Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Dragi colegi,
Cu stimă,
Inspector şcolar, prof. N. Ionescu
1
SIMULARE EXAMENUL DE BACALAUREAT – 27 MARTIE 2013
Proba E.c) - ISTORIE
2
Mussolini a căutat să se asigure că acesta a intrat în casa fiecărui individ, iar tot ceea ce citeau oamenii erau
de fapt propriile sale gânduri.” (C. Misquitta, Dictatori nemiloşi)
Notă! Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea prezentării, evidenţierea relaţiei
cauză-efect, susţinerea unui punct de vedere cu argumente istorice (coerenţa şi pertinenţa argumentării
elaborate prin utilizarea unui fapt istoric relevant, respectiv, a conectorilor care exprimă cauzalitatea şi
concluzia), respectarea succesiunii cronologice/ logice a faptelor istorice şi încadrarea eseului în limita de
spaţiu precizată.
3
MODEL DE REZOLVARE
1. Menumorut refuzase pretenţiile ducelui maghiar Arpad privind cedarea pământului „de la Someş până la
hotarul Nirului şi până la poarta Mezesyna”.
2. Confruntarea dintre Menumorut şi armata lui Arpad s-a încheiat cu înfrângerea primului. Menumorut i-a
cedat lui Arpad ţara sa, iar pe fiica sa i-a oferit-o ca soţie fiului lui Arpad: „A treisprezecea zi însă, după ce
ungurii şi secuii au umplut şanţurile fortăreţei (...) ostaşii ducelui Menumorut, văzând curajul ungurilor, le-
au deschis fortăreaţa.”
3. Menumorut
4. Potrivit sursei istorice, Arpad şi Menumorut au făcut schimb de daruri, sperând să-şi atingă scopurile.
Astfel, „trimişii lui Arpad (...) au salutat pe ducele Menumorut şi i-au prezentat darurile pe care i le trimisese
ducele lor”, în timp ce „ducele Menumorut i-a primit cu bunăvoinţă şi încărcându-i cu diferite daruri, a treia
zi le-a spus să se întoarcă acasă”.
5. Întemeierea Moldovei s-a realizat la mijlocul secolului al XIV-lea prin unificarea formaţiunilor politice
prestatale existente la est de Carpaţi. Constituirea Moldovei este rezultatul unui dublu „descălecat”: al lui
Dragoş (1350) şi apoi al lui Bogdan (1359). În cazul Moldovei, realitatea personajului „descălecător” este în
afara oricărei îndoieli. Dragoş şi Bogdan au fost voievozi ai Maramureşului (nordul Transilvaniei) care, în
anumite condiţii, au trecut la est de Carpaţi. Statutul lor aici a fost diferit: Dragoş a fost voievod dependent
de regele Ungariei iar Bogdan a fost voievod independent. Dominaţia tătarilor la est de Carpaţi a slăbit. De
această situaţie au profitat regii maghiari, mai ales Ludovic I cel Mare, care şi-a făcut un program din
lichidare a dominaţiei tătare la est de Carpaţi. În 1345 Ludovic I a organizat o expediţie împotriva lor la care
au participat şi românii din Maramureş sub comanda voievodului Dragoş. Expediţia a avut loc în sudul
Moldovei şi s-a terminat cu un succes. Tătarii au fost învinşi dar mai constituiau încă un pericol şi
ameninţau încă Ungaria dinspre est. De aceea, Ludovic I a hotărât să înfiinţeze aici o marcă de apărare a
regatului în fruntea căreia l-a numit pe Dragoş. Această marcă de graniţă se afla în nordul Moldovei, se
numea Moldova Mică şi avea capitala la Baia. Dragoş a acceptat suzeranitatea maghiară. Carol Robert şi
Ludovic I au dorit să desfiinţeze vechile libertăţi ale românilor din Ţara Maramureşului unde domnea
Bogdan. Bogdan era stăpânul unui cnezat compus din 22 de sate, şi având reşedinţă fortificată la Cuhea.
Bogdan s-a opus presiunilor venite din partea regalităţii maghiare şi când nu a mai putut rezista a trecut la
est de Carpaţi. Venirea lui Bogdan la est de Carpaţi a coincis cu o revoltă a boierimii locale răsculată
împotriva dominaţiei maghiare. Dependenţa lui Dragoş şi a urmaşilor săi (Sas şi Balc) de coroana maghiară,
contravenea aspiraţiilor clasei conducătoare autohtone şi a determinat decizia acesteia de a-i îndepărta pe
aceştia şi de a înlătura suzeranitatea maghiară. Bogdan i-a alungat pe urmaşii lui Dragoş, cu ajutorul
boierimii locale, şi a eliminat suzeranitatea maghiară. La 1365, regele maghiar Ludovic I de Anjou a
recunoscut independenţa Moldovei.
6. Independenţa Ţării Româneşti de sub dominaţia Ungariei a fost obţinută de Basarab I în urma luptei de la
Posada (9-12 noiembrie 1330) împotriva regelui Carol Robert de Anjou. Lupta este descrisă în „Cronica
pictată de la Viena”.
Independenţa Moldovei de sub dominaţia Ungariei a fost obţinută de Bogdan I. La 1365, regele maghiar
Ludovic I de Anjou a recunoscut independenţa Moldovei. Succesul lui Bogdan a fost facilitat şi de faptul că
în această perioadă, regele Ludovic I era preocupat de o cruciadă împotriva otomanilor.
4
7. Domnii din Ţara Românească şi Moldova aveau importante atribuţii de politică externă, precum:
încheierea păcii şi semnarea tratatelor, declararea războiului, primirea solilor străini. De exemplu, în
Moldova, după obţinerea victoriei de la Vaslui-Podul Înalt (10 ianuarie 1475), pentru că se aştepta la o nouă
confruntare cu turcii, Ştefan cel Mare a trimis o scrisoare principilor creştini din Europa prin care anunţa
victoria şi solicita ajutor. Singurul rezultat concret a fost tratatul încheiat cu regele maghiar Matei Corvin la
12 iulie 1475. Cele două părţi se angajau să păstreze, în orice împrejurări, relaţii de bună vecinătate bazate
pe respectarea frontierei existente, să rezolve neînţelegerile pe cale paşnică, să nu acorde azil pretendenţilor
la tron. La cerere, fiecare stat se obliga să-i acorde celuilalt asistenţă militară. Ştefan se obliga să sprijine un
război al Ungariei împotriva Imperiului Otoman numai dacă acesta se făcea prin Ţara Românească (deci,
Moldova nu era datoare să intervină în conflictele ungaro-otomane pe teritoriile vestice).
În Ţara Românească, Mihai Viteazul a aderat din proprie iniţiativă la Liga Creştină şi a încheiat
tratate cu principele Transilvaniei, Sigismund Bathory şi cu împăratul Austriei, Rudolf al II-lea. În 1598,
Mihai a încheiat un tratat cu Rudolf al II-lea, împăratul Austriei la Mănăstirea Dealu (Târgovişte). Rudolf se
obliga să pună la dispoziţia lui Mihai, lunar, o sumă echivalând cu plata a 5 000 de mercenari şi, eventual, să
dubleze subvenţia. Mihai îşi asuma, în schimb, răspunderi militare: „îndepărtarea turcilor din Transilvania,
Ţara Românească şi părţile Ungariei”. Mihai îl recunoştea de suzeran pe Rudolf, care recunoştea domnia
ereditară în familia lui Mihai, fiind asigurată libertatea comerţului şi a credinţei.
Prin urmare, diplomaţia a fost o atribuţie principală a domniei din spaţiul românesc extracarpatic în
Evul Mediu deoarece domnii din Ţara Românească şi Moldova, pentru a-şi atinge obiectivele de politică
externă, au semnat tratate cu statele vecine. Moldova s-a orientat în special către Polonia, în timp ce Ţara
Românească a căutat sprijin antiotoman mai ales în Ungaria.
2. Potrivit sursei B, legile au fost modificate astfel încât să asigure puterea lui Mussolini: “Codurile de legi
au fost revizuite în sens autoritar”.
4. Potrivit sursei A, una dintre practicile politice fasciste este controlul şi politizarea societăţii prin
propagandă şi îndoctrinare. Pentru a-şi impune dominaţia regimul fascist a urmărit anihilarea oricărui spirit
critic şi transformarea comunităţii de indivizi într-o “colectivitate” amorfă, supusă voinţei conducătorului,
căci aşa cum reiese şi din sursa A, „idealurile fasciste au fost îmbrăţişate rapid de către masele de oameni”
iar „instituţiile educative au primit ordinul să apere regimul”. Italianul se afla sub controlul statului, iar
conducătorul suprem, Benito Mussolini, este pretutindeni: „Mussolini a căutat să se asigure că acesta a intrat
în casa fiecărui individ, iar tot ceea ce citeau oamenii erau de fapt propriile sale gânduri”.
5. Potrivit sursei B, în Italia fascistă, Mussolini deţine întreaga putere şi nu se mai poate vorbi despre o
separaţie a puterilor în stat deoarece „ca şef al gvernului, Mussolini (...) fusese investit de rege cu depline
puteri executive” iar „puterile sale legislative au fost extinse”. Astfel, Mussolini putea adopta decrete-legi
fără a mai fi nevoie de acordul Parlamentului care, într-un stat democratic, este instituţia care deţine puterea
legislativă. În concluzie, nici o lege nu putea fi adoptată fără acordul lui Mussolini.
6. Principalele trăsături ale democraţiei din spaţiul european, în prima jumătate a secolului al XX-lea, sunt:
separarea puterilor în stat, guvernarea reprezentativă, suveranitatea naţională, respectarea drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti, pluripartidismul. Aceste trăsături ale democraţiei au fost aplicate şi în România până
în anul 1938.
7. O practică specifică democraţiei din Europa, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, este separarea
puterilor în stat. Cele trei puteri sunt exercitate de autorităţi publice distincte, fiecare dintre ele având
organizare şi componenţă proprii, atribuţii specifice. Astfel, puterea legislativă are rolul de a adopta legile,
puterea executivă de a le pune în aplicare, în cadrul politicii interne şi externe, iar puterea judecătorească
de ,,a apăra“ legile. Separarea celor trei puteri nu înseamnă izolarea acestora, ci interdependenţa şi controlul
reciproc. De exemplu, legile sunt adoptate de către Parlament şi sunt obligatorii pentru celelalte autorităţi ale
5
statului-guvern, autorităţile judecătoreşti, etc. În acest fel, puterea autorităţilor este limitată, şi cu cât puterea
celor care conduc este mai mică, cu atât puterea este mai mare la cei care sunt conduşi. Puterea legislativă,
executivă şi judecătorească sunt separate, pentru a-i apăra pe cetăţeni de eventuale abuzuri din partea
instituţiilor statului. De exemplu, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, această practică democratică este
aplicată în Marea Britanie, Franţa, ţările scandinave, Belgia, Olanda. În Marea Britanie, puterea executivă
era deţinută de guvern şi rege, puterea legislativă de Parlamentul bicameral format din Camera Comunelor şi
Camera Lorzilor.
6
(art. 19), iar căile de comunicaţie, apele navigaile şi flotabile, spaţiul atmosferic erau incluse în domeniul
public (art. 20).
Aplicarea Constituţiei din 1866 a avut consecinţe importante, precum crearea cadrului necesar
funcţionării instituţiilor moderne prin impunerea unor principii precum separarea puterilor în stat, guvernare
reprezentativă, responsabilitatea ministerială şi reglementarea statutului monarhiei în România. Constituţia
din 1923 a avut o mare importanţă, fiind cea mai înaintată constituţie din istoria de până atunci a României
şi una dintre cele mai avansate constituţii din Europa. A asigurat funcţionarea regimului democratic din
România, consolidând separarea puterilor în stat şi legiferând anularea sistemului de vot cenzitar. Sub
impactul votului universal, numărul alegătorilor a sporit considerabil, iar caracterul reprezentativ al
Corpurilor legiuitoare a devenit mai pregnant. În plus, prin Constituţia din 1923 erau eliminate toate
piedicile de natură religioasă la dobândirea calităţii de cetăţean, iar prin afirmarea egalităţii juridice dintre
sexe se deschidea perspectiva extinderii dreptului de vot şi asupra femeilor.
Adoptarea unei legi fundamentale este foarte necesară deoarece constituţia este fundamentul
organizării instituţional-politice a unui stat. Orice sistem politic, democratic, autoritar sau totalitar are la
bază o constituţie, care stabileşte principalele repere ale regimului politic. Toate legile fundamentale
adoptate în România de la 1866 şi până în prezent au capitole separate despre puterile statului, exprimate
prin instituţii, despre drepturile şi (după 1938) şi despre îndatoririle cetăţenilor. Componentele unui sistem
politic interacţionează între ele, dar atribuţiile fiecărei componente şi regimul politic sunt cuprinse în legea
fundamentală a statului.
Constituţiile elaborate în România au avut un rol important în evoluţia societăţii româneşti.
Constituţia legitimează un regim politic. Constituţiile au fost rezultatul schimbărilor din societatea
românească. La rândul lor, ele au determinat schimbări în societate. Spre exemplu, instaurarea regimului
comunist impunea punerea de acord a Constituţiei cu regimul politic dictatorial, în timp ce prăbuşirea
regimului comunist în România şi revenirea la un regim democratic după 1989 a impus necesitatea elaborării
unei noi constituţii. Pentru dezvoltarea unei societăţi democratice este important modul în care legea
fundamentală a statului este pusă în practică şi respectată.