Anestezia, 1846

Una dintre primele substanţe utilizate în acest sens de chirurgii occidentali a fost eterul, ale
cărui efecte au fost prezentate în cadrul unor demonstraţii publice. După cum spune foarte
plastic James Fallows, odată cu introducerea anesteziei, chirurgia a început să se
deosebească de tortură.
Inca din antichitate, in Mesopotamia erau cunoscute proprietatile sedative ale macului. De
aici a inceput raspandirea acestei plante. Egiptenii cunosteau opiul cu cateva secole inainte
de Hristos. Medicii greci si romani il administrau in mod curent pacientilor, mai ales
Claudius Galenus (130-201), numit Galien, care, in Elogiul opiului, il considera un panaceu,
judecand dupa nesfarsita lista de dureri pe care le previne, calmeaza si vindeca. La sfarsitul
secolului al XVIII-lea, chimistul englez Humphry Davy (1778-1829) nu era decat un modest
preparator intr-o farmacie.
Inhaland protoxid de azot in timp ce-l prepara, a avut o senzatie de euforie. Apoi a organizat
sedinte in timpul carora asistentii erau cuprinsi de un ras nebun dupa ce respirau acest gaz,
ceea ce i-a adus acestuia numele de gaz ilariant. Observand ca o inhalare suficient prelungita
avea efecte anestezice, Davy, intr-un memoriu publicat in 1800, ia in considerare
posibilitatea de a-l folosi in timpul interventiilor chirurgicale.
Chirurgul englez Henry Hill Hickman face experiente pe animale folosind atat gazul
carbonic cat si pe cel ilariant, dar este considerat nebun cand cere autorizatia de a folosi in
cazul oamenilor aceleasi anestezice. Medicul american Crawford Long extirpa, in 1842,
doua tumori mici de pe ceafa unui prieten dupa ce acesta inhaleaza eter. Criticile au fost
violente, incat a trebuit sa renunte la amestec dupa ce a efectuat un numar de interventii. Cu
esec se soldeaza si incercarea dentistului american Horace Wells de a impune ca anestezic, in
cazul extractiilor, protoxidul de azot. William Morton reuseste, incepand cu 1846,
numeroase extractii fara durere, dupa ce pune la punct anestezia cu eter pe animale si pe el
insusi. Cel care va da numele de anestezie acestui mod de insensibilitate a pacientilor este un
alt medic american, Oliver Holmes.
La scurta vreme, eterul este inlocuit de cloroform, descoperit independent in 1831 de
germanul Justus von Liebig, de francezul Eugene Soubeiran si de americanul Samuel
Guthrie. Obstreticianul scotian James Young Simpson il foloseste cu succes la nasteri, fiind
atacat de cei care citau din Biblie pasajul despre pedepsirea Evei: „Vei naste in durere”.
Simpson a replicat ca, atunci cand Dumnezeu i-a scos lui Adam o coasta pentru a crea
femeia, a inceput prin a-l adormi profund, ca sa-l scuteasca de durere. Argumentul se pare ca
a convins-o pe regina Victoria, sef al Bisericii anglicane, din moment ce s-a lasat anesteziata
cu cloroform la toate nasterile.
In 1864, chimistul german Adolf von Bayer obtine acidul barbituric prin sinteza, folosind
ureea si acidul malic. Din aceasta substanta va deriva o intreaga familie de compusi cu
proprietati hipnotice. iclopropanul, gaz descoperit in 1928, este un anestezic rapid,
experimentat pe animale de catre Lucas si Henderson, apoi folosit in chirurgie de catre
Waters, incepand cu 1933. In 1935 este izolat un alt anestezic general, pentotalul, folosit
injectabil pentru interventii scurte sau pentru narcoanaliza. Dupa 1942, curara, cunoscuta
inca din secolul al XVI-lea si studiata de Claude Bernard, este utilizata pentru efectele sale
miorelaxante. In anii 50, asocierea drogurilor in doza mica permite cresterea efectului
anestezic. In 1959, belgienii Mundeleer si De Castro folosesc neurolepticele ca
potentializatori de anestezie. In prezent, progresele in domeniu nu sunt legate de substante
noi, ci de tehnici asociate (inhalare traheala, ventilatie artificiala), care contribuie la
perfectionarea tehnicilor anestezice propriu-zise.