tratamentul medical - are două obiective majore:
- ameliorarea durerii
- accelerarea vindecării leziunii.

Cimetidina a fost primul medicament utilizat în tratamentul ulcerului duodenal. Administrată în doză de 400
mg la 12 ore sau 800 mg priza unică seara la culcare, timp de 4 până la 8 săptămâni, această substanţă reduce
semnificativ secreţia acidă bazală şi secreţia stimulată şi determină cicatrizarea leziunii ulceroase. De asemenea
continuarea terapiei cu 400 mg seara la culcare, timp de mai multe luni scade semnificativ incidenţa recidivelor.
Ranitidina are acţiune de 6-8 ori mai intensă decât cimetidina, ceea ce determină în practică administrarea unei
doze corespunzătoare pentru a obţine efect echivalent. Doza de ranitidina este de 150 mg de două ori pe zi sau
300 mg o dată seara, iar cea de întreţinere este 150 mg seara. Famotidina este de 8-10 ori mai activă în
inhibarea secreţiei acide decât ranitidina. Ea se administrează în doză unică 40 mg seara şi doza de întreţinere
este 20 mg. Inhibitoarele pompei de protoni: a fost identificată o substanţă care inhibă specific ATP-aza scăzând
intens producerea de acid, numită Omeprazol. Anaciditatea produsă de omeprazol este practic totală, motiv
pentru care acest medicament nu se administrează pe termen lung. Doza terapeutică este 20-30 mg/zi (4). Din
grupul medicamentelor care scad secreţia gastrică prin inhibarea pompei de protoni face parte substanţa
denumită Pantoprazol (Controloc). Se administrează în priză unică zilnică 40 mg (1 tb.), înaintea sau în timpul
micului dejun. Durata tratamentului este de 2 până la 4 săptămâni.
Tratamentul antimicrobian - pentru eradicarea infecţiei cu Helicobacter pylori .
Tratamentul chirurgical - tot mai mult în ultimii ani ulcerul duodenal a devenit o boală care se vindecă prin
tratament medical, tratamentul chirurgical fiind rezervat complicaţiilor (hemoragia, stenoza, perforaţia şi lipsa
de răspuns la tratamentul medical). Obiectivele tratamentului chirurgical sunt reprezentate de realizarea unei
hipoacidităţi gastrice, ridicarea, când este posibil, a leziunii ulceroase şi asigurarea unui drenaj gastric cât mai
apropiat de fiziologia normala.
Complicaţii: sângerarea apare relativ frecvent în evoluţia ulcerului duodenal şi reprezintă principala cauză de
mortalitate datorată bolii ulceroase; hemoragia digestivă superioară în general este produsă în 80% din cazuri
de un ulcer.
Tratamentul medical al hemoragiei - se introduce o sondă naso-gastrică pentru evacuarea conţinutului

stomacului (oferă date asupra cantităţii de sânge pierdute şi a opririi sau continuării hemoragiei), spălaturi
repetate cu ser alcalinizat rece pe această sondă. Reechilibrarea hidro-electrolitică se face în funcţie de
pierderile constatate, transfuzia fiind recomandată dacă hematocritul scade sub 25% (4).
Tratamentul medicamentos va cuprinde în mod obligatoriu antisecretorii injectabile -

Zantac (antagonist de receptori H2), administrat intravenos la interval de 6 ore (4 fl./24 ore) sau Losec
(Omeprazol) 1 fi. în doză unică/24 ore. Terapia hemostatică cu vitamina K, Venostat, Adrenostazin, Calciu este
folosită pe scară largă, eficienţa ei fiind mai mare în sangerările din vase de calibru mic. Introducerea de
trombină în stomac prin sonda naso-gastrică nu a dat rezultatele aşteptate.
Tratamentul endoscopic - folosirea endoscopiei ca metodă curentă de diagnostic a constituit un mare progres în
diagnosticul şi de multe ori şi tratamentul ulcerelor hemoragice. Endoscopia poate determina locul şi cauza
sângerarii.
Perforaţia - riscul de complicare a ulcerului duodenal prin perforaţie este de aproximativ 10% în afara trata-
mentului medicamentos, dar apare foarte rar la bolnavii care urmează tratament de întreţinere timp îndelungat.
1 30 Determinarea grupelor sangvine
Hematia umană are un număr foarte mare de antigene pe suprafaţa sa.
Anticorpii respectivi poartă numele de aglutinine pentru faptul că provoacă reacţii de aglutinare.
Aglutininele sunt anticorpi naturali şi se găsesc în serul sanguin.

De o importanţă deosebită sunt :aglutinogenele A şi B, precum şi aglutinogenul Rh.
Faţă de aglutinogenele A şi B, în sângele altor persoane există anticorpi naturali = aglutininele (alfa) α (ANTI-A) şi
(beta) ß (ANTI-B). Coexistenţa unui aglutinogen cu aglutinina corespunzătoare (A α , B ß) la aceeaşi persoană nu
este compatibilă cu viaţa, deoarece prezenţa aglutinogenului şi aglutininei omoloage produce aglutinarea
globulelor roşii.
Studierea fenomenului de hemaglutinare a făcut posibilă descoperirea grupelor sanguine de bază
- sistemul O.A.B. (zero, A, B)
Sistemul sanguin O.A.B. cuprinde patru grupe de sânge. Grupele se notează după numele
aglutinogenului, deosebindu-se astfel: grupa: 0 (zero) A, B şi AB. Un alt cercetător clasifică grupele sanguine
notându-le cu cifre romane: I, II, III, IV.
Astăzi, pentru a înlătura posibilitatea unei interpretări greşite a grupelor sanguine de bază, ambele clasificări au
fost unificate, sistemul sanguin OAB fiind reprezentat astfel:
grupa aglutinogen (antigen) aglutinine (anticorp)
0 (zero unu) - α şi ß
A II (A-doi) A ß
B III (B-trei) B α
AB IV (AB-patru) AB _
După cum se vede, grupa 0 (I) nu are nici un aglutinogen (zero aglutinogen), celelalte au
aglutinogen A sau B, sau amândouă - AB.
Determinarea grupelor sanguine se face prin două metode:
1) metoda directă Beth-Vincent (aglutinine cunoscute şi aglutinogen necunoscut);
2) metoda inversă - Simonin (aglutinogen cunoscut şi aglutinine necunoscute) .
Transfuzia de sânge nu se poate efectua fără determinarea grupei sanguine.
Metoda Beth-Vincent cu ser anti-A anti-B

Anticorpii monoclonali ANTI A şi ANTI B sunt de tip IgM şi produc aglutinarea directă, pe lamă, la temperatura
camerei, a antigenelor omoloage A, respectiv B. Reactivii au fost testaţi prin mai multe metode, sunt specifici, au
o aviditate mult mai mare decât cele de sursă umană.
Metoda de lucru:
Se foloseşte sânge venos 3-4 ml.
Pe o lamă cu godeuri, se picură câte o picătură de ser ANTI A respectiv ANTI B; alături, în
dreptul fiecărei picături de ser, se adaugă câte o picătură de eritrocite de determinat (picătura de 10 ori mai
mică decât picătura de ser); picăturile de ser se omogenizează cu cele de eritrocite, cu colţul unei lame sau cu
bagheta de sticlă; după 3-4 secunde, apar primele semne de aglutinare, iar reacţia este completă după un minut.
1.Dacă aglutinarea nu se produce, înseamnă că sângele cercetat nu are aglutinogenul.
Aparţine grupei 0I.
2. Dacă aglutinarea se produce în serul ANTI A, înseamnă că sângele cercetat are aglutinogenA.
Sângele aparţine grupei AII.
3. Dacă aglutinarea se produce în serul ANTI, B, înseamnă că sângele de cercetat are aglutinogen B.
Sânge/e aparţine grupei B III.
4. Dacă aglutinarea se produce în ambele seruri-test, înseamnă că sângele conţine atâtaglutinogen A, cât şi
aglutinogen B ;
Face parte, deci, din grupa AB IV.
∎Important:
simultan cu determinarea antigenelor A şi B, prin metoda de mai sus, este obligatorieşi determinarea
anticorpilor, prin metoda Simonin:
Metoda de determinare a aglutininelor
Pentru metoda Simonin se folosesc hematii test care se obţin de la fiecare punct de transfuzie;valabilitatea
hematiilor este de maximum 3 zile.Avem, deci, aglutinogen cunoscut şi aglutinine necunoscute.
• Materialele necesare
sunt aceleaşi ca şi la proba directă(seruri-test, lamă cu 3 godeuri, lame desticlă curate şi uscate, pipete pentru
fiecare ser hemotest în parte, pipete pt.sângele de cercetat,materiale pentru recoltat sângele) dar, în loc de
seruri-test, se folosesc eritrocite-test. Este nevoie,de asemenea, de ser sau plasmă, deci nu este suficientă
recoltarea numai prin înţeparea pulpeidegetului, ci trebuie să se recolteze sânge prin puncţie venoasă.
•Tehnica :
-cu o pipetă Pasteur, pune câte o picătură din serul sau plasma de cercetat în două godeuri;-deasupra fiecărei
picături de ser de cercetat, aflat pe lamă, se pune o picatură din hematiile test- cu aglutinogenul cunoscut,
respectiv hematii - test AII şi BIII;
Atenţie!
Şi prin această metodă, cantitatea de ser este de 10 ori mai mare decât cea de hematii.- se efectuează
omogenizarea.
Interpretarea rezultatelor
- Dacă aglutinarea s-a produs în ambele picături omogenizate, înseamnă că în serul de cercetat se aflăambele
aglutinine (α şi β ) ; Serul de cercetat face, deci, parte din grupa 0I.
- Dacă aglutinarea se produce numai în picătura de ser în care am pus eritrocite - test BIII -înseamnă că
aglutinogenul B s-a întâlnit cu aglutinina omoloagă β ;
Deci serul aparţine grupei AII
- Dacă aglutinarea se produce numai în picătura de ser în care am pus eritrocite - test A II -înseamnă că s-a
întâlnit cu aglutinina a, care a aglutinat hematiile-test.
Serul aparţine grupei B III
.- Dacă aglutinarea nu s-a produs în nici una din picăturile serului de cercetat înseamnă că serul nu areaglutinine,
deci face parte din grupa ABIV
. Probele de compatibilitate directă majoră - in vivo (Jeanbreau)- in vitro (Oelecker)
in vivo
-Jeanbreau scop : -
verificarea, în plus, dar obligatorie, a felului în care prirnitorul reacţionează faţă de sângele cei se introduce
intravenos, prin transfuzie.
materiale:-instrumentele şi materialele necesare efectuării unei transfuzii (vezi transfuzia)- medicamentele

necesare pentru eventuale accidente posttransfuzionale
Pregatirea pacientului -
psihic şi fizic, ca pentru puncţia venoasăexecuţia- asistenta se spală pe mâini- îmbracă mănuşi sterile- instalează
aparatul de transfuzie- lasă să se scurgă prin picurător primii 20 ml de sânge- reglează ritmul de scurgere la 10-
15 picături/minut, timp de 5 minute- supraveghează foarte atent pacientul timp de 5 minute- dacă apar semnele
incompatibilităţii de grup (senzaţie de frig , frison, cefalee, dureri lombare,tahicardie, urticarie, congestia feţei),
întrerupe transfuzia şi anunţă medicul- dacă nu apar semnele incompatibilităţii de grup, introduce din nou 20 ml
sânge în ritm mai rapid după care reglează ritmul Ia 10-15 picături/minut- supraveghează pacientul timp de 5
minute- dacă nu apar semnele incompatibilităţii de grup, continuă transfuzia în ritmul prescris
Scop:
decelează anticorpii din serul bolnavului, care ar putea distruge eritrocitele donatorului- pune în evidenţă
incompatibilitatea în sistemul OAB, prezenţa de anticorpi imuni din sistemul Rh(dacă primitorul este Rho (D)
negativ şi are anticorpi anti-Rho (D), iar donatorul Rh-pozitiv a fostgreşit determinat ca Rh-neg)
materiale:-
lame de sticlă curate, degresate, uscate- flaconul sau punga cu sângele de cercetat- seringi şi ace sterilizate-
pipete, mănuşi de protecţie- termostat, vată, alcool
pacient
Psihic şi fizic ca la puncţia venoasăexecuţia-asistenta se spală pe mâini-îmbracă mănuşile sterile- recoltează

sânge prin puncţie venoasă- introduce sângele la centrifugă- pune o picătură din plasma primitorului pe o lamă
peste care adaugă eritrocite de la donator - respectă proporţia de 1/10 între globule şi ser - citeşte rezultatul
după 5 minute, la rece-adaugă o picătură de papaină şi introduce la termostat timp de 30 minute
Interpretare
dacă în picătură se produce aglutinarea, sângele primitorului nu este compatibil cu sângeledonatorului-dacă nu

se produce aglutinarea, sângele este compatibil şi poate fi transfuzat

LICENTA - PRACTICA Final

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

LICENTA - PRACTICA Final

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PROBA PRACTICA LICENTA

Categorie Sistolică Diastolică

Scop: Evaluarea functiei cardiovasculare, forta de contractie si rezistenta inimii, determinata de

Scop: evaluarea functiei cardiovasculare

Reorganizarea locului de munca: strangerea tututor materialelor folosite

3. Administrarea medicamentelor pe cale IM

Nu se recomanda administrarea pacientilor cu tratament anticoagulant si

- se spala mainile, se pun manusile

Reorganizarea locului de munca: materialele de unica folosinta folosite se arunca in

- embolie prin injectarea accidentala

4. Administrarea medicamentelor pe cale SC

Absorbtia: incepe la 5-10 minute de la administrare si dureaza in functie de cantitatea

- ruperea acului → extragerea manuala sau

5. Administrarea medicamentelor pe cale IV

Absorbtia: absorbtia este instantanee

- Tehnica de extragere a substantei dintr-un flacon este urmatoarea: se dezinfecteaza capacul

Reorganizarea locului de munca: materialele de unica folosinta folosite se arunca in

Ingrijirea ulterioara a pacientului:

hematom se retage acul si se comprima locul punctiei

ameteli, paloare, lipotimie, colaps se intrerupe punctia, se aseaza pacientul in

flebalgia produsa prin injectarea rapida a injectarea lenta

6. Testarea sensibilitatii organismului la ampicilina 1 g

- se injecteaza lent 0.2 – 0.4 ml

- asistenta se spala pe maini si imbraca manusile

- Se examineaza calitatea si starea venelor

8. Zonele predispuse la escare si masuri de prevenire

Mijloace de prevenire: Se adreseaza cauzelor locale sau favorizante si reprezinta cartea de

9. Determinarea glicemiei folosind teste rapide

Definitie: Glicemia reprezinta concentratia glucozei in sange

- Nu se stoarce locul inteparii

10. Recoltarea sangelui venos pentru biochimie

- Asistenta se spala pe maini, imbraca manusile sterile

11. Recoltarea sangelui venos pentru VSH

Valori normale Bărbaţi: Femei:

<50 ani: <15 mm/h <50 ani: <20 mm/h

50-85 ani: <20 mm/h 50-85 ani: < 30 mm/h

>85 ani: <30 mm/h >85 ani: <42 mm/h

- Asistenta se spala pe maini, imbraca manusile sterile

- Se comprima locul punctiei 1-3 minute, bratul fiind in pozitie verticala

12. Recoltarea sangelui venos pentru HLG completa

- Asistenta se spala pe maini, imbraca manusile sterile

- In cazul strapungerii venei se va retrage acul in lumenul venei

13. Recoltarea sangelui venos pentru INR

- Asistenta se spala pe maini, imbraca manusile sterile

- Se aplica padul alcolizat la locul de patrundere a acului si se retrage brusc acul

14. Pregatirea pacientului pentru EKG

 V5 (negru)- la jumatatea distantei dintre V4 si V6,

Reorganizarea locului de munca: Electrozii se vor sterge de gel/solutie salina si se dezinfecteaza

Scop: explorator- depistarea germenilor patogeni de la nivelul faringelui in vederea

 Se evita imbibarea tamponului cu saliva si atingerea dintilor

Reorganizarea locului de munca: se arunca deseurile, materialele refolosibile se dezinfecteaza si

18. Aplicarea medicamentelor pe suprafata tegumentelor

 MIXTURI – se intind cu ajutorul tampoanelor montate pe un porttampon, sau cu mana imbracat

Ingrijirea ulterioara a pacientului:

19.Pregatirea pacientului pentru explorarea radiologica a organelor toracice

Scop: studierea morfologiei si functionalitatii plamanilor, a modificarilor de

 Se conduce pacientul la serviciul de radiologie

20. Spalatura auriculara

- Indepartarea secretiilor (puroi, cerumen)

- Asistenta se spala pe maini si imbraca sortul de cauciuc

2 Masca (cu/fara - Permite adm O in conc. de 40-60%

3 Ochelari pentru O - Sunt prevazuti cu 2 sonde care se introduc in ambele nari

- Sunt mai bine tolerati de pacienti