CERCETARE ÎN NURSING , 13 GRUPELE

DE POPULAŢIE CU RISC DE
ÎMBOLNĂVIRE
GRUPELE DE POPULAŢIE CU RISC DE ÎMBOLNĂVIRE
(DATORITĂ STILULUI DE VIAŢĂ, CONDIŢIILOR DE MEDIU, OBIŞNUINŢELOR FAMILIALE ETC.)
Indiferent că se aplică sau nu un management ştiinţific al securităţii şi sănătăţii în muncă, două operaţii sunt
strict necesare în activitatea preventivă: identificarea şi evaluarea riscurilor. Importanţa lor este relevată şi de
faptul că sunt statuate ca obligatorii prin Normele generale de protecţie a muncii, iar răspunderea realizării lor
este atribuită atât conducerii firmei, cât şi personalului din cadrul compartimentelor de protecţie a muncii.
IDENTIFICAREA FACTORILOR DE RISC ŞI A SUBSTRATULUI CAUZAL
Identificarea factorilor de risc şi a substratului lor cauzal este o acţiune complexă, care necesită îmbinarea mai
multor procedee, adaptate de fiecare dată condiţiilor respectivei firme.
În principiu, se procedează astfel:
- se analizează vizual, prin studiu de caz, simulare etc., pentru fiecare loc de muncă, pe rând, toate elementele
sistemului de muncă aferent şi se stabilesc, pe această bază, ce deficienţe, abateri, caracteristici ş.a. ar putea
conduce la accidente sau îmbolnăviri profesionale;
- se efectuează determinări cu ajutorul metodelor şi mijloacelor specifice, în cazul factorilor comensurabili sub
aspectul nivelului sau concentraţiei sau pentru care se pot realiza analize ale naturii elementelor componente;
- se analizează starea de morbiditate sau diversele simptome care ar putea indica prezenţa unei afecţiuni
datorate condiţiilor de muncă;
- se identifică elementele depistate în listele prestabilite de factori de risc şi factori de substrat cauzal.

Ordinea de executare a acestor operaţii nu este predeterminată, dar trebuie parcurse toate pentru a se obţine
un rezultat corect.
În continuare vom încerca să prezentăm fiecare grupă de factori de risc, cu modalităţile concrete de manifestare
şi efectele acţiunii lor asupra executantului, iar acolo unde s-a impus s-au dat explicaţii suplimentare pentru
factorii de substrat cauzal, ca suport pentru analizele pe care le au de efectuat proiectanţii sistemului de MSSM.
Factorii de risc proprii executantului
Studiile şi analizele efectuate privind fenomenul de accidentare şi îmbolnăvire profesională au relevat incidenţa
majoră a factorilor de risc proprii executantului. În raport cu factorii de risc obiectivi, cu excepţia unor cazuri
reduse ca număr (calamităţi naturale), factorii subiectivi – proprii executantului – se situează şi la originea
acestora, deoarece omul este elaboratorul şi totodată cel care verifică şi poate interveni asupra celorlalte
elemente ale sistemului de muncă: mijloacele de producţie, mediul şi sarcina de muncă.
Indiferent de repartiţia sarcinilor între om şi maşină, activitatea de muncă pe care o desfăşoară executantul
cuprinde patru secvenţe principale:
- recepţionarea şi constituirea informaţiei;
- elaborarea şi adoptarea deciziilor;
- execuţia;
- autoreglarea.

Ponderea acestor secvenţe în structura diferitelor posturi de muncă sau a unuia şi aceluiaşi post, în perioade de
timp diferite, poate varia , dar prezenţa tuturor este obligatorie. Modul cum executantul realizează aceste
secvenţe defineşte comportamentul său de muncă – totalitatea faptelor, actelor, reacţiilor (motorii, verbale,
afective) prin care o persoană răspunde solicitărilor sarcinii de muncă. Din punctul de vedere al securităţii muncii
distingem un comportament normal, care nu conduce la periclitarea sănătăţii sau integrităţii anatomo-funcţionale
a executantului şi un comportament inadecvat, care poate favoriza sau declanşa un accident sau o îmbolnăvire
profesională.
Comportamentul normal presupune două componente:
- evitarea riscurilor prin respectarea prescripţiilor tehnice şi a reglemen-tărilor privind securitatea şi sănătatea în
muncă referitoare la modul în care trebuie îndeplinită sarcina;
- neutralizarea situaţiilor de risc create, ceea ce implică sesizarea rapidă a acestora (chiar anticiparea lor), a
elementelor critice, prelucrarea rapidă a informaţiilor, decizia şi execuţia ei prompte şi rapide.

Comportamentul inadecvat sub aspectul securităţii şi sănătăţii în muncă se manifestă prin conduite nesigure sau
necorespunzătoare situaţiilor obişnuite sau neobişnuite de muncă. Altfel spus, el reprezintă abaterea
executantului de la modul ideal de îndeplinire a celor patru secvenţe ale activităţii prin care se realizează sarcina
de muncă, abatere care poate consta într-o omisiune sau o acţiune greşită.
În consecinţă, factorii de risc de accidentare şi îmbolnăvire profesională proprii executantului se pot subsuma
unei erori la nivelul verigilor de bază ale activităţii de muncă:
- erori de recepţie, prelucrare şi interpretare a informaţiei;
- erori de decizie;
- erori de execuţie;
- erori de autoreglaj.

Deosebit de importantă pentru stabilirea măsurilor de prevenire este cunoaşterea substratului cauzal al
comportamentului inadecvat din punctul de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă. La modul general,
comportamentul în muncă reprezintă concretizarea capacităţii de muncă a individului şi reflectă relaţia dintre
nivelul exigenţelor adresate executantului (sub forma sarcinii de muncă) şi capacitatea sa de a le răspunde.
Factorii de risc proprii sarcinii de muncă
Sarcina de muncă se încadrează printre noţiunile cu ajutorul cărora se defineşte orice activitate de muncă:
funcţii, sarcini, activitate, operaţii, procese, comportament, cerinţe etc. Dintre acestea, funcţiile care constituie
unităţi majore ale muncii, pot cuprinde una sau mai multe sarcini şi sunt foarte variate, corespunzător scopului
proceselor de muncă.
Funcţia implică responsabilitatea în raport cu scopurile sistemului, are o anumită frecvenţă în ciclul de muncă,
include sarcini şi operaţii care cer cunoştinţe, deprinderi specifice, realizează unul sau mai multe scopuri prin
folosirea unor metode, procedee, strategii şi, chiar în cadrul unor cerinţe de viteză, precizie, cantitate, calitate
etc.
Un executant poate îndeplini o funcţie singur sau împreună cu maşina. Aceeaşi funcţie poate fi îndeplinită de
executanţi aflaţi în posturi diferite, pe linii diferite sau în cadrul aceleiaşi instalaţii.
Sarcina este eprezentată de un grup de acţiuni legate temporar şi realizate cu aceleaşi elemente informaţionale
şi mijloace de muncă; este o unitate subordonată funcţiei, are o anumită frecvenţă, un scop (subordonat
scopului funcţiei), necesită anumite cunoştinţe şi deprinderi şi trebuie să se încadreze unor cerinţe restrictive:
viteză, precizie etc. Operaţia este cea mai mică unitate a muncii şi este subordonată sarcinii; se poate
caracteriza în raport cu:
- conţinutul – obiecte, reguli, procedee, obiective;
- structura – modul de organizare a elementelor componente;
- cerinţe impuse – ansamblul condiţiilor care trebuiesc respectate de operator pentru a atinge obiectivele muncii
(parametrii acţiunii: viteză, precizie, adecvare la reguli). Metoda de muncă reflectă modul în care se realizează
sarcina şi operaţiile în condiţiile tehnologice concrete şi de înzestrare tehnică cuprinde, în general, ordinea de
succesiune eficace a elementelor operaţiei, alcătuirea raţională a mânuirilor şi mişcărilor în condiţii tehnico-
organizatorice precizate. În raport cu aceste noţiuni definitorii ale activităţii de muncă, se desprind factorii de
accidentare şi îmbolnăvire profesională proprii sarcinii de muncă, conţinut sau structură necorespunzătoare a
sarcinii de muncă în raport cu scopul sistemului de muncă sau cu cerinţele impuse de situaţiile de risc,
respectiv:
- operaţii, reguli, procedee greşite;
- absenţa unor operaţii;
- metode de muncă necorespunzătoare (succesiune greşită a operaţiilor, mânuirilor, mişcărilor);
- cerinţe sub/supradimensionate impuse executantului, respectiv necorespunzătoare posibilităţilor acestuia.

Prima categorie de factori are la bază o insuficientă cunoaştere a tehnologiilor şi metodelor prin care se poate
ajunge la realizarea scopului procesului de muncă. Modul în care pot conduce la accidentare şi/sau îmbolnăviri
profesionale este evident, deoarece determină eroarea la nivelul executantului. A doua grupă de factori provine
din neluarea în considerare a variabilei umane, respectiv din stabilirea neraţională a parametrilor acţiunilor
umane. În consecinţă, dificultatea şi complexitatea sarcinii fie se situează sub posibilităţile executantului, fie le
depăşeşte, provocând sub sau suprasolicitarea organismului său. În ambele situaţii are loc scăderea capacităţii
de muncă, datorată oboselii , într-un interval mai mic decât cel normal, cu efecte uşor de bănuit.
Factorii de risc proprii mijloacelor de producţie
După natura acţiunii lor, factorii de risc de accidentare şi îmbolnăvire profesională proprii mijloacelor de
producţie se pot împărţi în trei categorii: de natură fizică, chimică şi biologică.
Factori de risc de natură fizică - în această categorie sunt incluşi factorii de natură mecanică şi cei de natură
termică.
Factorii de natură mecanică sunt reprezentaţi de:
Mişcările periculoase. Statisticile arată că cele mai multe accidente de muncă având cauze de natură obiectivă
se datorează organelor în mişcare ale maşinilor. În funcţie de rolul lor în cadrul procesului de muncă, mişcările
maşinilor, ale mecanismelor, organelor de maşini, pieselor etc. pot fi:
o funcţionale:
normale în intervalul de timp de funcţionare, fără restricţii în legătură cu declanşarea, întreruperea, dozarea
vitezei;
cu pericolul autodeclanşării contraindicate (autopornire prin auto-aprindere, contact electric etc., prin
acţionarea involuntară sau din greşeală);
cu pericolul întreruperii imprevizibile;
cu momente de pericol în cazul în care nu pot fi sau nu sunt controlate în sensul declanşării, întreruperii sau
dozării vitezei;
o nefuncţionale:
devieri de la traiectoriile normale;
recul;
balans;
şocuri la pornire sau oprire;
desprinderea şi proiectarea de corpuri, particule; ruperea unui element de legătură, desprinderea, desfacerea
unei legături.

Toate aceste categorii de mişcări constituie surse potenţiale de accidentare, putând produce vătămări sub formă
de striviri, tăieturi, contuzii, străpungeri etc. Prin urmare, riscurile mecanice sunt reprezentate, în general, de
purtătorii de energie cinetică ai unui echipament tehnic, respectiv de elementele aflate în mişcare ale acestuia,
numite elemente periculoase. Accidentarea se produce prin contactul executantului cu un element periculos.
Spaţiul situat în interiorul sau împrejurul unui echipament tehnic în care prezenţa oricărei persoane o expune pe
aceasta riscului de accidentare mecanică este numit zonă de risc mecanic sau zonă de pericol mecanic. Zonele
de pericol mecanic pot avea configuraţiile cele mai diverse. Mişcările (elementelor mobile) desfăşurate în zonele
de pericol mecanic au fost denumite mişcări periculoase. Ele se manifestă în cazul mişcării de rotaţie ale unui
singur element, ale mai multor elemente, al mişcărilor de translaţie şi al celor combinate. Dintre parametrii care
pot determina caracterul periculos menţionăm:
- valorile ridicate ale turaţiilor sau vitezelor de translaţie ale elementelor în mişcare;
- masele mari ale elementelor aflate în mişcare;
- valorile momentelor de torsiune;
- valorile forţelor de acţionare ale elementelor în mişcare;
- amplitudinea mişcărilor;
- forma şi rugozitatea suprafeţelor elementelor aflate în mişcare;
- modul de fixare a pieselor aflate în rotaţie;
- distanţa între partea rotitoare şi partea fixă;
- distanţa minimă dintre partea mobilă şi partea fixă;
- jocul componentelor;
- dimensiunile deschiderilor etc.

Caracteristicile enumerate, precum şi altele asemănătoare, trebuie considerate, analizate şi apreciate, de la caz
la caz, pentru fiecare element mobil al echipamentului tehnic, precum şi pentru zonele de pericol mecanic.
Suprafeţele sau contururile periculoase. Prin natura şi forma lor acestea pot fi înţepătoare, tăioase,
alunecoase, abrazive, adezive. Prin contactul dintre executant şi diversele părţi ale mijloacelor de producţie sau
obiectelor muncii care prezintă asemenea caracteristici se pot produce vătămări cauzate de alunecare şi cădere
(fracturi , luxaţii), tăiere, înţepare etc.
Utilajele sub presiune sau vid. Acestea pot genera în cazul supra-presiunii explozii, iar în cazul lucrului în vid
implozii. Principalele utilaje şi instalaţii care lucrează sub presiune sunt compresoarele, autoclavele şi
recipientele butelie de gaze comprimate. Pericolul de explozie, în cazul recipientelor butelie sub presiune , este
deosebit de mare la temperaturi ridicate ( în cazul amplasării acestora în apropierea unor surse de căldură). De
asemenea, dacă în recipientele sub presiune se depozitează substanţe puternic corosive , există riscul
producerii unor neetanşeităţi care pot conduce la explozii. Principalele cauze potenţiale ale accidentelor la
utilajele sub presiune sunt:
- dimensionarea necorespunzătoare a utilajelor, în raport cu condiţiile de lucru;
- umplerea necorespunzătoare a autoclavelor şi recipientelor butelie ( lipsa unui spaţiu de siguranţă suficient de
mare, necesar în cazul dilatării conţinutului, ca urmare a unor creşteri necontrolate ale temperaturii);
- lipsa aparatelor de măsură şi control ale presiunii şi temperaturii (manometre, termometre);
- lipsa dispozitivelor de siguranţă (discuri de explozie, supape de siguranţă, membrane de siguranţă, capace de
protecţie etc.);
- manevrarea necorespunzătoare a recipientelor, lovirea unuia de celălalt sau de obiecte tari, răsturnarea,
supunerea lor la trepidaţii;
- păstrarea buteliilor la soar , în apropierea surselor de căldură sau în locuri cu substanţe corosive;
- depozitarea în aceeaşi incăpere a recipientelor butelie care conţin substanţe incompatibile (oxigen şi hidrogen,
oxigen şi amoniac, amoniac şi clor, clor şi hidrogen, clor şi oxigen etc.);
- deschiderea bruscă a ventilului buteliilor şi recipientelor;
- introducerea gazelor comprimate în recipiente butelie, în vase de sticlă sau alte recipiente care funcţionează la
presiuni mai reduse;
- defecţiuni ale reductoarelor de presiune ;
- ungerea ventilelor şi a manometrelor de la recipientele care conţin oxigen cu uleiuri sau grăsimi.

Instalaţiile, utilajele şi aparatura care lucrează sub vid pot, de asemenea, să constituie surse generatoare de
factori de risc de accidentare. Riscurile de implozie apar cel mai frecvent în următoarele cazuri:
- defecte ale materialului (tensiuni remanente sau neregularităţi struc-turale);
- neetanşeităţi ale instalaţiilor, în special când se lucrează cu produse care, în contact cu aerul, formează
amestecuri explozive;
- lipsa unor paravane de protecţie sau coşuri de protecţie în caz de implozie;
- reducerea bruscă a presiunii în instalaţie;
- vibraţia puternică a recipientelor sub presiune redusă;
- variaţii bruşte de temperatură şi presiune în instalaţii;
- încălzirea cu flacără a aparatelor de distilare în vid.

Atât în cazul exploziilor cât şi al imploziilor, vătămările produse constau, în general, în mutilări parţiale sau totale
ale victimei.
Vibraţiile excesive ale sculelor, utilajelor, instalaţiilor, clădirilor etc. Un sistem material scos din poziţia de
echilibru , prin aplicarea sau suprimarea unei forţe, începe să se mişte. Dacă mişcarea sistemului faţă de starea
de referinţă este alternativă, aceasta se numeşte vibraţie sau oscilaţie. Vibraţiile întâlnite în tehnică sunt variate
şi pot fi clasificate astfel:
• După forţele care acţionează în timpul mişcării sistemului material:
- vibraţii neamortizate – forţa rezistentă este nulă ;
- vibraţii amortizate – forţa rezistentă este negativă ;
- vibraţii autoîntreţinute – forţa rezistentă este pozitivă ;
- vibraţii libere – forţa perturbatoare este nulă ;
- vibraţii forţate – forţa perturbatoare este diferită de zero.
• După numărul gradelor de libertate ale sistemului: vibraţii cu un grad de libertate, cu două sau mai multe grade
de libertate.
• După felul mişcării: vibraţii de translaţie, de rotaţie, de torsiune.
• După evoluţia în timp: vibraţii periodice, aperiodice şi aleatorii.

Factorii de risc de natură termică. În numeroase ramuri industriale există locuri de muncă unde, prin natura
sarcinii de muncă, executantul poate intra în contact cu obiecte sau suprafeţe cu temperaturi excesive : ridicate
sau coborâte.
Factorii de risc de natură electrică. Majoritatea instalaţiilor, utila-jelor şi maşinilor sunt acţionate electric.
Curentul electric poate constitui factor de risc de accidentare în muncă în două situaţii:
- realizarea contactului dintre organismul uman şi părţile componente ale mijloacelor de muncă aflate sub
tensiune – factor de risc direct (final);
- creşterea bruscă a energiei termice radiate datorită rezistenţei conductorului – factor indirect (intermediar).

Prima situaţie apare în cazul:

- atingerilor directe, respectiv prin contactul cu elemente conductive ale instalaţiei electrice care se află normal
sub tensiune, este scoasă de sub tensiune, dar a rămas încărcată cu sarcini electrice datorită capacităţii, prin
omiterea descărcării acestora după deconectare; a fost scoasă de sub tensiune, dar se află sub o tensiune
indusă pe cale electromagnetică de alte instalaţii, prin omiterea legării la pământ a elementelor deconectate;
- atingerilor indirecte, produse prin contactul cu un element conductiv care în mod normal nu este sub tensiune,
dar care a intrat accidental sub tensiune (deteriorarea izolaţiei,
contacte electrice cu alte elemente aflate sub tensiune etc.), prin el trecând “curenţi de defect” (curenţi care
circulă pe alte căi decât cele destinate trecerii curentului electric);
- tensiunii de pas, respectiv la atingerea simultană a două puncte de pe sol (considerate la o distanţă de 0,8 m)
aflate la potenţiale diferite ca urmare a scurgerii prin pământ a unui curent electric; tensiunile de pas pot să
apară în apropierea unui conductor căzut la pământ, a unei linii aflate sub tensiune sau în apropierea unei prize
de pământ de exploatare sau de protecţie prin care trece un curent electric.

A doua situaţie se produce atunci când rezistenţa conductorului nu este corespunzătoare intensităţii curentului
care-l parcurge, fie din construcţie, fie din cauza unei variaţii întâmplătoare a intensităţii curentului (curenţi
suplimentari induşi) sau creşterii rezistenţei datorate degradării conductorului.
În toate cazurile are loc o creştere a radiaţiei calorice, suficient de mare pentru a provoca aprinderea
îmbrăcămintei exterioare a conductorului. În funcţie de celelalte condiţii de muncă (mai ales dacă sunt prezente
în cantitate mare substanţe inflamabile sau explozive) se produc incendii şi / sau explozii. Curentul electric, în
calitate de factor de accidentare în muncă, poate provoca două tipuri de leziuni:
- electrotraumatismul, care constă în arsuri şi metalizări ale pielii datorate căldurii dezvoltate de arcul electric
format la punctele de contact sau la trecerea curentului electric;
- electrocutarea, respectiv trecerea curentului electric prin organism.

Factorii de risc de natură chimică. În funcţie de proprietăţile chimice datorită cărora diverse substanţe utilizate
în procesul de muncă devin surse generatoare de accidente şi îmbolnăviri profesionale, distingem în principal
substanţele toxice, caustice, inflamabile, explozive, cancerigene.
Substanţele toxice. Acestea sunt cele care, pătrunzând în organism, au o acţiune dăunătoare, perturbând
funcţiile acestuia şi provocând intoxicaţii acute sau cronice. Intoxicaţia acută are loc atunci când substanţa
toxică pătrunde în organism în cantitate mare şi într-un interval scurt de timp , generând tulburări intense şi
imediate; în situaţia contrară – cantităţi mici în interval mare de timp – apare intoxicaţia cronică.
Substanţele toxice pot pătrunde în organism pe cale respiratorie (inhalare), prin piele (cutanat) sau prin tubul
digestiv (ingerare).
Pătrunderea toxicelor pe cale respiratorie este cazul cel mai frecvent în industrie (circa 90 % din intoxicaţii) şi
are consecinţele cele mai grave, deoarece absorbirea acestora la nivel celular şi molecular se face mai rapid.
Ca stare de agregare fizică, asemenea substanţe se regăsesc sub formă de gaze, vapori, fum, ceaţă, aerosoli
sau praf.
Pătrunderea toxicelor prin piele are loc, în special, în cazul substanţelor toxice lichide (benzină, toluen, xilen,
derivaţi halogenaţi ai metanului şi benzenului etc.). Ingerarea substanţelor toxice este mai rar întâlnită , fiind
posibilă numai din neglijenţă. Riscul specific de accidentare şi îmbolnăvire profesională în cazul mijloacelor de
producţie este de pătrundere a toxicelor prin piele.
Acţiunea toxicelor asupra organismului poate fi locală, numai asupra anumitor organe (de exemplu, benzenul
acţionează asupra sistemului nervos central) sau generală, când afectează toate ţesuturile şi organele (de
exemplu, acidul cianhidric sau hidrogenul sulfurat). Nu se poate face însă o delimitare precisă după criteriul
tipului de acţiune, deoarece majoritatea substanţelor toxice au, în acelaşi timp, şi o acţiune generală şi una
locală asupra organismului. Acţiunea toxică a substanţelor din aceeaşi clasă variază în funcţie de compoziţia lor
chimică. De exemplu, toxicitatea hidrocarburilor creşte o dată cu numărul de atomi de carbon din moleculă.
Dacă în molecula unei substanţe toxice se înlocuieşte hidrogenul cu oxigen, sulf sau gruparea hidroxil (OH),
toxicitatea creşte brusc; acelaşi efect îl are introducerea grupei “amino” sau “nitro” într-un nucleu aromatic.
De asemenea, toxicitatea creşte o dată cu gradul de nesaturare: etanul este mai puţin toxic decât etilena, iar
aceasta, la rândul ei, este mai puţin toxică decât acetilena; oxidul de carbon este toxic, în timp ce bioxidul de
carbon nu prezintă o astfel de caracteristică etc.
Substanţele caustice. Acestea sunt substanţe care, în contact cu organis-mul, provoacă arsuri. Arsurile
chimice constituie accidente şi se caracterizează prin leziuni organice de intensitate diferită, în funcţie
de natură, concentraţia şi durata contactului cu substanţa caustică. Substanţele inflamabile. Inflamarea
este o ardere de scurtă durată a amestecului de vapori ai unui lichid combustibil cu oxigenul din aer şi
se produce în urma creşterii locale a temperaturii datorită unei surse externe de căldură. Noţiunea de
inflamare este legată, deci, numai de lichidele combustibile, spre deosebire de aprindere, care este
comună tuturor substanţelor combustibile, indiferent de starea de agregare.
Caracteristic fenomenului de inflamare este faptul că arderea se produce şi încetează brusc, deoarece căldura
degajată nu este suficientă pentru încălzirea întregii cantităţi de lichid care să asigure în continuare formarea
vaporilor.
Punctul de inflamabilitate (Pi) este reprezentat de temperatura minimă la care vaporii unei substanţe formează
cu aerul un amestec inflamabil. În funcţie de punctul de inflamabilitate, lichidele pot fi grupate în următoarele
categorii:
- lichide inflamabile: Pi < 28 ºC (benzen, eter etilic, sulfură de carbon, acetat de butil, acetonă, alcool metilic
etc.);
- lichide uşor inflamabile : 28 ºC ≤ Pi ≤ 45 ºC (petrol lampant, gazolină, terebentină, benzină nafta, brom-pentan,
ciclohexilamină etc.);
- lichide combustibile: Pi > 45 ºC (fenol, anilină, păcură, motorină, uleiuri, acizi graşi etc.).

Pe lângă pericolul de incendiu datorat substanţelor inflamabile, în industrie se pot produce incendii ca urmare a
autoaprinderilor produse de acumulări de căldură provenite din procese chimice sau biochimice care au loc în
însăşi masa substanţelor. Fenomenul de autoaprindere se manifestă atât la substanţele inflamabile, cât şi la
cele combustibile.
Autoaprinderea de natură chimică are la bază fenomenul de oxidare şi se poate produce în cazul substanţelor
care au o capacitate intensă de combinare cu oxigenul din aer. Pentru ca în timpul reacţiei chimice de oxidare
să se atingă temperatura de auto-aprindere, este necesar ca substanţa combustibilă să aibă o suprafaţă mare
de contact, iar mediul ambiant să prezinte o temperatură ridicată. Autoaprinderea de natură biochimică se
datorează acumulării de căldură în interiorul masei de substanţă, ca urmare a activităţii biologice a
microorganismelor. În desfăşurarea acestui proces se deosebesc următoarele faze:
- faza biologică sau începutul de fermentaţie , când temperatura creşte până la 55 ºC;
- faza începutului de carbonizare , când temperatura se situează în intervalul 55-100 ºC ;
- faza de înnegrire a produşilor mai puţin stabili, când temperatura ajunge la 140-150 ºC;
- faza de carbonizare, când se ajunge la temperatura de autoaprindere a substanţei date.

Substanţe explozive. Exploziile de natură chimică sunt rezultatul unei reacţii chimice foarte rapide, când într-un
timp foarte scurt rezultă produşi noi, cu degajare de căldură.
Explozia, în sensul cel mai restrâns al cuvântului, este un fenomen chimic (un proces de transformare chimică a
materiei) care se desfăşoară rapid, însoţit de o degajare tot atât de rapidă a unor cantităţi apreciabile de căldură
şi gaze sau vapori puternic încălziţi, care produc un lucru mecanic de deplasare sau distrugere. Substanţele
explozive se descompun sub acţiunea temperaturii, cu formare de cantităţi mari de gaze. Numeroase substanţe,
în contact cu aerul, formează amestecuri explozive. Amestecurile explozive sunt caracterizate de limite de
explozie – superioare şi inferioare – care reprezintă cantitatea maximă, respectiv minimă, de substanţă,
exprimată în procente, care formează cu aerul un amestec exploziv.
Substanţele cancerigene sunt cele care generează tumori maligne, caracterizate printr-o înmulţire excesivă a
ţesuturilor unor organe. În numeroase legislaţii naţionale se interzice complet utilizarea industrială a unor astfel
de substanţe, al căror efect este sigur cancerigen.
Factori de risc de natură biologică. În mod deosebit în industria farmaceutică, în laboratoarele de analize
medicale, ca şi în cercetarea medicală obiectul muncii îl constituie culturi sau preparate cu microorganisme
generatoare de maladii infecţioase: bacterii, virusuri, spirochete, ciuperci, protozoare.
De asemenea, există procese de muncă unde se lucrează cu plante periculoase (de exemplu, ciuperci
otrăvitoare), precum şi cu animale periculoase (şerpi veninoşi etc.), care pot provoca accidente şi/sau intoxicaţii
acute profesionale, decese, răniri, înţepături etc. Ruxandra RADU Factorii de risc proprii mediului de muncă
Mediul de muncă este cea de a patra componentă a sistemului de muncă şi include, pe de o parte, mediul fizic
ambiant (condiţiile de microclimat, iluminat, zgomot, vibraţii, radiaţii, noxe chimice, presiunea mediului, factori
biologici etc.), iar pe de altă parte, mediul social (relaţiile, atitudinile, interacţiunile, modurile de comportament
etc.). Influenţa condiţiilor de mediu asupra celorlalte elemente poate să fie considerabilă; mai ales asupra
executantului pot produce atât efecte fiziologice, cât şi psihologice, sub formă de vătămări sau stări patologice.
Factorii de risc proprii mediului fizic de muncă se clasifică astfel:
Factori de risc de natură fizică. Această primă grupă de factori include mai multe subgrupe.
- Microclimatul locului de muncă cuprinde:
temperatura excesivă a aerului (ridicată / scăzută);
umiditatea necorespunzătoare a aerului (ridicată / scăzută);
viteza mare a curenţilor de aer.

Factorii de microclimat acţionează asupra mijloacelor de producţie, caz în care îndeplinesc rolul de factori de
risc indirecţi şi asupra executantului ca factori direcţi. În calitate de factori indirecţi, influenţa lor se concretizează
în ansamblul transformărilor termochimice care se produc la nivelul mijloacelor de producţie, transformări care
perturbă funcţionarea normală a acestora şi pot genera accidente sau boli profesionale. Influenţa asupra
executantului se traduce într-o serie de transformări fiziologice.
Temperatura mediului ambiant determină fenomenul de termoreglare a organismului, care are drept rol
menţinerea stării de echilibru termic al acestuia.
Umiditatea relativă a aerului poate afecta direct organismul uman. Scăderea acesteia sub 30% produce
uscarea mucoaselor oculare şi respiratorii. Munca în aer uscat sporeşte riscul de îmbolnăvire, din cauza scăderii
capacităţii de apărare a organismului faţă de flora microbiană din aer. Creşterea umidităţii relative peste 70%
devine dăunătoare prin împiedicarea eliminării normale a transpiraţiei, perturbând procesul de termoreglare.
Viteza curenţilor de aer are o influenţă deosebită asupra stării de confort termic; la aceeaşi temperatură, în
funcţie de viteza lor, curenţii de aer pot provoca disconfort, iar la depăşirea anumitor limite perturbă
termoreglarea.
Presiunea excesivă a aerului (ridicată / scăzută), precum şi supra-presiunea în adâncimea apelor. În condiţii
normale, presiunea atmosferică exercitată asupra organismului uman este echilibrată de contrapresiunea din
interior (a plasmei sanguine, a ţesuturilor, cavităţilor organismului etc.) şi de ea depind schimburile de gaze
dintre organism şi atmosferă. La creşterea sau scăderea presiunii atmosferice, proporţia gazelor din aer nu se
modifică, în schimb variază numărul moleculelor pe unitatea de volum (creşte la presiuni ridicate şi scade la
presiuni reduse). Aceste modificări au consecinţe asupra solubilităţii gazelor în ţesuturile organismului, generând
tulburări specifice.
Zgomotul excesiv: ultrasunetele. Din punct de vedere al perceperii lor de către organul auditiv, oscilaţiile
acustice se clasifică în: infrasunete, cu frecvenţa sub 20 Hz, sunete, cu frecvenţe între 20 şi 20.000 Hz şi
ultrasunete, cu frecvenţa peste 20.000 Hz. În mediul industrial, infrasunetele, sunetele şi ultrasunetele se supra-
pun atât în ceea ce priveşte componenţa spectrului oscilaţiilor generate de maşini şi utilaje, cât şi în privinţa
acţiunii lor asupra organismului executanţilor. Numai în mod excepţional se întâlnesc exclusiv oscilaţii cu
frecvenţa sub 20 Hz sau peste 500 Hz, frecvenţă care reprezintă limita superioară de percepere a analizorului
acustic. Zgomotul este definit, cel mai des, ca un sunet nedorit. Sunetul este senzaţia auditivă provocată de
vibraţia acustică (deci în domeniul audibil) a particulelor unui mediu elastic în jurul unei poziţii de echilibru. El
apare ca urmare a vibraţiilor unui corp, aşa încât sursele sonore pot fi grupate în raport cu natura forţelor care
produc aceste vibraţii, surse producătoare de zgomot prin acţiune aerodinamică, în această grupă fiind cuprinse
curgerile laminare de fluid prin orificii sau curgerile turbulente, surse producătoare de zgomot prin acţiune
electromagnetică, surse producătoare de zgomot prin acţiune termică.
Iluminatul necorespunzător. Cercetările experimentale au demonstrat că 80% din solicitarea nervoasă umană
se poate atribui excitaţiilor optice. Cantitatea cea mai mare de informaţii primite de către om în procesul muncii o
formează semnalele luminoase recepţionate de analizorul optic. Întrucât Ruxandra RADU Suport curs Cercetare în
Nursing Page | 63
purtătorul de mesaj în transmiterea şi recepţionarea semnalelor optice îl constituie semnalele luminoase,
calitatea transmisiei şi recepţiei informaţiilor este condiţionată de calitatea iluminatului.
Radiaţiile neionizante care interesează în mod deosebit din punctul de vedere al securităţii şi sănătăţii în
muncă sunt: undele radiometrice de înaltă frecvenţă, microundele, radiaţiile infraroşii, ultraviolete şi laser.
Radiaţiile de înaltă frecvenţă reprezintă partea din spectrul radiaţiilor electromagnetice care corespunde undelor
radio de la câţiva kilometri la 50 cm.
Microundele au lungimi de undă cuprinse între 0,04 cm şi 50 cm. Orice obiect care se găseşte în câmpul
electromagnetic care se formează în jurul instalaţiilor de înaltă frecvenţă absoarbe o parte din energia acestuia.
Energia absorbită de organismul uman depinde de caracteristicile câmpului electromagnetic (intensitate,
frecvenţă), de durata de expunere, de distanţa faţă de sursa de energie, de microclimat (temperatura, umiditatea
şi viteza aerului) şi de particularităţile organismului (regiunea iradiată, rezistenţa electrică). Acţiunea undelor de
înaltă frecvenţă şi a microundelor asupra organismului este cu atât mai puternică cu cât intensitatea şi frecvenţa
acestora sunt mai mari , respectiv cu cât lungimea de undă este mai mică. Durata de expunere are o importanţă
deosebită deoarece efectul microundelor este cumulativ.
Radiaţiile infraroşii sunt radiaţii electromagnetice cu lungimi de undă cuprinse între 0,76 şi 425 μ. Ele sunt
emise de obiectele calde, motiv pentru care se mai numesc şi radiaţii termice sau calorice. În funcţie de acţiunea
lor biologică, radiaţiile infraroşii pot fi împărţite în două categorii: radiaţii de undă scurtă (0,76 – 1,4 μ), care
pătrund adânc în organism și radiaţii de undă lungă (1,4 – 25 μ), care sunt absorbite de straturile superficiale ale
epidermei. Radiaţiile infraroşii cu lungimea de undă peste 25 μ sunt nepericuloase pentru organism, având o
intensitate mică şi fiind practic absorbite de aer. Acţiunea biologică a radiaţiilor infraroşii se manifestă prin efecte
locale asupra epidermei şi mucoaselor expuse, precum şi prin efecte generale asupra întregului organism.
Radiaţiile ultraviolete – acţiunea cea mai puternică asupra organismului o prezintă radiaţiile cu lungimi de undă
scurte (2000 – 2800 Å). Radiaţiile cu lungimi de undă între 2800 şi 3150 Å influenţează tegumentele, iar peste
3150 Å acţiunea biologică este foarte slabă. În cazul unor expuneri masive, radiaţiile ultraviolete pot să producă
arsuri la nivelul pielii şi mucoaselor mergând până la gradul II, iar la doze foarte mari de ultraviolete are loc o
degenerescenţă a ţesuturilor. La nivelul ochilor, expunerea excesivă la radiaţii ultraviolete conduce la apariţia
unor leziuni acute ale conjunctivelor sau corneei, cunoscute sub denumirea de electro-sau fotooftalmie.
Radiaţiiile laser – laserul (“Light Amplification by Stimulated Emission of Radiation”) este o sursă de lumină
coerentă , ale cărei unde sunt în acord de fază între ele. Lungimea de undă a razelor este în general cuprinsă
între 0,30 μ şi 0,60 μ în regiunea spectrului de unde electromagnetice, cuprinzând dome-niul vizibil (0,4 - 0,75
μ), ultraviolet (sub 0,4 μ) şi infraroşu (peste 0,75 μ). Concentraţia de energie şi focalizarea excepţională a
razelor laser constituie pericolul principal pe care acesta îl prezintă pentru organismele vii, în general şi pentru
om, în special. Radiaţiile ionizante sunt radiaţii corpusculare sau necorpusculare care au proprietatea de a crea,
prin interactiunea lor directă sau indirectă cu materia, atomi sau molecule încărcate electric (ioni).
Potenţialul electrostatic. Fenomenul de încărcare a corpurilor cu sarcini electrice este explicat în prezent prin
două teorii. Teoria energetică a încărcării arată că transferul electronilor de la un corp la altul se poate efectua
la simplul contact al celor două corpuri. Dacă aceste corpuri, în contact, sunt separate brusc, electronii
( sarcinile electrice care au migrat) nu mai au timp suficient pentru a reveni pe corpul iniţial şi astfel nu se mai
realizează compensarea, straturile superficiale rămânând neegale. Unul dintre corpuri va avea exces de
electroni (deci este încărcat negativ), iar celălalt rămâne în deficit de electroni (deci încărcat pozitiv). Teoria
bazată pe stratul dublu electric, a lui Helmholtz, implică existenţa la suprafaţa corpurilor a unui potenţial
electric diferit de cel din interior, rezultând un câmp electric cu potenţial de suprafaţă.
Calamităţile naturale. Acestea formează ultima categorie în grupa factorilor de risc de natură fizică. Sub
această denumire sunt cuprinse: trăsnetul, inundaţiile, vântul puternic, grindina, viscolul, alunecările, surpările şi
prăbuşirile de teren sau copaci, avalanşele, seismul etc. Toate pot acţiona în calitate de cauze directe ale unor
accidente, în majoritatea situaţiilor mortale.
Factori de risc de natură chimică. În categoria factorilor de muncă de natură chimică proprii mediului de
muncă sunt incluse:
- gazele, vaporii, aerosolii toxici;
- gazele, vaporii, aerosolii caustici;
- pulberile în suspensie în aer, gazele sau vaporii inflamabili;
- pulberile în suspensie în aer, gazele sau vaporii explozivi;
- pulberile pneumoconiogene.

Acţiunea primelor patru grupe asupra organismului uman poate fi regăsită la prezentarea făcută la categoria
factorilor de risc de natură chimică proprii mijloacelor de producţie.
Pulberile pneumoconiogene. Atmosfera de la locurile de muncă are întotdeauna un conţinut de pulberi, dintre
care cele mai periculoase sunt cele invizibile, cu diametrul mai mic de 5 microni. S-a constatat că o parte dintre
ele pot provoca transformări pulmonare, numite generic pneumoconioze. Pulberile generatoare de
pneumoconioze sunt numeroase, atât de natură minerală, cât şi vegetală: pulberi cu conţinut de bioxid de siliciu,
azbest, silicaţi naturali, cărbune, unele metale (beriliu, aluminiu, cărburile metalelor dure), fibrele de lână, de
bumbac etc.
Factori de risc de natură biologică. În cazul în care în procesul de muncă se utilizează microorganisme,
acestea pot să ajungă în suspensie în aer, provocând afecţiuni pulmonare: infecţii, alergii etc., generate de
bacterii, virusuri, richeţii, spirochete, ciuperci, protozoare.
Caracterul special al mediului. În ultima categorie de factori de risc proprii mediului fizic de muncă se încadrează
caracterul special al acestuia în anumite procese de muncă: subteran, acvatic, subacvatic, mlăştinos, aerian,
cosmic. Reprezentând un mediu care nu este propriu existenţei omului, va produce suprasolicitarea psihică a
executantului , tradusă prin oboseală excesivă, manifestări depresive etc., mergând până la psihoze de
claustrofobie , fotofobie ş.a.
Factorii de risc proprii mediului social de muncă reprezintă o altă componentă a mediului de muncă. Între
executant şi colectivitatea în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea se creează legături, dependenţe şi
interferenţe care variază în funcţie de nivelul integrării în colectiv şi care exercită o influenţă determinantă
asupra comportamentului său. Concepţiile şi obiceiurile din cadrul unei colectivităţi , precum şi modul cum
apreciază grupul respectiv riscul, determină într-o măsură foarte mare comportamentul sub aspectul securităţii şi
sănătăţii în muncă.
Relaţiile care se stabilesc între membrii implicaţi în realizarea unui proces de producţie, atât pe orizontală cât şi
pe verticală, alcătuiesc “mediul social” sau “ambianţa socială” de muncă. Factorii de risc de accidentare şi
îmbolnăvire profesională proprii mediului social de muncă sunt de natura relaţiilor interumane. Climatul social
neadecvat sub raportul securităţii şi sănătăţii în muncă este caracterizat de: relaţii primare şi competenţe
necorespunzătoare nivelurilor de responsabilitate, structură comunicaţională defectuoasă , neconcordanţe între
relaţiile formale şi informale etc.
Relaţiile primare necorespunzătoare se manifestă prin perturbări şi întreruperi de relaţii între membrii
colectivităţii, formal asimilate, ceea ce are drept consecinţă faptul că echipa de muncă, în calitate de formaţie
socială, nu mai funcţionează în conformitate cu scopul său.
Dintre motivele perturbărilor de acest gen putem enumera:
- adaptarea insuficientă a unei persoane;
- lipsa de asimilare într-un grup de muncă;
- izolarea noului venit;
- dezacordul dintre structurile de grup;
- tensiuni între categoriile de vârstă;
- relaţii insuficient consolidate între membrii colectivităţii.

Relaţiile cu colegii de muncă (relaţii pe orizontală) sunt mai semnificative şi mai importante în ceea ce priveşte
producerea accidentelor decât relaţiile cu superiorii (relaţii pe verticală), deoarece contactul social este de
durată mai mare în primul caz. Deficienţele din sistemul de comunicare conduc la perturbarea activităţii, la
disfuncţii cu repercusiuni directe în planul securităţii muncii. Lipsa de satisfacţie în muncă constituie o importantă
cauză de accidentare