Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
JILȚUL SIRENEI
Traducere din limba engleză
GABRIELA BARTIC
RAO
2007
Pentru Scott Taylor și Kellie Bayuzick Kidd,
cu multă dragoste.
Mulțumiri
5Shrilll - „scârțâit“ - referire la Beverly Hills, zona cea mai selectă din Los
Angeles
caracteriza.
Pe geam, cartierul părea înecat, ca și cum casele – unele mari cât
o corabie – urmau să-și părăsească fundațiile și să plutească în josul
străzii. Nu-mi plăcea ideea de a ieși prin mizeria asta, dar evident că
trebuia să o fac. Trebuia să merg la biserica Sacred Heart of Mary6,
pe strada Piersicului, să primesc cenușă pe frunte. Când Dee era
mică, pocise numele bisericii în Scared Heart of Mary7. Între noi mai
foloseam uneori acest nume și chiar mi-am dat seama că se
potrivește. Adică, dacă Sfânta Maria ar fi fost aici, așa cum crede
multă lume, inclusiv mama mea exagerat de credincioasă, poate că
inima ei ar fi fost speriată. Poate că din cauza că era cocoțată pe un
piedestal atât de înalt și de neatins – Mama desăvârșită, Soție ideală,
Perfecțiunea întruchipată a Feminității. Probabil că ar fi stat acolo
sus, dorindu-și o scară, o parașută, ceva cu care să poată coborî.
Nu am lipsit niciodată de la slujba de Miercurea Cenușii de la
moartea tatălui meu; nici măcar o dată. Nici măcar atunci când Dee
era bebeluș și trebuia să o iau cu mine înfofolită într-un maldăr de
pături, înarmată cu suzete și sticle cu lapte stors din sâni. Mă
întrebam de ce făceam asta an de an, la biserica Sacred Heart of
Mary. Preotul cu litania lui tristă „Amintește-ți ca ești țărână și în
țărână te vei întoarce”. Pata de cenușă de pe fruntea mea.
Știu doar ca așa am dus povara amintirii lui tata toată viața mea.
Hugh era acum în picioare.
— Vreți să-i spun eu? a întrebat el.
S-a uitat la mine și am simțit crescând în mine spaima, îmi
imaginam un val strălucitor de apă coborând strada, luând curba
acolo unde bătrână doamna Vandiver ridicase un chioșc prea
aproape de stradă; valul, nu un munte de tsunami, dar cât un deal
Fratele Thomas
da Varagine
— Nu, nu am venit pentru vizitarea mănăstirii cu ghid.
M-am scotocit în buzunarele de la blugi și am scos o bancnotă de
zece dolari, pe care i-am dat-o ca să cumpăr broșura.
— Autorul, părintele Dominic, unde aș putea să dau de el? l-am
întrebat. Aș vrea să-mi semneze cartea.
— Să-ți dea un autograf? A clătinat din cap. N-o să mai putem
trăi cu el, dacă începe să dea autografe. Și acum e greu.
Din nou, nu eram sigură dacă vorbea serios; avea un fel de
acreală care făcea diagnosticul mai greu.
— Cred că e la bibliotecă pe undeva. Adică în clădirea cu
tencuiala albă de lângă biserică. Poate fi vizitată, cu excepția câtorva
încăperi. Ați fi surprinsă pe unde ajung oamenii să umble. Ieri o
doamnă a apărut în sala de mese pe când mâncam. A fotografiat
barul cu salate și a plecat.
O femeie bântuind prin locurile interzise mi s-a părut amuzantă,
în aceeași măsură în care lui i se părea scandaloasă, dar, mai clar mi
se părea faptul că mănăstirea avea un bar cu salate. Mă întrebam
dacă fusese idea mamei. Ar fi fost atât de neplauzibil de actual din
partea ei.
— Știu că locul ăsta are regulile lui, i-am spus. Mama mea e Nelle
Dubois. Eu sunt Jessie. Veneam des aici în copilărie.
Nu știu de ce i-am spus toate astea; nu era în niciun caz o
persoană căreia să vrei să-i faci confidențe. Chiar mă întrebam cum
de ajunsese să stea la intrarea în mănăstire. Poate făcea parte dintr-o
conspirație menită să gonească vizitatorii.
A spus:
— Ne pare rău că are probleme.
Suna ca un răspuns înregistrat pe un robot telefonic.
— Dumneavoastră sunteți?
— A, îmi pare rău. Sunt părintele Sebastian. Sunt egumenul
mănăstirii.
Am încercat să-mi amintesc ierarhia mănăstirească. Eram
aproape sigură că e al doilea ca rang în mănăstire, cel care, după
cum spunea mama, menținea mănăstirea pe drumul cel drept.
Stați în jilț,
Rugați-vă cuminți,
Mâine-i rezolvarea
De la Sf. Senara.
Fratele Thomas
20 3.78 litri
uitam la ea aveam impresia că o creatură mare și amenințătoare
fusese încuiată într-o pivniță și avea să iasă din clipă în clipă.
La o zi după ce își îngropase degetul făcuse o încercare timidă de
a reveni la vechiul ei fel de a fi.
Vorbise în felul ei dezlânat despre cum să transformăm cele șase
rețete în patruzeci, despre Julia Child, despre infailibilitatea papei,
despre Mike. Slavă Domnului că ea nu aflase despre experimentul
budist. De obicei mama nu se abținea să-și exprime părerea în
legătură cu orice, iar acum era deosebit de tăcută. Nu era un semn
bun.
Nu reușeam să-mi adun energia sau curajul de a o întreba din
nou despre Dominic sau despre pipa tatei.
Kat suna aproape în fiecare zi.
— Sunteți încă în viață acolo? întreba. Poate ar trebui să vin să
verific.
Îi spuneam mereu că suntem bine. Nu aveam chef de vizite și ea
înțelesese.
Și Hugh sunase. Dar numai o dată. Telefonul sunase la două sau
trei zile după ce stătusem în jilțul sirenei și simțisem marele
dezgheț. Mama și cu mine ne uitam la întrecerile de bob.
Primele vorbe pe care le-a spus Hugh au fost:
— Hai să nu ne certăm.
Voia ca eu să-mi cer scuze pentru data trecută. Puteam să jur.
Aștepta răbdător.
— Nici eu nu vreau să ne certăm.
Era tot ce am putut spune.
A mai așteptat puțin. După un oftat a continuat.
— Sper că ai mai chibzuit și te-ai răzgândit în legătură cu venirea
mea.
— Nu m-am răzgândit deloc, am spus. Încă sunt convinsă că e
mai bine să fac asta singură.
Suna dur, așa că am încercat să îndulcesc puțin mesajul:
— Încearcă să vezi lucrurile din punctul meu de vedere, vrei?
A răspuns automat:
— Bine.
Dar știam că nu era așa. Asta e una dintre cele mai grele situații
cu care te confrunți când stai cu oameni foarte deștepți: sunt așa de
obișnuiți să aibă dreptate, că nu au cum să accepte altă soluție.
În timp ce vorbeam simțeam cum coboară peste mine, ca o
jaluzea, o stare de oboseală. Nu i-am spus de părintele Dominic și
despre faptul că bănuiam că este implicat într-un fel, pentru că
Hugh ar fi despicat firul în patru. Mi-ar fi spus cum să procedez, iar
eu voiam să navighez călăuzită doar de instinctele mele.
— Când vii acasă? voia să știe Hugh.
Acasă. Cum puteam să-i mărturisesc că în acel moment simțeam
o dorință de nestăpânit să scap de acolo? Aș fi vrut să-i spun: „Te
rog, vreau să fiu singură acum, vreau să cobor în adâncurile
cochiliei mele de nautilus și să văd ce găsesc acolo”. Dar am tăcut.
Eram mânată de un egoism profund și prostesc, de aceeași
nemulțumire care mă apăsa și acasă, dar și de un fel de iubire amară
de sine. Viața mea părea plăcută, dar mărginită, neînsemnată. În
mare parte, inutilă.
În ultimele zile mă gândisem la viața pe care aș fi vrut să o am,
cea pe care mi-o dorisem cândva, demult, o viață de artist plină de
dragoste și discuții fascinante despre filosofie, politică și Dumnezeu.
Urma să am galeria mea de artă în viața aceea imaginară. Aș fi
pictat lucrări suprarealiste fantastice, uimitoare. Mai existase un
moment acum câțiva ani când aproape că aș fi făcut saltul spre o
astfel de viață – cel puțin parțial. Cu două zile înainte de Crăciun,
urcasem în pod să caut vesela „bună”, un serviciu de farfurii produs
de Lenox21, un model care nu se mai producea și din acest motiv
fiecare piesă era neprețuită. Era împachetat în cutii și scos la iveală
la sărbătorile mari și la aniversările căsătoriei noastre.
Dee mă văzuse și a știut din prima ce făceam.
— Mamă, mi-a spus. De ce nu le folosești mai des? Pentru ce le
păstrezi?
Vocea ei era plină – mi-am dat seama imediat – de milă.
Da, de ce oare? Nu știam, sau nu puteam să spun. Poate pentru
înmormântarea mea.
Dee ar fi stat la priveghi și oamenii ar fi spus ce lucru remarcabil
era că aveam un serviciu complet de douăsprezece piese după atâția
ani. Ce omagiu!
Patru zile după asta m-am simțit sufocată de viața mea mediocră.
De când devenise frica de farfurii sparte atât de importantă? Apoi
am găsit un loc în dulapul din bucătărie pentru serviciul de farfurii
și l-am folosit fără discriminări. Pentru că era miercuri. Pentru că
cineva cumpărase una din cutiile mele artistice. Pentru că în Cheers,
Sam urma să se însoare cu Diane. Și deși nu depășise cu mult
domeniul farfuriilor, apăruse un instinct bun de larghețe.
Cum stăteam la telefon, am vrut să-i vorbesc lui Hugh despre
asta, despre porțelanuri și despre pod.
— Jessie, spunea Hugh, mă auzi? Când vii acasă?
— Nu am de unde să știu când o să vin acasă. Nu încă. Aș putea
să stau aici, nu știu cât, mult.
— Înțeleg.
Cred că într-adevăr înțelegea. Înțelegea că nu stăteam pe insulă
doar pentru a avea grijă de mama. Avea legătură cu nemulțumirea
pe care o simțisem toată iarna.
Era ceva ce mă privea pe mine, pe noi.
Jessie,
Sper că nu sunt prea obraznic în exprimare, dar mă gândeam să te
întreb dacă nu ai vrea să vii cu mine în stâncărie cu barca cu motor.
Nu sunt încă egrete, dar am zărit un stol de pelicani albi, păsări foarte
rare. Voi fi la docurile de lângă stâncărie mâine la două după-amiază
și mi-ar face mare plăcere dacă mi te-ai alătura.
Fratele Thomas (Whit)
Whit
Whit
Whit
Hugh
Dragă Jessie,