REPUBLICA MOLDOVA

MARELE STAT MAJOR

J7 Direcţie instruire întrunită şi doctrine

Pentru uz de serviciu

MANUALUL DE LUPTĂ
A GRUPEI DE INFANTERIE
 CHIŞINĂU
2010

Prezentul manual este destinat comandanţilor de toate nivelele,

personalului didactic din cadrul Institutului Militar al Forţelor Armate,
precum şi catedrelor militare din cadrul instituţiilor de învăţămînt
superior universitar de stat ca material didactic şi îndrumar la
organizarea procesului de instruie şi învăţămînt.
În „Manualul de luptă a grupei de infanterie” sunt expuse
principiile de bază privind pregătirea şi ducerea luptei de arme
întrunite de către grupa infanterie motorizată, accentul fiind pus pe
pregătirea individuală şi psihologică a militarilor şi comandanţilor,
implementării cunoştinţelor şi deprinderilor ferme la organizarea
şedinţelor la pregătirea tactică.
Conţinutul prevederilor din prezentul manual să fie aplicate în
activitatea comandanţilor în mod creativ.
„Manualul de luptă a grupei de infanterie” a fost întocmit de
către general de brigadă Vitalie STOIAN – conducătorul proiectului,
locotenent-colonel Iurie GÎRNEŢ, maior Vasile SEVERIN, maior
Ghenadie DIMITRIU, maior Vitalie RUSU, maior Constantin
CEBOTARI.

2
 CUPRINS

Pag.
T i t l u l I. Principii generale…………………………………… 6
Capitolul I. Organizarea grupei de infanterie…………………….. 6
Secţiunea 1. Organizarea şi dotarea grupei de infanterie………… 6
Secţiunea a 2-a. Armamentul şi muniţia grupei de infanterie……. 7
Secţiunea a 3-a. Alte categorii de armament şi muniţii folosite de
grupa de
infanterie………………………………………………… 8
Capitolul II. Misiunile grupei de infanterie………………………. 9
Capitolul III. Generalităţi privind acţiunile de luptă……………... 14
Secţiunea 1. Lupta şi ciocnirea……………….…………………… 14
Secţiunea a 2-a. Forme şi procedee de luptă……………………… 16
Capitolul IV. Pregătirea acţiunilor de luptă (comanda şi controlul) 20
Secţiunea 1. Planificarea acţiunilor de luptă……………………… 21
Secţiunea a 2-a. Organizarea acţiunilor de luptă………………….. 34

T i t l u l II. Dispozitive şi semnale……………………………… 41

Capitolul V. Dispozitive şi formaţii………………………………. 41
Secţiunea 1. Dispozitive de marş………………………………….. 41
Secţiunea a 2-a. Formaţii de adunare……………………………… 43
Secţiunea a 3-a. Dispozitive premergătoare de luptă……………… 44
Secţiunea a 4-a. Dispozitive de luptă……………………………… 46
Capitolul VI. Semnale…………………………………………….. 49

T i t l u l III. Staţionarea………………………………………… 61
Capitolul VII. Generalităţi………………………………………... 61
Capitolul VIII. Organizarea şi activităţile în cadrul raionului de
staţionare…………………………………………………………... 61
Secţiunea 1. Organizarea şi amenajarea raionului de staţionare….. 61
Secţiunea a 2-a. Siguranţa staţionării……………………………… 62
Secţiunea a 3-a. Pregătirea pentru luptă…………………………… 63
Capitolul IX. Staţionarea în condiţii specifice……………………. 64

3
T i t l u l IV. Deplasarea…………………………………………. 64
Capitolul X. Generalităţi………………………………………….. 64
Capitolul XI. Marşul……………………………………………… 64
Capitolul XII. Transportul………………………………………... 71
Capitolul XIII. Pregătirea deplasării……………………………… 74

T i t l u l V. Acţiunile la contact…………………………………. 75
Capitolul XIV. Acţiunile grupei de infanterie la contactul cu
inamicul (cînd grupa acţionează pe jos)………………………….... 75
Capitolul XV. Acţiunile grupei de infanterie la contactul cu
inamicul (cînd grupa acţionează îmbarcată pe TAB sau
MLI/MLD)………………………………………………………… 77

T i t l u l VI. Regruparea şi înlocuirea………………………….. 80

Capitolul XVI. Regruparea……………………………………….. 80
Capitolul XVII. Înlocuirea………………………………………... 80

T i t l u l VII. Ofensiva…………………………………………… 83
Capitolul XVIII. Principii generale………………………………. 83
Secţiunea 1. Misiuni şi norme tactice……………………………… 83
Secţiunea a 2-a. Manevra………………………………………….. 85
Capitolul XIX. Pregătirea şi desfăşurarea luptei ofensive………... 88
Secţiunea 1. Ofensiva din contact…………………………………. 88
Secţiunea a 2-a. Ofensiva din mişcare…………………………….. 90
Secţiunea a 3-a. Urmărirea………………………………………… 93
Secţiunea a 4-a. Lupta de întîlnire………………………………… 94
Secţiunea a 5-a. Ieşirea din încercuire…………………………….. 96
Secţiunea a 6-a. Cercetarea prin luptă……………………………... 96
Secţiunea a 7-a. Raidul…………………………………………….. 97
Capitolul XX. Particularităţi ale luptei ofensive………………….. 98
Secţiunea 1. Ofensiva în localităţi………………………………… 98
Secţiunea a 2-a. Ofensiva cu forţarea unui curs de apă (canal)…… 99
Secţiunea a 3-a. Ofensiva pe timp de noapte şi în alte condiţii de
vizibilitate redusă………………………………………………….. 100
Secţiunea a 4-a. Ofensiva pe timp de iarnă………………………... 101

T i t l u l VIII. Apărarea…………………………………………. 102

4
Capitolul XXI. Principii generale………………………………… 102
Secţiunea 1. Misiuni şi norme tactice……………………………… 102
Secţiunea a 2-a. Manevra………………………………………….. 105
Capitolul XXII. Pregătirea şi desfăşurarea luptei de apărare…..… 107
Secţiunea 1. Apărarea pe poziţii…………………………………… 108
Secţiunea a 2-a. Apărarea mobilă………………………………….. 116
Secţiunea a 3-a. Apărarea pe aliniamente intermediare…………… 116
Secţiunea a 4-a. Retragerea………………………………………... 117
Secţiunea a 5-a. Apărarea în încercuire…………………………… 118
Secţiunea a 6-a. Respingerea contraatacului……………………… 119
Secţiunea a 7-a. Apărarea în cadrul luptei de întîlnire……………. 120
Secţiunea a 8-a. Ambuscada………………………………………. 120
Secţiunea a 9-a. Capcana………………………………………….. 123
Capitolul XXIII. Particularităţi ale luptei de apărare…………….. 124
Secţiunea 1. Apărarea în localitate………………………………… 124
Secţiunea a 2-a. Apărarea pe un curs de apă (canal)………………. 127
Secţiunea a 3-a. Apărarea pe timp de noapte şi în alte condiţii de
vizibilitate
129
redusă…………………………………………………..
Secţiunea a 4-a. Apărarea pe timp de iarnă………………………... 130

T i t l u l IX. Acţiuni specifice-patrula………………………….. 132

Capitolul XXIV. Principii generale………………………………. 132
Capitolul XXV. Organizarea patrulei…………………………….. 132
Capitolul XXVI. Pregătirea patrulei……………………………... 133
Capitolul XXVII. Desfăşurarea acţiunii patrulei………………… 141
Capitolul XXVIII. Patrula de cercetare………………………….. 147

ANEXA nr. 1. Asigurarea acţiunilor şi protecţia forţelor………… 151

ANEXA nr. 2. Lupta în localităţi…………………………………. 180
ANEXA nr. 3. Acţiuni ofensive…………………………………... 202
ANEXA nr. 4. Raport standard MPE (muniţie, pierderi,
echipament)
211
………………………………………………………..
ANEXA nr. 5. Particularităţile luptei în condiţii specifice de teren. 212
ANEXA nr. 6. Modele de scheme………………………………… 220

5
 Titlul I
PRINCIPII GENERALE
Capitolul I
ORGANIZAREA GRUPEI DE INFANTERIE
Secţiunea 1
Organizarea şi dotarea grupei de infanterie
1. Grupa de infanterie este celula de luptă de bază. Ea este aptă
de a duce simultan lupta antipersonal şi antiblindate atît motorizat
(îmbarcată pe TAB sau MLI/MLD), cît şi pe jos.
2. Organizarea grupei de infanterie. Grupa de infanterie are
în compunere 7-9 militari, este comandată de către un comandant de
grupă şi organizată pe 2-3 echipe, în dependenţă de destinaţia, dotarea
şi misiunea grupei.
Echipa antipersonal (EAP) este compusă din 4 militari:
1) comandantul echipei;
2) 1-2 puşcaş;
3) lunetist.
Echipa antiblindate (EAB) este compusă din 2 militari:
1) comandantul echipei (trăgător la AG-7);
2) servant la AG-7.
Echipa fixă (EF) este compusă din:
1) mecanic conductor TAB sau MLI/MLD;
2) ochitor-operator (operator) TAB sau MLI/MLD.
3. Dotarea grupei de infanterie, ţinuta pentru campanie.
Fiecare militar din grupă poartă asupra sa: echipamentul, conform
anotimpului; casca; geanta port-încărcătoare; muniţia şi grenadele
potrivit normelor; lopata mică cu port; masca contra gazelor; pachetul
antichimic individual; pachetul individual de pansament; raniţa;
completul de protecţie NBC; foaia de cort; sacul de merinde cu gamela
şi bidonaşul pentru apă; hrana de rezervă; lengeria de schimb; materiale
pentru întreţinerea îmbrăcămintei şi încălţămintei; materiale pentru
igiena corporală.
În afara materialelor comune, militarii din grupa de infanterie mai
poartă:
1) comandantul de grupă – busolă, binoclu, pistol-mitralieră;
2) comandantul EAP – puşcă-mitralieră, pistol, busolă;
3) puşcaş – pistol-mitralieră;
6
 4) puşcaş – pistol-mitralieră;
5) lunetist – puşcă cu lunetă;
6) comandantul EAB (trăgător la AG-7), aruncător de grenade
antiblindate, geantă cu 2 grenade antitblindate, geanta cu înălţător optic,
busolă;
7) servantul AG-7 (ajutor) – pistol-mitralieră, geantă cu 3
grenade antitblindate, complet PSA.
Secţiunea a 2-a
Armamentul şi muniţia grupei de infanterie
4. Armamentul grupei de infanterie şi muniţia specifică acestuia
este conform tabelului:
Denumirea
ar
Nr. Tipul ma Muniţia
crt. armamentului me folosită
ntu
lui
Cartuş cal. 5,45/7,62
Pistol-
Armament mm glonţ miez oţel.
1. mitralieră cal.
portativ Cartuş cal. 5,45/7,62
5,45/7,62 mm
mm glonţ trasor
Cartuş cal. 5,45/7,62
mm glonţ miez oţel.
Puşcă- Cartuş cal. 5,45/7,62
mitralieră cal. mm glonţ trasor.
5,45/7,62 mm Cartuş cal. 5,45/7,62
mm scurt glonţ
Armament perforant incendiar.
2.
portativ Cartuş cal. 7,62 mm
Puşca
glonţ miez oţel.
semiautomată
Cartuş cal. 7,62 mm
cu lunetă.
glonţ trasor.
Lovitură cu grenadă
Aruncător
antiblindate cumulativă
AG-7V,
PG-7.

7
 Denumirea
ar
Nr. Tipul ma Muniţia
crt. armamentului me folosită
ntu
lui
Cartuş cal. 7,62 mm
glonţ miez oţel.
Cartuş cal. 7,62 mm
Mitralieră
glonţ trasor.
cal. 7,62 mm
Cartuş cal. 7,62 mm
glonţ perforant
incendiar.
3. Armament de Cartuş cal. 14,5 mm
pe TAB cu glonţ perforant
incendiar B-32.
Cartuş cal. 14,5 mm
Mitralieră
cu glonţ perforant
cal. 14,5 mm
ncendiar trasor BZT.
Cartuş cal. 14,5 mm
cu glonţ exploziv
MD2.
Lovitură cal. 73 mm
Tun GROM cumulativă.
cal. 73 mm Lovitură cal. 73 mm
explozivă.
Cartuş cal. 7,62 mm
glonţ miez oţel.
Cartuş cal. 7,62 mm
Armament de Mitralieră
4. glonţ trasor.
pe MLI/MLD cal. 7,62 mm
Cartuş cal. 7,62 mm
glonţ perforant
incendiar.
Instalaţie de
lansare a Racheta antiblindate
rachetelor dirijată
antiblindate

8
 Secţiunea a 3-a
Alte categorii de armament şi muniţii
folosite de grupa de infanterie
5.Pentru îndeplinirea misiunilor primite, personalul grupei de
infanterie poate folosi alte categorii de armament şi muniţii, astfel:
Număr
Denumirea Tipul
curent
Grenade de mînă multifuncţionale:
1. grenade de mînă ofensive RG-42, RGD-5
grenade de mînă defensive F-1
4. Grenade antiblindate RCG-3F
5. Mine antiblindate TM-62 (similare)
Pistol cal. 26 mm pentru cartuşe de
6.
iluminare-semnalizare.
De 75 g cilindric.
De 200 – 400 g
7. Trotil
paralelipipedic
(similare)
CN# 8A
8. Capse detonante pirotehnice CA
(similare)
De amorsare OSP
9. Fitil ordinar Detonant DSB
(similare)
10. Grenade fumigene
11. Lumînări fumigene

9
 Capitolul II
MISIUNILE GRUPEI DE INFANTERIE
6. Pentru a îndeplini toate misiunile primite fiecare militar
trebuie să cunoască atribuţiunile celorlalţi militari din echipă.
Comandanţii de echipe trebuie să fie în măsură să-şi asume, oricînd este
nevoie, rolul comandantului de grupă, iar comandantul grupei pe cel al
locţiitorului comandantului de pluton. Fiecare soldat trebuie să-şi
îndeplinească activităţile şi responsabilităţile specifice şi să fie parte a
echipei.
7. Misiunea primează întotdeauna.
Atribuţiunile comune ale membrilor grupei. Menţinerea
capacităţii de luptă se realizează prin:
1) îmbunătăţirea în permanenţă a cunoştinţelor;
2) menţinerea unei perfecte condiţii fizice;
3) realizarea şi menţinerea voinţei de a lupta;
4) cunoaşterea comportamentului faţă de răniţi şi morţi;
5) cunoaşterea modului de comportare ca prizonieri de război.
8. Îmbunătăţirea în permanenţă a cunoştinţelor, vizează
domeniile:
1) tehnicii luptătorului (tactică individuală);
2) măsurilor de protecţie NBC şi a tehnicilor de supravieţuire;
3) armamentului şi a punerii în operabilitate;
4) mijloacelor de transmisiuni (procedura de punere în
operabilitate a mijloacelor de legătură);
5) mentenanţei materialelor (armament individual, colectiv, de
transmisiuni, mijloace logistice, vehicule de luptă).
Menţinerea unei perfecte condiţii fizice presupune realizarea unui
antrenament constant aplicînd măsurile de igienă elementară.
9. Voinţa de a lupta se obţine prin:
1) executarea misiunilor primite;
2) aplicarea procedeelor de luptă exersate;
3) cercetarea şi transmiterea informaţiilor corespunzătoare;
4) menţinerea secretului informaţiilor şi al operaţiunilor;
5) disciplină, fermitate şi un puternic simţ al datoriei.

10
 10. A fi disciplinat, ferm şi cu un puternic simţ al datoriei
presupune:
1) să lupte şi să incite pe ceilalţi la luptă;
2) să se alăture grupei dacă sunt rupţi de ea;
3) să evadeze în caz de capturare;
4) să reziste tehnicilor de război psihologic;
5) să se păzească de răspîndirea de zvonuri şi să le semnaleze
comandantului, imediat;
6) să respingă cu toate mijloacele disponibile toate încercările
de intimidare şi propagandă.
11. Cunoaşterea comportamentului faţă de răniţi şi morţi se
realizează prin:
1) acordarea primului ajutor pentru răniţi;
2) trimiterea (însoţirea) înapoi a răniţilor, numai pe baza
ordinului primit în acest sens;
3) recuperarea muniţiei şi armamentului răniţilor şi morţilor.
12. Cunoaşterea comportamentului ca prizonier de război, înainte
de capturare, presupune:
1) predarea materialului, în principiu al armamentului şi a
aparaturii radio inutilizabile;
2) distrugerea oricărui document care poate servi drept sursă de
informare pentru inamic.
13. Cunoaşterea comportamentului ca prizonier de război, după
capturare, presupune:
1) să nu furnizeze decît informaţii de pe cartea de identitate;
2) divulgarea altor informaţii înseamnă trădare, ce se pedepseşte
şi care poate costa vieţi de camarazi;
3) menţinerea bunelor relaţii cu compatrioţii de captivitate;
4) dacă este comandant, ia comanda subalternilor, dacă este
subordonat să execute ordinele legale ale comandantului şi să le susţină
în toate sectoarele;
5) cercetarea şi exploatarea cît de repede posibil a tuturor
posibilităţilor de scăpare;
6) să ajute pe toţi ceilalţi să evadeze – este o datorie imperativă.

11
 14. Atribuţiunile comandantului de grupă. Comandantul de
grupă este responsabil pentru ceea ce grupa reuşeşte să facă sau nu
reuşeşte să facă. La acest nivel tactic conducerea se realizează prin
exemplu personal.
15. Comandantul de grupă este obligat:
1) să instruiască cu profesionalism militarii din subordine pentru
îndeplinirea cu succes a misiunilor;
2) să cunoască permanent starea şi posibilităţile de acţiune ale
tehnicii, armamentului şi personalului din subordine;
3) să planifice activităţile şi să orienteze permanent
subordonaţii;
4) să elaboreze cursurile acţiunilor şi să selecteze cursul optim;
5) să ia decizii şi să transmită oportun misiunile echipelor (iar
cînd e cazul pentru fiecare din subordonaţi);
6) să conducă amenajarea genistică, realizarea barajelor şi
obstacolelor în luptă, focul armamentului din dotare şi manevra pe
timpul acţiunilor;
7) să stabilească locul în dispozitiv al transportorului amfibiu
blindat (maşinii de luptă a infanteriei) şi a echipelor;
8) să organizeze asigurarea acţiunilor şi protecţia forţelor în
toate situaţiile care o impun;
9) să urmărească respectarea regulilor de disciplină militară,
luînd măsuri ferme de prevenire a abaterilor;
10) să-şi stabilească locul în dispozitiv şi să urmărească
permanent cîmpul de luptă;
11) să adapteze planul de acţiune la specificul situaţiei, luînd
măsurile adecvate;
12) să informeze comandantul de pluton asupra capacităţii de
luptă a grupei (Anexa 4);
13) să informeze comandantul de pluton asupra problemelor
militarilor din subordine;
14) să conducă hrănirea, echiparea şi odihna militarilor din
subordine;
15) să conducă şi verifice mentenanţa tehnicii de luptă şi a
armamentului grupei;
16) să-şi informeze permanent subordonaţii, privind situaţia de
luptă;
17) să cunoască semnalele de conducere şi cooperare în luptă.

12
 16. Misiunile echipei antipersonal sunt:
1) realizarea siguranţei pe timpul deplasării şi staţionării grupei;
2) nimicirea personalului inamicului şi a mijloacelor de foc
neadăpostite şi uşor adăpostite ale acestuia;
3) crearea bazei de foc şi fixarea inamicului prin superioritatea
focului executat pentru realizarea manevrei de către echipa antiblindată.
17. Comandantul echipei antipersonal este obligat:
1) să cunoască şi să exploateze eficient armamentul din dotarea
sa şi a echipei;
2) să stabilească poziţiile optime de tragere şi sectoarele de
tragere pentru fiecare membru al echipei;
3) să conducă şi să coordoneze acţiunile echipei în funcţie de
situaţie;
4) să cunoască semnalele de conducere şi cooperare în luptă;
5) să cunoască permanent starea echipei (muniţie, armament,
poziţii, echipament, pierderi) şi să raporteze comandantului de grupă,
ori de cîte ori este nevoie, despre modificările suferite;
6) să informeze permanent militarii din echipă;
7) să urmărească menţinerea armamentului şi echipamentului
echipei în stare de funcţionare;
8) să fie în măsură să îndeplinească, la nevoie, atribuţiile
comandantului de grupă.
18. Mitraliorul este obligat:
1) să cunoască şi să exploateze eficient armamentul din dotare;
2) să descopere şi să neutralizeze obiectivele neadăpostite şi
uşor adăpostite din cîmpul tactic folosind focul mitralierii.
12. Puşcaşul este obligat:
1) să cunoască şi să exploateze eficient armamentul din dotare;
2) să descopere şi să neutralizeze personalul şi mijloacele de foc
neadăpostite şi uşor adăpostite ale inamicului.
19. Lunetistul este obligat:
1) să cunoască şi să exploateze eficient armamentul din dotare;
2) să descopere şi să neutralizeze de sinestătător personalul şi
mijloacele de foc neadăpostite şi uşor adăpostite ale inamicului.
20. Misiunile echipei antiblindate sunt:
1) descoperirea şi nimicirea mijloacelor blindate ale inamicului;
2) executarea manevrei.
13
 21. Atribuţiunile comandantului echipei antiblindate sunt
1) să cunoască şi să exploateze eficient armamentul
antiblindate;
2) să stabilească poziţiile şi sectoarele optime de tragere;
3) să conducă şi să coordoneze acţiunile echipei;
4) să conducă şi să coordoneze executarea manevrei;
5) să cunoască semnalele de conducere şi cooperare în luptă;
6) să cunoască permanent starea echipei (muniţie, armament,
poziţii, echipament, pierderi) şi să raporteze comandantului de grupă,
ori de cîte ori, este nevoie despre modificările suferite;
7) să-şi informeze permanent militarii din echipă;
8) să urmărească menţinerea armamentului şi echipamentului
echipei în stare de funcţionare;
9) să fie în măsură să îndeplinească, la nevoie, atribuţiile
comandantului de grupă.
22. Servantul AG-7 (ajutor) este obligat:
1) să descopere mijloacele blindate ale inamicului şi să le indice
trăgătorului AG-7;
2) să transporte muniţia antiblindate şi să ajute la încărcarea şi
reîmprospăterea armamentului antiblindate;
3) să nimicească forţa vie a inamicului;
4) să execute eficient şi rapid manevra ordonată.
23. Misiunile echipei fixe sunt:
1) descoperirea şi neutralizarea personalului şi mijloacelor de
foc neadăpostite şi uşor adăpostite ale inamicului;
2) descoperirea şi neutralizarea mijloacelor uşor blindate şi
principale de foc ale inamicului;
3) sprijinul cu foc al echipelor care acţionează pe jos.
24. Atribuţiile comandantului echipei fixe (şi mecanic
conductor) sunt:
1) să conducă cu abilitate TAB sau MLI/MLD în cîmpul tactic,
folosind proprietăţile de mascare şi protecţie ale terenului;
2) să descopere şi să indice ochitorului-mitralior (ochitorului-
operator) obiectivele din cîmpul tactic;
3) să coordoneze şi să corecteze focul executat de către
ochitorul-mitralior (ochitorul-operator);
4) să cunoască semnalele de conducere şi cooperare în luptă.

14
 25. Ochitorul-mitralior la TAB este obligat să observe,
descopere şi neutralizeze obiectivele terestre şi aeriene ale inamicului.
Capitolul III
GENERALITĂŢI PRIVIND ACŢIUNILE DE LUPTĂ
Secţiunea 1
Lupta şi ciocnirea
26. Acţiunea militară a grupei de infanterie reprezintă ansamblul
măsurilor şi activităţilor concepute, planificate şi desfăşurate de către
aceasta pentru îndeplinirea sarcinilor repartizate, incluzînd acţiunea
propriu-zisă (mişcarea, transportul, aprovizionarea, atacul, apărarea,
manevrele necesare) sau executarea unei misiuni tactice, de instruire ori
administrative.
La nivel tactic acţiunile militare sunt concretizate în lupte şi
ciocniri.
27. Lupta este confruntarea armată (sau un şir de confruntări în
mediul specific) prin care se urmăreşte îndeplinirea unor scopuri de
importanţă tactică.
Lupta se duce de către subunităţi sau grupări de forţe cu rol
tactic, care, folosindu-şi elementele puterii de luptă resping, capturează
sau nimicesc grupările de forţe angajate şi îndeplinesc misiunile primite
prin care se realizează o etapă (parte) a operaţiunei (bătăliei).

15
 28. Ciocnirea reprezintă momentul angajării directe a inamicului
de către forţele proprii de valoare tactică în confruntarea militară
desfăşurată în timp scurt, avînd loc, de regulă, între elementele de
siguranţă ale forţelor adverse şi care se poate transforma sau nu în
luptă.
29. Luptele şi ciocnirile se caracterizează prin: dinamism;
schimbări bruşte şi rapide ale situaţiei; întrebuinţarea armelor
inteligente; mare diversitate de forme şi procedee de ducere a acţiunilor
militare; caracter complex, decisiv şi de independenţă al acţiunilor;
pregătire în timp scurt; folosirea mijloacelor moderne în pregătire şi
desfăşurare; cibernetizare; folosirea cu pricepere a terenului şi a
detaliilor de planimetrie; pregătirea şi desfăşurarea acestora în
condiţiile pericolului şi a folosirii armelor nucleare, biologice şi
chimice.
30. Succesul în luptă este condiţionat de:
1) nivelul instruirii pentru luptă a luptătorilor, echipei şi grupei;
2) concentrarea eforturilor pentru îndeplinirea celor mai
importante misiuni;
3) cunoaşterea inamicului şi zădărnicirea acţiunilor acestuia;
4) distrugerea oportună a mijloacelor NBC;
5) capturarea sau nimicirea grupării principale de forţe ale
inamicului;
6) manifestarea iniţiativei şi flexibilităţii în îndeplinirea
misiunilor;
7) devansarea inamicului în declanşarea loviturilor şi executarea
acestora cu rapiditate, sincronizat şi pe toată adîncimea dispozitivului
său;
8) pregătirea şi ducerea acţiunilor neîntrerupt, ziua şi noaptea;
9) executarea oportună a manevrei;
10) aplicarea continuă a măsurilor de asigurare a acţiunilor şi
protecţie a personalului grupei;
11) realizarea conducerii şi a cooperării neîntrerupte;
12) logistica acţiunilor militare ale subunităţilor;
13) disciplina militară fermă şi educarea în spiritul
învingătorului.

16
 Secţiunea a 2-a
Forme şi procedee de luptă
31. După natura şi scopul lor acţiunile pe care le execută grupa
de infanterie se concretizează în: forme ale luptei armate, acţiuni
asociate luptei armate, acţiuni specifice şi de asigurare a acţiunilor şi
protecţia forţelor.
32. Lupta armată reprezintă confruntarea militară violentă între
două forţe adverse cu putere de luptă care urmăresc fiecare în parte
îndeplinirea scopurilor propuse.
33. Formele de luptă armată sunt ofensiva şi apărarea.
În funcţie de situaţie şi eşalon, formele luptei armate se
concretizează ca modalităţi particulare de exprimare, în procedee
specifice ofensivei/apărării şi acţiunii cu caracter ofensiv/defensiv.
34. Procedee specifice ofensivei: ofensiva din contact, ofensiva
din mişcare, ofensiva combinată, urmărirea, lupta de întîlnire, ieşirea
din încercuire.
Procedee specifice apărării: apărarea mobilă, apărarea pe poziţii
– apărarea pregătită din timp, apărarea pregătită în grabă, retragerea,
apărarea pe aliniamente intermediare şi apărarea în încercuire.
35. Acţiuni cu caracter ofensiv: cercetarea prin luptă, raidul,
atacul demonstrativ.
Acţiuni cu caracter defensiv: apărarea pentru respingerea
inamicului care execută un contraatac, apărarea pentru consolidarea
aliniamentului final al misiunii, apărarea în cadrul luptei de întîlnire,
ambuscada şi capcana.
36. Ofensiva este forma de luptă armată prin care se urmăreşte
capturarea, izgonirea sau nimicirea agresorului. Scopul general al
ofensivei este înfrîngerea inamicului şi crearea condiţiilor pentru
succesul acţiunilor ulterioare (sau pentru încetarea ostilităţilor şi
trecerea la acţiuni post-conflict).
Ofensiva din contact este procedeul prin care se realizează
atacul inamicului aflat în apărare, plecînd la ofensivă din poziţiile
deţinute în faţa acestuia.
Ofensiva din mişcare este procedeul prin care se realizează
atacul inamicului aflat în apărare, după un marş pe o distanţă variabilă.

17
 Ofensiva combinată este procedeul (specific marilor unităţi)
prin care se realizează atacul inamicului aflat în apărare, cu o parte din
forţe din mişcare, iar cu alta din contact.
37. Urmărirea este procedeul ofensiv prin care se realizează
menţinerea contactului cu inamicul care-şi părăseşte poziţiile de luptă şi
încearcă să se retragă de sub focul forţelor atacatoare.
Lupta de întîlnire este procedeul prin care două grupări de forţe
adverse, în mişcare pe acelaşi itinerar, din sensuri opuse, se angajează
în luptă urmărind realizarea scopurilor propuse prin acţiuni ofensive.
Ieşirea din încercuire este procedeul ofensiv prin care se
realizează scoaterea prin luptă a forţelor încercuite de sub loviturile
inamicului.

18
 38. Cercetarea prin luptă este un atac cu obiectiv limitat
executat pentru a-l sili pe inamic să-şi demascheze dispozitivul,
mărimea, efectivul sau intenţia forţei sale, prin determinarea acestuia să
răspundă la acţiunea ofensivă, dezvăluind astfel punctele slabe ale
sistemului său defensiv.
39. Raidul este un atac de scurtă durată cu obiectiv limitat
desfăşurat într-un spaţiu redus în teritoriul inamicului, urmărind
nimicirea, distrugerea ori capturarea unuia sau mai multor elemente ale
inamicului cu scopul de a dezorganiza acţiunile acestuia.
40. Atacul demonstrativ se execută cu scopul de a distrage
atenţia inamicului fără a încerca angajarea în luptă a acestuia.
41. Apărarea este forma de luptă armată prin care se realizează
respingerea, oprirea sau întîrzierea inamicului în scopul menţinerii
spaţiului (terestru, aerian, maritim, fluvial) sau obiectivului încredinţat.
42. Apărarea pregătită din timp este procedeul defensiv care
permite forţelor angajate în luptă să-şi pună în aplicare în volum
complet elementele puterii de luptă.
43. Apărarea pregătită în grabă este procedeul defensiv care
permite forţelor angajate în luptă să-şi pună în aplicare în volum redus
elementele puterii de luptă.
44. Apărarea pe poziţii este procedeul adoptat în scopul
interzicerii, pentru o perioadă de timp stabilită, a pătrunderii inamicului
într-o anumită porţiune de teren (zonă, raion, obiectiv); nimicirea
propriu-zisă a inamicului constituie un obiectiv secundar; se
organizează în scopul menţinerii ferme a poziţiei de apărare, producerii
de pierderi cît mai mari inamicului, respingerii ofensivei acestuia şi
interzicerii pătrunderii lui în adîncime; acest procedeu se bazează pe un
sistem de poziţii combinat cu obstacole, amenajarea judicioasă a
terenului şi manevra rezervelor.
45. Apărarea mobilă este un procedeu adoptat în scopul
nimicirii (înfrîngerii) inamicului printr-un atac hotărîtor executat cu o
grupare de forţe de lovire (izbire), într-un moment favorabil. În acest
scop, gruparea de lovire trebuie să aibă o mobilitate mai mare sau cel
puţin egală cu a atacatorului, iar celelalte forţe aflate în apărare să
reuşească fixarea inamicului şi direcţionarea pătrunderii acestuia în
sensul dorit.
19
 46. Retragerea este procedeul defensiv prin care forţele angajate
în luptă întîrzie acţiunile inamicului şi se sustrag de sub loviturile
puternice ale acestuia, schimbîndu-şi poziţiile de luptă spre înapoi.
47. Apărarea pe aliniamente intermediare se organizează de
către marile unităţi operative, atunci cînd inamicul dispune de o
superioritate covîrşitoare de forţe şi mijloace sau are o situaţie
avantajoasă. Scopul apărării, în acest caz, îl constituie cîştigarea de
timp, producerea de pierderi inamicului şi sustragerea forţelor proprii
de sub loviturile acestuia.
48. Apărarea în încercuire este procedeul prin care forţele
menţin o suprafaţă de teren (obiectiv), luptînd cu un inamic care este
dispus în jurul lor şi acţionează pe toate direcţiile.
49. Trecerea la apărare pentru respingerea inamicului care
execută un contraatac pe timpul desfăşurării ofensivei are loc atunci
cînd forţele proprii de pe direcţia de contraatac sunt inferioare numeric,
calitativ şi/sau poziţional forţelor inamicului care contraatacă şi nu sunt
în măsură să le respingă din mişcare.
50. Trecerea la apărare pentru consolidarea aliniamentului
final al misiunii se execută în cadrul eşalonului superior pentru:
asigurarea flancurilor şi spatelui forţelor; respingerea contraatacului;
crearea condiţiilor favorabile pentru continuarea ofensivei cu alte
subunităţi şi pentru refacerea resurselor necesare luptei.
51. Trecerea la apărare în cadrul luptei de întîlnire se execută
în situaţia cînd inamicul a devansat în desfăşurare forţele proprii sau
este superior în forţe şi mijloace.
52. Ambuscada este un procedeu de luptă folosit, atît în apărare
cît şi în ofensivă, în scopul întîrzierii acţiunilor inamicului, producerii
de panică şi pierderi, precum şi pentru nimicirea acestuia.

20
 53. Capcana este un procedeu simplu şi eficace de luptă
împotriva inamicului care constă dintr-un ansamblu de acţiuni practice
bazate pe folosirea lucrărilor genistice (gropi, furnale, locaşuri, şanţuri,
escarpe, contraescarpe, abatize, avalanşe), dispozitivelor speciale
(laţuri, curse, saci cu pietre, plase şi spirale din sîrmă, frînghii cu bile
din lemn, fier sau pietre), barajelor şi obstacolelor improvizate, minelor
cursă, terenului mlăştinos sau cu posibilităţi de inundare, punctelor
obligate de trecere, pădurilor, porţiunilor cu drumuri şi căi ferate cu
poduri, surselor de apă şi construcţiilor care oferă posibilităţi de
adăpostire, pentru istovirea, întîrzierea şi nimicirea inamicului sau
reducerea capacităţii sale combative.
54. Operaţiunile militare altele decît războiul (OMAR) sunt
acţiuni şi misiuni ale căror scopuri se îndeplinesc prin alte mijloace
decît lupta armată.
Operaţiunile militare altele decît războiul în care sunt implicate
grupa de infanterie, în cadrul eşalonului superior, sunt:
1) asistenţa umanitară; asistenţa naţională acordată unei naţiuni;
2) impunerea zonelor de excludere;
3) loviturile şi raidurile; sprijinul militar acordat autorităţilor
civile;
4) evacuarea necombatanţilor;
5) acţiunile în sprijinul păcii;
6) acţiunile de descurajare;
7) acţiunile de căutare-salvare-evacuare;
8) acţiunile de apărare şi de menţinere a ordinii constituţionale.
55. Acţiunile militare asociate luptei armate şi operaţiilor
militare altele decît războiul sunt măsuri şi activităţi premergătoare
sau consecutive luptei armate şi operaţiilor militare altele decît
războiul, prin care subunităţile sunt pregătite sau aduse în starea din
care să poată desfăşura misiunea următoare sau să înceteze misiunea în
curs de derulare.
Principalele forme de acţiuni militare asociate sunt: deplasarea,
staţionarea, regruparea şi înlocuirea.
56. Acţiunile subunităţilor se desfăşoară în una din următoarele
perioade (stări) distincte: de pace, criză, război şi postconflict.
De regulă, acţiunile desfăşurate pe timp de pace, în situaţii de
criză şi în perioada post-conflict fac parte din gama acţiunilor militare
altele decît războiul.
21
 57. În toate formele şi procedeele luptei armate, în acţiunile
specifice acestora, precum şi în alte acţiuni militare se execută
asigurarea operaţiilor şi protecţia forţelor, conform detaliilor prezentate
în anexa 1.
Capitolul IV
PREGĂTIREA ACŢIUNILOR DE LUPTĂ
(COMANDĂ ŞI CONTROL)
58. Pregătirea acţiunilor de luptă reprezintă un ansamblu de
activităţi pe care comandantul de grupă le desfăşoară în vederea
îndeplinirii misiunii şi cuprinde planificarea, organizarea, cooperarea
şi controlul.
Activităţile desfăşurate de comandantului de grupă pentru
pregătirea acţiunilor se desfăşoară în următoarea succesiune:
1) Pasul 1 – primirea misiunii;
2) Pasul 2 – emiterea ordinului preliminar sau de avertizare;
3) Pasul 3 – pregătirea planului preliminar;
4) Pasul 4 – executarea deplasării necesare;
5) Pasul 5 – recunoaşterea;
6) Pasul 6 – completarea planului;
7) Pasul 7 – emiterea ordinului de acţiune;
8) Pasul 8 – supervizarea.
Comandantul de grupă nu este obligat să urmeze paşii de la 3 la 8
într-o ordine strictă, deoarece în luptă nu va avea timpul necesar, îi
poate executa şi în altă ordine, în funcţie de situaţie, el va actualiza în
permanenţă planul său de acţiune cu noile informaţii obţinute şi va
informa subordonaţii cu schimbările survenite.

22
 Secţiunea 1
Planificarea acţiunilor de luptă
59. Planificarea are ca scop elaborarea planului şi a ordinului de
acţiune.
60. Pasul 1 al planificării este primirea misiunii. Comandantul
poate primi misiunea prin intermediul ordinului preliminar (de
avertizare), a ordinului de acţiune sau a ordinului fragmentar (OFRAG).
La primirea misiunii comandantul de grupă execută două acţivităţi
inportante: analiza misiunii şi stabilirea principalelor probleme ale
planificării.
La analiza misiunii comandantul grupei de infanterie determină
următoarele:
1) intenţia şi concepţia comandantului eşalonului superior
(pluton, companie);
2) sarcinile pe care grupa trebuie să le îndeplinească;
3) limitele acţiunii asupra libertăţii de acţiune a grupei;
4) misiunea reformulată a grupei;
5) calculul timpului.
61. Intenţia comandantului eşalonului superior.
Comandantul grupei trebuie să cunoască intenţia şi concepţia
eşalonului superior în urma rezultatului acţiunii militare. El trebuie să
înţeleagă rolul şi responsabilităţile sale în concepţia luptei lor. Această
informaţie este găsită în ordinul de operaţie (OPORD) al comandantului
de pluton.
62. Sarcinile pe care grupa trebuie să le îndeplinească.
Comandantul grupei trebuie să identifice şi să înţeleagă toate
sarcinile a căror îndeplinire determină succesul misiunii, inclusiv cele
care asigură coordonarea acţiunilor grupei cu unităţile vecine. Sarcinile
pot fi precizate (de eşalonul superior) şi/sau deduse, fiind exprimate în
relaţie cu terenul, acţiunile sau forţele inamicului, forţele proprii sau cu
o combinaţie a acestor factori.

23
 63. Sarcinile precizate sunt stabilite de comandantul eşalonului
superior şi se regăsesc în conţinutul ordinului de operaţie.
64. Sarcinile deduse nu sunt exprimate în ordinul de operaţie al
eşalonului superior, dar trebuie identificate şi executate pentru ca
misiunea să fie îndeplinită cu succes. Ele sunt stabilite în funcţie de
situaţie, misiune sau scopul urmărit. Acţiunile de rutină sau cele
inerente îndeplinirii misiunilor tactice nu sunt considerate sarcini
deduse (de exemplu: coordonarea sprijinului de foc cu manevra sau
realimentarea autovehiculelor) şi fac, de regulă, obiectul prevederilor
procedurilor standard de operare. Responsabilităţi, cum ar fi acoperirea
flancurilor şi intervalelor dispozitivului de luptă al grupei sau lichidarea
elementelor izolate ale inamicului rămase după cucerirea obiectivului
de atac, constituie sarcini deduse (dacă nu sunt precizate în ordinul de
operaţie al eşalonului superior) şi pot fi menţionate în ordinul de
operaţie propriu.
După identificarea sarcinilor, pe parcursul derulării procesului de
elaborare a concepţiei, trebuie determinată sarcina esenţială pentru
misiune.
65. Limitele acţiunii asuprea libertăţii de acţiune a grupei.
Limitele acţiunii reprezintă obligaţiile şi restricţiile impuse şi
exprimă ce nu are voie grupa să execute înainte, în timpul şi după
terminarea acţiunilor; formulări cum ar fi „a fi pregătit pentru…”,
„începînd cu…“, „pînă la…“ exprimă limitări; factori şi restricţii,
precum timpul la dispoziţie sau interdicţia radio, sunt, de asemenea
limitări.
66. Misiunea reformulată constituie un enunţ clar şi concis,
bazat pe sarcina esenţială pentru misiune şi pe scopul acesteia, exprimat
în formatul: Cine? (grupa); Ce? (sarcina); Cînd? (timpul critic);
Unde? (de regulă caroul sau coordonatele); De ce? (scopul pe care
trebuie grupa să-l îndeplinească). Acest enunţ devine primul alineat al
estimării comandantului grupei şi ulterior, conţinutul secţiunei 2 –
Misiunea al Ordinului de acţiune (Ord. Acţ.) al comandantului grupei.
67. Calculul timpului se execută pentru a determina intervalul
de timp avut la dispoziţie pentru planificarea şi desfăşurarea
activităţilor de pregătire, avînd în vedere următoarele:
1) Capacitatea de a aprecia corect timpul şi spaţiul la dispoziţie
constituie una din cele mai importante calităţi ale unui comandant.
24
Timpul este un factor esenţial în orice acţiune militară, el determină
calitatea planificării şi execuţie. Comandantul obţine primele indicaţii
despre timpul la dispoziţie prin Ordinul Preliminar al eşalonului
superior – cuantumul de timp pe care îl are grupa pentru a se pregăti
sau a executa o misiune determină detalierea procesului de planificare.
Din acest motiv comandantul trebuie să stăpînească foarte bine modul
de desfăşurare a procesului de comandă şi control şi trebuie să dispună
de personalul, tehnica şi comunicaţiile necesare derulării acestui proces.
2) Planificarea inversă reprezintă procedeul de calcul al
timpului şi constă în inversarea succesiunii în timp a acţiunilor, pentru
determinarea momentului iniţierii activităţilor de pregătire.
3) Planificarea, executarea recunoaşterilor, elaborarea şi
emiterea ordinelor, realizarea dispozitivului de acţiune, sunt activităţi
care se execută la toate eşaloanele, indiferent de timpul la dispoziţie. Pe
cît posibil aceste activităţi se vor executa concomitent. Atunci cînd
acest lucru nu este posibil, primele activităţi iniţiate vor fi cele care
consumă cel mai mult timp. Comandantul trebuie să ia în considerare şi
timpul necesar efectuării deplasării forţelor spre raioanele
(aliniamentele) iniţiale, timpul necesar dispunerii în acestea şi realizării
măsurilor de siguranţă şi protecţie.
4) Analiza timpului are ca rezultat un grafic al activităţilor care
trebuiesc desfăşurate. Graficul poate suferi modificări atunci cînd
intervin situaţii neprevăzute pe timpul desfăşurării activităţilor.
68. De regulă, comandantul de grupă îşi planifică timpul, cuprins
între momentul primirii misiunii şi cel de plecare la ofensivă (cînd
trebuie să fie gata pentru apărare) avînd în vedere următoarele aspecte:
1) este necesar ca peste o treime din timpul avut la dispoziţie să
fie folosit – pentru planificarea proprie şi pentru emiterea ordinului de
acţiune;
2) aproximativ două treimi din timpul avut la dispoziţie trebuie
destinat subordonaţilor – pentru planificarea şi pregătirea misiunii de
către aceştia;
3) se iau în considerare şi alţii factori: timpul de zi-lumină la
dispoziţie; timpul necesar deplasării la şi de la ordine şi pentru repetiţii;
4) în schematizarea mentală a activităţilor pregătitoare,
comandantul de grupă foloseşte planificarea inversă – plecînd de la
finalul acţiuni spre începutul acesteia;
5) comandantul de grupă trebuie să aloce timp suficient pentru
îndeplinirea fiecărei activităţi.
25
 69. Pasul 2 – Emiterea ordinului preliminar (de avertizare).
Comandantul asigură instrucţiunile iniţiale printr-un ordin
preliminar (de avertizare) care conţine suficiente informaţii necesare
pregătirii acţiunii într-un timp cît mai scurt. Acestea se referă, de
regulă, la asigurarea cu muniţii, hrană şi apă, la verificarea mijloacelor
de transmisiuni.
Comandantul emite ordinul de avertizare cu toate informaţiile pe
care le are la dispoziţie la momentul respectiv şi nu aşteaptă noi
informaţii pentru completarea acestuia, asigurînd actualizarea lui ori de
cîte ori este necesar.
70. Ordinul preliminar (de avertizare) cuprinde situaţia,
misiunea, instrucţiuni generale şi instrucţiuni speciale.
Situaţia – o scurtă descriere a situaţiei inamicului, a forţelor
proprii şi a subunităţilor primite în întărire (sprijin).
Misiunea este cea primită de la comandantul de pluton şi
reformulată de către comandantul de grupă sau cea dedusă de către
acesta.
Instrucţiunile generale se referă la:
1) modificările în structura grupei;
2) echipamentul şi tehnica necesare;
3) cerinţele speciale (mine antiblindate, aparatură de vedere pe
timp de noapte etc.);
4) calculul timpului, care trebuie să includă ora începerii
deplasării, ora şi locul dării ordinului de acţiune, termenul probabil de
execuţie, ora începerii inspecţiilor şi ce se verifică, ora la care se
execută repetiţiile şi ce se exersează;
5) alte instrucţiuni necesare.
Instrucţiuni speciale pentru:
1) subordonaţi;
2) cei care participă la elaborarea ordinului de acţiune.
71. Pasul 3 – Pregătirea planului preliminar. Comandantul de
grupă execută o estimare a situaţiei, pe care o foloseşte ca bază pentru
planul său preliminar.
Estimarea reprezintă procesul luării deciziei militare şi cuprinde 5
paşi:
1) analiza detaliată a misiunii;
2) analiza situaţiei şi dezvoltarea cursului de acţiuni;
3) analiza fiecărui curs al acţiunii;
26
 4) compararea între ele a cursurilor de acţiuni;
5) luarea deciziei.
1. Analiza detaliată misiunii.
Analiza detaliată misiunii este primul pas în procesul de estimare
fiind modul prin care comandantul înţelege şi obţine informaţii despre
misiuni. Informaţiile care stau la baza analizei misiunii se extrag din
Ord. Acţ. al eşalonului superior, care precizează concepţia
comandantului eşalonului superior, misiunile şi sarcinile subunităţilor
subordonate, precum şi instrucţiunile de coordonare; paragraful 2
conţine misiunea companiei; alte informaţii utile sunt incluse în anexe
şi scheme.
2. Analiza situaţiei şi elaborarea cursului acţiunii.
Analiza situaţiei, al doilea pas în procesul de estimare îl
constituie analiza situaţiei folosind factorii MIFT-T rămaşi după analiza
misiunii:
1) inamic;
2) forţe proprii;
3) teren;
4) timp.
Factorii sunt analizaţi pentru a determina influenţa acestora
asupra cursurilor de acţiune posibile. După finalizarea analizei şi
centralizarea estimărilor, comandantul de grupă este în măsură să
elaboreze variantele posibile de cursuri ale acţiunilor.
Pentru analiza situaţiei, comandantul de grupă studiază datele şi
informaţiile despre teren şi stare a vremii, inamic şi forţele proprii.
Analiza terenului se execută pe baza studierii caracteristicilor
terenului care influenţează direct acţiunile militare:
1) posibilităţile de observare şi executare a focului;
2) posibilităţile de adăpostire (acoperire) şi mascare;
obstacolele;
3) punctele-cheie din teren;
4) direcţiile (căile) de apropiere.
Concomitent cu acestea, comandantul analizează şi condiţiile de
timp, anotimp şi stare a vremii.
Avînd la dispoziţie concluziile rezultate în urma studierii
terenului şi a stării vremii, comandantul este în măsură să determine
modul în care caracteristicile zonei de acţiune influenţează posibilităţile
forţelor proprii şi ale inamicului.

27
 72. Posibilităţile de observare şi executare a focului.
Posibilităţile de observare sunt determinate de modul în care terenul
influenţează cercetarea, recunoaşterea, descoperirea şi identificarea
ţintelor (obiectivelor). Posibilităţile de executare a focului sunt
determinate de modul în care terenul influenţează eficacitatea focului
executat cu categoriile de armament din dotare. Pe baza concluziilor
rezultate în urma analizei acestor influenţe, comandantul stabileşte
elementele de bază ale sistemului de foc.
73. Posibilităţile de adăpostire (acoperire) şi mascare.
Adăpostirea reprezintă protecţia împotriva focului executat de inamic,
iar mascarea reprezintă protecţia împotriva observării acestuia. Analiza
posibilităţilor de adăpostire şi mascare nu poate fi separată de analiza
posibilităţilor de observare şi executare a focului. Mijloacele de foc şi
tehnica de luptă trebuie să fie adăpostite şi mascate pentru a putea fi
folosite eficient şi a le proteja împotriva loviturilor inamicului. La
identificarea proprietăţilor naturale de mascare ale terenului, trebuie de
luat în considerare şi impactul pe care aparatura de vedere pe timp de
noapte şi pe bază de imagini termale îl are asupra posibilităţilor de
observare, atît ale inamicului, cît şi forţelor proprii.
74. Obstacolele reprezintă orice restricţii naturale sau artificiale
care canalizează, întîrzie, restricţionează sau deviază deplasarea în teren
a forţelor şi mijloacelor. Orice porţiune de teren este evaluată din
punctul de vedere al tipului de forţe care urmează să acţioneze în
respectivele condiţii. Influenţa obstacolelor este exprimată prin gradul
de accesibilitate a terenului: inaccesibil, greu accesibil şi accesibil.
Toate obstacolele care afectează posibilităţile de deplasare
(manevră) ale forţelor, trebuie identificate şi analizate, inclusiv cele
realizate de forţele proprii, astfel:
1) Teren inaccesibil – zona este impracticabilă pentru un
anumit tip de forţe sau necesită un efort prea mare pentru asigurarea
mobilităţii acestora; foarte puţine zone sunt considerate inaccesibile
pentru infanteria care acţionează pe jos. În unele zone, reţeaua de
drumuri asigură deplasarea forţelor mecanizate, dar nu permite
executarea manevrei acestora.
2) Teren greu accesibil – existenţa pantelor abrupte şi a
vegetaţiei dese pot îngreuna executarea manevrei forţelor care
acţionează în acest tip de teren, iar sprijinul forţelor şi mijloacelor de
asigurare a mobilităţii este uneori necesar. O zonă considerată greu
28
accesibilă pentru forţele mecanizate, poate fi considerată ca accesibilă
pentru infanteria care acţionează pe jos.
3) Teren accesibil – deplasările şi manevra sunt posibile pe
majoritatea direcţiilor, iar forţele care acţionează în zonă nu au nevoie
de sprijinul elementelor de asigurare a mobilităţii.
75. Punctele-cheie din teren reprezintă zone a căror ocupare,
menţinere sau control conferă un avantaj pentru ambii combatanţi.
Folosind harta şi informaţiile disponibile, comandantul poate determina
porţiunile de teren în care dispunînd forţele şi mijloacele, poate domina
direcţiile de apropiere sau zona obiectivului. Pentru a controla o
porţiune-cheie din teren, nu este obligatorie dispunerea de forţe şi
mijloace, accesul inamicului spre aceste zone putînd fi împiedicat,
folosind focul direct şi din poziţii de tragere acoperite. Determinarea
punctelor-cheie din teren, oferă comandantului indicaţii utile pentru
organizarea sistemului de foc şi realizarea dispozitivului de luptă.
Punctele-cheie din teren vor fi luate în considerare pe timpul elaborării
cursurilor de acţiune.
76. Direcţiile (căile) de apropiere reprezintă porţiunea de teren
necesară pentru deplasare (înaintare) către un anumit obiectiv. O
direcţie de apropiere favorabilă oferă, de regulă, suficiente coridoare de
mobilitate. Acestea sunt zone în interiorul căilor de apropiere care
permit atît deplasarea, cît şi executarea manevrei. Ele permit forţelor
proprii sau ale inamicului să înainteze sau să se retragă, respectînd
normele tactice şi le asigură posibilitatea concentrării forţelor, realizării
surprinderii şi deplasării rapide. În zona de acţiune trebuie identificate
direcţiile de apropiere atît pentru forţele mecanizate cît şi pentru
infanteria care acţionează pe jos. În ofensivă se identifică căile de
înaintare favorabile spre obiectiv ale forţelor proprii şi direcţiile
posibile de contraatac ale inamicului. În apărare aceiaşi regulă este
valabilă, aplicată în sens invers. Trebuiesc identificate, de asemenea,
direcţiile pe care elementele de cercetare ale inamicului le poate folosi.
După identificarea direcţiilor de apropiere, trebuie analizată influenţa
obstacolelor asupra practicabilităţii acestora, examinînd următoarele
aspecte:
1) ce obstacole naturale pot împiedica înaintarea;
2) cum pot fi consolidate obstacolele naturale existente şi cum
va influenţa aceasta practicabilitatea căilor de apropiere;

29
 3) în ce măsură obstacolele paralele cu direcţiile de apropiere
favorizează protecţia flancurilor sau limitează deplasările de front.
77. Starea vremii va fi analizată folosind cele cinci elemente
esenţiale pentru acţiunile militare:
1) vizibilitatea (care include timpul de lumină);
2) vîntul;
3) precipitaţiile;
4) norii;
5) temperatura şi umiditatea.
Pentru a stabili efectele lor asupra acţiunilor, efectele stării vremii
vor fi corelate cu terenul; vremea afectează multe categorii de tehnică şi
echipament (inclusiv aparatura electronică şi optică), terenul
(practicabilitatea) şi vizibilitatea, dar cel mai mare impact îl are asupra
militarilor; în condiţii de vreme rea, de căldură sau frig excesive,
procesul de comandă şi control este îngreunat, vremea aspră şi
vizibilitatea redusă reduc eficienţa acestuia şi a acţiunilor
subordonaţilor, iar existenţa şi direcţia de bătaie a vîntului
condiţionează modul de folosire a mijloacelor fumigene.
78. Analiza inamicului. Scopul analizei inamicului este de a
stabili cele mai probabile cursuri de acţiuni ale acestuia. Informaţiile
pentru identificarea acţiunilor provin din mai multe surse, incluzînd
doctrina inamicului şi activităţile curente desfăşurate de acesta.
Informaţiile necesare pentru analiza inamicului includ următoarele
1) compunerea – aceasta poate fi prezentată sub forma unui
tabel (schemă) şi care include date referitoare la tipul, denumirea,
organizarea şi dotarea de principiu a forţelor inamicului dispuse în zona
de acţiune a grupei;
2) dispozitivul de luptă – constă în identificarea modului de
dispunere a forţelor inamicului pe cîmpul de luptă; acesta poate fi
prezentat grafic pe hartă, sub formă de schemă, sinteză informativă sau
alt format ales; stabilirea dispozitivului de luptă al inamicului se
bazează şi pe concluziile rezultate în urma analizei terenului;
3) tăria (gradul de completare) – aceste informaţii se referă la
valoarea reală a forţelor şi mijloacelor inamicului care acţionează în
zona de acţiune;
4) acţiuni semnificative – sunt informaţii referitoare la
activităţile cele mai recente desfăşurate de inamic şi care oferă indicii
despre intenţiile probabile ale acestuia;
30
 5) particularităţi şi slăbiciuni – reprezintă anumite caracteristici
ale forţelor sau mijloacelor de luptă ale inamicului care, examinate şi
exploatate cu grijă, pot furniza un avantaj forţelor proprii;
6) posibilităţile inamicului – sunt acţiunile pe care inamicul le
poate desfăşura şi care pot influenţa semnificativ îndeplinirea misiunii
de către forţele proprii.
79. Cursurile de acţiune probabile ale inamicului sunt
identificate de comandant, pe baza informaţiilor enumerate anterior.
Analiza acestora se va axa pe determinarea punctelor tari ale inamicului
(pentru a putea fi evitate) şi pe slăbiciunile sale (pentru a putea fi
exploatate). În timpul procesului de estimare, comandantul poate
accepta, revizui sau ignora cursurile de acţiune ale inamicului
prezentate, sau pot crea altele; această interacţiune este esenţială în
elaborarea unor cursuri de acţiuni ale forţelor proprii cît mai realiste.
Rezultatul va consta într-un enunţ clar şi concis al celui mai probabil
curs de acţiuni ale inamicului, ale cărui informaţii vor permite
comandantului să stabilească cursul optim de acţiuni al grupei
80.   Analiza forţelor proprii. Multe din aceste informaţii
trebuie să fie identificate de comandant astfel:
1) compunerea este prezentată ca o sumă de date despre forţele
disponibile pentru îndeplinirea misiunii; cunoaşterea grupei, respectiv,
organizarea curentă pentru luptă, comandanţii de secţii, precum şi
documentele de conducere elaborate anterior, îl pot ajuta pe comandant
să stabilească viitoarea compunere pentru luptă a grupei; relaţiile de
comandă şi sprijin trebuiesc, de asemenea, stabilite;
2) dispunerea curentă a forţelor proprii este stabilită de
comandant, hărţi ale situaţiei, scheme sau alte documente elaborate
anterior; informaţiile referitoare la dispunerea curentă, includ datele
referitoare la dispunerea grupei, subunităţilor de sprijin de luptă şi de
logistică;
3) nivelul capacităţii combative – concluziile analizei capacităţii
combative a forţelor proprii se concentrează pe evidenţierea
posibilităţilor reale şi a vulnerabilităţilor, pentru a-l ajuta pe comandant
să selecteze cursul optim de acţiune; analiza capacităţii combative are
în vedere misiunea şi intenţia comandantului eşalonului superior,
dispunerea curentă şi ulterioară a vecinilor şi a rezervei eşalonului
superior, elementele puterii de luptă şi moralul personalului, situaţia
logistică, puterea de luptă a unei subunităţi este dată de numărul
31
personalului şi mijloacelor de luptă şi nu de mărimea acesteia; puterea
grupei se bazează pe numărul, tipul şi capacitatea combativă a
efectivului;
4) activităţile semnificative – datele privind formele de
manevră, măsurile de asigurare şi protecţie a forţelor şi alte elemente
care vor fi luate în calcul pe timpul planificării;
5) particularităţi şi slăbiciuni – trebuie identificate, fiind luate
în considerare pe timpul elaborării cursurilor de acţiune.
Concluziile rezultate în urma analizei situaţiei constituie baza
estimării comandantului de grupă. Estimările comandantului de grupă
stau la baza elaborării cursurilor de acţiune.
81. Elaborarea cursurilor de acţiune. Cursul de acţiune
reprezintă un plan posibil de îndeplinire a misiunii grupei; el trebuie să
fie clar şi concis, să arate cum va îndeplini grupa misiunea şi să conţină
suficiente detalii. Este indicată elaborarea a 2 sau 3 cursuri de acţiuni,
pentru ca să existe posibilitatea de a studia mai multe opţiuni.
Elaborarea mai multor cursuri de acţiuni ajută în realizarea mai multor
variante de plan şi creşte flexibilitatea comenzii în timpul execuţiei.
Fiecare curs de acţiune trebuie să fie:
1) Viabil – să asigure îndeplinirea misiunii şi să sprijine intenţia
comandantului;
2) Acceptabil – să evite crearea unor dificultăţi inutile în
desfăşurarea acţiunilor plutonului;
3) Distinct – misiunile şi sarcinile stabilite pentru subordonaţi să
difere de cele stabilite în cadrul altui curs de acţiune.
82. Un curs de acţiune trebuie să răspundă la următoarele
întrebări Ce? (Ce sarcini sunt de îndeplinit?); Cînd? (Cînd va trebui
începută sau terminată acţiunea (constituie limitări ale timpului?);
Unde? (Unde se află zonele pentru apărare sau ofensivă stabilite prin
ordin?); Cum? (Cum se realizează manevra şi care sunt scopurile
elementelor acesteia? Care este efortul principal?); De ce? (Care este
scopul stabilit şi care vor fi rezultatele acţiunii?).
83. Metodele de elaborare a unui curs de acţiuni pot fi diferite de
la un comandant la altul, în funcţie de experienţa comandantului. De
regulă, activitatea de elaborare a unui curs de acţiuni cuprinde următorii
paşi:

32
 1) stabilirea punctelor decisive – în principiu, comandantul va
identifica punctele vulnerabile ale inamicului asupra cărora grupă îşi va
concentra puterea de luptă;
2) stabilirea eforturilor de sprijin (secundare) – comandantul
stabileşte natura şi valoarea efortului (eforturilor) de sprijin, răspunzînd
la întrebarea “Ce altceva trebuie făcut pentru ca efortul principal să aibă
succes?”;
3) stabilirea scopurilor – comandantul va stabili scopuri ce
trebuie atinse de efortul principal şi cel de sprijin; scopul efortului
principal va fi direct legat de scopul acţiunilor companiei, stabilit de
eşalonul superior;
4) stabilirea şi repartizarea sarcinilor – comandantul va
repartiza secţiilor (militarilor) sarcinile identificate, în concordanţă cu
scopurile stabilite;
5) stabilirea măsurilor de control – măsurile de control sunt
stabilite pentru a clarifica responsabilităţile şi a sincroniza acţiunile
subordonaţilor în sprijinul efortului principal; comandantul trebuie să
asigure subordonaţilor săi libertatea de acţiune, în limitele impuse de
situaţia concretă;
6) întocmirea enunţului şi a schemei cursului de acţiuni –
reprezentările grafice ale cursurilor de acţiune sporesc claritatea
acestora; pe schemă va fi reprezentat modul de executare a manevrei;
măsurile grafice de control trebuie să fie reprezentate cu acurateţe, iar
dacă schema va fi inclusă în ordinul de acţiune simbolurile grafice
atipice, folosite pentru clarificarea unor particularităţi, vor fi explicate
într-o legendă.
3. Analiza cursurilor de acţiune.
Al treilea pas al estimării situaţiei este analizarea cursurilor de
acţiune. Etapa de analiză a cursurilor de acţiuni constă în analiza în
parte a fiecărui curs de acţiune folosinduse procedeul acţiune-reacţie-
contrareacţie. După analiza în parte a fiecăriu curs de acţiune se
stabilesc avantajele şi dezavantajele fiecăriu curs, care vor sta la baza
luării deciziei.
4. Compararea cursurilor de acţiune.
Al patrulea pas în procesul de estimare îl reprezintă compararea
cursurilor de acţiune şi alegerea cursului optim. Activitatea începe prin
compararea avantajelor şi dezavantajelor pe baza criteriilor de evaluare
stabilite anterior. Comandantul compară cursurile de acţiune elaborate,
în vederea identificării celui care are cele mai mari şanse de succes
33
împotriva celui mai probabil curs de acţiuni al inamicului, precum şi
împotriva celui mai periculos.
Cursul de acţiuni selectat trebuie, de asemenea, să implice un
nivel minim de risc pentru forţele şi mijloacele proprii, să asigure cea
mai favorabilă dispunere a forţelor proprii la încheierea misiunii (în
vederea desfăşurării acţiunilor ulterioare), să asigure suficientă
flexibilitate pentru a adapta execuţia la elementele neprevăzute şi să
asigure la maxim iniţiativa şi libertatea de acţiune pentru subordonaţi.
Curs de Curs de Curs de
CRITERII acţiune acţiune acţiune
nr. 1 nr. 2 nr. 3
POSIBILITĂŢI DE MANEVRA + + +
SIMPLITATE + + -
SPRIJIN DE FOC + + +
INFORMAŢII + + -
PROTECŢIA AA + + +
MOBILITATE (ADĂPOSTIRE) + + -
SPRIJIN DE SERVICII - - +
COMANDĂ ŞI CONTROL + + +
(+) (+) -
Fig. 1. Variantă de matrice de comparare.
Cea mai obişnuită metodă de comparare a unor cursuri de acţiune
este “matricea de comparare”. Această metodă constă în enumerarea
factorilor semnificativi stabiliţi şi folosirea acestora pentru indicarea
eficienţei cursului de acţiune (fig. 1). Atunci cînd cursurile de acţiune
sunt evaluate prin acordarea de punctaje la criteriile stabilite, cursul
optim este cel care întruneşte punctajul cel mai mic.
5. Decizia.
Pasul cinci în procesul de estimare unde comandantul va decide
ulterior asupra schemei generale a manevrei.
84. Concepţia acţiunii redă modul în care comandantul de grupă
a decis să îndeplinească misiunea; obligatoriu va fi inclus şi un
subcapitol despre executarea manevrei şi a sprijinului de foc (se
întocmeşte schemă). Astfel, în concepţie comandantul de grupă
determină:

34
 1) modul de îndeplinire a misiunii primite (care inamic, unde şi
cu ce mijloace să fie nimicit şi măsurile de inducere a acestuia în
eroare);
2) dispozitiv de luptă (deplasare, staţionare);
3) misiunile efectivului grupei, maşinei de luptă şi mijloacelor
de foc de întărire;
4) organizarea conducerii.
Planul preliminar actualizat constituie baza coordonării, a
recunoaşterii, a organizării misiunilor şi a instrucţiunilor de deplasare.
Pregătirea pentru recunoaştere a comandantului de grupă se
execută conform ordinului primit. Acesta se consultă cu locţiitorul său
pe care îl lasă înlocuitor la comandă.
85. Pasul 4 – Executarea deplasării necesare.
Grupa poate începe deplasarea sub conducerea locţiitorului
comandantului de grupă, în timp ce comandantul încă planifică sau
execută recunoaşterea.
86. Pasul 5 – Recunoaşterea.
Dacă timpul permite, comandantul de grupă execută, personal,
recunoaşterea în scopul confruntării elementelor rezultate din analiza
terenului şi aducerii corectivelor necesare planului său, al confirmării
gradului de practicabilitate al rutelor şi a timpului necesar deplasărilor
mai importante. Cînd timpul nu permite, comandantul de grupă execută
recunoaşterea pe hartă.
Executarea recunoaşterii cuprinde:
1) clarificarea, prin confruntare a răspunsurilor la întrebările ce
apar pe timpul analizei situaţiei din cadrul procesului elaborării cursului
optim de acţiune;
2) stabilirea modului de acţiune pentru îndeplinirea misiunii;
3) planificarea acţiunii;
4) elaborarea mentală a detaliilor planului de acţiune.
Executarea recunoaşterii marchează încheierea estimărilor.
87. Pasul 6 – Completarea planului. Comandantul de grupă
completează şi finalizează planul său pe baza rezultatului
recunoaşterilor asigurîndu-se că acesta îndeplineşte cerinţele misiunii şi
se încadrează în cerinţele intenţiei comandantului eşalonului superior.
Planul de acţiune presupune detalierea concepţiei şi cuprinde 5
puncte:
1) situaţia;
35
 2) misiunea;
3) execuţia;
4) sprijinul logistic;
5) comanda şi comunicaţiile.
Situaţia se referă la:
1) situaţia inamicului (scopul, forma de luptă, compunerea,
dispozitivul probabil de luptă, acţiunile probabile şi etapele acestora,
termenele, comanda);
2) concepţia eşalonului superior – scopul luptei, direcţia de
efort, etapele acţiunii, comanda; acţiunile pe care le execută; situaţia
vecinilor şi acţiunile acestora (cele care prezintă interes;
3) subordonări şi resubordonări (dacă este cazul).
Misiunea primită de la eşalonul superior (dedusă) cuprinde
scopul, forma de luptă şi termenele de realizare.
Execuţia detaliază decizia comandantului rezultată pe parcursul
procesului de planificare, astfel: direcţia de acţiune şi manevra; etapele
acţiunii şi termenele; direcţia de efort; alte priorităţi şi precizări
(instrucţiunile de apărare nucleară, biologică şi chimică; priorităţile
specifice; stabilirea măsurilor de mascare); programarea în timp a
acţiunilor; cooperarea; sprijinul de luptă; instrucţiuni de coordonare.
Sprijinul logistic cuprinde concepţia de realizare a sprijinului
logistic.
Comanda şi comunicaţiile cuprinde următoarele subcapitole:
1) comanda – înlocuitorul la comandă, locul comandantului de
grupă);
2) comunicaţii – instrucţiunile de recunoaştere, identificare şi
regulile generale privind utilizarea mijloacelor de comunicaţii;
rapoartele şi timpul în care acestea vor fi înaintate.
Planul de acţiune constituie baza documentară pentru elaborarea
ordinului de acţiune.
Secţiunea a 2-a
Organizarea acţiunilor de luptă
88. Pasul 7 şi 8 intră în organizarea acţiunilor de luptă şi se
desfăşoară după elaborarea planului de acţiune şi presupune
transmiterea misiunilor la subordonaţi (prin ordin de acţiune) şi
realizarea dispozitivului de luptă.

36
 89. Pasul 7 – Emiterea ordinului de acţiune. Ordinul de
acţiune este emis de comandantul de grupă către subordonaţi în scopul
coordonării execuţiei unei acţiuni specifice.
Comandantul de grupă emite ordinul de acţiune şi îl transmite
verbal, în apropierea obiectivului sau terenului unde se va desfăşura
acţiunea; cînd nu este posibil, trebuie să folosească modelul (macheta)
terenului sau o schiţă a acestuia; ordinul de acţiune se consemnează în
carnetul grupei.
Comandantul de grupă trebuie să se asigure că subordonaţii au
înţeles misiunea primită şi concepţia de acţiune; pentru verificare
comandantul îi va pune să repete părţile importante din ordinul primit.
Comandantul de grupă poate, de asemenea, să folosească pentru
emiterea ordinului de acţiune schiţele conceptuale.
Schiţa conceptuală cuprinde locurile şi poziţiile obiectivelor,
măsurile de control şi punctele cheie ale terenului în relaţie una cu
cealaltă. Nu este necesar să se deseneze la scară.
Modelul terenului este reprezentarea la scară tridimensională a
zonei de responsabilitate cu toate detaliile de planimetrie pe care se trec
elementele rezultate din planul de acţiune; el este suficient pentru
informarea şi discutarea acţiunilor la un obiectiv şi poate prezenta
întreaga zonă a misiunii.
Modelul terenului se construieşte astfel:
1) se orientează la teren (nordul de pe model este nordul din
teren);
2) se modelează formele de relief ale acestuia din zona de
acţiune;
3) se reprezintă carourile de hartă;
4) se realizează detaliile de planimetrie;
5) se verifică materializarea corectă a terenului (o variantă a
acestuia este prezentată în fig. 2).
Pe modelul terenului se pun toate elementele planului de acţiune
folosind „Colecţia de soldăţei” (de diferite culori), cretă (colorată),
cartonaşe 3x5 cm, marcatori de ţintă, sfoară sau marcatori de subunităţi
şi unităţi (se pot folosi tuburi, cartuşe de manevră, bucăţi de lemn,
frunze), apoi se verifică dispunerea corectă a elementelor planului de
acţiune.

37
 Fig. 2. Modelul (macheta) terenului
Ordinul de acţiune are formatul similar ordinului cu 5 paragrafe
(folosim acest format pentru a evita omisiunile sau remarcile
nefolositoare) şi cuprinde: situaţia; misiunea; execuţia; sprijinul
logistic; comanda şi comunicaţiile.
Situaţia este primul paragraf al ordinului şi cuprinde următoarele
subpuncte:
1) inamicul – compunerea, dispunerea şi puterea de luptă;
activităţile recente; posibilităţile mijloacelor şi forţelor primite ca
întărire (sprijin) şi de folosire a armelor de distrugere în masă; cursul de
acţiuni cel mai probabil sau cel mai periculos (schema);
2) forţele proprii – misiunea şi concepţia eşalonului superior;
misiunile vecinilor;
3) subunităţile primite ca întărire (în sprijin).
Misiunea este paragraful doi al ordinului de acţiune în care se
indicată misiunea reformulată a grupei. De regulă, ea include
răspunsurile la următoarele întrebări: Cine? Ce? Cînd? Unde? şi De ce?
Execuţia este paragraful trei şi cel mai principal al ordinului de
acţiune şi cuprinde următoarele subpuncte:
1) concepţia acţiunii;
2) misiunile subordonaţilor;
3) misiunile subunităţilor primite ca întărire (sprijin);
4) instrucţiuni de coordonare.

38
 Concepţia acţiunii redă modul în care comandantul de grupă a
decis să îndeplinească misiunea; obligatoriu va fi inclus şi un subcapitol
despre executarea manevrei şi a sprijinului de foc (se întocmeşte
schemă). În concepţie comandantul de grupă determină:
1) modul de îndeplinire a misiunii primite (care inamic, unde şi
cu ce mijloace să fie nimicit şi măsurile de inducere a acestuia în
eroare);
2) dispozitiv de luptă (deplasare, staţionare);
3) misiunile efectivului grupei, maşinii de luptă şi mijloacelor
de foc de întărire;
4) organizarea conducerii.
Misiunile subordonaţilor – cuprind misiunile şi restricţiile
fiecărui militar al grupei în parte.
Misiunile subunităţilor primite ca întărire (sprijin) – acest
subparagraf se întocmeşte numai în măsura în care este necesar şi se
utilizează numai pentru a stabili acele misiuni pe care subunităţile de
sprijin trebuie să le îndeplinească şi care nu sunt menţionate în altă
parte; unităţile de sprijin de luptă se enumeră în ordinea în care apar în
organică (ordinea de bătaie).
Instrucţiuni de coordonare – aici se trec instrucţiunile
aplicabile la două sau mai multe elemente ale subunităţii. De regulă,
include linii de despărţire, obiective, aliniamentul de plecare, timpul şi
direcţia atacului şi alte elemente specifice necesare pentru coordonarea
acţiunilor subunităţilor participante la misiune, alte informaţii ce pot fi
incluse sunt instrucţiunile pentru transmiterea rapoartelor, momentul
probabil al execuţiei şi cînd intră în vigoare ordinul.
Sprijinul logistic este paragraful patru al ordinului de acţiune în
care se indică modul de organizare a sprijinului logistic al acţiunii
grupei de infanterie şi cuprinde următoarele subpuncte:
1) concepţia sprijinului logistic;
2) organizarea aprovizionărilor;
3) organizarea transporturile;
4) organizarea mentenanţei;
5) organizarea asistenţei medicale;
6) organizarea cazării forţelor;
7) organizarea serviciilor de campanie.
Comanda şi comunicaţiile este punctul cinci al ordinului de
acţiune şi cuprinde următoarele subpuncte:

39
 1) comanda – locul şi timpul instalării punctului de comandă-
observare, locul comandantului de grupă şi succesiunea la comandă;
2) comunicaţiile – instrucţiunile de recunoaştere, identificare şi
regulile generale privind utilizarea mijloacelor de comunicaţii;
rapoartele şi timpul în care acestea vor fi înaintate.
90. Pasul 8 – Supervizarea. Supervizarea include organizarea
coordonării şi cooperării (desfăşurarea repetiţiilor) şi controlul (sau
inspecţia) pregătirii pentru luptă.
Cooperarea reprezintă activitatea prin care se asigură
conlucrarea tuturor forţelor participante la luptă, în timp, spaţiu şi pe
misiuni, pe baza unui plan unic şi a unei concepţii unitare, în scopul
concentrării şi însumării eforturilor acestora pentru îndeplinirea
misiunii de luptă comune.
Organizarea cooperării şi menţinerea neîntreruptă a acesteia este
una din principalele îndatoriri ale comandantului; aceasta are un
caracter centralizat şi unitar şi se organizează de comandant, atît pe
baza elementelor stabilite în decizie cît şi a rezultatului recunoaşterilor.
Cooperarea se organizează pe timpul procesului de elaborare a
planului de acţiune şi se precizează în teren, la recunoaşteri.
91. La organizarea cooperării în ofensivă, comandantul de
grupă este obligat să:
1) stabilească modul de deplasare şi de desfăşurare a grupei,
insistînd în mod deosebit asupra ieşirii organizate şi la timp pe
aliniamentul de atac, în scopul realizării simultaneităţii atacului limitei
dinainte a apărării inamicului la ora „H”;
2) coreleze acţiunile secţiilor între ele şi cu vecinii; stabilească
precis modul de acţiune al acestora pe timpul atacului limitei dinainte şi
al obiectivelor din adîncimea apărării inamicului;
3) precizeze modul de acţiune pentru asigurarea introducerii în
luptă a forţelor eşalonului superior;
4) stabilească modul de acţiune împreună cu vecinii pentru
oprirea şi nimicirea inamicului care contraatacă şi pentru continuarea
ofensivei;
5) stabilească modul în care se va trece la urmărirea, încercuirea
şi nimicirea inamicului;
6) comunice semnalele pentru trecerea la ofensivă, pentru
deschiderea, transferul şi încetarea focului, indicarea obiectivelor,
precum şi alte semnale de cooperare.
40
 În apărare, pe baza studiului posibilităţilor de acţiune ale
inamicului, comandantul de grupă trebuie să precizeze:
1) aliniamentele (sectoarele) pe care eşalonul superior execută
foc în sprijinul grupei;
2) sectoarele de foc concentrat (cine participă şi semnalul de
executare a focului);
3) aliniamentul barajului general, al focului antiblindate şi al
aruncătoarelor;
4) aliniamentul de deschidere a focului de către mijloacele de
sprijin;
5) modul de asigurare a flancurilor;
6) semnalele de cerere, deschidere, transport, încetare a focului
şi de indicare a obiectivelor;
7) modul de sprijin al grupei cînd se apără pe poziţia siguranţei
de luptă şi direcţia de repliere1.
Comandantul de grupă va pune accent, îndeosebi, pe coordonarea
acţiunilor pentru nimicirea mijloacelor blindate ale inamicului precum
şi a mijloacelor aeriene care atacă de la înălţimi mici.
92. Comandantul de grupă va acorda o atenţie deosebită
coordonării acţiunilor subunităţilor pe timpul luptei în condiţii de
izolare.
În toate situaţiile, la organizarea cooperării, se va avea în vedere
pericolul întrebuinţării mijloacelor nucleare, biologice şi chimice şi a
sistemelor incendiare, urmărindu-se coordonarea acţiunii secţiilor
pentru înlăturarea urmărilor atacului executat cu aceste categorii de
armamente.
Principalele probleme de cooperare se stabilesc de către
comandant pe timpul luării deciziei şi se consemnează în ordinul de
acţiune.
După organizarea coordonării comandantul de grupă în scopul
verificării înţelegerii de către grupă a misiunilor primite, verificării
corectitudinii planului de acţiune, organizează şi desfăşoară repetiţii.
1) Repetiţiile sunt folosite de către comandantul de grupă
pentru:
2) exersarea misiunilor esenţiale (pentru a îmbunătăţi
performanţele);
3) cunoaşterea punctelor slabe şi a problemelor din plan;

1
Repliere – mutare a apărării de pe un aliniament pe altul, situat mai înapoi.
41
 4) coordonarea activităţilor elementelor subordonate;
5) îmbunătăţirea înţelegerii de către subordonaţi a concepţiei de
acţiune în scopul creşterii încrederii acestora.
Repetiţiile se execută în scopul formării unor militari foarte bine
informaţi şi instruiţi cu privire la acţiunile planificate şi modul de
execuţie al acestora.
Comandantul trebuie să execute repetiţiile pe terenul care se
aseamănă cu cel din zona de acţiune şi în condiţii de vizibilitate
similare.
Grupa poate începe repetiţiile la exerciţiile tactice specifice şi alte
părţi din instrucţiunile cu caracter permanent înainte de primirea
ordinului de acţiune. Odată ce ordinul a fost emis, grupa poate repeta
misiunile specifice.
După repetiţii se execută un scurt bilanţ.
93. Controlul (inspeţia) se execută în scopul verificării
următoarelor probleme:
1) punerea în practică a prevederilor planului de acţiune;
2) nivelul de pregătire al plutoanelor;
3) îndeplinirea la timp a misiunii primite.
De regulă controlul se realizează prin deplasarea la subordonaţi.
Controlul evidenţiază gradul de pregătire al militarilor.
Comandantul de grupă şi locţiitorul său, pe timpul controlului verifică:
1) tehnica, armamentul şi muniţia;
2) uniformele şi echipamentul adecvat pentru misiune;
3) modul de înţelegere a misiunii şi a responsabilităţilor
specifice;
4) comunicaţiile;
5) raţiile şi apa;
6) mascarea;
7) modul de remediere a deficienţelor constatate pe timpul
inspecţiilor precedente.

42
 T i t l u l II
DISPOZITIVE ŞI SEMNALE
Capitolul V
DISPOZITIVE ŞI FORMAŢII
Secţiunea 1
Dispozitive de marş
94. Grupa în coloană (cînd acţionează pe jos).

6-8 m
EAP

Cdt.gr.
Militarii se deplasează unul
6-8 m înapoia celuilalt la distanţa
de 6-8 m, avînd în faţa
formaţiei EAP, urmată de
comandantul de grupă şi
EAB.
EAB
6-8 m

43
 95. Grupa în săgeată (cînd acţionează pe jos).

Grupa se deplasează cu EAP

10 m 10 m în formă de triunghi în faţă
EAP (comandantul echipei, primul,
servantul în dreapta,
trăgătorul la PM în stînga, la
o distanţă de 10 m unul de
Cdt.gr. altul), comandantul grupei
înapoia EAP (la 10 m) şi cu
20 m EAB în spate în formă de
triunghi (comandantul echipei
primul, la 20 m înapoia
comandantului de grupă,
10 m EAB servantul 1 în dreapta lui, iar
servantul 2 în stînga).

96. Grupa în linie (pe jos).

Grupa se deplasează avînd în

flancul stîng EAB, iar în
EAB Cdt.gr. EAP flancul drept EAP,
comandantul de grupă se află
la mijloc; între militari
intervalul este de aproximativ
6-8 m 6-8 m.

44
 Secţiunea a 2-a
Formaţii de adunare
97. Grupa în linie.

EF EAB EAP Cdt.gr.

98. Grupa în coloană.

Comandant de grupă

Echipa antipersonal (EAP)

Echipa antiblindate (EAB)

Echipa fixă (EF)

45
 Secţiunea a 3-a
Dispozitive premergătoare de luptă

99. Grupa în coloană.

6-8 m
EA
P

Militarii se deplasează unul

înapoia celuilalt la distanţa
de 6-8 m, avînd în faţa
Cdt.gr. formaţiei EAP, urmată de
comandantul de grupă şi
6-8 m
EAB.

EA
6-8 m B

46
 100. Grupa în săgeată.

Grupa se deplasează cu
EAP în formă de triunghi
în faţă (comandantul
10 m 10 m echipei primul, servantul
EAP în dreapta, trăgătorul la
PM în stînga, la o distanţă
de 10 m unul de altul),
comandantul grupei
Cdt.gr. înapoia EAP (la 10 m) şi
cu EAB în spate în formă
20 m de triunghi (comandantul
echipei primul, la 20 m
înapoia comandantului de
grupă, servantul 1 în
10 m EAB
dreapta lui, iar servantul 2
în stînga).

47
 Secţiunea a 4-a
Dispozitive de luptă
101. Lanţ de trăgători:
1) din dispozitivul premergător de luptă al grupei în coloană
2) din dispozitiv premergător de luptă al grupei în săgeată

EAP se desfăşoară în linie

în funcţie de acoperirile
din teren (cu servantul în
dreapta comandantului
aprox. echipei şi trăgătorul la PM
200 m în stînga acestuia), iar
EAB se va desfăşura
executînd un salt pînă
cînd vor ajunge în linie cu
EAP (la stînga
comandantului grupei se
află trăgătorul la AG-7, iar
în stînga acestuia
servanţii), comandantul de
grupă aflîndu-se între cele
două echipe.
TAB va fi amplasat 50-
100 m lateral stînga şi la
aproximativ 200 m
înapoia lanţului de
trăgători.

48
 EAP se desfăşoară la fel ca
la lit.a, iar EAB va executa
saltul identic, pînă cînd
ajung în linie cu EAP,
comandantul de grupă fiind
plasat între cele două
echipe în lanţ de trăgători.

49
 102. Caracteristicile dispozitivelor grupei de infanterie
Caracteristici

Formaţi Cînd se Securi-

Posibilităţi
a foloseşte t
Flexibili- de
Control a
tate executare
t
a focului
e
Permite
executarea
Uşurează
focului
executarea
puternic De jur
Formaţie manevrei,
Săgeată Bun către -împreju
de bază desfăşurare
flancuri, r (360)
a de flanc şi
dar este
în adîncime
limitat
către front
Permite
În teren executarea
acciden- imediată a
Este
tat, focului
formaţia din
vegetaţie Cel mai către
care se
Coloană deasă, uşor de flancuri, Scăzută
execută
condiţii obţinut dar foarte
manevre cel
de slab către
mai greu
vizibilita- faţa şi
te redusă spatele
formaţiei
Posibilităţi Bună
Cînd este
reduse de către
necesar Permite
manevră, înainte,
maximu Mai slab maximum
deoarece scăzută
În linie m de decît la de putere
sunt către
putere de săgeată de foc către
implicate flancuri
foc către înainte
ambele şi către
înainte
echipe înapoi

50
 Capitolul VI
SEMNALE
103. Semnalele folosite pe timpul pregătirii şi desfăşurării
acţiunilor militare sunt:

ÎNCETINIŢI VITEZA

Întindeţi mîna lateral,

orizontal; palma deschisă către
în faţă, şi lăsaţi braţul în jos de
cîteva ori menţinînd mîna
dreaptă. Mîna nu se ridică mai
sus de orizontală.

SCHIMBAŢI DIRECŢIA

COLOANĂ LA STÎNGA
SAU LA DREAPTA

Ridicaţi mîna, care se află către

noua direcţie dorită, în faţa
corpului palma către înainte;
apoi descrieţi un arc de cerc
vertical, întinzînd braţul şi
palma către noua direcţie.
INAMIC ÎN CĂTARE

Menţineţi arma în poziţie

orizontală, cu patul armei fixat
în umăr, ţeava armei indicînd
direcţia inamicului. Ochiţi ţinta
inamică şi fiţi pregătit să
deschideţi focul dacă inamicul
vă detectează prezenţa.

51
 DISTANŢA

Întindeţi braţul către

comandantul sau către persoana
căreia intenţionaţi să-i
semnalizaţi, cu pumnul închis.
Deschideţi pumnul arătînd un
deget pentru fiecare 100 de
metri.

DESCHIDEŢI FOCUL

Întindeţi mîna în faţa corpului,

palma către în jos, şi mişcaţi
mîna într-un arc de cerc larg,
orizontal, repetaţi această
mişcare de cîteva ori.

MĂRIŢI RATA FOCULUI

Executaţi rapid semnalul

DESCHIDEŢI FOCUL. Pentru
puşca mitralieră, schimbarea
pentru creşterea ratei de foc
este prescrisă.

RAPI
RAPID
D
52
 MICŞORAŢI RATA
FOCULUI

Executaţi lent semnalul

DESCHIDEŢI FOCUL. Pentru
puşca mitralieră, schimbarea
pentru micşorarea ratei de foc
este prescrisă.
LEN
LENT
T

ÎNCETAŢI FOCUL

Ridicaţi antebraţul în dreptul

frunţii, palma către înainte, şi
balansaţi palma şi antebraţul
către în sus şi în jos de cîteva
ori, în faţa feţei.

ADUNAREA

Ridicaţi mîna întinsă complet

în poziţie verticală, degetele
întinse şi împreunate, palma
către în faţă, şi rotiţi mîna în
cercuri largi, orizontale.

53
 ADUNAREA ÎN COLOANĂ

Ridicaţi una din mîini în

poziţie verticală. Lăsaţi mîna să
cadă către în spate, descriind un
cerc complet în plan vertical
paralel cu corpul. Semnalul
poate fi folosit atît pentru trupe
cît şi pentru autovehicule.

SUNTEŢI GATA ?

Întindeţi braţul orizontal către

comandantul căruia intenţionaţi
să-i semnalizaţi, palma întinsă,
degetele întinse şi împreunate,
apoi ridicaţi uşor mîna peste
orizontală, palma îndreptată
către înainte.

SUNT GATA !

Executaţi semnalul SUNTEŢI

GATA?

54
 ATENŢIUNE

Întindeţi mîna oblic, puţin

peste orizontală, palma către
înainte, balansaţi mîna, din
lateral pînă deasupra capului de
cîteva ori.

GRUPĂ ÎN LANŢ DE
TRĂGĂTORI
ECHIPĂ ÎN LINIE
Ridicaţi lateral ambele braţe, pînă
în poziţia orizontală, palmele către
în jos. Dacă este necesară
indicarea unei noi direcţii,
deplasaţi-vă în acelaşi timp către
direcţia dorită.
La semnalizarea făcută grupei se
execută întinderea braţelor fără
balans (deoarece comandantul
grupei va fi încadrat de cele două
echipe).
Cînd semnalizaţi echipă în linie de
luptă, indicaţi către dreapta sau
stînga prin mişcarea în sus şi în jos
a palmei ce corespunde direcţiei de
desfăşurare.
SĂGEATĂ

Întindeţi ambele mîini lateral,

55
 la un unghi de 45 de grade sub
orizontală, palmele către în
faţă.

COLOANĂ

Întindeţi ambele mîini lateral,

la un unghi de 45 de grade
peste orizontală, palmele către
în faţă.

ECHIPĂ

Mîna dreaptă trebuie să

traverseze pieptul în diagonală.

ŞEFUL ECHIPEI …

Mîna dreaptă trebuie să

traverseze pieptul în diagonală,
avînd degetul arătător ridicat
cînd comandantul grupei se
adresează şefului EAP, iar cînd
acesta se adresează şefului
EAB, va avea ridicat degetul

56
 mare şi degetul arătător.

GRUPĂ

Întindeţi mîna către

comandantul de grupă, palma
către în jos, mişcaţi distinct
palma din încheietură în sus şi
în jos, menţinînd mîna
nemişcată.

PLUTON

Întindeţi ambele braţe către

înainte, îndreptate către
comandantul (comandantului)
sau subunitatea (subunităţile)
pentru care se dă semnalul, şi
descrieţi cercuri largi verticale,
cu ambele braţe.

MICŞORAŢI
INTERVALELE

Începeţi semnalul cu ambele

braţe întinse în lateralele
corpului, împreunaţi palmele în
faţa corpului. Cînd este

57
 necesară repetiţia semnalului,
mîinile se aduc în poziţia de
start prin mişcarea lor prin faţa
corpului.

MĂRIŢI, EXTINDEŢI,
INTERVALELE

Începeţi semnalul cu ambele

braţe întinse în faţa corpului, cu
palmele împreunate, şi
deplasaţi lateral mîinile în
poziţie orizontală. Cînd este
necesară repetiţia semnalului,
mîinile se aduc în poziţia de
start prin mişcarea lor prin faţa
corpului, semnalul se repetă
pînă la înţelegerea acestuia.

ÎMPRĂŞTIEREA

Întindeţi orice braţ deasupra

capului; balansaţi palma şi
braţul către înainte, la stînga,
dreapta, şi înapoi, palma
îndreptată înspre direcţia
fiecărei mişcări.

LA MINE

Întindeţi mînă către militar şi

faceţi semn liderilor cu degetul
ca în imagine.

58
 NU ÎNŢELEG

Întoarceţi-vă spre sursa

semnalului; ridicaţi ambele
mîini lateral către orizontală la
nivelul şoldului, îndoiţi ambele
mîini din coate, palmele către
în sus, şi ridicaţi din umeri în
maniera universală “ NU
ÎNŢELEG”.

ÎNAINTE, AVANSAŢI, LA
DREAPTA (STÎNGA),
ÎNAPOI (FOLOSIT CÎND
SE PLEACĂ DE PE LOC)

Întoarceţi-vă cu faţa şi
deplasaţi-vă spre direcţia de
marş dorită; în acelaşi timp
ridicaţi măna de la orizontal
către în spate; apoi lăsaţi mîna
să cadă de deasupra capului
pînă la orizontală spre direcţia
dorită. Palma către în jos.
STAI

59
 Duceţi palma în dreptul
umărului, palma către înainte;
apoi ridicaţi mîna vertical în
sus pînă la întinderea completă
a mîinii şi menţineţi braţul în
această poziţie pînă cînd
semnalul este înţeles.

ÎNGHEAŢĂ !

Faceţi semnalul STAI dar cu

pumnul închis.

CULCAT, ACOPERIŢI-VĂ

Cu mîna întinsă lateral la un

unghi mai mare de 45 de grade
peste orizontală, palma către în
jos, lăsaţi mîna să cadă lateral.
Pot fi folosite ambele mîini în
darea semnalului. Repetaţi
semnalul pînă cînd acesta este
înţeles.

DREPŢI

Cu mîna întinsă lateral cu

60
 palma întinsă, ridicaţi braţul
lateral la un unghi de 45 de
grade peste orizontală.

LA LOC COMANDA
(CUM AŢI FOST)

Întoarceţi-vă cu faţa către

subunitatea sau către indivizii
cărora doriţi să semnalizaţi.

FLANC STÎNGA
(DREAPTA)
(VEHICULELE, SAU
INDIVIZII SE ÎNTORC
SIMULTAN)

Întindeţi ambele braţe în

direcţia mişcării dorite.

MĂRIŢI VITEZA DE
DEPLASARE, PAS
ALERGĂTOR
61
 Duceţi palma în dreptul
umărului, pumnul închis,
ridicaţi pumnul vertical cu
repeziciune pînă la întinderea
completă a mîinii, lăsaţi
pumnul jos la nivelul umărului
şi repetaţi această mişcare de
cîteva ori. Acest semnal este
folosit şi pentru creşterea
ritmului sau a vitezei de
deplasare.

AMBUSCADĂ ÎN GRABĂ
STÎNGA (DREAPTA)

Ridicaţi pumnul la nivelul

umărului şi îndreptaţi mîna
orizontal către direcţia dorită
pentru organizarea ambuscadei.

PUNCT DE
REGRUPARE/ADUNARE

Atingeţi centura cu palma şi

îndreptaţi-o către pămînt.

62
 ZONĂ DE
REGRUPARE/ADUNARE

Atingeţi catarama centurii cu o

mînă, apoi îndreptaţi-o către
pămînt, făcînd mişcări circulare
cu mîna.

T i t l u l III
STAŢIONAREA
Capitolul VII
GENERALITĂŢI
104. Staţionarea constă în dispunerea grupei într-un raion în
vederea pregătirii unor acţiuni de luptă, a marşului sau în scopul
refacerii puterii de luptă.
Pentru staţionare grupa se dispune într-un raion în cadrul
eşalonului superior sau independent.
Capitolul VIII
ORGANIZAREA ŞI ACTIVITĂŢILE ÎN CADRUL
RAIONULUI DE STAŢIONARE
Secţiunea 1
Organizarea şi amenajarea raionului de staţionare
105. Raionul de staţionare al grupei se stabileşte, de obicei, de
către eşalonul superior, şi trebuie să asigure dispunerea mascată a
grupei, protecţie NBC, să aibă căi de intrare şi de ieşire şi să ofere
posibilitatea asigurării cu apă a personalului.
În raionul de staţionare grupa se dispune dispersat în lungul
itinerarelor de deplasare sau în afara acestora, ţinîndu-se seama de
dispozitivul care trebuie constituit în vederea ducerii acţiunilor de luptă.
Comandantul de grupă elaborează ordinul de acţiune pentru
staţionare şi-l transmite subordonaţilor (capitolul IV).

63
 106. Raionul de staţionare se ocupă, de regulă, pe întuneric sau
în condiţii de vizibilitate redusă.
Oprirea coloanelor subunităţilor pe linii de comunicaţii pentru a
aştepta intrarea în raionul de staţionare este interzisă.
Amenajarea genistică a raionului începe imediat după sosirea în
acesta, cînd este posibil se execută din timp; pentru protecţia
personalului, tehnicii militare şi stocurilor de materiale împotriva
armelor de distrugere în masă şi sistemelor incendiare se amenajează
adăposturi.
Secţiunea a 2-a
Siguranţa staţionării
107. În staţionare, grupa de infanterie poate fi numită ca post de
pază independent sau ca post de pază, acţionînd în cadrul plutonului, ca
pichet de pază (independent).
Ea se trimite pînă la o distanţă de 1,5 km (2 km) atunci cînd
acţionează pe transportor blindat (maşină de luptă a desantului) sau 1
km cînd acţionează pe jos.
Postul de pază organizează o poziţie de apărare cu o dezvoltare
frontală de pînă la 200 m şi primeşte o fîşie de siguranţă cu o lărgime
de pînă la 600 m.
108. Pentru recunoaşterea militarilor din subunităţile proprii,
zilnic, se stabileşte secretul, compus din parolă şi răspuns, care se
comunică subunităţilor din siguranţa de staţionare şi elementelor de
cercetare trimise în faţa acesteia.
Locul de dispunere al grupei trebuie să asigure observarea,
executarea focului circular şi o bună mascare.
Postul de pază se schimbă, de obicei, la fiecare 24 ore. Dacă
grupa ajunge noaptea, se instalează provizoriu într-un perimetru
defensiv redus; la prima oră şi după recunoaştere va executa poziţia de
siguranţă.
109. Comandantul de grupă după ce a ocupat poziţia numeşte un
observator, organizează lucrul pentru executarea lucrărilor genistice,
indică modul de executare a focului la apariţia inamicului şi comunică
semnalele şi secretul.
Postul de pază execută observarea neîntreruptă, ziua şi noaptea;
pe timpul activităţii în postul de pază evită producerea de zgomote
inutile (ţipete, rîsete, cîntece) sau folosirea excesivă a luminii (este
64
indicată folosirea filtrelor infraroşii şi a dispozitivului de vedere pe
timp de noapte de tip pasiv).
110. Secretul constituie mijlocul de recunoaştere a militarilor
subunităţilor proprii de cei ai inamicului; el se comunică, de obicei,
pentru 24 ore, dar poate fi schimbat oricînd situaţia impune. Secretul
este compus din parolă şi răspuns. Parola se cere tuturor persoanelor
care trec aliniamentul siguranţei de staţionare în ambele sensuri precum
şi persoanelor care se deplasează noaptea pe raionul de dispunere a
subunităţii. Parola şi răspunsul se pronunţă cu voce înceată. Cei ce nu
cunosc parola vor fi reţinuţi şi se raportează comandantului de grupă,
acesta îi interoghează personal pe cei reţinuţi şi în funcţie de
împrejurări (exemplu militarul nu cunoaşte parola dar este cunoscut ca
făcînd parte din subunităţi proprii) le permite să meargă mai departe sau
îi trimite sub escortă la comandantul care a trimis siguranţa.
111. În caz de atac NBC, foc de artilerie, dacă poziţia de apărare
nu este prevăzută cu şanţuri de adăpost, se poate folosi drept protecţie
transportorul amfibiu blindat sau maşina de luptă a desantului/
infanteriei. Poziţia se ocupă imediat ce atacul încetează.
Militarii izolaţi ai inamicului (ex.: elemente de cercetare) vor fi
capturaţi, dacă este posibil sau nimiciţi, raportîndu-se despre aceasta
comandantului care a trimis siguranţa.
În cazul în care se stabileşte contactul cu un inamic superior, se
raportează imediat comandantului care a trimis siguranţa, şi nu se
retrage de pe poziţie decît la ordinul acestuia continuînd apărarea
aliniamentului de siguranţă încredinţat.
Secţiunea a 3-a
Pregătirea pentru luptă
112. Pe timpul staţionării se execută următoarele activităţi de
refacere a capacităţii de luptă:
1) efectuarea aprovizionării şi executarea lucrărilor de
mentenanţă;
2) acordarea primelor îngrijiri şi evacuarea răniţilor şi a
bolnavilor;
3) acordarea de repaus;
4) întreţinerea armamentului.

65
 113. Comandantul de grupă trebuie să fie atent la repartiţia
echitabilă a serviciului de gardă şi a perioadelor de mentenanţă pentru a
permite subordonaţilor odihnă deplină.
De asemenea, pe timpul staţionării se execută următoarele
activităţi privind pregătirea pentru luptă a grupei:
5) pregătirea misiunii următoare de îndată ce este cunoscută;
6) asigurarea materialelor, armamentului şi a muniţiei necesare
pentru îndeplinirea acesteia;
7) desăvîrşirea antrenamentului grupei (condusă de obicei de
către înlocuitorul la comandă, atunci cînd comandantul de grupă este la
ordin la comandantul de pluton).
8) pregătirea pentru deplasare.
T i t l u l IV
DEPLASAREA
Capitolul X
GENERALITĂŢI
114. Deplasarea este acţiunea desfăşurată de subunităţi pentru
dislocarea dintr-un raion într-altul, intrarea în luptă sau executarea
manevrei.
Grupa de infanterie trebuie să fie permanent în măsură să execute
deplasări pe orice distanţă.
Deplasarea trebuie să se facă rapid, dispersat şi în ascuns pentru a
asigura protecţia subunităţilor împotriva loviturilor inamicului.
115. Subunităţile se deplasează prin următoarele procedee: marş
(pe autovehicule sau pe jos); transport (pe comunicaţii feroviare,
maritime, fluviale şi aeriene) şi combinat.
Procedeul de deplasare se adoptă în funcţie de situaţie, scop,
distanţa şi timpul necesar deplasării, starea liniilor de comunicaţii şi
existenţa mijloacelor de deplasare.
116. Procedeul de bază pentru deplasare este marşul.
Indiferent de procedeul folosit, grupa de infanterie trebuie să
ajungă în raionul (pe aliniamentul) stabilit la timp şi cu puterea de luptă
completă, în vederea îndeplinirii misiunii ordonate.
În funcţie de situaţie şi misiune, deplasarea poate fi: spre front;
de-a lungul frontului; dinspre front; în spatele frontului.

66
 Capitolul XI
MARŞUL
117. Marşul constă în deplasarea organizată a subunităţilor în
coloane. Se execută noaptea sau în alte condiţii de vizibilitate redusă,
iar ziua numai pe timpul desfăşurării acţiunilor de luptă, atunci cînd
este impus de condiţiile situaţiei şi la depărtări mari înapoia
dispozitivului forţelor din contact cu inamicul. Marşul pe timp de zi se
execută pe coloane de subunităţi, cu distanţe mari între ele şi necesită
măsuri de siguranţă eficace, în special în punctele obligatorii de trecere.

118. În funcţie de urgenţa impusă de situaţie, efortul cerut

personalului şi viteza de deplasare, marşul poate fi normal sau forţat.
Marşul normal se execută, de regulă, pe timp de noapte sau în
alte condiţii de vizibilitate redusă, cu viteze medii de deplasare.
Marşul forţat se execută cînd situaţia impune trecerea în timp
scurt la îndeplinirea unei misiuni de luptă, cu viteze maxime admise de
norme şi teren, de regulă, fără oprire, folosindu-se pentru deplasare
majoritatea timpului de zi şi de noapte; el se execută atunci cînd se
prevede întîlnirea cu inamicul, la introducerea în luptă, în urmărire, în
retragere şi în toate cazurile cînd există pericol de întrebuinţare de către
inamic a armelor de nimicire în masă şi sistemelor incendiare.
119. Marşul se execută în condiţiile cînd se prevede sau nu
întîlnirea cu inamicul.
Cînd se prevede întîlnirea cu inamicul marşul trebuie pregătit şi
executat astfel încît forţele să fie în permanenţă gata de acţiune,
capabile să se desfăşoare cu repeziciune şi să intre la timp în luptă; în
acest scop, se iau măsuri pentru constituirea unui dispozitiv de marş
adecvat.
Cînd nu se prevede întîlnirea cu inamicul marşul se pregăteşte şi
se execută astfel încît subunităţile să ajungă în noul raion în condiţiile
unor eforturi normale. Pentru aceasta se aleg cele mai bune drumuri
care se pregătesc din timp. Coloanele se formează din subunităţi care au
aceeaşi viteză de marş şi capacitate de trecere.
120. Etapa de marş este distanţa parcursă de subunitate în 24 de
ore.
Viteza medie de marş este media vitezelor parţiale realizate pe
diferite porţiuni de itinerar şi se exprimă în km pe oră.
67
 În teren şes şi deluros, etapa de marş pe autovehicule poate fi de
pînă la 250 km, uneori mai mare; în teren muntos-împădurit pînă la
150 km.
Cînd subunităţile se deplasează pe jos mărimea etapei de marş
poate să fie pînă la 30 km.
121. Viteza medie de marş a coloanelor mixte în teren şes sau
deluros, ziua este de 20-30 km pe oră; coloanele de transportare amfibii
blindate (maşini de luptă, automobile) se deplasează ziua cu 30-40
km/oră, iar noaptea – cu 25-30 km/oră; cînd subunităţile se deplasează
pe jos viteza medie de marş este de 4-5 km/oră, iar pe schiuri de 5-7
km/oră; cînd deplasarea se execută pe drumuri cu pante mari sau cu
obstacole (bolovani, grohotiş) viteza de deplasare se micşorează pînă la
1 km/oră
122. În teren muntos-împădurit viteza de marş se reduce cu 30-
40% faţă de cea din teren şes şi deluros.
Pe timp de îngheţ (dezgheţ), pe drumuri desfundate şi în condiţii
de vizibilitate redusă viteza medie de marş poate fi de 10-15 km pe oră;
la urcarea pantelor de 6-8% viteza este de pînă la 10 km/oră, iar la
coborîre – de pînă la 15-20 km/oră.
Pe căldură mare, pe drumuri cu praf, pe timpul trecerii prin
localităţi mari, pe ceaţă şi ninsoare sau noaptea viteza de marş se reduce
cu 15-20% şi chiar mai mult.
Noaptea, cînd autovehiculele sunt echipate cu aparate de vedere
sau cînd luminează luna, pe drumurile cu indicatoare luminoase şi cu
circulaţie într-un singur sens viteza medie de marş poate fi aceeaşi ca
pe timpul zilei.

68
 123. Pentru restabilirea forţelor militarilor, verificarea stării
tehnice a autovehiculelor, executarea întreţinerilor tehnice şi înlăturarea
defecţiunilor, se fixează halte mici, halte mari şi odihna de zi (noapte).
124. Haltele mici, în cazul deplasării pe autovehicule, se fixează
astfel: prima după 1-2 ore de marş, iar următoarele, după fiecare 2-3
ore de marş (iarna după 1-1,5 ore de marş) şi au durata de 20-30
minute, cînd marşul se execută pe jos se fixează: prima haltă după 30
minute de la începerea acestuia, iar următoarele din 50 în 50 minute de
marş şi au o durată de 10 minute.
125. Halta mare se fixează la sfîrşitul primei jumătăţi a etapei
de marş şi are o durată de 2-4 ore.
Cînd distanţa de parcurs este mai mică decît o etapă de marş,
noaptea şi iarna pe geruri puternice nu se fixează, de regulă, haltă mare.
Pe timpul haltei mari se serveşte hrana şi se completează plinurile
la autovehicule, se verifică armamentul şi tehnica militară, se execută
întreţinerea tehnică a autovehiculelor, iar în funcţie de rulajul
transportoarelor amfibii blindate (maşinilor de luptă) – reglajele
dispozitivelor de comandă.
126. Odihna de zi (noapte) se fixează după executarea unei
etape de marş.

Pentru haltele mari şi odihna de zi (noapte) se aleg raioane care

oferă condiţii favorabile de protecţie şi mascare şi dispun de suficiente
surse de apă.
Pe timpul haltei mari şi în raionul odihnei de zi (noapte)
subunităţile părăsesc drumul şi se dispun în raioanele stabilite, astfel
încît să fie permanent gata de luptă şi să poată continua în timp scurt
marşul.
În raionul odihnei de zi (noapte) se iau măsuri de asigurare a
acţiunilor de luptă, se distribuie hrană caldă, se completează plinurile
de carburanţi şi lubrifianţi şi se execută lucrările prevăzute la halta
mare.
Pe timpul odihnei de zi (noapte) se pot schimba elementele de
siguranţă a marşului.
Cînd deplasarea se execută pe jos, după 2-3 zile de marş se dau
24 ore de odihnă.

69
 127. Cînd grupa execută marşul independent (izolat),
comandantul ia măsuri de siguranţă a subunităţii pe care o comandă şi a
celor de întărire (sprijin), numeşte observatori (terestru şi aerian) cărora
le precizează misiunile şi modul de îndeplinire a acestora. La nevoie,
pentru cercetarea unor obiective de pe direcţia de deplasare, numeşte
echipe de cercetare. În funcţie de distanţa pe care se execută marşul şi
de posibilitatea întîlnirii cu inamicul pentru siguranţa plutonului se
numeşte o patrulă de siguranţă. Elementele destinate pentru siguranţa
marşului, pe timpul haltelor se transformă în elemente de siguranţă a
staţionării.
128. Grupa poate fi numită patrulă de siguranţă de cap (flanc,
spate) cu misiunea de a face siguranţa pichetului mobil (subunităţilor)
împotriva atacului prin surprindere al inamicului terestru şi a interzice
apropierea elementelor de cercetare şi cercetare-diversiune ale acestuia
de pichetul (coloana) căruia îi face siguranţa.
În siguranţa de marş grupa poate primi ca întărire 1-2 pionieri.
Grupa numită ca patrulă de siguranţă se deplasează în faţa
subunităţii căreia îi face siguranţa la următoarele distanţe:
1) cînd deplasarea se execută pe transportoare amfibii blindate
(maşini de luptă) ziua – pînă la 1500 m, noaptea – pînă la 500 m;
2) cînd deplasarea se execută pe jos (pe schiuri), ziua – pînă la
600 m, noaptea – pînă la 200 m.
Comandantul de grupă dînd misiunea precizează itinerarul de
deplasare şi misiunea grupei, astfel:
1) militarii care execută observarea;
2) modul de acţiune în cazul întîlnirii cu inamicul;
3) modul de legătură cu comandantul pichetului sau subunităţii;
consumul de muniţie pînă la îndeplinirea misiunii;
4) cînd mersul se execută pe jos numeşte cercetaşi cărora le
precizează secretul şi modul de realizare a legăturii.
129. Noaptea, cînd se deplasează pe transportorul amfibiu
blindat (maşina de luptă), terenul şi obiectivele din teren se cercetează
din autovehicul, fără opriri, uneori, pentru cercetarea anumitor
obiective din teren (poduri, clădiri, păduri) se trimit cercetaşi pe jos.
În aceste cazuri pe timpul cercetării obiectivelor, grupa se opreşte
într-un loc mascat, iar militarii rămîn în transportorul amfibiu blindat
(maşina de luptă), fiind gata să sprijine cu foc acţiunea cercetaşilor.

70
 130. Cînd grupa se deplasează pe jos comandantul de grupă
trimite cercetaşul care se deplasează în faţa (înapoia) sau la flancul
grupei.
Cercetaşii ţin legătura din vedere cu patrula de siguranţă,
cercetează din mers, obiectele din teren, acordînd atenţie indiciilor
pentru descoperirea inamicului şi porţiunilor din teren minat şi
contaminat; cercetaşii raportează comandantului, prin semnale, tot ce
au observat, iar cînd sunt atacaţi de inamic deschid focul asupra
acestuia.
131. Grupa ocoleşte barajele, obstacolele naturale şi porţiunile
de teren contaminat, iar cînd nu există căi ocolitoare, trece prin acestea
folosind mijloacele de protecţie individuală. Comandantul de grupă
raportează comandantului care l-a trimis despre toate barajele,
obstacolele şi porţiunile din teren contaminat descoperite şi le
marchează.
132. Grupurile mici ale inamicului sunt nimicite în timp scurt,
iar grupurile mari sunt blocate de către grupă, ocupînd o poziţie
favorabilă pe care o menţine pînă la sosirea pichetului (subunităţii
căreia îi face siguranţa), după care participă la nimicirea acestora.
Grupa numită patrulă de siguranţă de spate este obligată:
1) să nimicească sau să captureze grupurile mici ale inamicului
care încearcă să pătrundă spre forţele pichetului (subunităţii) căruia îi
fac siguranţa;
2) să oprească inamicul cu foc de pe poziţii avantajoase pentru
a-i da pichetului (subunităţii) posibilitatea de a se desprinde de inamic.
133. Grupa se opreşte pentru halte la semnalul comandantului
pichetului (subunităţii căreia îi face siguranţa).
Pe timpul haltei mici grupa ocupă o poziţie avantajoasă şi
continuă observarea, fiind gata să respingă atacul inamicului; la halta
mare sau în raionul odihnei de zi (noapte) grupa – patrulă de siguranţă –
se transformă în post de pază şi îndeplineşte misiunile care i se ordonă.
134. Informaţiile obţinute se raportează imediat comandantului
care a trimis siguranţa.
În teren muntos-împădurit se mai determină:
1) gradul de practicabilitate a itinerarului pentru autovehicule şi
trupe;

71
 2) existenţa punctelor obligatorii de trecere, grohotişurilor
gropilor, peşterilor, tunelurilor (lucrărilor subterane), izvoarelor,
refugiilor, iar pe timp de iarnă – grosimea stratului de zăpadă, locul
cornişelor, pădurilor de zăpadă, avalanşelor.
135. Compania (batalionul) trebuie să treacă cu capul coloanei
forţelor principale pe la punctul iniţial la ora stabilită; pichetul mobil de
cap (patrula de siguranţă) precede forţele principale la distanţa
ordonată.
Distanţa între autovehicule se stabileşte în funcţie de viteza de
marş şi condiţiile de vizibilitate şi este de 25-50 m; pe timpul deplasării
pe drumuri cu praf, polei, pante abrupte, coborîşuri periculoase şi curbe
cu rază mică, în condiţii de vizibilitate redusă, precum şi pe timpul
trecerii zonelor contaminate, distanţa între autovehicule se măreşte pînă
la 100 m, uneori şi mai mult.
Noaptea autovehiculele folosesc dispozitive de camuflare a
luminilor, iar distanţa între acestea se reduce pînă la 25 m.
Autovehiculele care din cauza unor defecţiuni tehnice au rămas
pe itinerar îşi ocupă locul în coloana din care fac parte, numai pe timpul
haltelor.
Coloana nu se opreşte în locuri înguste, pe poduri, în vaduri, pe
pante mari, în curbe cu rază mică.
La poduri se iau măsuri de asigurare a securităţii deplasării şi la
nevoie, pentru întărirea capacităţii de suport a acestora.
În cazul atacului aerian al inamicului se continuă deplasarea
mărind viteza şi distanţa dintre autovehicule.
Cercetarea de radiaţie, chimică şi biologică se execută de toate
elementele din siguranţa marşului şi de către forţele principale.
136. În teren muntos-împădurit marşul se pregăteşte şi
execută ţinînd seama de caracteristicile drumului, de timp şi starea
vremii.
În locurile înguste şi greu accesibile, dacă este posibil, se lărgeşte
partea carosabilă; la nevoie se amenajează drumuri ocolitoare; se
prevăd, de asemenea, măsuri pentru stingerea incendiilor şi înlăturarea
obstacolelor.
Toate instalaţiile hidrotehnice care prin distrugerea lor pot
modifica rapid nivelul apei şi prin aceasta punînd în primejdie situaţia
subunităţilor, trebuie apărate împotriva atacurilor terestre şi din aer ale
inamicului.
72
 În sectoarele periculoase de drum se instalează balustrade şi
indicatoare vizibile.
Subunităţile vor executa marşul, de regulă, combinat – pe
autovehicule, pînă la limita maximă accesibilă, cît permite capacitatea
drumului şi panta acestuia, iar cînd drumurile se îngustează şi devin
poteci, militarii se debarcă de pe autovehicule şi continuă marşul pe jos;
subunităţile îşi transportă muniţia şi materialele pe purtători, pe poteci
înguste şi în afara acestora (eventual prin escaladarea unor porţiuni din
teren) de la punctele de transfer de personal pînă la raionul acţiunilor de
luptă, pentru trecerea rîurilor şi prăpăstiilor se folosesc podurile
(punţile) suspendate.
Subunităţile trebuie să aibă pregătite din timp mijloacele de
trecere peste rîuri şi dispozitive pentru frînarea autovehiculelor.
Siguranţa flancurilor se execută, de regulă, prin pichete fixe de
flanc care ocupă poziţii pe înălţimile dominante, îndeosebi la trecători
şi pe podurile laterale care duc spre itinerarele de deplasare.
Cînd au fost semnalate grupuri de cercetare-diversiune se iau
măsuri pentru întărirea siguranţei.
137. Pe timp de iarnă cu zăpadă mare şi temperaturi scăzute,
executarea marşului necesită: pregătirea şi menţinerea drumurilor în
stare practicabilă; luarea măsurilor pentru prevenirea degerării
oamenilor; pregătirea tehnicii militare pentru funcţionarea în condiţiile
unor temperaturi scăzute; asigurarea autovehiculelor cu accesorii şi
mijloace necesare măririi capacităţii de trecere, acoperirea cu prelatele
autovehiculelor destinate pentru transportul militarilor.
În siguranţa de marş se includ autovehicule înzestrate cu
echipament de buldozer pentru curăţirea zăpezii. Autovehiculele cu
capacitate mare de trecere (tractoare) se repartizează de-a lungul
întregii coloane. Pe timpul haltelor, motoarele autovehiculelor se
încălzesc cîte 4-5 minute la fiecare jumătate de oră. Pentru încălzirea
militarilor se execută cu aceştia alergări scurte. Este interzis ca militarii
să stea în poziţia culcat pe zăpadă.
Cînd marşul se execută pe jos, în afara drumurilor sau pe drumuri
înzăpezite subunităţile din capul coloanei se schimbă după fiecare 20-
30 minute.
Pe ger puternic se asigură militarilor hrană caldă.

73
 138. Cînd unele obstacole nu pot fi trecute sau ocolite se prevăd
din timp măsuri pentru transbordarea efectivelor, tehnicii şi materialelor
folosindu-se în acest scop toate mijloacele la dispoziţie. În acest caz,
dincolo de obstacol, subunităţile continuă marşul pe jos, muniţia,
materialele pe militari (purtători) şi autovehiculele vor fi trimise pe rute
ocolitoare pînă la ajungerea din urmă a coloanei sau vor relua mişcarea
după deschiderea drumului.
Capitolul XII
TRANSPORTUL
139. Transportul constă în deplasarea personalului, tehnicii şi
materialelor cu ajutorul mijloacelor de transport feroviare, maritime,
fluviale şi aeriene.
În vederea executării transportului, subunităţilor li se destină
staţii, aerodromuri, porturi de îmbarcare şi debarcare, raioane de
aşteptare şi de adunare de bază şi de rezervă.
140. Înainte de îmbarcare grupa de infanterie se dispune în
raionul de aşteptare, iar după debarcare în raionul de adunare.
Raioanele de aşteptare şi de adunare se aleg în raport cu
condiţiile de teren la distanţă de pînă la 3 km faţă de staţiile,
aerodromurile şi podurile de îmbarcare (debarcare).
În raionul de aşteptare grupa se dispune în ascuns, folosind
lucrările genistice executate din timp de forţele şi mijloacele destinate
în acest scop, precum şi proprietăţile de protecţie a terenului, ţinînd
seama de ordinea de deplasare spre staţia de îmbarcare.
141. Cînd transportul se execută pe linii de comunicaţii
feroviare, maritime sau fluviale, comandantului de grupă i se precizează
raionul de aşteptare, itinerarul şi modul de deplasare spre locul de
îmbarcare, planul de îmbarcare şi de repartizare a personalului, tehnicii
şi a materialelor pe vagoane (platforme sau nave); durata în timp de la
începerea şi pînă la terminarea îmbarcării.
Înainte de a începe deplasarea în vederea îmbarcării,
comandantul de grupă verifică dacă personalul cunoaşte regulile de
îmbarcare, ancorare şi debarcare a tehnicii militare, de comportare pe
timpul transportului şi dacă armamentul, TAB sau MLI şi materialele
sunt pregătite pentru a fi transportate.

74
 Deplasarea grupei din raionul de aşteptare către staţia sau portul
de îmbarcare se execută astfel încît să poată trece imediat la executarea
îmbarcării.
Armamentul, TAB sau MLI/MLD şi personalul trebuie să se
îmbarce cu repeziciune şi în siguranţă, respectîndu-se cu stricteţe
măsurile pentru prevenirea accidentelor şi deteriorarea tehnicii militare
şi a mijloacelor de transport.
142. Pe timpul transportului grupa de infanterie trebuie să fie în
permanenţă gata de debarcare, pentru continuarea deplasării prin marş
şi intrarea la timp în luptă.
Cercetarea, observarea aeriană şi terestră se asigură prin posturi
de observare prevăzute cu aparatura de observare şi de cercetare
chimică, biologică şi de radiaţie necesară; şeful eşalonului de transport
este informat asupra situaţiei aeriene şi chimice de către şefii
sectoarelor de comenduire de cale ferată (de apă).
143. Eşalonul de transport se apără împotriva inamicului aerian
cu armamentul de infanterie destinat în acest scop, paza pe timpul
transportului pe comunicaţiile feroviare se execută printr-o gardă
destinată de subunitate. Atenţie deosebită se acordă pazei împotriva
grupurilor de cercetare-diversiune şi elementelor teroriste ale
inamicului.
Subunităţile care se transportă pe comunicaţiile feroviare,
maritime şi fluviale se asigură cu rezerve de alimente şi apă potabilă
pentru toată durata transportului.
Pentru acordarea la timp a asistenţei medicale pe timpul
transportului, funcţionează punctul medical al batalionului.

75
 144. La sosirea în staţia (portul) de debarcare, subunităţile
debarcă protejate de focul subunităţilor de siguranţă şi se deplasează în
ascuns în raionul de adunare, fiind gata să îndeplinească misiunea de
luptă. Acestea trebuie să fie în măsură să debarce şi în locuri
nepregătite, să execute marşul spre locul ordonat ocolind porţiunile de
teren cu distrugeri sau contaminate şi să intre la timp în luptă.
145. Cînd linia de cale ferată de pe direcţia de deplasare a fost
întreruptă şi nu sunt posibilităţi de refacere a acesteia în timp scurt sau
de varietate, subunităţile, pot continua transportul prin transferul de
personal pe alte mijloace feroviare de transport asigurate din timp sau
prin deplasare pe căile rutiere existente.
Transferul de personal trebuie să fie temeinic pregătit şi efectuat
în timp cît mai scurt, cu luarea tuturor măsurilor de asigurare a
acţiunilor.
146. Transportul pe liniile de comunicaţii aeriene se execută pe
direcţiile unde celelalte căi de comunicaţii au o dezvoltare insuficientă
sau au suferit mari distrugeri, precum şi în situaţii care necesită
dislocări urgente de forţe şi mijloace dintr-un raion în altul şi efectuarea
unor manevre. El se efectuează cu avioane, elicoptere, planoare,
folosindu-se ca procedeu de bază debarcarea (aterizarea). Pentru unele
materiale se pot folosi şi procedeele paraşutării sau aruncării
materialelor de la înălţime mică.
147. După primirea ordinului pentru transport pe comunicaţiile
aeriene, comandantul împreună cu reprezentantul unităţii de aviaţie de
transport:
1) precizează locurile de îmbarcare şi numerele de bord ale
avioanelor (elicopterelor);
2) repartizează personalul, armamentul, autovehiculele şi
materialele pe mijloacele de transport aerian;
3) stabileşte ordinea de deplasare şi de îmbarcare (încărcare) a
personalului (autovehiculelor şi materialelor);
4) stabileşte timpul de începere şi de terminare a îmbarcării;
5) dă misiuni subunităţilor.

76
 Capitolul XIII
PREGĂTIREA DEPLASĂRII
148. Pregătirea deplasării cuprinde, de regulă, următoarele
activităţi:
1) luarea deciziei, planificarea marşului şi transmiterea
misiunilor la subordonaţi;
2) organizarea conducerii;
3) cercetarea şi recunoaşterea itinerarelor de deplasare;
4) recunoaşterea raionului de îmbarcare, debarcare, transfer de
personal, a celui de plecare şi de adunare după deplasare;
5) pregătirea forţelor pentru marş;
6) stabilirea şi luarea măsurilor de creştere a capacităţii de
trecere în punctele obligatorii;
7) organizarea asigurării acţiunilor şi protecţiei forţelor (cu
accent deosebit pe protecţia antiaeriană);
8) organizarea serviciului de comenduire şi îndrumare a
circulaţiei;
9) organizarea logisticii marşului.
149. Planificarea deplasării forţelor ţine seama de:
1) misiunea şi concepţia comandantului eşalonului superior;
2) timpul disponibil şi distanţa pe care se face deplasarea;
3) compunerea dispozitivului de marş, regulile privind
îndrumarea circulaţiei şi măsurile de control necesare;
4) misiunea ulterioară;
5) situaţia inamicului (terestru şi aerian), inclusiv pericolul
nuclear, biologic şi chimic;
6) gradele relative de mobilitate, disponibilitatea fîşiilor,
numărul şi capacitatea itinerarelor disponibile, condiţiile de teren şi
stare a vremii;
7) alte deplasări, inclusiv traficul populaţiei civile.
150. Pentru conducerea forţelor pe timpul deplasării, se folosesc
mijloacele de comunicaţii şi semnalele.
Folosirea mijloacelor de comunicare, indiferent de tip, are loc la
ordin şi cu respectarea regimului impus de regulile de trafic.

77
 151. Păstrarea secretului asupra scopului deplasării se asigură
prin limitarea numărului persoanelor care au acces la informaţii şi care
participă la pregătirea acesteia.
Titlul V
ACŢIUNILE LA CONTACT
Capitolul XIV
ACŢIUNILE GRUPEI DE INFANTERIE LA CONTACTUL
CU INAMICUL (CÎND GRUPA ACŢIONEAZĂ PE JOS)
152. Pe timpul executării deplasării sau a unei misiuni, grupa de
infanterie poate intra în contact cu elemente ale inamicului sau să se
execute foc asupra ei.
În acest caz, pentru diminuarea pierderilor, pentru ieşirea din
zona focului inamic (Anexa 3) sau pentru a începe executarea unei
manevre, acţiunea grupei va fi următoarea:
1) Pasul 1 – militarii ocupă imediat poziţia pentru luptă culcat
în spatele celei mai apropiate adăpostiri şi deschid focul în direcţia
inamicului;
2) Pasul 2 – militarul care a descoperit primul inamicul
raportează imediat prin voce comandantului de echipă (direcţia şi
distanţa; scurtă descriere, de exemplu: doi militari, un cuib de
mitraliere, o tranşee).
3) Pasul 3 – comandantul de echipă încearcă folosind
acoperirile din teren să aducă echipa în linie (pentru obţinerea puterii
maxime de foc), raportează comandantului de grupă informaţiile
primite şi conduce focul echipei, indicînd: direcţia; descrierea ţintei;
distanţa; felul focului şi consumul de muniţie; comanda de deschidere.
4) Pasul 4 – militarii păstrează contactul cu cei din dreapta şi
din stînga lor.
5) Pasul 5 – militarii păstrează contactul cu comandantul de
echipă indicînd în teren poziţiile inamice.
6) Pasul 6 – comandanţii verifică situaţia subordonaţilor
(pierderi sau răniţi).
7) Pasul 7 – comandantul de echipă păstrează contactul cu
comandantul de grupă, iar acesta cu comandantul de pluton.
8) Pasul 8 – comandantul de grupă execută următoarele:
- folosind terenul se deplasează pe aliniamentul echipei de la
contact şi ia legătura cu comandantul echipei informîndu-se despre
situaţia existentă;
78
 - hotărăşte dacă grupa părăseşte sau nu zona de contact cu
inamicul;
- hotărăşte dacă poate sau nu să cîştige superioritatea în
executarea focului cu militarii aflaţi deja la contact (ţinînd cont de
puterea şi precizia focului executat de inamic asupra propriilor militari
aflaţi la contact cu acesta);
- analizează situaţia: (localizează poziţia inamicului şi
obstacolele; stabileşte mărimea elementelor inamicului – numărul de
arme automate, prezenţa autovehiculelor, folosirea focului indirect, alţi
indicatori ai puterii inamicului; flancurile vulnerabile şi căile camuflate
şi protejate către flancurile inamicului; determină următorul curs al
acţiunii, de exemplu: rupe lupta, atacă, intră şi curăţă o clădire sau o
tranşee, conform Anexei 3).
Raportează comandantului de pluton şi începe manevra; cînd
grupa acţionează independent (exemplu: patrulă) comandantul de grupă
are două variante:
Varianta 1 – inamicul este inferior ca efective şi dotare (exemplu:
2-3 militari, 1 piesă mitraliere, etc.) şi atunci comandantul de grupă
hotărăşte să atace executînd următoarele: ordonă echipei de contact să
execute foc puternic de sprijin; se deplasează folosind terenul către
înapoi la cealaltă echipă; informează comandantul de echipă despre
hotărîrea pe care a luat-o; conduce echipa, executînd o manevră de
învăluire (sau de atac frontal), pe un itinerar camuflat şi care asigură
protecţie spre unul din flancurile pe care el îl consideră vulnerabil;
nimiceşte inamicul atacîndu-l prin surprindere.
Varianta 2 – inamicul este superior (sau egal) ca efective şi
dotare, şi atunci comandantul grupei hotărăşte ruperea luptei executînd
următoarele: echipa de la contact sprijină cu foc saltul înapoi al echipei
din spate pînă pe un aliniament ordonat de comandantul de grupă, sau
pînă pe un aliniament (punct) dinainte cunoscut folosind terenul,
grenadele de mînă sau grenade fumigene pentru a masca mişcarea;
odată ajunsă pe aliniamentul ordonat, echipa care a făcut saltul ocupă o
poziţie de tragere şi execută foc asupra inamicului pentru a sprijinii
saltul înapoi al echipei de la contact; manevra se repetă pînă cînd grupa
a ieşit de sub focul inamic; se raportează comandantului de pluton
situaţia şi se schimbă direcţia de deplasare sau se trece la îndeplinirea
unei alte misiuni; dacă grupa se desparte, militarii stau în grupuri şi
execută salturi înapoi pînă la un aliniament (punct) dinainte stabilit.

79
 Dacă grupa acţionează în cadrul plutonului, comandantul de
grupă aduce toată grupa în linie pe aliniamentul echipei de la contact
executînd foc puternic asupra poziţiei inamicului, raportează
comandantului de pluton şi execută ordinele acestuia.
9) Pasul 9 – comandantul de grupă va conduce echipele prin
exemplu: “Urmaţi-mă, faceţi ca mine!”.
10) Pasul 10 – comandanţii vor transmite toate comenzile şi
semnalele primite de la comandantul de pluton.
Capitolul XV
ACŢIUNILE GRUPEI LA CONTACTUL CU INAMICUL
(CÎND GRUPA ACŢIONEAZĂ ÎMBARCATĂ PE TAB SAU
MLD/MLI)
153. Principii de bază:
1) Să se evite surprinderea folosind proprietăţile de mascare ale
terenului.
2) În caz de contact să acţioneze cît mai repede posibil.
3) Comandantul grupei ordonă debarcarea dacă: grupa pe jos
poate fi folosită eficace; siguranţa vehiculului este în pericol; există
riscul imediat de a fi lovit de către o armă antiblindate.
4) Comandantul grupei nu ordonă debarcarea dacă: deţine
mobilitatea; se execută asupra vehiculului foc de artilerie.
5) Comandantul de grupă va debarca întotdeauna cu grupa
pentru a o conduce.
6) Dacă grupa nu se poate pune la adăpost acţiunea cea mai
indicată este atacul imediat sau desfăşurarea rapidă mascată de grenade
fumigene.
Cînd grupa intră în contact cu inamicul la distanţă acţionează
astfel:
1) Vehiculul trebuie să găsească o adăpostire şi ocupă o poziţie
de tragere;
2) Se raportează comandantului de pluton stabilirea contactului;
3) Se debarcă sau nu în funcţie de situaţia creată (art. 153, pct. 3
şi 4);
4) Se va executa foc sau doar se va observa acţiunea inamicului
(în funcţie de ordinele primite de la comandantul de pluton sau de
misiunea primită);
Cînd grupa intră în contact apropriat cu inamicul, acţionează
astfel:
80
 1) dacă inamicul este inferior: ripostează imediat cu
armamentul de bord; ordonă debarcarea la adăpost a grupei sprijinită de
focul armamentului de bord; raportează comandantului de pluton
despre situaţia existentă; neutralizează inamicul; reorganizează grupa;
2) dacă inamicul este superior: ripostează imediat cu
armamentul de bord; debarcă grupa în adăpost sprijinită de focul
armamentului de bord şi se desfăşoară pentru luptă; raportează
comandantului de pluton despre situaţia creată şi execută ordinele
primite de la acesta.
154. Acţiunile grupei pe TAB sau MLI/MLD la tragerile cu
rachete:
1) lansarea unei rachete provoacă adesea un nor de fum care
permite localizarea aproximativă a poziţiei de tragere;
2) se creează o perdea de fum, vehiculul va efectua viraje bruşte
şi mecanicul conductor va pune TAB sau MLI/MLD la adăpost;
mecanicul conductor trebuie să reacţioneze din iniţiativă;
3) se ripostează cu armamentul de bord pentru nimicirea
operatorului rachetei.
155. Acţiunile grupei pe TAB sau MLI/MLD la atac aerian:
Apărare pasivă: respectînd cele 4 principii ale acesteia –
disimulare, dispersie, camuflare, ascundere.
Eschiva antiaeriană: este o schemă de luptă care permite
plutonului (în staţionare sau mişcare) atacat de aviaţia inamică
(elicoptere sau aviaţie de vînătoare) să se disperseze pentru micşorarea
vulnerabilităţii:
1) se realizează prin executarea de către vehicule a unor viraje
de 90 spre stînga şi spre dreapta vizavi de axa de înaintare şi se
depărtează pe o distanţă de 100-200 m (dacă terenul o permite);
2) dacă atacul se produce din flanc se accelerează sau se dă
înapoi.

Fig. 3 Acţiunile grupei la atac aerian

81
 Apărarea activă: se execută cu foc, cu armamentul de bord
asupra aeronavelor care atacă coloana.
De reţinut:
1) Elicopterele de atac se infiltrează la altitudine joasă pînă cînd
sunt în contact vizual cu obiectivul şi atunci: ori adoptă un zbor
staţionar, timp necesar pentru tragerea şi ghidarea unei rachete; ori
atacă convoiul în maniera unui avion de vînătoare, cu mitraliera sau
tunul de bord.
2) Elicopterele operează în grupe de mai multe aparate (minim
2, în general 4) şi pot executa atacul din direcţii diferite.
156. Acţiunile grupei de infanterie la tragerile indirecte şi la
iluminarea terenului.
Comandantul de grupă va ocoli zona bătută de artileria
inamicului, dacă nu este posibil, va traversa zona cu viteză sporită şi
trapele trase.
La iluminarea:
1) cu mijloace pirotehnice (trageri de iluminare de artilerie sau
aruncătoare) – grupa va crea o perdea de fum şi se va adapta imediat;
dacă acest lucru nu este posibil se va traversa zona iluminată cît mai
repede posibil iar deplasarea se va relua imediat ce iluminarea
încetează;
2) cu mijloace cu lumină albă (proiectoare) – va deschide focul
în direcţia acestora şi se va ieşi din raza fasciculelor luminoase.
157. Acţiunile grupei de infanterie pe TAB la contactul cu mine
şi obstacole.
Atunci cînd minele sunt descoperite din timp:
1) grupa se adăposteşte;
2) se nimiceşte un eventual inamic care păzeşte cîmpul de mine;
3) se raportează comandantului de pluton;
4) se execută ordinele primite de la acesta.
Atunci cînd vehiculul calcă pe o mină:
1) se nimiceşte un eventual inamic care păzeşte cîmpul de mine;
2) se raportează comandantului de pluton;
3) se părăseşte vehiculul folosind sprijinul cu foc al celorlalte
vehicule şi efectul creării perdelelor de fum pentru mascare.
La întîlnirea unui obstacol:
1) se găsesc cele mai apropriate adăpostiri;
2) se nimiceşte un eventual inamic care păzeşte obstacole;
82
 3) se raportează comandantului de pluton;
4) se execută ordinele acestuia.
T i t l u l VI
REGRUPAREA ŞI ÎNLOCUIREA
Capitolul XVI
REGRUPAREA
158. Regruparea cuprinde un ansamblu de măsuri şi activităţi
ce se execută în scopul creării unei noi grupări pentru trecerea la o nouă
misiune de luptă, mutării efortului în cursul luptei pe o altă direcţie şi
întăririi grupării existente.
Regruparea poate fi executată:
1) din adîncime spre front;
2) de-a lungul frontului sau,
3) dinspre front spre înapoi.
Regruparea trebuie să fie simplă în concepţie şi execuţie, să se
desfăşoare repede şi în ascuns, noaptea sau în alte condiţii de
vizibilitate redusă.
Grupa se regrupează cu mijloace proprii (transportoare amfibii
blindate, maşini de luptă, automobile, pe jos) şi, uneori, cu elicoptere
puse la dispoziţie de eşaloanele superioare.
Momentul şi ordinea de regrupare se stabilesc de comandantul
eşalonului superior.
Pe timpul regrupării, grupa de infanterie trebuie să aibă putere de
luptă pentru a trece la îndeplinirea oricăror misiuni.
Regruparea subunităţilor din forţele de angajare imediată este
precedată, uneori, de înlocuirea acestora.
Capitolul XVII
ÎNLOCUIREA
159. Înlocuirea cuprinde un ansamblu de măsuri şi activităţi ce
se execută, de regulă, noaptea sau în alte condiţii de vizibilitate redusă,
pentru predarea unor raioane de către subunităţile care le-au ocupat
altor subunităţi în vederea continuării acţiunilor de luptă.
Pentru executarea înlocuirii, subunităţilor care se înlocuiesc li se
stabilesc raioane de adunare, iar celor care vin în locul acestora –
raioane de plecare. La fixarea acestora trebuie să se ţină seama de
existenţa drumurilor de acces care să asigure deplasarea în ascuns a

83
forţelor şi dispunerea lor în cadrul raioanelor în mod dispersat, fără a fi
observate (simţite) de inamic.
160. Înlocuirea trebuie pregătită minuţios şi executată precis,
repede şi în ascuns cu respectarea ordinii şi disciplinei, astfel încît
subunităţile înlocuite să ajungă în raionul de adunare înainte de a se
lumina de ziuă.
În unele situaţii, subunităţile care înlocuiesc pot ocupa direct
poziţia de plecare la ofensivă, fără a mai intra în raionul de plecare, iar
subunităţile înlocuite, după începerea ofensivei, îşi constituie din
mişcare coloane de marş şi se deplasează direct către raioanele
viitoarelor acţiuni de luptă, fără a mai ocupa raioane de adunare.
161. La primirea ordinului de înlocuire, comandantul subunităţii
care înlocuieşte, împreună cu comandantul subunităţii care este
înlocuită execută recunoaşterea pe timpul căreia ia cunoştinţă de:
1) dispunerea inamicului şi a subunităţilor care se înlocuiesc;
2) organizarea sistemului de foc;
3) amenajarea genistică a punctului de sprijin, dispunerea
barajelor şi gradul lor de pregătire;
4) itinerarele de deplasare în ascuns a subunităţilor spre locul de
înlocuire;
5) posturile de comenduire şi îndrumare a circulaţiei;
6) locurile unde călăuzele întîmpină subunităţile ce sosesc;
7) ordinea de înlocuire.
Comandantul subunităţii care înlocuieşte precizează
comandanţilor subordonaţi:
1) raioanele de plecare şi modul de ieşire din acestea;
2) ora cînd începe şi cînd se termină înlocuirea şi modul de
primire a punctelor de sprijin;
3) locurile unde vor fi întîmpinaţi de călăuze;
4) itinerarele de deplasare şi posturile de comenduire şi
îndrumare a circulaţiei;
5) măsurile pentru asigurarea acţiunilor de luptă;
6) modul de acţiune în cazul unui atac din partea inamicului.
Comandantul subunităţii care se înlocuieşte este obligat să
precizeze comandanţilor subordonaţi:
1) modul de predare a raionului şi locul de adunare după
înlocuire; măsuri de mascare şi pentru acoperirea înlocuirii;

84
 2) numărul de călăuze şi de la ce subunităţi se destină pentru
însoţirea subunităţilor care iau în primire;
3) locurile şi timpul cînd trebuie să sosească acestea şi pe ce
itinerare trebuie să conducă subunităţile care sosesc pentru înlocuire;
4) locurile unde sunt instalate posturile de comenduire şi
îndrumare a circulaţiei;
5) timpul cînd începe şi se termină înlocuirea;
6) modul de acţiune în cazul trecerii inamicului la ofensivă pe
timpul înlocuirii.
162. Înlocuirea începe imediat ce subunităţile care înlocuiesc au
sosit în raioanele de plecare.
Întîi se înlocuiesc subunităţile de infanterie după care
subunităţile de tancuri şi de artilerie.
Subunităţile care apără poziţia înaintată sau care se găsesc în
siguranţa de luptă se înlocuiesc ultimele.
La ora fixată, comandantul de subunitate care ia în primire
raionul (poziţia) deplasează subunităţile pe căi ascunse în locul stabilit,
organizează observarea, precizează misiunile subunităţilor şi
organizează sistemul de foc; după terminarea înlocuirii comandanţii de
subunităţi verifică dacă mijloacele de foc sunt gata pentru executarea
focului şi raportează comandantului eşalonului superior.
Subunităţile care predau poziţia trebuie să se găsească la locurile
lor, gata pentru respingerea unei eventuale acţiuni ofensive ale
inamicului.
163. Dacă inamicul trece la ofensivă, înlocuirea încetează şi
toate subunităţile resping atacul. În acest caz, conducerea se asigură de
comandantul subunităţii care se înlocuieşte. Lui i se subordonează şi
subunităţile care au sosit pentru înlocuire.
Înlocuirea continuă după respingerea atacului inamicului.
164. După înlocuire, subunităţile care au luat în primire raionul
(poziţia) trebuie să fie gata pentru respingerea unui eventual atac al
inamicului şi să respecte cu stricteţe regimul de conduită existent
înainte de înlocuire.
Înlocuirea se consideră terminată cînd comandantul subunităţii
care a luat în primire raionul (poziţia) raportează comandantului său
nemijlocit despre terminarea înlocuirii, iar subunităţile înlocuite au
ajuns în raioanele de adunare după înlocuire.

85
 Comandantul de subunitate care a predat raionul (poziţia)
deplasează în ascuns subunităţile în raionul de adunare fixat, după care
trece la îndeplinirea noii misiuni de luptă primite.
T i t l u l VII
OFENSIVA
Capitolul XVIII
PRINCIPII GENERALE
Secţiunea 1
Misiuni şi norme tactice
165. Scopurile ofensivei se realizează prin:
1) studierea, aprecierea reală a inamicului şi folosirea cu
eficienţă a terenului;
2) executarea frecventă şi oportună a manevrei de foc, forţe şi
mijloace pentru încercuirea, capturarea şi nimicirea inamicului;
3) lovirea prin surprindere a inamicului şi dezvoltarea ofensivei
în adîncimea apărării acestuia;
4) consolidarea aliniamentelor (obiectivelor) cucerite şi
respingerea contraatacurilor;
5) aplicarea permanentă a măsurilor de asigurare a acţiunilor şi
de protecţie a forţelor;
6) conducerea neîntreruptă a subunităţilor.
166. Grupa de infanterie pregăteşte şi duce lupta ofensivă, de
regulă, în cadrul eşalonului superior. Uneori acţionează independent ca
patrulă de siguranţă pe timpul urmăririi sau luptei de întîlnire.
Amploarea acţiunii ofensive este dată de:
1) lărgimea frontului de atac;
2) adîncimea (misiunile) pentru care se planifică acţiunea;
3) ritmul de înaintare (de ofensivă).
Ritmul de înaintare în ofensivă este determinat de:
1) mobilitatea şi puterea de lovire a forţelor;
2) existenţa şi valoarea forţelor care luptă în dispozitivul
inamicului;
3) adîncimea şi caracterul apărării inamicului;
4) sprijinul eşalonului superior;
5) frecvenţa folosirii de către acesta a desantului aerian;
6) angajarea forţelor pentru cucerirea unor obiective
intermediare;
86
 7) posibilităţile de susţinere logistică.
167. Grupa de infanterie se poate găsi în dispozitivul de luptă al
plutonului, ori în rezerva companiei, primind direcţie şi obiectiv de
atac.
Obiectivul de atac al grupei constă în nimicirea personalului şi
distrugerea mijloacelor de foc ale inamicului de pe direcţia sa de atac.
Grupa din cadrul plutonului aflat în adîncimea dispozitivului
companiei îndeplineşte următoarele misiuni:
1) dezvoltarea ofensivei pe direcţia primită;
2) participarea la respingerea contraatacurilor inamicului;
3) continuarea ofensivei în adîncimea apărării acestuia.
Cînd acţionează în cadrul plutonului constituit ca detaşament de
întoarcere, în teren muntos împădurit sau în localităţi, îndeplineşte
următoarele misiuni:
1) infiltrarea în adîncimea dispozitivului inamicului, lovirea în
flancul şi spatele acestuia;
2) întoarcerea apărării inamicului;
3) crearea condiţiilor favorabile dezvoltării ofensivei de front.
Cînd acţionează în cadrul companiei destinată ca detaşament
înaintat poate îndeplini următoarele misiuni:
1) cucerirea din mişcare şi menţinerea unor aliniamente
(obiective) importante din adîncimea apărării inamicului sau trecerilor
peste cursurile de apă;
2) cucerirea şi menţinerea unor puncte importante de trecere;
3) întîrzierea afluirii rezervelor inamicului din adîncime.
Misiunea grupei de infanterie cînd acţionează pentru urmărirea
inamicului este:
1) devansarea forţelor principale;
2) ocuparea unui aliniament, o trecere peste un curs de apă, nod
de comunicaţie de pe direcţia de retragere a acestuia, pentru a-l lovi în
flanc şi spate;
3) participarea la încercuirea şi nimicirea inamicului în
cooperare cu forţele de urmărire.
168. Dezvoltarea frontală a dispozitivului de luptă în ofensivă
este variabilă în funcţie de varianta adoptată, fiind de pînă la 50 m,
rezultată din intervalele de 6-8 m (8-12 paşi) dintre militari.

87
 Secţiunea a 2-a
Manevra
169. Manevra constă în deplasarea forţelor şi mijloacelor în
scopul aplicării favorabile a puterii de luptă a acestora în timp şi spaţiu
pentru a obţine un avantaj în raport cu inamicul.
Prin manevra reuşită se obţine surprinderea şi dezechilibrarea
inamicului, dezvoltarea succesului, amplificarea libertăţii de acţiune şi
protecţia forţelor proprii.
170. Manevra poate să fie de forţe şi mijloace şi de foc. În
ofensivă manevra de forţe şi mijloace se execută în scopul deplasării
rapide şi organizate a subunităţilor pentru crearea celei mai favorabile
grupări pe direcţia de atac, schimbarea efortului de pe o direcţie pe alta,
intensificarea atacului în adîncime, învăluirea sau întoarcerea
flancurilor şi spatelui dispozitivului inamicului, încercuirea şi nimicirea
lui în timp scurt.
171. Formele manevrei în ofensivă sunt:
1) mutarea efortului de pe o direcţie pe alta;
2) învăluirea;
3) întoarcerea;
4) lovitura frontală;
5) manevra pe verticală.
172. Mutarea efortului de pe o direcţie pe alta, din faţă spre
adîncime şi invers constă în deplasarea executată cu subunităţile din
adîncimea dispozitivului de luptă, cu tehnica militară şi uneori, cu una
din forţele de pe limita dinainte, pentru respingerea loviturilor executate
de inamic, dezvoltarea ofensivei pe direcţii pe care inamicul nu se
aşteaptă.
173. Învăluirea constă în combinarea acţiunilor frontale ale
subunităţilor proprii cu cele executate asupra unuia sau ambelor
flancuri ale dispozitivului inamicului în vederea divizării şi nimicirii
forţelor sale. Între acţiunile frontale şi cele de flanc trebuie să existe
cooperare neîntreruptă şi legătură de foc neîntreruptă.
174. Pentru executarea manevrei de învăluire, în cadrul grupei,
în funcţie de situaţie, în gruparea care acţionează de front cît şi în cea
care execută manevra se pot găsi 1-2 echipe.

88
 Grupa se poate găsi în cadrul plutonului (companiei) în gruparea
care acţionează de front sau în cea care execută manevra.
Grupa se poate diviza în echipa de manevră şi echipe de sprijin.
O echipă ce acţionează împotriva flancului inamic este în mod
normal acoperită de un atac suport condus de o altă echipă ce
acţionează ca bază de foc; echipa înaintează spre flancul inamic astfel
încît se plasează în poziţie de atac; aceasta profită de acoperire şi
ascunziş ţinînd inamicul inconştient de mişcările ei pînă începe atacul;
cînd grupa începe atacul, elementul de sprijin se mută în altă pe a
poziţiei inamicului sau încetează focul complet; dacă observarea
permite, este de dorit ca elementul de sprijin să conducă echipa spre
obiectiv prin foc; manevra de învăluire împarte focul defensiv al
inamicului în două părţi; o parte se concentrează asupra elementului de
sprijin, iar o parte asupra echipei care învăluie.
175. Întoarcerea este forma de manevră prin care se angajează
inamicul de front cu o parte din subunităţi, în timp ce majoritatea
forţelor şi mijloacelor acţionează în flancul sau spatele dispozitivului
acestuia, pe o adîncime mai mare, cu scopul de a ataca eşalonul doi sau
rezervele, intercepta comunicaţiile, silindu-l să ducă acţiuni de luptă şi
în alte direcţii decît pe cea frontală. Între subunităţile care duc acţiuni
frontale şi cele care execută întoarcerea nu există legătură de foc.
Atenţie deosebită se acordă cooperării şi sprijinului de foc pentru
nimicirea inamicului încercuit. Cele mai bune rezultate pot fi obţinute
prin întoarcerea ambelor flancuri ale dispozitivului inamicului.
176. Lovitura frontală constă în producerea de pierderi cît mai
mari inamicului prin ruperea apărării sale şi crearea de breşe în
dispozitivul lui de apărare care să asigure în continuare folosirea
celorlalte forme de manevră în scopul nimicirii pe părţi a acestuia şi
dezvoltarea în ritm rapid al ofensivei. Ea se execută, de regulă, atunci
cînd apărarea inamicului nu prezintă goluri şi flancuri descoperite şi
există realizat un raport de forţe favorabil forţelor proprii pe direcţiile
principale de acţiune.
Cînd nu există posibilitatea de manevră pe nici un flanc al
inamicului, grupa înaintează direct. Comandantul ordonă echipei
antiblindate să înainteze sub acoperirea focului echipelor antipersonal şi
fixă, echipa antiblindate avansează pe cît de repede posibil spre noile
poziţii de tragere, folosind acoperirea disponibilă. Cînd echipa ajunge la
o poziţie de tragere nouă deschide focul. Echipa antipersonal care
89
oferea protecţie încetează focul şi înaintează sub acoperirea primei
echipe stabilită într-o poziţie avansată şi a celei fixe. Acest proces
continuă pînă cînd grupa atacă tranşeea inamică. Echipa fixă înaintează
în funcţie de distanţa de la care poate oferi un sprijin de foc eficient.
Comandantul grupei se va poziţiona într-un loc de unde poate menţine
cel mai bine controlul cu efectivul grupei. Atacul frontal este, totuşi,
cea mai frecventă formă de manevră. El necesită mai puţin timp şi
coordonare şi este mai simplu decît încercuirea. Atacul vizează puterea
inamicului şi focurile pregătite şi sunt puţine şanse ca acesta să fie
surprins.
177. Manevra pe verticală nu este specifică eşalonului
subunitate. Ea se execută cînd eşalonul superior dispune de resurse de
aviaţie pentru utilizarea forţelor aeropurtate în scopul de a favoriza
acţiunile forţelor pe direcţiile principale. Se foloseşte în mod frecvent
concomitent cu celelalte forme de manevră.
Compania (plutonul) poate fi destinată să acţioneze ca forţe
aeromobile în favoarea eşaloanelor superioare.
178. Manevra de foc se realizează prin concentrarea simultană
sau succesivă a focului categoriilor de armament asupra diferitelor
obiective ale inamicului.
179. În funcţie de direcţia de tragere, focul armamentului grupei
de infanterie poate fi:
1) frontal, îndreptat perpendicular pe frontul obiectivului;
2) de flanc, îndreptat în flancul obiectivului;
3) oblic, îndreptat sub un unghi ascuţit faţă de obiectiv;
4) încrucişat, executat asupra unui obiectiv din două sau mai
multe direcţii.
180. Din punct de vedere tactic, focul armamentului de
infanterie poate fi:
1) pumnal, executat prin surprindere de la distanţe mici pe o
anumită direcţie;
2) concentrat, executat cu mai multe arme din una sau mai
multe subunităţi asupra unui singur obiectiv sau a unei părţi din
dispozitivul de acţiune al inamicului;
3) etajat, focul mai multor arme executat asupra unor obiective
care sunt dispuse la înălţimi diferite;

90
 4) prin intervale, focul executat cu armamentul de pe
transportorul amfibiu blindat (maşina de luptă) printre flancurile a două
subunităţi învecinate, cu respectarea strictă a unghiului de siguranţă;
5) pe deasupra trupelor, focul executat cu armamentul de pe
transportorul amfibiu blindat (maşina de luptă) sau aruncătoarele de
bombe pe deasupra subunităţilor, respectîndu-se cu stricteţe spaţiul de
siguranţă pe verticală calculat, în funcţie de înălţimea obiectivelor
trupelor proprii sau a formelor de relief şi detaliilor de planimetrie peste
care se execută tragerea.
Capitolul XIX
PREGĂTIREA ŞI DESFĂŞURAREA LUPTEI OFENSIVE
Secţiunea 1
Ofensiva din contact
181. Ofensiva (atacul) din contact se adoptă atunci cînd
inamicul a avut timp să-şi organizeze apărarea şi dispune de un
dezvoltat sistem de lucrări genistice şi de baraje, precum şi în cazul în
care reţeaua de comunicaţii din adîncime către linia frontului este slab
dezvoltată sau impracticabilă. Aceasta este precedată de ocuparea
poziţiei de plecare şi poate avea loc cu sau fără regruparea forţelor din
contact sau prin înlocuirea parţială ori totală cu altele aduse din
adîncime.
182. Poziţia de plecare la ofensivă este fîşia de teren, amenajată
din punct de vedere genistic, cu o adîncime corespunzătoare fiecărui
eşalon. Ea trebuie să asigure dispunerea în ascuns a forţelor, protecţia
împotriva mijloacelor de foc ale inamicului în special a celor nucleare,
biologice, chimice şi incendiare, să creeze condiţii favorabile pentru
trecerea la ofensivă. La grupa de infanterie adîncimea poziţiei de
plecare la ofensivă este de la aliniamentul locaşurilor individuale pînă
la locul poziţiei TAB sau MLI/MLD, avînd valori de pînă la 100 m în
adîncime şi 50-100 m de front.
183. Pregătirea poziţiei de plecare se execută, de regulă, în
timpul nopţii, folosindu-se în totalitate lucrările genistice existente în
poziţia grupei. Lucrările trebuie mascate pînă în zorii zilei. Cînd se
trece la ofensivă din apărare, cu sau fără regruparea forţelor, TAB şi
MLI/MLD pleacă la atac, de regulă, direct din poziţiile pe care le-au
ocupat pe timpul apărării.

91
 184. Ocuparea poziţiei de plecare se face succesiv, începînd cu
armamentul greu, astfel încît forţele să realizeze în ascuns dispozitivul
de luptă şi să fie în măsură să treacă la ofensivă la semnalul stabilit.
185. Ofensiva (atacul) începe cu pregătirea de foc, care constă
în totalitatea acţiunilor de lovire prin foc, executată în mod unitar, prin
surprindere, într-o perioadă de timp determinată, în scopul producerii
unor pierderi însemnate grupării de forţe şi mijloacelor, elementelor de
conducere şi sistemului de lovire prin foc al inamicului, în deosebi în
sectorul de rupere sau pătrundere în dispozitivul acestuia.
Durata pregătirii de foc a atacului trebuie să fie cît mai scurtă şi
depinde de:
1) procedeul de trecere la ofensivă;
2) caracterul apărării inamicului; misiunile de lovire prin foc şi
gradul de lovire ce trebuie realizat;
3) numărul pieselor de artilerie participante.
În cazul ofensivei din contact nemijlocit cu inamicul, pregătirea
de foc a atacului este determinată de timpul necesar executării
acţiunilor de lovire.
În ultima parte a pregătirii de foc, militarii grupei execută foc
pentru nimicirea obiectivelor descoperite.
186. La ofensiva din contact, grupa de infanterie atacă în
dispozitiv de luptă pe jos.
Cu 3-5 minute înainte de plecarea la atac cu armamentul destinat,
se execută trageri asupra obiectivului şi porţiunilor de tranşee de pe
limita dinainte a apărării inamicului.
TAB (MLD/MLI) sprijină echipele din poziţia de plecare la
ofensivă executînd misiunile de foc prin intervale, flancuri şi pe
deasupra acestora pînă la distanţa bătăii eficace, iar deplasarea în
cîmpul tactic se execută în salturi folosind posibilităţile de mascare ale
terenului.
Trecerea prin culoarele din barajele de mine (propriu şi al
inamicului) se execută de regulă sub protecţia şi cu sprijinul focului
artileriei (aruncătoarelor), mitralierelor uşoare şi a celor de pe TAB
(MLD/MLI) după care echipele reiau dispozitivul de luptă.

92
 187. Apropierea de limita dinainte a apărării se execută prin
salturi, cu sprijin reciproc de foc, conform precizărilor de la atacul
frontal. La ajungerea pe limita dinainte a apărării, inamicul se nimiceşte
cu focul grenadelor de mînă, armamentului individual şi prin luptă corp
la corp, apoi se continuă atacul fără oprire şi se pătrunde în adîncimea
dispozitivului acestuia.
În adîncimea apărării distanţa la care grupa trebuie să se
deplaseze poate fi de pînă la 400 m, iar cînd se acţionează îmbarcată pe
TAB sau MLI/MLD de 200-300 m.
Pe timpul luptei, comandantul de grupă ia măsuri pentru
deplasarea succesivă a echipelor de pe o poziţie pe alta astfel încît să
asigure sprijinul oportun al acţiunilor ofensive cu respectarea
principiului, 2/3 din mijloace să execute foc şi 1/3 manevra.
188. După cucerirea tranşeei de pe limita dinainte, lupta în
adîncimea apărării inamicului se caracterizează printr-o înaintare ne-
uniformă a subunităţilor şi se desfăşoară în situaţii complexe şi des
schimbătoare.
Poziţiile izolate ale inamicului care opun rezistenţă puternică se
nimicesc prin foc şi manevre executate de echipe.
Barajele, obstacolele şi porţiunile de teren contaminat se ocolesc;
dacă nu este posibil, se trec prin porţiunile cele mai accesibile.
189. Inamicul care contraatacă se nimiceşte prin foc executat de
pe un aliniament favorabil, de către o parte din forţe şi printr-un atac în
flancurile acestora cu celelalte forţe sau din mişcare, în funcţie de
mărimea forţelor acestuia.
În situaţii nefavorabile contraatacul forţelor superioare ale
inamicului se respinge prin trecerea temporară la apărare.

93
 190. Cînd acţionează în cadrul plutonului din adîncimea
dispozitivului companiei, grupa se deplasează prin salturi, de pe un
aliniament pe altul, executînd misiunile ordonate.
Secţiunea a 2-a
Ofensiva din mişcare
191. Ofensiva din mişcare se execută în urma unei pregătiri în
timp scurt, împotriva unei apărări nepregătite sau pregătită în grabă, cu
scopul cîştigării de timp în vederea exploatării unei situaţii favorabile
sau preluării iniţiativei după o apărare dusă cu succes. Acest procedeu
asigură pregătirea în secret a luptei, surprinderea în acţiune şi o
vulnerabilitate mai redusă a forţelor faţă de loviturile inamicului şi se
bazează pe puterea de foc şi posibilităţile de manevră ale subunităţii de
infanterie. Timpul de pregătire este redus la minimul necesar pentru a
trece la nimicirea inamicului înainte ca acesta să poată să se
concentreze sau să-şi îmbunătăţească sistemul defensiv, durata
recunoaşterilor va fi extrem de redusă.
Ofensiva din mişcare se adoptă, de regulă, atunci cînd există
suficiente comunicaţii şi acoperiri pentru ascunderea deplasărilor şi se
dispune de suficiente mijloace de foc pentru neutralizare inamicului.
În cazul ofensivei din mişcare, pregătirea de foc a atacului începe
din momentul intrării forţelor proprii în bătaia majorităţii artileriei
inamicului.
192. Pentru pregătirea ofensivei din mişcare se stabilesc:
1) raioane de concentrare;
2) itinerare de apropiere;
3) aliniament de desfăşurare pentru atac;
4) aliniamente (iniţial, de coordonare, de desfăşurare pe
coloane, de debarcare, de atac);
5) direcţie de ofensivă (atac);
6) aliniament de coordonare a sprijinului de foc;
7) obiectiv (aliniament) intermediar;
8) obiectiv final;
9) aliniamentul misiunii.

94
 193. Raioanele de concentrare în vederea atacului sunt utilizate
pentru regrupare şi rezolvarea problemelor de ordin administrativ ale
forţelor atacatoare, care urmează să fie reorganizate pentru luptă şi
(sau) deplasate spre aliniamentul de atac. Acestea se dispun, pe cît
posibil, în afara bătăii majorităţii artileriei inamicului, astfel încît
deplasarea forţelor de atac spre aliniamentul de desfăşurare pentru atac,
să se poată executa cu uşurinţă, în mod rapid şi prin folosirea judicioasă
a posibilităţilor de mascare.
194. Itinerarele de apropiere sunt traseele urmate de subunităţi
din raioanele de concentrare spre aliniamentul de desfăşurare pentru
atac. Ele asigură deplasarea organizată şi coordonată şi desfăşurarea
forţelor pe subunităţi şi pentru atac pe aliniamente stabilite, astfel încît
la ajungerea pe aliniamentul de desfăşurare pentru atac, forţele
atacatoare să aibă puterea de luptă completă sau identică cu cea avută la
plecarea din raionul de concentrare.
195. Pentru trecerea la ofensivă şi realizarea simultană a atacului
limitei dinainte a apărării, se fixează:

1) aliniamentul iniţial – la o depărtare faţă de raionul de

concentrare care să asigure încolonarea unei subunităţi (tip companie)
cu mijloacele primite în sprijin;
2) aliniamentele de coordonare – la distanţă corespunzătoare a
2-3 ore de marş;
3) aliniamentul de desfăşurare pe coloane de companii – la 4-6
km faţă de limita dinainte a apărării inamicului, în afara bătăii
aruncătoarelor, tunurilor care execută foc concentrat prin trageri prin
ochire directă;
4) aliniamentul de desfăşurare pe coloane de plutoane – la 2-3
km faţă de limita dinainte a apărării inamicului, în afara bătăii
mijloacelor antiblindate, mitralierelor, tunurilor care execută trageri
prin ochire directă;
5) aliniamentul de debarcare se stabileşte cînd se execută
ofensiva cu infanteria în dispozitiv de luptă pe jos. Acesta trebuie să fie
cît mai aproape de aliniamentul de atac (la 1-1,2 km), ferit de
observarea inamicului şi de focul executat prin ochire directă;
6) aliniamentul de atac se stabileşte cît mai aproape de limita
dinainte a apărării inamicului, de regulă, înapoia ultimei acoperiri de
teren care asigură protecţia forţelor şi adăpostirea lor faţă de focul
95
executat prin trageri prin ochire directă. Pe acest aliniament subunităţile
din forţele de angajare imediată trebuie să ajungă simultan desfăşurate
în dispozitiv de luptă;
7) aliniamentul de siguranţă se stabileşte la o distanţă variabilă
faţă de limita dinainte a apărării inamicului, pe care forţele nu au voie
să-l depăşească decît după terminarea pregătirii de foc şi trecerea la
sprijinul de foc al ofensivei;
8) ora atacului (ora „H”), este ora trecerii aliniamentului de atac
şi se comunică de către comandant, cu 1-2 ore înainte de începerea
deplasării.
196. Direcţia de ofensivă (atac) indică direcţia generală de
înaintare a unei subunităţi de infanterie care trebuie urmată şi gradul de
libertate de manevră permis pe timpul înaintării forţelor pentru
atingerea obiectivului. Pe direcţia de ofensivă (atac) stabilită, forţele
subordonate pot să manevreze liber, dar trebuie să rămînă orientate spre
obiectiv. Depăşirea liniilor de despărţire cu subunităţile vecine se face
numai cu aprobarea prealabilă a eşalonului superior.

96
 197. Aliniamentele de coordonare a sprijinului de foc se
stabilesc de către comandantul eşalonului superior, în scopul asigurării
coordonării focului şi mijloacelor care nu sunt sub controlul
comandanţilor subordonaţi, dar care le pot influenţa acţiunile.
198. Obiectivele (aliniamentele) intermediare sunt folosite
pentru coordonarea deplasării forţelor atacatoare în timp şi spaţiu şi
sunt strîns legate de importanţa terenului şi dispunerea inamicului.
Cucerirea acestora nu trebuie să ducă la pierderea (slăbirea) ritmului
ofensivei. De regulă, obiectivele (aliniamentele) intermediare ale unei
subunităţi de infanterie constituie obiectivul final (aliniamentul
misiunii) pentru eşalonul imediat superior.
199. Obiectivul final al misiunii constituie aliniamentul tactic ce
trebuie cucerit de către subunitatea de infanterie pentru a îndeplini
misiunea stabilită de comandant şi de regulă, se compune din mai multe
obiective îndeplinite succesiv.
200. Pentru trecerea la ofensiva din mişcare, subunităţile se
dispun într-un raion de concentrare care poate fi situat la 40-60 km de
aliniamentul de contact.
201. Cînd se acţionează în dispozitiv de luptă pe jos infanteria
debarcă din TAB sau MLI/MLD în locul stabilit, se deplasează prin
salturi cu sprijin reciproc de foc, spre aliniamentul de atac, timp în care
comandanţii precizează misiunile de luptă.
Sub sprijinul focului artileriei, infanteria se desfăşoară în
dispozitiv de luptă, ajungînd pe aliniamentul de atac la ora stabilită.
TAB sau MLI/MLD urmează progresia atacului în urma grupei la
200-300 m, de pe un aliniament pe altul, executînd foc din opriri prin
intervale, flancuri şi pe deasupra forţelor proprii.
Secţiunea a 3-a
Urmărirea
202. Urmărirea constă în înaintarea rapidă a forţelor proprii pe
direcţiile de retragere ale inamicului şi pe direcţiile paralele, în scopul
de a-i ataca prin surprindere căile de retragere, a-l nimici şi captura.
Urmărirea poate fi de front, paralelă din aer şi combinată.
Urmărirea de front se adoptă mai frecvent la începutul retragerii, în
teren muntos-împădurit, pe timp de iarnă şi cînd reţeaua de comunicaţii
nu este dezvoltată.
97
 Grupa de infanterie trece, de regulă, la urmărirea de front sau
paralelă a inamicului, în cadrul eşalonului superior.
203. Urmărirea de front constă în înaintarea rapidă a grupei pe
acelaşi itinerar pe care se retrage inamicul în scopul de a interzice
desprinderea acestuia de forţele proprii.
Grupa nimiceşte din mişcare sau ocoleşte subunităţile de
acoperire ale inamicului şi pătrunde cu repeziciune spre gruparea
forţelor principale pentru a îngreuia retragerea acestora şi a favoriza
manevra de învăluire şi întoarcere.
204. Urmărirea paralelă se realizează prin înaintarea rapidă a
grupei pe un itinerar paralel cu cel de retragere a inamicului în scopul
devansării forţelor principale, ocupării unor aliniamente, treceri peste
cursurile de apă, nodurile de comunicaţie de pe direcţia de retragere a
acestuia, pentru a-l lovi în flanc şi spate, a-l încercui şi nimici în
cooperare cu forţele care urmăresc de front.
Secţiunea a 4-a
Lupta de întîlnire
205. Lupta de întîlnire poate să aibă loc pe timpul marşului,
în apărare pe timpul executării contraatacului şi în ofensivă pe timpul
ducerii acţiunilor în adîncimea apărării inamicului.
206. Lupta de întîlnire se caracterizează prin:
1) organizarea acţiunilor în timp scurt şi din mişcare;
2) adaptarea rapidă a dispozitivelor la situaţiile create în scopul
lovirii inamicului în flanc şi spate;
3) manifestarea iniţiativei şi prevederii la nivelul fiecărui
comandant de subunitate;
4) situaţii insuficient de clare în momentul angajării luptei şi
schimbări bruşte ale acestora;
5) lupta îndîrjită şi eforturi deosebite pentru cîştigarea de timp,
cucerirea şi păstrarea iniţiativei;
6) desfăşurarea luptei în ritm rapid şi pe front larg, cu angajarea
succesivă a forţelor şi mijloacelor;
7) posibilităţi mari de manevră;
8) existenţa flancurilor şi intervalelor descoperite.

98
 207. Condiţiile de succes în lupta de întîlnire sunt:
1) executarea neîntreruptă a cercetării pentru descoperirea la
timp a inamicului şi devansarea acestuia în executarea focului;
2) luarea în timp scurt a deciziei şi transmiterea oportună a
misiunilor de luptă;
3) devansarea inamicului în cucerirea aliniamentelor favorabile
pentru desfăşurare, în executarea manevrei şi în crearea din timp a unei
grupări de forţe şi mijloace capabile să nimicească forţele principale ale
acestuia;
4) alegerea celor mai eficiente forme de manevră şi desfăşurarea
rapidă a forţelor în vederea intrării acestora în mod organizat în luptă,
devansîndu-l pe inamic în executarea atacului;
5) mutarea rapidă a eforturilor pe direcţiile unde s-a realizat cel
mai important succes;
6) ducerea unor acţiuni rapide, decisive şi coordonate a forţelor
în spaţiul terestru;
7) manifestarea iniţiativei şi perseverenţei de către toţi
comandanţii pentru obţinerea victoriei.
208. Grupa de infanterie poate duce lupta de întîlnire
independent ca patrulă de siguranţă, în cadrul plutonului numit pichet
mobil de cap sau în cadrul forţelor principale ale companiei.
209. Pregătirea luptei de întîlnire se desfăşoară pe hărţi, iar
misiunile se precizează pe timpul apropierii subunităţilor de
aliniamentul de atac.
210. Lupta de întîlnire începe odată cu angajarea patrulei de
siguranţă. La întîlnirea cu elementele de cercetare ale inamicului
patrula de siguranţă le nimiceşte cu repeziciune după care continuă
deplasarea. Cînd întîlneşte forţe superioare ale inamicului, grupa ocupă
un aliniament favorabil pe un front larg, produce pierderi inamicului şi
asigură condiţii pentru desfăşurarea şi intrarea în luptă a pichetului
mobil de cap.
211. Pichetul mobil de cap, sub acoperirea focului artileriei şi al
patrulei de siguranţă şi folosind terenul, se desfăşoară din mişcare în
dispozitiv de luptă, nimiceşte elementele de siguranţă ale inamicului şi
pătrunde spre forţele principale ale acestuia, le fixează de front
asigurînd desfăşurarea şi manevra forţelor principale ale companiei.

99
 212. Inamicul care a devansat grupa în desfăşurare şi trece la
ofensivă este oprit prin focul concentrat al tuturor mijloacelor de foc.
Dacă grupa se desfăşoară în acelaşi timp cu inamicul, aceasta îl
atacă cu rapiditate şi hotărîre.
Cînd inamicul se retrage, grupa trece imediat la urmărirea
acestuia.
Secţiunea a 5-a
Ieşirea din încercuire
213. Ieşirea din încercuire de către grupa de infanterie se
execută în cadrul eşalonului superior. Aceasta se execută într-un
dispozitiv de luptă adecvat în vederea ruperii frontului încercuirii,
nimicirea inamicului de pe direcţia respectivă, crearea unui culoar
pentru scoaterea şi evacuarea forţelor şi mijloacelor şi realizarea
joncţiunii cu forţele proprii situate în afara încercuirii.
Pentru ieşirea din încercuire se utilizează următoarele procedee:
1) ieşirea independentă prin acţiuni ofensive, din interiorul
raionului spre forţele proprii;
2) acţiunea ofensivă executată în cooperare cu forţele din afara
încercuirii, care atacă concomitent din sens opus pe această direcţie cu
realizarea joncţiunii pe un aliniament de întîlnire stabilit;
3) scoaterea din încercuire a forţelor prin acţiuni ofensive,
executate de pe teritoriul liber, pînă în raionul forţelor încercuite.
Secţiunea a 6-a
Cercetarea prin luptă
214. Cercetarea prin luptă se execută în scopul procurării de
date şi informaţii asupra dispozitivului de luptă şi a sistemului de lovire
al inamicului care nu au putut fi obţinute prin alte procedee de cercetare
sau acţiune, precum şi de a verifica veridicitatea unor informaţii
obţinute anterior.
Cercetarea prin luptă se planifică şi se execută ca urmare a
ordinului eşalonului superior. Ea poate fi folosită şi ca mijloc de a
menţine inamicul sub presiune prin cucerirea unor puncte decisive din
teren.
Modul de pregătire şi desfăşurare a cercetării prin luptă este
similar acţiunii ofensive.

100
 Secţiunea a 7-a
Raidul
215. Scopul raidului poate fi: distrugerea unor instalaţii
(obiective importante), capturarea sau eliberarea de prizonieri şi
dezorganizarea conducerii sau funcţiilor de sprijin ale luptei inamicului.
216. Grupa poate executa raidul în cadrul plutonului
(companiei) în formele luptei armate.
În funcţie de situaţie, subunitatea care execută un raid poate să nu
se întoarcă în locul din care a plecat în misiune (în dispozitivul forţelor
proprii, sau în raionul de staţionare ales pe teritoriul ocupat de inamic)
urmînd ca în această situaţie să ducă acţiuni împreună cu formaţiunile
de rezistenţă. Cînd forţele proprii se găsesc în ofensivă, compania
(plutonul) care execută raidul va acţiona în întîmpinarea acestora, fără a
se mai întoarce în vechiul raion de dispunere.
217. Durata unui raid executat de companie este de 2-3 zile.
Cînd plutonul acţionează independent durata raidului poate să fie de
pînă la 2 zile.
218. Pe timpul raidului grupa poate acţiona ca patrulă de
siguranţă pe timpul deplasării şi staţionării, iar pentru atacul
obiectivelor, în cadrul subunităţii de asalt (atac şi distrugere) sau al
subunităţii de sprijin. Raidul se pregăteşte la macheta terenului pe care
se vor marca obiectivele ce urmează a fi nimicite sau distruse şi în
funcţie de posibilităţi, într-o porţiune de teren asemănător cu cel în care
se vor duce acţiunile.
Secţiunea a 8-a
Atacul demonstrativ
219. Atacul demonstrativ se execută la ordinul eşalonului
superior şi este o acţiune executată de către subunităţi pe o direcţie pe
care nu se urmăreşte obţinerea deciziei (direcţie secundară), în scopul
inducerii în eroare a inamicului; el trebuie să fie suficient de credibil
pentru a obţine acţiunea dorită a inamicului.
El se desfăşoară fără a avea contact nemijlocit cu forţele
luptătoare ale inamicului, acţiunea constînd, de regulă, în folosirea
focului şi fumului, a mijloacelor de război electronic şi tehnicii de
comunicaţii, precum şi a deplasării forţelor.

101
 Pe timpul atacului demonstrativ grupa de infanterie acţionează în
cadrul eşalonului superior.
Capitolul XX
PARTICULARITĂŢI ALE LUPTEI OFENSIVE
Secţiunea 1
Ofensiva în localităţi
220. Acţiunile militare în localităţi (mediul urban) se definesc
prin totalitatea acţiunilor planificate şi desfăşurate în terenuri cu
construcţii, care afectează opţiunile tactice ale comandantului. Acest tip
de acţiuni necesită o cunoaştere amănunţită a particularităţilor de teren,
o planificare riguroasă a acţiunilor pînă la nivelul celei mai mici
subunităţi şi un raţionament trainic la toate nivelele de conducere.
221. Cînd se trece la ofensiva din contact, grupa primeşte un
obiectiv de atac care constă în cucerirea unei clădiri mici sau a unei
părţi dintr-o clădire mai mare.
Obiectivele pentru plutonul (compania) în care grupa acţionează
pot fi: clădiri politico-administrative şi militare importante; staţii de
cale ferată (metrou); centrale telefonice sau telegrafice; staţii de
radiodifuziune şi televiziune; întreprinderi (secţii) industriale.
Grupa de infanterie poate fi o componentă a grupului de asalt, de
sprijin sau de înlăturare a barajelor.
222. Ofensiva în localitate este precedată, de regulă, de
pregătirea de foc. Pe timpul acesteia grupurile de asalt se apropie de
punctele de sprijin ale inamicului şi creează culoare prin barajele de
mine ale acestuia. TAB sau MLI/MLD  acţionează în cadrul echipelor
de sprijin nimicind prin foc mijloacele inamicului instalate în clădiri
sau între acestea.
După executarea culoarelor de către echipele de înlăturare a
barajelor, grupurile de asalt acţionează sub protecţia focului artileriei şi
cuceresc clădirile.
Grupele de infanterie pătrund în clădiri şi nimicesc inamicul
rămas în interior.
Grupele de sprijin ocupă în acest timp intervalul dintre clădiri
executînd foc asupra inamicului descoperit în clădirile învecinate,
înapoia gardurilor, parcurilor şi pe alei, interzicînd executarea
contraatacului.

102
 223. Cînd grupa nu intră în compunerea detaşamentului
(grupului) de asalt, acţionează de regulă de-a lungul străzilor, aleilor,
parcurilor, locurilor virane2, nimicind inamicul care se apără în acestea,
în clădirile mici sau cele care nu au fost bine pregătite pentru apărare.
Secţiunea a 2-a
Ofensiva cu forţarea unui curs de apă (canal)
224. Cursurile de apă, canalele de aducţiune şi de distribuţie,
instalaţiile de pompare, stăvilarele, vanele, digurile constituie obstacole
puternice care îngreuiază pregătirea şi ducerea luptei ofensive.
Cursurile de apă se forţează din mişcare sau din contact cu
inamicul. Pentru forţarea cursurilor de apă (canalelor) se folosesc
sectoarele cu luncă, cu maluri şi drumuri accesibile, care asigură o bună
mascare şi rapiditate în executarea forţării, precum şi acele sectoare
unde apărarea inamicului este mai slabă.
Forţarea se consideră începută (ora “H”) în momentul în care
subunităţile din prima cursă s-au desprins de malul propriu.
225. Grupa forţează cursul de apă (canalul) pe transportorul
amfibiu blindat (maşina de luptă), pe mijloace de trecere desant sau
improvizate.
Cînd apărarea antiblindată a inamicului este puternică iar
malurile nu permit intrarea TAB în apă, forţarea se execută pe
ambarcaţiuni sau mijloace improvizate dobîndite din zona de acţiune.
226. Pentru forţarea din mişcare acţiunea porneşte dintr-un raion
de plecare la distanţa de 1-3 km de canalul de apă în cadrul căruia se
pregăteşte TAB sau MLI/MLD pentru forţare.
La punctele de forţare se instalează posturi de observare pentru
supravegherea acţiunilor inamicului şi apariţia minelor plutitoare.
227. În misiunea de luptă comandantul grupei precizează:
1) ultimele informaţii despre inamic;
2) misiunea echipelor proprii şi a vecinilor pe malul propriu şi
opus;
3) locul punctului de trecere;
4) mijloacele de trecere primite ca întărire;

2
Viran – (despre terenurile din raza unei localităţi). Care, deşi se află într-un
cartierconstruit, este fără clădiri şi, de obicei, neîngrădit.
103
 5) raionul de plecare la forţare, modul de ieşire la cursul de
apă (canal).
228. Forţarea din contact a cursurilor de apă (canalelor) are loc
cînd forţarea din mişcare nu a avut succes sau cînd forţele proprii se
află în contact cu inamicul care se apără pe cursul de apă.
Aceasta începe cu pregătirea de foc în cadrul căreia se intensifică
tragerile prin ochire directă.
Grupa care urmează să forţeze pe TAB sau MLI/MLD se dispune
în locuri adăpostite şi se deplasează spre cursul de apă (canal) pe timpul
pregătirii de foc.
Echipele grupei de sprijin cu foc şi ale eşalonului superior
forţează cursul de apă, nimiceşte inamicul din poziţia de apărare aflată
pe direcţia de ofensivă şi continuă fără oprire atacul în adîncime,
folosind manevra de învăluire.
Secţiunea a 3-a
Ofensiva pe timp de noapte şi în condiţii de vizibilitate redusă
229. Ofensiva pe timp de noapte se execută ca o continuare a
acţiunilor duse pe timpul zilei sau după o întrerupere a acestora, de
regulă, din contact nemijlocit cu inamicul, dar pe timpul dezvoltării
ofensivei se poate ataca şi din mişcare. În primul caz, pentru realizarea
surprinderii grupa poate ataca fără pregătire de foc, fără TAB sau
MLI/MLD, respectînd cu stricteţe măsurile de mascare.
230. Ofensiva pe timp de noapte se pregăteşte pe timpul zilei. În
afară, de problemele obişnuite la pregătirea luptei ofensive
comandantul grupei de infanterie este obligat: să fixeze comandanţilor
de echipe repere vizibile noaptea, azimutul direcţiilor de atac, să
comunice semnalele de recunoaştere; să indice locul şi modul de
marcare a culoarelor în barajele inamicului; să repartizeze echipelor
mijloace de iluminare şi semnalizare, precum şi cartuşele cu glonţ
trasor.
231. Ofensiva poate începe cu sau fără pregătire de foc.
La ora stabilită grupa de infanterie atacă poziţia de apărare de pe
limita dinainte a apărării inamicului.
Echipele înaintează după reperele stabilite şi azimut pînă la
obiectivul de atac, folosind acoperirile din teren. În situaţia cînd este
iluminat terenul militarii iau cu repeziciune poziţia culcat, după care
continuă înaintarea fără zgomot.
104
 232. Pe timpul executării ofensivei în adîncime, grupa trebuie să
păstreze cu stricteţe direcţia de ofensivă şi să marcheze precis
aliniamentele cucerite succesiv.
Secţiunea a 4-a
Ofensiva pe timp de iarnă
233. Iarna zăpada, gerurile şi vînturile puternice influenţează
acţiunile, deoarece:
1) zăpada căzută în straturi mari împiedică manevra;
2) viscolul şi gerul îngreunează condiţiile de observare şi
executare a focului;
3) gerurile mari îngreunează funcţionarea normală a
armamentului şi tehnicii;
4) solul îngheţat influenţează amenajarea genistică;
5) cursurile de apă, mlaştinile îngheţate uşurează manevra;
6) ofensiva se duce frecvent şi noaptea datorită timpului de
lumină scurt.
234. Ofensiva pe timp de iarnă se execută, de regulă, din contact
nemijlocit cu inamicul. Cînd terenul, comunicaţiile şi stratul de zăpadă
permit ofensiva se poate executa şi din mişcare.
235. Pregătirea ofensivei se desfăşoară după aceleaşi principii ca
în condiţii obişnuite, însă comandantul grupei de infanterie este obligat
să ia măsuri pentru:
1) amenajarea locurilor de adăpostire şi încălzire;
2) menţinerea tehnicii şi armamentului în stare de funcţionare;
3) determinarea grosimii zăpezii şi stabilirea posibilităţii de
acţiune cu TAB sau MLI/MLD;
4) mascarea, vopsirea tehnicii;
5) aprovizionarea la timp cu carburanţi-lubrifianţi;
6) primirea hranei calde.
236. Ofensiva se duce de-a lungul comunicaţiilor şi pe direcţii
puţin înzăpezite.
În condiţii favorabile de teren grupa poate acţiona pe TAB sau
MLI/MLD.

105
 237. Pe timpul dezgheţului, comandantul grupei de infanterie
este obligat să prevadă măsuri pentru mărirea capacităţii de deplasare a
tehnicii, precum şi pentru organizarea ajutorului ce trebuie să li se
acorde pe timpul deplasării şi să completeze stocurile de muniţii.
T i t l u l VIII
APĂRAREA
Capitolul XXI
PRINCIPII GENERALE
Secţiunea 1
Misiuni şi norme tactice
238. Scopurile apărării se realizează prin:
1) pregătirea temeinică a acţiunilor subunităţilor pentru
îndeplinirea misiunilor primite;
2) angajarea la posibilităţile maxime a tuturor forţelor şi
mijloacelor existente pe direcţiile de acţiune ale inamicului;
3) slăbirea capacităţii ofensive a inamicului;
4) producerea de pierderi cît mai mari şi respingerea atacului
inamicului, menţinerea unor porţiuni de teren (obiective) dinainte
stabilite şi împiedicarea pătrunderii acestuia;
5) temporizarea ofensivei inamicului în vederea realizării
tuturor condiţiilor pentru trecerea la ofensivă;
6) preluarea iniţiativei.
239. Apărarea trebuie să fie:
1) stabilă, fermă, activă în toate mediile;
2) adînc eşalonată (cînd e cazul);
3) capabilă să reziste loviturilor date de inamic cu toate
categoriile de forţe şi mijloace.
Aceste caracteristici sunt determinate, în principal, de următorii
factori:
1) informaţii;
2) folosirea terenului;
3) eşalonarea în adîncime;
4) cooperarea şi sprijinul reciproc;
5) concentrarea puterii de luptă;
6) manevra;
7) sistemul de lovire;
8) unitatea de acţiune;
106
 9) reacţiile ofensive;
10) rezerva;
11) inducerea în eroare.
240. Subunităţilor care se apără le este interzis să părăsească
punctele de sprijin (poziţiile de intrare) ocupate şi să se retragă fără
ordinul comandantului eşalonului superior.
241. Grupa de infanterie pregăteşte şi duce lupta de apărare, de
regulă, în cadrul eşalonului superior şi se poate găsi în dispozitivul de
luptă:
1) al plutonului de infanterie, pe limita dinainte sau în adîncime;
2) al companiei de infanterie în forţele de angajare imediată, în
forţele de angajare ulterioară sau în rezerva companiei.
242. Grupa care acţionează în cadrul forţelor de angajare
imediată şi ulterioară primeşte pentru apărare o poziţie, care constituie
baza fiecărui punct de sprijin. Aceasta se dispune astfel încît să
interzică cu foc direcţiile probabile de atac ale inamicului.
243. În cadrul plutonului de pe limita dinainte (forţelor de
angajare imediată ale companiei), grupa are ca misiune:
1) producerea de pierderi mari inamicului;
2) slăbirea treptată a puterii de luptă a inamicului;
3) oprirea ofensivei inamicului în faţa limitei dinainte a apărării;
4) limitarea pătrunderii inamicului în adîncimea apărării;
5) menţinerea cu orice preţ a obiectivului încredinţat (poziţiei de
apărare);
6) crearea condiţiilor favorabile pentru executarea
contraatacurilor.
244. Cînd grupa acţionează în cadrul forţelor de angajare
ulterioară, misiunea acesteia este:
1) menţinerea poziţiei din punctul de sprijin din adîncime;
2) întărirea apărării pe o direcţie ameninţată;
3) limitarea pătrunderii în adîncimea apărării;
4) închiderea unor breşe din dispozitiv, apărute ca urmare a
întrebuinţării de către inamic a armelor de distrugere în masă;
5) asigurarea unui flanc ameninţat;
6) executarea unor contraatacuri;
7) înlocuirea unor subunităţi din forţele de angajare imediată
care şi-au pierdut puterea de luptă;
107
 8) nimicirea desantului aerian, a trupelor aeromobile.
245. Atunci cînd acţionează în cadrul rezervei, poate primi ca
misiune:
1) participarea la oprirea unor forţe ale inamicului pătrunse în
mod surprinzător (sub aspectul momentului şi locului pătrunderii, al
valorii forţelor şi al vitezei de înaintare a acestora) în dispozitivul de
apărare;
2) nimicirea inamicului pătruns în interiorul apărării prin
participarea la contraatacurile executate cu forţele de angajare
ulterioară, sau executarea unor contraatacuri în situaţii şi condiţii
neprevăzute;
3) nimicirea forţelor inamicului infiltrate prin surprindere pe la
flancuri şi intervale sau lansate în spatele dispozitivului forţelor proprii,
în mod neaşteptat.
246. Cînd se trece la apărare în afara contactului şi se
organizează fîşia de asigurare, grupa de infanterie acţionează, de regulă,
pe poziţia siguranţei de luptă, independent sau în cadrul plutonului, dar
se poate găsi şi în cadrul companiei care acţionează pe poziţia înaintată
sau ca detaşament înaintat.
247. Poziţia siguranţei de luptă se organizează cu subunităţile
din forţele de angajare ulterioară, pe direcţiile pe care nu se organizează
poziţia înaintată şi are misiunea de:
1) a induce în eroare inamicul asupra traseului real al limitei
dinainte a apărării;
2) a zădărnici acţiunile cercetării;
3) a preveni atacul prin surprindere al inamicului;
4) a-l obliga să-şi desfăşoare forţele prematur.
248. Acţiunile forţelor şi mijloacelor participante la apărare
constau, de regulă, în:
1) lovirea forţelor şi mijloacelor inamicului în spaţiul terestru,
aerian, (fluvial), în raioanele de concentrare, pe căile de acces şi în faţa
limitei dinainte a apărării;
2) lovirea sistemelor de conducere şi logistic; manevra focului,
forţelor şi mijloacelor;
3) nimicirea grupărilor de desant aerian a trupelor aeromobile
ale inamicului;

108
 4) executarea de riposte ofensive şi menţinerea punctului de
sprijin încredinţat.
249. Succesul apărării se asigură prin:
1) manevră;
2) concentrarea efortului;
3) dinamism;
4) cunoaşterea inamicului;
5) zădărnicirea acţiunilor acestuia;
6) flexibilitate;
7) lovirea repetată şi prin surprindere a inamicului;
8) menţinerea comenzii şi cooperării neîntrerupte a forţelor;
9) susţinerea logistică oportună şi eficientă.
250. Grupa ocupă o poziţie de apărare, de regulă, în cadrul
punctului de sprijin al plutonului. Se dispune pe un front de pînă la 100
m, în măsură ca împreună cu grupele vecine să nimicească inamicul din
faţă şi de la flancurile punctului de sprijin al plutonului. Militarii se
dispun pe poziţia de apărare a grupei, de regulă, la intervale de 6-8 m
(8-12 paşi).
Secţiunea a 2-a
Manevra
251. Manevra cuprinde un ansamblu de acţiuni prin care se
realizează gruparea de forţe, mijloace şi de foc, în locul şi la timpul
stabilit, în scopul executării unor acţiuni puternice asupra inamicului,
respingerii acţiunilor acestuia sau sustragerii de sub loviturile lui.
Manevra trebuie să fie simplă, să se încadreze în concepţia
eşalonului superior, să corespundă misiunii, să se execute în ascuns, în
timp scurt şi prin surprindere.
Manevra poate fi: de forţe, de mijloace şi de foc.
252. În apărare, manevra se execută pentru realizarea
următoarelor scopuri:
1) realizarea surprinderii inamicului şi preluarea iniţiativei;
2) scoaterea grupei de sub loviturile inamicului;
3) întărirea apărării pe direcţia ameninţată;
4) nimicirea inamicului pătruns şi respingerea atacului acestuia;
5) mutarea efortului în funcţie de direcţia pe care va ataca
inamicul, îndeosebi cu blindate;

109
 6) participarea la nimicirea desantului aerian şi a forţelor
aeromobile ale inamicului;
7) închiderea unor breşe din dispozitivul propriu;
8) înlocuirea unor subunităţi care şi-au pierdut puterea de luptă.
253. Formele manevrei de forţe şi mijloace sunt:
1) lovirea inamicului în faţa limitei dinainte a apărării;
2) mutarea efortului de pe o direcţie pe alta din faţă spre
adîncime şi invers;
3) ripostele ofensive ale apărării, (învăluirea; întoarcerea;
lovitura frontală);
4) manevra pe verticală.
254. Lovirea inamicului în faţa limitei dinainte a apărării se
execută, de regulă, prin manevre specifice ofensivei, cu forţele de
angajare ulterioară întărite şi urmăreşte zădărnicirea trecerii inamicului
la ofensivă, îmbunătăţirea aliniamentului limitei dinainte a apărării,
distrugerea sau nimicirea unor obiective importante, capturarea de
tehnică şi modele noi de armament. Această formă de manevră se
desfăşoară de regulă noaptea, fără pregătire de foc.
255. Mutarea eforturilor de pe o direcţie pe alta vizează
regruparea unor subunităţi din raioanele neatacate (slab atacate) şi
folosirea acestora pentru întărirea apărării acolo unde s-a concentrat
efortul ofensiv al inamicului sau în alte raioane ori pe direcţii
ameninţate.
256. Mutarea eforturilor din spate spre front se realizează
prin aducerea din adîncime a forţelor de angajare ulterioară (rezervei)
spre limita dinainte a apărării pentru:
1) întărirea apărării pe direcţia ameninţată;
2) închiderea unor breşe realizate de inamic;
3) ocuparea unor aliniamente de apărare favorabile opririi
ofensivei inamicului pe adîncimea apărării;
4) executarea ripostelor ofensive;
5) înlocuirea unor subunităţi din forţele de angajare imediată
care şi-au pierdut puterea de luptă.
257. Mutarea eforturilor dinspre front spre spate se execută
în scopul:
1) scoaterii forţelor de sub loviturile puternice ale inamicului şi
mutării apărării pe un aliniament mai favorabil;
110
 2) regrupării forţelor pentru constituirea unor grupări necesare
executării ripostelor ofensive pe alte direcţii sau efectuării de
subordonări şi resubordonări;
3) nimicirii unui desant aerian sau forţelor aeromobile ale
inamicului;
4) reconstituirii forţelor de angajare ulterioară (rezervei).
258. Riposta ofensivă a apărării o constituie contraatacul. În
raport cu situaţia creată, cu forţele şi mijloacele la dispoziţie. Acesta se
declanşează în una din variantele stabilite prin planul de acţiune,
adaptată la situaţia concretă sau într-o altă variantă impusă de condiţiile
reale ale cîmpului de luptă.
Gruparea de contraatac se constituie din subunităţi din forţele de
angajare ulterioară sau din subunităţi regrupate de pe direcţiile unde
inamicul nu acţionează cu forţe puternice, iar în situaţii deosebite, din
rezervă.
259. Cînd se adoptă învăluirea, întoarcerea sau lovitura frontală
se acţionează conform precizărilor făcute la paragraful manevră din
capitolul referitor la ofensivă.
260. Grupa de infanterie participă la executarea manevrei pe
verticală pentru:
1) interceptarea comunicaţiilor sau lovirea inamicului care
urmează să se introducă în luptă pentru dezvoltarea ofensivei;
2) sprijinul contraatacurilor şi crearea condiţiilor de trecere la
ofensivă;
3) participarea la nimicirea desantului aerian şi a forţelor
aeromobile ale inamicului;
4) închiderea unor breşe create de atacator.
Capitolul XXII
PREGĂTIREA ŞI DESFĂŞURAREA LUPTEI DE
APĂRARE
261. Grupa de infanterie poate trece la apărare, de regulă, în
cadrul plutonului în condiţiile contactului nemijlocit sau în afara
contactului.
La apărarea din contact nemijlocit lupta se pregăteşte în timp
scurt, concomitent cu ducerea acţiunilor de luptă în curs de desfăşurare.

111
 Prin trecerea la apărarea în afara contactului se asigură timp
suficient pentru realizarea dispozitivului de luptă, organizarea completă
a sistemului de foc şi amenajarea genistică a terenului.
262. În raport cu situaţia concretă, apărarea poate fi pregătită în
grabă sau din timp.
Apărarea în grabă se pregăteşte, de regulă, în condiţiile
contactului nemijlocit cu inamicul, sub presiunea continuă a acestuia,
precum şi a timpului puţin la dispoziţie pentru pregătirea luptei.
Apărarea din timp se pregăteşte pe cele mai bune aliniamente
oferite de teren, de regulă, cînd grupa nu este în contact nemijlocit şi se
dispune de timp pentru pregătirea luptei.
Secţiunea a 1-a
Apărarea pe poziţii
263. Apărarea pe poziţii se organizează în scopul menţinerii
ferme a poziţiei de apărare, producerii de pierderi cît mai mari
inamicului, respingerii ofensivei acestuia şi interzicerii pătrunderii lui
în adîncime.
Acest procedeu se bazează pe un sistem de poziţii combinat cu
obstacole, amenajarea judicioasă a terenului şi manevra rezervelor.
În apărarea pe poziţii accentul este pus pe menţinerea terenului
ocupat.
Apărarea pe poziţii nu are ca obiectiv nimicirea completă a
inamicului, pentru aceasta fiind necesară executarea unor acţiuni
simultane sau ulterioare pentru a obţine înfrîngerea decisivă a
atacatorului.
Comandantul grupei dispune forţele din subordine pentru
apărarea unei porţiuni de teren, prin folosirea unor combinaţii de poziţii
de apărare de bază, vremelnice şi de rezervă. El organizează lupta în
interiorul cadrului static oferit de poziţiile de apărare, căutînd să
nimicească forţele inamicului pătrunse printre poziţiile defensive, prin
crearea zonelor de nimicire şi a pungilor de foc.

112
 264. Realizarea structurii apărării constituie baza pregătirii
luptei grupei. Elementele principale ale acesteia sunt: dispozitivul de
luptă, sistemul de foc şi amenajarea genistică.
265. Dispozitivul de luptă realizat conform precizărilor făcute
la capitolul “dispozitive şi semnale”, trebuie să corespundă misiunii
primite, situaţiei concrete în care se tece la apărare şi caracteristicilor
terenului şi să asigure: stabilitatea apărării; concentrarea forţelor şi
mijloacelor pe direcţia importantă de apărare; manevra de forţe,
mijloace şi de foc; posibilitatea de a atrage inamicul în pungi de foc,
ambuscade, capcane, cîmpuri de mine şi baraje în scopul nimicirii
acestuia prin foc şi atacuri.
266. Amenajarea genistică începe imediat ce grupa trece la
apărare (realizează dispozitivul) şi trebuie să asigure:
1) stabilitatea şi fermitatea dispozitivului;
2) protecţia personalului, tehnicii şi a unor obiective împotriva
efectelor loviturilor inamicului;
3) întrebuinţarea eficace a armamentului şi mijloacelor proprii;
4) executarea manevrei de forţe şi mijloace;
5) inducerea în eroare a inamicului asupra dispozitivului şi
acţiunilor forţelor proprii.
267. Limita dinainte a apărării este stabilită de către
comandantul batalionului, se precizează de către fiecare comandant de
subunitate în teren şi trebuie să permită în orice condiţii de teren
(accidentat, muntos-împădurit) folosirea eficace a focului tuturor
categoriilor de armament, frontal, de flanc, încrucişat, pumnal, pe
deasupra şi prin intervale. Traseul tranşeelor şi dispunerea punctelor de
sprijin trebuie să asigure realizarea pungilor de foc.
În faţa limitei dinainte a apărării, la flancuri şi în adîncime se
execută obstacole şi baraje genistice:
1) obstacole pentru TAB sau MLI/MLD;
2) cîmpuri de mine antiblindate;
3) reţele de sîrmă ghimpată;
4) spirale de sîrmă;
5) arici, capre şi sîrmă ghimpată în tranşee;
6) şanţuri de comunicaţie.

113
 268. Amenajarea genistică a poziţiei de tragere se realizează în
succesiunea precizată la anexa Asigurarea acţiunilor şi protecţia
forţelor, paragraful “Protecţia genistică”.
Poziţia de tragere pentru TAB sau MLI/MLD se alege în locuri
ferite de observare terestră şi aeriană a inamicului (rîpe, viroage 3, în
zone cu denivelări, ţinîndu-se seama de posibilităţile executării focului.
Poziţiile de tragere se ocupă la ordinul comandantului de pluton,
în timpul cel mai scurt, de regulă, după ce lucrările genistice au fost
terminate.
Lucrările genistice se maschează concomitent cu executarea lor.
269. Pentru nimicirea inamicului pătruns în interiorul punctului
de sprijin sau la flancuri, se realizează lucrări genistice de rezervă care
se execută în raport cu timpul avut la dispoziţie pînă la începere luptei.
Lucrările false se amenajează în intervalele dintre grupe şi
plutoane, înapoia şi în flancurile punctului de sprijin de pluton.
270. Sistemul de foc constă în acţiunile tuturor categoriilor şi
sistemelor de armamente şi mijloace de foc executate în scopul
producerii de pierderi, diminuării puterii de luptă şi anihilării acţiunilor
inamicului în spaţiul terestru, aerian (fluvial).
Sistemul de foc în apărare constă în: amplasarea judicioasă a
armamentului; stabilirea corectă şi completă a misiunilor pentru fiecare
categorie de armament.
Se realizează prin: concentrări de foc; barajul de foc executat cu
toate categoriile de armament în faţa limitei dinainte a apărării; focul
executat la flancuri şi în adîncimea apărării combinat cu baraje şi
obstacole.
271. Organizînd sistemul de foc, ca element de care depinde
stabilitatea apărării, comandantul de grupă trebuie să stabilească pentru
fiecare mijloc de foc locaşuri (poziţii) de tragere, iar pentru armamentul
principal poziţii de tragere de bază şi vremelnice din care să se poată
participa în sectoarele de foc concentrat, în barajul general.
Poziţiile aruncătoarelor de grenade AG-7 se aleg în funcţie de
direcţia cea mai posibilă de atac cu blindate a inamicului.
Armamentul trebuie să fie astfel amplasat încît să poată asigura o
manevră rapidă a focului.

3
Viroagă – vale mică, rîpoasă, formată de ploi şi inundaţii sau prin părăsirea
albiei de către un rîu. Albia unui torent, cu malurile adînci şi abrupte
114
 Baza sistemului de foc o constituie armamentul principal din
înzestrarea grupei TAB sau MLI/MLD, mitraliera, AG-7.
Pentru organizarea acestuia comandantul grupei indică în detaliu:
1) fîşia de tragere; sectoarele de foc concentrat;
2) barajul general;
3) sectoarele de tragere de bază şi complementare pentru
mitralieră, puşca mitralieră şi armamentul de pe maşinile de luptă;
4) direcţiile de tragere în barajul general pentru servanţi
(puşcaşi).
272. Poziţiile de tragere de bază se stabilesc astfel: pentru
mijloacele care participă cu foc în barajul general către limita dinainte a
punctului de sprijin; pentru mijloacele care participă cu foc la nimicirea
inamicului pătruns în interior, la flancuri sau intervale în adîncimea
punctului de sprijin.
Focul din poziţiile de tragere de bază se execută pentru
îndeplinirea misiunii principale, de regulă, pentru participarea în
barajele generale.
273. Poziţiile de tragere de rezervă se stabilesc la o depărtare,
faţă de poziţiile de tragere de bază, de aproximativ 100 m, în direcţie şi
50-100 m în adîncime, iar pentru TAB sau MLI/MLD, la 150-200 m în
adîncime şi 50-150 m în direcţie.
Poziţiile de tragere de rezervă se ocupă cînd poziţia de bază a fost
descoperită şi bătută cu foc intens de către inamic sau pe timpul
pătrunderii acestuia la flancuri, prin intervale în spatele poziţiei de
apărarea grupei; cînd nu se organizează poziţii de tragere vremelnice
din acestea se pot executa şi unele concentrări de foc la distanţe mari.
274. Poziţiile de tragere vremelnice se stabilesc cît mai aproape
de limita dinainte a apărării sau în faţa acesteia, pînă la 200 m depărtare
de poziţiile de tragere de bază.
De pe poziţiile de tragere vremelnice, focul se execută pentru
inducerea în eroare a inamicului asupra dispunerii mijloacelor
principale de foc proprii, pentru participarea în concentrările de foc şi
pentru sprijinul siguranţei de luptă (poziţiei înaintate).

115
 275. Fîşia de tragere este porţiunea de teren, delimitată lateral
spre stînga şi spre dreapta – stînga asigură, dreapta participă – în care
grupa trebuie să execute misiunile de foc stabilite pentru nimicirea sau
respingerea inamicului care atacă.
Dezvoltarea frontală a fîşiei de tragere măsurată pe limita
dinainte a barajului general poate fi de pînă la 200 m.
Adîncimea fîşiei de tragere este determinată de bătaia maximă
eficace în concentrări de foc.
Pentru grupa înzestrată cu TAB, aceasta este de 1700 m (bătaia
maximă eficace a mitralierelor).
Cînd grupa acţionează fără TAB sau MLI/MLD adîncimea fîşiei
de tragere este de 1200 m (bătaia eficace a mitralierei uşoare).
276. Sectorul de foc concentrat este suprafaţa sau aliniamentul
de tragere pe care se pregăteşte concentrarea focului întregului
armament principal (cel puţin 2/3) al subunităţii asupra personalului
inamicului (care va ocupa sau se va desfăşura pe un anumit aliniament).
277. Sectorul de tragere de bază este porţiunea de teren
delimitată lateral spre stînga şi spre dreapta (stînga – asigură; dreapta –
participă) în care militarii execută focul cu armamentul din înzestrare la
distanţa maximă eficace a acestuia (mitraliera, puşca mitralieră,
mitralierele de pe TAB, AG-7).
Dezvoltarea frontală a sectoarelor de tragere de bază, măsurată pe
limita dinainte a barajelor generale, este de pînă la 300 m pentru
mitraliera uşoară şi mitralierele de pe TAB şi pînă la 200 m pentru
celelalte arme ale grupei.
Adîncimea sectorului de tragere de bază este determinată de
bătaia maximă eficace în concentrări de foc, pentru armamentul de
infanterie şi bătaia maximă după înălţător, pentru AG-7.
Sectorul de tragere complementar este porţiunea de teren din
stînga sau dreapta sectorului de tragere de bază în care militarii execută
focul în folosul subunităţilor (militarilor) vecine cu care cooperează
pentru acoperirea cu foc a intervalelor dintre acestea.
Dezvoltarea frontală a sectorului de tragere complementar poate
fi de 1/3 pînă la 2/3 din dezvoltarea frontală a sectorului de tragere de
bază.

116
 278. Barajul general constă în concentrarea focului întregului
armament al grupei pentru nimicirea sau respingerea inamicului care
atacă şi execută foc în limitele fîşiei de tragere a acesteia, iar în
adîncime pînă la distanţa maximă de 400 m faţă de limita dinainte a
apărării.
Pentru a asigura nimicirea inamicului în barajul general, trebuie
să se realizeze o pînză de foc continuu cu densitatea de 7,5 lovituri pe
minut – aproximativ 2,5 gloanţe pe metru liniar pe minut.
Aceasta se obţine prin suprapunerea focului mai multor categorii
de armament pe aceeaşi porţiune de teren, pe toată durata acţiunii
inamicului; scop pentru care comandantul de grupă stabileşte pentru
fiecare sectoare şi direcţii de tragere.
Barajul general este unic (ziua sau noaptea) fiecare militar avînd
misiunea de a trage constant într-un anumit sector sau pe o direcţie.
În acest scop tot armamentul trebuie pregătit să execute focul atît
pe timp de zi cît şi pe timp de noapte sau în alte condiţii de vizibilitate
redusă.
Sistemul de foc se consideră realizat după ce s-au luat toate
măsurile pentru pregătirea muniţiei, amenajarea poziţiilor de tragere,
mijloacele de foc au ocupat poziţiile şi dispozitivul de luptă şi s-au
pregătit elementele pentru fiecare direcţie (sector) de tragere de bază
(complementar).
279. Pentru nimicirea grupurilor izolate ale inamicului care
încearcă să cerceteze, să execute culoare prin baraje sau să pătrundă în
adîncimea apărării, în cadrul grupei se destină mijloace de foc de
serviciu care trebuie să fie gata în permanenţă pentru deschiderea
focului din poziţiile de tragere vremelnice sau de rezervă.
280. Conducerea focului constă în dirijarea organizată a
tragerilor cu armamentul din înzestrare asupra obiectivelor de pe
direcţia de acţiune a grupei în scopul nimicirii inamicului şi cuprinde:
1) observarea cîmpului de luptă – cercetarea inamicului şi
terenului, descoperirea şi indicarea corectă a obiectivelor, determinarea
distanţelor pînă la acestea;
2) organizarea focului – alegerea obiectivului, stabilirea
echipei cu care se va putea obţine eficacitatea maximă în timpul cel mai
scurt, stabilirea procedeului de executare a focului, felul muniţiei şi a
semnalelor de conducere a focului;

117
 3) darea misiunii de foc – de către comandantul echipei,
stabilirea trăgătorului care va îndeplini misiunea, indicarea obiectivului
(obiectivelor), stabilirea înălţătorului, precizarea punctului de ochire,
felului focului, consumului de muniţie şi darea comenzii de deschidere
a focului;
4) observarea efectului focului şi corectarea tragerii;
5) manevra focului (concentrarea, repartizarea şi transportul
focului);
6) controlul şi evidenţa consumului de muniţie.
281. Pe timpul pregătirii de foc a ofensivei inamicului, forţele
proprii se protejează.
În cazul întrebuinţării de către inamic a armelor de distrugere în
masă, se execută determinarea efectelor acestora, restabilirea comenzii,
refacerea puterii de luptă a forţelor şi aplicarea măsurilor de protecţie
stabilite în zonele afectate.
282. După primirea misiunii, comandantul de grupă, desfăşoară
activităţile prevăzute la secţiunea “comandă şi control”.
Dînd misiunile de luptă, comandantul de grupă precizează:
1) echipei fixe (trăgătorului la mitralierele de pe transportorul
amfibiu blindat) – poziţiile de tragere de bază, de rezervă şi vremelnice,
sectoarele de tragere de bază şi complementare, direcţiile de tragere în
barajul general;
2) echipelor antipersonal şi antiblindate – poziţiile de tragere de
bază, de rezervă şi vremelnice, sectoarele de tragere de bază şi
complementare, direcţiile de tragere în barajul general;
3) modul în care echipele (militarii) din grupă vor respinge
atacul inamicului în faţa limitei dinainte a apărării şi cum se va acţiona
în cazul pătrunderii inamicului în poziţia de apărare a grupei,
concentrările de foc de pluton (eventual companie) – cine şi cînd
participă, consumul de muniţie pentru fiecare.
283. Comandantul de grupă, după ce a pregătit apărarea,
întocmeşte fişa de foc a grupei pe care o prezintă pentru aprobare
comandantului de pluton.
Pe fişă, de regulă, se trec:
1) reperele şi distanţele pînă la ele;
2) situaţia inamicului care se vede sau care va ataca pe direcţia
grupei;
3) poziţia de apărare a grupei şi fîşia de tragere;
118
 4) poziţiile de tragere de bază, de rezervă şi vremelnice ale
transportorului amfibiu blindat (maşinii de luptă), aruncătorului de
grenade antitanc, puştii mitraliere şi puştii semiautomate cu lunetă cu
sectoarele lor de tragere de bază şi suplimentare pentru fiecare poziţie;
5) locaşurile de tragere ale celorlalţi militari şi direcţiile de
tragere în barajul general;
6) locul grupelor vecine şi direcţiile de tragere în faţa grupei şi
în intervale;
7) sectoarele de foc concentrat ale plutonului la care participă
grupa;
8) limita dinainte a barajului general;
9) barajele şi obstacolele realizate;
10) lucrările de apărare;
11) locul punctului de comandă-observare al comandantului de
pluton.

284. Pentru observarea permanentă a acţiunilor inamicului şi

terenului, comandantul de grupă numeşte un observator, iar pentru
nimicirea elementelor izolate, a grupurilor mici ale inamicului –
armament de serviciu, care se dispune în poziţie de tragere vremelnică
sau de rezervă şi deschide focul la ordin sau uneori din proprie
iniţiativă.
285. Desfăşurarea luptei de apărare. Cînd inamicul începe
pregătirea de foc comandantul de grupă dă comanda (semnalul) “ÎN
ADĂPOST”, iar militarii din grupă, mai puţin cel de la armamentul de
serviciu, intră în şanţul adăpost acoperit (adăpostirea sub parapet) sau
se adăpostesc pe fundul şanţului de tragere, fiind gata să ocupe
locaşurile pe poziţia de apărare a grupei şi să respingă atacul
inamicului; echipajul permanent al TAB sau MLI/MLD îşi ocupă locul,
pe poziţia de rezervă.
După ce inamicul a plecat la atac, pe măsură ce se apropie de
poziţia de apărare, armamentul de serviciu, precum şi TAB sau
MLI/MLD şi mitraliera uşoară, din amplasamentele de tragere
vremelnice, la comanda comandantului de grupă, participă în sectorul
de foc concentrat stabilit prin ordinul de acţiune.
Cînd inamicul se apropie de limita dinainte a barajului general la
comanda (semnalul) comandantului de pluton, repetată de comandantul

119
de grupă, militarii trec pe poziţia de apărare, iar TAB sau MLI/MLD pe
poziţia de tragere de bază.
La semnalul unic “barajul general” grupa execută simultan focul
pe direcţiile stabilite.
Mijloace blindate ale inamicului care ajung la distanţa bătăii
eficace a aruncătoarelor de grenade se nimicesc cu focul acestora;
asupra celor care ajung la distanţe de sub 20 m se acţionează cu grenade
antiblindate, mănunchiuri de grenade şi alte mijloace de distrugere
(imobilizare).
Infanteria debarcată din autovehicule se nimiceşte cu focul
executat în barajele generale de către toate categoriile de armament.
Cînd infanteria inamicului ajunge la distanţa de 30-25 m de
poziţia de apărare militarii aruncă grenadele de mînă defensive.
Inamicul pătruns în poziţia de apărare se nimiceşte cu grenade de mînă
defensive, foc executat la mică distanţă şi prin luptă corp la corp.
Ochitorul-operator a TAB sau MLI/MLD execută foc asupra
mijloacelor blindate ale inamicului pătruns în poziţia de apărare sau la
flancuri.
Pentru a interzice pătrunderea inamicului prin şanţul de tragere şi
şanţul de comunicaţie, acestea se blochează cu capre, arici de sîrmă
ghimpată şi alte baraje pregătite din timp. Subunităţile vecine atacate de
inamic vor fi sprijinite de către grupă prin foc şi manevre, urmărind ca
împreună cu acestea să asigure flancurile şi spatele dispozitivului de
luptă.
Secţiunea a 2-a
Apărarea mobilă
286. Apărarea mobilă, urmăreşte nimicirea inamicului prin
acţiuni de tip ofensiv executate de către subunităţile din forţele de
angajare ulterioară (uneori rezervă) ale batalionului, după înaintarea
controlată a inamicului pe un aliniament (poziţie) care îl face vulnerabil
loviturilor executate de apărător prin contraatacuri şi învăluire.
Apărătorul pune accentul principal pe înfrîngerea inamicului şi nu pe
menţinerea sau recîştigarea terenului pierdut.
Pentru desfăşurarea apărării mobile, se utilizează o combinaţie de
acţiuni de întîrziere, defensive şi ofensive, ceea ce presupune
dispunerea înaintată a unor forţe relativ mici si folosirea pe scară largă
a manevrei, focului si obstacolelor pentru a prelua iniţiativa de la
atacator după ce acesta a intrat în sectorul apărat.
120
 Mobilitatea forţelor proprii trebuie să fie cel puţin egală cu cea a
atacatorului.
Terenul ales trebuie să corespundă acţiunilor manevriere.
Pregătirea şi desfăşurarea apărării mobile se realizează potrivit
acţiunii specifice – ofensive sau de apărare – iar conţinutul acesteia se
regăseşte la capitolul respectiv.
Secţiunea a 3-a
Apărarea pe aliniamente intermediare
287. Apărarea pe aliniamente intermediare se organizează
atunci cînd inamicul dispune de o superioritate covîrşitoare de forţe şi
mijloace sau are o situaţie avantajoasă.
Scopul apărării, în acest caz, îl constituie cîştigarea de timp,
producerea de pierderi inamicului şi sustragerea forţelor proprii de sub
loviturile acestuia.
Intensitatea şi caracteristicile acţiunilor forţelor care se apără pe
aliniamente intermediare, diferă de la un aliniament la altul, odată cu
mutarea efortului în cadrul acestora pînă pe aliniamentul final de
apărare şi alternează cu contraatacuri executate prin surprindere şi cu
atacuri în faţa limitei dinainte a forţelor proprii.
288. Aliniamentele de apărare se aleg de către eşaloanele
superioare grupei, în aşa fel încît forţele care le ocupă să aibă, pe cît
posibil, flancurile asigurate, să includă forme tari de teren, obstacole
naturale, iar terenul din adîncime să dispună de acoperirile necesare
desprinderii de inamic şi replierii în ascuns a forţelor pe următorul
aliniament de apărare.
Aliniamentele şi distanţa dintre acestea se stabilesc astfel încît,
inamicul care a reuşit să rupă apărarea organizată pe primul aliniament
să fie obligat să pregătească un nou atac pentru ruperea aliniamentului
următor.

121
 289. Pregătirea luptei de apărare pe aliniamente intermediare
de către grupa de infanterie se execută conform precizărilor de la
paragraful “apărarea pe poziţii” iar în desfăşurarea acesteia se combină
acţiunile de menţinere a poziţiei de apărare cu manevra din faţă către
adîncime, ripostele ofensive pentru desprinderea unor forţe din
contactul cu inamicul, se realizează completarea efectelor focului cu
mişcarea, folosesc ambuscadele, capcanele, lucrările genistice, precum
şi cîmpurile de mine.
Ocuparea aliniamentului final se face succesiv, pe măsura
replierii subunităţilor de pe ultimul aliniament intermediar.
Secţiunea a 4-a
Retragerea
290. Retragerea se adoptă temporar pentru scoaterea forţelor de
sub loviturile inamicului şi punerii lor într-o situaţie mai avantajoasă în
adîncime, ocuparea unor poziţii favorabile ducerii luptei sau regrupării
acestora pe anumite direcţii în vederea îndeplinirii altor misiuni.
Uneori, retragerea se poate executa şi pentru atragerea inamicului pe
direcţii nefavorabile desfăşurării forţelor sale principale, mai ales a
celor blindate şi nimicirea lor ulterioară.
Retragerea se execută la ordinul comandantului eşalonului
superior, în mod organizat, în ascuns şi cu rapiditate, de regulă, fără
desfăşurarea forţelor principale pe aliniamente intermediare, pînă la
aliniamentul final pe care urmează să se organizeze o apărare puternică
sau înapoia căruia să se concentreze noi forţe şi mijloace în scopul
îndeplinirii altor misiuni. Desfăşurarea parţială sau totală a forţelor
principale este permisă numai pentru executarea unor lovituri asupra
inamicului care a reuşit să intercepteze căile de retragere, pentru
nimicirea forţelor de desant aerian sau a forţelor aeromobile desantate
de acesta pe direcţiile de retragere.
291. Situaţiile caracteristice în care se execută retragerea sunt:
1) cînd forţele proprii au fost lovite puternic cu sisteme de
cercetare-lovire de înaltă precizie şi nu mai sunt posibilităţi de
închidere a breşei create;
2) inamicul a rupt apărarea pe un front larg şi pe o mare
adîncime reuşind să pătrundă cu forţe superioare în flanc şi să ameninţe
spatele;
3) cînd inamicul acţionează cu forţe superioare, îndeosebi
blindate, iar raportul de forţe este mult superior în favoarea acestuia;
122
 4) pe timpul ofensivei, cînd inamicul execută acţiuni puternice;
5) în cazul desfăşurării nefavorabile a luptei de întîlnire.
Secţiunea a 5-a
Apărarea în încercuire
292. Grupa de infanterie acţionează în apărarea în încercuire, în
cadrul eşalonului superior, în una din următoarele situaţii: în apărare, pe
timpul executării contraatacului, pe timpul retragerii şi cînd se
urmăreşte menţinerea cu orice preţ a unor obiective importante; în
ofensivă, ca urmare a contraatacurilor şi loviturilor concentrice
executate de către inamic; pe timpul urmăririi, în urma luptei de
întîlnire desfăşurată nefavorabil pentru forţele proprii.
293. Scopul apărării în încercuire, de regulă, constă în:
menţinerea de lungă durată a unor raioane importante; polarizarea unor
forţe numeroase ale inamicului şi producerea de pierderi cît mai mari
acestora; dispersarea forţelor inamicului şi slăbirea puterii sale de luptă
în adîncime; crearea condiţiilor în vederea executării cu succes a
acţiunilor viitoare.
Uneori, deşi există posibilitatea sustragerii forţelor de la
încercuire, acestea sunt lăsate preconceput să lupte în încercuire, cînd
raioanele respective au o importanţă vitală pentru desfăşurarea
ulterioară a acţiunilor prezintă avantaje din punct de vedere al reliefului
şi resurselor economice, iar gruparea încercuită are posibilitatea să
lupte vreme îndelungată în aceste condiţii.
Secţiunea a 6-a
Executarea contraatacului
294. Contraatacul este conceput de eşaloanele superioare şi
constituie un moment important în desfăşurarea luptei de apărare;
pentru executarea acestuia comandantul utilizează o parte sau
majoritatea forţelor aflate în apărare, pentru exploatarea situaţiilor
favorabile lovirii atacatorului în locuri şi momente decisive şi
înfrîngerii acestuia.
Prin lansarea contraatacului, comandantul poate urmări:
recucerirea terenurilor (poziţiilor) pierdute, izolarea şi nimicirea
forţelor inamicului sau orice altă operaţie care vizează restabilirea
situaţiei iniţiale.
Contraatacul se execută atunci cînd inamicul este pe punctul de a
fi oprit ori şi-a încetinit ritmul ofensivei (iar dispozitivul său este
123
dezorganizat şi slăbit), eşalonul doi (rezervele) apropiate ale acestuia au
fost introduse în luptă sau sunt departe de eşalonul întîi (a fost lovit cu
aviaţia şi focul artileriei) şi folosirea forţelor din adîncime nu se poate
realiza în timp scurt.
Pentru pregătirea contraatacului, comandantul stabileşte:
1) locul de dispunere al forţelor de contraatac;
2) drumurile şi căile de apropiere ce pot fi folosite;
3) valoarea sprijinului de foc necesar.
Contraatacul caută să evite punctele tari ale inamicului, forţele
care contraatacă ocupînd poziţii de unde să poată ataca flancul şi
spatele acestuia.
295. În apărarea pe poziţii, comandantul foloseşte forţele de
angajare ulterioară şi rezerva în cooperare cu elementele statice ale
apărării (poziţiile de apărare sau punctele de întărire) pentru a tăia
elanul ofensiv al atacatorului şi a-i reduce avantajul numeric.
296. În apărarea mobilă comandantul anticipează pătrunderile
inamicului în adîncime şi foloseşte obstacolele şi poziţiile întărite
pentru a direcţiona şi controla aceste pătrunderi. El execută, de
asemenea, contraatacuri locale pentru a-l determina pe inamic să intre
în pătrunderile planificate de apărător sau a-l induce în eroare asupra
dispozitivului de apărare.
Parte din elementele mobile ale apărării atrag inamicul, iar cele
statice îl fixează într-o zonă (raion) dinainte stabilită. Ulterior, forţele
de lovire atacă şi nimicesc inamicul prin contraatac sprijinite cu toate
mijloacele la dispoziţie.
Secţiunea a 7-a
Apărarea în cadrul luptei de întîlnire
297. Trecerea la apărare în cadrul luptei de întîlnire se execută
în situaţia cînd inamicul a devansat în desfăşurare forţele proprii sau
este superior în forţe şi mijloace. În acest caz, forţele proprii trec în
grabă la apărare pe aliniamentul atins sau pe un alt aliniament favorabil.
Scopul principal al trecerii la apărare în lupta de întîlnire îl
constituie împiedicarea inamicului de a-şi îndeplinii obiectivul. În
funcţie de situaţia concretă, comandantul grupei trecute la apărare poate
urmări şi alte obiective, respectiv, cîştigarea de timp pînă la sosirea
forţelor pichetului mobil de cap cu care să treacă ulterior la nimicirea

124
inamicului prin acţiuni ofensive, producerea de pierderi cît mai mari
inamicului sau menţinerea terenului ocupat.
Avînd în vedere caracterul de independenţă al luptei de întîlnire,
o atenţie deosebită trebuie acordată protejării flancurilor şi evitării
încercuirii, scop în care se va căuta, pe cît posibil, ca acestea să se
sprijine pe forme tari de teren.
În funcţie de evoluţia situaţiei pe timpul desfăşurării luptei,
forţele grupei aflate în apărare trebuie să fie în măsură să rupă lupta şi
să treacă la retragere, să asigure aliniamentul de atac al forţelor proprii
sosite în sprijin, ori să treacă la ofensivă împreună cu acestea.
Secţiunea a 8-a
Ambuscada
298. Ambuscada este un procedeu folosit de grupa de infanterie,
atît în ofensivă cît şi în apărare în scopul întîrzierii acţiunilor, producerii
de panică şi pierderi, precum şi pentru nimicirea acestuia.
Ambuscada se execută la ordin sau din proprie iniţiativă, cînd
grupa de infanterie acţionează independent sau izolat, ziua şi noaptea,
în condiţii grele de stare a vremii, în teren greu accesibil, în locurile
favorabile executării atacului prin surprindere, de la distanţă mică.
Ambuscada constă în atacul surpriză dintr-o poziţie mascată
împotriva unui obiectiv (ţintă) static temporar sau în deplasare; sistemul
de foc se organizează combinat cu baraje, obstacole şi distrugeri.
299. Ambuscadele se clasifică în funcţie de:
1) timp (în grabă, din timp);
2) loc (punctuale, de suprafaţă);
3) dispozitiv (liniar, în formă de L, V, alte tipuri).
Ambuscada în grabă se organizează atunci cînd grupa are contact
vizual cu forţele inamicului şi este exclusă posibilitatea detectării de
către acestea. Comandantul execută din timp pregătirea ambuscadei,
astfel încît echipele şi militarii să execute prompt comenzile sau
semnalele. De regulă, se prevede o variantă de acţiune de rezervă
pentru cazul în care inamicul detectează ambuscada înainte de
amplasarea dispozitivului şi deschiderea focului.
Ambuscada pregătită din timp este organizată şi condusă
împotriva unui obiectiv specificat şi cu o localizare prestabilită. Pentru
planificarea acţiunii comandantul grupei trebuie să cunoască: mărimea
şi comportarea inamicului; armamentul şi tehnica de care acesta
dispune.
125
 Ambuscada punctuală constă în dispunerea trupelor şi executarea
atacului într-un singur sector de nimicire (distrugere) a inamicului, a
tehnicii şi armamentului acestuia.
Ambuscada de suprafaţă presupune desfăşurarea atacului
surpriză în două sau mai multe sectoare de nimicire, succesiv, sau
simultan.
Ambuscada liniară reprezintă atacul surpriză împotriva
inamicului avînd elementele dispuse de aceeaşi parte, paralel cu direcţia
de înaintare a acestuia, încadrînd inamicul prin foc din flancuri. Acest
tip de ambuscadă se adoptă, de regulă, în teren care restrînge
posibilităţile de manevră ale inamicului sau în teren deschis care
asigură mijloace naturale de blocare a acestuia, în sectorul (zona) de
nimicire (distrugere).
Ambuscada în formă de “L” presupune amplasarea elementului
de asalt în lungul laturii mari al L-ului, iar a elementului de sprijin pe
latura mică într-un unghi drept. Comandantul grupei stabileşte limita de
avansare a elementului de asalt şi limite de încetare a focului pentru
celelalte. Acest tip de ambuscadă se poate adopta pe o curbă pronunţată
a unui drum, pe o potecă, la un rîu.
300. Pentru îndeplinirea misiunii comandantul de grupă trebuie
să acorde atenţie:
1) cunoaşterii situaţiei şi intenţiilor inamicului ce urmează a fi
nimicit în ambuscadă;
2) recunoaşterii amănunţite a locului unde va pregăti ambuscada
şi a căilor ce duc spre acesta;
3) organizării minuţioase a sistemului de baraje şi distrugeri;
4) constituirii dispozitivului de luptă, executării mascării
acestuia, precum şi realizării conducerii.

126
 301. Locul pentru executarea ambuscadei trebuie să ofere
condiţii pentru intrarea, dispunerea şi executarea manevrei, ieşirea
mascată a echipelor; să asigure observarea la distanţe mari; să reducă
posibilităţile inamicului de a se desfăşura pentru luptă şi să asigure
cîmp de vedere şi de tragere, executarea focului de flanc şi încrucişat
combinat cu baraje explozive şi neexplozive.
302. Dispozitivul de luptă al grupei, constituit în funcţie de
natura şi valoarea probabilă a inamicului, de proprietăţile terenului şi
misiunea primită, de regulă constă din elemente de asalt (blocare, atac),
de sprijin, de observare şi siguranţă.
În toate situaţiile dispozitivul de luptă trebuie să permită
întrebuinţarea mijloacelor de foc ale grupei pentru lovirea simultană a
inamicului, să asigure condiţii pentru executarea manevrei şi
concentrarea focului, pentru intensificarea atacului pînă la nimicirea
completă a acestuia.
Uneori, cînd inamicul este inferior şi foloseşte armament cu
caracteristici necunoscute, ambuscada se execută fără foc şi prin
surprindere. Grupa se dispune într-un loc mascat, iar în momentul
intrării inamicului în locul ambuscadei execută un salt hotărît şi prin
lupta corp la corp nimiceşte personalul, ia prizonieri, capturează modele
de armament, se regrupează şi se înapoiază în locul ordonat.
303. Pe timp de noapte sau în alte condiţii cu vizibilitate redusă,
militarii acţionează pe jos, TAB sau MLI/MLD, iar mijloacele de
întărire se dispun cît mai aproape de căile de deplasare probabile ale
inamicului, de regulă, pe o singură parte a comunicaţiei, pentru a evita
lovirea personalului şi tehnicii militare proprii cu focul armamentului
instalat pe acesta.
304. Inamicul se nimiceşte din momentul intrării forţelor lui
principale în ambuscadă.
Elementele destinate pentru blocare angajează capul şi coada
coloanei inamicului prin foc, interzicînd ieşirea acestuia din
ambuscadă, concomitent cu deschiderea simultană a focului de către
toate echipele şi cu toate categoriile de armament. Cînd s-au creat
condiţii avantajoase, sub acoperirea focului echipei de sprijin, celelalte
elemente execută un atac rapid pentru nimicirea completă a inamicului,
apoi se regrupează şi se deplasează în raionul stabilit.

127
 După îndeplinirea misiunii, în raport cu situaţia de luptă, grupa
părăseşte locul ambuscadei în ascuns, pe itinerarul recunoscut din timp,
urmînd să îndeplinească alte misiuni.
Secţiunea a 9-a
Capcana
305. Capcana se execută după planul eşalonului superior sau
din proprie iniţiativă, de regulă, în apărare (în faţa limitei dinainte, pe
limita dinainte, în adîncimea apărării, la flancuri şi în intervale, precum
şi pe teritoriul ocupat de inamic).
Aceasta se realizează în funcţie de:
1) forţele şi mijloacele la dispoziţie;
2) forţele şi tehnica inamicului ce urmează a fi scoase din luptă;
3) avantajele terenului; timpul la dispoziţie;
4) cantitatea de mijloace neexplozive şi explozive din înzestrare
şi din zona acţiunilor de luptă.
Lucrările se execută pe aliniamente, direcţii, sectoare sau fîşii din
teren, se asigură cu foc, se supraveghează de grupă şi se verifică la
orele stabilite în planul de acţiune al eşalonului superior.
Inamicul poate intra în capcană ca urmare a nedescoperirii
sistemului de lucrări sau este atras prin acţiuni înşelătoare, precum şi
prin diferite indicatoare şi informaţii false care să canalizeze acţiunile
forţelor acestuia în raionul capcanei.
306. Grupa poate organiza capcana într-o fîşie cu o dezvoltare
frontală de 600-1200 m şi o adîncime de 300-600 m.
Pentru a cuprinde întreaga suprafaţă de teren pe care este
organizată capcana plutonul adoptă un dispozitiv de luptă neuniform
compus din: 1-2 observatori; 1 echipă de siguranţă şi sprijin; 1 echipă
de asalt; 1-2 pînde (care pot executa şi paza).
Elementele de dispozitiv se dispun pe unul sau mai multe
aliniamente, pe înălţimi dominante şi acoperite, la distanţe care să
asigure continuitatea observării, legătura de foc şi sprijinul reciproc.
Observatorii se dispun la flancuri şi înapoia primului aliniament
de capcane. Aceştea supraveghează permanent sistemul de lucrări şi
înştiinţează comandantul şi celelalte elemente despre apariţia
inamicului.
Echipele de siguranţă şi sprijin se dispun central şi înapoi, la
distanţa de unde pot apăra cu foc obiectivul şi sprijini acţiunea
echipelor de atac şi capturi.
128
 Echipa de asalt se dispune aproape de obiectiv, într-un loc din
care să poată interveni rapid pentru capturarea inamicului sub sprijinul
focului celorlalte elemente de dispozitiv.
Posturile de pîndă se dispun la 150-200 m în faţa primului
aliniament de lucrări şi acţionează numai pe timpul nopţii pentru a
descoperi apropierea inamicului de locul capcanei.
307. Grupa execută lucrările genistice, instalează cîmpurile de
mine şi dispozitivele special realizate pentru sistemul de lucrări din
compunerea capcanei.
Comandantul de grupă fixează locul şi ordonă executarea
lucrărilor genistice, organizează sistemul de foc, asigură mijloacele de
legătură pentru fiecare echipă (post), stabileşte semnalele de
recunoaştere şi numeşte elementul care să atragă inamicul în capcană.
308. Inamicul pătruns în capcană este capturat, dezarmat imediat
şi evacuat, potrivit ordinului eşalonului superior.
Dacă inamicul pătruns în capcană ripostează cu foc, acesta va fi
nimicit de către echipele de atac şi captură. Comandanţii iau măsuri să
evite surprinderea forţelor şi mijloacelor proprii de către rezervele
inamicului trimise în sprijinul celor căzute în capcană.
Capitolul XXIII
PARTICULARITĂŢI ALE LUPTEI DE APĂRARE
Secţiunea 1
Apărarea în localitate
309. Localităţile, dispunînd de construcţii simple sau cu multe
etaje, din diferite materiale de construcţii rezistente (unele cu lucrări
subterane), se pregătesc (adaptează) ca lucrări de fortificaţii, completate
cu baraje explozive şi neexplozive, astfel încît să permită organizarea
unei apărări ferme, capabilă să reziste timp îndelungat acţiunilor
inamicului.
Localităţile (oraşele, comunele, satele), întreprinderile şi celelalte
unităţi economice şi sociale, constituie un factor esenţial în îndeplinirea
misiunilor de către subunităţile militare şi formaţiunile de apărare.

129
 Detalii privind factorii care trebuie luaţi în considerare pentru
organizarea apărării în localităţi sunt prezentate în anexa 2.
258. Grupa apără o clădire sau în funcţie de mărime, o parte din
aceasta, intervalul dintre două clădiri, o stradă, un parc, un loc viran, o
intersecţie de străzi, un atelier (secţie, depozit) sau o clădire din cadrul
întreprinderii.
Grupa pregăteşte şi duce acţiunile de luptă în cadrul plutonului,
iar cînd acţionează izolat, poate apăra 1-2 case, o parte dintr-o
întreprindere, o hală4 (de montaj, reparaţii, întreţinere), un atelier;
acţiunile de luptă se duc în cooperare cu alte formaţiuni de apărare.
310. După ce comandantului de grupă i se atribuie un sector de
tragere o clădire sau mai multe clădiri de apărat, execută următoarele
activităţi:
1) ia măsuri pentru amenajarea clădirii (clădirilor) şi pentru
apărarea circulară;
2) organizează observarea şi sistemul de foc, punînd accent pe
focul încrucişat de-a lungul străzilor, focul etajat, focul pumnal şi pe
folosirea grenadelor defensive şi antiblindate;
3) creează în clădire rezerve de muniţie (îndeosebi de grenade
defensive şi antiblindate), alimente, materiale sanitare şi apă potabilă,
precum şi materiale de stins incendii;
4) pregăteşte 1-3 amplasamente de tragere pentru fiecare mijloc
de foc şi căi ascunse pentru executarea manevrei TAB sau MLI/MLD
prin curţi, spărturi în zidurile împrejmuitoare şi în pereţii clădirilor
pentru executarea focului;
5) stabileşte măsuri concrete pentru stingerea incendiilor
provocate de inamic în clădiri sau în afara lor;
6) asigură TAB sau MLI/MLD împotriva acţiunilor mijloacelor
antiblindate ale inamicului;
7) stabileşte măsuri concrete pentru conducerea focului şi
echipelor.

4
Hală – clădire amenajată, cu instalaţii necesare, unde se vînd alimente (în
deosebi carne); piaţă acoperită. Sală de dimensiuni foarte mari, amenajată ca
atelier în fabrici, ca sală pentru manifestaţii sportive, culturale, pentru expoziţii
etc.
130
 311. Amenajarea clădirii pentru apărare constă în consolidarea
pereţilor, planşelor5, blocarea ferestrelor şi uşilor cu cărămizi sau saci
cu nisip (pămînt), crearea de creneluri 6 şi ambrazuri pentru mijloacele
de foc, executarea de spărturi în ziduri şi în planşee pentru observare şi
legătură între etaje, amenajarea a 2-3 ieşiri, precum şi a demisolurilor
rezistente ca adăposturi, minarea intrărilor, interioarelor clădirii,
obiectelor din jurul acesteia, din curţi şi grădini, blocarea, minarea
gurilor de canal, pregătirea teraselor (acoperişurilor) pentru lupta
antidesant.
Pentru stingerea incendiilor se pregătesc căngi, răngi, găleţi şi
alte unelte. Clădirea se curăţă de obiectele uşor inflamabile, pardoselile
se acoperă cu nisip şi se creează rezerve de apă şi de nisip.
Clădirile incluse în punctul de sprijin al plutonului, trebuie să
aibă legătură de foc între ele şi să fie unite printr-un şanţ de
comunicaţie.
Căile de acces se acoperă cu baraje. În intervalele dintre
subunităţi se construiesc baraje antiblindate şi antiinfanterie.
312. Sistemul de foc trebuie pregătit în primul rînd, pe ieşirile
spre inamic, pe cîteva etaje, astfel încît toate căile de acces spre punctul
de sprijin să fie observate şi bătute cu foc de flanc şi încrucişat. La
etajele superioare se instalează observatori.
Mitraliera şi aruncătorul de grenade antiblindate se instalează, de
regulă, la parter şi în intervalele dintre clădiri.
Cu întregul armamentul grupei se execută foc pentru nimicirea
inamicului pe căile de acces şi interzicerea infiltrării acestuia în
adîncime. Mijloacele de foc instalate la etajele superioare ale clădirilor
de la marginea localităţii şi de pe TAB sau MLI/MLD execută focul şi
asupra rezervelor inamicului care se apropie de localitate.
313. Inamicul pătruns în clădiri se nimiceşte cu foc executat la
distanţă apropiată, mijloace explozive, grenade de mînă, prin lupta corp
la corp şi prin acţiunea minelor cursă. Lupta se duce pentru menţinerea
fiecărui etaj şi a fiecărei încăperi.

5
Planşeu – element de construcţie în formă de platformă, care separă etajele
unei clădiri sau alcătuieşte partea carosabilă a unui pod.
6
Crenel – deschizătură îngustă în pereţii unei cazemate, ai unui adăpost sau
parapetul unei tranşee, prin care se pot observa mişcările inamicului şi se pot
executa trageri cu armamentul automat portativ.
 Blindatele inamicului se nimicesc cu focul mijloacelor
antiblindate şi îndeosebi prin acţiunea militarilor pregătiţi special.
Cînd grupa a fost izolată de forţele proprii, comandantul acesteia
trebuie să organizeze şi să ducă lupta în încercuire, menţinînd cu
dîrzenie clădirea pregătită pentru apărare. Pentru revenirea la forţele
proprii grupa va folosi cu precădere reţeaua subterană de canalizare,
desprinzîndu-se de inamic, la ordinul eşalonului superior.
Secţiunea a 2-a
Apărarea pe un curs de apă (canal)
314. Apărarea cursului de apă şi canalului magistral se
organizează, de regulă, pe malul propriu. Cînd este necesar să se
menţină un cap de pod pe malul opus apărarea se organizează pe
ambele maluri. Grupa care acţionează în capul de pod, pregăteşte
poziţia de apărare pe unul din cele două maluri.
Pe porţiunile unde malul propriu este dominat, limita dinainte a
apărării se fixează cît mai aproape de malul apei, iar pe cele dominate
se retrage mai în adîncime, pe un aliniament favorabil (lăsîndu-se pe
malul propriu elemente de siguranţă), care să permită menţinerea
cursului de apă sub bătaia focului armamentului de infanterie.
315. Pentru organizarea apărării pe un curs de apă comandantul
de grupă este obligat:
1) să studieze panta, traseul malurilor, caracteristicile cursului
de apă (lăţimea, adîncimea, viteza curentului, vadurile, natura fundului
acestuia);
2) să organizeze observarea vadurilor, trecerilor şi a altor locuri
favorabile ce pot fi folosite de către inamic pentru trecere şi să destine
mijloace de foc pentru apărarea acestora;
3) să pregătească sistemul de foc care să asigure executarea
focului concentrat şi razant la suprafaţa apei, în porţiunile favorabile
trecerii inamicului;
4) să stabilească poziţia de tragere a TAB sau MLI/MLD pe
direcţia probabilă de forţare ale inamicului cu mijloace de trecere
autopropulsate;
5) să ia măsuri pentru adunarea mijloacelor de trecere locale pe
malul propriu şi să le pună sub pază.
Grupa organizează apărarea, de regulă, în cadrul plutonului. În
unele situaţii poate acţiona şi independent, organizînd apărarea unei
treceri permanente peste cursul de apă sau ca element de siguranţă pe
mal, pentru forţele care se apără cu limita dinainte a apărării mai în
adîncime.
316. Pe timpul apropierii inamicului pe căile de acces spre
cursul de apă, mitralierele deschid focul la distanţa bătăii eficace, cu
scopul de a-i produce pierderi, a-i încetini deplasarea şi a-l forţa să se
desfăşoare prematur.
Elementele de cercetare şi grupurile mici ale inamicului care se
apropie de cursul de apă sunt nimicite cu focul armamentului de
serviciu din poziţiile de tragere vremelnice sau de rezervă.
Cînd inamicul a început forţarea cursului de apă, grupa de
infanterie trebuie să-l nimicească cu focul întregului armament din
poziţii de tragere de bază, interzicîndu-i debarcarea pe malul propriu.
Inamicul care a trecut este nimicit cu focul concentrat al tuturor
armelor.
317. La organizarea sistemului de foc trebuie să se ţină seama de
următoarele:
1) cîmpul de vedere şi de tragere este limitat de malurile
canalelor şi digurilor, ceea ce favorizează apropierea inamicului
neobservat şi fără a putea fi bătut cu foc;
2) se impune organizarea unei observări minuţioase din puncte
favorabile dispuse pe înălţimi, în copaci, clădiri, coşuri de fabrică;
3) barajul general este fracţionat în raport cu orientarea
canalelor şi digurilor;
4) unele lucrări de irigaţii pot fi folosite ca poziţii de tragere
pentru o parte din mijloacele de foc;
5) focurile concentrate se pregătesc şi se execută îndeosebi la
punctele obligate de trecere pentru canalele largi.
Pentru a reduce spaţiile moarte şi fracţionarea focului în barajul
general, unele mijloace de foc (mitraliere, puşca mitralieră) pot primi
misiunea să execute focul pumnal, încrucişat, oblic şi chiar etajat sau de
flanc în lungul digurilor, canalelor şi altor lucrări de irigaţii. Atenţie
deosebită trebuie acordată creării pungilor de foc la punctele obligate
de trecere.
318. La amenajarea genistică a poziţiei de tragere trebuie să se
ţină seama de existenţa şi orientarea jgheaburilor, conductelor şi
adîncimea la care se află pînza de apă freatică.

133
 Secţiunea a 3-a
Apărarea pe timp de noapte şi în alte condiţii
de vizibilitate redusă
319. În orice situaţie apărarea trebuie să fie pregătită pentru
lupta pe timp de noapte.
La organizarea apărării pe timp de noapte comandantul de grupă
trebuie să ţină seama de faptul că: observarea terenului, descoperirea şi
indicarea obiectivelor sunt îngreuiate; se reduce eficacitatea focului
tuturor categoriilor de armament; orientarea, conducerea echipelor şi a
focului, menţinerea legăturii, executarea lucrărilor genistice,
aprovizionările de orice fel se realizează cu mai multă greutate, iar
întunericul şi alte condiţii de vizibilitate redusă favorizează apropierea
în ascuns a inamicului şi măresc pericolul de infiltrare a acestuia prin
intervale.
320. Mijloacele de foc de serviciu, deschid focul din proprie
iniţiativă sau la ordin, în momentul cînd inamicul a trecut la atac.
Grupurile mici ale inamicului se nimicesc de către mijloacele de
foc de serviciu şi cele dispuse în poziţii de tragere vremelnice.
Forţele principale ale inamicului se resping cu foc executat prin
surprindere cu toate categoriile de armament. Atenţie deosebită se
acordă apărării căilor favorabile de apropiere a inamicului, în special a
blindatelor. Inamicul pătruns în punctul de sprijin este nimicit prin foc
şi contraatac.
Contraatacul se execută prin surprindere de regulă, fără pregătire
de foc. În pregătirea acestuia, atenţie deosebită se acordă organizării
deplasării, iluminării terenului, iar pe timpul executării lui – ieşirii
forţelor pe aliniamentul ordonat, menţinerii direcţiei de contraatac şi
cooperării.
Mijloacele de foc dispuse în poziţii de tragere vremelnice trec în
ascuns pe poziţiile de bază înainte de a se lumina de regulă, la ore
diferite de la o zi la alta.
321. Comandantul de grupă, încă de pe timp de zi trebuie să ia
următoarele măsuri:
1) să organizeze observarea cîmpului de luptă;
2) să indice locul de dispunere a observatorilor, pîndelor şi
misiunile acestora;

134
 3) să organizeze sistemul de foc, să pregătească armamentul
pentru trageri pe timp de noapte (stabilirea înălţătoarelor, reperelor
vizibile);
4) să pregătească aparatele de vedere pe timp de noapte şi
mijloacele de iluminare şi să precizeze modul de folosire a acestora;
5) să stabilească mijloacele de foc de serviciu şi locul unde să
fie amplasate;
6) să precizeze sectoarele şi porţiunile de teren în faţă şi la
flancuri unde să pregătească direcţii (sectoare) suplimentare de tragere;
7) să ia măsuri pentru respectarea cu stricteţe a mascării,
interzicerea producerii de zgomote.
La căderea întunericului, militarii de pe limita dinainte a apărării
trebuie să fie gata de luptă, iar mijloacele de foc de serviciu să ocupe
poziţiile de tragere vremelnice.
În faţă şi la flancurile descoperite se trimit posturi de observare-
ascultare (pînde) care se instalează, de regulă, în apropierea barajelor şi
au misiunea să descopere şi să semnaleze încercările inamicului de a
ataca prin surprindere.
322. În zorii zilei, mijloacele de foc care au fost dispuse în
poziţii de tragere vremelnice sau de rezervă, precum şi militarii din
posturile de observare-ascultare (pîndă), patrule revin în ascuns pe
poziţiile de tragere de bază.
Secţiunea a 4-a
Apărarea pe timp de iarnă
323. Schimbarea bruscă a temperaturii şi grosimii stratului de
zăpadă, existenţa gheţii şi poleiului pe drumuri (poteci) iar pe pantele
stîncoase, precum şi căderea precipitaţiilor diferite (ninsoare, lapoviţă,
ploaie) au o mare influenţă asupra militarilor, funcţionării
armamentului şi motoarelor, precum şi asupra pregătirii şi ducerii
acţiunilor, îngreuind traiul şi lupta subunităţilor.
Limita dinainte a apărării se alege, de regulă, înapoia obstacolelor
greu accesibile pentru blindate şi infanteria inamicului (rîpe, cursuri de
apă şi lacuri cu maluri abrupte, mlaştini). Pe drumuri şi căile de acces
către acestea se instalează cîmpuri de mine şi alte baraje genistice.
Atenţie deosebită se acordă măsurilor de prevenire a degerării
personalului şi avariilor la TAB sau MLI/MLD (prin îngheţarea apei în
sistemul de răcire); amenajării punctelor de încălzire (unde militarii pot
servi ceaiuri calde) şi înlocuirii periodice a militarilor care se găsesc pe
135
poziţie, în misiuni de cercetare şi siguranţă; asigurării la timp a
personalului cu îmbrăcăminte călduroasă, costume de mascare, hrană
caldă, ceai şi dispunerea în adăposturi.
324. Comandantul de grupă trebuie să asigure:
1) funcţionarea permanentă a armamentului, tehnicii militare şi
mijloacelor de protecţie;
2) posibilitatea de a folosi în orice moment lucrările de apărare,
prin curăţirea de zăpadă a tranşeei, şanţurilor de comunicaţie, poziţiilor
de tragere ale armamentului, a crenelurilor (ambrazurilor) şi vizoarelor
din pereţii laterali ai TAB sau MLI/MLD;
3) consolidarea taluzurilor şanţurilor de comunicaţie şi pentru
scurgerea apei pe timpul dezgheţului;
4) realizarea observării circulare pentru a nu permite infiltrarea
elementelor de cercetare şi a detaşamentelor de întoarcere pe schiuri ale
inamicului;
5) acordarea primului ajutor şi evacuarea răniţilor în timp scurt;
6) executarea unui control riguros asupra îndeplinirii serviciului
pe poziţii (îndeosebi noaptea, pe viscol şi ninsoare abundentă) şi
asigurarea încălzirii periodice a militarilor;
7) amenajarea adăpostului pentru încălzire şi luarea măsurilor
pentru prevenirea incendiilor în acesta.
325. Mascarea se realizează prin folosirea costumelor de
mascare pe timp de iarnă, acoperirea cu zăpadă a urmelor rămase de la
trageri, a pîrtiilor nou deschise.
326. Şanţul de tragere şi celelalte lucrări, dacă stratul de zăpadă
este mic se sapă în pămînt şi se maschează cu zăpadă, dacă stratul de
zăpadă este mare se execută în zăpadă.
Pentru menţinerea stabilităţii apărării, în caz de dezgheţ se
execută şanţuri pentru scurgerea apei şi gropi colectoare în lucrările
inundabile, se consolidează taluzurile tranşeei şi şanţurilor de
comunicaţie, TAB sau MLI/MLD se dispune pe podine, se protejează
armamentul şi tehnica militară împotriva apei şi noroiului.

136
 T i t l u l IX
ACŢIUNI SPECIFICE – PATRULA
Capitolul XXIV
PRINCIPII GENERALE
327. Patrula este o subunitate (sau un număr de persoane)
trimisă de un eşalon superior pentru executarea unor misiuni de
cercetare, de siguranţă, de legătură sau de luptă. Valoarea ei poate fi de
la o grupă la un pluton. De obicei, grupa de infanterie este folosită ca
patrulă de cercetare.
Tipuri de patrule:
1) patrula de cercetare este o subunitate (grupă) care are drept
misiune cercetarea şi colectarea de informaţii despre inamic, teren sau
despre amîndouă, necesare pentru executarea unor misiuni de luptă de
către trupele proprii;
2) patrula de siguranţă are ca misiune asigurarea securităţii
unei unităţi către în faţă, flancuri sau către spate pentru a descoperi la
timp o eventuală acţiune inamică şi se poate realiza prin ocuparea
succesivă de posturi de observare; cercetarea succesivă a itinerarelor şi
obiectivelor; ocuparea succesivă de posturi de observare şi cercetarea
succesivă a itinerarelor şi obiectivelor;
3) patrula de legătură are drept misiune asigurarea legăturii şi
securităţii între 2 subunităţi (unităţi), în intervalul dintre acestea;
4) patrula de luptă are drept misiune executarea unor atacuri
asupra dispozitivelor inamice pentru capturarea de personal,
echipament sau distrugerea de obiective importante.
Capitolul XXV
ORGANIZAREA PATRULEI
328. Comandantul de pluton stabileşte comandantului de patrulă
şi îi dă misiunea: în mod normal comandantul de patrulă (comandantul
de grupă) îşi alege oamenii din grupa sa plus cei ordonaţi de
comandantul de pluton. În funcţie de misiune, la patrulă pot fi ataşaţi
militari de diferite specialităţi (transmisionist, chimist, genist, sanitar,
translator, lunetist).
Comandantul de patrulă stabileşte echipele în cadrul patrulei în
funcţie de misiune:
1) pentru patrula de recunoaştere: echipe de recunoaştere;
echipe de siguranţă;
137
 2) pentru patrula de luptă: echipe de asalt (atac); echipe de
siguranţă; echipe de sprijin.
Organizarea patrulei se va face avîndu-se în vedere că fiecare
militar să primească o misiune specifică; fiecare membru va fi antrenat
să poată înlocui orice militar din patrulă (excepţie făcînd cei antrenaţi
pentru misiuni speciale).
De obicei, pentru buna îndeplinire a misiunii patrula va avea în
compunere:
1) echipa de comandă (comandant de grupă, transmisionist);
2) echipa de prim ajutor şi evacuare răniţi (sanitar, 1-2 militari);
3) 1 militar destinat pentru reţinerea (scrierea) tuturor
informaţiilor culese pe timpul patrulei;
4) 1-2 militari destinaţi pentru conducerea deplasării după
azimut;
5) echipa destinată pentru percheziţionarea prizonierilor.
Comandantul de pluton trebuie să asigure flexibilitate maximă,
astfel încît pierderea unor militari sau subunităţi cheie să nu pună în
pericol realizarea misiunii.
Capitolul XXVI
PREGĂTIREA PATRULEI
329. Informarea comandantului patrulei. Comandantul de
pluton execută o informare a comandantului patrulei care trebuie să
cuprindă:
1) misiunea patrulei (să fie clară şi să se refere la un singur
obiectiv);
2) itinerarele generale şi zonele periculoase;
3) poziţiile suspecte sau cunoscute de inamic;
4) dispunerea şi activitatea trupelor proprii;
5) elementele de siguranţă pe care patrula trebuie să le asigure;
6) condiţii de vreme şi teren;
7) misiunile şi itinerarele altor patrule;
8) timpul de plecare şi de întoarcere;
9) metodele de raportare a informaţiilor în timpul misiunii
(radio şi curier), locul de întîlnire cu curierul şi unde trebuie să
raporteze informaţiile culese de comandantul patrulei;
10) secretul;
11) alte informaţii specifice.

138
 Asigurarea echipamentului şi a personalului. Comandantul de
pluton informează comandantul patrulei despre militari şi materiale
disponibile.
Asigurarea cu celelalte materiale necesare. Comandantul de
pluton se va asigura că patrulei i-au fost distribuite apa, hrana, muniţia,
aparatura radio etc.
Întocmirea planului de acţiune. După completarea planului
comandantul patrulei îl prezintă comandantului de pluton care va
urmări dacă misiunea a fost înţeleasă şi există posibilităţi reale de
realizare a misiunii. Înainte de plecarea în misiune patrula va fi
verificată.
Rezultatul patrulării. La întoarcere, comandantul ei şi cîţiva
membrii sunt convocaţi de comandantul de companie sau ofiţerul S2
din cadrul comandamentului de batalion pentru prezentarea
informaţiilor cît mai proaspete.
Conducerea patrulei. Deplasarea trupelor peste liniile apărării
proprii sau departe de forţele principale aflate în marş, ofensivă sau
apărare, se face doar cu aprobarea comandantului de companie.
330. Comandantul de patrulă începe să-şi planifice acţiunile
într-o succesiune care poate varia în funcţie de timp, militarii
disponibili sau ordinele comandantului de pluton ori companie şi care
cuprinde:
1) studierea misiunii;
2) planificarea timpului;
3) studierea terenului şi situaţiei;
4) organizarea patrulei;
5) alegerea oamenilor, armamentului, echipamentului;
6) darea dispoziţiilor;
7) coordonarea (continuă);
8) executarea recunoaşterilor;
9) completarea planului de acţiune;
10) darea ordinelor de acţiune;
11) supraveghere, inspecţie, repetiţie;
12) executarea misiunii.
331. Studierea misiunii. Comandantul patrulei studiază toate
informaţiile date de comandantul de pluton identificînd şi alte misiuni
necesare îndeplinirii misiunii de bază.

139
 332. Planificarea timpului. Comandantul patrulei întocmeşte
un program orar ce include activităţile înainte de plecarea în misiune.
Programul se întocmeşte din momentul plecării în misiune către
momentul actual. Exemplu:
02.30 Întoarcerea din misiune
24.00 – 02.30 Deplasarea către dispozitivul propriu
23.30 – 24.00 Realizarea misiunii şi reorganizarea
22.30 – 23.30 Recunoaşterea la obiectiv
20.00 – 22.30 Deplasarea către raionul de adunare lîngă
obiectiv
20.00 Plecarea în misiune
19.45 – 20.00 Deplasarea către punctul de plecare în misiune
19.30 – 19.45 Inspecţia finală
18.45 – 19.30 Antrenament noaptea
18.00 – 18.45 Antrenament ziua
17.00 – 18.00 Inspecţie
16.30 – 17.00 Darea ordinului de acţiune
15.30 – 16.30 Completarea planului de acţiune
14.30 – 15.30 Recunoaşterile
13.30 – 14.30 Planificare preliminară
Coordonare
Dispoziţiuni
Selectare militari, armament, echipament
Organizarea patrulei
Studierea terenului, situaţiei
Planificare timp
Studiere misiune
13.30 Primirea ordinului de acţiune a comandantului
de pluton
333. Studierea terenului şi situaţiei. Comandantul patrulei
studiază harta cu zona de patrulare, stabilind modul în care va conduce
recunoaşterile şi dispunerea patrulei la obiectiv. Terenul influenţează şi
mărimea, organizarea, echipamentul patrulei. Comandantul patrulei
studiază trupele proprii şi adverse stabilind modul în care dispunerea,
valoarea şi capacitatea de luptă a acestuia poate influenţa misiunea
(itinerare, organizare, armament şi echipament).

140
 334. Organizarea patrulei. Comandantul de patrulă
organizează patrula în funcţie de misiune şi personalul disponibil
(capitolul XXV).
335. Alegerea oamenilor (membrii patrulei). În mod normal
comandantul patrulei îşi alege oamenii din grupa sa plus cei ordonaţi de
comandantul de pluton. Ca regulă, dacă comandantul patrulei este
comandantul grupei, grupa lui va participa la misiune.
Armamentul – acesta este cel din organică cu întăririle şi
sprijinul necesar.
Echipamentul – acesta se alege în funcţie de 5 criterii:
1) Raionul obiectivului – trebuie să cuprindă muniţia (tipul ei) şi
cantitatea repartizată fiecărui om, explozivi, aparate de vedere şi
observare pe timp de zi şi de noapte, aparatură de ascultare, cartuşe de
semnalizare.
2) Itinerarul – echipamentul trebuie să includă: hărţi, busole,
binocluri, cleşti pentru tăiat sîrmă, frînghii, cartuşe de semnalizare,
muniţie, ambarcaţiuni.
3) Conducerea subunităţii – mijloace de conducere prin radio,
pirotehnice, cartuşe de semnalizare, fluiere, semnale luminoase.
4) Echipamentul uzual – ţinută şi materiale uzuale.
5) Apă şi hrană – cantitatea de apă ce se distribuie în bidonaşe
se specifică de comandantul patrulei; hrană se ia doar atunci cînd durata
misiunii este mare.
336. Darea dispoziţiunilor de luptă – după ce comandantul
patrulei a organizat subunitatea, forţele de sprijin şi întărire, a întocmit
programul orar, a efectuat recunoaşterea pe hartă şi a identificat cîteva
misiuni de a căror realizare depinde îndeplinirea misiunii generale;
ideal ar fi ca dispoziţiunile să fie comunicate tuturor celor care participă
la misiune, dacă nu, obligatoriu tuturor comandanţilor subunităţilor
constituente.
Principalele puncte avute în vedere la darea dispoziţiunilor sunt:
1) scurtă apreciere asupra situaţiei;
2) misiunea patrulei;
3) instrucţiuni generale (organizarea generală şi specială; ţinuta
şi echipamentul comun pentru toţi; armament, muniţie şi echipament;
lanţul de comandă; repartiţia timpului-program orar; timpul, locul,
ţinuta, echipamentul la primirea ordinului de acţiune; locul şi ora
antrenamentelor şi inspecţiilor);
141
 4) instrucţiuni specifice pentru comandanţii eşaloanelor
inferioare (subunităţi sau militari cu misiuni speciale).
337. Dispoziţiunea comandantului de patrulă cuprinde situaţia,
misiunea, instrucţiunile generale, instrucţiunile specifice.
Situaţia – prezentare scurtă a situaţiei inamicului şi trupelor
proprii.
Misiunea – aceasta se comunică exact cum a fost primită.
Instrucţiunile generale cuprind:
1) organizarea generală şi specială a subunităţilor conform
situaţiei în care vor acţiona;
2) ţinuta şi echipamentul comun pentru toţi – comandantul
patrulei precizează măsurile de mascare şi de identificare ce trebuie
luate;
3) armamentul, muniţia şi echipamentul – acesta se distribuie
subunităţilor şi militarilor în parte;
4) lanţul de comandă – se stabileşte modul de subordonare în
cadrul patrulei, avînd în vedere şi existenţa militarilor de la alte
subunităţi;
5) programul orar – comandantul patrulei trebuie să-şi
organizeze eficient timpul, stabilind şi locul, ţinuta pentru primirea
ordinului de acţiune, antrenamente şi inspecţii.
Instrucţiunile specifice se adresează:
1) Comandanţilor eşaloanelor constituente – aceştia vor fi
informaţi asupra modalităţii de distribuire a muniţiei, echipamentului,
hranei şi apei; se vor stabili militarii ce participă împreună cu
comandantul patrulei la executarea recunoaşterilor, precum şi cei care
trebuie să pregătească acţiuni speciale (forţarea cursurilor de apă etc.).
2) Subunităţilor cu misiuni speciale – comandantul patrulei
trebuie să desemneze personalul pregătit special ca navigatori,
direcţionali etc. şi să execute o scurtă pregătire cu aceştia pe hartă şi
inspecţia echipamentului.
338. Executarea coordonării continue. Comandantul patrulei
începe coordonarea activităţilor din momentul primirii ordinului de
acţiune.
Deplasarea în raionul trupelor proprii. Comandantul patrulei
trebuie să cunoască locurile de dispunere ale trupelor proprii pentru a
nu pune în pericol realizarea misiunii.

142
 Ieşirea şi intrarea în dispozitivul trupelor proprii.
Comandantul patrulei şi comandanţii de echipe verifică modul de
ocupare a raionului de ieşire şi intrare, asigurîndu-se că se cunoaşte ora
de plecare şi întoarcere sau călăuzele pentru trecerea prin barajele
proprii de mine sau ne-explozive.
Forţele de sprijin. După informarea comandantului de pluton,
comandantul patrulei află ce mijloace de sprijin are la dispoziţie, unde
au executat deja foc artileria şi aruncătoarele, planificînd apoi
momentul şi locurile în care se vor executa trageri cu artileria şi
aruncătoarele pe parcursul misiunii (spre obiectiv, la obiectiv, în
momentul retragerii).
Sprijinul logistic. Comandantul patrulei trebuie să se asigure de
primirea şi repartiţia muniţiei, echipamentului special, explozivilor,
apei. El trebuie să ceară de asemenea şi ajutorul elicopterelor pentru
evacuarea răniţilor pe timpul misiunii.
Informaţiile culese. Acestea trebuie să fie în volum cît mai mare
şi să se refere la: tipul armamentului folosit de inamic; valoarea şi
compunerea forţelor; dacă a organizat patrule; dacă foloseşte mine sau
capcane. Ofiţerul S2 al batalionului trebuie să prezinte comandantului
patrulei fotograme, rapoarte ale recunoaşterilor anterioare înainte ca
acesta să plece în misiune.
339. Executarea recunoaşterilor. Comandantul patrulei, dacă
situaţia permite, trebuie să facă o recunoaştere a itinerarelor şi raionului
obiectivului. În caz contrar el trebuie să studieze atent harta şi alte surse
de informare.
340. Întocmirea planului de acţiune – după ce a determinat
deja situaţia şi misiunea, comandantul patrulei urmează să mai
stabilească: misiunile pentru fiecare subunitate sau militar; problemele
de ordin logistic şi administrativ; comenzi şi semnale.
Darea misiunilor la subordonaţi – comandantul patrulei
specifică misiunea fiecărui militar, echipă în parte:
1) Itinerarul şi variante ale acestuia – comandantul patrulei,
studiind harta, fotogramele şi propriile recunoaşteri va stabili itinerarul
de deplasare ţinînd cont de: posibilităţile de acoperire existente,
existenţa inamicului şi a obstacolelor; pentru patrula ce acţionează pe
timp de noapte se vor evita itinerarele ce străbat zonele cu vegetaţie
deasă, pădurile dese, rîpele pe cît posibil itinerarul de întoarcere trebuie

143
să fie altul decît cel pînă la obiectiv; comandantul patrulei precizează
itinerarele (pe hartă), obiectivul şi punctele de coordonare.
2) Conducerea acţiunii – planul de acţiune al comandantului
patrulei trebuie să includă: dispozitivele de luptă şi ordinea de
deplasare; locul de ieşire-intrare in dispozitivul trupelor proprii;
punctele de regrupare şi modul de acţiune pentru regrupare; modul de
acţiune în zonele periculoase; modul de acţiune la contactul cu
inamicul; modul de acţiune la obiectiv.
3) Armament şi muniţie – comandantul patrulei verifică
existenţa armamentului şi muniţiei necesare.
4) Ţinuta şi echipamentul – comandantul patrulei verifică ţinuta
şi existenţa echipamentului necesar.
5) Prizonierii şi răniţii – procedurile de transport al răniţilor
depind de locul în care aceştia se află. Ei pot fi transportaţi împreună cu
patrula pînă la obiectiv, pot fi trimişi cu militari desemnaţi înapoi în
dispozitivul trupelor proprii sau patrula poate cere sprijinul eşalonului
superior (vehicule, elicoptere etc.). Prizonierii sunt însoţiţi şi păziţi
permanent.
6) Semnale – comandantul patrulei stabileşte semnalele şi tipul
acestora, desemnînd şi variante de semnal pentru fiecare în parte.
7) Legătura cu eşalonul superior – comandantul patrulei
comunică frecvenţele, timpul de transmitere a datelor şi orele, blancheta
de lucru.
8) Secretul – pe lîngă secretul comunicat de eşalonul superior,
comandantul patrulei stabileşte un secret care va fi utilizat între
membrii grupei, după ieşirea din dispozitivul trupelor proprii.
9) Locul comandanţilor – comandantul patrulei se va afla în
treimea din faţă a dispozitivului de luptă, iar ajutorul în spatele
formaţiei, la obiectiv ajutorul va sta în preajma comandantului patrulei
pentru a-l putea înlocui în cazul în care este scos din luptă.
341. Darea ordinului de acţiune va fi formulat clar, concis,
respectînd cele 5 paragrafe.
Comandantul patrulei trebuie:
1) să se asigure că toţi militarii sunt prezenţi;
2) să primească un scurt raport de la comandanţii echipelor
asupra situaţiei pregătirii pentru misiune;
3) să execute o scurtă orientare înainte de darea ordinului de
acţiune;

144
 4) să construiască o machetă a terenului pe care să explice
modul de acţiune;
5) să prezinte ordinul, după care să răspundă la eventualele
întrebări;
6) să finalizeze ordinul cu anunţarea orei şi a următoarei
activităţi (“Este ora… Executaţi…; La ora…adunarea la…”).
342. Ordinul de acţiune al patrulei cuprinde situaţia,
misiunea, modul de acţiune, datele administrative şi logistice, comenzi
şi semnale.
Situaţia cuprinde:
1) mediul – vremea, terenul, vizibilitatea, situaţia populaţiei din
zonă şi posibilităţile ei de interacţiune cu patrula şi trupele inamicului;
2) inamicul – identificare, dispunere, activitate, valoare;
3) trupele proprii – misiunea eşalonului superior, dispunerea şi
acţiunile vecinilor, misiunea şi itinerarele altor patrule, existenţa
mijloacelor de sprijin.
4) întărire şi deficit – timpul şi subunităţile implicate.
Misiunea – se prezintă scurt şi concis misiunea generală a
patrulei.
Mod de acţiune cuprinde:
1) Concepţia acţiunii – unde, cum şi cine participă; probleme:
organizarea patrulei; deplasarea către obiectiv, inclusiv metode de
deplasare; mod de acţiune la obiectiv; întoarcerea în dispozitivul
trupelor proprii (metode de deplasare); utilizarea forţelor de sprijin (la
nevoie folosirea iluminării terenului).
2) Misiuni – se precizează fiecărui element participant în parte.
3) Coordonarea – include detalii de coordonare, măsuri de
control: ora adunării în raionul de adunare; ora la care se execută
inspecţia sau antrenamentele; ora plecării şi ora probabilă a sosirii în
sau din misiune; locul ieşirii şi intrării în dispozitivul trupelor proprii şi
acţiuni asociate acestor activităţi; itinerarul de bază şi variante;
dispozitive şi ordinea de deplasare; puncte de regrupare şi mod de
acţiune pentru regrupare; punctul final de pregătire pentru misiune;
punctul de regrupare lîngă obiectiv şi mod de acţiune; zone periculoase
şi mod de acţiune; mod de acţiune la întîlnirea cu inamicul; detalii
despre alte acţiuni posibile la obiectiv; ora probabilă de comunicare a
datelor după întoarcere.
Date administrative şi logistice cuprind:

145
 1) schimbări sau adăugări la ţinută, echipament în afară de cele
precizate;
2) instrucţiuni pentru tratamentul răniţilor şi prizonierilor.
Comenzi şi semnale cuprind:
1) comenzi privitoare la relaţiile de conducere;
2) semnale, secret, semnale speciale, indicative, frecvenţe;
3) locul comandantului patrulei şi ajutorului comandantului
patrulei pe timpul misiunii.
343. Supravegherea, inspecţia, antrenamentul – inspecţia şi
antrenamentele sunt deosebit de importante, ele desfăşurîndu-se chiar
dacă militarii au experienţă în astfel de misiuni.
Inspecţia se efectuează pentru determinarea stării de pregătire a
militarilor, fizică şi psihică:
1) Inspecţia o efectuează comandantul patrulei înainte de
antrenamente urmărind: starea echipamentului, muniţiei, armamentului,
altor materiale; modul de mascare; plăcuţele de identificare;
echipamentul pentru uz personal.
2) Comandantul patrulei verifică militarii asupra cunoaşterii:
misiunii, itinerarului şi modalităţilor de sprijin; misiunii fiecăruia;
secretului, indicativelor, frecvenţelor, altor detalii.
Antrenamentele pregătitoare constau în verificarea planului de
acţiune, a echipamentului şi modului de folosire. Dacă misiunea se
desfăşoară noaptea, antrenamentele se fac atît ziua cît şi noaptea, într-
un ritm asemănător. Se pregătesc toate fazele sau, în limita timpului,
numai cele deosebit de importante. Comandantul patrulei trebuie să
conducă antrenamentele în condiţii cît mai aproape de cele ale misiunii
(semnale, comenzi etc.) cu explicaţii şi corectări pentru fiecare om.
După antrenamente comandantul patrulei stabileşte varianta finală de
acţiune, comunică oamenilor ultimele detalii şi raportează
comandantului de pluton că este gata de luptă.

146
 Capitolul XXVII
DESFĂŞURAREA ACŢIUNII PATRULEI
344. Dispozitive de luptă şi ordinea deplasării se stabilesc de
comandantul patrulei în funcţie de: probabilitatea întîlnirii cu inamicul;
teren, vreme, vegetaţie, vizibilitate; timp alocat misiunii.
345. Pentru părăsirea şi întoarcerea în dispozitivul trupelor
proprii comandantul patrulei trebuie să organizeze cooperarea cu forţele
prin al căror dispozitiv vor trece, în cazul în care acest lucru nu este
precizat de eşalonul superior.
Comandantul patrulei stabileşte şi raionul de regrupare de la
contact, astfel încît acesta să asigure o bună protecţie şi mascare.
După primirea aprobării plecării comandantul patrulei se
deplasează cu operatorul radio la trupele de la contact stabilind ultimele
detalii (călăuze etc.), iar ajutorul comandantului patrulei deplasează
efectivul spre raionul de regrupare.
După ce comandantul patrulei a realizat legătura cu trupele de la
contact conduce deplasarea patrulei prin staţie sau printr-un agent sau
se întoarce în cadrul patrulei.
Înainte de începerea deplasării, în locul de părăsire a
dispozitivului trupelor proprii, comandantul patrulei precizează ultimele
detalii, apoi raportează comandantului de pluton sau companie că a
depăşit dispozitivul trupelor proprii.
De asemenea, pe timpul pregătirii comandantul patrulei trebuie să
ia legătura cu subunităţile aflate în locul de înapoiere a patrulei,
precizîndu-le cu multe detalii valoarea itinerarului, timpul de
întoarcere, secretul şi modul de recunoaştere.
La întoarcere comandantul patrulei dispune subunităţile într-un
loc adăpostit şi împreună cu operatorul staţiei înaintează pentru a lua
legătura cu trupele aflate la contact. După aceea se întoarce (sau
cheamă) patrula şi o conduce pînă la locul de intrare, avînd mare grijă
să verifice personal fiecare om ce se înapoiază în dispozitivul trupelor
proprii.
346. Controlul şi comanda asupra patrulei.
Comandantul patrulei se dispune astfel încît să poată conduce
întreaga subunitate, ajutorul comandantului patrulei se va dispune în
spate, ceilalţi comandanţi vor sta cu subunităţile lor. Efectivul va fi
permanent în alertă, semnalele de alarmare putînd fi date de oricine,

147
comandantul patrulei fiind singurul care va putea comanda reluarea
activităţii.
Principalele semnale ce vor fi folosite vor fi cele cu braţele şi
palmele.
Comandantul patrulei va vorbi atît cît să fie auzit. Pe măsura
apropierii de inamic, comandantul patrulei va comunica ordinele
comandanţilor din subordine, care le vor comunica oamenilor în parte,
în linişte.
Legăturile radio se vor utiliza doar atunci cînd nu sunt posibile
legăturile de vedere sau semnalele cu braţele.
Comandantul patrulei poate stabili şi alte semnale acustice, cît
mai apropiate de cele naturale, fiind exersate la antrenamente.
AVN-urile şi benzile reflectorizante mici (plasate pe căşti, la
spate) sunt folositoare pentru păstrarea legăturii permanente între
membrii patrulei.
O măsură permanentă este cea a evidenţei numărului militarilor,
mai ales după traversarea zonelor periculoase, după staţionări, contactul
cu inamicul. Cînd se deplasează în coloană comandantul patrulei se
întoarce către militarul dinapoia lui spunînd: “Număraţi!”. Această
comandă se repetă din om în om pînă la ultimul care îl va atenţiona pe
cel din faţă spunînd “Unu”, acesta celui din faţa sa “Doi”, pînă la
primul. Comandantul patrulei va verifica astfel prezenţa (plus el, plus
ajutorul). După contactul cu inamicul comandantul patrulei trebuie să-şi
numere oamenii cît mai repede posibil, mergînd din om în om şi
verificînd şi starea acestora. Comandantul patrulei poate stabili un
militar care să ţină prezenţa din timp în timp.
347. Deplasarea patrulei – comandantul patrulei stabileşte unul
sau mai mulţi militari destinaţi pentru conducerea deplasării după
azimut, şi 1-2 militari care vor aprecia distanţele cu ajutorul paşilor,
separat unul de celălalt, pentru aproximarea distanţei parcurse.
348. Siguranţa– aceasta se face permanent prin cercetaşi
trimişi în faţă, spate şi pe cît posibil în flancuri, avînd legătură de
vedere permanentă cu comandantul patrulei.
Pe timp de zi:
1) patrula se deplasează dispersat, avînd asigurate controlul,
vizibilitatea, acoperirea, mascarea şi controlul asupra acţiunilor
inamicului;
2) se trimit cercetaşi în faţă, spate, flancuri;
148
 3) militarii se deplasează astfel încît să nu fie zăriţi atunci cînd
traversează porţiuni înalte de teren;
4) zonele periculoase se vor evita; deplasarea se va face prin
porţiuni acoperite şi mascate;
5) patrula va evita zonele suspecte de a fi ocupate de inamic,
zonele locuite;
6) patrula menţine un ritm constant de deplasare, schimbările
bruşte fiind uşor observate.
Pe timp de noapte:
1) membrii patrulei vor sta cît mai aproape unii de alţii;
2) deplasarea se va face în linişte;
3) deplasarea se va face într-un ritm scăzut pentru a evita
împrăştierea oamenilor.
Opririle se vor face pentru observarea şi ascultarea activităţii
inamicului; la opririle de siguranţă (semnal) fiecare militar se va opri,
stînd nemişcat, observînd şi ascultînd; semnalul de continuare a
deplasării se va transmite pînă la militarul din spate, acesta indicînd,
din om în om, pînă în faţă cu degetul mare în sus că este gata; după
aceasta comandantul patrulei ordonă deplasarea (semnal).
349. Măsuri de conducere a deplasării:
Punctele de coordonare se stabilesc împreună cu eşalonul
superior pentru coordonarea deplasării; se numerotează (nu neapărat în
ordine), comandantul patrulei raportînd eşalonului superior numărul
punctului atins pentru urmărirea modului de acţiune al patrulei.
Punctele de regrupare pentru adunare după dispersare, sunt
puncte uşor de recunoscut din teren, acestea asigurînd acoperirea şi
mascarea. Comandantul patrulei va indica în teren limitele punctelor de
regrupare şi se va asigura că toţi militarii au reţinut, acestea sunt:
1) iniţial, se stabileşte în dispozitivul trupelor proprii de la
contact, putînd fi şi raionul de regrupare.
2) pe traseu, se aleg de comandantul patrulei pe măsura
deplasării şi a situaţiei.
3) la obiectiv, se alege ca loc pentru regrupare după îndeplinirea
misiunii, dar poate fi folosit şi ca punct de coordonare final.
Alegerea punctelor de regrupare – comandantul patrulei va stabili
pe hartă locul probabil al punctelor de regrupare, indicîndu-le în ordinul
de acţiune, cît şi locul celor suplimentare. Acestea nu vor fi stabilite pe
marginea apropiată sau pe cea îndepărtată a zonelor periculoase,
drumuri, rîuri.
149
 Modul de acţiune la punctele de regrupare se stabileşte de
comandantul patrulei şi trebuie să cuprindă:
1) semnale pentru regruparea în punctul respectiv;
2) numărul minim de militari şi timpul maxim de aşteptare
înainte ca cel mai mare în grad din punctul de regrupare să comande
deplasarea către obiectiv;
3) instrucţiuni pentru militarii care ajung singuri în punctul de
regrupare.
Raionul final de pregătire aflat în preajma obiectivului, trebuie să
asigure protecţie şi mascare. Aici se fac ultimele recunoaşteri şi
pregătiri. Avantajul folosirii acestui raion şi ca punct final de regrupare
la obiectiv este că patrula poate lăsa aici echipamentul care nu se
foloseşte la obiectiv.
350. Mod de acţiune în zone periculoase.
Zona periculoasă reprezintă acea zonă care expune patrula
observării şi focului inamic (drum, cîmp deschis, baraje, obstacole).
Comandantul patrulei stabileşte modul de traversare a zonelor
periculoase, incluzînd şi posibilele locuri de dispunere a inamicului.
Mai întîi se execută cercetarea marginii zonei periculoase, apoi
cercetaşii vor executa şi cercetarea marginii îndepărtate. Acolo aceştia
stabilesc şi posibilele locuri ale punctelor de regrupare. După ce
cercetaşii comunică comandantului patrulei că zona este liberă, patrula
traversează zona periculoasă sub sprijin de foc reciproc.
La rîu se cercetează malul apropiat, apoi se trimit cercetaşi pe
celălalt mal, sprijiniţi de focul patrulei. După cercetare patrula
traversează în viteza cea mai mare rîul, folosind şi mijloacele
improvizate.
Drumurile sunt traversate lîngă curbe sau zone înguste.
Comandantul patrulei poate profita de zgomotul luptei sau cel
produs de focul forţelor de sprijin pentru a deplasa patrula prin zonele
periculoase fără a fi observată.

150
 351. Mod de acţiune la contactul cu inamicul.
Contactul cu inamicul se poate face în orice moment. În cazul în
care patrula descoperă inamicul, dar nu este descoperită comandantul
patrulei decide dacă se va trece la contactul fizic cu acesta sau nu.
Misiunea unei patrule de recunoaştere este prin excelenţă de a nu se
angaja în luptă cu inamicul. Dacă acest lucru se întîmplă patrula va
încerca să scape cît mai repede posibil şi să îndeplinească misiunea. În
schimb misiunea unei patrule de luptă este de a angaja lupta cu
inamicul în acţiuni scurte şi violente, a-i produce pierderi întorcîndu-se
rapid în dispozitivul trupelor proprii. Contactul cu inamicul se poate
face ca luptă de întîlnire sau într-o ambuscadă.
Antrenament pentru reacţie rapidă. Pentru a preveni situaţiile
în care, fiind atacaţi prin surprindere de inamic, comanda patrulei să fie
dezorganizată, comandantul patrulei organizează antrenamente în care
accentul va cădea pe adaptarea rapidă a dispozitivului de luptă într-un
număr de situaţii posibile.
Antrenament pentru opriri neaşteptate. Se procedează la fel
pentru ca militarul care observă să facă semnul pentru “STAI”, fiecare
militar luînd poziţia nemişcat pentru observare şi ascultare pînă la
următoarea comandă.
Antrenament antiaerian. Pentru evitarea surprinderii şi a
victimelor din cauza acţiunilor inamicului aerian, se stabileşte:
1) Observare aeriană – cel care observă face semnalul pentru
“STAI”.
2) Atac aerian – cel care observă face semnalul pentru “Aviaţie
stînga, dreapta, faţă etc.”. Grupa se desfăşoară în linie, perpendicular pe
direcţia avionului, militarii dispuşi şi ei tot perpendicular (ţintă
îngustă). Între atacuri militarii îşi caută adăpostiri mai bune. Focul se
deschide la comanda comandantului patrulei.
Mod de acţiune la întîlnirea cu inamicul:
1) Ambuscadă organizată în grabă. La semnalul
“ORGANIZAŢI AMBUSCADA” efectivul se deplasează în stînga sau
dreapta direcţiei de deplasare, ocupînd poziţii de tragere avantajoase
din teren. La deschiderea focului comandantului patrulei sau la ordinul
“FOC” se iniţiază ambuscada. Ca măsură de apărare şi evitare a
contactului, ambuscada nu se organizează dacă patrula nu a fost
observată. Ca măsură ofensivă, inamicul este lăsat să intre cu forţele
principale în ambuscadă, apoi se deschide focul. Altă modalitate de a

151
iniţia ambuscada: focul se deschide atunci cînd inamicul (sau o parte)
trece de un anumit militar.
2) Atacul imediat. Se trece atunci cînd militarul din faţă, de
exemplu, observă inamicul aflat aproape, deschide focul şi strigă
“Inamic în faţă, stînga, dreapta”. Patrula se desfăşoară în linie şi atacă
rapid. Dacă se evită contactul cu inamicul şi acesta se retrage nu se va
deschide focul sau patrula va părăsi rapid zona de acţiune. Dacă nu se
evită contactul, inamicul va fi urmărit, nimicit sau capturat.
3) Ruperea contactului. Există două metode: folosirea focului şi
manevrei şi folosirea sistemului ceasului. O porţiune din patrulă se
retrage sprijinită de cealaltă, după care mişcarea se repetă pînă cînd se
pierde contactul. Comandantul patrulei ordonă verbal direcţia şi
distanţa. Direcţia orei 12 este cea de înaintare a patrulei. De pildă
comandantul patrulei va ordona: „Ora zece – 200”, militarii se vor
deplasa în direcţia ordonată încercînd să menţină formaţia respectivă
pînă cînd, odată pierdut contactul să fie posibilă regruparea.
Antrenament pentru ieşirea din ambuscadă. Se va pune
accentul pe stabilirea faptului dacă ambuscada este apropiată (mai
puţin de 50 m de patrulă) sau îndepărtată (peste 50 m), cei 50 m fiind
consideraţi limita de la care patrula intrată în ambuscadă poate lansa un
atac asupra inamicului, astfel:
1) într-o ambuscadă apropiată zona periculoasă este foarte mare
şi foarte apropiată, de aceea militarii aflaţi în zona periculoasă atacă
fără comandă (semnal) imediat inamicul, cu focul armamentului la ritm
mediu, grenade, strigăte, producînd victime şi confuzie. Odată cucerite
poziţiile acestora pot continua sau întrerupe atacul; militarii din
celelalte zone manevrează executînd foc de sprijin. Dacă inamicul este
slab se continuă cu orice efort atacul, dacă este puternic patrula va
încerca ruperea luptei, părăsirea zonei şi regruparea în ultimul raion din
care a plecat.
2) într-o ambuscadă îndepărtată zona periculoasă rămîne, dar
este ceva mai îndepărtată, nepermiţînd celor prinşi în ea un atac direct;
de aceea: militarii din zona periculoasă deschid focul concomitent cu
căutarea unor poziţii cît mai adăpostite; ceilalţi militari manevrează
împotriva inamicului. Comandantul patrulei ordonă atît subunităţilor cît
şi comandanţilor din subordine executarea focului şi manevrei sau
ruperea contactului, în funcţie de cît de repede apreciază corect situaţia.
3) succesul ieşirii dintr-o ambuscadă depinde de pregătirea
militarilor, şi capacitatea de a o descoperi la timp – deprinderi ce se
152
formează la antrenamente; pe parcursul instrucţiei trebuie dezvoltate
militarilor calităţi precum: încrederea în sine, în posibilităţile sale şi ale
colegilor săi.
Capitolul XXVIII
PATRULA DE CERCETARE
352. Generalităţi: patrula de cercetare este destinată pentru
culegerea de informaţii din teritoriul ocupat de inamic, dincolo de
distanţa de vedere şi observare de la sol. Importanţa acestor informaţii
este vitală deoarece arată dacă planul pregătit de comandant poate fi
aplicat.
353. Misiuni: culegerea de informaţii despre dispunerea şi
valoarea inamicului, dispunerea comunicaţilor, caracteristicile trecerilor
peste rîuri, obstacole, teren, acţiuni probabile ale inamicului, prezenţa
unităţilor mecanizate, a echipamentelor sau aparatelor de zbor sau a
zonelor contaminate NBC sau minate. Comandantul care execută
instruirea comandantului de patrulă trebuie să-i precizeze acestuia
informaţiile specifice care trebuie culese pe timpul patrulei.
354. Tipuri de cercetări sunt:
1) Cercetarea unui raion: în obţinerea unor informaţii dintr-un
raion delimitat, despre teren şi inamic, accentul cade pe apropierea şi
atingerea raionului respectiv fără a fi detectat de către inamic.
2) Cercetarea unei zone: pentru obţinerea informaţiilor despre
inamic, teren, comunicaţii, obstacole, zone contaminate N.B.C., dintr-o
anumită regiune, strict delimitată.
3) Cercetarea unui itinerar: obţinerea de informaţii se face de-a
lungul unui drum, căi ferate, ape, în scopul organizării şi asigurării
deplasării trupelor (practicabilitate, zone periculoase, limitări de
dimensiune şi greutate, locul obstacolelor).
355. Organizarea patrulei: de obicei patrula se împarte în două
echipe:
1) Echipa de cercetare: compusă din comandant de grupă şi
EAB execută recunoaşterea obiectivului. De obicei, se foloseşte tehnica
împărţirii echipei pe grupuri de 2 militari pentru reducerea riscului de
detectare din partea inamicului.
2) Echipa de cercetare şi siguranţă: compusă din EAP asigură
securitatea şi sprijinul echipei de cercetare pe timpul cît aceasta îşi

153
desfăşoară activitatea, poate fi folosită şi ca echipă suplimentară de
cercetare cînd aceasta se execută în zonă.
356. Execuţie: patrula va executa cercetarea fără a fi
descoperită, deplasîndu-se în ascuns şi linişte. Patrula va deschide foc
doar în cazul în care nu mai există altă soluţie pentru îndeplinirea
misiunii sau asigurarea protecţiei proprii.
Cercetarea unui raion: în apropierea obiectivului, comandantul
patrulei dispune patrula într-un loc adăpostit şi mascat şi stabileşte locul
echipei de siguranţă (sprijin); echipele de cercetare efectuează cîteva
recunoaşteri circulare, se înapoiază în poziţia adăpostită, se comunică
informaţiile culese, se completează cu cele obţinute de către ceilalţi
membri ai patrulei după care patrula se înapoiază în dispozitivul
propriu pentru un raport complet.
Cercetarea unei zone: se execută folosind o combinaţie între
elementele staţionare (posturi de observare) şi elementele mobile
(echipe de 2 militari) pentru acoperirea întregii zone; tehnicile de
obţinere a informaţiilor sunt aceleaşi ca la punctul a).
Cercetarea unui itinerar: sub sprijinul echipelor de siguranţă,
echipele de cercetare execută cercetarea itinerarului, cu specificaţia că
aceasta se execută de-a lungul acestuia, din poziţii diferite pentru
obţinerea de informaţii cît mai complete. La terminarea patrulării
comandantul de patrulă va întocmi un raport complet şi detaliat.
Incidentele ce pot apărea pe timpul executării patrulei sunt:
Incident Mod de acţiune al patrulei
0 1
1. Răniţi: - se acordă primul ajutor;
- pe itinerarul – dus - se analizează situaţia: dacă rănitul nu poate
merge cel mai indicat este lăsarea acestuia sub
supravegherea altui militar din grupă într-un
adăpost camuflat pentru a fi recuperat la
întoarcerea patrulei sau de către o altă patrulă.
- se acordă primul ajutor;
- pe itinerarul – întors sau pe
- se transportă înapoi.
timpul acţiunilor la obiectiv
2. Prizonieri de război: - dezarmare;
- pe itinerarul – dus şi pe - percheziţie şi imobilizare (nu uita
timpul acţiunilor la obiectiv căluşul!);
- ascunderea într-un adăpost pînă la
întoarcerea patrulei.

154
- pe itinerarul – întors
3. Mine:
- descoperite înainte de a
intra în zona minată
- patrula a intrat din greşeală
în cîmpul de mine
4. Contact cu inamicul:
- inamicul nu a reperat
patrula
- inamicul a descoperit
patrula
- Inamicul execută foc de la
mare distanţă
- dezarmare;
- percheziţie şi imobilizare;
- se hotărăşte aducerea sau nu a acestuia în
dispozitivul propriu (dacă nu împiedică buna
desfăşurare a patrulei).
- ocolire modificîndu-se itinerarul;
- dacă nu este posibilă ocolirea se încearcă
crearea unui culoar prin cîmpul de mine
- se retrage pe aceleaşi urme;
- se ocoleşte zona;
- dacă nu este posibilă ocolirea se încearcă
crearea unui culoar prin cîmpul de mine.
- patrula se opreşte şi se camuflează;
- se aşteaptă să fie ocoliţi de către inamic;
- se continuă deplasarea după ce inamicul a
trecut de patrulă.
- patrula se opreşte şi se camuflează;
- se continuă deplasarea modificîndu-se
itinerarul.
- se adăposteşte;
- se continuă deplasarea modificîndu-se
itinerarul;
- patrula ripostează imediat;
- se combină focul cu mişcarea pînă la
ajungerea la primul adăpost;
- se continuă deplasarea modificîndu-se
itinerarul;
- dacă patrula se împrăştie militarii se
regrupează la ultimul punct de adunare de
unde vor continua deplasarea modificînd
itinerarul.
155
 Anexa nr.1
la Manualul de luptă a grupei de infanterie

ASIGURAREA ACŢIUNILOR ŞI PROTECŢIA

FORŢELOR
Asigurarea acţiunilor şi protecţia forţelor se execută în scopul:
1) procurării datelor şi informaţiilor despre inamic;
2) menţinerii continue a unei puteri de luptă ridicate;
3) evitării acţiunilor executate prin surprindere de către inamic
(în special cu arme nucleare, biologice şi chimice, sisteme incendiare,
aviaţia şi cu blindatele);
4) protecţia forţelor împotriva acţiunilor electronice şi efectelor
acţiunilor psihologice ale inamicului;
5) creării condiţiilor favorabile realizării dispozitivului şi intrării
în luptă a forţelor la timp şi în mod organizat;
6) desfăşurării cu succes a acţiunilor în orice situaţii.

156
 Cercetarea
Cercetarea, ca formă a asigurării acţiunilor se organizează în
sistem unitar şi se execută în spaţiul terestru şi aerian al fîşiei (zonei,
raionului) încredinţate, în orice formă a acţiunilor militare, în mod activ
şi neîntrerupt, în faţa frontului, la flancuri şi în intervale, în dispozitivul
inamicului şi al forţelor proprii, de către toate subunităţile cu scopul de
a asigura prevenirea surprinderii, pregătirea şi desfăşurarea cu succes a
acţiunii.
Acţiunile de cercetare se execută de către forţele şi mijloacele
specializate care îndeplinesc misiuni de procurare, centralizare, analiză
şi valorificare a datelor şi informaţiilor despre inamic, teren, populaţie,
situaţia nucleară, biologică, chimică şi epidemică, condiţiile
geoclimatice, resursele umane şi materiale din zona de responsabilitate.
Obţinerea de informaţii are un rol decisiv în asigurarea acţiunilor
şi protecţia forţelor, în realizarea unei planificări temeinice a acţiunilor
şi în inducerea în eroare a inamicului. Prin acţiunile de cercetare
specifice fiecărui eşalon, comandanţii obţin şi analizează datele şi
informaţiile privind inamicul şi mediul de desfăşurare a acţiunilor.
Obţinerea, prelucrarea şi sintetizarea informaţiilor asupra cîmpului de
luptă înainte de începerea acţiunilor este vitală pentru succesul acestora.

Cercetarea trebuie să furnizeze continuu datele şi informaţiile

necesare luării deciziei, planificării şi execuţiei optime a acţiunilor,
continuităţii conducerii şi realizării surprinderii inamicului.
Cerinţele de bază ale cercetării sunt:
1) continuitatea;
2) oportunitatea;
3) caracterul activ ale acţiunilor;
4) autenticitatea datelor procurate.
La îndeplinirea misiunilor de cercetare participă, pe lîngă
subunităţile de cercetare şi subunităţi din celelalte arme, constituind
elementele de cercetare.
Elementele de cercetare sunt:
1) cercetaşul;
2) echipa de cercetare;
3) patrula de cercetare;
4) patrula de cercetare independentă;
5) detaşamentul de cercetare.

157
 Echipa de cercetare are valoarea de pînă la o grupă şi se trimite
în misiune de către patrula de cercetare (independentă), precum şi de
către subunităţile de celelalte arme. Ea este destinată pentru cercetarea
inamicului şi terenului pe o direcţie sau a unui obiectiv. În funcţie de
situaţie, echipa de cercetare, în special pe timpul marşului poate fi de
cap, de flanc şi de spate.
Patrula de cercetare are valoare de la o grupă pînă la un pluton şi
poate fi întărită cu cercetaşi de artilerie, chimici, de geniu şi lunetişti.
Patrula de cercetare se trimite în misiune de către compania de
infanterie. Ea se destină pentru cercetarea inamicului şi terenului sau a
unor obiective pe o direcţie sau într-un raion.
Distanţele la care acţionează elementele de cercetare sunt diferite.
Ele trebuie să asigure prevenirea trupelor asupra acţiunilor executate de
inamic prin surprindere şi, pe cît posibil sprijinul cu foc al elementelor
de cercetare la angajarea acestora cu forţe superioare ale inamicului.
Distanţele depind de:
1) forma de luptă şi situaţia tactică în care acţionează;
2) valoarea, compunerea şi misiunile încredinţate;
3) caracteristicile terenului;
4) posibilităţile de menţinere a legăturii;
5) modul de acţiune (pe autovehicule, pe jos);
6) timpul cînd acţionează (ziua sau noaptea), anotimp şi
condiţiile hidrometeorologice.
Depărtarea la care se trimit elementele de cercetare faţă de
trupele proprii poate fi: cercetaşul – pînă la 300 m (distanţa care îi
asigură legătura de vedere cu cel care l-a trimis şi sprijinul cu foc);
echipa de cercetare – pe autovehicule pînă la 2 km, pe schiuri pînă la 1
km şi pe jos pînă la 600 m; patrula de cercetare – pe autovehicule pînă
la 5 km, pe schiuri pînă la 3-4 km şi pe jos pînă la 2 km; patrula de
cercetare independentă – pînă la 15 km; detaşamentul de cercetare –
pînă la 25 km şi mai mult. Noaptea şi ziua pe timp de ceaţă şi viscol, în
localităţi, în teren acoperit şi greu accesibil, distanţele se reduc.
Prin procedeu de cercetare se înţelege modul de acţiune a
elementelor de cercetare, pentru îndeplinirea unei misiuni.
Cele mai frecvente procedee de cercetare sunt: observarea,
ascultarea, incursiunea, ambuscada, cercetarea în dispozitivul
inamicului, cercetarea prin luptă, interceptarea convorbirilor şi
fotografierea terestră.

158
 În afara acestor procedee, date şi informaţii se mai obţin şi prin
acţiunile de luptă executate de către subunităţile de arme, investigarea
populaţiei, studierea documentelor, armamentului şi tehnicii de luptă
provenite de la inamic, precum şi din declaraţiile prizonierilor şi
transfugilor.
Observarea-ascultarea se execută neîntrerupt de comandanţi şi
întregul personal al subunităţilor, precum şi de militarii trimişi în
posturile de observare, pînde sau numiţi ca observatori. Pe timpul nopţii
sau în alte condiţii de vizibilitate redusă observarea se completează cu
ascultarea.
Incursiunea, ca procedeu de cercetare se organizează la ordinul
eşalonului superior, în scopul de a captura militari, documente, modele
de armament, aparatură şi tehnică, de a procura (verifica) date
(informaţii) şi de a descoperi noi obiective ale inamicului. Ea se
execută cu forţe de valoare grupă-pluton, de regulă, prin surprindere,
noaptea sau în alte condiţii de vizibilitate redusă, fără pregătire de foc.
În unele situaţii (teren muntos-împădurit, culturi înalte, condiţii
meteorologice grele) incursiunea se execută şi pe timpul zilei.
Pentru pregătirea incursiunii este necesar să se asigure cel puţin
3-4 ore de lumină în vederea executării observării, studierii obiectivului
şi terenului şi precizării în detaliu a modului de acţiune.
Grupa care execută incursiunea se fracţionează, de regulă, în:
1) echipa de atac şi captură;
2) echipa de siguranţă (sprijin cu foc);
3) echipa de înlăturare a barajelor.
Deplasarea pînă la obiectiv şi înapoierea în dispozitiv după
îndeplinirea misiunii se execută, de regulă, pe jos luîndu-se măsuri
pentru păstrarea secretului acţiunii şi evitarea descoperirii.
Pentru pregătirea incursiunii sunt necesare cel puţin 2-3 ore de
lumină în vederea precizării misiunilor. După ajungerea grupei pe locul
unde se va pleca în misiune personalul acesteia studiază terenul în care
vor acţiona, memorează caracteristicile acestuia şi dispozitivul
inamicului, după care, comandantul de grupă le precizează misiunile şi
modul de acţiune.
Grupa se pregăteşte, de regulă, la macheta terenului, iar cînd se
dispune de timp pe un teren asemănător cu cel pe care se va executa
incursiunea.

159
 Succesiunea desfăşurării incursiunii cuprinde:
1) cercetarea prealabilă a obiectivului;
2) stabilirea planului de acţiune;
3) executarea de exerciţii pe un teren asemănător sau la macheta
terenului;
4) infiltrarea în dispozitivul inamicului;
5) apropierea grupei de obiectiv şi ocuparea poziţiei de plecare;
6) îndeplinirea misiunii;
7) deplasarea pe itinerarul ordonat;
8) ajungerea în dispozitivul forţelor proprii după îndeplinirea
misiunii.
Cercetarea are ca scop să stabilească:
1) compunerea în detaliu a obiectivului incursiunii;
2) sistemul de apărare, pază şi siguranţă, precum şi variantele
probabile de intervenţie ale inamicului în sprijinul obiectivului;
3) locul şi natura barajelor, mijloacelor de semnalizare,
avertizare şi alarmare;
4) modul de realizare a legăturilor radio, fir şi prin agenţi de
legătură;
5) căile ascunse care duc spre obiectiv;
6) locurile favorabile de dispunere în teren a fiecărui element.
Plecarea în incursiune se execută după căderea întunericului pe
itinerarul stabilit cu măsuri de cercetare şi siguranţă apropiată în
următoarea ordine: echipa de înlăturare a barajelor, echipa de siguranţă
(sprijin cu foc); echipa de atac; echipa de captură.
Echipa de înlăturarea barajelor execută culoarul prin barajele
inamicului şi neutralizarea mijloacelor de semnalizare, avertizare şi
alarmare, apoi asigură trecerea celorlalte echipe.
Echipa de atac şi captură, la semnalul stabilit, fără zgomot şi cu
repeziciune, atacă obiectivul, ia prizonieri (militari) şi capturi
(documente, modele de armament şi aparatură) şi se înapoiază la forţele
proprii.
Echipa de siguranţă (sprijin cu foc) se dispune astfel încît să
execute siguranţa în faţă, în spate şi la flancuri, iar în cazul cînd
incursiunea este descoperită sprijină cu foc retragerea echipei de atac şi
captură.
Echipele se înapoiază în dispozitivul forţelor proprii în ordinea:
echipa de atac şi captură; echipa de înlăturare a barajelor apoi echipa de
siguranţă.
160
 Incursiunea ca procedeu de luptă are ca scop distrugerea sau
capturarea unor forţe şi mijloace ale inamicului, precum şi producerea
de panică şi nelinişte în rîndurile acestuia.
Incursiunea se execută în toate acţiunile, pe timp de noapte sau în
alte condiţii de vizibilitate redusă.
Scopul incursiunii este de a nimici (distruge) subunităţi, puncte
de comandă, centre de transmisiuni, instalaţii de rachete sau de
radiolocaţie şi radionavigaţie, noduri de comunicaţii, lucrări de artă,
depozite, posturi de poliţie, posturi de pază şi îndrumare a circulaţiei; a
descoperi noi obiective existente în dispozitivul inamicului, precum şi a
captura documente, tehnică de luptă şi prizonieri.
Pentru executarea incursiunii grupa se fracţionează de regulă, în
echipa de asalt, echipa de sprijin şi echipa de înlăturare a barajelor.
Activităţile de pregătire şi desfăşurare sunt similare celor stabilite
la incursiunea ca procedeu de cercetare, cu diferenţa că la ajungerea la
obiectiv echipa de asalt atacă obiectivul şi îl nimiceşte (distruge), apoi
se întoarce în dispozitivul propriu.
Ambuscada se organizează în toate formele luptei atît ziua cît şi
noaptea, în condiţii grele de teren şi stare a vremii; se execută, în
funcţie de situaţie, de către subunităţi de valoare grupă, pluton sau
companie. Ea constă în dispunerea din timp şi mascată a subunităţilor
pe direcţia probabilă de înaintare a inamicului în scopul de a-l ataca
prin surprindere şi a-i produce pierderi, de a captura militari,
documente, modele de armament şi tehnică militară.
Comandantului grupei care execută ambuscada i se indică:
1) reperele (numerotarea şi distanţele pînă la acestea);
2) natura, valoarea şi posibilităţile inamicului care acţionează în
direcţia ambuscadei;
3) raionul (locul) unde se organizează ambuscada;
4) compunerea şi misiunile echipelor, locul în dispozitiv şi
modul de acţiune;
5) lucrările genistice, barajele şi obstacolele ce se execută;
6) ora cînd trebuie să fie gata pentru acţiune;
7) raionul (locul) de regrupare după executarea ambuscadei;
8) misiunile ce urmează a îndeplini ulterior şi modul de
menţinere a legăturii.
Dispozitivul grupei în ambuscadă poate fi în formă de arc de cerc
(cu deschiderea pe direcţia de unde se aşteaptă inamicul) sau liniar (pe

161
una sau ambele părţi ale direcţiei de deplasare a acestuia) şi cuprinde: o
echipă de siguranţă, o echipă de observare şi o echipă de distrugeri.
Inamicul intrat în ambuscadă este lovit prin surprindere cu focul
tuturor mijloacelor şi nimicit. După îndeplinirea misiunii grupa se
regrupează şi se deplasează în raionul (locul) stabilit.
Cercetarea în dispozitivul inamicului constă în rămînerea sau
pătrunderea unor subunităţi în dispozitivul inamicului pentru a procura
(verifica) date şi informaţii despre obiectivele şi activităţile acestuia
(uneori pentru a nimici prin surprindere sau distruge unele obiective) şi
se execută la ordinul eşalonului superior.
Obiectivele principale de cercetat sunt:
1) mijloacele de nimicire în masă şi sistemele incendiare;
2) punctele de comandă şi centrele de transmisiuni;
3) rezervele (în special cele de tancuri);
4) raioanele poziţiilor de tragere (lansare) ale artileriei
(rachetelor, armamentului de lovire cu înaltă precizie);
5) formaţiunile de logistică (depozitele);
6) lucrările de fortificaţii; cursurile de apă;
7) lucrările hidrotehnice şi de artă;
8) aerodromurile şi porturile.
Pentru executarea cercetării în dispozitivul inamicului se destină
patrule de cercetare (independente) de valoare grupă. La nevoie, în
compunerea acestora se includ şi cercetaşi de arme.
În raioanele de staţionare cercetarea trebuie să stabilească,
îndeosebi: apariţia, compunerea şi acţiunile inamicului terestru şi
aerian, trupelor aeromobile, grupurilor de cercetare-diversiune şi
elementelor teroriste; direcţiile de acţiune ale inamicului.
În ofensivă cercetarea stabileşte:
1) caracterul apărării inamicului;
2) compunerea şi gruparea acestuia;
3) dispozitivul de luptă, flancurile, intervalele şi joncţiunile;
4) locurile de dispunere a punctelor de comandă, centrelor de
transmisiuni, mijloacelor radio-electronice şi de nimicire în masă;
5) raioanele poziţiilor de lansare (tragere) ale rachetelor
(armamentelor de cercetare-lovire de înaltă precizie, artileriei);
6) sistemul de foc şi baraje;
7) efectele pregătirii de foc asupra trupelor inamicului;
8) gradul de accesibilitate şi de amenajare genistică a terenului;

162
 9) raioanele de dispunere a eşaloanelor doi (rezervelor),
aliniamentele şi direcţiile lor de contraatac;
10) momentul ruperii luptei şi direcţiile de retragere.
În apărare elementele de cercetare acordă atenţie deosebită:
1) precizării grupării principale de forţe ale inamicului,
regrupărilor pe care le execută, dispozitivului de luptă, timpului trecerii
la ofensivă, punctelor de comandă şi centrelor de transmisiuni;
2) pregătirilor în vederea trecerii la întrebuinţarea armelor de
nimicire în masă şi sistemelor incendiare, a armamentului cu înaltă
precizie de lovire;
3) stabilirii direcţiilor de acţiune a inamicului;
4) stabilirii aliniamentelor succesive ocupate de acesta,
posibilităţilor în timp şi spaţiu de a introduce în luptă noi forţe şi
mijloace;
5) identificării flancurilor descoperite, intervalelor, raioanelor de
debarcare (paraşutare) şi de acţiune a trupelor de desant aerian,
aeromobile, grupurilor de cercetare-diversiune şi elementelor teroriste
ale inamicului.
Pe timp de noapte elementele de cercetare se trimit la distanţe
mai mici. Pe timpul îndeplinirii misiunii, acestea fac opriri scurte
pentru a descoperi indicii despre prezenţa inamicului (prin producerea
zgomotelor şi convorbirilor) şi folosesc aparatele de vedere pe timp de
noapte pentru observare.

Pentru capturarea de militari se organizează şi se execută, de

regulă, ambuscade.
Pe timpul pregătirii şi îndeplinirii misiunilor de cercetare se
respectă regimul de mascare a luminilor, îndeosebi la autovehicule.
La întîlnirea cu inamicul se acţionează prin surprindere şi cu
hotărîre, deschizîndu-se focul de la distanţe mici, folosind grenadele şi
lupta apropiată.

163
 Pe timp de iarnă elementele de cercetare, trebuie să mai
stabilească: grosimea stratului de zăpadă sau de gheaţă, influenţa
acestora asupra deplasării tehnicii militare şi a trupelor; caracteristicile
şi gradul de îngheţare a cursurilor de apă, mlaştinilor şi posibilităţile de
trecere a trupelor şi tehnicii militare peste acestea; raioanele în care sunt
posibile avalanşe de zăpadă şi zonele în care se pot produce inundaţii
(ca urmare a topirii zăpezii).
Acţiunile de cercetare se execută, de regulă, în afara
comunicaţiilor şi pe direcţiile mai puţin supravegheate de inamic.
Elementele de cercetare sunt asigurate cu mijloace de mascare, schiuri
şi rachete de zăpadă. Armamentul şi tehnica militară se vopsesc
corespunzător mediului înconjurător.
Siguranţa
Siguranţa reprezintă ansamblul măsurilor şi acţiunilor de
supraveghere, pază şi apărare nemijlocită şi generală a întregului
dispozitiv, cît şi a fiecărui element al acestuia, în toate condiţiile şi în
toate acţiunile militare, executîndu-se în scopul prevenirii forţelor
proprii şi zădărnicirii cercetării şi a altor acţiuni desfăşurate de către
inamic.
În funcţie de tipul acţiunilor militare siguranţa poate fi:
1) siguranţa acţiunilor militare de luptă;
2) siguranţa acţiunilor militare asociate luptei.
Siguranţa acţiunilor militare de luptă, în funcţie de eşalonul la
care se desfăşoară acţiunea poate fi:
1) siguranţa nemijlocită;
2) siguranţa de luptă.
În apărare, în funcţie de procedeul de luptă întrebuinţat,
subunităţile de infanterie îşi iau măsuri permanente pentru siguranţa
dispozitivului de luptă.

Grupa de infanterie îşi organizează în primul rînd siguranţa

nemijlocită. Este prima activitate pe care comandantul de grupă o
ordonă şi se asigură continuu de front, flanc şi spate.
În teren deschis, ziua, este suficient o singură santinelă de grupă,
iar în condiţiile de vizibilitate redusă este necesară o santinelă de
fiecare echipă. Santinelele trebuie instruite în privinţa situaţiei şi
activităţii forţelor inamice şi proprii, secretului, locului comandantului
de grupă, a punctului de comandă al plutonului şi companiei şi se
164
schimbă la fiecare două ore ziua şi noaptea pentru a se păstra eficienţa
şi starea de alertă.
Organizarea siguranţei nemijlocite. Indiferent de locul ocupat de
către grupă în apărarea pregătită din timp, siguranţa nemijlocită este
identică şi constă în măsurile luate pentru evitarea surprinderii şi a
demascării intenţiilor forţelor proprii, realizîndu-se prin:
1) santinele;
2) desfăşurarea acţiunilor în linişte şi mascarea luminilor;
3) evitarea deplasărilor în poziţiile de apărare.
Plutonul şi compania de infanterie în apărarea pregătită din timp
se bazează în primul rînd pe siguranţa nemijlocită executată de către
grupă, piesă. Atunci cînd există intervale şi zone ce nu pot asigura o
bună observare, grupa poate primi misiunea de la comandantul de
pluton (companie) să organizeze siguranţa nemijlocită prin posturi de
luptă (observare) formate din 2-4 militari ce se trimit pînă la 400 m în
faţa punctului de sprijin; se organizează patrule între posturi,
comandantul de companie (pluton) desemnînd poziţiile ce trebuie
ocupate şi itinerarele de patrulare.
În organizarea patrulelor şi posturilor comandantul de grupă se
desfăşoară următoarele:
1) verifică mascarea şi posibilităţile de observare a terenului din
posturi;
2) verifică modul şi itinerarele de patrulare;
3) furnizează toate informaţiile despre inamic şi forţele proprii
membrilor grupei;
4) instruieşte echipele în privinţa modului de acţiune la
întîlnirea cu inamicul;
5) informează comandantul de pluton (companie) imediat
despre activitatea inamicului.
Cînd inamicul se apropie, posturile şi patrulele execută
următoarele acţiuni:
1) anunţă comandanţii nemijlociţi despre valoarea, activităţile,
direcţia de înaintare, armamentul şi echipamentul inamicului;
2) raportează toate datele culese comandantului care l-a trimis;
3) se retrag, la ordin, pe itinerarul stabilit.

165
 În toate procedeele specifice apărării siguranţa nemijlocită se
realizează cu aceleaşi forţe şi mijloace, pe aceleaşi principii ca şi în
apărarea pregătită din timp.
Siguranţa de luptă. Misiunile siguranţei de luptă pot fi: de
protecţie, de siguranţă şi ca forţă de acoperire.
În misiunea de protecţie elementul de siguranţă are rolul de a
observa şi a raporta informaţii, evitînd angajarea decisivă cu inamicul.
Protecţia urmăreşte:
1) avertizarea timpurie;
2) cîştigarea şi menţinerea contactului cu inamicul şi raportarea
despre activitatea acestuia;
3) interceptarea, nimicirea, respingerea subunităţilor de
cercetare inamice;
4) acţiuni de hărţuire;
5) dirijarea forţelor ce vin în sprijinul subunităţii ce asigură
misiunea de protecţie.
Prin siguranţă se protejează forţele principale de focul direct şi
observarea terestră, se raportează informaţiile ce se obţin şi se
angajează lupta pentru a cîştiga timp;
Siguranţa urmăreşte:
1) avertizarea timpurie şi asigurarea timpului şi spaţiului
necesar executării manevrelor de front, flanc şi spate a forţelor
principale;
2) atacarea şi întîrzierea acţiunii inamicului în scopul protecţiei
forţelor principale.
Forţa de acoperire acţionează separat de forţele principale cu
scopul de a intercepta, angaja, întîrzia şi înşela inamicul înainte ca
acesta să atace forţele principale.
Forţa de acoperire are valoare de grupă, pluton sau companie şi
urmăreşte:
1) contactul cu inamicul;
2) protejarea forţelor principale de contactul cu inamicul;
3) înşelarea inamicului cu privire la valoarea, compunerea şi
obiectivul forţelor principale;
4) nimicirea elementelor de cercetare inamice;
5) crearea situaţiilor pentru nimicirea inamicului.
Grupa de infanterie poate organiza posturi de luptă care să
acţioneze în misiune de protecţie pînă la o distanţă de 3-4 km faţă de
limita dinainte a apărării, putînd fi trimisă de către compania de
166
infanterie. Adîncimea pînă la care poate acţiona este dată de
posibilitatea de a fi sprijinită cu focul aruncătoarelor pe timpul
retragerii, din poziţii de tragere vremelnice.
Primind ordinul de acţiune comandantul de grupă deplasează
grupa pe aliniamentul indicat, organizează siguranţa nemijlocită,
recunoaşte terenul împreună cu comandanţii de echipe, recunoaşte
poziţiile de tragere ale echipelor, TAB sau MLI/MLD şi dă ordinul de
acţiune.
Comandantul de grupă pregăteşte sistemul de foc în aşa fel, încît
inamicul să poată fi lovit de la o distanţă cît mai mare şi să permită
realizarea legăturii cu vecinii din siguranţa de luptă, cu echipele din
postul de luptă sau cu subunităţile care duc acţiuni de luptă pe poziţia
înaintată ca forţă de acoperire.
Pe timpul planificării acţiunii comandantul de grupă împreună cu
comandanţii de echipe recunosc căile de repliere, stabilesc modul de
acţiune, de rupere a luptei şi de repliere a grupei în poziţia de apărare
din cadrul punctului de sprijin de pluton (companie).
Acţiunea grupei pe timpul ducerii acţiunilor de luptă începe de la
bătaia maximă eficace a mijloacelor de foc împotriva elementelor de
cercetare şi siguranţă ale inamicului, producînd pierderi, interzicînd
infiltrarea acestora spre dispozitivul de luptă al forţelor principale,
asigurînd astfel o dezinformare asupra caracterului acţiunilor forţelor
care i-au trimis în misiune. Replierea se execută cînd forţele principale
ale inamicului au fost desfăşurate în dispozitiv de luptă.
Siguranţa de luptă (postul de luptă) se retrage numai la ordinul
comandantului care a ordonat acţiunea acestora.
Acţiunea de retragere este organizată din timp în mai multe
variante posibile, stabilindu-se un cod de declanşare pentru fiecare sau
creîndu-se o variantă nouă.
În principiu, sub sprijinul de foc al aruncătoarelor şi artileriei,
grupa rupe lupta simultan, prin surprindere urmată de o retragere
organizată, în măsură să riposteze asupra unui atac prin surprindere pe
timpul retragerii spre poziţia de apărare a forţelor principale.
Cînd nu este posibilă ruperea luptei simultan, comandantul de
grupă destină echipa antipersonal pentru acoperirea retragerii.
Odată cu retragerea siguranţei de luptă trebuie să fie evacuaţi toţi
răniţii şi morţii împreună cu armamentul lor.

167
 Protecţia electronică
Protecţia electronică se realizează prin măsuri şi activităţi
pregătite şi executate într-o concepţie unitară în toate acţiunile în
scopul:
1) descoperirii, dezorganizării şi neutralizării sistemelor şi
mijloacelor electronice ale inamicului;
2) asigurării stabilităţii şi continuităţii lucrului sistemelor şi
mijloacelor electronice destinate conducerii forţelor proprii;
3) executării cercetării;
4) dirijării mijloacelor de lovire şi a focului.
Protecţia electronică cuprinde mascarea şi dezinformarea
electronică, asigurarea capabilităţii electromagnetice a mijloacelor
(sistemelor) electronice proprii, protecţia împotriva bruiajului şi a
focului inamicului şi descoperirea (neutralizarea, distrugerea) şi
interdicţia utilizării mijloacelor electronice ale acestuia.
Nimicirea mijloacelor electronice ale inamicului se realizează şi
pe timpul incursiunilor şi raidurilor sau a altor acţiuni desfăşurate în
dispozitivul inamicului, folosind focul armamentului şi mijloacele de
distrugere din dotare.
Pentru asigurarea protecţiei legăturilor radio proprii împotriva
cercetării, bruiajului şi dezinformării executate de inamic, se vor aplica
cu stricteţe regulile executării traficului radio în fonie.
Contracararea efectelor acţiunilor psihologice ale inamicului
Contracararea efectelor acţiunilor psihologice ale inamicului
presupune măsuri, tehnici şi procedee iniţiate şi aplicate într-o
concepţie unitară, în scopul de a proteja forţele proprii şi populaţia din
zona acţiunilor împotriva mesajelor ostile sau de a reduce impactul
acestora.
Misiunile contracarării efectelor acţiunilor psihologice ale
inamicului sunt:
1) menţinerea stabilităţii opiniilor, sentimentelor, atitudinilor şi
comportamentelor militarilor şi populaţiei civile pentru a nu afecta
îndeplinirea obiectivelor stabilite;
2) respingerea şi neutralizarea propagandei inamicului şi
menţinerea unui caracter predominant ofensiv-preventiv al activităţii
proprii de contrapropagandă;
3) consolidarea moralului, a încrederii personalului militar şi
opiniei publice în puterea forţelor proprii de a învinge;
168
 4) subminarea imaginii favorabile, reale sau fictive promovate
de propaganda inamicului despre propriul potenţial.
Acestea se îndeplinesc prin acţiuni pregătitoare, preventive şi
contraacţiuni.
Protecţia psihologică a militarilor se organizează şi se desfăşoară
pentru:
1) dezvoltarea rezistenţei psihice a militarilor la acţiunea
factorilor perturbatori ai luptei, consolidarea încrederii acestora în
forţele proprii, comandanţi şi armamentul din dotare;
2) prevenirea şi combaterea, în rîndul forţelor proprii, a
descurajării psihomorale, a stărilor de frică, nesiguranţă şi panică;
3) limitarea şi anihilarea efectelor acţiunilor de influenţare duse
de inamic;
4) recuperarea psihică şi refacerea moralului personalului
afectat psihic;
5) diminuarea potenţialului psihologic, subminarea voinţei de
luptă şi a capacităţii de rezistenţă ale inamicului.
Factorii care acţionează asupra proceselor psihofizice ale
militarului pe timpul desfăşurării acţiunilor militare sunt:
1) fizici: zgomote, vibraţii, frigul, căldura, apa, focul, fumul,
foamea, setea, lumina, întunericul, necunoscutul, înălţimea, claustrarea,
liniştea, gazele toxice, radiaţiile etc;
2) psihosociali: pericolul morţii, conflictele, insuccesul,
presiunea luptei, lipsa de informare, informaţii contradictorii, frica de
prizonierat, incertitudinea, singurătatea.
Comandantul de grupă trebuie să cunoască aceşti factori şi să
acţioneze ca atare pentru diminuarea efectelor acestora.
Pe timpul desfăşurării acţiunilor militare, comandanţii trebuie:
1) să cunoască permanent situaţia psihologică a acţiunii militare
şi să precizeze (stabilească) posibilităţile de acţiune în acest domeniu;
2) să promoveze un climat psihosocial favorabil îndeplinirii
misiunilor;
3) să organizeze şi să execute informarea oportună şi suficientă
a tuturor subordonaţilor, inclusiv în scopul combaterii zvonurilor şi
acţiunilor de dezinformare;
4) să asigure folosirea eficientă a mijloacelor tehnice de acţiune
psihologică, a materialelor şi resurselor speciale din dotare sau primite
în sprijin.

169
 Mascarea
Mascarea se execută în scopul:
1) camuflării dispozitivului de luptă, armamentului şi tehnicii
militare, ascunderii acţiunilor de luptă;
2) reducerii efectelor armelor nucleare, biologice şi chimice şi a
sistemelor incendiare;
3) asigurării secretului asupra pregătirii şi ducerii acţiunilor de
luptă.
Mascarea personalului şi mijloacelor constituie o obligaţie
permanentă a comandantului de grupă şi se execută pe baza
dispoziţiunilor eşaloanelor superioare.
În toate situaţiile, mascarea se realizează prin:
1) pregătirea în ascuns a acţiunilor de luptă;
2) păstrarea secretului asupra concepţiei şi acţiunilor
preconizate;
3) dispunerea dispersată a subunităţilor şi mijloacelor;
4) camuflarea dispozitivelor de luptă, punctelor de comandă,
tehnicii militare, lucrărilor de amenajare genistică şi barajelor;
5) executarea în ascuns a manevrei de forţe şi mijloace, a
deplasărilor şi regrupărilor;
6) folosirea proprietăţilor naturale de mascare ale terenului,
întunericului sau altor condiţii de vizibilitate redusă, a mijloacelor de
mascare din înzestrare şi improvizate;
7) camuflarea personalului şi mijloacelor faţă de aparatura de
vedere pe timp de noapte;
8) vopsirea tehnicii militare în culori adecvate mediului
înconjurător;
9) realizarea măsurilor de mascare radio, a surselor de lumină şi
reducerea zgomotelor, luminilor şi deplasărilor;
10) folosirea mijloacelor fumigene din înzestrare şi improvizate.
Pentru executarea mascării se folosesc:
1) mijloace de mascare din înzestrare (costume de mascare de
vară sau de iarnă, plase de mascare individuală şi foi de cort, complete
de mascare pentru armament şi tehnică, plase de mascare de diferite
dimensiuni pentru tehnica militară, lucrări genistice şi mijloace
fumigene);
2) mijloace de mascare din zonă (crengi de copaci, iarbă, stuf,
paie, brazde, pămînt, zăpadă etc.) fără a schimba aspectul zonei.
Pe timpul nopţii, mascarea acţiunilor de luptă se realizează prin:
170
 1) interzicerea aprinderii focului şi a altor surse de lumină
(lanterne, chibrituri, ţigări);
2) camuflarea sursele de lumină ale tehnicii;
3) reducerea zgomotelor, interzicerea convorbirilor
(transmiterea ordinelor şi comenzilor) cu voce tare;
4) limitarea deplasărilor şi executarea celor strict necesare în
perfectă linişte.
Pentru realizarea camuflării se desfăşoară următoarele activităţi:
1) studierea terenului şi a vegetaţiei existente pentru ca
mascarea să nu contrasteze cu mediul, indiferent de zona în care
militarii desfăşoară acţiuni;
2) camuflarea cu brazde a poziţiei de tragere, precum şi a
pămîntului scos din acestea împotriva observării terestre şi aeriene a
inamicului;
3) folosirea de către militari a mijloacele strict necesare; un
camuflaj prea bogat sau precar ar putea atrage atenţia; mijloacele
improvizate (crengi, tufişuri etc.) se vor aduce de pe o întindere cît mai
mare pentru a nu demasca dispunerea militarilor;
4) camuflarea căştilor cu plase de mascare sau, cînd acestea
lipsesc, cu noroi aplicat în mod neregulat;
5) înlocuirea uniformelor decolorate sau acoperirea cu noroi;
6) mascarea tenului; tenul expus va reflecta lumina atrăgînd
atenţia inamicului, de aceea se va folosi machiajul pentru camuflare,
chiar şi la tenurile închise, deoarece şi acestea pot străluci datorită
grăsimilor naturale din piele; pentru realizarea machiajului se va aplica
o combinaţie de două culori în forme neregulate astfel: zonele ce pot
străluci (fruntea, pomeţii, nasul, urechile, bărbia) se vopsesc întunecat;
zonele cu umbre (în jurul ochilor, sub nas, sub bărbie) se vopsesc în
culori deschise; se vopsesc toate zonele expuse, inclusiv ceafa, urechile,
antebraţele, palmele (dacă trusa de machiaj lipseşte, militarii vor folosi
noroi sau cărbune).

171
 Protecţia genistică
Protecţia genistică cuprinde totalitatea măsurilor şi lucrărilor ce
se execută în scopul creării condiţiilor favorabile pentru luptă,
executarea focului, manevrelor subunităţilor, precum şi pentru protecţia
şi mascarea personalului şi tehnicii militare împotriva armelor nucleare,
biologice, chimice şi sistemelor incendiare ale inamicului.
Protecţia genistică se execută în toate formele acţiunilor de luptă
ale subunităţilor pe baza dispoziţiunilor eşalonului superior.
Misiunile protecţiei genistice sunt următoarele:
1) cercetarea de geniu a inamicului şi terenului;
2) amenajarea genistică a poziţiei de apărare;
3) executarea barajelor genistice, distrugerilor, culoarelor prin
baraje, trecerilor peste obstacole şi deminării terenului;
4) asigurarea genistică a introducerii în luptă a subunităţilor din
adîncime;
5) luarea măsurilor şi executarea lucrărilor genistice de mascare;
6) executarea lucrărilor genistice pentru lichidarea urmărilor
atacului cu armele nucleare, biologice, chimice şi sistemele incendiare;
7) instalarea barajelor genistice pentru respingerea
contraatacurilor, consolidarea aliniamentelor şi obiectivelor;
8) neutralizarea şi distrugerea lucrărilor de fortificaţii şi a
obiectivelor întărite ale inamicului;
9) neutralizarea dispozitivelor de dare a focului realizate de
inamic la obiectivele pregătite pentru distrus;
10) aprovizionarea cu explozive şi materiale de geniu.
Pe timpul marşului grupa de infanterie realizează protecţia
genistică prin:
1) cercetare de geniu a terenului şi inamicului;
2) înlăturarea barajelor de pe itinerarul de deplasare;
3) asigurarea trecerilor peste cursurile de apă şi alte obstacole;
4) amenajarea raioanelor pentru halte mari, odihnă şi
concentrare;
5) executarea lucrărilor pentru lichidarea urmărilor atacului cu
armele nucleare, biologice, chimice şi sistemele incendiare;
6) cercetarea la minare şi deminarea itinerarului de deplasare şi
raionului care va fi ocupat;
7) executarea culoarelor prin barajele inamicului.

172
 Pe timpul staţionării grupa de infanterie îşi asigură protecţia
genistică prin:
1) amenajarea raionului de staţionare;
2) executarea lucrărilor de mascare;
3) instalarea barajelor pe direcţiile probabile de acţiune ale
inamicului.
În apărare, protecţia genistică are ca scop să contribuie la
realizarea unei apărări active, ferme şi stabile şi să creeze condiţii
favorabile pentru:
1) întrebuinţarea cît mai eficace a armamentului;
2) dispunerea în ascuns şi în siguranţă a subunităţilor;
3) protecţia împotriva armelor nucleare, biologice, chimice şi
sistemelor incendiare, loviturilor şi focului inamicului;
4) executarea manevrei de forţe şi mijloace.
Lucrările pentru amenajarea genistică a poziţiei de apărare se
execută concomitent într-o succesiune care să asigure în permanenţă
grupei capacitatea de a respinge ofensiva inamicului.
Pe poziţia de apărare a grupei, lucrările genistice se execută de
regulă în următoarea succesiune:
1) poziţia de tragere de bază a TAB sau MLI/MLD,
aruncătorului de grenade antiblindate, a mitralierei uşoare şi locaşurile
individuale de tragere, care se unesc în şanţul de tragere al grupei,
şanţul adăpost acoperit sau adăpostirea sub parapet pentru personalul
grupei;
2) poziţia de tragere de rezervă (vremelnică) a TAB sau
MLI/MLD, a aruncătorului de grenade antiblindate, a mitralierei
uşoare, nişe sub parapet pentru muniţie şi alte materiale.
Amenajarea genistică se execută fără întrerupere, pe tot timpul
pregătirii şi ducerii luptei, respectîndu-se regulile de mascare.
În ofensivă protecţia genistică are ca scop să creeze condiţiile
favorabile pentru realizarea în ascuns şi la timp a dispozitivului de
luptă, mărirea gradului de protecţie a subunităţilor, ruperea apărării
inamicului, dezvoltarea ofensivei, precum şi pentru ocuparea şi
menţinerea obiectivelor şi aliniamentelor cucerite.
Misiunile protecţiei genistice în ofensivă sunt următoarele:
1) cercetarea de geniu a inamicului şi terenului;
2) cercetarea la minare şi deminare a terenului;
3) amenajarea genistică a poziţiei de plecare la ofensivă;

173
 4) executarea culoarelor prin baraje şi a trecerilor peste cursurile
de apă;
5) amenajarea şi întreţinerea barajelor genistice pentru
respingerea contraatacurilor;
6) consolidarea aliniamentelor (obiectivelor) ocupate;
7) executarea lucrărilor genistice pentru lichidarea urmărilor
atacurilor cu armele nucleare, biologice, chimice şi sisteme incendiare;
8) distrugerea cu explozivi a lucrărilor de apărare puternic
întărite, cucerite de inamic.
Protecţia antiaeriană
Protecţia antiaeriană se desfăşoară în scopul:
1) prevenirii, acoperirii şi apărării dispozitivelor (obiectivelor)
şi menţinerii puterii de luptă a forţelor;
2) apărării unor detalii de planimetrie deosebit de importante;
3) asigurării securităţii în spaţiul aerian în zona de
responsabilitate a subunităţilor împotriva cercetării şi loviturilor
executate din aer;
4) nimicirii mijloacelor de atac aerian al inamicului.
Protecţia se realizează prin măsuri generale de siguranţă
antiaeriană, mascare, cercetare a spaţiului aerian, înştiinţare, dispersare
şi adăpostire a forţelor şi de combatere a mijloacelor de cercetare şi atac
aerian ale inamicului.
Pentru realizarea apărării antiaeriene împotriva avioanelor
(elicopterelor) care acţionează la înălţime mică comandantul de grupă
este obligat să ia următoarele măsuri:
1) să organizeze permanent cercetarea spaţiului aerian în raionul
de dispunere (acţiune);
2) să ia măsuri pentru adăpostirea şi mascarea militarilor şi a
TAB sau MLI/MLD;
3) să precizeze modul de folosire a armamentului de infanterie
individual din înzestrarea grupei, inclusiv al armamentului de pe TAB
sau MLI/MLD şi să conducă executarea focului asupra ţintelor aeriene
care zboară la înălţime mică.
Înainte de începerea luptei, pe timpul executării marşului şi în
staţionare, întregul personal al grupei trebuie să fie pregătit pentru a
interveni cu toate categoriile de armament. Pe timpul ducerii luptei
echipele intervin numai cînd sunt angajate nemijlocit în luptă cu
inamicul terestru.
174
 Pentru ducerea luptei împotriva mijloacelor de atac aerian ale
inamicului militarii sunt obligaţi:
1) să recunoască şi să deosebească tipurile de avioane şi
elicoptere proprii de cele ale inamicului după aspectul exterior (siluetă)
în zbor şi după însemnele apartenenţei de stat;
2) să execute corect şi repede, la comandă sau din proprie
iniţiativă, foc cu armamentul din înzestrare asupra avioanelor şi
elicopterelor care zboară la înălţime mică şi a paraşutiştilor inamicului
pe timpul paraşutării lor;
3) să folosească adăpostirile din teren şi să se mascheze cît mai
bine.
Pentru cercetarea spaţiului aerian, în cadrul fiecărui pluton, se
numesc observatori care au următoarele misiuni:
1) să observe neîntrerupt spaţiul aerian şi să descopere apariţia
ţintelor aeriene ale inamicului;
2) să determine timpul, direcţia, înălţimea şi viteza de zbor;
3) să determine după auz, în caz de vizibilitate redusă (noaptea,
pe ceaţă, nori denşi şi cu plafon jos) poziţia avioanelor şi elicopterelor;
4) să raporteze comandantului datele observării şi alte
evenimente importante ce se petrec în spaţiul aerian stabilit (alarmă
aeriană la subunităţile vecine, desant aerian la diferite înălţimi, avion al
inamicului care nu intră în bătaia armamentului).
Observatorul se instalează în apropierea comandantului de pluton
şi trebuie să fie astfel amplasat încît să aibă cîmp de vedere circular cît
mai mare (fără acoperiri pe direcţia probabilă de apropiere a inamicului
aerian).
Militarii care îndeplinesc misiuni ca observatori, de regulă, nu
vor primi alte misiuni care ar îngreuna executarea de către aceştia a
cercetării spaţiului aerian şi se schimbă după 1-2 ore de serviciu.
Spaţiul aerian se cercetează permanent, de la dreapta către stînga
şi de jos în sus.
Pe timpul marşului spaţiul aerian se cercetează circular de către
observatori numiţi în acest scop, instalaţi în fiecare autovehicul.
Observatorul are în dotarea sa binoclu, busolă, ceas, ochelari de
soare, mijloace de semnalizare optice şi acustice.
Activitatea observatorului se desfăşoară în ordinea: observarea
spaţiului aerian, descoperirea ţintei aeriene, alarmarea subunităţii.
Procedeele folosite pentru indicarea direcţiei de deplasare a
ţintelor aeriene se vor stabili de către comandantul care a numit
175
observatorul, folosindu-se în acest scop indicatoarele de pe cadranul
busolei.
Identificarea avionului, elicopterului inamicului trebuie să se facă
la distanţa maximă posibilă, pentru a lăsa timp trăgătorilor în vederea
pregătirii şi deschiderii focului.
Avioanele şi elicopterele inamicului se identifică prin: direcţia de
atac, deschiderea focului asupra subunităţii proprii sau vecine,
paraşutarea sau debarcarea desantului aerian, silueta şi însemnele
apartenenţei de stat de pe fuzelaj, planuri şi ampenaj 7.
Alarma trebuie să fie dată astfel încît să fie auzită de toţi militarii
din subunitatea respectivă. Cînd observatorul se găseşte la o distanţă
mai mare faţă de comandantul de grupă, semnalul de alarmă se
transmite din om în om.
În misiunea dată observatorului, comandantul de grupă îi indică,
de regulă:
1) reperele;
2) informaţii despre inamic (evenimentele ce au avut loc în ziua
respectivă şi acţiunile probabile ale inamicului aerian);
3) locul de unde execută cercetarea şi modul de amenajare a
acestuia;
4) sectorul de cercetare căruia trebuie să i se acorde atenţie
deosebită;
5) semnalele de alarmare despre pericolul aerian;
6) modul de raportare a datelor cercetării.
Semnalele de alarmare despre pericolul aerian se dau cu ajutorul
mijloacelor acustice, cu vocea sau cu mijloace optice (cartuşe de
semnalizare de diferite culori).
Fiecare militar este obligat să cunoască semnalul de alarmare
despre pericolul aerian şi modul de acţiune la darea acestuia.
La semnalul de alarmare personalul continuă îndeplinirea
misiunii. În staţionare echipajele şi militarii îşi ocupă locurile, de
regulă, în TAB sau MLI/MLD, intră în şanţul-adăpost sau în
adăposturile naturale cele mai apropiate.
Mijloacele de foc destinate pentru trageri asupra ţintelor aeriene
execută focul după cum s-a stabilit de către comandant sau din proprie
iniţiativă.

7
Ampenaj – dispozitiv al unui avion dispus în spatele fuzelajului, care serveşte
la stabilizarea , la echilibrul sau la schimbarea direcţie iavionului respectiv.
176
 Apărarea nucleară, biologică şi chimică
Apărarea nucleară, biologică şi chimică se realizează în scopul
prevenirii şi protejării forţelor proprii şi elementelor de dispozitiv
împotriva efectelor loviturilor executate de către inamic cu armele
nucleare, biologice şi chimice; evitării, reducerii, evaluării şi înlăturării
urmărilor distructive, sau ale acţiunii în condiţiile folosirii acestora
(inclusiv cele cauzate de emisiile altele decît atacul).
Aceasta se realizează prin:
1) evaluarea posibilităţilor şi cunoaşterea intenţiilor inamicului
privind întrebuinţarea armelor nucleare, biologice şi chimice;
2) determinarea efectelor şi urmărilor în cazul folosirii acestora;
3) stabilirea măsurilor de protecţie specifice şi executarea
decontaminării forţelor şi terenului.
Misiunile protecţiei nucleare, biologice şi chimice, la care
participă sau pe care le execută grupa de infanterie sunt:
1) descoperirea la timp a pregătirii inamicului pentru
întrebuinţarea armelor nucleare, biologice, chimice şi sistemelor
incendiare şi prevenirea subunităţilor despre pericolul atacului cu
acestea;
2) protecţia nemijlocită a echipelor împotriva armelor nucleare,
biologice, chimice şi sistemelor incendiare;
3) determinarea efectului atacului armelor nucleare, biologice,
chimice şi înştiinţarea personalului despre contaminarea radioactivă,
chimică şi biologică;
4) lichidarea urmărilor atacului cu armele nucleare, biologice,
chimice şi sistemele incendiare;
5) asigurarea cu tehnică, aparatură şi mijloace de protecţie
împotriva efectelor armelor nucleare, biologice şi chimice.
Protecţia nemijlocită a grupei de infanterie se asigură prin:
1) dispersare şi mascare;
2) folosirea mijloacelor de protecţie individuală şi colectivă, a
antidoturilor şi substanţelor radioprotectoare;
3) folosirea proprietăţilor de protecţie ale terenului, tehnicii
militare, construcţiilor şi altor elemente existente în zonă;
4) amenajarea lucrărilor genistice pentru protecţia împotriva
armelor nucleare, biologice, chimice şi sistemelor incendiare (porţiuni
de tranşee acoperite, adăpostiri sub parapet, nişe, adăposturi cu
instalaţii de filtroventilaţie);
5) protecţia tehnicii militare şi aparaturii speciale;
177
 6) asigurarea protecţiei personalului în cazul acţiunii
îndelungate în raioanele contaminate;
7) folosirea celor mai indicate procedee de trecere prin zonele
(raioanele) contaminate şi cu distrugeri;
8) executarea măsurilor sanitaro-igienice şi profilactice speciale.
Dispersarea şi mascarea se execută în scopul de a reduce cît mai
mult pierderile în personal şi tehnică şi trebuie executate astfel încît să
influenţeze pozitiv conducerea focului şi cooperarea.
Mijloacele de protecţie individuală se folosesc la ordinul
comandanţilor şi din proprie iniţiativă de către fiecare luptător, la
primirea semnalului de înştiinţare despre contaminarea radioactivă,
chimică şi biologică sau cînd se constată existenţa contaminării în
raionul de acţiune (dispunere).
Mijloacele de protecţie individuală se scot la ordinul
comandanţilor şi numai după ce s-a stabilit, cu ajutorul aparatelor, lipsa
pericolului de contaminare radioactivă şi chimică, iar după indicii
exterioare lipsa pericolului de contaminare biologică.
Trecerea zonelor (raioanelor) contaminate radioactiv se execută
pe mijloace de transport proprii şi se poate realiza prin traversarea
rapidă fără a aştepta scăderea nivelului de radiaţie sau prin ocolirea
raioanelor cu niveluri mari de radiaţie. Traversarea lor după scăderea
nivelurilor mari de radiaţie se execută în cazul cînd ocolirea acestora
necesită un timp îndelungat.
Raioanele de teren contaminate chimic şi biologic, de regulă, se
ocolesc. Cînd ocolirea nu este posibilă, traversarea lor se execută pe
itinerarele cele mai scurte, folosindu-se mijloacele de protecţie
individuală.
Măsurile sanitaro-igienice şi profilactice speciale constau în:
1) respectarea strictă a regulilor de igienă personală şi de
folosire a alimentelor şi apei potabile;
2) decontaminarea tehnicii şi lucrărilor de apărare;
3) menţinerea stării sanitare corespunzătoare în raioanele de
dispunere;
4) izolarea, evacuarea şi dispunerea în carantină a bolnavilor.
Decontaminarea iniţială se execută de către fiecare luptător cu
mijloacele din înzestrare şi cele din zonă, fără a întrerupe îndeplinirea
misiunii de luptă.
Decontaminarea totală se execută în afara raioanelor contaminate,
de regulă, la ordinul eşalonului superior, după îndeplinirea misiunii de
178
luptă, prin folosirea mijloacelor din înzestrare, a celor existente în zonă,
precum şi cu sprijinul subunităţilor specializate.
Protecţia împotriva sistemelor incendiare
Protecţia împotriva sistemelor incendiare se execută de către
grupa de infanterie folosind forţele şi mijloacele din înzestrare, precum
şi pe cele din zona de responsabilitate pentru:
1) apărarea împotriva efectelor armelor şi muniţiilor incendiare;
2) evitarea, controlul, evaluarea, limitarea şi înlăturarea
efectelor incendiilor în dispozitivele forţelor proprii;
3) ieşirea din raioanele în care se produc incendii masive.
Pregătirea şi desfăşurarea acţiunilor de protecţie împotriva
sistemelor incendiare constă în:
1) descoperirea pregătirii inamicului pentru întrebuinţarea
sistemelor incendiare;
2) prevenirea despre pericolul întrebuinţării de către inamic a
sistemelor incendiare;
3) protecţia nemijlocită a forţelor şi elementelor de dispozitiv
împotriva efectelor întrebuinţării sistemelor incendiare;
4) stabilirea caracterului şi volumului lucrărilor de limitare şi
înlăturare a urmărilor atacului cu arme şi muniţii incendiare, în funcţie
de natura incendiilor, precum şi de forţele şi mijloacele avute la
dispoziţie;
5) limitarea şi înlăturarea urmărilor atacului cu sisteme
incendiare.
Protecţia informaţiilor
Protecţia informaţiilor cuprinde ansamblul măsurilor şi
acţiunilor organizatorice, informaţionale şi tehnice luate şi executate
pentru respectarea regulilor de lucru în elaborarea şi exploatarea
documentelor, tehnicii şi materialelor de conducere în secret, păstrarea
secretului, accesul autorizat şi ierarhizat la date şi informaţii, controlul
informaţiilor destinate publicului, protecţia fizică şi criptografică a
informaţiilor ce se transmit.

179
 Conducerea în secret a subunităţilor cuprinde totalitatea
măsurilor şi activităţilor care se organizează în scopul păstrării
secretului asupra pregătirii şi ducerii acţiunilor militare şi se realizează
prin:
1) limitarea numărului de persoane care cunosc conţinutul
documentelor de luptă;
2) transmiterea misiunilor la subordonaţi numai în părţile ce-i
privesc;
3) respectarea regulilor de întocmire, mînuire şi păstrare a
documentelor de luptă şi a codurilor;
4) cifrarea documentelor;
5) întrebuinţarea aparaturii de secretizare, a tabelelor de
convorbiri, indicative şi semnale, a hărţilor codificate pentru efectuarea
comunicărilor prin mijloace de transmisiuni;
6) educarea întregului personal în spiritul păstrării secretului
convorbirilor prin mijloacele de transmisiuni.
Protecţia medicală
Protecţia medicală cuprinde totalitatea activităţilor şi măsurilor
referitoare la:
1) acordarea primului ajutor;
2) scoaterea răniţilor şi bolnavilor din dispozitivul subunităţilor;
3) evacuarea lor pentru acordarea ajutorului medical;
4) prevenirea şi combaterea îmbolnăvirilor;
5) protecţia medicală a subunităţilor împotriva efectelor armelor
nucleare, biologice, chimice şi sistemelor incendiare;
6) educaţia şi instrucţia sanitară a militarilor.
Comandantul de grupă răspunde pentru starea sănătăţii şi
capacităţii de luptă a militarilor din subordine.
El este obligat:
1) să verifice dacă toţi militarii au primit în întregime
materialele sanitare pentru autoajutor şi dacă aceştia cunosc modul de
acordare a primului ajutor;
2) să indice militarilor locul de dispunere a punctului de adunare
răniţi al companiei;
3) să organizeze acordarea ajutorului răniţilor şi bolnavilor pe
cîmpul de luptă;
4) să urmărească respectarea de către întregul efectiv de militari
a regulilor de igienă personală;
180
 5) să interzică folosirea de către militari a apei din surse
neavizate de serviciul medical;
6) să ia măsuri ca răniţii sau bolnavii să nu cadă în mîinile
inamicului;
7) să urmărească respectarea măsurilor de siguranţă pe timpul
executării decontaminării;
8) să ia măsuri pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi a
degerăturilor.
Răniţii şi bolnavii de pe cîmpul de luptă se strîng la punctul de
adunare a răniţilor al companiei, cu forţele şi mijloacele acesteia şi cele
primite de la eşalonul superior. Aceştia se evacuează împreună cu
armamentul individual, masca contra gazelor şi lopata mică.
Răniţilor şi bolnavilor li se acordă primul ajutor şi ajutorul
medical. Primul ajutor se acordă de către militari şi sanitarul companiei
pe locul unde au fost răniţi, în adăposturile sau adăpostirile cele mai
apropiate. Fiecare militar este obligat să cunoască modalităţile de
acordare a primului ajutor. În cadrul acestui ajutor se folosesc: pachetul
cu pansamentul individual, pachetul antichimic individual, trusele
medicale aflate în autovehicule precum şi materialele sanitare şi
medicamentele din genţile personalului sanitar. După acordarea
ajutorului medical, răniţii uşor apţi pentru luptă se înapoiază în
subunităţile din care fac parte.
Protecţia mediului
Protecţia mediului cuprinde ansamblul de măsuri şi acţiuni ce se
desfăşoară pentru păstrarea echilibrului ecologic, prevenirea şi
combaterea poluării şi pentru menţinerea şi ameliorarea factorilor
naturali de mediu din zonele de desfăşurare a acţiunilor militare.

Pe timpul pregătirii şi ducerii acţiunilor militare, se iau măsuri de

protecţie a mediului pentru:
1) protejarea vegetaţiei sălbatice (flori, puieţi, vegetaţie
lemnoasă) de acţiunea distructivă a personalului şi tehnicii;
2) evitarea tăierii crengilor, copacilor, precum şi a distrugerii
mugurilor, în scopul utilizării lor pentru mascarea forţelor;
3) recuperarea în totalitate a deşeurilor.
Protecţia apelor se realizează prin:

181
 1) interzicerea, în toate situaţiile, a deversării ori împrăştierii
substanţelor chimice periculoase, produselor petroliere sau toxice în
apele de suprafaţă;
2) evitarea spălării autovehiculelor, blindatelor, recipientelor sau
vaselor contaminate cu produse chimice, petroliere sau toxice în apele
de suprafaţă; această activitate se execută în locuri special amenajate;
3) oprirea oricăror scăpări sau scurgeri de substanţe poluante şi
curăţarea zonei afectate prin decontaminare mecanică;
4) evitarea traversării cu tehnica a rîurilor, lagunelor, şanţurilor
sau canalelor cu apă dacă nu este absolut necesar;
5) protejarea în mod deosebit a surselor, rezervoarelor şi
conductelor de apă potabilă;
6) prevenirea infiltrării apelor reziduale în apele subterane;
7) stabilirea distanţei adecvate de protecţie între sursele de apă
şi locul de dispunere al taberei sau raionului de staţionare a subunităţii;
8) interzicerea depozitării în albii sau pe malurile cursurilor de
apă, lacurilor, pe plaje şi pe faleze, baraje, diguri sau în zonele de
protecţie ale acestora a materialelor şi deşeurilor de orice natură.
Protejarea solului se realizează prin:
1) deplasarea forţelor pe potecile, drumurile şi şoselele
existente, evitîndu-se efectuarea de noi trasee;
2) evitarea deplasărilor de forţe sau mijloace de transport pe
vreme umedă;
3) evitarea efectuării de lucrări genistice în zonele de importanţă
istorică, arheologică sau în rezervaţii naturale;
4) evaluarea impactului asupra mediului înainte de începerea
lucrărilor de amenajări specifice.
Protejarea atmosferei se realizează prin:
1) reducerea emisiilor mijloacelor de transport, de propulsie şi a
generatoarelor electrice;
2) limitarea funcţionării staţionare a autovehiculelor, blindatelor
şi tehnicii din dotare în scopul reducerii emisiilor de gaze în atmosferă;
3) evitarea arderii miriştilor, stufărişurilor sau a deşeurilor
menajere şi a deşeurilor rezultate în urma desfăşurării acţiunilor de
luptă.

182
 Protecţia muncii
Protecţia muncii se realizează pentru asigurarea integrităţii
personalului participant la acţiune, prin diminuarea riscurilor de
accidentare şi îmbolnăvirii profesionale.
Protecţia muncii se desfăşoară continuu şi sistematic sub
conducerea comandanţilor şi a persoanelor investite cu atribuţii în acest
domeniu şi este organizată pe baza factorilor de risc, de accidentare
şi/sau de îmbolnăvire profesională care decurg din elementele
sistemului de muncă proprii fiecărei componente a acestuia (executant
– sarcină de muncă – echipamente tehnice – mediu de muncă).
Activitatea de informare şi relaţii publice
Activitatea de informare şi relaţii publice se desfăşoară
continuu şi sistematic pentru asigurarea şi menţinerea unor raporturi
favorabile în interiorul subunităţii de infanterie, cît şi între aceasta şi
administraţia (serviciile) publice, în folosul acţiunii, precum şi pentru
informarea personalului asupra acestora.
Aceasta se realizează prin:
1) crearea şi menţinerea unei imagini favorabile forţelor proprii;
2) informarea corectă asupra misiunilor subunităţilor, deciziilor
politice şi administrative referitoare la armată şi la problemele de
interes pentru acţiunea ce se desfăşoară;
3) creşterea responsabilităţii pentru îndeplinirea misiunilor;
4) formarea şi dezvoltarea conştiinţei civice;
5) realizarea unei comunicări permanente şi reciproc
avantajoase între armată şi societatea civilă.
Asigurarea topo-geodezică
Asigurarea topo-geodezică se execută în scopul procurării,
prelucrării şi transmiterii în timp a datelor şi documentelor topo-
geodezice necesare pregătirii şi desfăşurării acţiunilor.
Asigurarea topo-geodezică se realizează de către forţele
specializate prin cercetarea topo-geodezică, actualizarea documentelor
specifice, asigurarea cu date, documente şi foto-documente, tehnică şi
materiale topo-geodezice.

183
 Asigurarea hidrometeorologică
Asigurarea hidrometeorologică se desfăşoară pentru obţinerea,
determinarea şi analizarea datelor şi informaţiilor referitoare la situaţia
hidrologică şi meteorologică, prognoza hidrometeorologică,
fenomenele periculoase sau cu caracter calamitar, influenţa
fenomenelor hidrometeorologice asupra acţiunilor, precum şi stabilirea
măsurilor de protecţie a subunităţilor de infanterie pentru planificarea şi
ducerea acţiunilor proprii.
Asigurarea cu resurse umane
Asigurarea cu resurse umane se desfăşoară pentru completarea
necesarului de personal al grupei de infanterie ca urmare a pierderilor
suferite în timpul acţiunilor desfăşurate sau a deficitelor apărute din alte
cauze, altele decît urmare a acţiunilor (înfiinţarea de noi subunităţi,
etc.).
Evitarea fratricidului
Evitarea fratricidului cuprinde ansamblul măsurilor şi acţiunilor
stabilite şi desfăşurate pentru evitarea uciderii sau rănirii personalului
subordonat (aliat) şi a distrugerii materialelor şi tehnicii din dotarea
acestuia de către forţele proprii. Aceasta se obţine prin cunoaşterea
permanentă a situaţiei şi acţiunilor forţelor proprii, eşalonului superior
şi ale vecinilor, precum şi printr-o conducere şi cooperare neîntreruptă.
Pentru evitarea fratricidului, în apărare, comandanţii vor lua
următoarele măsuri:
1) se vor respecta principiile tragerilor pe intervale şi pe
deasupra forţelor proprii;
2) se va coordona misiunile de sprijin de către subunităţile de
artilerie;
3) întregul personal va cunoaşte locurile de dispunere a
cîmpurilor de mine din adîncimea punctului de sprijin;
4) semnalele între forţele proprii şi elicopterele de asalt care pot
sprijini acţiunile subunităţilor;
5) cunoaşterea indicilor de recunoaştere şi a itinerarelor de
deplasare a elementelor de cercetare proprii, pe timp de zi cît şi pe timp
de noapte.
Pentru evitarea fratricidului, în ofensivă, comandanţii vor lua
următoarele măsuri:

184
 1) stabilirea aliniamentelor de încetare a focului şi respectarea
întocmai a acestora;
2) respectarea principiilor tragerilor pe intervale şi pe deasupra
forţelor proprii;
3) cunoaşterea de către întregul personal a locului culoarului din
barajul de mine al inamicului;
4) stabilirea semnelor şi semnalelor pentru cooperarea cu
elicopterele de asalt;
5) cooperarea între mijloacele de artilerie şi acţiunile
subunităţilor.
Asistenţa juridică
Asistenţa juridică asigură respectarea în acţiune a cerinţelor
legilor ţării, regulamentelor militare şi ale dreptului internaţional
umanitar aplicabil în conflictele armate. Aceasta trebuie să realizeze
concordanţa dintre cerinţele militare şi restricţiile impuse, îndeplinirea
misiunilor fără încălcarea normelor de drept, limitarea pierderilor
colaterale în raport cu aşteptările, discriminarea în selectarea
obiectivelor şi proporţionalitatea între mijloacele şi metodele folosite în
raport cu necesităţile militare.
Prin asistenţa juridică se amplifică demnitatea, onoarea şi
prestigiul moral al forţelor proprii, implicit, victoria acestora, prin
eliminarea crimelor, distrugerilor şi suferinţelor inutile.
Asistenţa religioasă
Asistenţa religioasă se execută în scopul cultivării valorilor
religios-morale, patriotice, etice şi civice în vederea realizării şi
menţinerii unui nivel ridicat al moralului personalului.
Asistenţa religioasă se realizează prin pastoraţie individuală
adecvată, predică şi slujbe religioase în vederea îmbărbătării militarilor,
fortificării voinţei, curajului, sentimentului patriotic şi întăririi credinţei
acestora.
Asistenţa religioasă se asigură pe timpul acţiunilor şi pentru
prizonierii de război, precum şi pentru populaţia din zonă, în
conformitate cu perceptele religioase.

185
 Anexa nr.2
la Manualul de luptă a grupei de infanterie

LUPTA ÎN LOCALITĂŢI
Aspecte ale acţiunilor militare în localităţi
(mediul urban)
Există cîţiva factori care trebuie luaţi în vedere de subunităţile de
infanterie pentru viitoarele acţiuni de luptă în mediu urban. Odată cu
extinderea procesului de urbanizare, importanţa oraşelor din punct de
vedere militar va creşte şi ea proporţional.
Implicaţiile pentru viitor sunt clare, procesul de urbanizare şi
populaţia din regiunile de litoral vor continua să se extindă. Militarii
vor trebui să acţioneze în aceste zone şi să facă faţă unei game largi de
operaţiuni în peisajul urban. Conceptul de “război printre blocuri
/clădiri” presupune ca militarii să fie pregătiţi să acţioneze pe o scară
largă, pornind de la acţiuni umanitare pînă la conflicte de intensitate
maximă sau medie (în acelaşi timp şi probabil, în aceeaşi zonă
operaţională).
Categorii de zone cu multe construcţii se clasifică în:
1) Sate (populaţie de maxim 3000 de locuitori);
2) Zone-fîşie (zone urbane de-a lungul şoselelor care leagă două
oraşe);
3) Oraşe mici şi medii (populaţie de maxim 100.000 de
locuitori, dar nu componente ale unui complex urban mai mare);
4) Oraşe mari cu suburbii (populaţie de ordinul milioanelor de
locuitori; întindere pe o suprafaţă de sute de kilometri pătraţi).

186
 În general, satele şi zonele-fîşie sunt apărate sau atacate de
formaţiuni militare mai mici (companie sau batalion). Pentru oraşele
mici şi medii sunt implicate unităţi mai mari (de la un batalion pînă la o
brigadă sau chiar mai mari). Pentru complexele urbane mari poate fi
nevoie de un întreg corp de armată.
Termenii de “teren urbanizat”, “zonă cu multe construcţii“ şi
“mediu urban“ sunt sinonimi.
Punctele cheie din teren sunt structurile cheie şi locurile publice
critice care domină o zonă urbană şi care pot avea valoare strategică,
operaţională sau tactică. Exemple de astfel de structuri pot fi:
1) clădiri întărite sau din material foarte solid ce acoperă o mare
parte din căile de acces;
2) intersecţiile mari;
3) uzinele de curent electric şi cele de furnizare/purificare a
apei;
4) centrele de transport şi de comunicaţii;
5) clădirile de importanţă istorică sau religioasă;
6) clădirile guvernamentale şi podurile;
7) zonele din jurul centrelor urbane (care pot facilita intrarea în
interior sau pot împiedica ieşirea în afară).

187
 Teritoriul decisiv constă din zone publice critice sau structuri
cheie al căror control oferă atacatorilor un avantaj decisiv asupra celor
aflaţi în defensivă. Într-o localitate, de exemplu, o şosea ce se întinde pe
toată lungimea oraşului, fiind principala arteră de circulaţie, este
considerată drept obiectiv “decisiv“.
Zonele publice critice în cadrul unei arii mai întinse cu clădiri
constituie amplasamente pentru cucerirea sau apărarea cărora e
necesară o coordonare specială. Spitalele, de exemplu, pot constitui
zone critice, deoarece, pe timp de război legea interzice atacul asupra
lor (mai puţin atunci cînd sunt folosite în alte scopuri militare şi nu
pentru îngrijirea răniţilor). Dispozitivele civile de apărare, adăposturile
antiaeriene şi depozitele de alimente pot deveni şi ele puncte critice
atunci cînd sunt asaltate de populaţia civilă.
Observarea cîmpului de tragere. Aceasta se rezumă la zonele
delimitate de străzi şi alei. Observarea mai este limitată de fumul, praful
şi dărîmăturile rezultate în urma unei lupte puternice. Datorită
vizibilităţii reduse, luptele se poartă într-un perimetru restrîns,
rezultatul depinzînd de iniţiativa şi gradul de agresivitate adoptat de
comandanţii subunităţilor mici (în general, o luptă se angajează la un tir
de sub 50 de metri). Zonele de tragere sunt stabilite în funcţie de tipul
sau de înălţimea clădirilor. De aceea, un deosebit accent se pune pe
capturarea şi asigurarea securităţii clădirilor şi structurilor înalte, ce pot
fi folosite ca posturi de observare. Molozul şi dărîmăturile rezultate în
urma distrugerii clădirilor pot constitui o piedică majoră atît pentru
procesul de observare, cît şi pentru stabilirea zonelor de tragere (uneori,
se pot distruge în mod deliberat unele părţi ale unei clădiri, tocmai
pentru a asigura atît o mai bună observare, cît şi o zonă de tragere mai
bună). În timpul unui atac se pot folosi diverse dispozitive fumigene şi
se pot distruge posibilele posturi de observaţie inamice pentru a facilita
înaintarea.
De asemenea, molozul reduce mobilitatea şi sporeşte
vulnerabilitatea tancurilor, a blindatelor şi a altor vehicule, în faţa unui
atac neaşteptat din partea unor forţe pedestre (ce acţionează pe jos,
neîmbarcate).

188
 Zone nevăzute şi ascunzători. Zonele cu multe clădiri pot oferi o
camuflare excelentă, atît pentru cei care atacă, cît şi pentru cei care se
apără. Totuşi, aceştia din urmă dispun de avantajul că atacatorii trebuie
să se expună, în cele din urmă, atunci cînd se deplasează în zonă. Acest
avantaj poate fi exploatat şi prin stabilirea unor poziţii de apărare în
clădirile solide care asigură un cîmp de tragere bun. Cei aflaţi în apărare
pot să distrugă (parţial sau total) clădirile care ar asigura camuflarea
inamicului şi să amplaseze obstacole în calea acestuia. Eficacitatea
camuflării depinde atît de densitatea clădirilor (de exemplu, un cartier
dintr-un oraş mare comparativ cu o suburbie), cît şi de natura
materialului de construcţie (lemn, cărămidă, beton armat). Clădirile
construite din material inflamabil pot constitui capcane ale morţii
pentru cei care le folosesc. Clădirile din piatră şi zidărie, şi care au
ziduri groase oferă o camuflare excelentă, chiar şi după un
bombardament puternic. Clădirile cu subsol sau pivniţă şi cele cu două
sau mai multe etaje oferă o mai bună camuflare pe verticală.
Participanţii la un atac pot dispune mai bine de avantajele camuflării
proprii, dacă iniţiază o recunoaştere adecvată şi dacă se folosesc de
hărţi ale oraşului sau de schiţe ale clădirilor (în cazul în care dispun de
ele).
Obstacole. Acestea există din abundenţă în cadrul unei astfel de
operaţiuni şi pot fi consolidate prin amplasarea altor obstacole pentru a
spori contra-mobilitatea. Clădirile dispuse după un model geometric
(într-un spaţiu restrîns) reprezintă obstacole atît în calea trupelor, cît şi a
vehiculelor. Este cazul mai ales al zonelor cu construcţii tip bloc, cum
sunt cele din centrul unui oraş. Străzile sunt relativ uşor de baricadat şi
de acoperit cu foc, astfel îmbunătăţindu-se eficacitatea obstacolelor.
Molozul rezultat în urma focului de artilerie, aerian sau direct şi cel
produs de explozibili se constituie şi el într-un obstacol ce întrerupe sau
blochează deplasările în teren. Obstacolele sunt, de asemenea, foarte
eficiente în interiorul clădirilor. În scările caselor, holuri, uşi şi ferestre
pot fi foarte uşor instalate baricade şi/sau capcane pentru a ucide,
întîrzia sau hărţui membrii unei unităţi în timpul unui atac. Atît
atacatorii, cît şi cei aflaţi în defensivă trebuie susţinuţi de numeroase
trupe de genişti pentru a putea face faţă luptelor în mediu urban. De
asemenea, într-o zonă cu multe construcţii sunt necesare cantităţi mai
mari de echipament pentru creare de breşe şi obstacole, precum şi o
cantitate mai mare de material.

189
 Căi de acces. Cele mai evidente căi de acces din mediul urban
sunt străzile (mai mari sau mai mici), precum şi alte zone deschise.
Combatanţii aflaţi în defensivă, vor baricada şi acoperi cu foc multe din
aceste căi de acces. Adesea, cea mai bună cale de acces este prin
clădirile existente, pe acoperişuri, prin tuneluri subterane, sau prin
sistemele de canalizare. Diferite căi de acces sunt alese în funcţie de
momentul cînd are loc operaţiunea (noaptea sau ziua). De asemenea,
atît atacatorii cît şi atacaţii trebuie să ia în calcul atît căile de acces spre
zona urbană, precum şi pe cele de ieşire din zona urbană.
Vreme (condiţii meteo). Pentru operaţiunile în mediul urban
trebuie să se ţină cont de vreme la fel ca şi pentru operaţiunile din orice
alt mediu. Temperaturile extreme (atît cele foarte ridicate, cît şi cele
foarte scăzute) îi pot determina pe combatanţi să ocupe interiorul
clădirilor fără a mai asigura securitatea în exterior. Precipitaţiile (ploaie,
zăpadă, lapoviţă sau grindină) pot exclude posibilitatea înaintării
vehiculelor pe anumite rute. De asemenea, sistemele de canalizare şi
tunelurile care constituie căi de acces către zonele urbane pot deveni
impracticabile pentru trupele pedestre. În oraşele mari cu construcţii de
tip bloc, schimbările de direcţie şi viteză a vîntului pot afecta negativ
eficacitatea dispozitivelor fumigene, a folosirii S.T.L (CS) sau a
fosforului alb. Deplasările straturilor de aer deasupra oraşelor mari pot
menţine fumul şi praful pentru mai mult timp decît este normal,
reducînd astfel vizibilitatea. În cazul în care sistemul de electricitate
funcţionează, luminile amplasate pe clădiri sau de-a lungul străzilor pot
mări vizibilitatea pe timp de noapte, însă în acelaşi timp, pot reduce
eficacitatea echipamentelor pentru vederea nocturnă (AVN, DVN).
Performanţa acestor echipamente atît in interiorul cît şi în jurul
clădirilor poate fi afectată pe de o parte din cauza lipsei de iluminare,
sau datorită unei iluminări foarte puternice.
OFENSIVA ÎN LOCALITATE
Pătrunderea în interior şi evacuarea unei clădiri
Grupa, probabil nu va deţine planul clădirii pe care o atacă. Prin
urmare, pătrunderea în interior şi verificarea clădirilor (sau a unor părţi
dintr-o clădire) desemnate pentru fiecare grupă trebuie făcută în mod
agresiv (hotărît). Pentru a asigura succesul unui astfel de atac, tehnica
folosită trebuie să fie sistematizată şi bine coordonată (verificarea
trebuie făcută încăpere cu încăpere). Mai jos sunt descrise cîteva din
aceste tehnici.
190
 Indiferent de metoda abordată, înainte de a intra în clădire,
militarul trebuie să verifice, toate ascunzătorile, orificiile, intrările şi
ferestrele (în care ar putea fi amplasate diferite dispozitive – capcană).
Intrarea pe la un etaj superior. Aceasta este de preferat pentru că
într-o clădire este mai uşor să lupţi de sus în jos decît de jos în sus.
Gravitaţia şi planul de nivel al clădirii pot fi folosite ca avantaje atunci
cînd se aruncă grenadele de mînă sau pentru deplasările între etaje. De
asemenea, un inamic forţat să se retragă pe acoperiş şi încolţit se poate
lupta cu disperare, pe cîtă vreme un inamic forţat să se retragă spre
parter poate părăsi clădirea expunîndu-se astfel tirului de afară. Există
mai multe mijloace cu ajutorul cărora se poate ajunge la etajul superior
sau chiar pe acoperişul unei clădiri. Cele mai uzuale ar fi scările
mobile, burlanele, tulpinile plantelor agăţătoare sau orificiile existente
în pereţii clădirilor învecinate. Utile ar mai fi frînghiile cu articulaţii sau
cîrligele de fixare tip ancoră. Deplasarea se poate face (dacă situaţia
permite) chiar prin salt de pe o clădire alăturată.

191
 Intrarea pe la un etaj mediu. Dacă accesul în clădire nu se poate
face pe la etajul cel mai de sus, se încearcă abordarea următorului etaj
(în jos) cu ajutorul tehnicilor descrise mai sus. Prima dată se verifică şi
se evacuează încăperea prin care se face accesul, apoi grupa verifică
etajele superioare şi, la sfîrşit, etajele inferioare, încăpere cu încăpere.

192
 Intrarea pe la parter. Cînd situaţia reclamă accesarea clădirii pe
la parter, trebuie evitate uşile şi ferestrele pentru că în astfel de locuri
pot fi foarte uşor amplasate dispozitive – capcană şi, totodată, pot fi
acoperite de tirul inamic. De obicei, pentru evitarea capcanelor, se
creează alte porţi de acces în clădire, folosindu-se explozivi, foc de
artilerie şi lovituri de tun, foc de arme antitanc. Esenţial este ca
pătrunderea în clădire să se facă rapid, profitîndu-se de explozie şi de
şoc. Şi în acest caz, prima încăpere verificată este cea care se află în
imediata apropiere a punctului de acces, apoi se coboară spre subsol.
Întreaga echipă continuă operaţiile de verificare şi evacuare pînă la
ultimul etaj.

Metode de pătrundere şi verificare a încăperilor

Există mai multe modalităţi de pătrundere şi verificare a unei
clădiri în timpul unui atac, indiferent de metoda aleasă pentru aceasta,
fiecare militar trebuie să ştie exact ce are de făcut şi ce sarcini îi revin
în cadrul echipei. Verificarea unei încăperi este o acţiune care necesită
rapiditate, forţă de şoc şi acţiune violentă, indiferent de metodele sau
tehnicile folosite.
Elementul de asalt, este compus din:
193
 1) servantul – ca Trăgătorul 1;
2) comandantul grupei – ca Trăgătorul 2;
3) comandantul echipei antipersonal – ca Trăgătorul 3;
4) trăgătorul cu puşca mitralieră – ca Trăgătorul 4.
Elementul de sprijin, este compus din:
1) servantul – ca Trăgătorul 1;
2) comandantul echipei antiblindate – ca Trăgătorul 2;
3) servantul – ca Trăgătorul 3.
Unitatea de bază folosită în procesul de aplicare a fiecărei din
aceste metode este echipa de trăgători (elementul de asalt), ca parte
componentă a grupei combatante. Metoda aleasă depinde de mărimea şi
de amplasarea încăperii. Fiecare metodă descrie modul cum procedează
echipa de verificare pentru a trece de pragul fiecărei încăperi. Se poate
utiliza unul din următoarele procedee:
1. “Cîrlig ”

2.“ Cruce ”

194
 3.Combinaţie a “Cîrligului“ cu “Crucea”

În “Cîrlig” membrii echipei se răsucesc în jurul punctului de

acces.
În “Cruce” se deplasează intersectîndu-se în punctul de intrare.
O a treia tehnică pe care militarii trebuie să o folosească în cazul
asaltului unei încăperi de pe aceeaşi parte a intrării este o “Combinaţie“
a “Cîrligului“ cu “Crucea“. În figură este reprezentată o astfel de
tehnică de combinare. În funcţie de tehnica folosită, elementul de asalt
înainte de a intra în încăpere se poziţionează fie de aceeaşi parte a uşii
în formaţia denumită „grup compact“ (cînd uşa este deja deschisă), fie
de o parte şi de alta a uşii, formînd, astfel, un „grup divizat “ (cînd uşa
este închisă).

195
 Organizarea elementului de asalt
Elementul de asalt poate utiliza tehnici de verificare a încăperilor
cu doi, trei sau patru oameni, în funcţie de mărimea încăperii, de nevoia
de forţe suplimentare de foc, de asigurare a securităţii în afara camerei,
sau în funcţie de obstacolele existente în aceasta. Elementul de asalt
trebuie să stăpînească foarte bine toate aceste metode şi să nu decidă
folosirea uneia sau alteia dintre ele pînă nu vede situaţia la faţa locului.
Aruncarea grenadelor
Ori de cîte ori permite situaţia, elementul de asalt trebuie să se
folosească şi de grenade în operaţiunea de verificare a încăperii. Este de
preferat aruncarea unei grenade de mînă (ofensive sau defensive) cu o
aşa putere încît să sară de cîteva ori de la podea (pentru a nu putea fi
prinsă şi aruncată înapoi de inamic înainte de explozie). O tehnică mai
eficace ar fi detonarea unei grenade (scoaterea cuiului, eliberarea
pîrghiei) şi aruncarea ei în încăpere după 2 secunde (numărate “o mie
unu“, “o mie doi“). Această tehnică se va folosi numai în timpul luptei,
niciodată la antrenamente! Dacă nu dispunem de grenade ofensive,
atunci se pot folosi grenadele defensive, totuşi, acestea trebuie mînuite
cu grijă. Indiferent ce grenade sunt folosite în interiorul unei clădiri,
trebuie să se aibă în vedere tipul construcţiei şi materialul din care este
făcută aceasta pentru a împiedica rănirea accidentală a propriilor
soldaţi.

196
 Procedee de aruncare a grenadelor:

Aruncarea unei grenade către un etaj superior

Această metodă este mai puţin folosită deoarece există riscul ca

din cauza diferenţei de nivel şi din cauza gravitaţiei grenada să cadă
înapoi.

Aruncarea unei grenade printr-o breşă

197
 Aruncarea unei grenade printr-o fereastră

Avertizări verbale şi non-verbale

Pentru a atenţiona asupra faptului că va fi aruncată o grenadă,
militarul respectiv îi va avertiza pe ceilalţi că e pe punctul de a o arunca
şi va primi din partea lor un semn vizual (arătînd că au înţeles).
O avertizare non-verbală este de preferat pentru că, astfel,
inamicul va fi total surprins cînd grenada va fi aruncată.
Atunci cînd situaţia o cere, poate fi folosită şi avertizarea verbală,
dar elementul surpriză se va pierde. Avertizarea verbală, într-un astfel
de caz va fi: “ARUNC GRENADĂ“.
Pentru cazul cînd se depistează o grenadă inamică se strigă
“GRENADĂ INAMICĂ”. Astfel, militarii vor şti cînd e vorba de o
grenadă inamică sau de una ce urmează să fie aruncată de unul dintre
ei.
Alte avertizări verbale pot fi folosite pentru a-ţi anunţa intenţiile
atunci cînd intri într-o încăpere/clădire ocupată de forţele prietene
(pentru a-i împiedica să deschidă focul). Această tehnică este valabilă şi
pentru cazurile cînd urmează să părăsiţi o încăpere/clădire pe care
camarazii tăi o mai supraveghează încă de afară. Cînd un militar
urmează să intre, strigă “X – INTRU” (îşi poate striga numele sau
numărul său din cadrul echipei). Cei dinăuntru răspund “INTRĂ!”, iar
cel de la uşă poate intra. Aceeaşi tehnică se foloseşte pentru a ieşi dintr-
o încăpere/clădire.

198
 Operaţiunea de verificare în echipă de doi
Generalităţi. Acest tip de verificare a încăperilor este folosit
atunci cînd doi dintre militarii elementului de asalt trebuie să menţină
securitatea în afara încăperii (atunci cînd nivelul de pericol e scăzut sau
cînd încăperea e aşa de mică încît nu e preferabil să pătrundă mai mult
de două persoane în ea).
Mod de operare. În acest exemplu avem doi membri ai echipei de
verificare, grupaţi de aceeaşi parte a intrării. Dacă se foloseşte o
grenadă, imediat ce aceasta explodează:
1) trăgătorul 1 trece pragul şi verifică zona din imediata sa
apropiere (folosind metoda “Cîrlig” sau “Cruce”, în funcţie de
configuraţia spaţiului sau de situaţia inamicului);
2) trăgătorul 2 intră şi el imediat şi execută aceleaşi operaţiuni,
dar pentru sectorul său (corespunzătoare tehnicii folosite: “Cîrlig” sau
“Cruce”);
3) ambii trăgători vor verifica zonele ce le revin fiecăruia,
începînd cu colţurile camerei (din colţul apropiat pînă la cel mai
îndepărtat) spre centrul camerei. Se verifică toate zonele ce intră în raza
vizuală. Tehnica folosită este cea a împărţirii camerei în sectoare (după
modelul tăierii unei plăcinte rotunde în porţii).

Aceeaşi tehnică se foloseşte şi în cazul în care nu se face uz de

grenade. Şocul provocat de o grenadă poate, însă, fi înlocuit de o
descindere foarte rapidă în încăperea respectivă, astfel:
1) trăgătorul 1 ţinteşte înspre sol şi cercetează atent ceea ce se
poate vedea din încăpere;
2) trăgătorul 2 ţinteşte oblic în sus;
3) la un semnal convenit, intră echipa de verificare sau
evacuare, urmînd aceeaşi tehnică folosită şi în exemplul cu grenade;
199
 4) cheia aplicării cu succes a acestei tehnici este sincronizarea
celor doi militari în momentul intrării;
5) abia acum echipa de verificare poate cere echipei de sprijin
să intre sau poate să iasă şi să se ocupe de încăperea următoare.
Operaţiunea de verificare în echipă de trei
Generalităţi. Această metodă este folosită numai cînd e necesară
prezenţa unui om în interiorul încăperii respective. Un astfel de
exemplu ar fi cînd echipa de verificare descoperă o cameră alăturată şi
este nevoie de o a treia persoană pentru a o verifica şi pe aceasta. Un al
patrulea membru trebuie să rămînă afară pentru a asigura securitatea.
Mod de operare:
1) se procedează la fel ca în cazul verificării cu o echipă de
două persoane;
2) imediat după Trăgătorul 1 şi 2 intră un al treilea militar (din
echipa de acoperire);
3) trăgătorul 3 se postează la una din uşi şi îşi fixează un sector
central de foc;
4) membrul echipei de acoperire rămîne afară pentru a asigura
protecţia.

Operaţiunea de verificare în echipă de patru

Generalităţi. Această operaţiune are loc atunci cînd securitatea în
afară este asigurată de un alt element sau cînd nivelul de
ameninţare/pericol estimat este aşa de mare încît este nevoie de o forţă
suplimentară de foc (în interiorul încăperii).
Mod de operare:
1) cînd toţi cei patru membrii ai elementului de asalt sunt
implicaţi în operaţiunea de verificare a unei încăperi, protecţia în afară
trebuie asigurată de un alt element de asalt sau de securitate;

200
 2) pentru descinderea iniţială în încăpere se foloseşte metoda
descrisă în cazul echipei de verificare alcătuită din doi membri;
3) în cadrul grupului compact, Trăgătorul 3 şi 4 se aliniază în
spatele lui 1 şi 2;
4) în cadrul grupului divizat Trăgătorii 3 şi 4 se grupează vizavi
de Trăgătorii 1 şi 2, pe care îi urmează în momentul intrării, stabilind
un sector central de foc. (vezi figurile).

AG7 P.M.

P. AG7 P.M. Cdt P.a. P.a. Cdt P.a.

a.

Cdt
AG7
P.M.

P.a. P.
a.

Cdt AG7 P.M.

Cdt

AG7 P. P.a.
M.
P. P.a. P.a
a. .

P.M AG7
.
P.a
Cdt
.

P.a.

201
 Intrarea şi curăţarea unui nivel (o variantă).

Deplasarea pe coridoare
Coridoarele lungi cu uşi de o parte şi de alta reprezintă un
adevărat pericol pentru echipa care verifică clădirea respectivă. Pe tot
parcursul operaţiunii de verificare a unui coridor trebuie să se menţină
principiul apărării circulare. Odată ce militarul observă sursa de pericol,
el se va concentra asupra acesteia pînă cînd un alt camarad îl va sprijini.
În deplasarea pe coridoare se vor folosi aceleaşi tehnici şi
aceeaşi organizare ca şi în cazul unei grupe de verificare.
În cadrul unei acţiuni se pot întîlni diferite tipuri de coridoare:
1) drepte;
2) în formă de L;
3) în formă de T;
4) alte tipuri.
Modul de ţinere a armei şi modul de privit după colţ:

a)

202
 b)

Verificarea unui coridor drept. Pentru a se putea deplasa de-a

lungul unui coridor drept, elementul de asalt va trebui să verifice
încăperile ce dau în acesta, pe măsură ce înaintează.
Dacă verificarea încăperilor nu este făcută cum trebuie, se pot
omite poziţii inamice instalate aici, ceea ce ar putea avea drept rezultat
iniţierea unui atac din spate asupra elementului de asalt.
În figură se poate vedea modul de avansare de-a lungul unui
coridor, cu verificarea încăperilor pe măsură ce se înaintează, astfel:
1) trăgătorii 1 şi 2 vor lua poziţie de tragere în genunchi şi vor
acoperi cu foc intrările din imediata lor apropiere (cele din faţă);
2) trăgătorii 1 şi 2 vor face un pas către centrul coridorului,
rămînînd în picioare acolo şi acoperind cu foc axa longitudinală a
acestuia;
3) dacă elementul de asalt acţionează singur, verificarea
încăperilor va trebui făcută pe rînd, pentru a se putea menţine
securitatea coridorului;
4) dacă mai există o echipă în spatele elementului de asalt,
încăperile dispuse faţă în faţă vor putea fi verificate simultan (în acest
timp, echipa din spate trece în faţă şi preia sarcina asigurării securităţii);
5) echipa care iese din încăperea pe care tocmai a verificat-o se
va alinia în spatele echipei care a trecut în faţă şi va asigura securitatea
acesteia din urmă;
6) astfel, cele două echipe vor înainta în salturi de-a lungul
coridorului, pe măsură ce execută acţiunea de verificare.

203
 Verificarea unui culoar în formă de L cu o echipă de 2 oameni:

Într-o astfel de verificare, fiecare trăgător din cadrul echipei ia o

poziţie adecvată, astfel:
1) trăgătorul 2 va îndrepta arma astfel încît să acopere spaţiul
mort;
2) trăgătorul 2 va diviza spaţiul mort pe o distanţă cît mai mare
şi va înainta pentru a mări unghiul de tragere în interiorul spaţiului
mort;
204
 3) trăgătorul 1 se deplasează în funcţie de trăgătorul 2;
4) trăgătorul 2 încetează divizarea pe sectoare înainte de a
ajunge în poziţia din care poate fi observat de pe cealaltă porţiune de
culoar;
5) trăgătorul 1 se opreşte imediat după ce intră pe coridor, ia
poziţia în genunchi şi strigă “GATA!”;
6) trăgătorul 2 strigă “MERGI!”;
7) ambii trăgători se deplasează simultan pentru a verifica
coridorul după colţ;
8) trăgătorul 2 rămîne în picioare;
9) trăgătorul 1 rămîne în poziţia „în genunchi” în timpul
pivotării pe după colţul peretelui.
Verificarea unui coridor în formă de T:
1) ambii trăgători se apropie de intersecţia coridorului în formă
de T trasîndu-şi sectoare individuale cu arma în poziţie de tragere;
2) îşi ocupă poziţiile fără a pătrunde în intersecţie;
3) trăgătorul 1 verifică sectorul său de tragere, apoi spune
“GATA”;
4) trăgătorul 2 procedează la fel şi strigă, la rîndul lui
“MERGI!”;
5) ambii se deplasează în poziţiile următoare prin metoda
“Cîrlig”;
6) verifică zonele imediate de-a lungul pereţilor, începînd cu cel
mai apropiat colţ pînă la cel mai îndepărtat;
7) îşi stabilesc poziţii adecvate din care să poată controla
coridorul şi uşile care dau în acesta;
8) este chemată echipa de acoperire care asigură paza în timp ce
încăperile de pe coridor sunt verificate sistematic de către echipele de
verificare.

205
 zona imediat
curăţată

Verificarea casei scărilor:

1) casa scărilor constituie o altă problemă pentru echipele
însărcinate cu verificarea unei clădiri;
2) cea mai indicată metodă pentru verificarea casei scărilor este
cea de sus în jos;
3) principiul securităţii circulare este vital;
4) comandantul elementului de asalt trebuie să trimită pe scările
casei numai echipa de verificare;
5) trăgătorul 1 este primul care urcă scările (la un pas înaintea
trăgătorului 2);

6) chiar înainte de a ajunge în punctul în care s-ar putea expune

focului inamic de deasupra, trăgătorul 1 se întoarce şi asigură planul de
deasupra;
7) din acest moment începe să urce scările cu spatele, acoperind
totodată spatele şi planul de deasupra;
8) trăgătorul 2 îl urmează în timp ce urcă scările, la un pas în
spate şi spre lateral;
9) cînd trăgătorul 1 se întoarce pentru a acoperi planul de
deasupra, trăgătorul 2 rămîne orientat către înainte acoperind casa
scărilor drept în sus;
206
 10) viteza de deplasare a echipei de verificare este determinată de
trăgătorul 1;
11) ceilalţi membri încearcă să-şi împartă în sectoare o zonă cît
mai mare posibil, la fiecare treaptă urcată.
În cadrul acţiunilor de verificare a scărilor casei, grenadele
trebuie folosite cu mare atenţie, deoarece există pericolul ca acestea să
fie aruncate înapoi atît de inamic cît şi să cadă înapoi datorită atracţiei
gravitaţionale.

Apărarea în localitate
Principiile fundamentale ale luptei de apărare în localitate (mediu
urban), la nivel de grupă, sunt, în general, compatibile cu cele ale luptei
de apărare în orice alt mediu.
Înainte de a organiza apărarea, comandanţii trebuie să ia în
considerare următorii factori:
Camuflarea împotriva focului inamic:
1) alegeţi o poziţie sau o clădire care asigură protecţie împotriva
focului direct sau indirect (preferabile sunt clădirile din beton armat sau
din cărămidă);
2) evitaţi clădirile din lemn;
3) întăriţi aceste poziţii cu saci de nisip sau balast şi realizaţi
camuflarea acestora;
4) consolidaţi acoperişurile;
5) dacă timpul vă permite, pregătiţi şi nişte poziţii fictive;
6) blocaţi sau baricadaţi uşile, coridoarele, scările şi ferestrele
pe care nu le veţi folosi;
7) în dreptul ferestrelor şi al altor orificii instalaţi plase de sîrmă
pentru a împiedica inamicul să arunce grenade în interiorul clădirii.
Distribuirea:
1) stabiliţi poziţii în mai multe încăperi,
2) în funcţie de dimensiunile zonei de apărat şi de forţele de
care dispuneţi stabiliţi poziţii în mai multe clădiri (realizînd astfel
sprijinul reciproc şi intersectarea sectoarelor de foc).
Observarea:
1) procesul de observare poate fi înlesnit prin distrugerea
parţială sau totală a unor construcţii atunci cînd observarea este
îngreunată de structura acestor construcţii

207
 2) poziţia aleasă trebuie să permită observarea sectorului de
tragere al subunităţilor vecine şi zonele critice din jurul acestor poziţii.
Rute camuflate:
1) poziţiile de apărare trebuie să ofere cel puţin două căi
ascunse prin care să se poată realiza: aprovizionarea; evacuarea
răniţilor; consolidarea; retragerea din poziţie;
2) pentru realizarea unor căi ascunse alternative şi a unor poziţii
suplimentare se pot realiza demolări cu ajutorul explozibilului şi se pot
face găuri în pereţii dintre încăperi sau prin podele (pentru trecerea de
la un etaj la altul, fără a se folosi scările);
3) folosiţi materialele de construcţii disponibile pentru a
improviza scări mobile.
Camuflarea:
1) ca o măsură de securitate, poziţiile apărate trebuiesc
camuflate cu mijloacele la îndemînă;
2) toate poziţiile de tragere individuale trebuie să fie bine
camuflate;
3) este important să se stabilească poziţii de tragere înapoia şi
chiar la o anumită distanţă de ferestre şi uşi pentru a nu putea fi
descoperite de inamic;
4) zonele prăfuite pot fi acoperite cu pături sau stropite cu apă
pentru ca praful să nu se ridice în aer atunci cînd se trage;
5) ferestrele trebuiesc şi ele camuflate cu materialul pe care îl
avem la îndemînă;
6) perdelele de dantelă (bucăţi de material) agăţate la ferestre
vor fi de ajuns pentru a camufla o persoană dacă în încăpere este
întuneric şi în acelaşi timp, permit observarea în afară, precum şi o
bună folosire a armelor;
7) îndepărtaţi resturile de sticlă de la geamuri pentru evitarea
accidentelor.
Cîmpurile de foc:
1) poziţiile trebuiesc stabilite în aşa fel încît să se poată sprijini
reciproc şi să asigure foc în toate direcţiile;
2) pentru a obţine un bun cîmp de tragere poate fi necesar să se
distrugă unele clădiri învecinate cu ajutorul explozibililor, al muniţiei
sau al altor mijloace din dotarea genistică (exemplu: buldozere);
3) poziţiile în care sunt instalate mitralierele trebuie să aibă în
faţă o împrejmuire de sîrmă care să devieze eventualele grenade
aruncate de inamic şi să detoneze prematur rachetele şi proiectilele.
208
 Pericolul de incendiu:
1) subunităţile aflate în apărare trebuie să evite să-şi stabilească
poziţiile în clădiri vechi sau instabile;
2) opriţi gazele şi curentul electric în clădirea ocupată pentru a
preveni incendiile;
3) dacă, totuşi, există un pericol de incendiu în clădirea
respectivă, echipamentul de protecţie împotriva incendiilor trebuie
distribuit tuturor membrilor unităţilor desfăşurate în zonă.
Logistica: dacă se aşteaptă să se lupte în apărare pentru o
perioadă mai mare de timp, atunci grupa trebuie să-şi depoziteze
provizii (hrană, apă, muniţie şi medicamente) în poziţiile de bază, de
rezervă, suplimentare
Timpul: consolidarea poziţiilor şi construirea obstacolelor într-un
mediu urban necesită mai mult timp decît în alte medii, şi aceasta din
cauză că este nevoie de asigurarea protecţiei la o scară mai largă.
Comunicaţiile:
1) comunicarea este vitală pentru succesul acţiunilor în cadrul
luptei în localitate;
2) comanda şi controlul subunităţilor în lupta în localitate sunt
dificile şi prin urmare, descentralizate, datorită construcţiilor diferite şi
a asemănării zonei urbane cu un labirint;
3) clădirile şi liniile de curent electric dintr-o zonă urbană
interferă (afectează) adesea transmisiunile radio;
4) pe lîngă telefon şi mesageri (care constituie adesea, singurele
mijloace de comunicare sigure), mai există şi tehnicile de comunicare
nestandardizate;
5) astfel, pe lîngă mijloacele de comunicare tradiţionale (voce,
semnale, mesageri, radio şi telefon), comandanţii trebuie să mai ia în
considerare şi următoarele materiale pentru comunicare cu subunităţi
superioare, adiacente sau subordonate: panouri suspendate, fanioane,
beţişoare fosforescente, spray-uri cu vopsea, benzi folosite în genistică,
cretă, etc.;
6) în apărare, trebuiesc trasate linii printre clădiri pentru a stabili
poziţiile de bază, de rezervă şi suplimentare;
7) antenele radio trebuiesc camuflate (aşezîndu-le lîngă pereţi şi
departe de ferestre sau de zonele expuse, sau amplasîndu-le printre
antenele existente deja).

209
 Anexa nr.3
la Manualul de luptă a grupei de infanterie

ACŢIUNI OFENSIVE
Crearea unui culoar (unei breşe) într-un obstacol
Situaţia: Grupa identifică obstacolul de sîrmă ghimpată, întărit
cu mine antiblindate, care nu poate fi ocolit pe la unul din capetele sale.
Execuţie:
La descoperirea obstacolului sau la contactul cu inamicul grupa
se desfăşoară, răspunde cu foc dacă este cazul, ocupă poziţii favorabile
după acoperirile din teren.
Echipa antipersonal stabileşte o bază de foc şi trece la executarea
focului concentrat asupra inamicului (în special asupra principalelor
mijloace de foc).
Comandantul de grupă împreună cu echipa antiblindate se
deplasează folosind o rută favorabilă şi sub protecţia focului executat
de echipa antipersonal se aproprie de obstacol.
Folosind ecranul de fum realizat utilizarea grenadelor fumigene şi
acoperirile din teren 2 militari din echipa antiblindate se deplasează la
obstacol, îl cercetează şi folosind mijloacele din dotare (foarfece,
grenade, încărcături explozive) creează un culoar (o breşă) în obstacol.
După crearea culoarului echipa antiblindate îl marchează prin
plasarea la unul din capete a unei cîrpe viu colorate (sau a altui mijloc
de marcare), trece prin aceasta şi ocupă poziţii favorabile înapoia
obstacolului.
Echipa antipersonal mută focul cînd echipa antiblindate trece la
efectuarea culoarului. După ce echipa antiblindate a ocupat poziţii
favorabile înapoia obstacolului şi a angajat lupta cu inamicul, echipa

210
antipersonal se deplasează cu repeziciune înainte, trece prin culoar şi
ocupă o poziţie favorabilă alături de echipa antiblindate.
Cînd beneficiază de sprijin de foc comandantul de grupă poate
solicita executarea focului asupra poziţiilor inamicului.
Cînd acţionează îmbarcată, grupa debarcă iar echipa fixă se
constituie împreună cu echipa antipersonal în bază de foc.
Intrarea într-o tranşee şi nimicirea inamicului aflat în aceasta
Situaţie: De obicei, grupa acţionează în cadrul plutonului pentru
nimicirea inamicului aflat într-o tranşee. Misiunea grupei este de obicei
curăţarea unei porţiuni de tranşee.
Execuţie:
Grupa de infanterie va fi destinată de către comandantul de
pluton să execute intrarea în tranşee şi să stabilească un “cap de pod”
(punctul de intrare în tranşee pe unde va intra şi restul plutonului şi de
unde începe curăţarea tranşeei).
Comandantul de pluton va stabili înainte punctul de intrare în
tranşee şi direcţia în care se va executa curăţarea tranşeei.
Locţiiul comandantului de pluton va direcţiona focul grupei care
este destinată să creeze baza de foc pentru izolarea punctului de intrare
şi pentru executarea focului astfel încît inamicul să se adăpostească în
tranşee.
Grupa destinată pentru intrarea în tranşee execută următoarele:
1) comandantul de grupă împarte grupa în echipa de atac (EAB)
şi echipa de sprijin (EAP) care ulterior va urma şi ea echipa de atac în
tranşee şi precizează acestora punctul de intrare în tranşee;
2) comandantul de grupă şi echipa de atac se deplasează pe
ultima poziţie camuflată şi protejată aproape de punctul de intrare în
tranşee în timp ce echipa de sprijin execută foc concentrat asupra
acesteia;
3) comandantul de grupă indică în teren punctul de intrare;
4) grupa de sprijin (baza de foc) din cadrul plutonului, la
semnalul comandantului de pluton redirecţionează focul spre porţiunile
adiacente de tranşee sau izolează punctul de intrare forţînd inamicul să
se adăpostească;
5) comandantul de grupă şi comandantul EAB ocupă o poziţie
aproape de tranşee şi încep să execute şi ei foc de sprijin;
6) ceilalţi 2 militari (servanţii) continuă deplasarea către punctul
de intrare prin salturi sau tîrîş;
211
 7) comandantul de grupă se poziţionează acolo de unde îşi poate
conduce cel mai bine echipa de atac;
8) cei 2 militari (servanţii EAB) se deplasează pînă la marginea
tranşeei şi iau poziţia pentru luptă culcat pe spate, paralel cu tranşeea,
unul în prelungirea celuilalt lipindu-şi reciproc tălpile unuia de ale
celuilalt. La comanda comandantului de grupă declanşează fiecare cîte
o grenadă, numără în gînd 2 secunde (1001, 1002) după care strigînd
“GRENADĂ!” le aruncă în tranşee în dreptul poziţiei lor. După ce
grenada explodează cei 2 militari se rostogolesc în tranşee, cad în
picioare spate la spate şi încep să execute foc în serii scurte în direcţii
opuse. Imediat încep să se deplasează fiecare în direcţia lui executînd
foc în serii scurte pînă cînd amîndoi ajung la primul colţ sau intersecţie.
În acest moment militarii asigură această poziţie şi împiedică orice
inamic să pătrundă către punctul de intrare în tranşee;
9) după ce grenadele explodează comandantul de grupă şi
comandantul EAB se deplasează şi intră în tranşee;
10) comandantul de grupă marchează punctul de intrare în
tranşee cu mijloace vizibile, raportează comandantului de pluton şi apoi
se deplasează la unul din colţurile asigurate de servanţi înlocuindu-l pe
militarul (servantul) din acel punct care se va deplasa în capătul opus al
punctului de intrare lîngă celălalt servant. Simultan restul grupei intră
în tranşee şi se alătură comandantului de grupă. Grupa se reorganizează
dacă este necesar şi se redistribuie muniţia.
Comandantul de pluton destină încă o grupă care intră în tranşee
şi îi indică acesteia direcţia de deplasare prin tranşee. Cealaltă grupă din
baza de foc se repoziţionează dacă este nevoie ca prin focul său să
oblige inamicul să se adăpostească.
Comandantul de pluton va intra în tranşee cu cea de a doua grupă
de atac şi se va începe curăţarea tranşeei astfel:
1) grupa de atac care intră în tranşee trece de grupa care a
asigurat punctul de intrare;
2) comandantul de grupă împarte grupa în echipa care va
conduce curăţarea tranşeei şi echipa de urmărire (el se poate poziţiona
în spatele echipei care conduce curăţarea pentru un mai bun control al
grupei şi pentru ridicarea moralului subordonaţilor); distanţa între cele
două echipe este contactul vizual cu ultimul militar din echipa care
conduce. ATENŢIE! Comandantul de grupă trebuie să aibă în vedere
rotirea echipelor la conducere iar în cadrul acesteia se va executa rotirea

212
primului militar (atunci cînd schimbă încărcătorul sau îşi pregăteşte
grenadele);
3) grupa se deplasează către colţul asigurat din direcţia de unde
trebuie să înceapă curăţarea tranşeei şi preia conducerea: primul militar
din echipa de conducere ajunge lîngă militarul care asigura colţul
respectiv, îl bate pe umăr şi îl anunţă înlocuirea folosind expresia
“PREIAU CONDUCEREA!”. Militarul care asigura colţul respectiv
confirmă prin “AM ÎNŢELES!” şi face loc noii grupe să treacă pe lîngă
el;
4) grupa se deplasează prin tranşee nimicind eventuali inamici.
Obstacolele întîlnite în tranşee se verifică pentru depistarea
eventualelor capcane;
5) la ajungerea la un colţ sau intersecţie a tranşeei primul militar
din echipa de conducere se opreşte şi anunţă acest lucru: militarul
imediat următor declanşează o grenadă, numără 2 secunde, şi strigînd
“GRENADĂ!” o aruncă după colţ (dacă este o intersecţie se vor arunca
grenade în ambele direcţii). Imediat după explozie primul militar se va
deplasa după colţ executînd foc în serii scurte, restul echipei şi al grupei
îl urmează.
6) comandantul de grupă va însoţi echipa care conduce şi se va
asigura că este urmat de cealaltă echipă şi că aceasta este gata să preia
conducerea. Rotirea militarilor la conducere este necesară pentru a-i
păstra odihniţi pentru asigurarea cu muniţie şi pentru menţinerea
violenţei atacului. ATENŢIE! distanţa dintre echipele grupei de atac
trebuie să fie îndeajuns de mare pentru a preveni punerea ambelor sub
focul executat de acelaşi inamic;
7) la fiecare colţ sau intersecţie a tranşeei se vor executa
mişcările de la punctul e);
8) dacă la apropierea de un colţ sau intersecţie militarul de la
conducere realizează că va rămîne fără muniţie sau rămîne fără muniţie,
strigă “MUNIŢIE!” şi se lipeşte de un perete lateral al tranşeei
continuînd să ia linia de ochire către înainte. Următorul militar verifică
să aibă încărcător plin, se deplasează lîngă militarul de la conducere şi
preia conducerea conform punctului c), cel care este înlocuit reluîndu-şi
locul în cadrul echipei; echipa îşi continuă deplasarea;
9) comandantul echipei de urmărire va avea grijă ca la fiecare
intersecţie să lase cîte un militar pentru siguranţă, şi ca aceşti militari să
fie înlocuiţi de militari din grupele care urmează grupa de atac prin
tranşee (după ce sunt înlocuiţi aceştia îşi reiau locul în echipa lor), de
213
asemenea, el va marca porţiunile curăţate de tranşee pe măsură ce grupa
de atac avansează;
10) comandantul grupei de atac raportează permanent stadiul
curăţirii tranşeei. Grupa de sprijin (baza de foc) care nu intră în tranşee
trebuie să fie în măsură în orice moment să identifice poziţia grupei din
tranşee (este necesară prestabilirea unei modalităţi de marcare a
deplasării acesteia prin tranşee).
Comandantul de pluton va roti grupele pe timpul ducerii
acţiunilor de luptă.
Locţiitorul comandantului de pluton va asigura reîmprospătarea
cu muniţie şi organizează echipele care se vor deplasa prin tranşee după
grupa de atac.
Grupa de sprijin (baza de foc) se asigură că toţi militarii vor
ajunge în tranşee numai prin punctul de intrare destinat (pentru evitarea
fratricidului).
Comandantul de pluton va comunica comandantului de companie
dacă tranşeea este curăţată sau dacă nu mai poate continua acţiunea.

P.a
.

C AG7
P.a P.a.

P.a.
.
P.a
d P.
M.
P.a
Mtr.
Mtr.

t
. .

C
AG7

P.

d
..
M.

P.a.
P.a
AG7
.

P.a.
C
P.
M.

d
P.a.
P.a. P. Mtr.
M.

C
AG7
Mtr.P.a t
d
.
AG7
P.
M.
t 214
 Distrugerea unei cazemate
Situaţie: Grupa identifică inamic ascuns în cazemate pe timpul
deplasării.
Execuţie:
Grupa întră în contact cu inamicul adăpostit în cazemate:
1) echipa de la contact (EAP) realizează o bază de foc (la care
se adaugă şi TAB sau MLI/MLD);
2) comandantul de grupă se deplasează pe aliniamentul echipei
de la contact;
3) echipa de contact distruge sau execută foc mai întîi asupra
mitralierelor inamice, orbeşte poziţiile inamice cu fumigene (AG-40),
menţine focul concentrat pe cazemată.
Comandantul de grupă determină dacă poate executa manevra
analizînd:
1) dispunerea cazematei, a altor poziţii ce o pot sprijini şi orice
obstacol;
2) mărimea inamicului care execută foc asupra grupei (numărul
armelor automate, prezenţa vehiculelor, folosirea focului de sprijin sunt
indicatori ai capacităţii de luptă al acesteia);
3) un flanc vulnerabil al cazematei;
4) un itinerar camuflat şi protejat către un flanc al cazematei.
Comandantul de grupă hotărăşte care cazemată va fi atacată şi
transmite aceasta echipei care nu este la contact pentru a o distruge
(echipa de atac EAB).
Echipa de atac (EAB) împreună cu comandantul de grupă se
deplasează către cazemată pentru a o distruge astfel:
1) comandantul de grupă cu echipa de atac se deplasează pe
itinerarul camuflat şi protejat către flancul cazematei, apropriindu-se de
acestea prin partea “oarbă” (de unde pot fi observaţi de către inamic),
dar neintrînd în bătaia focului echipei de sprijin (baza de foc) şi
observînd continuu celelalte cazemate sau alte poziţii ale inamicului
care pot sprijini cazemata atacată;
2) odată ajunşi după ultima adăpostire: comandantul de grupă şi
trăgătorul la AG-7 rămîn pe loc şi încep şi ei să execute foc concentrat
asupra cazematei (inclusiv cu aruncătorul de grenade);

215
 3) comandantul de grupă se poziţionează acolo de unde poate să
conducă cel mai bine echipa de atac;
4) la semnalul comandantului de grupă, echipa de sprijin (baza
de foc) schimbă direcţia de executare a focului către partea cazematei
opuse direcţiei dinspre care se aproprie echipa de atac;
5) ceilalţi 2 militari (servanţii AG-7), continuînd să înainteze
către cazemata dinspre partea “oarbă”;
6) un militar ocupă o poziţie acoperită lîngă ieşirea din
cazemată în timp ce celălalt scoate o grenadă, scoate cuiul de la aceasta,
declanşînd-o, numărînd în gînd: 1001, 1002 (adică 2 secunde, nu mai
mult) strigă “GRENADĂ!”, după care o aruncă prin fanta frontală a
cazematei;
7) după ce grenada a explodat, militarul care acoperă ieşirea
nimiceşte eventualii inamici care încearcă să părăsească cazemata (dacă
este cazul), apoi intră în cazemată şi cu foc la gura ţevii în serii scurte
nimiceşte inamicul rămas în interiorul acesteia (cel care aruncă grenada
niciodată nu intră primul);
8) comandantul de grupă inspectează cazemata pentru a se
asigura că aceasta a fost distrusă, o marchează (cu materiale din zonă
sau dinainte pregătite), reorganizează grupa dacă este nevoie şi
continuă să nimicească celelalte cazemate. ATENŢIE! Comandantul de
grupă trebuie să aibă în vedere condiţia echipei de atac (oboseala,
muniţia consumată etc.) şi să rotească echipele în cadrul grupei;
9) comandantul de grupă va raporta comandantului de pluton de
executarea misiunii.

216
 Modul de reacţie pentru ieşirea din ambuscada organizată de
inamic
Situaţie: în cazul cînd grupa intră în sectorul de foc ale
ambuscadei şi inamicul iniţiază ambuscada cu mine capcană şi focul
armamentului din dotare, grupa va executa activităţile de mai jos:

Execuţie:
Într-o ambuscadă apropriată (în interiorul razei grenadelor de
mînă), militarii iau poziţia pentru luptă culcat, deschid focul imediat,
folosesc acoperirile din teren pentru a se adăposti şi aruncă grenadele
defensive şi fumigene, imediat după detonarea grenadelor, militarii
atacă inamicul combinînd focul cu mişcarea.
Militarii care nu au pătruns în ambuscadă imediat execută
următoarele activităţi:
1) identifică poziţiile inamicului;
2) iniţiază focul concentrat asupra inamicului;
3) ocupă poziţii după acoperiri;
4) mută focul cînd militarii din ambuscadă atacă inamicul.
Într-o ambuscadă îndepărtată (în afara razei grenadelor de mînă)
militarii deschid imediat focul de răspuns, iau poziţii după adăpostiri şi
cîştigă iniţiativa în luptă, prin:
1) crearea ecranului protector de fum;
2) executarea focului concentrat.
Miliarii (echipe sau grupe) care nu sunt în ambuscadă se
deplasează pe o rută mascată spre un flanc vulnerabil al inamicului şi
atacă combinînd focul cu mişcarea.
Militarii din ambuscadă continuă focul concentrat şi mută focul
cînd elementul care manevrează atacă poziţia inamicului.
Cînd subunitatea beneficiază de sprijin de foc, comandantul se
poate folosi de acesta.
În situaţia în care grupa acţionează îmbarcată, militarii debarcă
sub acoperirea asigurată de focul mitralierelor de pe TAB sau
MLI/MLD, manevrează şi atacă un flanc vulnerabil al inamicului.
Comandantul de grupă raportează comandantului de pluton,
reorganizează grupa dacă este necesar şi continuă misiunea.

217
 Modul de reacţie la ambuscada
apropiată a inamicului.

Modul de reacţie la
întîlnirea inamicului.

Modul de rupere a luptei.

218
 Anexa nr.4
la Manualul de luptă a grupei de infanterie

RAPORT STANDARD MPE (MUNIŢIE, PIERDERI,

ECHIPAMENT)
Acest raport este cerut de către comandanţii de echipă şi de
grupă, subordonaţilor la sfîrşitul fiecărei etape de luptă în vederea
cunoaşterii reale a stării în care se găseşte subunitatea după îndeplinirea
fazei respective, precum şi pentru stabilirea măsurilor necesare ce se
impun în vederea reorganizării subunităţii şi continuării acţiunilor de
luptă.
Acest raport cuprinde informaţii despre:
1) muniţie (cantitatea rămasă);
2) pierderi sau răniţi;
3) echipament (gradul de operativitate).
Toate aceste informaţii se vor transmite în procente folosind
următorul cod de cuvinte – culori:
1) Verde – între 80-100%;
2) Galben – între 60-80%;
3) Roşu – între 40-60%;
4) Negru – sub 40%.
Comandantul de grupă centralizează aceste informaţii şi ordonă
redistribuirea în cadrul grupei a muniţiei şi materialelor în vederea
executării următoarei etape de luptă; raportează comandantului de
pluton utilizînd aceeaşi formă de raport.
Exemplu: “Ionescu galben – verde – verde.”
“ Echipa antipersonal roşu – galben – verde.”
“Grupa 1 roşu – galben – galben.”

219
 Anexa nr.5
la Manualul de luptă a grupei de infanterie

PARTICULARITĂŢILE LUPTEI ÎN CONDIŢII

SPECIFICE DE TEREN
Ofensiva în teren muntos-împădurit
Ofensiva în terenul muntos-împădurit este influenţată de:
1) relieful puternic frămîntat, compartimentat şi existenţa
porţiunilor greu accesibile care limitează folosirea tehnicii auto
îndeosebi a tancurilor;
2) numărul limitat de drumuri, capacitatea lor redusă şi
greutatea deplasării în afara acestora;
3) dificultăţile apărute în orientare, observare, indicarea
obiectivelor şi corectarea focului;
4) existenţa pericolului surpărilor, avalanşelor şi incendiilor;
5) persistenţa îndelungată a substanţelor toxice de luptă, în
special pe văi;
6) schimbarea bruscă a condiţiilor meteorologice;
7) dificultăţile ce se pot ivi în realizarea conducerii, cooperării
şi a manevrei;
8) posibilităţile mărite ale inamicului de a crea baraje,
obstacole, ambuscade şi pungi de foc.
În terenul muntos-împădurit ofensiva se execută, de regulă, din
contact nemijlocit cu inamicul, de-a lungul crestelor, văilor,
comunicaţiilor, platourilor accesibile, a defrişărilor şi poienilor
combinînd acţiunile frontale cu cele de învăluire şi întoarcere executate
cu detaşamentele de întoarcere şi forţele aeropurtate.
Grupa acţionează de regulă în cadrul eşalonului superior sau
uneori independent.
Pregătirea ofensivei se execută după aceleaşi principii ca în teren
obişnuit însă se acordă atenţie deosebită măsurilor pentru:
1) asigurarea flancurilor şi prevenirea surprinderii;
2) executarea oportună a manevrei;
3) trecerea rapidă prin baraje şi înlăturarea obstacolelor;
4) lichidarea focarelor de incendii;
5) executarea continuă a cercetării drumurilor, poienilor şi
pădurilor.

220
 Inamicul se atacă simultan cu parte din forţe de front şi cu
majoritatea executînd manevra de învăluire (întoarcere).
Momentul plecării subunităţilor la atac diferă în funcţie de
distanţa faţă de inamic, caracterul terenului şi posibilităţile de
deplasare. Pe măsura înaintării se folosesc semnale de recunoaştere
reciprocă şi de marcare a aliniamentelor ocupate.
Contraatacurile inamicului vor fi respinse de pe loc sau din
mişcare.
Ofensiva pe litoral şi în deltă
Grupa trece la ofensivă pe litoral şi în deltă în cadrul plutonului
(companiei), executînd atacul frontal, dinspre uscat spre mare cînd
inamicul a realizat un “cap de pod” şi de-a lungul litoralului cînd acesta
se apără cu un flanc sprijinit pe mare.
Grupa primeşte, de regulă, direcţie de ofensivă (obiectivul care
trebuie ocupat) care vizează lovirea inamicului în flanc şi izolarea
acestuia de plaja favorabilă debarcării şi de navele de sprijin.
În deltă ofensiva se duce cu forţe de valoare variabilă de-a lungul
comunicaţiilor şi grindurilor8 adiacente, canalelor navigabile şi a
ramificaţiilor laterale ale acestora.
Inamicul pătruns în deltă trebuie izolat de navele de sprijin şi
aprovizionare şi fracţionat şi nimicit pe părţi.
Acţiunile grupei de infanterie au un pronunţat caracter de
independenţă.
Dispozitivul de luptă se realizează pe direcţii de valoare pluton.
Pentru executarea manevrei de forţe şi mijloace se folosesc grindurile şi
potecile precum şi mijloacele de trecere din zonă şi cele improvizate.
Apărarea în teren muntos-împădurit
Terenul muntos-împădurit oferă cele mai bune condiţii pentru
organizarea unei apărări puternice cu forţe puţine şi îndeosebi pentru
ducerea luptei în condiţii de izolare.

8
Grind – fîşie de teren mai ridicată, formată de-a lungul malurilor unui rîu, al
ţărmurilor marine sau la vărsarea marilor fluvii în mări din depuneri adunate
de apele curgătoare.
221
 Grupa organizează o poziţie de apărare în cadrul plutonului,
precum şi independent pentru apărarea unui flanc descoperit, a unui
obiectiv important sau pentru a face siguranţa intervalului dintre
subunităţi.
Poziţia de apărare se organizează pe înălţimi, pe pantele munţilor,
la intrarea în trecători (pasuri) şi pe înălţimile care le domină în aşa fel
încît, drumurile, potecile şi locurile înguste să fie bătute cu foc de flanc,
încrucişat şi pumnal.
La pregătirea apărării este necesar să se ţină seama de
posibilitatea schimbării bruşte a condiţiilor meteorologice, de
distrugerile ce se pot ivi în urma întrebuinţării de către inamic a armei
nucleare, precum şi de posibilitatea inundării albiilor rîurilor secate, a
văilor şi rîpelor pe timpul ploilor şi al topirii zăpezii, ruperii barajelor
(zăgazurilor) din amonte.
Pe lîngă activităţile prevăzute la pregătirea apărării în teren
obişnuit, comandantul de grupă trebuie:
1) să studieze amănunţit căile de apropiere a inamicului de
poziţia de apărare, să organizeze observarea şi acoperirea lor cu foc de
flanc şi încrucişat;
2) să creeze pe poziţii un stoc mărit de muniţii şi în special de
grenade de mînă;
3) să prevadă măsuri pentru interzicerea pătrunderii (infiltrării)
şi a manevrelor de forţe şi mijloace ale inamicului.
Cînd acţionează în condiţii de izolare se iau măsuri de pregătire a
traiului, folosind posibilităţile din zonă, concomitent cu pregătirea şi
ducerea acţiunilor de luptă.
La organizarea sistemului de foc comandantul este obligat:
1) să pregătească focul etajat, de flanc, pumnal şi încrucişat în
aşa fel încît să nu existe spaţii nebătute cu foc în faţa limitei dinainte, la
flancuri, precum şi în adîncime;
2) să organizeze focul echipelor pentru a se sprijini reciproc;
3) să folosească îndeosebi grenadele de mînă pentru nimicirea
inamicului;
4) să combine judicios sistemul de foc cu barajele şi obstacolele
de toate categoriile.
Particularităţile amenajării genistice a poziţiei de apărare sunt
următoarele:
1) locaşurile (poziţiile) de tragere ale mijloacelor de foc,
tranşeele şi şanţurile de comunicaţie se sapă ţinîndu-se seama de
222
condiţiile de teren, unele dintre ele fiind cu profil tip semiîngropat sau
în umplutură;
2) pentru executarea şi consolidarea lucrărilor se folosesc pe
scară largă materiale rezistente în zonă. Lucrările genistice pot fi pe
unele porţiuni acoperite, căptuşite cu material lemnos şi amenajate cu
creneluri. Bucăţile de stînci şi pietrele mari folosite la executarea
lucrărilor în umplutură şi semiumplutură se pun în straturi alternante cu
pămînt, muşchi, brazde, saci umpluţi cu nisip sau cu pămînt, după care
se acoperă cu un strat de pămînt;
3) lucrările genistice se maschează minuţios pentru a nu fi
observate de cercetarea aeriană şi terestră a inamicului;
4) în faţa poziţiei şi la flancuri se instalează şi amenajează
obstacole, abatize, capcane, avalanşe şi alte baraje care se apără cu
focul încrucişat al armamentului;
5) pentru protecţia împotriva armelor de nimicire în masă şi a
sistemelor incendiare se amenajează tunelurile, peşterile şi adăposturile
naturale existente;
6) podurile, lucrările de artă importante şi porţiunile de drum
care constituie puncte obligate de trecere se pregătesc pentru distrugere;
7) peste rîurile de munte, defileurile înguste, văile adînci din
adîncimea apărării se construiesc din timp punţi şi poduri suspendate,
precum şi funiculare.
Atacul inamicului trebuie respins cu hotărîre. Comandantul de
grupă este obligat să folosească cu pricepere forţele şi mijloacele de foc
de care dispune, adoptînd cu precădere procedeele de luptă care asigură
succesul apărării în munte, astfel:
1) blocarea inamicului în locurile obligate de trecere prin
declanşarea avalanşelor pregătite din timp, concomitent cu executarea
focului de la mică distanţă şi prin surprindere;
2) nimicirea inamicului în faţa limitei dinainte a apărării,
precum şi atragerea lui în pungi de foc, baraje genistice, capcane;
declanşarea de viituri asupra inamicului prins pe vale prin deschiderea
barajelor sau folosirea apei colectate în bazine naturale, la originea
văilor, în perioade de dezgheţ sau în urma ploilor abundente;
3) producerea de pierderi şi panică în rîndul inamicului prin
abatize pregătite în locuri ce nu pot fi varientate concomitent cu
nimicirea lui în ambuscade pregătite din timp şi declanşate prin
surprindere;

223
 4) pătrunderea (infiltrarea) în spatele bazei de plecare la
ofensivă a inamicului pe timp de noapte sau în condiţii de vizibilitate
redusă şi nimicirea (distrugerea) unor obiective importante (puncte de
comandă, depozite de muniţie, carburanţi-lubrifianţi, alimente şi
echipament, mijloace de atac nuclear);
5) executarea de contraatacuri prin surprindere atît în interiorul
cît şi în faţa punctului de sprijin, în flancul şi spatele inamicului, de pe
înălţimi către vale şi în condiţii meteorologice grele;
6) surparea peşterilor şi a altor adăposturi naturale după
ocuparea lor de către inamic.
Cînd grupa acţionează independent, departe de celelalte
subunităţi ale companiei şi nu mai are legătură cu acestea pregăteşte
traiul şi duce lupta cu dîrzenie şi fermitate în condiţii de izolare,
urmărind ori de cîte ori are posibilitatea să ducă acţiuni de hărţuire şi
uzură permanentă a inamicului.
În astfel de condiţii comandantul de grupă trebuie:
1) să stabilească în funcţie de nevoi, militarii care se vor ocupa
de procurarea apei şi alimentelor;
2) să pregătească şi să ocupe o porţiune de teren greu accesibil,
bine mascat ca bază pentru executarea de lovituri prin surprindere în
spatele dispozitivului inamicului şi pentru deplasarea în ascuns la
trupele proprii;
3) să stabilească un plan de acţiune adaptat la situaţia concretă,
pe baza căruia să desfăşoare un program de pregătire a militarilor din
subordine şi de folosire raţională a muniţiei, hranei şi celorlalte
materiale necesare luptei şi traiului;
4) să ia măsuri pentru restabilirea legăturii cu eşalonul superior
sau alte subunităţi aflate în apropiere, să raporteze situaţia grupei şi în
funcţie de dispoziţiunile primite, să organizeze activitatea subunităţii pe
care o comandă.
În teren muntos-împădurit grupa apără o poziţie pentru a interzice
un drum, un culoar sau o poiană, precum şi alte direcţii unde pot înainta
tancurile şi infanteria inamicului. Acestea se interzic cu focul întregului
armament, îndeosebi cel antiblindate şi de baraje. Ieşirile din terenul
muntos-împădurit folosesc pentru executarea focului de flanc,
încrucişat şi pumnal.
În lungul drumurilor, potecilor şi culoarelor se execută abatize şi
baraje antiblindate şi antiinfanterie, se pregătesc ambuscade, cîmpuri de
mine, capcane care se flanchează cu focul mitralierelor şi AG-7.
224
 Grupa duce lupta de apărare, de regulă, în cadrul plutonului, iar
în unele situaţii poate acţiona independent sau izolat.
Comandantul de pluton (grupă) este obligat:
1) să asigure observarea şi apărarea circulară;
2) să organizeze sistemul de foc combinat cu baraje şi obstacole
în funcţie de particularităţile terenului, astfel ca barajele, poienile,
drumurile şi culoarele să fie apărate cu foc;
3) să cureţe terenul pentru a îmbunătăţi condiţiile de observare
şi executare a focului în faţa poziţiei de apărare şi în adîncimea
punctului de sprijin, fără a dăuna mascării;
4) să ia măsuri contra incendiilor.
Limita dinainte a apărării, cînd apărarea se organizează pe
marginea terenului împădurit, este retrasă în interior sau dispusă şi
organizată în faţa marginii acestuia la 200-300 m. Dacă limita dinainte a
apărării este retrasă în interior, în faţa ei terenul muntos-împădurit se
curăţă pentru îmbunătăţirea condiţiilor de observare şi de executare a
focului. Pe marginea terenului împădurit se trimite siguranţa
nemijlocită şi se organizează poziţii de tragere vremelnice pentru
armamentul principal.
Pentru a feri militarii, armamentul şi tehnica de luptă împotriva
schijelor de la proiectilele ce se sparg în vîrful copacilor, deasupra
şanţurilor şi poziţiilor de tragere se amenajează acoperiri.
În porţiunile de teren joase (mlaştini), în care nivelul apelor
subterane este apropiat de suprafaţa solului, şanţurile şi poziţiile de
tragere se execută de tip semiîngropat sau în umplutură.
Lupta în teren muntos-împădurit se duce la mică distanţă.
Se folosesc pe scară largă ambuscadele şi contraatacurile cu
subunităţi mici, focul pumnal şi focul executat din copaci, precum şi
lupta corp la corp.
Elementele de cercetare ale inamicului se nimicesc cu focul
concentrat al mitralierelor de pe TAB sau MLI/MLD, pregătit în afara
terenului împădurit şi cu focul altor mijloace în momentul în care
acestea au pătruns în terenul muntos-împădurit şi se infiltrează în
adîncimea apărării.
Incendiile produse pe timpul luptei se sting cu mijloacele la
dispoziţie sau cu cele existente în zonă. Raioanele incendiate se
izolează de către pluton (grupă).

225
 Apărarea pe litoral şi în deltă
Apărarea pe litoral şi în deltă se execută în scopul nimicirii,
capturării sau respingerii desantului maritim şi aerian al inamicului,
grupurilor de cercetare-diversiune, teroriste, a altor forţe debarcate şi
menţinerii poziţiei încredinţate.
Succesul acţiunilor de luptă se obţine prin:
1) cunoaşterea permanentă a situaţiei inamicului;
2) descoperirea din timp a pregătirii locului pentru debarcare;
3) nimicirea sau neutralizarea cercetării inamicului pe timpul
apropierii de litoral şi debarcării;
4) organizarea sistemului de foc şi combinarea lui cu sistemul
de baraje din apă ori de pe uscat;
5) realizarea măsurilor de mascare;
6) folosirea cu iscusinţă a terenului şi amenajarea genistică a
acestuia;
7) organizarea şi menţinerea unei cooperări neîntrerupte între
echipe, cu subunităţi ale infanteriei marine şi scafandri de luptă;
8) nimicirea prin foc şi contraatac a inamicului debarcat;
9) conducerea fermă şi neîntreruptă a grupei.
Grupa duce acţiuni de apărare, de regulă, în cadrul plutonului iar
uneori şi independent sau izolat.
Limita dinainte a apărării se alege, pe cît posibil, de-a lungul
ţărmului, cît mai aproape de malul apei. În sectoarele cu plaje întinse,
aceasta se retrage pe un aliniament favorabil, iar pe malul apei se
trimite siguranţa de luptă.
Dezvoltarea de front şi în adîncime a poziţiei este mai mare decît
în teren obişnuit. Aceasta se stabileşte în funcţie de configuraţia şi
importanţa plajei, a terenului, de existenţa clădirilor, posibilităţile
inamicului de a debarca cu forţe numeroase, existenţa grindurilor şi
insulelor în deltă, intrărilor pe fluviu (canal navigabil).
La apropierea de litoral a desantului maritim al inamicului,
echipele ocupă poziţiile pregătite din timp.
Pe măsura apropierii desantului se execută trageri cu armamentul
de pe TAB sau MLI/MLD, apoi cu întregul armament, lovindu-se
mijloacele de debarcare şi blindatele amfibii.
Dacă inamicul a reuşit să debarce pe litoral (în deltă), grupa
concentrează focul asupra forţelor debarcate. Acţiunile de luptă se
continuă potrivit prevederilor de la “apărarea pe poziţii”.

226
 STAŢIONAREA ÎN CONDIŢII SPECIFICE
În teren muntos-împădurit grupa staţionează în apropierea
drumurilor şi culoarelor pentru a asigura ieşirea rapidă pe direcţia de
acţiune şi desfăşurarea în vederea respingerii atacului inamicului.
Este interzisă staţionarea în raioanele unde sunt posibile
inundaţii şi avalanşe.
Siguranţa de staţionare se trimite pentru ocuparea nodurilor de
comunicaţii, podurilor, înălţimilor dominante şi trecătorilor (pasurilor).
Pentru a îngreuna pătrunderea inamicului şi a uşura lupta
elementelor de siguranţă, pe liniile de comunicaţii se pregătesc din timp
avalanşe şi distrugeri.
Pentru protecţia împotriva incendiilor şi prevenirea extinderii
acestora se pregătesc căi de evacuare pentru părăsirea raionului de
staţionare în timp cît mai scurt.
În funcţie de teren şi mărimea pădurii, subunităţile de siguranţă
pot ocupa aliniamente în faţă, pe marginea sau în interiorul acesteia.
Atenţie deosebită se acordă asigurării flancurilor elementelor de
siguranţă şi luptei împotriva grupurilor de cercetare-diversiune.
În localităţi staţionarea se realizează pe cartiere şi cvartale şi
începe numai după delimitarea şi repartizarea acestora pe companii şi
plutoane.
În cooperare cu unităţile de pompieri şi formaţiile de apărare
civilă se iau măsuri pentru localizarea şi stingerea incendiilor, limitarea
efectelor provocate de dărîmături şi inundaţii.
Siguranţa de staţionare se organizează în afara localităţii pe
principalele căi de acces. La intrarea în localitate se construiesc
obstacole (baricade) şi se instalează baraje.

227
 Anexa nr. 6
la Manualul de luptă a grupei de infanterie

FORMELE MANEVREI CU FOCUL

a) Distribuirea (repartizarea) focului

(o variantă)

b) Concetrarea focului c) Transportul focului

(o variantă) (o variantă)
228
FIŞA DE FOC A GRUPEI DE INFANTERIE
(o variantă)

Comandantul Gr. 2 I.Mo: sergent ___ A. Racu

(gradul militar, semnatura)

„ ____” _____________ anul 200__

229
 GRUPA INFANTERIE ÎN SIGURANŢA STAŢIONĂRII
(o variantă)

S R-3
p. geod R-2
Pd. VERDE stîlp Pd. MARE

1000m
800m

R-1
pietre

400m
Pînă la 1500 m

230
Dispozitivul de luptă a grupei de infanterie în ofensivă
în teren puternic fragmentat

Până la 7-8 paşi sau 10 m.

C Până la 50m.

G
S
A

231
 Dispozitivul de luptă a grupei de infanterie
în ofensivă în teren mediu frămîntat şi de cîmpie

Până la 7-8 paşi sau 10 m

Până la 50m C

G
S
A

232
Manevra de învăluire

Caracteristicile manevrei
Gruparea de atact frontal 2/3 forţe;
Gruparea de manevră 1/3 forţe;
Obiectul atacului – flancul adversarului
Manevra de întoarcere

(
)

Caracteristicile manevrei

Gruparea de fixare 1/3 forţe;

Gruparea de manevră 2/3 forţe;
Obiectul atacului – spatele
adversarului
234
Atac frontal

235
 Infiltrarea

PAL

PAR Legendă

Acţiuni de infiltrare

Atacul

236
 Manevra pe verticală

Îmb
.

PAR

PAL

237
 ACRONIME

AG Aruncător de grenade
Cdt. Comandant
EAB Echipa anti blindate
EAP Echipa antipersonal
EF Echipa fixă
Gr. Grupă
MIFT-T Misiune, Inamic, Forţe proprii, Teren - Timp la dispoziţie
MLD Maşina de luptă a desantului
MLI Maşina de luptă a infanteriei
NBC Nuclear, biologic, chimic
OMAR Operaţiuni militare altele decît războiul
Ord. Acţ. Ordin de acţiune
 BIBLIOGRAFIE

F.M. 7-8 Plutonul şi grupa de infanterie (Infantry Rifle

Platoon and Squad). Armata SUA

F.M. 7-7 J Grupa şi plutonul de infanterie mecanizată

(Mecanized Infantry Platoon and Squad). Armata SUA

Ghidul infanteristului pentru luptă în zone

urbane (An Infantryman’s Guide to Combat
built-up areas) Armata SUA

A.N.-2 Regulamentul general pentru conducerea acţiunilor

militare, Bucureşti, 1998

A.N.-4 Regulamentul de luptă al infanteriei şi

vânătorilor de munte (pluton, grupă, soldat),
Bucureşti, 1989

Regulamentul trupelor de uscat, partea III (pluton,

grupă, tanc), U.R.S.S.

239