FACULTATEA DE SILVICULTURĂ SUCEAVA

*
Vânătoare

- suport electronic de curs -

* Notă: Acest material reprezintă un suport de curs destinat exclusiv asigurării pregătirii studenţilor
la disciplina „Vânătoare”. În nici un caz materialul nu este destinat publicării sau distribuirii in acest
format, deoarece nu s-ar respecta prevederile referitoare la drepturile de autor.
 INTRODUCERE
Rolul principal al gestiunii cinegetice este acela de a permite obţinerea, în folosul societăţii,
a unui maxim de efecte favorabile, prin punerea în valoare a populaţiilor speciilor de animale
sălbatice care fac obiectul vânătorii, în conformitate cu prevederile legilor specifice.
Situaţia obiectivă rezultată din dezvoltarea actuală a societăţii umane impune obţinerea
acestor efecte în condiţii deosebite, determinate de o creştere accentuată a influenţelor antropice
negative asupra mediului înconjurător, de intensivizarea metodelor de producţie agricolă vegetală şi
animală şi de necesitatea producerii unor cantităţi cât mai mari de material lemnos prin tendinţa
generală de practicare a unei silviculturi, pe zi ce trece, mai intensive.
Această realitate implică necesitatea fundamentării gestiunii speciilor de interes cinegetic pe
cunoştinţe bio-ecologice şi economice cât mai temeinice şi mai cuprinzătoare.
Realizarea unei asemenea cerinţe presupune, din partea specialiştilor implicaţi în
managementul vieţii sălbatice, cunoaşterea cât mai amănunţită a modului de viaţă al speciilor de
importanţă vânătorească şi a relaţiilor dintre populaţiile acestor specii şi celelalte elemente ale
ecosistemelor din care fac parte.
Numai o cunoaştere aprofundată a aspectelor menţionate, poate să conducă, în timp, la o
valorificare eficientă şi cu continuitate a populaţiilor speciilor de interes vânătoresc în condiţii de
armonizare a intereselor gestiunii respective cu interesele ramurilor de bază ale culturii solului:
agricultura şi silvicultura.
Speciile de importanţă vânătorească, aflate în libertate pe teritoriul României, sunt cuprinse
din punct de vedere sistematic în încrengătura Vertebrata, supraclasa Tetrapoda şi aparţin a două
unităţi de bază ale acestei supraclase : clasa Aves (păsări) şi clasa Mammalia (mamifere).
Pe lângă valoarea faunistică, estetică şi cinegetică, speciile de vânat aparţinând ambelor
clase prezintă o importanţă deosebită sub aspect economic. Datorită faptului că marea majoritate a
speciilor de mamifere sunt sedentare, aplicarea unor măsuri de îmbunătăţire a managementului
speciilor aparţinând acestei clase trebuie să devină o prioritate în strategia cinegetică naţională.
Caracteristicile particulare ale populaţiilor speciilor de vânat care se dezvoltă în cuprinsul arcului
carpatic le conferă o valoare cinegetică de excepţie, a cărei recunoaştere europeană este deja
consacrată. Ecosistemele în cuprinsul cărora evoluează populaţiile speciilor de interes cinegetic din
Carpaţi, mai puţin influenţate de activităţile antropice specifice, reprezintă un cadru corespunzător
cu influenţă deosebită asupra posibilităţii punerii în valoare a acestor populaţii prin vânătoare.
Dintre mamiferele care constituie obiectul vânătorii, sub aspect economic, cea mai mare
importanţă o prezintă speciile de ungulate, specii asupra cărora acţiunile de cultură cinegetică se pot
aplica cu efecte deosebite.
Speciile de ungulate care se regăsesc în fauna sălbatică a României sunt cuprinse în trei
familii aparţinând ordinului Artiodactyla : familia Suidae, familia Cervidae, şi familia Bovidae.
Fără a subaprecia valoarea economică a speciilor de răpitoare cuprinse în Supraordinul
Carnivora, considerăm că gestiunea lor trebuie orientată, în primul rând, în sensul menţinerii unui
echilibru ecologic natural precum şi a conservării unor valori faunistice deosebite pe care multe
dintre acestea le reprezintă.
Speciile de rozătoare cuprinse în supraordinul Rodentia prezintă de asemenea o importanţă
deosebită, managementul lor fiind mai uşor de aplicat datorită potenţialului de înmulţire relativ
superior.
Aspectele teoretice şi practice ale cunoştinţelor necesare aplicării în condiţii optime a
măsurilor manageriale din domeniul cinegetic reprezintă o componentă importantă a formării
viitorilor specialişti în silvicultură.
Lucrarea de faţă a fost elaborată în scopul îndrumării şi formării deprinderilor profesionale
a studenţilor Facultăţii de Silvicultură Suceava potrivit programei disciplinei „Vânătoare”, în
vederea pregătirii lor pentru asigurarea în condiţii optime a obiectivelor gospodăririi vânatului din
cuprinsul fondurilor cinegetice.
 Scopul său principal este acela de a contribui la formarea cât mai completă a viitorilor
ingineri silvici prin prezentarea în mod cuprinzător a cunoştinţelor legate de biologia speciilor de
interes cinegetic şi de activitatea de management cinegetic.
Apreciem că însuşirea corectă a acestor cunoştinţe printr-un studiu aprofundat va permite
viitorilor ingineri silvici să depăşească cu relativă uşurinţă “şocul de adaptare“ cu ocazia încadrării
de către agenţii economici care desfăşoară activităţi specifice de producţie, cercetare sau proiectare
în domeniul cinegetic.
Lucrarea a fost elaborată pe baza cunoştinţelor dobândite în activitatea practică şi prin
folosirea unui material ştiinţific vast, selecţionat din cele mai recente surse bibliografice naţionale şi
internaţionale ca urmare a sintetizării şi cristalizării acestor cunoştinţe în activitatea didactică.
Majoritatea aspectelor tratate în lucrare au făcut obiectul desfăşurării cursului de vânătoare şi
lucrările practice prezentate la 18 serii de studenţi ai Facultăţii de Silvicultură Suceava.
Considerând numărul restrâns al lucrărilor de sinteză privind practica cinegetică
corespunzătoare stadiului actual al cunoştinţelor din acest domeniu şi posibilitatea folosirii lucrării
şi de alte categorii de specialişti interesaţi de aspectele tratate în lucrare, în cadrul unor capitole s-au
făcut referiri mai aprofundate asupra aspectelor prezentate, referiri care depăşesc cadrul restrâns al
programei de învăţământ.
Cu speranţa că activitatea în domeniul cinegetic, începută încă de pe băncile Facultăţii de
Silvicultură şi Exploatări Forestiere Braşov şi desfăşurată cu continuitate începând din anul 1975 în
producţia silvică, în sistemul A. G. V. P. S. din România şi în cadrul Facultăţii de Silvicultură
Suceava, a contribuit la selectarea şi prezentarea de o manieră corespunzătoare a tematicii abordate,
autorul rămâne recunoscător specialiştilor care vor contribui pe calea unor sugestii şi observaţii
critice la diversificare tematică şi la îmbunătăţirea conţinutului lucrării în eventualitatea elaborării
unei noi ediţii.
 Capitolul 1. Vânatul, mediul său de viaţă şi organizarea vânătorii

1.1. Consideraţii generale despre vânătoare

Vânătoarea este activitatea umană destinată uciderii sau capturării animalelor sălbatice aflate
în deplină libertate, urmărindu-se dobândirea acestora în diferite scopuri.
Vânătoarea a apărut o dată cu începuturile evoluţiei omului. Mijloacele şi metodele de a
ucide sau captura animalele sălbatice s-au perfecţionat permanent, pe măsura dezvoltării societăţii
umane. În cadrul preocupărilor existente la nivelul comunităţilor umane pe diferite trepte ale
evoluţiei, vânătoarea s-a menţinut şi s-a manifestat sub diverse forme până în zilele noastre.
La data actuală conceptul de vânătoare include în afara acţiunilor propriu-zise de vânătoare
o gamă largă de acţiuni de conservare a biodiversităţii şi de management al faunei sălbatice de
interes vânătoresc, acţiuni de formare a specialiştilor în domeniu, studii de cercetare şi
fundamentare ştiinţifică a soluţiilor manageriale, acţiuni de conştientizare şi de popularizare a
rolului faunei sălbatice, studii sociologice, etc.
Omul vânător a fost forţat de mediul său de viaţă să îşi dezvolte gândirea prin anticiparea
evenimentelor subsecvente propriilor acţiuni.
Gândirea anticipativă ca precursoare a inteligenţei umane de mai târziu a permis omului
primitiv să îşi perfecţioneze metodele de ucidere sau de capturare a animalelor sălbatice,
asigurându-i posibilitatea de supravieţuire prin folosirea ca hrană a cărnii dobândite prin vânătoare.
Aceasta reprezenta o componentă superioară a hranei caracterizată prin volum mic, capacitatea
energetică mare şi conţinut proteic preponderent. Prin dezvoltarea gândirii anticipative şi
cooperarea în diferite grupuri, omul epocii de piatră a reuşit să doboare animale erbivore mult mai
mari ca talie în comparaţie cu el, care se puteau deplasa cu o viteză superioară capacităţii sale de
deplasare, mai bine dotate senzorial sau animale răpitoare feroce cu gheare şi colţi de temut.
Cercetările din domeniul filogeniei umane au scos în evidenţă faptul că diferitele specii de
hominizi care au evoluat în cadrul ordinului Primates concurând la apariţia omului primitiv au fost
specii prădătoare cu hrănire omnivoră. Necesitatea dobândirii resurselor de hrană prin vânătoare a
fost una permanentă dar posibilităţile de realizare a acestor necesităţi depindeau în mare măsură de
resursele mediului înconjurător şi de evoluţiile climatice caracteristice. Cum performanţele fizice şi
senzoriale individuale erau limitate la caracteristicile speciei, singura cale de asigurare a
supravieţuirii era dezvoltarea gândirii, perfecţionarea uneltelor folosite la vânătoare şi
perfecţionarea modului de cooperare în cadrul grupului.
Se poate afirma cu certitudine că vânătoarea a constituit un factor fundamental în
dezvoltarea comunicării de grup, aceasta determinând formarea primelor agregări umane stabile
care au permis evoluţia spre dezvoltarea comunităţilor gentilice.
Apariţia primelor unelte din piatră cioplită, din os sau din corn iar mai târziu stăpânirea
focului sunt tot atâtea trepte pe care omul le-a urcat şi datorită vânătorii.
Urmărirea turmelor de erbivore care le asigurau hrana pe traseele de migraţii sezoniere
desfăşurate în savanele africane, în stepele eurasiatice sau în tundrele arctice au pus grupurilor
umane primele probleme de adaptare la variaţia rapidă a condiţiilor de viaţă.
Necesitatea asigurării resurselor de hrană prin vânătoare corelată cu necesitatea adaptării la
diferite condiţii de mediu au obligat omul vânător să îşi dezvolte agilitatea, inteligenţa, metodele de
vânătoare precum şi nivelul de comunicare prin folosirea graiului articulat. Prin dezvoltarea unei
organizări sociale primare care s-a autoperfecţionat în decursul mileniilor omul şi-a diversificat
încontinuu metodele şi mijloacele de vânătoare.
Pendularea periodică a populaţiilor de vânători dictată de ritmul glaciaţiilor, obligarea
acestora să se retragă în peşteri sau să migreze spre ţinuturi cu condiţii climatice mai blânde, au
marcat începuturile folosirii uneltelor din piatră cioplită sau şlefuită, a prelucrării lemnului şi lutului
precum şi primele manifestări ale spiritualităţii umane. Urmele acestor prime manifestări spirituale
şi artistice ale omului preistoric se regăsesc şi astăzi în multe peşteri din Spania sau din Franţa, cele
mai vestite dintre ele fiind picturile zoomorfe de pe pereţii peşterii Altamira, peşteră supranumită pe
bună dreptate şi Capela Sixtină a preistoriei.
Până la prima mare diviziune socială între comunităţile cultivatoare de pământuri şi
crescătorii de animale, produsele obţinute prin vânătoare au constituit principala sursă de hrană în
existenţa comunităţilor umane stabile sau migratoare.
Domesticirea câinelui, ca element auxiliar în vânătoare, a permis comunităţilor de vânători
să îşi sporească în mod considerabil eficienţa acţiunilor prin exploatarea vitezei şi capacităţii
senzoriale superioare a acestuia. Ulterior, prin domesticirea calului, omul a reuşit să folosească, în
primul rând în scopul vânătorii, pentru deplasarea proprie sau pentru transport un auxiliar superior
ca energie şi viteză de deplasare. Folosirea calului de călărie a realizat primul salt energetic în
activitatea umană, permiţând omului utilizarea în deplasare a unei energii exterioare organismului
său, energie dirijată pentru capturarea sau stăpânirea altor vieţuitoare.
Perioada neoliticului a dus la perfecţionarea uneltelor folosite de vânători, trecându-se
progresiv de la ghioaga şi suliţa cu vârful întărit în foc, la lancea cu vârful de cremene sau de os, şi
la toporul din piatră. Apare suliţa uşoară pentru aruncat la distanţă, praştia şi mai târziu arcul cu
săgeţi cu vârful din cremene.
În urmă cu 10000-8000 de ani, către sfârşitul neoliticului omul domesticise deja majoritatea
animalelor de care se foloseşte până în zilele noastre.
Sfârşitul perioadei tardiglaciare din Pleistocen aduce cu sine mutaţii deosebite în
componenţa florei caracteristice spaţiului european şi prin excelenţă a celui carpatin. Majoritatea
comunităţilor omeneşti devin stabile, ocupaţia de bază a cestora fiind acum creşterea animalelor
domestice şi cultivarea pământului.
Resursele de hrană fiind mult mai sigure şi mai uşor de obţinut prin creşterea animalelor
domestice, vânătoarea a început să piardă din importanţă, acţiunile de vânătoare concentrându-se cu
predilecţie asupra speciilor prădătoare care dijmuiau adesea animalele domestice sau a celor care
produceau pagube culturilor agricole.
Apariţia fibrei textile a firului vegetal şi a ţesăturii ca rezultat al cultivării plantelor tehnice a
eliminat monopolul pieilor şi blănurilor în confecţionarea elementelor de îmbrăcăminte. Firul
împletit favorizează de asemenea dezvoltarea vânătorii cu laţurile şi a vânătorii colective cu
capcane din plase, metode mult mai productive sub aspectul rezultatelor imediate.
Chiar şi ca ocupaţie secundară vânătoarea a continuat multă vreme să furnizeze
comunităţilor umane un surplus de hrană de bună calitate, piei şi blănuri folosite pentru
îmbrăcăminte, coarne, tendoane şi alte produse specifice.
În epoca bronzului şi ulterior în cea a fierului, uneltele folosite la vânătoare au fost
perfecţionate continuu. Apare lancea cu vârful de bronz sau de fier care înlocuieşte vârful de
cremene sau de piatră şlefuită, apare suliţa uşoară cu vârful metalic, săgeata cu vârf de bronz sau
oţel, topoare şi săbii de diferite forme şi mărimi.
Epoca sclavagistă aduce pentru prima dată posibilitatea unei segregaţii evidente a celor ce
puteau să practice vânătoarea. Aceasta a început să se practice în primul rând ca exerciţiu fizic şi de
antrenare a curajului şi să fie rezervată castei militare.
Ulterior, în feudalism, vânătoarea a devenit un privilegiu al principilor si clasei nobiliare.
În statele moderne, guvernate pe principiul democraţiei, în mod teoretic, vânătoarea poate fi
practicată de orice cetăţean. În mod practic însă, în general, posibilitatea de a practica vânătoarea se
rezumă la clasa mijlocie şi la cei cu resurse materiale deosebite. Cu timpul, se instalează anumite
bariere economice care îi separă pe cei cu mari resurse materiale care îşi pot permite să mai practice
vânătoarea de marea masă a cetăţenilor.
Folosirea energiei mecanice a arcului sau a arbaletei, iar ulterior a energiei chimice a
substanţelor explozive prin inventarea armelor de foc, au permis omului mărirea considerabilă a
distanţei de acţiune şi în domeniul vânătorii.
Au urmat ulterior alte salturi energetice culminând în zilele noastre cu folosirea energiei
chimice a combustibililor fosili sau a energiei nucleare. Folosirea energiei chimice a hidrocarburilor
în deplasare şi a armelor de foc perfecţionate asigură omului vânător al zilelor noastre poziţia unui
super-prădător aparte. Beneficiind de o organizare socială mereu mai avansată, de adaptabilitatea şi
de inteligenţa colectivă transmisă cutumiar sau în scris de la o generaţie la alta pe parcursul
mileniilor, omul a reuşit să domine lumea animală şi vegetală, devenind în zilele noastre stăpânul
discreţionar al tuturor vieţuitoarelor, capabil, în mod teoretic, să exploateze până la extincţie orice
altă specie de pe planetă.
Din fericire, civilizaţia umană a conştientizat la timp această posibilitate vânătorii fiind
primii care, motivaţi de principiile eticii sau din interese directe, au devenit promotorii conservării
şi protejării speciilor de vânat şi a mediului natural de viaţă al acestora. Conştientizarea necesităţii
conservării şi protejării mediului şi a speciilor vânate a reuşit să se propage în majoritatea
comunităţilor umane din toate zonele globului.
Rezultatele concrete ale acestei conştientizări se reflectă în demararea de măsuri de protejare
a speciilor de vânat şi de conservare a mediului lor de viaţă, precum şi în acţiuni de ameliorare a
condiţiilor de viaţă a populaţiilor acestor specii. Evoluţia previzibilă a acestui complex de acţiuni şi
a măsurilor legislative care le guvernează la nivel naţional sau internaţional poate conduce la o
gestionare ştiinţifică pe principiul continuităţii a acestei resurse naturale regenerabile pe care o
constituie vânatul.

1.2. Mediul de dezvoltare a vânatului

Prin vânat se înţelege totalitatea speciilor de interes cinegetic existente pe cuprinsul unui
teritoriu definit. Unele din speciile de interes cinegetic pot fi vânate permanent sau cu perioade de
restricţie iar altele sunt protejate integral ca elemente faunistice. Categoria de protecţie se poate
schimba în timp în funcţie de evoluţie factorilor mediului şi a efectivului populaţiilor respective.
Vânatul s-a dezvoltat şi se dezvoltă încă în anumite zone ale globului ca un produs natural al
mediului respectiv.
Aşa cum s-a precizat anterior, prin vânătoare, speciile de animale sălbatice au constituit din
cele mai vechi timpuri o resursă de existenţă a comunităţilor umane a cărei importanţă a început să
se diminueze o dată cu dezvoltarea creşterii animalelor domestice şi a culturii plantelor agricole.
Dezvoltarea agriculturii şi zootehniei a eliberat o mare parte a comunităţilor umane actuale
de grija hranei, slăbind în mod considerabil presiunea asupra speciilor de vânat ca resursă de hrană.
Ultimele decenii au marcat chiar o tendinţă de creştere în semisălbăticie a multor specii de vânat
(cerbi, antilope, raţe, fazani etc.), special pentru folosinţa ca resurse de hrană, asigurându-se cererea
de carne de vânat cu o afectare mai redusă a efectivelor populaţiilor aflate în libertate.
Împuţinarea sau chiar dispariţie din anumite zone a speciilor de prădători mari elimină de la
sine vânătoarea în scopul protejării animalelor domestice.
În ciuda acestor realităţi, omul rămâne în matricea sa genetică o specie de pradă, iar
practicarea vânătorii sau a pescuitului devin, pe zi ce trece, şi în tot mai multe zone ale globului,
activitate de divertisment, sport şi competiţie determinate de înclinaţia ancestrală instinctuală a
omului către vânătoare.
Speciile sălbatice au evoluat şi evoluează în mediul natural fiind caracteristice diferitelor
tipuri de ecosisteme. Multe dintre aceste specii aparţinând ecosistemelor forestiere şi-au redus
populaţiile în ritmul reducerii suprafeţei pădurilor prin defrişări pentru folosinţe agricole, vetre de
localităţi umane, elemente de infrastructură etc.
Accentuarea funcţiei productive de lemn a ecosistemelor forestiere, dezvoltarea şi
intensivizarea marii culturi agricole, dezvoltarea industrială şi a infrastructurii societăţii moderne,
dezvoltarea turismului de masă precum şi alte activităţi antropice, determină restrângerea şi
sărăcirea habitatelor naturale ale vânatului.
Este rândul vânătorilor, şi nu în puţine cazuri intervenţia acestora a fost benefică pentru
multe din speciile vânate, ca din adversari să devină protectori ai acestora, acţionând pentru
păstrarea şi ameliorarea mediului lor de viaţă.
Realităţile evoluţiei societăţii umane actuale, demonstrează fără nici un dubiu că păstrarea
biodiversităţii vegetale şi animale a devenit un factor indispensabil al supravieţuirii speciei umane
aflate într-o expansiune fără precedent. Comunităţile de vânători au înţeles cu un pas înaintea altora
aceste realităţi acţionând pentru protejarea mediului înconjurător. Activităţile de protejare a
mediului iniţiate de către vânători au fost preluate ulterior de către mişcările ecologiste având
scopuri politice, sau de organizații ce aparțin societăţii civile. Vânătorii au procedat în multe situaţii
la mobilizarea unor forţe şi mijloace băneşti semnificative, destinate dezvoltării normale sau
refacerii multor populaţii de vânat.
Apariţia sau dispariţia unor specii vegetale sau animale face parte din procesul evolutiv
firesc al lumii vii. Cu toate acestea, în ultimele secole, prin accelerarea dezvoltării extensive a
agriculturii şi prin accelerarea ritmului industrializării şi a dezvoltării infrastructurii societăţii
moderne, s-a provocat dispariţia rapidă şi prematură a multor specii de animale.
Statisticile arată că în decursul secolului XIX au dispărut definitiv din fauna terestră un
număr de 75 de specii de păsări şi 27 specii de mamifere. Secolul XX a mai adăugat listei speciilor
dispărute încă 53 specii de păsări, 68 specii de mamifere şi 83 specii de reptile şi batracieni. La
nivelul anului 1980 erau ameninţate cu dispariţia circa 20000 – 25000 de specii vegetale (Elman
1980). În mod paradoxal, din totalitatea speciilor dispărute sau ameninţate cu dispariţia relativ
puţine se pot pune pe seama vânătorii (mamutul, mastodontul, bourul, lebăda neozeelandeză etc.).
Majoritatea speciilor au dispărut ca urmare a deteriorării sau schimbării ireversibile a mediului lor
de viaţă.
Conştientizarea necesităţii protejării speciilor de vânat în secolul XX a dus, în Europa, în
ciuda dezvoltării demografice şi a celor două războaie mondiale care i-au devastat teritoriul, la
conservarea şi chiar la dezvoltarea efectivelor anumitor specii de vânat mare (elan, cerb nobil şi
lopătar, căprior, mistreţ, capră neagră etc.). Mai mult, vânătorilor li se datorează, lărgirea arealului
natural al multor specii de vânat prin transferarea de populaţii de iepure, cerb nobil şi capră neagră
în Australia şi Noua Zeelandă, de cerb nobil în America de Sud, de cerb lopătar şi antilope în
America de Nord (Texas) etc.
În general, iniţiativa înfiinţării de parcuri naţionale, parcuri de vânătoare, zone protejate şi
rezervaţii ale biosferei a fost şi rămâne benefică pentru un număr mare de specii de vânat.
Comunitatea Europeană beneficiază de un amplu program de protejare a naturii - “Natura-
2000”, program prin care o suprafaţă importantă a ţărilor membre va fi afectată conservării şi
protejării ecosistemelor naturale. De acest sistem de protecţie vor beneficia în egală măsură şi
populaţiile speciilor de interes cinegetic din zonele respective.

1.3. Mediul de dezvoltare a vânatului în România

Evoluţia istorică a mediului natural al vânatului pe cuprinsul teritoriului locuit de români stă
sub semnul despăduririi graduale a teritoriului, acţiune apreciată de cele mai multe ori apriori ca
fiind efectuată în folosul comunităţilor umane existente dar constatată ulterior cu efecte negative
asupra acestora.
De la un teritoriu acoperit cu păduri în proporţie de 60 – 70% (Pop, 1943) sau 75% relativ la
teritoriul României de azi (Chiriţă, 1985), s-a ajuns la data actuală la un procent de împădurire de
numai 27%, cu mult sub minimul eco-geografic necesar apreciat de specialişti la un procent de
48% pentru teritoriul naţional actual.
Bogăţia în vânat a codrilor Daciei preromane se poate aprecia considerând numărul de
11000 de fiare sălbatice capturate de legiunile romane şi duse în circurile Romei, pentru cele 123 de
zile de festivităţi închinate cuceririi Daciei.
Căile despăduririi au fost defrişările, incendierile, uscările din diferite motive, preponderentă
fiind defrişarea pădurilor în scopuri agricole. Primele defrişări semnificative efectuate în scopul
dezvoltării spaţiilor rezervate culturilor agricole (cereale, vii, pomi fructiferi) s-au produs în
perioada formării statului centralizat al dacilor condus de Burebista şi apoi de Decebal.
Au urmat apoi defrişările strategice efectuate de legiunile romane după cucerirea Daciei
pentru amplasarea castrelor, paza căilor de comunicaţie şi amplasarea noilor cetăţi, oraşe sau
municipii.
 După retragerea aureliană petrecută în jurul anului 275, sub presiunea triburilor migratore
ale goţilor, este de presupus o anumită perioadă de stagnare a defrişărilor datorată în primul rând
dezorganizării vieţii sociale din fosta provincie Dacia.
Migraţiile popoarelor asiatice desfăşurate periodic, timp de câteva secole după retragerea
administraţiei imperiale romane au contribuit, prin incendieri repetate şi necesitatea refacerii
gospodăriilor ţărăneşti, la diminuarea treptată a pădurilor din jurul comunităţilor umane.
Constituirea statelor feudale româneşti şi dezvoltarea economiei caracteristice a menţinut o presiune
moderată asupra pădurilor. După subjugarea principatelor de către Imperiul Otoman, presiunea
asupra pădurilor a sporit în mod considerabil din cauza nevoilor economice imperiale. A urmat
tratatul de la Adrianopol din 1829 când comerţul cu cereale a principatelor a fost liberalizat.
Expansiunii sălbatice a terenurilor agricole i-au căzut pradă cele mai vestite păduri din zonele de
câmpie şi colinare ale principatelor. Alt val de defrişări a fost determinat de reforma agrară a lui
Alexandru Ioan Cuza, când majoritatea pădurilor cu care au fost împroprietăriţi ţăranii au fost
defrişate, fiind transformate în ogoare sau islazuri. Între 1864 şi 1918 suprafaţa pădurilor Regatului
României s-a diminuat la jumătate.
A urmat Primul război mondial cu transformarea teritoriului regatului în teatru de război şi
defrişări de necesitate.
Atribuirea de păduri comunităţilor locale, urmate de transformarea acestora în islazuri sau
terenuri agricole dictate de interesele clasei politice de după 1918 a dus la diminuarea suprafeţei
împădurite a României Mari cu peste 1,3 milioane hectare.
Suprafaţa păduroasă a României sa fost diminuată în ultimele secole cu circa 5 milioane
hectare (Pop, 1963) din care peste 4 milioane începând cu tratatul de la Adrianopol.
Este de presupus că şi populaţiile de vânat mare din teritoriul naţional s-au diminuat cel
puţin în ritmul diminuării suprafeţelor pădurilor
După 1947, odată cu instaurarea regimului comunist şi a statului totalitar, suprafaţa fondului
forestier s-a mai redus cu circa 150000 hectare, producându-se în plus destructurarea accentuată a
arboretelor şi defrişarea perdelelor de protecţie din Dobrogea şi Câmpia Română.
După 1990, fondul forestier al României a mai primit două lovituri semnificative prin
aplicarea Legii nr. 18/1990 şi a Legii nr. 1/2000. În lipsa unui cadru legal şi a instituţiilor de punere
în aplicare a acestuia, suprafeţele de pădure atribuite foştilor proprietari au căzut în cea mai mare
parte pradă securii, noii proprietari neavând resursele necesare continuării procesului de producţie
forestieră. Pădurile defrişate au fost păşunate în mod haotic, regenerând-se numai pe alocuri prin
specii de slabă valoare economică.
Distrugerea perdelelor agricole şi împroprietărirea la marginea masivelor forestiere a dus, pe
lângă alte consecinţe ecologice grave, la eliminarea în mare parte a efectului marginal al pădurii, cu
consecinţe negative asupra populaţiilor de vânat.
În paralel cu diminuarea suprafeţei păduroase „casa şi masa” vânatului mare s-a restrâns în
mod considerabil.
O influenţă negativă asupra numărului şi calităţii vânatului erbivor s-a manifestat şi prin
modificarea dirijată a proporţiei speciilor forestiere, prin extinderea în culturile forestiere a speciilor
răşinoase începând cu a doua jumătate a secolului XVII în Bucovina şi Transilvania, iar după 1918
pe întreg teritoriul României.
Evoluţia celorlalte biomuri caracteristice zonei geografice în care este situată România s-a
concretizat în transformări succesive determinate de activităţile antropice, transformări de cele mai
multe ori nefavorabile vânatului.
Stepa originară, bogată în specii erbacee sălbatice a fost transformată în câmp agricol pe
care se cultivă puţine plante agricole, ale căror seminţe, de regulă constituie scopul culturii, fiind
culese odată cu încheierea ciclului productiv. Parcurgerea succesivă în decursul unui an cu diverse
lucrări agricole a terenului este de natură să deranjeze prezenţa vânatului. Prin lucrările de tratare a
culturilor cu substanţe pentru combaterea dăunătorilor pot fi cauzate pierderi importante la
efectivele de vânat (iepure, potârniche, fazan).
 De asemenea, recoltarea nutreţurilor în stare verde se suprapune cu perioadele de clocit a
speciilor de păsări sau cu perioada de creştere a puilor la iepure şi căprior. Deşi formal este interzisă
recoltarea culturilor fără dispozitive de stârnire şi de îndepărtare a vânatului, de cele mai multe ori
utilajele agricole de recoltare a culturilor nu sunt prevăzute cu asemenea dispozitive, odată cu
recoltarea producţiei agricole fiind distruse multe exemplare de vânat preponderent din contingentul
tânăr.
Lipsa unui biotop adecvat a dus la reducerea până la dispariţie, în majoritatea zonelor de
câmpie a dropiei şi spârcaciului. Fazanul se menţine doar prin intervenţia gestionarilor de vânat cu
repopulări succesive.
Perioada cooperativizării în domeniu agricol dintre anii 1959 – 1989 a produs şi unele
avantaje dezvoltării speciilor de câmpie prin înfiinţarea unor blocuri compacte de culturi în care s-
au putut dezvolta populaţiile de vânat. Caracteristic în acest sens este ecotipul căpriorului de
câmpie, respectiv populaţii ale acestei specii care nu se mai sprijineau pe adăpostul sau hrana oferită
de pădure pe tot parcursul anului. Fragmentarea excesivă a folosinţelor agricole survenită prin
aplicarea reformelor în domeniul proprietăţii agricole după anul 1989 a produs o diminuare
considerabilă a capacităţii de producţie cinegetică a zonelor cultivate agricol, în primul rând prin
lipsa liniştii în zonele respective. Starea actuală de abandonare a multor terenuri agricole care au
fost lăsate pârloage poate duce la creşterea efectivelor de iepure, potârniche şi fazan. Din păcate pe
majoritatea acestor terenuri necultivate, în perioadele de toamnă-iarnă se practică păşunatul haotic
care reduce simţitor contingentul de tineret al populaţiilor de vânat mic.
Luncile şi Delta Dunării au suferit şi ele transformări majore mai ales în a doua jumătate a
secolului XX. Multe din lacurile şi zonele mlăştinoase adiacente cursului Dunării au fost desecate
prin îndiguiri şi transformate în terenuri agricole. Acelaşi fenomen s-a produs şi în Insula Mare a
Brăilei precum şi în Delta Dunării. În acest fel suprafeţele propice dezvoltării avifaunei de luncă şi
celei deltaice au fost diminuate în mod continuu.
Declararea Deltei Dunării ca Rezervaţie a Biosferei este de natură să producă un reviriment
în degradarea avifaunei specifice. Din nefericire tendinţa de protecţie totală aplicată fără
discernământ poate duce la proliferarea unor specii de mamifere (mistreţ, şacal, enot) sau de păsări
(fazan) care pot dăuna echilibrului ecologic din zonele protejate.
Zona alpină a suferit şi ea modificări semnificative prin activitatea antropică. De la
defrişările accidentale ale jnepenişurilor naturale efectuate de păstori de-a lungul timpului s-a trecut
în anii 60-70 la defrişări masive dirijate, în ideea măririi spaţiilor destinate păşunatului animalelor
domestice. Astfel, după academicianul Alexandru Filipaşcu, circa 11000 ha de jnepenişuri au fost
defrişate doar între anii 1964 – 1970, pentru a face loc păşunilor alpine. Prin eliminarea
jnepenişurilor a dispărut practic adăpostul pentru o serie de vertebrate adaptate acestui ecosistem,
dispărând şi locurile optime în care fată capra neagră. Locul jnepenişurilor a fost luat de păşuni în
care s-au instalat stâne păzite de câini liberi. Din păcate păşunile mănoase imaginate de agricultorii
care au iniţiat defrişarea jnepenişurilor au întârziat să apară şi să crească capacitatea zootehniei
alpine. În schimb, locul jnepenişurilor a fost luat în mare parte de grohotişuri instabile şi
neproductive. Singurul fenomen persistent aferent defrişării jnepenişurilor a fost distrugerea
echilibrului reţelei hidrografice din zonele defrişate şi din aval. În asemenea condiţii, dezvoltarea
populaţiilor de capră neagră a suferit fluctuaţii majore. Ulterior, în aceste zone defrişate s-au instalat
asociaţii secundare având ca specie principală ienupărul. Delimitarea unor noi suprafeţe de parcuri
naţionale în zonele alpine şi subalpine, în cadrul programului european Natura 2000 este de natură
să sporească capacitatea cinegetică a zonelor respective în măsura în care se va limita păşunatul
animalelor domestice şi se va asigura paza corespunzătoare împotriva braconajului.
Condiţiile de mediu din zona alpină variază în mod în mod considerabil în decursul unui an.
Din acest motiv majoritatea populaţiilor de vânat specifice se deplasează periodic la adăpostul
pădurii din aval. Acest fenomen de deplasare sezonieră a caprei negre sau a cocoşului de munte este
încă puţin studiat în România. Alte specii (marmota) s-au adaptat la reducerea sezonieră a activităţii
prin hibernare în vizuini săpate printre stânci.
 1.4. Organizarea vânătorii şi administrarea vânatului în România
Organizarea vânătorii sau organizarea vânătorească din România are ca scop fundamental
gestionarea durabilă a fondului cinegetic naţional, resursă regenerabilă cu valoare patrimonială şi
economică de excepţie.
Conducerea sectorului care are ca obiect economia vânatului a fost denumită diferit în
diverse etape: administrarea vânatului, gospodărirea vânatului, economia vânatului, management
cinegetic sau gestiune cinegetică.
În etapa actuală de tranziţie de la economia de stat centralizată la o economie liberă de piaţă,
tranziţie însoţită de tendinţele şi demersurile politico-economice de integrare a României în
Comunitatea Europeană, conducerea sectorului cinegetic este chemată să urmărească cu prioritate
conservarea şi dezvoltarea patrimoniului cinegetic naţional prin promovarea unor politici prudente
de adaptare a managementului cinegetic tradiţional la realităţile tendinţelor de integrare europeană a
ţării şi de globalizare a economiei.
Pin vânătoare, în accepţiunea generală, se înţelege un ansamblu de activităţi socio-
economice orientate în mod direct sau indirect în sensul gestionării cu continuitate şi eficienţă a
populaţiilor speciilor de interes vânătoresc dintr-un teritoriu dat.
Vânătoarea astfel definită, poate fi organizată şi exercitată pentru asigurarea resurselor de
subzistenţă, în scop comercial sau în scop recreativ-sportiv.
Ţelul principal al organizării vânătoreşti este diferit în funcţie de zona geografică, abundenţa
vânatului, densitatea populaţiei, stadiul de dezvoltare socială şi mijloacele de exercitare a vânătorii.
Dezvoltarea agriculturii şi cu deosebire a sectorului zootehnic prin creşterea industrială sau
semiindustrială a majorităţii speciilor de animale domestice, dezvoltarea acvaculturii în paralel cu
modernizarea mijloacelor de pescuit marin şi oceanic, permit majorităţii ţărilor europene să îşi
asigure resursele de hrană preponderent din aceste activităţi. În aceste mod vânătoarea nu mai este
orientată prioritar în sensul producerii de bunuri şi materii prime specifice (carne, piei, blănuri etc.)
ea fiind organizată cu preponderenţă în scopul recreativ-sportiv.
România este aliniată pe deplin unei asemenea politici, reglementarea vânătorii ca activitate
recreativ–sportivă fiind deja o chestiune de tradiţie.
Este de la sine înţeles că activitatea de vânătoare, indiferent de scopul de bază în care este
organizată şi practicată, urmăreşte şi o finalitate economică, directă sau indirectă.
Obiectul vânătorii îl constituie în principal populaţiile de vânat în corelaţie strânsă cu mediul
de trai al acestor populaţii.
Ca orice activitate umană, şi vânătoarea este reglementată pe baze cutumiare, reguli şi
tradiţii specifice sau, în societatea modernă, prin legi generale sau legi speciale. În România
organizarea şi practicarea vânătorii sunt acţiuni legiferate ca atare şi supuse controlului statal.
Subsecvent acestei reglementări şi dreptul la vânătoare concretizat prin calitatea de vânător se
atribuie sub controlul autorităţii statale de administrare a vânatului, în conformitate cu
reglementările prevăzute de legea specială de vânătoare.
Managementul cinegetic are ca obiect atât vânatul şi mediul de trai al acestuia cât şi modul
de organizare al vânătorilor şi al organismelor de stat implicate în mod direct în aplicarea
prevederilor legale în domeniu.
Vânatul este constituit din totalitatea populaţiilor speciilor de animale sălbatice, exploatabile
sau protejate integral, considerate în timp şi în spaţiu ca fiind de interes vânătoresc. Potrivit
tradiţiilor vânătoreşti, după natura şi modul său de viaţă vânatul se clasifică în: vânat cu păr şi
vânat cu pene, vânat răpitor şi nerăpitor, vânat mic şi vânat mare, vânat sedentar, migrator sau
eratic. Vânatul împreună cu mediul său de viaţă în care se dezvoltă în mod natural constituie fondul
cinegetic al unei zone, regiuni, ţări sau continent. Populaţiile unor specii de păsări migratoare se pot
deplasa pe teritoriul mai multor ţări sau chiar pe teritoriul mai multor continente. Din această cauză
managementul cinegetic modern impune ca reglementările privind organizarea vânătorii să fie
similare sau compatibile în toate zonele în care aceste populaţii evoluează. Reglementările
respective trebuie să îşi găsească expresia în convenţii internaţionale unanim recunoscute de toate
ţările implicate.
 Modul de organizare a vânătorii şi modul de administrare a vânatului derivă în primul rând
din regimul juridic al acestuia. Acest regim poate fi: libertar, regalian sau domenial.
Regimul libertar defineşte situaţia în care orice vânător poate vâna oriunde, oricând şi orice.
Regimul regalian defineşte vânatul ca bun al principelui feudal, al regelui sau al împăratului,
după caz. În statul modern regimul regalian defineşte vânatul ca bun public.
Regimul domenial defineşte vânatul ca aparţinând proprietarului domeniului respectiv. De
regulă regimul domenial a fost şi este practicat în diverse variante restrictive, respectiv, vânatul este
considerat ca bun al proprietarului de teren în timp ce dreptul de vânătoare este administrat de
autoritatea statală.
Începând din anul 1947, odată cu promulgarea legii pentru organizarea economiei vânatului,
organizarea vânătorii în România se desfăşoară sub regim regalian. La data actuală, organizarea
vânătorii este reglementată prin Legea fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului (Legea nr. 407/
2006, cu completările şi modificările ulterioare). Fondul cinegetic naţional este definit prin lege ca
bun public. În acest sens administrarea sa este realizată de către guvernul ţării prin autoritatea
publică centrală care răspunde de silvicultură. Responsabilitatea administrării vânatului prin această
autoritate publică centrală urmează unei tradiţii naţionale, prima lege de vânătoare a statului unitar
român ghidându-se după modelul german de la data respectivă. Ea se justifică prin faptul că
majoritatea speciilor de vânat sedentar cu deosebire vânatul mare sunt strâns legate de prezenţa
pădurii. Subsecvent acestei realităţi si disciplina “vânătoare” se predă în unităţile de învăţământ
silvic de toate gradele. Începând din anul universitar 1995/1996, în cadrul Universităţii
“Transilvania“ din Braşov s-a înfiinţat primul Colegiu Cinegetic, cu o durată de studii de trei ani,
menit să asigure o pregătire aprofundată de specialitate prin parcurgerea mai multor discipline
legate direct sau indirect de activitatea cinegetică. În prezent, la Universitatea „Transilvania”
Braşov, în cadrul domeniului “Silvicultură” funcţionează specializarea „Cinegetică” cu durata
studiilor de 4 ani.
Fondul cinegetic naţional constituit din totalitatea populaţiilor de animale sălbatice de
interes vânătoresc şi biotopurile pe care acestea le ocupă, este divizat în vederea gestiunii cinegetice
în unităţi de bază denumite fonduri cinegetice sau fonduri de vânătoare.
Fondurile cinegetice sunt arondate pe criterii ecologice, pe suprafeţe întinse, indiferent de
natura folosinţei terenurilor sau de natura proprietăţii acestora. Suprafeţele fondurilor de vânătoare
trebuie să fie suficient de mari încât să cuprindă raza de activitate anuală a majorităţii populaţiilor
speciilor de vânat considerate ca făcând obiectul gestiunii fondului respectiv, numite specii
principale. Delimitarea teritorială a fondurilor de vânătoare s-a efectuat şi modificat ulterior de către
autoritatea publică responsabilă de gestiunea fondului forestier, prin studii de specialitate întocmite
de unităţile de cercetare şi amenajare silvică.
Suprafeţele minime ale fondurilor cinegetice prevăzute la data actuală de Legea fondului
cinegetic şi a protecţiei vânatului (Legea nr. 407 / 2006, cu completările şi modificările ulterioare)
sunt departajate după zonarea geografică altitudinală a teritoriilor pe care sunt arondate aceste
fonduri şi sunt prezentate în tabel.

Suprafeţele minime ale fondurilor de vânătoare pe categorii de relief

Nr. crt. Forma de relief Altitudinea (m) Suprafaţa minimă (ha)
1 Câmpie < 200 5000
2 Deal 200-800 7000
3 Munte > 800 10000

Delimitarea fondurilor cinegetice se face, pe cât posibil, pe limite naturale (culmi, văi, ape)
sau pe limite artificiale stabile (autostrăzi, şosele, căi ferate, canale de irigaţie, linii de înaltă
tensiune, etc.). Din consideraţii fireşti, fondurile de vânătoare sunt arondate de regulă cu respectarea
limitelor unităţilor de producţie şi a limitelor teritoriale ale ocoalelor silvice. Sunt delimitate în acest
fel circa 2150 fonduri cinegetice cuprinzând în jur de 22 milioane ha suprafaţă productivă cinegetic,
din care circa 6,36 milioane hectare de pădure.
 La nivelul anului 2008 (luna mai) efectivele optime stabilite de Ministerul Agriculturii,
Pădurilor şi Dezvoltării Rurale şi efectivele reale evaluate pentru speciile de vânat nerăpitor sunt
prezentate în tabel. La aceeaşi dată efectivele evaluate la speciile răpitoare erau de 6795 urşi, 3811
lupi, 1766 râşi şi 7362 pisici sălbatice.
Efectivele de vânat nerăpitor
Cerb Cerb Capră Potâr- Cocoş de
Specia Căprior Mistreţ Iepure Fazan
nobil lopătar neagră niche munte
Efectiv
32270 3908 129494 6032 37175 1036236 277178 196672 7665
optim
Efectiv real
35415 5283 160622 6445 58988 1084364 344948 181150 8949
2008

Fondul cinegetic naţional cu o suprafaţă productivă de 22049217 ha este atribuit spre

gestionare exclusiv persoanelor juridice definite prin lege după cum urmează:
- Asociaţii de vânătoare afiliate A.G.V.P.S. din România .......... 67 %;
- Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva ................................... 29 %;
- Alte asociaţii de vânătoare ......................................................... 2 %;
- Unităţi de învăţământ şi de cercetare ştiinţifică ......................... 2%.
Documentaţia minimală pentru evidenţa gestiunii cinegetice este „Studiul de specialitate
pentru gestionarea durabilă a vânatului”, studiu care cuprinde elementele de bază pentru definirea
acestora, precum şi evoluţia anumitor parametri privind gestiunea fondului cinegetic pe o perioadă
de minim 10 ani. Parametrii de bază ai fondului de vânătoare sunt vecinătăţile, limitele şi hotarele,
natura suprafeţelor incluse în limitele sale (pădure, teren agricol, luciu de apă, fâneţe, livezi,
terenuri neproductive cinegetic – căi de comunicaţie etc.), mărimea suprafețelor etc.
În momentul de faţă gestionarii fondurilor cinegetice sunt obligaţi să întocmească studii de
specialitate pentru gestionarea durabilă a vânatului pentru fiecare fond în parte, prin specialişti
atestaţi în acest sens.
Începând cu aplicarea Legii nr. 26 / 1976, pentru unele fonduri de vânătoare destinate unei
gospodăriri intensive a vânatului stabilite ca Unităţi Silvo-cinegetice de Interes Naţional, (U. S. I.
N.) s-au întocmit amenajamente silvo-cinegetice speciale care au detaliat modul de amenajare a
terenurilor productive şi au stabilit toate măsurile organizatorice în vederea unei bune gospodăriri
intensive a efectivelor de vânat din aceste zone.
Reglementarea procesului de producţie cinegetică se stabileşte în mod sumar şi prin
amenajamentele silvice în baza unor parametrii generali.
La data actuală, criteriile de organizare sunt cuprinse în normele tehnice pentru amenajarea
pădurilor.
Pentru contracararea unor factori naturali sau antropici negativi în dezvoltarea populaţiilor
speciilor de vânat şi pentru a face posibilă observarea sau recoltarea vânatului este necesar ca
fondurile cinegetice, o dată delimitate, să fie amenajate în condiţii corespunzătoare. În acest sens,
lucrările de amenajare a fondurilor de vânătoare vizează în primul rând ameliorarea condiţiilor de
hrană, adăpost şi linişte a vânatului. În al doilea rând este necesară existenţa unei reţele de acces
formată din drumuri şi cărări de vânătoare care să permită amplasarea cantităţilor de hrană
complementară necesară, precum şi dotarea cu instalaţii pentru urmărirea, observarea sau recoltarea
vânatului. Toate aceste lucrări trebuie să fie executate în paralel cu studiul vânatului din fondul
respectiv şi cu măsuri severe de pază.
Atunci când se doreşte o organizare intensivă a producţiei cinegetice lucrările fac obiectul
unui proiect separat de amenajare, aşa numitul amenajament silvocinegetic.
Gospodărirea vânătorească din România s-a efectuat, începând de la aplicarea primei legi
moderne de vânătoare ( 1923), în general, după modelul german.
Se impune ca managementul cinegetic actual să se desfăşoare pe temeiuri ştiinţifice,
urmărindu-se armonizarea acestuia cu interesele generale ale societăţii pe de o parte şi conservarea
biodiversităţii şi a habitatelor naturale ale vânatului pe de altă parte. Sarcina aplicării unui
management cinegetic pe temeiuri ştiinţifice nu este uşoară, cu deosebire când acesta trebuie să-şi
adapteze parametrii unei evoluţii rapide şi sinuoase, uneori necontrolate şi dificil de prognozat, a
societăţii aflate în tranziţie.
Managementul cinegetic trebuie să se fundamenteze pe baze ştiinţifice şi organizatorice
solide dintre care prezentăm mai jos pe cele principale:
- cunoaşterea biologiei speciilor de vânat sub aspectele morfo-anatomice, etologice şi
ecologice;
- respectarea principiilor culturii vânatului;
- protecţia vânatului prin ameliorarea condiţiilor de viaţă, controlul numeric strict al dăunătorilor şi
combaterea vânătorii ilegale (braconajului);
- exploatarea raţională a populaţiilor de vânat şi valorificarea eficientă a foloaselor şi produselor
rezultate.
Managementul cinegetic fundamentat ca sistem se raportează la unitatea funcţională
fundamentală - fondul cinegetic - asupra căruia acţionează direct sau indirect, pozitiv sau negativ,
diversele influenţe naturale sau socio-umane. Evaluarea capacităţii cinegetice prin determinarea
bonităţii fondului cinegetic pentru speciile principale de vânat (de regulă o dată la zece ani)
fundamentează un reper general de urmat prin activităţile manageriale specifice. Evaluarea anuală a
efectivelor de vânat dă posibilitatea analizei rezultatelor concrete ale acţiunilor de gestiune
cinegetică şi orientarea acestora în sensul corectării elementelor cu influenţă negativă asupra
sistemului.
Conexiunile de bază dintre elementele sistemului managementului cinegetic sunt prezentate
în figura 1, iar ţelurile urmărite de acest management în figura 2.
Aşa cum se remarcă din figura 1, asupra unităţii cinegetice de bază pot să acţioneze pe de o
parte în mod direct gestionarul prin reducerea rezistenţei mediului, iar în mod indirect
administratorul prin reglementări legale, acţiuni de optimizare a folosinţelor de bază ale terenurilor,
elemente de cercetare sau învăţământ cinegetic. Toate acţiunile directe sau indirecte întreprinse în
vederea ridicării potenţialului cinegetic al fondurilor de vânătoare se concretizează prin mărimea
efectivului real de vânat constatată cu ocazia evaluării de primăvară. Datele privind evaluarea
vânatului se centralizează şi se analizează de către administratorul fondului cinegetic. În raport de
mărimea efectivelor optime şi de necesitatea aplicării măsurilor de selecţie cu arma se
dimensionează planul recoltei de vânat a anului respectiv, la nivelul fiecărui fond cinegetic. Prin
realizarea planului de recoltă şi a măsurilor de protecţie se încheie un ciclu anual de producţie
cinegetică. Începând cu anul 2008, prin aplicarea Legii nr. 215 / 2008, a fost legalizată aplicarea
“anului cinegetic” respectiv evidenţierea măsurilor de gestiune cinegetică pe o perioadă anuală
cuprinsă între 15 mai anul curent şi 14 mai anul următor.
 ADMINISTRATORUL CONSILIUL NAŢIONAL DE VÂNĂTOARE
FONDULUI CINEGETIC
NAŢIONAL

Strategie naţională în domeniul cinegetic

- propuneri legislative; arondare fond
cinegetic; acte normative;

- definirea şi stabilirea funcţiilor cinegetice

FONDUL GESTIONARUL ale pădurii;
CINEGETIC FONDULUI
CINEGETIC -ameliorarea structurii pădurii;

-optimizarea structurii specifice a culturilor

agricole;

Reducerea rezistenţei mediului prin:

-ameliorarea condiţiilor naturale de hrană,

adăpost şi linişte;
-completarea hranei în perioadele dificile;
EVALUAREA EVALUAREA -controlul prădătorilor naturali; combaterea
câinilor hoinari şi a pisicilor hoinare;
CAPACITĂȚII
ANUALĂ A -combaterea braconajului;
CINEGETICE -prevenirea şi combaterea maladiilor
EFECTIVELOR
specifice
-selecţia cu arma.
-recoltarea exemplarelor cu trofeu la vârste
BONITATEA PENTRU optime.
SPECIILE -populări şi repopulări, ameliorare
PRINCIPALE
genetică.

Legenda
acţiune directă;
EFECTIVE OPTIME acţiune indirectă
EFECTIVE
analiză;
REALE răspuns.

PLANIFICAREA PLANIFICAREA
RECOLTEI DE VÂNAT MĂSURILOR DE
OCROTIRE

Sistemul managementului populaţiilor de vânat

CATEGORIA VÂNAT NERĂPITOR VÂNAT RĂPITOR
DE
VÂNAT
Mare Mic

SCOPUL Obţinerea de trofee Obţinerea de Menţinerea biodiversităţii şi

GOSPODĂRIRII valoroase în număr populaţii viguroase a echilibrului ecologic;
cât mai mare şi recolte cât mai obţinerea de trofee de
mari valoare

Menţinerea şi Dezvoltarea Cunoaşterea efectivelor şi

CALEA ameliorarea asigurarea condiţiilor de
normală a speciilor
DE vitalităţii speciilor viaţă
URMAT existente şi
protejarea

Îmbunătăţirea Menţinerea de Dezvoltarea normală a

condiţiilor de viaţă efective cât mai speciilor prădate; controlul
METODA şi menţinerea de efectivelor proprii
apropiate de optim
efective apropiate
de optim

- ameliorarea condiţiilor de hrană, linişte şi adăpost;

MIJLOACE - prevenirea şi combaterea bolilor;
- combaterea dăunătorilor şi a braconajului;
- populări, repopulări şi colonizări;
- selecţia;

Menţinerea Estetica Recreare Rezultate în Efecte Efecte

REZULTATE echilibrului naturală prin competiţii economice economice
ecologic vânătoare cinegetice directe indirecte
Interes pentru cunoaşterea ţării
Perpetuarea dezvoltării speciilor

IMPLICAŢII
Industria de arme şi muniţii

Vestimentaţie de vânătoare

SOCIALE
Organizaţii de vânătoare

Vânătoare fotografică

Accesorii vânătoreşti
Interes pentru vânat
Vânătoare turistică
Armonie naturală

Educaţie

Blănuri
Turism

Carne
Artă

Piei

Ţelurile managementului cinegetic

 Capitolul 2. Noţiuni de biologia vânatului
Pentru cei care practică vânătoarea dar mai ales pentru cei care se ocupă de gestiunea
vânatului precum şi de organizarea vânătorii, cunoaşterea modului de viaţă a animalelor sălbatice
care fac obiectul vânătorii reprezintă o problemă de maximă importanţă.
În acest sens, în cele ce urmează sunt prezentate noţiuni privind morfologia, ecologia şi
etologia vânatului ca aspecte biologice fundamentale pentru cunoaşterea şi înţelegerea
comportamentului acestuia.
Biologia (din greacă bios = viaţă, logos = vorbire, cunoaştere) este ramura ştiinţei care
studiază apariţia şi dezvoltarea vieţii pe Pământ. În mod firesc, potrivit complexităţii lumii vii, de la
microorganisme la om, şi biologia cuprinde complexitatea aspectelor ştiinţifice cunoscute cu
referire la lumea vie.
Prezentarea se limitează la noţiuni de biologia vertebratelor, încrengătură care cuprinde şi
speciile de animale sălbatice care fac obiectul vânătorii.
2.1. Morfologia vânatului ca subramură a biologiei vânatului cuprinde studiul formei şi
caracteristicilor exterioare ale exemplarelor sau speciilor de vânat. Denumirea şi semnificaţia
morfologiei derivă din cuvintele greceşti “morphos” (formă) şi “logos” (vorbire, cunoaştere).
Caracteristic pentru activitatea de vânătoare este faptul că obiectul său, respectiv
exemplarele de vânat aparţinând diferitelor specii, nu se află sub un control direct şi nemijlocit aşa
cum se întâmplă în sectorul zootehnic. Exemplarele de vânat trăiesc, în mod normal, în stare de
sălbăticie. Identificarea sau observarea lor sub diverse aspecte care interesează activitatea cinegetică
(specia, sexul, vârsta, mărimea, starea de sănătate, particularităţile individuale, caracteristicile
trofeului etc.) constituie principala modalitate de cunoaştere a acestora.
Aprecierea calităţilor exemplarelor de vânat se poate face uneori prin observaţii îndelungate
şi repetate, alteori printr-o singură observaţie limitată în timp. În activitatea practică a gestiunii
cinegetice, de cele mai multe ori, observarea este singura cale de cunoaştere a exemplarului
respectiv iar timpul de observare a sa este, de regulă, limitat.
Primele relaţii privind caracteristicile şi calităţile unui exemplar de vânat ne sunt oferite de
aspectul său exterior, prin urmare de elementele morfologice. Într-o corelaţie destul de strânsă,
aspectul exterior este în legătură directă, pe de o parte, cu structura anatomică a organismului
acestuia, iar pe de altă parte, cu starea sa fiziologică.
Datorită faptului că, de cele mai multe ori, posibilitatea de observare este unică şi de scurtă
durată, este necesară cunoaşterea temeinică a aspectelor morfologice ale exemplarelor de vânat
astfel încât aprecierea asupra calităţii acestora să fie una cât mai obiectivă şi posibil de realizat într-
un timp cât mai scurt.
Considerând aspectele prezentate, rezultă că studiul formei şi caracteristicilor exterioare ale
animalelor sălbatice este mult mai important în gestiunea cinegetică decât în cazul animalelor
domestice, la observarea animalelor sălbatice fiind necesară o cunoaştere complexă şi aprofundată
care să permită specialistului aprecierea rapidă şi obiectivă a calităţilor exemplarului de vânat în
cauză. În mod firesc şi în anumite limite, pe baza caracteristicile morfologice ale exemplarelor de
vânat se pot exprima într-o relativă corelaţie atât informaţii privind elementele anatomice cât şi
starea fiziologică a animalului observat.
Elementele de descriere morfologică a exemplarelor sau a speciilor de vânat se diferenţiază
în primul rând în funcţie de clasa din care acestea fac parte: Mammalia (mamifere) sau Aves
(păsări).
Morfologia mamiferelor. Descrierea morfologică a speciilor de mamifere se face începând
cu mărimea taliei, detaliindu-se dimensiunile corporale şi caracteristicile definitorii ale indivizilor.
Dimensiunile avute în vedere pentru descrierea morfologică sunt: lungimea totală a corpului,
lungimea şi caracteristicile cozii, înălţimea la greabăn, greutatea, lungimea şi caracteristicile
membrelor. Se fac referiri asupra formei corpului, formei capului, lungimii şi formei gâtului,
lungimii membrelor, naturii terminaţiilor membrelor etc. În legătură directă cu terminaţiile
membrelor şi cu lungimea acestora se poate descrie urma tipar, respectiv amprenta membrelor
anterioare şi posterioare precum şi urma pârtie respectiv forma şi caracteristicile succesiunii de
urme în diverse moduri de deplasare a exemplarului descris (deplasarea la pas, în trap, în salturi
etc.). În cazul exemplarelor purtătoare de coarne un rol important îl are descrierea acestora sub
aspectul naturii, formei, mărimii şi celorlalte caracteristici specifice.
Atunci când există un dimorfism sexual evident, elementele specificate se detaliază pe sexe.
La descrierea speciilor greutatea şi elementele dimensionale se concretizează atât pentru
exemplarele adulte cât şi pentru exemplarele juvenile, cu preponderenţă pentru primul an de viaţă,
la diverse stadii de dezvoltare a lor (1 lună, 3 luni, după înţărcare, la maturitatea sexuală etc.).
La exemplarele purtătoare de coarne se precizează, în funcţie de natura acestora, (cornoasă
sau osoasă) ritmul de creştere anuală şi evoluţia în timp a formei şi mărimii lor. Coarnele speciilor
din familia Bovidae sunt formaţiuni permanente ale epidermei de natură cornoasă dezvoltate pe
principiul centrifugal în timp ce la speciile din familia Cervidae coarnele sunt de natură osoasă şi
prezintă o dezvoltare anuală pe principiu centripetal, fiind schimbate în anumite perioade ale anului
în funcţie de specie şi de vârsta individului. Forma generală a coarnelor este un atribut al speciei.
Forma specifică a coarnelor este condiţionată în general de funcţia principală a acestora respectiv ca
arme folosite pentru apărare sau în competiţia intraspecifică, respectiv selecţia genetică. Calendarul
evoluţiei coarnelor în funcţie de vârstă poate constitui un criteriu orientativ în determinarea vârstei
exemplarului în cauză. Fără ca să existe o corelaţia strânsă, în general mărimea coarnelor în
perioada de maturitate a individului este proporţională cu mărimea taliei acestuia. La nivelul
populaţiilor sau formaţiunilor gregare pot să apară forme caracteristice unei anumite linii genetice
prin care se poate stabili apartenenţa sau descendenţa unui anumit individ.
Atât elementele dimensionale cât şi greutatea se prezintă sub formă de intervale. Limitele
intervalelor dimensionale sunt determinate pe eşantioane reprezentative sub aspect statistic, putând
să existe diferenţe între elementele prezentate de diferite referinţe bibliografice.
Pentru o descriere mai complexă, greutatea exemplarelor adulte se poate prezenta şi sub
aspectul variaţiei sezoniere precizându-se perioadele de maxim şi de minim. Menţionarea acestor
aspecte este necesară datorită faptului că, în decursul anului, la majoritatea speciilor de vânat se
semnalează o variaţie semnificativă a greutăţii, determinată de factorii de mediu (disponibilităţile de
hrănire, variaţia temperaturii etc.) sau de caracteristicile comportamentale (activitatea sexuală,
creşterea coarnelor la cervide, năpârlitul, gestaţia, alăptarea, somnul de iarnă etc.).
Detalierea descrierii morfologice se efectuează prin expunerea unor elemente de amănunt
caracteristice diferitelor regiuni corporale. Precizările au în vedere exprimarea mărimii, formei şi
culorii acestora, precum şi raportul dintre mărimea lor şi cea a regiunilor corporale învecinate.
Denumirea şi poziţionarea regiunilor corporale la mamifere este exemplificată prin cerbul nobil
(Cervus elaphus, L.) şi prezentată în figura 3.
În mod obişnuit, pentru descrierea morfologică a mamiferelor, se precizează, sub formă de
intervale: lungimea totală a corpului (L. T. C.) lungimea trunchiului (L.), lungimea cozii, înălţimea
la greabăn ( H. G.), circumferinţa toracică (perimetrul toracic) (C.) şi greutatea (G.). Convenţional,
dimensiunile se exprimă în centimetri, iar greutatea în kilograme pentru exemplarele mai grele de 1
kg şi în grame pentru cele care au greutatea sub 1 kg. În cazurile în care logistica disponibilă nu
permite determinarea greutăţii în mod direct şi precis, aceasta se poate estima în funcţie de
dimensiunile măsurate pe baza unor formule empirice determinate prin studii de barimetrie dintre
care precizăm:

- formula lui Crevat: G = 80 C ³

- formula lui Quetelet: G = 11C ² L

în care reprezintă G = greutatea, C = circumferinţa toracică, L = lungimea trunchiului.

În situaţia în care o piesă de vânat este cântărită după ce au fost eviscerată, pentru evaluarea
greutăţii iniţiale “în viu” a piesei respective, se adaugă 25% din greutatea piesei în stare eviscerată.
 Denumirea regiunilor corporale la cerbul nobil (Cervus elaphus.L.).
1- bot; 2 - buza superioară; 3 - buza inferioară; 4 - ochi; 5 - frunte; 6 - corn; 7 - ureche; 8 - falcă; 9 - gât;
10 - piept; 11- greabăn; 12 - spată; 13 - umăr; 14 - braţ; 15 - genunchi; 16 - fluierul piciorului; 17 - pinten;
18 - gleznă; 19 - chişiţă; 20 - copită; 21 - spinare; 22 - coastă; 23 - abdomen; 24 - flanc; 25 - şale; 26 -
testicule; 27 - crupă; 28 - şold; 29 - coapsă; 30 - rotulă 31 - gambă; 32 - fesă; 33 - coadă; 34 - penis.

Aspectul exterior al exemplarelor de vânat este determinat de formaţiunile pielii, respectiv

părul, unghiile, glandele cu secreţie externă şi coarnele. La mamiferele terestre părul este orientat,
de regulă, de sus în jos iar la cele acvatice de la cap spre coadă. Majoritatea mamiferelor terestre îşi
schimbă părul pe parcursul anului. La erbivore schimbarea se produce de două ori, primăvara şi
toamna în timp ce la răpitoare schimbarea se produce relativ mai lent de primăvara până toamna. La
mamiferele acvatice schimbarea părului se produce progresiv pe tot parcursul anului.
Părul se descrie sub aspectul lungimii, desimii, al modului de grupare, al orientării şi al
modului de repartizare pe corp.
Culoarea părului reprezintă un alt element important în descrierea morfologică a
mamiferelor. În mod curent, se fac aprecieri şi descrieri asupra culorii generale a corpului precum şi
asupra nuanţelor şi tonalităţilor de culoare a diferitelor regiuni corporale ale animalului descris.
Caracteristic la unele specii de mamifere este coloritul diferit al puilor. În această situaţie este
necesară descrierea culorii puilor la naştere precum şi a intervalelor de modificare a coloritului până
la momentul când dobândesc culoarea specifică adulţilor.
 Datorită fenomenului de schimbare sezonieră a părului (năpârlire), la mamiferele terestre din
zona temperată culoarea este sensibil diferită în sezonul cald faţă de cel rece, cu deosebire în cazul
speciilor erbivore la care această culoare este, în general, adaptată tonalităţilor mediului de viaţă.
Descrierea morfologică trebuie să precizeze perioada sau perioadele de năpârlire respectiv de
schimbare a culorii. De menţionat că speciile de răpitoare năpârlesc de regulă o singură dată pe an,
respectiv primăvara, în timp ce erbivorele năpârlesc de două ori pe an, primăvara şi toamna.
Culoarea generală a mamiferelor este determinată de pigmenţii existenţi în firele de păr sau în
stratul superior al pielii (epiderma). Între diferite populaţii ale unei specii pot să apară diferenţieri de
culoare determinate de influenţa mediului de trai.
Între indivizii aceleiaşi populaţii există diferenţieri de culoare uneori destul de mari,
determinate prin variabilitatea genetică.
Alte elemente necesare descrierii morfologice a mamiferelor sunt reprezentate de
formaţiunile pielii respectiv: numărul şi modul de dispunere a unghiilor, natura şi forma coarnelor,
glande cu secreţie externă (mamare, odorante, sebacee etc.). Se fac referiri asupra numărului total
de degete, a numărului de degete pe care calcă animalul precum şi asupra naturii, formei şi mărimii
unghiilor. La speciile erbivore numărul de degete poate să fie par sau impar, caracteristici date de
apartenenţa la cele două ordine ale ungulatelor: paricopitate sau imparicopitate.
La speciile de răpitoare ghearele pot să fie adaptate prinderii şi sfâşierii hranei (feline,
mustelide, urs), căţărării în arbori (jder, pisică sălbatică, veveriţă) sau pentru săparea vizuinii (vulpe,
viezure).
Unele erbivore au dezvoltat un sistem de comunicare olfactivă bazat pe glande cu secreţie
externă cum este cazul la căprior, cerb, capră neagră, jderi etc. În aceste cazuri se fac precizări
asupra poziţionării, caracteristicilor şi rolului glandelor în cauză. Atunci când glandele au activitate
sezonieră se precizează perioadele de activitate intensă sau de latenţă.
Un rol important în descrierea morfologică îl au glandele mamare. Poziţionarea şi numărul
acestora este o constantă specifică. În raport de numărul glandelor mamare se poate aproxima
numărul maxim de pui la o fătare.
Referitor la coarne, în descrierea morfologică se precizează natura acestora, forma specifică,
mărimea medie, prezenţa la masculi sau la ambele sexe, modul de dezvoltare, precum şi ritmul de
creştere.
Morfologia păsărilor. Descrierea morfologică a păsărilor urmăreşte exprimarea
dimensiunilor şi caracteristicilor corpului, capului, gâtului, picioarelor, etc.
Caracteristic pentru păsări este prezenţa penajului a cărei dispunere realizează forma
generală a păsării şi dă culoarea caracteristică. În descrierea morfologică a păsărilor se urmăreşte ca
şi la mamifere, mărimea taliei, detaliindu-se dimensiunile corporale şi caracteristicile definitorii ale
indivizilor sau speciilor. Elementele avute în vedere pentru descrierea morfologică sunt: lungimea
totală, lungimea şi caracteristicile cozii, anvergura şi forma aripilor, lungimea şi culoarea tarsului,
lungimea, forma şi caracteristicile ciocului etc. Se fac referiri asupra formei şi poziţiei corpului,
formei capului, lungimii şi formei gâtului, lungimii tarsului, forma şi mărimea ghearelor, a
pintenilor etc. Lungimea păsării se determină la exemplarul aşezat pe spate pe o suprafaţă plană, de
la vârful ciocului până la vârful cozii. Lungimea aripii se determină de la cotul aripii până la vârful
celei mai lungi remige. Lungimea cozii se determină de la rădăcină până la vârful celei mai lungi
rectrice.
De asemenea, se precizează greutatea. La exemplarul determinat greutatea se stabileşte cu
precizie de minim 10 grame.
În descrierea morfologică interesează de asemenea forma şi poziţia păsării în repaus,
modalitatea de zbor, eventual modul cum înoată sau cum se ridică în zbor. Un rol important în
descrierea morfologică îl are silueta de zbor a păsării respective.
Se detaliază forma generală a aripilor şi cozii precum şi forma vârfului cozii: dreaptă,
convexă, concavă, cuneiformă, bifurcată, etc.
În cazul păsărilor cu deplasare preponderent terestră, se fac menţiuni asupra mărimii şi
modului de dispunere a degetelor şi anumite caracteristici specifice (membrane înotătoare, gheare,
vârzobi etc.). La anumite specii remigele secundare sunt viu colorate şi formează “oglinda”,
caracteristică morfologică folosită drept criteriu de determinare a speciilor (exemplu raţele
sălbatice).

„oglinda”

„Oglinda” la rața mare (Anas platyrhynchos L.) (dup)

Atunci când există un dimorfism sexual evident, elementele specificate se detaliază pentru
ambele sexe. Ca şi la mamifere, la descrierea speciilor greutatea şi elementele dimensionale se
concretizează atât pentru exemplarele adulte cât şi pentru puii sub un an.
Elementele dimensionale şi greutatea se prezintă sub formă de intervale.
Pentru o descriere mai complexă, greutatea exemplarelor adulte se poate prezenta şi sub
aspectul variaţiei sezoniere precizându-se perioadele de maxim şi de minim. Menţionarea acestor
aspecte este necesară datorită faptului că, în decursul anului, la majoritatea speciilor de păsări se
semnalează o variaţie semnificativă a greutăţii, determinată de factorii de mediu (disponibilităţile de
hrănire, variaţia temperaturii, a stratului de zăpadă etc.) sau de caracteristicile comportamentale
(activitatea sexuală, clocitul, creşterea puilor, năpârlitul, migraţia etc.)
Detalierea descrierii morfologice se efectuează prin precizarea elementelor caracteristice
diferitelor regiuni corporale. Precizările au în vedere exprimarea mărimii, formei şi culorii acestora,
precum şi raportul dintre mărimea lor şi cea a regiunilor corporale adiacente.
Un rol important în descrierea păsărilor îl reprezintă formaţiunile pielii, altele decât penele,
respectiv: forma mărimea şi culoarea ciocului, forma şi culoarea solzilor de pe tars sau degete,
pintenii, ghearele, anumite formaţiuni cornoase sau tegumentare caracteristice (placa frontală, cerc
orbital, cir etc.), prezenţa glandei uropigiene etc.
Denumirea regiunilor corporale şi a penajului este prezentată în figura 4 având ca model raţa
mare (Anas platyrhynchos L.).
Penele sunt formaţiuni caracteristice clasei Aves a căror prezenţă asigură păsărilor
principalul mijloc de deplasare, zborul, precum şi protecţia faţă de elementele mediului. Penele sunt
formaţiuni tegumentare cu regenerare periodică prin procesul de năpârlire. După formă şi
funcţionalitate, la păsările mature se diferenţiază penele de contur, puful şi penele filiforme. La
dropioi, corvide şi la păsările răpitoare se întâlnesc de o parte şi de alta a ciocului pene reduse la
rahis şi câteva barbule denumite vibrize sau peri.
Penele de contur sunt penele vizibile care acoperă corpul şi determină atât forma cât şi
culoarea păsărilor. Penele de contur sunt alcătuite dintr-o axă cornoasă centrală pe care sunt inserate
lateral două rânduri de lamele fine numite barbe ramificate la rândul lor în barbule care se menţin
unite prin intermediul unor mici cârlige numite radiole. Partea bazală a axului penei se numeşte
calamus fiind formată dintr-un cilindru gol şi relativ transparent care se prinde în piele. Partea cea
mai lungă a axului se numeşte rahis, este plină, în patru muchii şi se subţiază către vârf. Partea lată a
penei se numeşte stindard.
După rolul funcţional şi modul de dispunere distingem ca pene de contur: remigele,
rectricele şi tectricele.
 Remigele sunt penele mari ale aripilor care asigură deplasarea prin zbor. În funcţie de
punctele de inserţie şi de mărime se diferenţiază: remige primare, secundare şi terţiare. Remigele
primare sunt inserate la nivelul falangelor şi oaselor metacarpiene, cele secundare sunt prinse la
nivelul antebraţului în lungul cubitusului iar cele terţiare la nivelul braţului în lungul humerusului.
Remigele primare sunt în număr de la 8 la 16, în mod curent 10 sau 11 iar cele secundare de la 9 la
40.Baza remigelor este acoperită de tectricele majore sau tectricele supraalare mari, egale în număr
cu remigele. Acestea sunt acoperite la rândul lor de tectricele supraalare mijlocii. Urmează apoi mai
multe rânduri de tectrice (de regulă trei) minore sau micile supraaalare. Corespunzător tectricelor
supraalare pe partea inferioară a aripilor se situează tectricele subalare.
Rectricele sunt penele mari din coadă care guvernează direcţia de zbor. Sunt inserate pe
ultimele vertebre caudale, pot fi mişcate, strânse sau răsfirate în evantai după necesităţile zborului.
Numărul acestora poate varia de la 10 la 24 mai frecvent fiind prezente în număr de 12. Baza
rectricelor este acoperită de tectricele supracaudale şi subcaudale.
Puful este alcătuit din pene foarte mici cu axa nerigidizată şi cu barbule fine neunite între
ele.

Denumirea regiunilor corporale la raţa mare (Anas platyrhynchos L.).

1– cioc; 2 – mandibula superioară; 3 – mandibula inferioară; 4 – frunte; 5 – creştet; 6 – ceafă; 7 – ochi; 8 –
cerc orbital; 9 – sprânceană; 10 – bărbie; 11 – obraz; 12 – gât; 13 – piept; 14 – spate; 15 – târtiţă; 16 –
abdomen; 17 – anus; 18 – flanc; 19 – aripă; 20 – coadă; 21 – picior; 22 – deget; 23 – unghie; 24 – remige
primare; 25 – remige secundare; 26 – remige terţiare (scapulare); 27 – remigele policarului; 28 – tectrice
supraalare mari; 29 – tectrice supraalare mijlocii; 30 – tectrice supraalare mici; 31 – tectrice subalare
mici; 32 – tectrice subalare mijlocii; 33 – tectrice subalare mari; 34 – tectrice humerale superioare; 35 –
tectrice axilare; 36 – rectrice; 37 – tectrice supracaudale; 38 – tectrice subcaudale.

Penajul păsărilor se schimbă periodic prin procesul năpârlirii. Perioada de năpârlire se

situează după cea de împerechere. La unele păsări năpârlirea se produce rapid (circa 2 săptămâni în
cazul raţelor sălbatice) timp în care pasărea îşi pierde capacitatea de zbor (perioadă numită eclipsă).
La păsările răpitoare năpârlirea se produce treptat astfel încât pasărea îşi păstrează capacitatea de
zbor, indispensabilă supravieţuirii.
 Penele filiforme sunt pene reduse la rahis şi câteva barbule dispuse în vârful acestuia.
Foliculul acestora se uneşte cu cel al penelor de contur formând un grup de pene. Numărul penelor
filiforme asociate poate fi de la 1 la 10.
Penajul puilor şi a exemplarelor juvenile diferă faţă de cel al exemplarelor mature. În
descrierea morfologică a speciilor se fac precizări asupra culorii puilor şi a evoluţiei penajului sub
aspectul apariţiei penelor de contur şi a modificărilor coloristice de la ecloziune până la dobândirea
penajului specific exemplarelor mature.
La păsările poligame înaintea perioadei de împerechere penajul masculilor suferă unele
modificări, culorile devin mai intense și se formează aşa-zisa “haină de nuntă”. Prin năpârlire se
reface capacitatea de zbor înlocuindu-se penele tocite rupte sau deteriorate. O parte din penele
păsării sunt folosite pentru izolarea termică a cuibului şi ouălor în procesul clocirii.

2.2. Anatomia (din greacă, ana = prin, tome = tăiere / secţionare ) este ramura biologiei care
studiază forma şi structura organismelor în ansamblul lor şi legăturile dintre organele interne ale
acestora.
Unitatea anatomică descriptivă este organul, parte a corpului animal formată din acelaşi tip
de ţesuturi şi care îndeplineşte o funcţie fiziologică distinctă. Organele se grupează în sisteme şi
aparate.
Sistemul este constituit dintr-o grupare de organe cu coordonare funcţională, dispuse în
ansamblul corpului animal, în care predomină un anumit tip de ţesut (sistemul osos, sistemul
muscular, sistemul nervos etc.), şi care îndeplinesc o funcţie fundamentală a organismului.
Aparatul reprezintă o grupare de organe strâns legate între ele, formate din tipuri de ţesuturi
asemănătoare şi care îndeplinesc o funcţie distinctă în cadrul organismului animal (aparatul
circulator, aparatul excretor, aparatul digestiv etc.).
Sistemul osos (scheletul) este constituit din oase de diferite tipuri şi mărimi, articulate între
ele (fix sau mobil) cu rolul de a susţine corpul animalului

Schelet de porumbel (după Brehm A., 1922)

1-maxilar; 2-nazal; 3-frontal; 4-occipital; 5-degetul 1; 6-metacarp; 7-degetul 2; 8-degetul 3; 9-cubitus; 10-radius; 11-
humerus; 12-omoplat; 13-ilion; 14-vertebre codale; 15-pigostil; 16-ischion; 17-pubis; 18-femur; 19-fibula; 20-
tarsotibia; 21-tarsometatars; 22-degetul I; 23-degetul IV; 24-degetul III; 25-degetul II; 26-stern; 27-partea ventrală a
coastelor; 28-carenă; 29-coracoid; 30-claviculă; 31-partea dorsală a coastelor cu apofiza unciformă; 32-vertebre
toracice; 33-vertebre cervicale; 34-mandibulă.
Atât la păsări cât şi la mamifere scheletul este alcătuit din craniu, coloană vertebrală, membre şi
cele două centuri (scapulară şi pelviană) care asigură articularea membrelor la coloana vertebrală.
Oasele păsărilor sunt, potrivit adaptării la zbor, relativ uşoare şi elastice. Cele late sunt
subţiate, iar oasele membrelor sunt goale în interior (pneumatice) şi lipsite de măduvă. Scheletul
păsărilor este alcătuit din oasele craniului la care se articulează formaţiunile cornoase ale ciocului,
coloana vertebrală constituită din 39-63 de vertebre, centurile amintite şi oasele membrelor.
Componenţa scheletului păsărilor este prezentată în figură.
Scheletul mamiferelor este alcătuit din oase late articulate fix sau semimobil şi oasele
membrelor articulate mobil. Oasele lungi ale membrelor sunt pline cu măduvă.
O formaţiune osoasă deosebită este prezentă la animalele din familia cervide, respectiv
coarnele (apendici osoşi) care sunt caduce anual.

Scheletul şi principalele organe interne ale cerbului (Cervus elaphus, L.)

1 - maxilar inferior; 2 - maxilar superior; 3 - cilindru frontal; 4 - corn; 5 - articulaţia occiputului; 6 - coloana
vertebrală; 7 - vertebre cervicale (Cv. : 1-7); 8 - vertebre dorsale (D. : 1-13); 9 - vertebre lombare (L. : 1-6); 10 -
vertebre sacrale (sacrum) ( S. : 1-5 ); 11 - vertebre caudale (Cd. : 1-8); 12 - omoplat; 13 - humerus; 14 - cubitus; 15 -
radius; 16 - carp; 17 - metacarp; 18 - falange; 19 - osul iliac (coxal); 20 - femur; 21 - rotulă ; 22 - tibie + peroneu ; 23
- calcaneu ; 24 - tars ; 25 - metatars ; 26 - coastă; 27 - stern; 28 - esofag; 29 - trahee; 30 - plămâni; 31 - inimă; 32 -
arteră aortă; 33 - ficat; 34 - rinichi; 35 - stomac; 36 - intestine.
 Importanţă practică deosebită prezintă numărul dinţilor şi modul de dispunere al acestora.
Reprezentarea schematică a formulei dentare este sub formă de fracţie, la numărător fiind înscrişi
jumătate din numărul de dinţi de pe maxilarul superior, iar la numitor jumătate din numărul de dinţi
din maxilarul inferior (mandibula).
Modul de dispunere a oaselor terminale ale membrelor este deosebit de important,
mamiferele putând fi plantigrade (calcă pe toată talpa piciorului) sau unguligrade (calcă pe vârful
degetelor îmbrăcate în copite). Componenţa scheletului mamiferelor unguligrade este prezentată în
figură.
Sistemul muscular al animalelor este constituit din muşchii externi (striaţi) care sunt
articulaţi prin tendoane la elementele scheletului, şi muşchii netezi care sunt caracteristici
structurilor organelor interne.
Sistemul muscular, împreună şi în strânsă legătură cu scheletul asigură structura de
rezistenţă a organismului şi furnizează energia necesară deplasării animalului şi desfăşurării
proceselor vitale, prin transformarea energiei chimice în energie mecanică la nivelul fibrelor
musculare.
Mușchii striați sunt reprezentați în mod preponderent de musculatura externă prin a cărei
dezvoltare se conturează forma generală şi de detaliu a corpului animalului.
Prin acţiunea anumitor grupe de muşchi externi se manifestă atitudinile caracteristice ale
individului (repaos, mers normal, fugă, salturi, zbor etc.). Funcţionarea muşchilor striaţi externi
este supusă voinţei animalului şi se realizează pe baza unui control permanent exercitat prin
intermediul sistemului nervos motor (sterno-cefalic, biceps, triceps, marele dorsal, fesier etc.).
Muşchii externi sunt constituiţi din fibre musculare lungi, de până la 12 cm, care au culoare
roşie cu nuanţe mai închise sau mai deschise. Acest tip de muşchi au aspectul unei mase cărnoase
alcătuită din fibre mai îngroşate în zona mediană. La extremităţi ei se subţiază iar capetele formează
tendoanele, prin intermediul cărora se realizează legătura cu oasele scheletului.
Muşchii striaţi pot fi simpli sau compuşi. Cei simpli au fibra musculară orientată în aceeaşi
direcţie, muşchiul având câte un tendon la fiecare capăt. Cei compuşi au la una dintre extremităţi o
diviziune de mai multe fascicule de fibre fiecare dintre ele formând câte un tendon.
Determinant pentru asigurarea mobilităţii animalului şi a rapidităţii în deplasare, la fiecare
specie s-au dezvoltat acele grupe de muşchi care asigură mişcarea (muşchii membrelor posterioare
la cervide, bovide şi la iepure, muşchii membrelor anterioare la urs şi bursuc, muşchii pectorali la
păsările zburătoare etc.).
Muşchii striaţi reprezintă aproximativ 30-40% din greutatea animalului şi reprezintă
principala componentă direct valorificabilă a corpului acestuia. Mişcarea este asigurată, de regulă,
de două grupe de muşchi: extensori şi flexori. Prin modul de dispunere a acestor grupe de muşchi
animalele pot realiza mişcări extrem de rapide. În acest sens trebuie amintit faptul că muşchii au
permanent o slabă tendinţă de contracţie care se numeşte tonus muscular. Din acest motiv
tendoanele sunt în permanenţă tensionate.
Între diferitele grupe de fibre musculare se poate acumula grăsimea necesară parcurgerii
perioadelor cu penurie de hrană. În acest mod greutatea individului creşte sau scade în raport cu
disponibilitatea sezonieră a resursei alimentare, dar şi în raport cu manifestările comportamentale
(perioada de împerechere, perioada de gestaţie, perioada de ouat şi de clocit, somnul de iarnă etc.).
Mușchii netezi sunt dispuşi de regulă în cavitatea internă a animalelor şi prezintă o culoare
mai deschisă comparativ cu cei striaţi. Funcţionarea acestei categorii de muşchi este guvernată de
sistemul nervos vegetativ şi asigură mişcările (contracţiile) necondiţionate (involuntare) care
determină procesul de respiraţie, procesele circulatorii, cele digestive sau excretorii (muşchii
stomacali, muşchii intestinali, pilierii etc.).
Deosebit este muşchiul cardiac care funcţionează sub guvernarea sistemului nervos
vegetativ, dar microfibrilele sunt grupate în fascicole ca la muşchii striaţi.
Cantitate de apă conţinută de muşchi este relativ mare, situându-se între 72 – 74% din
volumul total. Alte caracteristici a muşchilor sunt elasticitatea şi contractibilitatea, caracteristici
realizate datorită structurii specifice a fibrei musculare. Repartizarea şi denumirea muşchilor externi
la corpul mamiferelor este prezentată în figură.

Principalii muşchi externi ai cerbului ( Cervus elaphus, L.)

1 - maseter; 2 - sterno - cefalic; 3 - brahio - cefalic; 4 - deltoid; 5 - pectoral descendent; 6 - biceps; 7 - triceps; 8 -
extensorul metacarpului; 9 - flexorul metacarpului; 10 - pectoralascendent; 11 - oblic extern abdominal; 12 - oblic
intern abdominal; 13 - muşchiul gambei; 14 - muşchiul peroneului; 15 - tendonul lui Achile; 16 - muşchii gemeni; 17 -
biceps femural; 18 - semi - cartilaginos; 19 - marele fesier; 20 - fesier mijlociu; 21 - marele dorsal; 22 - trapez.

Sistemul nervos şi organele de simţ realizează coordonarea întregii activităţi a animalelor

precum şi posibilitatea adaptării organismului acestora la modificările mediului înconjurător.

Encefalul la mamifere
1-emisferă cerebrală; 2-cerebel; 3- măduva spinării; 4-trunchi cerebral; 5-glanda epifiză (pineală); 6- glanda hipofiză.
 Sistemul nervos este alcătuit din totalitatea centrilor de comandă şi a căilor de transmitere a
impulsurilor nervoase prin organism. Impulsurile nervoase sunt transmise centripet de la organele
senzoriale la centrii nervoşi şi centrifug de la centrii nervoşi la organele de execuţie.
Principalele componente ale sistemului nervos central sunt creierul, cerebelul, bulbul
rahidian şi măduva spinării. De la nivelul măduvei spinării pornesc nervii principali cu ramificaţii
către organele funcţionale.
Cele două emisfere cerebrale coordonează activităţile vitale ale organismului.
La păsări creierul este neted iar la mamifere prezintă mai multe pliuri denumite
circumvoluţiuni. Cerebelul controlează echilibrul, tonusul muscular şi coordonarea mişcărilor.
Glanda epifiză intervine în dezvoltarea organelor sexuale şi a ciclului reproductiv şi
realizează controlul ritmurilor circadiene. Glanda hipofiză coordonează activitatea sistemului
endocrin şi ritmul de dezvoltare individuală prin secreţia hormonilor de creştere.
Măduva spinării asigură legătura dintre organele corpului şi encefal prin ramificaţiile
nervoase situate la diverse nivele.
Cu excepţia simţului tactil realizat prin ramificaţiile nervoase de la nivel medular, celelalte
simţuri (auzul, văzul, mirosul, gustul) au conexiune directă cu creierul.
În asigurarea funcţionării organismului animal, sistemul nervos este divizat în sistemul
nervos motor (simpatic) şi sistemul nervos vegetativ (parasimpatic).
Sistemul nervos motor este constituit dintr-o reţea ramificată în întreg organismul
animalelor. Acesta este format din căile nervoase principale şi este conectat cu organele motrice şi
cu cele senzoriale. Prin legătura permanentă cu receptorii senzoriali din organism, sistemul nervos
realizează percepţia rapidă a tuturor condiţiilor de mediu existente la un moment dat, precum şi
variaţiile temporale ale acestora.
La nivelul pielii se găsesc localizaţi numeroşi corpusculi tactili care au o concentraţie mai
mare la extremităţile corpului.
Receptorii senzoriali ai animalelor sălbatice sunt extrem de fini. Prin acuitatea simţurilor
indivizii îşi asigură atât supravieţuirea cât şi dezvoltarea vieţii sociale în interiorul populaţiilor.
Văzul este asigurat de cei doi ochi cu structură adaptată captării fluxului luminos din mediul
ambiant. Dispunerea ochilor este diferită la păsările de pradă faţă de celelalte. La sitar, gâscă, raţă,
fazan, cocoş de munte, potârniche, ochii sunt dispuşi lateral realizând un câmp vizual superangular
care le permite observarea pericolului din proximitate. La păsările de pradă ochii sunt dispuşi
frontal asigurând posibilitatea focalizării imaginii în zona explorată.
Acuitatea vederii la păsări este foarte mare permiţând observarea prăzii sau observarea
pericolului de la distanţe foarte mari. Mobilitatea ochiului în orbită este redusă, fiind suplinită de
mobilitatea superioară a gâtului. Vederea „înainte” este binoculară, păsările sesizând bine distanţele,
iar vederea „laterală” este monoculară fiind surprinsă cu prioritate mişcarea.
Mamiferele au văzul relativ mai slab decât cel al păsărilor, adaptat modului de viaţă.
Erbivorele au, în general, ochii dispuşi lateral, realizând un câmp vizual larg care le permite
observarea pericolelor (cerb, căprior, capră neagră, muflon, iepure). Mamiferele care îşi desfăşoară
activitatea pe lumină slabă (activitate nocturnă, crepusculară, aurorală), cum ar fi mistreţul, ursul,
viezurele, au văzul relativ mai slab dezvoltat. În schimb, felinele (râsul, pisica sălbatică) au ochii
adaptaţi la diverse condiţii de lumină, putând regla mărimea fluxului luminos ce ajunge la nivelul
retinei prin micşorarea sau mărirea pupilei.
Auzul este asigurat de senzorii dispuşi în urechea internă. Undele acustice sunt captate de
urechea externă şi conduse prin cea medie către urechea internă. Mamiferele care îşi desfăşoară
activitatea în spaţii deschise au auzul foarte fin. Cervidele, bovidele au posibilitatea orientării
separate a pavilionului urechii pentru captarea direcţională a zgomotelor. La păsări auzul este relativ
mai slab decât la mamifere.
Mirosul este foarte bine dezvoltat la mamifere, contribuind la depistarea resurselor de hrană,
la căutarea partenerilor, la identificarea pericolelor sau la căutarea prăzii. Celulele olfactive sunt
situate la nivelul mucoasei nazale.
 Canidele şi ursidele care se hrănesc atât cu pradă vânată cât şi cu cadavre au simţul
mirosului deosebit de dezvoltat. În schimb felidele care vânează preponderent la pândă şi nu se
hrănesc cu cadavre au mirosul mai slab dezvoltat având în schimb văzul şi auzul extrem de fin. De
asemenea, mistreţul are un miros foarte fin care compensează vederea mai slabă, putând depista
hrana sub litieră sau chiar în sol.
La păsări mirosul este mai slab dezvoltat, receptorii olfactivi fiind poziţionaţi pe ultimul
dintre cornetele nazale.
Gustul este asigurat de receptori gustativi. La păsări aceştia sunt dispuşi în zona terminală a
limbii, pe marginea limbii şi pe cerul gurii. La mamifere receptorii gustativi sunt situaţi pe limbă şi
pe cerul gurii. Simţul gustului serveşte preponderent la selectarea hranei.
La masculii mamiferelor serveşte şi la identificarea feromonilor secretaţi în urină în perioada
de estru a femelelor.
Pipăitul este realizat de organele tactile situate în regiunea buzelor sau a orificiilor nazale
servind la selectarea hranei. La unele specii precum iepurele, râsul sau pisica sălbatică, sunt
prezente fire de păr lungi – mustăţi – care permit sesizarea direcţiei curenţilor atmosferici.
Aparatul circulator al păsărilor şi mamiferelor este constituit din inimă, artere, vene care
asigură circulaţia şi capilarele la nivelul cărora este realizat schimbul de substanţe. Inima este
tetracamerală asigurând circulaţia dublă şi completă a sângelui.
La păsări, inima este dispusă median în zona pectorală iar cârja aortică este întoarsă spre
dreapta.
La mamifere inima este dispusă excentric în partea stângă în treimea inferioară a zonei
pectorale, imediat înapoia membrelor anterioare, în unghiul format de omoplat cu humerusul
(figura). Cârja aortică este îndreptată spre stânga.
Aparatul respirator diferă la păsări faţă de mamifere.
La păsări aparatul respirator este alcătuit din trahee şi plămâni. Plămânii sunt relativ mici cu
multe canale de comunicare. Anexat plămânilor se găsesc o serie de 5-11 saci umpluţi cu aer.
Aceştia nu au funcţie respiratorie propriu-zisă ci constituie rezerva de aer oxigenat şi încălzit care
asigură ventilaţia plămânilor. La locul de bifurcare al traheii se găseşte sirinxul, un organ cu rol în
emiterea sunetelor. Din trahee aerul ajunge în plămâni. Plămânii comunică cu sacii aerieni (provin
din dilatarea bronhiilor). Sacii aerieni comunică cu oasele pneumatice. La inspiraţie aerul pătrunde
mai întâi în plămâni de unde este trimis prin canale în sacii aerieni. La expiraţie, aerul aflat în sacii
aerieni revine în plămâni prin acelaşi sistem de canale. Schimbul de oxigen şi dioxid de carbon are
loc la nivelul capilarelor pulmonare. La porumbel, de exemplu, suprafaţa desfăşurată a capilarelor
de schimb reprezintă 175 cm2 /gram corp comparativ cu omul la care aceasta reprezintă doar 13 cm2
/ gram corp.
Potenţialul respirator superior permite corpului păsărilor să funcţioneze la temperaturi mai
mari decât la mamifere, de circa 37,8 - 44,60C.
Mamiferele au plămânii bilobaţi cu o mărime relativ mare având o structură alveolară
complexă şi ramificaţie dihotomică. Branhiile se ramifică în mod repetat în bronhiole iar la capătul
bronhiolelor finale se află alveolele înconjurate de o reţea de capilare sangvine.
Aerul pătrunde în plămâni prin orificiile nazale unde este purificat, umezit şi încălzit la
nivelul mucoaselor nazale. Din cavitatea nazală aerul trece prin faringe în trahee şi de aici în
branhii. Schimbul de gaze (oxigen şi dioxid de carbon) are loc la nivelul alveolelor.
Procesele respiratorii se produc sub coordonarea sistemului nervos vegetativ prin contracţia
şi extensia muşchilor intercostali şi a diafragmei.
Sistemul limfatic se suprapune peste sistemul sanguin şi este constituit din vase limfatice,
ganglioni limfatici şi capilare limfatice. Vasele limfatice sunt dificil de observat deoarece sunt de
calibru foarte mic şi au pereţii subţiri şi transparenţi. Limfa este un lichid incolor eliberat de sânge
care se acumulează în ţesuturi, şi este preluat de sistemul limfatic şi transportat la inimă. Limfa
filtrată este deversată în sânge prin vena cavă superioară. Ganglionii limfatici sunt formaţiuni
asemănătoare unor glande și sunt dispuşi pe traiectul vaselor limfatice. Ei asigură filtrarea limfei şi
 produc limfocite care sunt deversate în limfă. Limfocitele au un rol important în apărarea împotriva
infecţiilor. În funcţie de specie ganglionii sunt diferiţi ca număr şi ca formă (figuri).

Sistemul sanguin şi sistemul limfatic la mamifere
1-capilare limfatice; 2-capilare sanguine; 3-plămâni; 4-inimă; 5-
aortă; 6-vena pulmonară; 7-artera pulmonară; 8-atriu stâng; 9-
ventricul stâng; 10-atriu drept; 11-ventricul drept; 12-vas limfatic;
13-ganglion limfatic; 14-vana cavă superioară; 15-vena cavă
inferioară.
Ganglioni limfatici din zona bazinului la căprior
(după Collin B.)
1-artera aortă; 2-ganglioni sublombari; 3-ganglion
precrural; 4-centura pelviană; 5-artera femurală

Ganglionii limfatici superficiali la căprior

1-ganglion maxilar; 2-ganglion parotidian; 3-ganglion preatlasian; 4-ganglion prescapular; 5-ganglion
precrural; 6-ganglion postfemural.

La mamifere ganglionii sunt de formă rotunjită sa ovoidă având o culoare variabilă, de la gri
la brun. La organismele animale care prezintă anumite maladii ganglionii se pot mări şi pot deveni
hemoragici (pesta porcină) sau purulenţi (tuberculoză).
Elementele nocive, microorganismele patogene care pătrund în organe sunt transportate de
către vasele limfatice la ganglioni unde sunt filtrate, captate şi distruse. După ce traversează
ganglionii limfatici, lichidul limfatic ajunge în două vene colectoare: canalul toracic şi vena
limfatică dreaptă, ambele deschizându-se în vana cavă superioară (figură).
 Aparatul digestiv prezintă caracteristici diferite între diferite grupe de păsări şi de mamifere
în funcţie de modul de hrănire şi de tipul hranei.
La păsări, aparatul digestiv (figură) este alcătuit din cavitatea bucală, esofag, stomac,
intestine şi glandele anexe (ficatul şi pancreasul).

Sistemul digestiv la păsări (după Feider 1964)

1 – esofag; 2 – guşă; 3 – stomac glandular; 4 – stomac musculos (pipotă); 5 – ficat; 6 – pancreas; 7 – intestin;
8 – cecumuri intestinale; 9 – rect; 10 – ureter; 11 – oviduct; 12 – cloacă.

Cavitatea bucală (ciocul) este alcătuită din maxilarul superior (maxila) şi maxilarul inferior
(mandibula) care sunt formaţiuni cornoase înserate la scheletul craniului. Ciocul nu prezintă dinţi,
reţinerea hranei realizându-se prin deplasarea mandibulei într-un singur plan dorsoventral. În fundul
gâtului este dispus organul gustativ, limba, care are o consistenţă cărnoasă, este puţin mobilă, având
forme şi mărimi variabile în raport cu modul de hrănire al păsării.
La păsările cu hrănire preponderent carnivoră sau granivoră, în cavitatea bucală se deschid
glandele mucoase (salivare) de forma unor membrane. Substanţele secretate de acestea servesc la
fixarea insectelor ce constituie hrana, la clădirea cuiburilor sau la umectarea hranei.
Esofagul este constituit dintr-un tub relativ lung ce prezintă o porţiune lărgită sub formă de
pungă denumită guşă care este situată la baza gâtului, între clavicule. La nivelul guşii hrana este
stocată şi, prin secreţiile glandulare specifice, începe procesul de digestie. De la nivelul guşii hrana
trece în stomacul glandular unde enzimele secretate acţionează asupra hranei continuând procesul
de digestie. Mai departe hrana trece în stomacul musculos – pipota. Aceasta este prevăzută cu un
sistem muscular bine dezvoltat, protejat la interior de o crustă cheratinoasă foarte rezistentă. În
interiorul pipotei, unele păsări stochează grăunţi de nisip sau pietricele de diferite mărimi
(gastrolite) care contribuie la triturarea hranei.
La păsările răpitoare părţile nedigerabile de hrană formate din oase, păr, pene, cochilii, se
stochează şi sunt rejectate sub formă de cocoloaşe denumite ingluvii.
Intestinul este format dintr-un tub lung şi sinuos, partea anterioară, mai lungă, fiind
intestinul subţire la nivelul căruia se deschid canalele glandelor digestive. La acest nivel are loc
preluarea în sânge a substanţelor nutritive rezultate din digestie. Partea finală a intestinului este
intestinul gros.
La începutul canalului rectal se deschid două cecumuri care funcţionează ca porţiuni de
absorbţie a apei şi a alimentelor digerate. La nivelul lor se produce o fermentaţie bacteriană
specifică. Fermenţii descompun celuloza reziduală în compuşi elementari asimilabili.
 Tubul digestiv se deschide în cloacă. Tot în cloacă se deschide şi oviductul precum şi
ureterul.
Ca glande digestive anexe păsările prezintă ficatul şi pancreasul.
Ficatul serveşte ca rezervă al surplusului de glicogen şi substanţe grase şi secretă bila
necesară în procesul de digestie.
Pentru dezvoltarea echilibrată a organismului şi întreţinerea metabolismului păsările au
nevoie de hidraţi de carbon (glucide), lipide, proteine şi minerale, elemente procurate din hrana
caracteristică vârstei şi modului de hrănire.
În general, la păsări, procesul de digestie şi de asimilaţie se produce în mod activ, resturile
neasimilabile fiind eliminate rapid.
La mamifere aparatul digestiv este diferit de la o familie la alta în funcţie de modul de
hrănire (erbivoră, carnivoră, omnivoră).
La majoritatea mamiferelor aparatul digestiv este constituit din cavitatea bucală, faringe,
esofag, stomac, intestin subţire, intestin gros, cecum şi glande anexe (glandele salivare –
submaxilare, sublinguale, parotide - ficatul şi pancreasul).
Cavitatea bucală are un rol mai important decât la păsări, la nivelul acesteia având loc
triturarea hranei şi amestecarea ei cu secreţiile glandelor salivare. La nivelul cavităţii bucale
acţionează garnitura dentară a maxilei şi a mandibulei care produce ruperea hranei. La unele
mamifere (carnivore, rozătoare) deplasarea mandibulei are loc într-un singur plan dorso-ventral, iar
la altele (rumegătoare) mobilitatea mandibulei se manifestă şi în plan lateral.

Stomacul la rumegătoare; circuitul primar şi secundar al hranei în stomac (după Boisoubert şi Boutin)
1 – ierbar; 2 – ciur; 3 – foios; 4 – cheag; 5 – esofag; 6 – pilor; 7 – intestin subţire; a – ingestie (cavitatea bucală –
ierbar); b – regurgitare (ierbar – foios – cavitatea bucală); c – reingestie (cavitatea bucală - foios); d – digestie (foios
– cheag - intestine).
Limba este de natură musculară şi este foarte mobilă. Pe parte de deasupra prezintă
numeroase papile gustative, iar dedesubt glandele salivare sublinguale. Tot în cavitatea bucală se
deschid şi glandele submaxilare şi cele parotide.
Forma şi numărul dinţilor diferă în funcţie de modul de hrănire. La carnivore un rol
important îl au caninii şi carnasierele, iar la ierbivore incisivii şi dinţii jugali (premolari, molari).
La erbivorele rumegătoare (cervide, bovide) stomacul este complex, constituit din patru
camere: rumen - ierbar, ciur - reticulum, foios - omasum, cheag – abomasum. La carnivore (lup,
râs) şi la omnivore (mistreţ, urs) stomacul este unicameral. La erbivorele rumegătoare stomacul este
foarte voluminos iar digestia se produce lent, în timp ce la carnivore stomacul este relativ mic iar
digestia se produce mai rapid.
 La omnivore stomacul unicameral cuprinde mai multe zone distincte – esofagiană, cardiacă,
fundică, pilorică. Fiecare dintre aceste zone este caracterizată prin glande digestive care secretă
anumite enzime de descompunere a hranei.
Stomacul se continuă cu intestinul subţire şi cu cel gros, care se termină la nivelul rectului.
Aparatul digestiv se termină prin anus.
La majoritatea rozătoarelor care consumă hrană vegetală bogată în celuloză, la limita dintre
intestinul subţire şi cel gros se află un rezervor de fermentaţie denumit cecum.
La carnivore şi omnivore ficatul are un rol deosebit prin secreţiile biliare care se acumulează
la nivelul vezicii biliare. De aici, aceste secreţii sunt transferate în intestin în funcţie de faza
procesului de digestie.
Aparatul excretor asigură eliminarea din sânge a substanţelor neasimilabile şi este
constituit din rinichi, uretere, vezică urinară şi uretră.
La păsări ureterele se deschid direct în cloacă de unde secreţiile sunt ejectate împreună cu
excrementele. Urina păsărilor este bogată în uraţi şi acid uric. În cloacă ajunge sub formă de soluţie
apoasă iar prin resorbţia apei la nivelul pereţilor cloacei urina se concentrează şi formează o
concreţiune solidă albă care se elimină odată cu materiile fecale.
La mamifere ureterele se deschid în vezica urinară în care urina este stocată temporar şi
eliminată la diverse intervale prin ureteră.
Aparatul genital (reproducător) este diferit la păsări faţă de mamifere.
La păsări aparatul genital masculin se compune din două testicule, canalele epididimale şi
canalele deferente care se deschid în cloacă la nivelul urodeumului.
Testiculele sunt situate în regiunea posterioară a cavităţii abdominale lângă lobul anterior al
rinichilor. În epocile de activitate sexuală testiculele îşi măresc volumul şi produc elementele
sexuale masculine (spermatozoizi) care sunt stocate la nivelul epididimului.
La unele specii din familiile Anatide şi Anseride, masculii au un organ de copulaţie format
dintr-un diverticul al peretelui ventral al cloacei.
Aparatul genital al femelelor este redus la un singur ovar şi un oviduct. Ovarul este situat la
nivelul părţii anterioare a rinichiului, lângă coloană. Ovarul drept, de regulă, se atrofiază la
începutul dezvoltării embrionare, rămânând funcţional doar cel stâng.
Oviductul se deschide în cavitatea abdominală printr-o pâlnie încreţită, iar în cloacă la
nivelul urodeumului. De-a lungul oviductului, pe peretele interior se deschid glandele care secretă
învelişul oului. Acesta este constituit dintr-un disc germinativ acoperit de vitelus nutritiv abundent
(gălbenuşul – celulă uriaşă care se formează şi se dezvoltă în ovar). La rândul său, gălbenuşul este
învelit cu un strat de citoplasmă (vitelus formativ) care cuprinde nucleul şi este delimitat de
membrana vitelină. Aceasta din urmă este acoperită de albuş delimitat de membranele cojii şi de o
coajă calcaroasă.
După desprinderea din ovar, celula ou trece în traiectul oviductului unde este acoperit de
învelişurile caracteristice. Glandele din pereţii oviductului secretă albuşul, iar prin rostogolirea
oului în oviduct se formează două coloane spiralate (şalaze), care asigură pe de o parte poziţia
centrală a gălbenuşului în interiorul oului, iar pe de altă parte poziţia discului germinativ în partea
superioară a oului. Astfel ancorat de membranele cojii, gălbenuşul şi ulterior embrionul este ferit de
şocuri. Porţiunea finală a oviductului secretă peste albuş o membrană dublă iar apoi coaja
calcaroasă.
Oul are formă de paraboloid de rotaţie asimetric. La capătul mai rotunjit cele două
membrane care acoperă albuşul sunt despărţite şi formează o cameră cu aer.
Fecundaţia este internă. La speciile care nu prezintă organ de copulaţie, fecundarea se
produce prin apropierea cloacelor celor două sexe şi transferul materialului seminal de la mascul la
femelă.
Embrionul se formează din gălbenuş având ca stimul temperatura ambientală. Albuşul
serveşte în primul rând la protejarea embrionului de şocuri şi deshidratare, iar ulterior prin apa şi
substanţele albuminoase contribuie la hrănirea embrionului în dezvoltarea sa.
 Ouăle se dezvoltă într-o anumită perioadă caracteristică speciei, succesiv, astfel încât să nu
mărească prea mult greutatea femelei reducându-i capacitatea de zbor. Numărul de ouă depuse de
femelă se numeşte pontă şi este caracteristic pentru fiecare specie în parte. Majoritatea speciilor de
păsări răpitoare depun 1-2 ouă, columbidele câte două de două ori pe an, paseriformele 5-10 ouă
(gaiţa, coţofana, cioara grivă), iar galiformele pot depune 10- 20 de ouă (fazanul, potârnichea,
cocoşul de munte). Păsările de talie mare şi răpitoarele au o singură pontă pe an, iar păsările de talie
mai mică pot depune două sau chiar trei ponte anual.
La mamifere, aparatul reproducător este format dintr-o pereche de gonade, conductele
genitale şi organele de copulaţie. Aparatul reproducător la masculi este format din două testicule,
două spermiducte şi organul copulator. Testiculele au formă ovoidă şi sunt alcătuite din canalicule
seminale care generează elementele sexuale masculine – spermatozoizii. Canaliculele seminale
converg spre o parte a testiculului formând epididimul care la rândul său se continuă cu canalul
deferent. La nivelul acestui canal se deschid glandele veziculare iar în sinusul urogenital prostata şi
glandele lui Cowper. Împreună cu spermatozoizii secreţiile glandulare formează lichidul spermatic
(sperma). Organul de copulaţie este penisul, organ erectil care are în componenţă corpii cavernoşi
ce asigură erecţia prin umplerea cu sânge.
La unele familii (canide, urside, mustelide) în interiorul penisului, axial, există un os penian,
de formă şi dimensiuni caracteristice speciei. La majoritatea mamiferelor, testiculele masculului
adult sunt coborâte în afara cavităţii abdominale, într-o pungă denumită scrot. Comunicarea cu
cavitatea abdominală se face prin zona inghinală.
Aparatul genital femel este format din două ovare, conductele genitale, uter şi organele
genitale externe. Ovarele se formează în regiunea lombară şi rămân permanent în cavitatea
abdominală. În ovare se dezvoltă elementele sexuale feminine – ovulele, care la maturaţie se
deplasează prin oviducte (trompe) de unde sunt conduse spre uter.
Fecundarea se produce la nivelul trompelor de unde ovulul fecundat coboară şi se fixează în
cavitatea uterină. Aici începe dezvoltarea embrionului. La mamiferele care fac obiectul vânătorii
(mamifere vivipare) uterul se continuă cu vaginul care recepţionează penisul în momentul
împerecherii.
Sistemul endocrin (glandular) este constituit din glandele cu secreţie internă. Glandele
endocrine secretă hormoni direct în sânge. Hormonii au rol în reglarea unor mecanisme fiziologice
care asigură funcţionarea organismului.
Din categoria glandelor endocrine fac parte tiroida, protiroida, epifiza, hipofiza şi glandele
suprarenale (placentă şi corpul galben). Secreţii glandulare hormonale sunt produse de către ovare şi
testicule (hormoni sexuali), precum şi de pancreas (insulina) şi timus (hormon de creştere).
Un rol deosebit îl prezintă glanda hipofiză care este situată la baza encefalului. Aceasta, prin
hormonii secretaţi controlează funcţionarea celorlalte glande endocrine. Glanda pineală (epifiza)
este o altă glandă cu implicaţii majore în asigurarea activităţilor specifice ale animalelor. Astfel,
glanda pineală are rol în reglarea activităţii circadiene şi sezoniere, fiind stimulată fotoperiodic ceea
ce determină secreţia anumitor hormoni declanşând reacţii comportamentale specifice.
2.3. Fiziologia studiază funcţiile organelor prin care se manifestă şi se menţine viaţa în
forma individuală.
Pentru existenţa vieţii în forma individuală şi transmiterea sa unei noi generaţii, toate
organele individului trebuie să-şi îndeplinească în permanenţă funcţiile vitale.
În ordine cronologică, evoluţia individului este asigurată de următoarele funcţii vitale
principale:
- gonadogeneza;
- fecundaţia;
- embriogeneza;
- naşterea;
- creşterea şi dezvoltarea;
- hrănirea;
- reproducerea.
 Prin corelarea caracteristicilor morfofiziologice, descrierea şi identificarea speciilor se face
pe baza unor caracteristici particulare denumite constante biologice.
La păsări descrierea se face prin: mărimea taliei, forma generală, lungimea gâtului, forma
capului şi a ciocului, anvergura aripilor, culoarea generală, culoarea anumitor părţi ale corpului
(aripi, „oglinzi”, culoarea ciocului, a capului, a anumitor pene etc.), silueta de zbor.
Caracteristicile biologice ale păsărilor se referă şi la perioada de şedere pe teritoriul
României (deosebindu-se păsări sedentare, oaspeţi de vară, oaspeţi de iarnă şi păsări de pasaj),
perioada de ouat, numărul de ouă din pontă, numărul de ponte din sezon, durata clocitului, perioada
de năpârlire, longevitatea etc.
Păsările sedentare (cocoşul de munte, potârnichea, fazanul, ciorile, gaiţa) îşi desfăşoară
întreg ciclul de viaţă pe teritoriul României, cu o mobilitatea mai redusă sau mai intensă. Păsările de
pasaj (sitarul, specii de raţe, specii de gâşte) parcurg teritoriul României primăvara în direcţia
generală Sud – Nord iar toamna în sens invers de la Nord spre Sud. Deplasările sunt realizate în
grupuri mai mari sau mai mici. În procesul deplasării păsările folosesc anumite zone geografice mai
favorabile sub aspectul resurselor de hrană de pe traseu dar şi a formelor de relief. S-au stabilit aşa
numitele trasee sau coridoare de migraţie a căror cunoaştere este fundamentală pentru protejarea sau
exploatarea eficientă a populaţiilor respective.

OI

Primăvara
Toamna

P
Primăvara
Toamna

S
Primăvara

Toamna

OV

Categorii de păsări care se pot întâlni pe teritoriul României în funcţie de perioada de şedere
S – păsări sedentare, P – păsări de pasaj, OV – oaspeţi de vară, OI – oaspeţi de iarnă

„Oaspeţii de vară” sosesc primăvara, cuibăresc pe teritoriul României, cresc puii şi împreună
cu noua generaţie migrează către sud în perioada de toamnă.
„Oaspeţii de iarnă” cuibăresc şi cresc puii în zonele mai nordice ale continentului de unde
coboară în timpul toamnei pe teritoriul ţării. Aici iernează, iar primăvara se întorc în zonele de
cuibărit.
La mamifere descrierea se efectuează prin precizarea mărimii taliei precizându-se lungimea
totală a corpului (LTC), lungimea cozii, înălţimea la greabăn, forma corpului, forma capului,
lungimea membrelor, culoarea părului, (generală şi zonele cu coloraţie specifică), forma şi mărimea
urmelor (tipar şi pârtie).
 Dintre constantele biologice se pot menţiona formula dentară, epoca de împerechere,
numărul de pui la o naştere şi numărul de naşteri dintr-un an, durata gestaţiei, numărul mamelelor,
epoca fătărilor, perioada de năpârlire, longevitatea etc.
Mamiferele care fac obiectul managementului cinegetic sunt sedentare pe teritoriul
României. Unele dintre ele pot să efectueze deplasări pe distanţe destul de mari, în general în
căutarea unor zone cu resurse de hrană mai bogate. Este cazul urşilor care se concentrează toamna
de la până la 20-60 km în zone cu livezi de pomi fructiferi sau în zonele cu fructificaţie abundentă
la fag şi cevrcinee. Şi mistreţii pot face deplasări de până la 40 - 50 km în căutarea unor zone cu
fructificaţie abundentă la fag sau cvercinee. Aceste deplasări au însă un caracter sezonier şi nu
prezintă o regularitate strictă care să le confere caracteristici de migraţie.

2.4. Noţiuni de ecologia vânatului

Ecologia (din greacă oikos = casă, logos = ştiinţă) este ştiinţa care defineşte relaţiile dintre
vieţuitoare şi dintre acestea şi mediul lor de trai.
Lumea vie este caracterizată prin unitate şi diversitate. Vieţuitoarele nu trăiesc izolat ci într-
un sistem complex de relaţii între populaţii cu elementele mediului de viaţă. Materia vie este
structurată pe mai multe niveluri, la fiecare nivel relaţiile fiind tot mai complexe. Nivelele de
organizare a lumii vii în ordinea complexităţii sunt:
- nivelul individual;
- nivelul populaţional;
- nivelul biocenotic;
- biosfera;
Cu cât nivelul de organizare este mai complex, cu atât relaţiile dintre indivizi sau dintre
specii devin mai complexe.
Unitatea fundamentală funcţională a biosferei este ecosistemul. Acesta este constituit din
componenta vie (biocenoza) şi componenta de mediu (biotopul). Mai multe ecosisteme cu aceleaşi
caracteristici formează biomul (pădurea, câmpul cultivat agricol, stepa, golul alpin, lunca, zona
deltaică etc.).
Biocenoza, ca element al ecosistemului este compusă din fitocenoză (totalitatea plantelor) şi
zoocenoză (totalitatea animalelor). Animalele care fac obiectul vânătorii sunt prin urmare o parte a
zoocenozei.
Sub aspectul gestiunii cinegetice sunt necesare, în principal, cunoştinţe privind nivelul de
organizare individual şi cel populaţional. Ne vom limita la nivelul populaţional deoarece la marea
majoritate a speciilor de vânat prezente pe teritoriul României arealul depăşeşte graniţele ţării.
Sub aspectul biotopului, elementele fundamentale care necesită un studiu corespunzător în
activitatea de gestiune cinegetică sunt: relieful, solul şi substratul litologic, regimul precipitaţiilor,
temperatura şi regimul circulaţiei atmosferice.
În cadrul ecosistemului fiecare populaţie încearcă să-şi realizeze dezvoltarea unui număr cât
mai mare de indivizi, potrivit potenţialului teoretic de înmulţire. Relaţiile de la nivelul
ecosistemului adică mediul şi relaţiile trofice frânează dezvoltarea populaţiilor în ritmul
posibilităţilor teoretice de înmulţire. Mediul biotic şi cel abiotic realizează o presiune permanentă
asupra populaţiei unei specii. În unele cazuri anumiţi factori ai mediului acţionează atât de puternic
încât limitează dezvoltarea unei anumite populaţii. Aceşti factori se numesc factori limitativi. Ei pot
avea o acţiune permanentă, sezonieră sau aleatorie (figură).
 Acţiunile şi influenţa factorilor mediului nefavorabili unei înmulţiri nelimitate şi obiectivele gospodăririi
(după Comşia, 1961)

Sub aspectul rezistenţei la factorii de mediu, speciile pot fi: eurobionte şi stenobionte.
Populaţiile speciilor eurobionte se manifestă prin rezistenţă mare la factorii de mediu dând
posibilitatea speciilor respective să formeze un areal întins şi relativ continuu. Aceste specii pot
ocupa cele mai variate biomuri manifestând o mare plasticitate ecologică – vulpea, iepurele,
mistreţul, cioara etc.
Populaţiile speciilor stenobionte nu se pot dezvolta decât în cuprinsul anumitor biomuri,
speciile respective având areal mai restrâns şi adeseori insular – ursul, capra neagră, cocoşul de
munte etc.
Între populaţiile care se dezvoltă în diferite ecosisteme se stabilesc diverse relaţii biotice.
Cele mai importante dintre acestea sunt dictate de necesitatea asigurării resurselor de hrană, fiecare
populaţie căutând să-şi asigure existenţa prin exploatarea altor populaţii.
La nivelul ecosistemului sunt populaţii care asimilează materia vie din resursele date de
mediu, respectiv producătorii. Aceştia sintetizează materia vie pe baza luminii solare prin procesul
de fotosinteză, consumând bioxidul de carbon din aer și apa cu elementele minerale din sol. Plantele
verzi sunt consumate de către consumatorii primari care, la rândul lor devin hrană pentru
consumatorii secundari sau terţiari. Organismele moarte sunt transformate în materie organică de
către descompunători.
La nivelul ecosistemului se formează prin sistemul de asigurare a hranei lanţuri trofice şi, în
final piramida trofică.
Analiza şi înţelegerea modului de formare şi de compunere a lanţului trofic reprezintă un
element fundamental în gestiunea cinegetică. Populaţiile de erbivore, rozătoare şi o bună parte din
speciile de păsări se hrănesc cu materia vegetală acumulată prin fotosinteză de către producătorii
primari.
Clima zonei geografice în care este situată România se caracterizează prin alternanţa
anotimpurilor. Din această cauză activitatea producătorilor primari este limitată în decursul anului.
Majoritatea plantelor au o perioadă anuală de creştere după care frunzele care au desfăşurat
procesele de asimilaţie îşi încetează funcţiile, se ofilesc şi cad. De asemenea plantele din categoria
răşinoaselor au o activitate fiziologică foarte redusă în timpul iernii. Prin urmare, începând de la
nivelul consumatorilor primari lanţul trofic nu este uniform, situaţia de penurie alimentară
 survenind în sezonul hibernal. De cele mai multe ori lipsa hranei care se manifestă pe parcursul
acestui sezon se suprapune cu un regim de temperaturi foarte scăzute care măresc consumul de
energie şi prin urmare şi necesarul de hrană. În plus, stratul de zăpadă înalt limitează posibilitatea de
acces a animalelor la resursele şi aşa reduse de hrană.
Măsurile de gestiune cinegetică trebuie să suplinească prin diverse metode această carenţă
generală a lanţului trofic din ecosistemele aparţinând fondurilor cinegetice. Ele vizează unele
modificări la nivelul ecosistemului menite să-i mărească disponibilităţile de hrănire sau intervenţii
directe ale gestionarului cu hrană complementară corespunzătoare necesităţii metabolice ale
vânatului.
Relaţiile dintre diferite specii din ecosistem se pot manifesta prin:
- neutralism, specii care nu se concurează reciproc şi nu se deranjează sub aspectul modului de
hrănire şi de adăpost (urs - vulpe);
- competiţie, specii care se concurează în primul rând sub aspectul accesului la hrană (lopătar -
căprior);
- cooperarea (simbioza), specii care se sprijină reciproc în exploatarea resurselor de hrană;
- antagonism, specii care se bazează una pe exploatarea celeilalte (relaţia jertfă - prădător).
Sub aspectul gestiunii cinegetice, cel mai important aspect este analiza şi influenţa relaţiilor
de antagonism.
Caracteristic pentru gestiunea cinegetică din România este prezenţa populaţiilor de specii
carnivore mari (urs, lup, râs) care au o influenţă directă, în principal asupra populaţiilor de erbivore.
De asemenea, prezenţa unui contingent important de vulpi, a căror dezvoltare este favorizată de
acţiunile de tratare preventivă a rabiei, afectează populaţiile de iepuri şi potârnichi. La prădătorii
naturali menţionaţi se adaugă prezenţa unui număr mare şi dificil de cuantificat de câini hoinari şi
pisici hoinare.
Controlul numeric al efectivului de prădători este un element deosebit de important în
vederea dezvoltării unei gestiuni cinegetice durabile şi eficiente.
Populaţia este o formă funcţională de existenţă a speciei. Populaţia de vânat este element
constitutiv a biocenozei, formată din suma indivizilor ce aparţin aceleiaşi specii. În cadrul
ecosistemului populaţia are o funcţie bine stabilită prin relaţiile intraspecifice. Ea se constituie într-
un sistem biologic supraindividual fiind caracterizată printr-o anumită organizare a vieţii sociale şi
este structurată pe clase de vârstă şi pe sexe.
Ca sistem biologic, populaţia are capacitate de autoreglare a parametrilor funcţionali astfel
încât să-şi asigure existenţa şi dezvoltarea de sine stătătoare pe timp nelimitat, atâta vreme cât
factorii externi se încadrează în anumite limite. În acest sens, pentru desfăşurarea normală a
relaţiilor sociale dintre indivizi şi asigurarea existenţei populaţiilor, sistemul se defineşte prin
congruenţele dintre indivizi (Botnariuc 1976):
- congruenţa dintre pui şi mamă/părinţi;
- congruenţa dintre sexe;
- congruenţa dintre indivizii de acelaşi sex;
- congruenţa legată de activitatea gregară.
Populaţia se defineşte prin parametrii biostatistici care îi permit să reacţioneze în mod
dinamic în timp în sensul adaptării la condiţiile mediului de existenţă.
Principalii parametrii ai populaţiei sunt: efectivul, densitatea, natalitatea şi mortalitatea,
longevitatea şi structura (pe sexe şi clase de vârstă).
Indivizii populaţiilor naturale sunt caracterizaţi prin diversitate genetică şi polimorfism
fenotipic, elemente care asigură funcţionarea mecanismelor de selecţie intraspecifică şi evoluţia în
timp a populaţiei. Sărăcirea genetică a populaţiei reduce capacitatea de adaptare şi de supravieţuire
a acesteia.
Structura populației. În dinamica dezvoltării şi evoluţiei populaţiei, indivizii care o compun
nu sunt identici între ei diferind prin elemente fundamentale cum sunt sexul, vârsta şi zestrea
genetică. Raportul dintre sexe şi repartizarea indivizilor pe categorii de vârstă sunt elemente
definitorii ale structurii populaţiei. La nivelul populaţiei raportul dintre sexe atât la noii născuţi cât
 şi la totalitatea indivizilor este o caracteristică structurală fundamentală. Împreună cu natura
comportamentului sexual acest raport asigură rata potenţială de înmulţire a populaţiei. O populaţie
cu raportul sex ratio în favoarea femelelor poate realiza temporar o rată anuală potenţială de
înmulţire mai mare, pe când un raport sex ratio în favoarea masculilor asigură vitalitatea de
perspectivă a populaţiei prin mecanismele selecţiei sexuale intraspecifice.
La nivelul populaţiei de vânat indivizii se diferenţiază şi sub aspectul vârstei, repartizarea lor
pe ani fiind inegală în structura populaţională, cu predominarea numerică a indivizilor de vârste
mici. Contingentul din anul curent este cel mai numeros. Pe măsura înaintării în vârstă, sub
presiunea factorilor de mediu, an de an, acesta pierde o parte dintre indivizi, ultimele pierderi
producându-se la limita longevităţii ecologice a indivizilor. Motivat de această evoluţie, diagrama
de repartizare a indivizilor pe vârstă (în ani) are în general o formă apropiată de cea triunghiulară.
15
2
14
13
♂ 12
11
♀
10
9
8
7
6
5
4
3
2
1

Viţei sub 1 an Viţele sub 1 an

Structura ţel a claselor de vârstă la o populaţie de cerb nobil din Carpaţi cu 160 de indivizi şi vârsta maximă de 15 ani

Triunghiul diagramei de repartizare este cu atât mai ascuţit cu cât longevitatea ecologică a
indivizilor este mai mare. Pentru populaţiile de vânat supuse gestiunii cinegetice este importantă
menţinerea structurii pe clase de vârstă cât mai aproape de structura naturală.
La populaţiile nou formate se poate menţine temporar o structură cu preponderenţă în
exemplare tinere prin modificarea structurii naturale pe sexe în favoarea femelelor.
În vederea simplificării diagramelor de vârstă motivat de dificultatea de stabilire a vârstei în
terenul liber, pentru nevoile practice se definesc patru categorii de vârstă:
- puii de sub un an;
- tineretul până la vârsta de reproducere;
- exemplare adulte (apte de împerechere);
- exemplare bătrâne.
Preponderenţa primelor două categorii în structura populaţiei caracterizează o populaţie cu
potenţial de dezvoltare şi evoluţie normală. Preponderenţa exemplarelor vârstnice indică o populaţie
în declin.
Efectivul este numărul total de indivizi dintr-o populaţie. Mărimea efectivului este dată de
capacitatea de reproducere specifică (potenţialul de înmulţire) şi de capacitatea de suport a
ecosistemului.
Efectivul populaţiei se află într-o dinamică permanentă caracteristică ciclului anual de
dezvoltare. Acest efectiv poate fi minim (stoc de reproducţie) înaintea începerii perioadelor
naşterilor la mamifere sau ecloziunii ouălor la păsări şi maxim după terminarea acestor perioade.
După terminarea naşterilor sau ecloziunii ouălor, sau chiar înainte, se înregistrează pierderi din
cauza presiunii factorilor de mediu. Statistic, cele mai numeroase pierderi afectează anual categoria
noilor născuţi.
În afară de variaţia anuală, ca urmare a acţiunii factorilor mediului populaţia realizează şi
variaţii ciclice, la 4 ani, la 6 ani sau la 10 ani. Atunci când factorii de mediu se schimbă în mod
radical efectivul poate suferi variaţii neregulate, fie prin scădere, fie prin creştere, după caz.
 Densitatea populaţiei reprezintă numărul total de indivizi raportat la unitatea de suprafaţă.
Mărimea densităţii este direct proporţională cu favorabilitatea ecosistemului în raport cu exigenţele
speciei. În raport cu fluctuaţiile efectivului, în mod firesc există o fluctuaţie anuală şi ciclică a
densităţii populaţiei. Independent de variaţiile efectivului, densitatea populaţiei prezintă şi o
variabilitate sezonieră dictată de modificările capacităţilor de hrănire la nivelul ecosistemului.
Natalitatea şi mortalitatea. Natalitatea potenţială este reprezentată prin numărul maxim de
indivizi care pot fi produşi anual de către populaţie în condiţiile normale de existenţă, în raport cu
structura pe sexe şi pe clase de vârstă a acesteia.
În mediu natural natalitatea potenţială nu se poate realiza din cauza presiunii factorilor
mediului (condiţii climatice, disponibilitatea hranei, acţiunea prădătorilor, acţiunea antropică
negativă etc.).
În gestiunea cinegetică se operează mai frecvent cu noţiunea de natalitate ecologică,
respectiv numărul de indivizi produşi în condiţiile concrete ale ecosistemului analizat.
Mortalitatea este reprezentată de suma pierderilor anuale produse în efectivul populaţiei din
diverse cauze. În condiţiile în care mortalitatea se produce din cauza vârstei înaintate şi a declinului
fiziologic individul respectiv a realizat longevitatea fiziologică. În cadrul populaţiilor de vânat care
evoluează în ecosisteme naturale în prezenţa factorilor de prădare sau în cadrul populaţiilor supuse
gestiunii cinegetice, de regulă indivizii nu ajung la longevitatea fiziologică, factorii amintiţi
limitându-le durata de viaţă. În aceste condiţii putem exprima speranţa de viaţă a individului prin
mărimea longevităţii ecologice.
Pentru populaţiile de vânat mare la care ţelul de gestionare este obţinerea de trofee este
foarte important ca longevitatea ecologică să fie superioară vârstei ţel de realizare a trofeelor de
valoare maximă.

2.5. Noţiuni de etologia vânatului

Etologia este ramura zoologiei care studiază obiceiurile şi comportamentul animalelor în
mediul natural de viaţă (din gr. éthos = obicei, caracter şi logos = discurs). Obiectul etologiei
vânatului este analiza legităţilor care guvernează manifestările indivizilor sau a grupurilor de
indivizi din cadrul populaţiilor de vânat în condiţii naturale de viaţă sau în condiţiile mediului
modificat din diverse cauze.
Activitatea indivizilor sau a diferitelor forme gregare din cadrul populaţiilor de vânat nu se
desfăşoară niciodată la întâmplare. Această activitate continuă este subordonată necesităţii
îndeplinirii funcţiilor vitale ale individului şi desfăşurării vieţii sociale din cadrul familiilor sau a
formelor gregare.
Activitatea indivizilor sau a grupurilor se concretizează prin acţiuni repetitive denumite
cicluri. Se disting ciclul circadian care cuprinde activitatea zilnică a individului sau a grupului, şi
ciclul anual dictat de succesiunea firească a anotimpurilor.
Indivizii aparţinând unei anumite specii au un mod distinct de activitate denumit
comportament. Particularităţile specifice ale comportamentului animalelor sunt determinate în cea
mai mare parte prin caracteristicile genetice (comportament înnăscut). O parte a comportamentului
este determinată de influenţa factorilor mediului ambiant (comportament dobândit).
Comportamentul specific se manifestă în căutarea şi alegerea hranei, prospectarea
teritoriului, în reproducere, în protejarea şi educarea progeniturilor, în relaţiile de grup sau în modul
de căutare sau construirea adăpostului.
Cunoaşterea elementelor de comportament şi a ciclurilor de activitate este deosebit de
importantă atât sub aspectul ştiinţific cât şi în activitatea practică de gestiune cinegetică.
Îmbinând cunoştinţele despre ecologia vânatului cu cele privind etologia unei anumite
specii, practicantul va putea deduce locul probabil unde poate fi găsit şi observat vânatul în orice
perioadă şi în orice situaţie.
Cercetări de dată relativ recentă (Wagenknecht 2000, Hofman 1979) au evidenţiat faptul că
ciclurile activităţii animalelor sălbatice sunt guvernate prin sistemul endocrin pe baza secreţiilor
hormonale (hormoni de creştere, hormoni sexuali etc.).
 Ciclurile activităţii animalelor sălbatice sunt determinate de stimuli recepţionaţi din mediul
ambiant, cel mai important dintre acestea fiind fotoperioada (durata perioadei de lumină din
intervalul de 24 de ore al zilei calendaristice). Aceasta este percepută la nivelul glandei epifize
(pineale).
Comportamentul înnăscut este determinat preponderent de factori genetici şi se manifestă
instinctiv la toţi indivizii ce aparţin unei specii. Exemplul cel mai concludent de comportament
înnăscut este alăptatul la mamifere (cervide, bovide, mistreţ etc.). Comportamentul sexual care se
manifestă la vârsta de reproducere prin acţiunea hormonilor specifici, construirea cuiburilor, săpatul
vizuinilor, clocitul, marcarea şi apărarea teritoriului sunt de asemenea comportamente înnăscute.
Comportamentul dobândit apare în urma procesului educaţiei în primele faze ale vieţii şi
prin procesul de învăţare după despărţirea individului de mamă (cervide, bovide) sau de părinţi (lup,
vulpe). Însuşirea elementelor comportamentale se face prin imitarea părinţilor sau congenerilor şi
prin acomodarea la anumite acţiuni repetitive din mediu ambiant.
Comportamentul individual este caracteristic exemplarelor care trăiesc izolat o parte din
ciclul anual. Fiecare individ, în funcţie de specie are un mod particular de a căuta, selecta şi
consuma hrana, de a se îngriji de întreţinerea blănii sau a penajului, de se scălda, odihni, de a-şi
marca teritoriul, de a-şi construi adăpostul etc.
Comportamentul gregar (social) este caracteristic diferitelor moduri de agregare a
indivizilor (familie, cârd, ciopor, ciurdă, stol, colonie etc.). Acesta se manifestă prin relaţiile sociale
ce se desfăşoară la nivelul grupului respectiv.
La nivelul formaţiunilor gregare se stabilesc diverse modalităţi de comunicare prin semnale
vizuale, sonore sau olfactive. Speciile prădate adaptate vieţii în spaţii acoperite cu vegetaţie
comunică cel mai adesea prin semnale vizuale sau olfactive şi numai în situaţii de excepţie prin
semnale sonore (cerbul nobil, lopătarul, căpriorul). În acest sens, pentru a observa mai rapid
congenerii care se deplasează în faţă, cervidele au pe zona fesieră o pată de culoare mai deschisă
(oglinda). Căpriorul care se deplasează de regulă prin zone cu vegetaţie mai înaltă decât talia sa şi-a
dezvoltat un sistem complex de glande odorante cu care îşi marchează traseele de deplasare în
vederea regăsirii acestora pe lumină mai slabă sau în vederea regăsirii congenerilor. De asemenea,
mistreţii care au în principal activitate nocturnă şi se adăpostesc în zone cu vegetaţie deasă,
comunică prin semnale olfactive cu ajutorul glandelor odorante submaxilare şi carpale.
Ciclul circadian cuprinde manifestările comportamentale ale individului sau ale grupului de
indivizi în perioada zilei calendaristice (24 de ore). Activitatea de bază poate fi diurnă, nocturnă,
crepusculară (activitate de seară) sau aurorală (activitate în zorii zilei) în funcţie de specie.
Perioadele de activitate, amplitudinea razei zilnice de activitate precum şi unele modificări
în structura ciclului circadian pot fi determinate de condiţiile de bază ale mediului ambiant (hrană,
adăpost, linişte).
Ciclul anual cuprinde activităţile sezoniere caracteristice perioadei unui an calendaristic.
Ciclul anual include la majoritatea speciilor de vânat şi un ciclu de reproducţie (excepţie fac
rozătoarele care au mai multe naşteri într-un an şi ursul la care ciclul reproductiv durează 2 ani). De
asemenea, unele specii de păsări sedentare pot avea mai multe ponte într-un an (familia Columbide).
Activităţile cuprinse într-un ciclu anual se subordonează ciclului reproductiv şi nevoilor de
hrănire. În funcţie de disponibilităţile sezoniere de hrană unele specii (în general păsările) s-au
adaptat la fenomenul de migraţie. Speciile sedentare desfăşoară unele deplasări sezoniere în
căutarea resurselor de hrană (urs, mistreţ), dar acestea nu au amploarea şi nici regularitatea unei
migraţii.
În funcţie de comportamentul din ciclul anual deosebim specii sedentare, migratoare sau
eratice.
Sub aspectul necesităţilor de hrană şi a modului de selectare a acesteia speciile pot fi
ierbivore, carnivore sau omnivore. Modul de hrănire poate să difere pe parcursul vieţii. Astfel, la
unele specii de păsări în primele faze ale vieţii hrănirea este preponderent carnivoră, pentru ca
ulterior să devină omnivoră sau granivoră. Unele specii la care într-o anumită perioadă resursele de
hrană sunt limitate s-au adaptat la un repaus prelungit pe perioada de iarnă – somn de iarnă (urs,
viezure) sau la hibernare (marmotă).
În vederea hrănirii, individual sau în grup, vânatul desfăşoară activităţi specifice de căutare
şi selectare a hranei folosind acuitatea simţurilor (văz, auz, miros, pipăit, gust). În activitatea de
căutare a hranei pe teritorii întinse, indivizii sau grupurile îşi formează deprinderi în deplasare pe
anumite trasee care le asigură minimul de consum de energie şi maximul de protecţie. Pentru
asigurarea continuităţii comportamentale este necesară menţinerea în structura populaţiilor a
exemplarelor înaintate în vârstă, cu rol de inductori ai comportamentului gregar.
Unele specii s-au adaptat la strângerea şi depozitarea de hrană pentru perioadele de penurie.
Ursul, râsul etc., acoperă cu litieră şi resturi vegetale surplusul sau resturile de hrană în vederea
revenirii ulterioare pentru consumarea acestora. Turmele de mistreţi nu consumă integral hrana;
intraţi într-un lan de porumb consumă doar parţial ştiuleţii rupând strujenii la concurenţă cu
celelalte exemplare din turmă. În acest fel paguba produsă este mult mai mare decât necesarul de
hrănire. Chiar după ce au consumat suficiente resurse, mistreţii se deplasează în continuare şi chiar
scurmă în căutarea unor sortimente de hrană preferate (larve, diverse rădăcini, tuberculi etc.).
Pisica sălbatică continuă vânarea şoarecilor şi după ce s-a săturat, în timp ce lupii, odată
sătui se retrag în zona cea mai apropiată care le oferă adăpost şi se odihnesc.
În perioadele premergătoare hrănirii sau după aceasta, animalele sălbatice, în funcţie de
specie, îşi îngrijesc blana sau penajul prin manifestări comportamentale specifice, de igienă.
Felidele, canidele, ursidele îşi îngrijesc blana prin lins sau tăvălit în zăpadă, mistreţul se scaldă în
mocirlă şi se freacă de anumiţi arbori aflaţi în preajma scăldătorii, păsările înotătoare îşi aranjează şi
gresează penajul cu secreţiile glandei uropigee, altele se scaldă în praf etc.
Construirea şi folosirea adăpostului (bârlog, vizuină, culcuş, cuib) se manifestă, de asemenea
ca un comportament specific. Ursul îşi amenajează bârlogul într-un mod sumar în timp ce viezurele
şi hârciogul au vizuina mult mai laborios alcătuită (mai multe intrări, zonă de dormit, „cămară”).
Gotca cocoşului de munte sau potârnichea îşi amenajează un cuib simplu construit direct pe sol, în
timp ce coţofana construieşte în arbori un cuib solid, bine închis, prevăzut cu două sau mai multe
intrări strâmte.
Teritorialismul. Pentru desfăşurarea activităţilor într-un ciclu circadian, sezonier sau anual,
animalele au nevoie de un spaţiu minimal. Teritoriul pe care individul sau formaţiunea gregară îl
foloseşte este, de regulă, marcat în diverse moduri prin semnale vizuale (arbori zdreliţi, vetre) sau
olfactive (urină, excremente, secreţii glandulare). Individul sau şeful ierarhic al grupului apără acest
teritoriu de intruşii din aceiaşi specie. Marcajele olfactive sunt realizate prin urinare sau defecare
constantă în aceleaşi zone (lup, vulpe, viezure) sau prin frecare de arbori (urs, mistreţ, căprior,
cerb).

Raza anuală

Raza zilnică
Raza sezonieră

Schema mobilităţii individului (după Comşia, 1961)

 Marcajele vizuale sunt realizate prin frecarea coarnelor de diferiţi arbori sau puieţi (capra
neagră, cerb, căprior), zgârierea scoarţei (urs) sau lovirea arborilor cu colţii (mistreţ). Unele
mamifere sau păsări, în special în perioada de împerechere, îşi marchează prezenţa prin semnale
sonore caracteristice (cerbul nobil, felidele, ierunca, cocoşul de munte).
Zona de deplasare a individului în cuprinsul teritoriului într-un ciclu circadian se numeşte
rază de activitate zilnică. În mod analog există o rază de activitate sezonieră şi una anuală. Cu cât
teritoriul respectiv este mai potrivit existenţei speciei (hrană, linişte, adăpost), cu atât razele de
activitate sunt mai reduse. Mărirea razei de activitate determinate de lipsa hranei sau a adăpostului
predispun individul sau grupul la consumuri energetice suplimentare şi măreşte riscul de prădare la
speciile prădate.
În teritoriile în care sunt prezente activităţile antropice se măreşte riscul de mortalitate prin
accidente (şosele, căi ferate) sau prin braconaj.
În managementul cinegetic amenajarea teritoriului în vederea reducerii razei de activitate
este de importanţă fundamentală.
Comportamentul sexual este legat în primul rând de manifestările partenerilor în perioada de
reproducere (împerechere), dar nu numai.
Comportamentul specific perioadei de reproducere este declanşat de schimbările din mediul
ambiant dintre care cea mai importantă este fotoperioada (creşterea sau scăderea duratei de
iluminare din intervalul de 24 de ore ale zilei). Astfel, rotitul la cocoşul de munte se declanşează
după un anumit număr de zile în care perioada de iluminare creşte constant. Anumite variaţii ale
ciclului reproductiv, de mărime limitată pot fi determinate şi de temperatura mediului ambiant sau
de presiunea atmosferică. În acest sens, scăderea accentuată a temperaturii poate declanşa
boncăluitul la cerbi. Perioada de reproducere se află într-o strânsă corelaţie cu durata gestaţiei, în
general, speciile fiind adaptate să nască în perioada din an în care resursele de hrană sunt mai
abundente. De asemenea, este important ca până la perioada de carenţe nutriţionale masculii
reproducători să aibă timpul efectiv pentru refacerea stării fizice.
La căprior, la care selectivitatea hranei este cea mai mare, perioada de reproducere este
devansată în iulie-august aşa încât masculii să-şi poată reface starea fizică până la începutul iernii.
În acelaşi timp trebuie să fie asigurat şi surplusul de resurse necesare clădirii unei noi perechi de
coarne în perioada de repaus vegetativ. În acest sens, femelele s-au adaptat la rândul lor, embrionul
rămânând în stare latentă după fecundare până în luna noiembrie când începe dezvoltarea sa
normală. Ursul s-a adaptat la somnul de iarnă în perioada în care resursele de hrană lipsesc sau sunt
limitate. Pentru că naşte în ianuarie-februarie, specia s-a adaptat astfel încât puii au o greutate foarte
mică la naştere în raport cu greutatea ursoaicei. Aceştia cresc repede şi odată cu venirea primăverii
pot fi “educaţi” pentru utilizarea resurselor disponibile din ecosistem în tot ciclul anual.
Abundenţa alimentelor prin hrănire artificială determină carenţe educaţionale ale puilor în
exploatarea resurselor de hrană din teritoriu şi deviaţii comportamentale ulterioare.
Sub aspectul comportamentului sexual, speciile pot fi monogame, poligame sau poliandre.
Speciile monogame formează cupluri care se pot păstra un sezon (lupul, vulpea, ierunca) sau mai
multe (porumbeii, corbul). La speciile poligame un mascul poate împerechea mai multe femele
(cerb, cocoş de munte), iar la speciile poliandre o femelă se poate împerechea cu mai mulţi masculi
(iepure). La unele specii ambii părinţi contribuie la creşterea puilor (lup, vulpe) pe când la altele
masculii părăsesc femela după împerechere, sarcina creşterii puilor revenind doar femelelor (urs,
mistreţ, cocoş de munte, cervide, bovide).
În vederea asigurării vitalităţii populaţiilor, speciile sunt adaptate la un comportament sexual
riguros şi selectiv. De regulă, la alegerea perechii există o selectivitate deosebită din partea
femelelor. În cazul speciilor poligame nu sunt admişi la împerechere decât masculii foarte viguroşi.
Aceştia îşi câştigă dreptul la împerechere prin dispute mai mult sau mai puţin aprige. Prin
comportamentul sexual se realizează selecţia genetică intraspecifică asigurându-se vigoarea şi
rezistenţa populaţiilor.
La speciile poligame perioada de culminaţie reproductivă şi de dominare a unui mascul este
limitată astfel încât speciile îşi asigură prin acest mecanism păstrarea diversităţii genetice.
 Capitolul 3. Speciile de interes vânătoresc din România

3.1. Generalităţi
Speciile de interes vânătoresc diferă de la o regiune a globului la alta şi sunt considerate ca
atare prin tradiţiile locale, interesul pentru valorificare sau, în cazul majorităţii statelor, prin
reglementări legislative.
Apartenenţa unei specii la categoria celor de interes vânătoresc se află într-o dinamică
relativă fiind dictată de posibilitatea, sau de necesitatea protejării speciei respective sau de modul de
evoluţie a populaţiilor speciei în cadrul unui teritoriu dat.
Prima listă a speciilor de interes vânătoresc cu aplicabilitate unitară pe teritoriul României a
fost stabilită prin Legea vânătoarei din 1921. Înainte de 1918, pe cuprinsul Regatului României
speciile de interes vânătoresc au fost stabilite prin Legea asupra poliţiei vânatului din anul 1891 şi,
ulterior, prin Legea asupra poliţiei vânatului din anul 1906.
Pe cuprinsul provinciilor româneşti care au fost până la 1918 în componenţa imperiilor
vecine Regatului României s-au aplicat reglementările în materie de vânătoare specifice fiecăruia
dintre aceste imperii.
La data actuală lista speciilor de interes vânătoresc de pe teritoriul României este stabilită
prin Legea fondului cinegetic şi protecţiei vânatului nr. 407 / 2006, cu completările şi modificările
ulterioare.
Speciile de vânat din România fac parte din două clase de vertebrate: clasa Mammalia şi
clasa Aves. Unităţile taxonomice superioare sunt prezentate în figura .

PHYLUM VERTEBRATA (CRANIATA)

vertebrate

SUBPHYLUM GNATHOSTOMATA
vertebrate cu fălci

SUPRACLASA TETRAPODA
vertebrate cu patru picioare

CLASA MAMMALIA CLASA AVES

mamifere păsări

Unităţile taxonomice superioare claselor de vertebrate de interes vânătoresc

Atât mamiferele cât şi păsările s-au desprins din reptilele dispărute în urmă cu circa 160 –
170 milioane de ani, în era Mezozoică (Brehm A. E., 1922)

Clasa Mammalia
Mamiferele constituie o clasă cu organizare superioară faţă de celelalte animale vertebrate.
Ele formează un grup omogen de vertebrate homeoterme, având corpul mai mult sau mai puţin
protejat de un înveliş pilos. Printre caracterele de superioritate, menţionăm: craniul alcătuit dintr-un
număr redus de oase, având doi condili occipitali; mandibula formată numai dintr-un singur os -
dentarul - ce se articulează direct cu craniul, fără intermediul osului pătrat; în urechea medie se
găsesc trei oscioare: ciocanul, nicovala şi scăriţa.
Majoritatea mamiferelor sunt animale terestre o mică parte fiind adaptate mediului acvatic.
Câteva specii sunt adaptate la zbor.
 Mamiferele sunt animale vivipare, şi îşi hrănesc puii cu lapte secretat de glandele mamare.
Ele sunt amniote şi alantoidiene, embrionul dezvoltându-se până la naştere sub protecţia unei
formaţiuni membranoase plină cu lichidul specific.
Pielea mamiferelor este compusă din două straturi distincte: epiderma şi derma, stratul
epidermic putând genera anumite formaţiuni cornoase (perii, solzii, ghearele, unghiile şi coarnele)
şi glandulare (glandele sebacee, sudoripare şi mamare). Dintre producţiunile cornoase, caracteristic
mamiferelor este părul, alcătuit din celule cornoase moarte, care poate fi de două feluri: părul de
contur, mai lung, relativ drept şi aspru şi puful. Părul de contur dă culoarea şi asigură rezistenţa
blănii iar puful, de regulă mai scurt şi ondulat, asigură izolarea termică a corpului. Unele mamifere
au peri ţepoşi dar flexibili (coama porcului mistreţ), ori spinoşi, ţepeni, rigizi, cum sunt cei de pe
spatele ariciului sau al porcului spinos. Părul de contur din anumite zone ale corpului poate avea
mărimi şi formă diferite alcătuind coama, coada, barba, pensula, etc. O parte dintre mamiferele
acvatice(cetaceele) sau zburătoare (chiropterele) sunt total lipsite de păr, ca rezultat al adaptării lor
la viaţa exclusiv acvatică sau la zbor. Unele mamifere au pe corp formaţiuni cornoase de aspectul
solzilor reptilieni (Manis) sau plăci cornoase dublate de plăci osoase care formează o adevărată
cuirasă (Dasypus).
Pielea mamiferelor formează diferite tipuri de glande cu funcţii de întreţinere a învelişului
pilos (glande sebacee), de termoreglare şi excreţie (glande sudoripare) sau cu funcţii odorifice şi
feromonale. Ultimele pot fi active permanent sau periodic. Ele prezintă o importanţă deosebită
pentru reglarea relaţiilor intra specifice. Un rol deosebit de important îl au glandele mamare, glande
cu activitate periodică. Aceste glande produc laptele necesar dezvoltării puilor.
Membrele mamiferelor au aceiaşi structură ca la toate vertebratele tetrapode. În general, ele
sunt conformate pentru mers. Modificarea membrelor la mamifere este în corelaţie cu mediul şi cu
modul în care se face deplasarea. În legătură cu adaptarea mamiferelor la diferite medii de viaţă,
membrele au suferit o serie de modificări atât în ceea ce priveşte orientarea, cât şi reducerea sau
sporirea numărului de oase. La chiroptere, drept rezultat al adaptării la zbor, membrele anterioare s-
au transformat în aripi.
Unele mamifere terestre (gradiente) calcă pe toată suprafaţa tălpii, formată din metacarpiene,
metatarsiene şi falange. Acest tip de mers plantigrad este greoi. Mersul plantigrad este cel mai
primitiv; din el au derivat diferite tipuri de locomoţie specializată, ca: locomoţia prin salt, mersul
digitigrad, locomoţia arboricolă şi cea bipedă, locomoţia hipogee, etc. Alte mamifere mai bune
alergătoare şi săritoare calcă numai pe falangele degetelor, talpa fiind ridicată. Acestea se numesc
digitigrade. Cele mai bune alergătoare şi săritoare calcă numai pe ultimele falange ale degetelor,
îmbrăcate în copite. Ele formează grupul unguligradelor poziţionate sistematic în supraordinul
Ungulata. Unele unguligrade calcă pe 4 şi 5 degete (proboscidieni), altele pe 3 degete (rinocerii); o
parte pe două degete, iar altă parte pe un singur deget (ecvide). Mamiferele care calcă pe unul sau
trei degete (număr impar) se numesc mesaxone sau perisodactile, iar cele care calcă pe un număr
par se numesc paraxone sau artiodactile.
Scheletul mamiferelor se deosebeşte de cel al celorlalte vertebrate tetrapode prin micşorarea
numărului oaselor datorită contopirii lor în complexe osoase. Scheletul capului se articulează de
prima vertebră, atlas, prin doi condili occipitali. Mandibula este formată dintr-un singur os, dentalul
şi se articulează cu craniul neural la nivelul osului scvamos
Coloana vertebrală este diferenţiată în cele 5 regiuni caracteristice reptilelor şi păsărilor, cu
următoarele modificări. Zona cervicală este compusă din 7 vertebre, oricât de lung ar fi gâtul. Zona
toracală este compusă de regulă din 13 vertebre( 9-25) de care sunt articulate coastele. Pe partea
ventrală, o parte din coaste se articulează cu sternul, formând coastele adevărate, iar altele, numite
coaste false, nu mai au legături cu sternul. Zona lombară se compune de regulă din 6-7vertebre iar
cea sacrală din 5( 2-6) de regulă concrescute în osul sacrum. Regiunea caudală este alcătuită dintr-
un număr variabil de vertebre(1-47) cu dimensiunile descrescătoare şi cu o mobilitate superioară. La
unele mamifere vertebrele caudale prezintă tendinţa de contopire în osul coccis.
Pe faţa ventrală a toracelui se află sternul.
 Centura scapulară prezintă următoarele caracteristici: osul coracoid este redus şi fuzionat cu
omoplatul, formând apofiza coracoidă; el rămâne dezvoltat şi articulat de stern numai la
monotreme. Claviculele nu există la toate mamiferele. Ele lipsesc sau este mult reduse la
alergătoare sau foarte bune înotătoare (ungulate, pinipede, cetacee, carnivore) şi s-au păstrat
dezvoltate la tipurile care execută cu membrele anterioare mişcări complexe.
Centura pelviană este articulată la coloană la nivelul osului sacrum şi este compusă din
oasele ileon ischion şi pubis. Împreună cu sacrumul acestea formează bazinul. Oasele pubiene,
orientate antero-ventral faţă de sacrum sunt sudate între ele, pe linia mediană, formând simfiza
pubiană.
Dentiţia mamiferelor este specializată în raport cu modul de hrănire. Ea este heterodontă,
fiind diferenţiată în: incisivi, canini, premolari şi molari. La majoritatea mamiferelor dinţii primari(
de lapte) se înlocuiesc o singură dată. Dentiţia de lapte (din tinereţe) este înlocuită cu dentiţia
definitivă, care nu mai poate fi înnoită. Dentiţia la care are loc acest schimb este de tip difiodont, în
opoziţie cu tipul monofiodont, la care dentiţia de lapte nu se schimbă niciodată (marsupiale).
Forma, structura şi numărul dinţilor s-au modificat în funcţie de regimul alimentar şi modul de
articulare a mandibulei.
În cursul evoluţiei, pe coroana molarilor au apărut formaţiuni numite tubercului (cuspide).
După forma şi orientarea tuberculilor se deosebesc mai multe tipuri de molari:
1. Tipul secodont: cu tuberculi acuţiţi, tăioşi şi comprimaţi lateral, aşezaţi pe un singur
plan longitudinal; este caracteristic pentru carnivore.
2. Tipul bunodont: suprafaţa coroanei are puţini tuberculi scurţi, conici, rotunjiţi sau
ascuţiţi; este caracteristic pentru suide, primate, etc.
3. Tipul lofodont: tuberculii se comprimă de-a latul măselelor (în formă de lame) şi sunt
legaţi prin creste transversale (rozătoare, proboscidieni, etc.).
4. Tipul selenodont este caracterizat prin tuberculi în formă de creste semilunare orientate
longitudinal pe suprafaţa coroanei (rumegătoare).
O dentiţie completă poate avea până la 44 de dinţi dispuşi după formula:

3+3 1+1 4+4 3+3

I -------- , C -------- , P -------- , M ---------
3+3 1+1 4+4 3+3

În timpul evoluţiei mamiferelor, numărul dinţilor s-a micşorat, însă forma lor s-a diferenţiat
fiind adaptată in funcţie de modul de hrănire.
Respiraţia mamiferelor este pulmonară.
Inima este tetracamerală cuprinzând două atrii şi două ventricule. Din ea pleacă un singur
arc aortic, cel stâng, iar sângele arterial nu se amestecă cu cel venos, circulaţia fiind dublă şi
completă.
Diafragma dezvoltată este ca un perete musculos, transversal. Ea separă complet cavitatea
toracică de cea abdominală.
Sistemul nervos este mai bine dezvoltat iar comportamentul mai complex decât la toate
vertebratele. Emisferele cerebrale, mult dezvoltate, au la mamiferele inferioare (monotreme)
suprafaţa netedă, iar la cele superioare, prin creşterea mare a substanţei nervoase, aceasta s-a
încreţit, determinând o serie de cute neregulate numite circumvoluţiuni cerebrale (giri).
Glandele genitale la mascul - testiculele – sunt deplasate spre extremitatea posterioară a
corpului şi sunt aşezate într-o pungă tegumentară, numită scrotum. Glandele genitale la femelă,
ovarele, rămân în cavitatea abdominală. Odată cu formarea embrionului, în uterul matern apar şi
anexele embrionare: amniosul şi alantoida. Amniosul, saculiform şi plin cu lichid amniotic,
înconjură embrionul, protejându-l contra şocurilor. Alantoida face legătura între embrion şi peretele
uterului, şi ia parte la formarea placentei care serveşte la nutriţia embrionului.
Mamiferele au o largă răspândire geografică, fiind întâlnite pe întreg globul, cu excepţia
zonelor interioare ale Antarcticii. Marea majoritate a mamiferelor sunt terestre, unele subterane
(cârtiţa), altele sunt semiacvatice (focile, morsele, castorii), altele acvatice (balenele, delfinii), iar
altele zburătoare (liliecii). La momentul actual clasa Mamifere cuprind circa 4200 de specii.
Speciile de mamifere de interes vânătoresc de pe teritoriul României sunt euteriene clasate
din punct de vedere sistematic în nouă familii cuprinse în trei supraordine: Rodenţia, Carnivora şi
Ungulata. Organizarea sistematică a acestora este prezentată în figură.

Clasa Mammalia

Subclasa Theria

Infraclasa
Eutheria

Ordinul Ordinul Ordinul

Artiodactylia Fissipeda Rodentia

Subordinul Subordinul
Suiformes Ruminantia

- Fam. Suidae - Fam. Cervidae - Fam. Canidae - Fam. Sciuridae

- Fam. Ursidae - Fam. Myocastoridae
- Fam. Bovidae - Fam. Mustelidae - Fam. Cricetidae
Organizarea sistematică a mamiferelor de interes vânătoresc din România

Clasa Aves
Clasa Aves este reprezentată de vertebrate tetrapode, homeoterme (cu temperatura corpului
constantă), adaptate pentru zbor. Clasa cuprinde circa 8600 specii. Corpul păsărilor se compune din
cap trunchi, membre şi coadă. Membrele anterioare sunt transformate în aripi iar cele posterioare
servesc la mers, la staţionat, iar la multe specii de păsări şi pentru înot. Tegumentul este constituit
dintr-o epidermă subţire , stratificată, care produce numeroase formaţiuni specifice. Cele mai
importante formaţiuni ale epidermei sunt penele care acoperă cea mai mare parte a corpului
păsărilor dându-le acestora formele şi culorile caracteristice. In zonele ne acoperite cu pene
epiderma prezintă straturi externe formate din celule moarte( ceromă), de regulă cu coloraţii
caracteristice. Dintre celelalte formaţiuni tegumentare amintim, penele, ciocul, gheare, solzi, etc. O
formaţiune caracteristică este “diamantul” care se dezvoltă pe teaca superioară a ciocului şi care
serveşte la procesul eclozării. La păsările adaptate traiului acvatic epiderma formează la baza
penelor cozii glanda uropigiană, cu o secreţie se substanţe grase folosite pentru gresarea penelor. In
jurul cloacei se întâlnesc glande care secretă un mucus caracteristic de protecţie. In urechea externă
sunt întâlnite de asemenea glande care secretă cerumenul. Corpul păsărilor este în general acoperit
cu pene, formaţiuni cornoase epidermice cu rol de protecţie mecanică şi termică. Totalitatea lor
formează penajul.
Penele sunt formaţiuni caracteristice speciilor cuprinse în clasa Aves a căror prezenţă
asigură păsărilor posibilitatea de deplasare prin, zbor, precum şi protecţia faţă de elementele
mediului. Penele sunt formaţiuni tegumentare cu regenerare periodică prin procesul de năpârlire.
Penele au o structură chimică asemănătoare cu cea a solzilor reptilieni, a unghiilor şi părului
de la mamifere. După formă şi funcţionalitate, la păsările mature se diferenţiază penele de contur,
puful şi penele filiforme. La dropioi, corvide şi la păsările răpitoare se întâlnesc de o parte şi de alta
a ciocului pene reduse la rahis şi câteva barbule denumite vibrize sau peri.
 Penele de contur sunt penele vizibile care acoperă corpul şi determină atât forma cât şi
culoarea păsărilor. Penele de contur sunt alcătuite dintr-o axă cornoasă centrală pe care sunt inserate
lateral două rânduri de lamele fine numite barbe ramificate la rândul lor în barbule care se menţin
unite prin intermediul unor mici cârlige numite radiole. Partea de la bază a axului penei pe care nu
sunt prinse barbe se numeşte calamus. Aceasta este formată dintr-un cilindru gol şi relativ
transparent având la partea inferioară o parte mai subţiată şi cu capul rotunjit prevăzut cu un por
central. Prin intermediul calamusului pana se prinde în piele iar prin porul terminal se asigură fluxul
sanguin necesar creşterii şi dezvoltării sale. Partea cea mai lungă a axului prevăzută cu ramificaţii
cornoase se numeşte rahis, este plină, în patru muchii şi se subţiază către vârf. Partea lată a penei de
la începutul formării ramificaţiilor până la vârf se numeşte stindard.
După rolul funcţional şi modul de dispunere distingem ca pene de contur: remigele,
rectricele şi tectricele.
Remigele sunt penele mari ale aripilor care asigură deplasarea prin zbor. În funcţie de
punctele de inserţie, şi de mărime se diferenţiază: remige primare, secundare şi terţiare. Remigele
primare sunt inserate la nivelul falangelor şi oaselor metacarpiene, cele secundare sunt prinse la
nivelul antebraţului în lungul cubitusului iar cele terţiare la nivelul braţului în lungul humerusului.
Remigele primare sunt în număr de la 8 la 16, în mod curent 10 sau 11 iar cele secundare de la 9 la
40. Baza remigelor este acoperită de tectricele majore sau tectricele supraalare mari, egale în număr
cu remigele. Acestea sunt acoperite la rândul lor de tectricele supraalare mijlocii. Urmează apoi mai
multe rânduri de tectrice (de regulă trei) minore sau micile supraalare. Corespunzător tectricelor
supraalare pe partea inferioară a aripilor se situează tectricele subalare.
Rectricele sunt penele mari din coadă care guvernează direcţia de zbor. Acestea sunt inserate
pe ultimele vertebre caudale, pot fi mişcate, strânse sau răsfirate în evantai după necesităţile
zborului. Numărul rectricelor poate varia de la 10 la 24 mai frecvent fiind prezente în număr de 12.
Baza rectricelor este acoperită de tectricele supracaudale şi subcaudale.
Penele sunt acţionate de muşchii cutanaţi putând fi ridicate , culcate sau răsucite potrivit
nevoilor de zbor sau de protecţie termică.
Sub penele de contur se dezvoltă puful caracteristic alcătuit din pene foarte mici cu rahisul
flexibil, şi barbele fine orientate divergent şi ne unite între ele. Pătura constituită de puf asigură sub
tectrice un strat de aer uscat cu rol de protecţie termică
Penele filiforme sunt pene reduse la rahis şi câteva barbule dispuse în vârful acestuia.
Foliculul acestora se uneşte cu cel al penelor de contur formând un grup de pene. Numărul penelor
filiforme asociate poate fi de la 1 la 10.
Penajul puilor imediat după ecloziune şi a exemplarelor juvenile diferă faţă de cel al
exemplarelor mature. Acesta este format din puf şi pene filiforme puţin diferenţiate. La păsările
poligame înaintea perioadei de împerechere penajul masculilor suferă unele modificări ale
coloritului în sensul dobândirii unor culori mai vii, penaj care constituie aşa zisa “haină de nuntă”.
Penajul păsărilor se schimbă periodic prin procesul năpârlirii. Perioada de năpârlire se
situează după cea de împerechere. La unele păsări năpârlirea se produce rapid (circa 2 săptămâni în
cazul raţelor sălbatice) timp în care pasărea îşi pierde capacitatea de zbor. La păsările răpitoare
năpârlirea se produce treptat astfel încât pasărea îşi păstrează în permanenţă capacitatea de zbor,
indispensabilă supravieţuirii.
În timpul clocitului, o parte din penele năpârlite ale păsărilor sunt folosite pentru izolarea
termică a cuibului şi protejarea ouălor. Prin năpârlire păsările îţi refac capacitatea de zbor
înlocuindu-se penele tocite rupte sau deteriorate cu altele noi pe deplin funcţionale.
Scheletul păsărilor este constituit din oase aplatizate sau goale pe dinăuntru, care reduc
greutatea corpului. Caracteristică păsărilor este dezvoltarea deosebită a sternului de care sunt fixaţi
muşchii principali ce asigură zborul.
Speciile de păsări de interes vânătoresc de pe teritoriul României sunt grupate în 7 ordine
cuprinzând mai multe familii prezentate sistematic în figură.
 Clasa Mammalia. Philum veartebrata
Mamiferele constituie o clasă cu organizare superioară faţă de celelalte animale vertebrate.
Ele formează un grup omogen de vertebrate homeoterme, având corpul mai mult sau mai puţin
protejat de un înveliş pilos.
Mamiferele sunt animale vivipare, cu excepţia monotrematelor, şi îşi hrănesc puii cu lapte
secretat de glandele mamare. Ele sunt animale amniote şi alantoidiene
Tegumentul lor produce numeroase formaţiuni cornoase (perii, solzii, ghearele, copitele,
coarnele şi unghiile) şi glandulare (glandele sebacee, sudoripare şi mamare). Dintre producţiunile
cornoase, caracteristic mamiferelor este părul, care poate fi rar sau des, aspru sau lânos. Unele
mamifere au peri ţepoşi dar flexibili (coama porcului mistreţ), ori spinoşi, ţepeni, rigizi, cum sunt
cei de pe spatele ariciului sau al porcului spinos. În sfârşit, o parte dintre mamifere sunt total lipsite
de păr (cetacee), ca rezultat al adaptării lor la viaţa exclusiv acvatică. Unele mamifere au pe corp
formaţiuni cornoase de aspectul solzilor reptilieni (Manis) sau plăci cornoase dublate de plăci
osoase care formează o adevărată cuirasă (Dasypus).
Membrele mamiferelor au aceiaşi structură ca la toate vertebratele tetrapode. În general, ele
sunt conformate pentru mers. Modificarea membrelor la mamifere este în corelaţie cu mediul şi cu
modul în care se face deplasarea. În legătură cu adaptarea mamiferelor la diferite medii de viaţă,
aceste membre au suferit o serie de modificări atât în ceea ce priveşte orientarea, cât şi reducerea
sau sporirea numărului de oase. Astfel, la cele acvatice (cetacee) sunt scurte. La sirieni, membrele
posterioare sunt orientate înapoi şi unite cu regiunea caudală a corpului, alcătuind înotătoarea
posterioară. La pinipede, degetele au un număr mare de falange, unite în palete înotătoare. La
chiroptere, drept rezultat al adaptării la zbor, membrele anterioare s-au transformat în aripi. Oasele
lor sunt lungi şi subţiri, cu deosebire metacarpienele şi falangele, care sunt unite printr-o membrană
numită patagium. Această membrană mai cuprinde membrele posterioare şi coada.
Ordinul - Fam. Phasianidae
Galliformes - Fam. Tetraonidae

Ordinul - Fam. Falconidae

Falconiformes - Fam. Accipitridae

Ordinul - Fam. Anatidae

Anseriformes

Clasa - Fam. Otididae

Aves Ordinul - Fam. Gruidae
Gruiformes - Fam. Rallidae
- Fam. Scolopacidae
- Fam. Charadriidae

Ordinul - Fam. Columbidae

Columbiform

Ordinul - Fam. Strigidae

Strigiformes

Ordinul - Fam. Corvidae

Passeriformes - Fam. Muscicapidae
Organizarea sistematică a păsărilor de interes vânătoresc din România

Unele mamifere terestre (gradiente) calcă pe toată suprafaţa tălpii, formată din
metacarpiene, metatarsiene şi falange. Acest tip de mers plantigrad este greoi. Mersul plantigrad
este cel mai primitiv; din el au derivat diferite tipuri de locomoţie specializată, ca: locomoţia prin
salt, mersul digitigrad, locomoţia arboricolă şi cea bipedă, locomoţia hipogee, etc. Alte mamifere
mai bune alergătoare şi săritoare calcă numai pe falangele degetelor, talpa fiind ridicată. Este tipul
digitigrad. Cele mai bune alergătoare şi săritoare calcă numai pe ultimele falnge ale degetelor,
îmbrăcate în copite. Este tipul unguligrad. Unele unguligrade calcă pe 4 şi 5 degete (proboscidieni),
altele pe 3 degete (rinocerii); o parte pe două degete, iar altă parte pe un singur deget (ecvide).
Mamiferele care calcă pe unul sau tre degete (număr impar) se numesc mesaxone sau perisodactile,
iar cele care calcă pe un număr par se numesc paraxone sau artiodactile.
Scheletul mamiferelor se deosebeşte de cel al celorlalte vertebrate tetrapode prin micşorarea
numărului oaselor datorită contopirii lor în complexe osoase.
Scheletul capului se articulează de atlas prin 2 condili occipitali. Coloana vertebrală este
diferenţiată în cele 5 regiuni caracteristice reptilelor şi păsărilor, cu următoarele modificări.
Regiunea cervicală este compusă din şapte vertebre, oricât de lung ar fi gâtul. Numai la leneş
(Bradipus) se găsesc 9 vertebre cervicale iar la lamantin (Trichechus) 6 vertebre. Regiunea dorsală
are 9-25 vertebre, de care se articulează coastele. Pe partea ventrală, o parte din coaste se
articulează cu sternul, formând coastele adevărate, iar altele, numite coaste false, nu mai au legături
cu sternul. Regiunea lombară este formată, de regulă, din 6-7 vertebre mari. Regiunea sacrală,
embrionar are numai două vertebre, număr care se păstrează la adulţii marsupialelor. La celelalte
mamifere, se mai adaugă, din regiunea lombară sau caudală, una sau mai multe vertebre. Din
această regiune se leagă osul ilion al centurii pelviene. Regiunea caudală este alcătuită dintr-un
număr variabil de vertebre.
Pe faţa ventrală a toracelui se află sternul. La talpide, chiropter, etc., sternul prezintă o
creastă de care se prind muşchii pectorali, foarte dezvoltaţi.
Centura scapulară prezintă următoarele caracteristici: osul coracoid este redus şi fuzionat cu
omoplatul, formând apofiza coracoidă; el rămâne dezvoltat şi articulat de stern numai la
monotreme. Clavicula nu există la toate mamiferele. Ea lipseşte sau este mult redusă la alergătoare
sau foarte bune înotătoare (copitate, pinipede, cetacee, carnivore) şi s-a păstrat dezvoltată la tipurile
care execută cu membrele anterioare mişcări complexe.
La centura pelviană osul ilion are o poziţie anterioară faţă de ischion şi pubis. Oasele
pubiene, situate antero-ventral, sunt sudate între ele, pe linia mediană, formând simfiza pubiană,
datorită căreia centura pelviană formează un bazin închis. La monotreme şi marsupiale se mai
găsesc în plus două oase epipubiene sau oase marsupiale.
De o deosebită importanţă la mamifere este dentiţia. Ea este heterodontă, fiind diferenţiată
în: incisivi, canini, premolari şi molari. La majoritatea mamiferelor dinţii se înlocuiesc o singură
dată. Dentiţia de lapte (din tinereţe) este înlocuită cu dentiţia definitivă, care nu mai poate fi înnoită.
Detiţia la care are loc acest schimb este de tip difiodont, în opoziţie cu tipul monofiodont, la care
dentiţia de lapte nu se schimbă niciodată (marsupiale). Ornitorincul adult, balena, tatuul n-au dinţi;
totuşi şi la aceste mamifere se observă dinţi în stadiul embrionar. Forma, structura şi numărul
dinţilor s-au modificat în funcţie de regimul alimentar şi modul de mişcare al fălcilor.
În cursul evoluţiei, pe coroana molarilor au apărut formaţiuni numite tubercului (cuspide).
După forma şi orientarea tuberculilor se deosebesc mai multe tipuri de molari:
1. Tipul secodont: cu tuberculi acuţiţi, tăioşi şi comprimaţi lateral, aşezaţi pe un singur plan
longitudinal; este caracteristic pentru carnivore.
2. Tipul bunodont: suprafaţa coroanei are puţini tuberculi scurţi, conici, rotunjiţi sau ascuţiţi;
este caracteristic pentru suide, primate, etc
3. Tipul lofodont: tuberculii se comprimă de-a latul măselelor (în formă de lame) şi sunt
legaţi prin creste transversale (rozătoare, proboscidieni, etc.).
4. Tipul selenodont este caracterizat prin tuberculi în formă de creste semilunare orientate
longitudinal pe suprafaţa coroanei (rumegătoare).
O dentiţie completă are până la 44 de dinţi conform formulei:
 3+3 1+1 4+4 3+3
I--------,C --------, Pm--------, M---------
3+3 1+1 4+4 3+3

În timpul evoluţiei mamiferelor, numărul dinţilor s-a micşorat, însă forma lor s-a complicat.
Respiraţia mamiferelor este pulmonară.
Inima este împărţită în două atrii şi două ventricule. Din ea pleacă un singur arc aortic, cel
stâng, iar sângele arterial nu se amestecă cu cel venos, circulaţia fiind dublă şi completă.
Diafragma dezvoltată este ca un perete musculos, transversal. Ea separă complet cavitatea
toracică de cea abdominală.
Sistemul nervos este mai bine dezvoltat iar comportamentul mai complex decât la toate
vertebratele. Emisferele cerebrale, mult dezvoltate, au la mamiferele inferioare (monotreme)
suprafaţa netedă, iar la cele superioare, prin creşterea mare a substanţei nervoase, aceasta s-a
încreţit, determinând o serie de cute neregulate numite circumvoluţiuni cerebrale (giri). Ca urmare a
dezvoltării celor două emisfere cerebrale au apărut şi cele două formaţiuni de legătură dintre ele:
fornixul sau trigonul cerebral şi corpul calos. Se asemenea, mezencefalul are patru tuberculi
(cvadrigemeni) care lipsesc la monotreme.
Glandele genitale la mascul - testiculele - se deplasează spre extremitatea posterioară a
corpului şi sunt aşezate într-o pungă tegumentară, scrotum. Glandele genitale la femelă, ovarele,
rămân în cavitatea abdominală. Ouăle mici, oligolecite, sunt reţinute în uter pentru dezvoltare,
excepţie făcând monotremele, care depun ouă telolecite (sunt ovipare). Celelalte mamifere sunt
vivipare. Odată cu formarea embrionului, în uterul matern apar şi anexele embrionare: amniosul şi
alantoida. Amniosul, saculiform şi plin cu lichid amniotic, înconjură embrionul, protejându-l contra
şocurilor. Alantoida face legătura între embrion şi peretele uterului, ia parte la formarea placentei
care serveşte la nutriţia embrionului. Astfel, placenta este o anexă embrionară formată din două
părţi, de origine diferită: una embrionară reprezentată prin vilozităţile coriale şi alta uterină,
reprezentată prin peretele uterin din dreptul vilozităţilor coriale. La monotreme nu există placenta,
ele fiind ovipare, la marsupiale placenta există, dar corionul nu formează vilozităţi, legătura între
embrion şi uterul matern se face numai prin intermediul vaselor de sânge, excepţie făcând genul
Perameles care posedă un început de placentă. Mamiferele au o largă răspândire geografică, fiind
întâlnite pe întreg globul, cu excepţia zonelor interioare ale Antarctidei. Numai prototerienele şi
metaterienele au o răspândire limitată la Australia şi regiunea neotropicală, dar populează toate
mediile de viaţă. Marea majoritate a mamiferelor sunt terestre, unele subterane (cârtiţa), altele sunt
semiacvatice (focile, morsele, castorii), altele acvatice (cetaceele), iar altele zburătoare (liliecii).
Mamiferele actuale cuprind circa 4500 de specii.

Ordinul Artiodactylia (Ungulata) (paraxonia, paricopitate)

Este reprezentat prin mamifere copitate (unguligrade), ale căror membre se termină cu
degete perechi, iar axa de simetrie a piciorului trece prin degetele III şi IV care sunt cele mai
dezvoltate şi pe care calcă animalul. Unele specii au numai două degete (III şi IV) iar altele 4 degete
(II, III, IV şi V). Degetul I lipseşte întotdeauna. În cazul speciilor cu 4 degete, degetele II şi V sunt
mai reduse şi aşezate înapoia degetelor III şi IV. Metacarpienele şi metatarsienele degetelor
dezvoltate sunt mult alungite şi adesea unite între ele, iar celelalte sunt mult reduse sau lipsesc.
Marea majoritate sunt animale terestre şi numai un număr restrâns sunt adaptate la viaţa
acvatică sau semiacvatică.
Ordinul Artiodactylia cuprinde două subordine din care la noi există reprezentanţi din
Subordinul Ruminantia care cuprinde rumegătoare al căror stomac este împărţit în mai multe
camere (trei camere la Tragulidae şi Camelidae şi patru la celelalte rumegătoare). Dentiţia este de
tip selenodont şi regimul alimentar erbivor. Oasele metacarpiene şi metatarsiene III şi IV sunt
dezvoltate şi unite în lungul lor iar metacarpienele şi metatarsienele II şi V, ca şi degetele
respective, sunt reduse sau lipsesc. Majoritatea speciilor acestui subordin sunt terestre şi pe cap au
coarne, formaţiuni tegumentare dezvoltate pe oasele frontale, servind ca arme de atac şi apărare.
Acest subordin conţine 7 familii din care la noi doar una.

Familia Cervidae
Mamifere cu corpul alungit, elegant bine proporţionat. Gâtul puternic. Capul ascuţit, de
regulă la masculi cu coarne osoase pline şi ramnificate, neacoperite de teacă. Ochii mari şi vioi, la
colţurile interne cu gropiţe lacrimale. Urechile subţiri, drepte şi foarte mobile. Picioarele subţiri,
înalte, cu copite ascuţite. În regiunea analo-fesieră cu o pată caracteristică, cordiformă, numită
"oglindă", bine delimitată de culoarea corpulu. Reprezentată prin numeroase specii ce trăiesc în
turme, răspândite pe întreg globul, cu excepţia Australiei. La noi trăiesc 3 specii.

Cerbul nobil (comun) (Cervus elaphus L.)

Denumiri: Masculul se numeşte cerb sau taur, femela ciută sau cerboaică, puiul până la 1
aprilie al celui de al doilea an al vieţii, adică până la vârsta de circa 10 luni, se numeşte viţel (viţea)
de cerb. Pentru cerbul de diferite vârste, mai există şi alte denumiri, atât la mascul cât şi la femelă.
Taurul adult are lungimea corpului până la 240 - 250 cm, coada de 12 - 16 cm, înălţimea la
greabăn de 152 - 155 cm.
Greutatea corporală variază în funcţie de sex, vârstă, anotimp şi diferite faze biologice din
ciclul anual al vieţii. Astfel, greutatea medie a taurilor este de 200 - 300 kg, după boncănit cântărind
cu circa 25% mai puţin decât înaintea acestei perioade. Ciutele au greutatea de 80 - 130 kg, iar
viţelul, la fătat, 7 - 12 kg.

Cerb nobil

Culoarea părului: Culoarea ambelor sexe este vara roşcată – brună, iar iarna cenuşie –
brună. Petele deschise de pe corpul viţelului, în primele luni, constituie un mijloc de apărare contra
duşmanilor, fenomen numit homocromie. Oglinda (o pată de culoare deschisă în regiunea cozii)
este vizibilă atât iarna, cât şi vara la ambele sexe şi este de culoare alb – gălbuie. Năpârlirea are loc
de două ori pe an: primăvara şi toamna. Cea de primăvară începe cam la mijlocul lui aprilie durând
aproximativ 20 - 25 zile. Năpârlirea de toamnă decurge mai lent, terminându-se în luna octombrie.
Dar nu la toţi indivizii năpârlitul începe şi se termină la aceeaşi dată.
0 1 3 3
Dentiţia: Formula dentară a cerbului este: I C P M = 34
3 1 3 3
Cerbul are incisivi numai în maxilarul inferior; în cel superior în loc de incisivi are o
bordură elastică, cu care poate prinde şi rupe iarba mai bine decât cu un rând de incisivi. Caninul
din maxilarul inferior are forma incisivilor şi este lipit de aceştia, încât lasă impresia unui al 4-lea
incisiv; cel din maxilarul superior nu are smalţ, aşa încât cu timpul capătă o culoare închisă. Acest
dinte este considerat trofeu. Aşezarea dinţilor în maxilar şi denumirea lor se prezintă în figură.
 Coarnele constituie un caracter sexual secundar, existând numai la mascul. Denumirea
părţilor componente ale coarnelor de cerb se arată în figură.
Primul rând de coarne începe să crească la viţeii de un an, având forma unor suliţe Creşterea
lor are loc dintr-un cilindru frontal şi cad în fiecare an, în primăvară, la cerbii bătrâni mai devreme,
iar la cei tineri mai târziu. Căderea (lepădarea) coarnelor se produce datorită faptului că stratul
despărţitor al coarnelor de cilindrul frontal se înmoaie, iar cornul cade la cea mai mică atingere.
Coarnele au diferite denumiri: cerb suliţar când are coarne neramificate (a), cerb furcar când
în afară de prăjină, la fiecare corn mai are câte o ramură (cea a ochiului) (b), cerb de 6 (c), care are
câte trei ramuri la fiecare corn, cerb de 8 (d), 10 (e), 12 (f) etc. cum se vede în figură.
În cazul când numărul de ramuri la cele două prăjini este acelaşi, exemplu 8 şi 8, trofeul se
va numi de 16 par, iar dacă nu este egal, exemplu la o prăjină are 8 ramuri, iar la cealaltă 7, sau mai
puţine, se va numi trofeu de 16 impar. Ramura lupului se numeşte aceea care este situată între
ramura mijlocie şi coroană, dar care nu face parte din coroană.
Coroana poate avea diferite forme, în afară de acestea există infinite variaţii.
Raportul numeric normal dintre sexe este de 1:1, cel mult 1:1,5. În ceea ce priveşte
raportul între sexe, la cerbul nobil. Dacă ar predomina ciutele (spre exemplu raportul ar fi 1:3),
consecinţele ar fi o înmulţire exagerată, iar prin depăşirea efectivului optim, o scădere a greutăţii
corporale şi a greutăţii coarnelor, o degradare a calităţii efectivului, deoarece nefiind concurenţă
între tauri, ar ajunge să se reproducă şi cei slabi. Dacă ar predomina masculii (exemplu raportul ar fi
3:1). consecinţele ar fi lupte acerbe între tauri în perioada boncănitului, unii dintre ei, poate de
viitor, căzând victime, neliniştirea terenului prin lupte continue, instabilitate; emigrarea din teren a
taurilor, poate dintre cei puternici.
Longevitatea:În privinţa longevităţii cerbului părerile sunt împărţite, dar se trage concluzia
că atât la masculi cât şi la femele, longevitatea este de circa 20 ani, nefiind exclus să existe şi
indivizi de vârstă mai înaintată. În natură rar este atinsă această vârstă.
Glasul taurului în perioada boncănitului este caracteristic. De regulă cerbul bătrân are glasul
gros, mugeşte rar şi scurt, iar când este un cerb puternic şi sigur de ciutele pe care le posedă, doar
mormăie. Dimpotrivă, cerbul tânăr are glasul mai subţire şi mugeşte îndelungat. Când este gonită de
cerb, cerboaica brăhneşte scurt, iar în situaţii de pericol emite un brăhnet prelung.
Simţurile cerbului sunt foarte dezvoltate, în special mirosul, auzul şi văzul.
Urmele cerbului: Înfăţişarea tălpii piciorului cerbului se arată mai jos
“Urma taurului se deosebeşte de a ciutei prin următoarele caracteristici: urma - tipar a
taurului este mai rotundă şi mai mare ca a ciutei, are o poziţie înclinată faţă de direcţia de mers şi
are vârfurile unghiilor mai apropiate decât la ciută; urma – tipar a ciutei este mai lunguiaţă decât a
taurului şi are o poziţie paralelă faţă de direcţia de mers, unghiile aceluiaşi picior au lungimi diferite
şi sunt mai îndepărtate între ele decât la taur”.
Urma piciorului dinainte al cerbului este mai mare decât a celui dinapoi.
Când animalul fuge, vârfurile copitelor se îndepărtează unul de altul iar pe pământ se
imprimă şi pintenii.
Alte caracteristici ale urmelor:
- Lungimea pasului la cerb este: la taurul mijlociu 70 cm, la taurul mic şi la ciută 57 cm, iar la
mistreţul mascul de 3 ani 42 cm. Lungimea se măsoară de la vârful copitei piciorului dinapoi până
la vârful copitei piciorului dinainte;
- La ambele sexe, unghia exterioară a copitei este cu ceva mai lungă decât cea interioară, deci
văzând o urmă, se poate şti de la care picior provine.
Deosebirea dintre urmele cerbilor şi cele ale mistreţilor este aceea că la cerb pintenii sunt
aşezaţi mai sus şi lasă amprenta sub formă rotundă, pasul fiind mai lung decât la mistreţ.
Excrementele permit să se facă deosebire între mascul şi femelă. La taur, diametrul
excrementelor este mai mare decât la ciută, la un capăt au un mic con (un vârf), iar la celălalt o
uşoară scobitură. La femelă, diametrul este mai mic, la un capăt are tot un vârf în formă de con, însă
la celălalt, are formă convexă. Deosebirea între sexe se poate face şi după felul cum urinează:
masculul urinează înaintea picioarelor dinapoi, pe când femela în urma acestora.
Biotopul favorabil cerbului îl constituie pădurile de mare întindere (cel puţin 5.000 ha),
liniştite, deci fără sau cu puţine aşezări omeneşti, cu sol fertil, deci bogate în hrană, străbătute de
ape curgătoare şi cu mocirle bune pentru scăldători. Condiţiile de hrană sunt mai bine îndeplinite de
pădurile de foioase sau amestec de foioase şi răşinoase, cu enclave cultivate agricol sau cu poieni,
cu arborete având clase de vârstă normale, deci atât parchete cu iarbă fragedă şi lăstari, cât şi
arborete de vârstă mijlocie bune pentru adăpost, precum şi arborete de vârstă înaintată producătoare
de jir, ghindă sau alte fructe de pădure. O mare parte din hrana cerbului o constituie frunzele
arborilor foioşi, de aceea pădurile de răşinoase pure nu sunt un mediu ideal. Lipsa foioaselor poate
fi compensată aici, în parte, de salcia căprească, plopul tremurător, socul, scoruşul care se găsesc în
subarboret. Pentru adăpost, servesc arboretele de vârstă mijlocie, ca şi cele de vârstă înaintată, dar
cu subarboret. În condiţiile ţării noastre ar putea trăi şi la şes, însă aici nu există păduri de întinderi
mari, liniştite; de aceea a fost nevoit să se retragă la munte, încât, azi adevărata patrie a cerbului este
muntele, existenţa lui la câmpie fiind o excepţie. Cerbul este azi un vânat de pădure.
Reproducerea: Perioada împerecherii este între 10 septembrie şi 10 octombrie, ceva mai
devreme la câmpie unde temperatura este mai ridicată. Vânătorii numesc această perioadă muget,
boncănit sau boncăluit.
Ciutele ajung la maturitate sexuală la vârsta de 16 - 17 luni, unele chiar mai târziu. Masculii
sunt apţi de reproducţie la 5 - 6 ani. Durata sarcinii este de 34 săptămâni, după care ciuta fată câte
un sau doi viţei şi numai excepţional câte trei. Circa 51% din ciute fată în luna mai, 44% în iunie şi
5% în iulie. Viţelul se ridică în picioare şi îşi poate urma mama, curând după fătare.
Hrana cerbului este vegetală şi constă, în perioada de vegetaţie, din plante erbacee şi frunze
de arbori, inclusiv lujeri în creştere şi iarna din plantele erbacee care au mai rămas verzi, apoi din
lujeri, muguri, coajă de arbori. Consumă şi licheni, în care scop iarna cerbii cercetează parchetele în
curs de exploatare. Cerbul găseşte hrană abundentă, de calitate bună, în parchetele exploatate, în
poieni şi în terenurile agricole din apropiere. Hrana este săracă, aproape nulă, în arboretele de vârstă
mijlocie (40 - 60 ani), mai ales de răşinoase bine închise, în care pe sol nu există pătură erbacee.
Existenţa în păduri a salciei căpreşti, a socului, plopului tremurător, scoruşului, murului, zmeurului
măreşte valoarea pădurii ca sursă de hrană. În anii cu fructificaţie de jir sau ghindă cerbul populează
şi pădurile de dealuri găsind hrană din belşug. Calitatea hranei poate fi mult îmbunătăţită de om prin
culturi speciale pentru vânat (ogoare). Situaţia hranei se înrăutăţeşte când omul, prin crearea de
arborete pure, în special de răşinoase, schimbă compoziţia floristică a pădurii. S-a stabilit că în
perioada de circa 4 1/2 luni cât durează creşterea coarnelor, cerbul are nevoie de aproximativ 1‚3 -
2,3 kg acid fosforic şi 1‚7 - 2,9 kg calciu pe care trebuie să le găsească în hrana pe care o consumă.
Această cantitate de fosfor şi calciu este necesară pentru formarea unor coarne de 6 - 10 kg greutate.
Pagubele cauzate de cerbi pot fi mari, atât în terenurile agricole, cât şi în păduri şi se produc
de obicei atunci când densitatea maximă admisibilă a fost depăşită, precum şi în cazul unor
concentrări cauzate fie de necesitatea procurării de hrană, fie de tulburarea liniştii.
Iarna, prin roaderea lujerilor şi a cojii arborilor poate afecta vizibil regenerările forestiere şi
plantaţiile pomicole din locurile de concentrare. Primăvara poate cauza prejudicii prin călcarea
semănăturilor şi a culturilor de cartofi, ori prin dezgroparea acestora cu picioarele. Vara şi toamna,
le poate continua prin consumul selectiv de hrană în culturile de grâu, de ovăz şi de porumb, dar şi
în plantaţiile de meri, de peri şi de pruni.
Având în vedere că în cazul fondului luat în studiu efectivul optim nu este atins, pagubele
produse de cerbi sunt practic destul de neînsemnate în raport cu suprafaţa populată. Acolo unde se
constată prejudicii însemnate se vor lua unele măsuri, cum sunt: menţinerea efectivelor la un nivel
normal şi într-o structură optimă, asigurarea liniştii în pădure, conservarea resurselor naturale de
hrană, interzicerea păşunatului cu animale domestice în fondul forestier, alungarea cerbilor din
zonele periclitate, precum şi administrarea de hrană complementară pentru atragerea acestora în
zone limitrofe.
Duşmani şi boli: Duşmanul cel mai aprig al cerbului este lupul, mai cu seamă iarna când
stratul de zăpadă este gros şi a prins scoarţă la suprafaţă, în care cerbul se scufundă, dar lupul nu.
Viţeii sunt atacaţi şi de câinii de la turmele de vite. Râsul şi ursul cauzează mai rar pagube. Nu
trebuie neglijată, ca factor negativ, nici vânătoarea ilegală.
La boli, ca şi la intemperii, cerbul sănătos rezistă destul de bine, datorită vigorii sale. Dintre
boli, se menţionează: Antrax-ul, Cephenomia rufibarbis, Hipodermoza. În fondurile de vânătoare de
pe terenuri umede, poate fi întâlnită gălbeaza (Fasciolo hepatica şi Dicrocoelium).
Măsurile care trebuiesc luate pentru a avea un efectiv de cerbi sănătos şi satisfăcător
numeric şi calitativ, sunt: paza contra braconajului, combaterea duşmanilor cerbului, în primul rând
a lupilor şi câinilor hoinari, îmbunătăţirea condiţiilor de hrană, pentru a se ajunge, în toate fondurile,
la efectivul optim, reducerea efectivelor în fondurile suprapopulate şi selecţia prin împuşcare.
Metode de a vâna cerbul: Se aplică metodele: la pândă şi apropiatul. Vânarea se face cu
armă ghintuită, de la calibrul 7,6 mm în sus.
Metoda la pândă constă în faptul că vânătorul aşteaptă, bine camuflat, ieşirea vânatului într-
un punct frecventat de acesta şi, la momentul potrivit, trage. Pânda prezintă posibilităţi mai reduse
decât apropiatul: te limitezi la vânatul ce iese în locul respectiv, pe când la apropiat, străbătând o
suprafaţă mai mare de teren, şansa creşte, cercetând mereu alte şi alte locuri şi dând peste un număr
mai mare de cerbi.
Metoda prin apropiat (dibuitul) constă în apropierea de vânat. Prezintă următoarele
avantaje: şansele de a putea împuşca sunt mai mari decât la pândă, deoarece se parcurge o suprafaţă
mai mare de teren şi se pot vedea mai multe piese de vânat; vânătorul este în mişcare şi are
satisfacţia apropierii de vânat, fără să fie observat; cercetează mereu alte şi alte colţuri din natură;
este pus mereu în alte şi alte situaţii de a trage, deci varietate de satisfacţii. Dezavantajele metodei
sunt: este mai obositoare decât pânda, nu oricine o poate practica, mai cu seamă pe teren accidentat;
presupune existenţa unui minimum de cărări de vânătoare care să permită apropierea fără zgomot;
cere experienţă pentru a nu speria vânatul. Dintre toate metodele de vânătoare, aceasta este cea mai
grea, dar şi cea care oferă satisfacţiile cele mai mari.
Imitarea glasului cerbului în perioada boncăluitului, de către vânător sau însoţitorul său, nu
este o metodă de sine stătătoare, ci un mijloc ajutător în aplicarea metodei prin apropiat.
Perioada optimă pentru vânarea taurului este perioada de boncăluit. Sezonul de vânătoare
începe însă mai devreme, la 1 septembrie, şi se termină mai târziu, la 15 decembrie pentru tauri şi,
respectiv, la 15 februarie pentru ciute şi viţei. Iată câteva măsuri de care este bine de ţinut seama la
vânarea cerbului carpatin: “Se impune a fi reţinut că aproximativ 70% din cota de recoltă la tauri şi
100% în cazul femelelor trebuie extrase selectiv. În plus, pentru gestionarea raţională a speciei,
trebuie extrase exemplarele de selecţie înainte şi la începutul perioadei de boncănit, iar cele de
trofeu în a doua jumătate a acestei perioade sau mai târziu. O altă perioadă favorabilă selecţiei este
după cârduire (15 noiembrie – 15 decembrie), când prin comparaţie se poate alege mai corect.”
Valorificarea cerbilor: Pentru adevăratul vânător, produsul principal îl constituie trofeele:
coarnele şi caninii. Carnea este produs secundar. În cazul valorificării prin vânători din alte ţări,
aceştia primesc, în schimbul sumei plătite, numai trofeele, carnea rămânând să fie valorificată de
deţinătorul fondului.
Trofeul (coarnele) trebuie să fie păstrat şi montat corect cu maxilarul superior întreg,
precum, şi cu cel inferior pus în dosul plăcii de lemn (nu numai partea cu molarii şi premolarii, ci şi
cea cu incisivii). Carnea se lasă să se răcească şi numai după aceea se manipulează.
 Căpriorul (Capreolus capreolus L.)
Denumirea de căprior se referă la ambele sexe. Masculul se numeşte ţap roşu, iar femela
căprioară; puiul, până la vârsta de 10 luni se numeşte ied (iadă). Ţapii cu coarne simple,
neramificate, care au împlinit un an se numesc suliţari sau ţăpuşari, cei cu câte două ramuri la un
corn – furcari.
Lungimea corpului (cap + trunchi): toate cărţile de specialitate dau pentru căpriorul indigen
lungimea corpului de 95 – 135 cm, coada de abia 2 – 3 cm care practic nu se vede, dar se simte la
pipăit, iar înălţimea la greabăn de 65 – 75 cm.

Căprior

Greutatea corporală în stare eviscerată este de 20 – 25 kg la masculi adulţi şi de 18 – 22 kg

la femelele adulte. Iedul cântăreşte 1,25 – 1,60 kg la fătare, 2 kg la o săptămână, 3,3 – 4 kg la 4 – 6
săptămâni şi 9 – 12 kg la 8 – 9 luni. Pentru a afla greutatea căpriorului viu se adaugă 25% la
greutatea eviscerată. Greutatea corporală variază nu numai în funcţie de vârstă, sex şi biotop, ci şi
de la un an la altul, în funcţie de abundenţa hranei, în special de existenţa sau lipsa ghindei, de
asprimea iernii şi de densitatea efectivului. Cea mai mare greutate o are căpriorul în noiembrie,
înainte de a intra în iarnă. Culoarea părului: La fătat, iedul este de culoare brună cu pete albe
aşezate în rânduri, fenomen de homocromie, ca şi la cerb, în apărarea contra duşmanilor. Începând
din luna iulie, petele albe încep să dispară, prin creşterea părului de culoare brună – roşcată care
acoperă “haina” din tinereţe. În octombrie, iedul năpârleşte, primind “haina” de iarnă, cu păr lung,
de culoare cenuşie închisă, ca şi adulţii.
Năpârlirea la căprior are loc de două ori pe an: în mai – iunie, când căpriorul primeşte
“haina” de vară de culoare roşie – brună şi în septembrie. Primii care năpârlesc sunt căpriorii tineri
(1 – 2 ani) şi femelele sterpe; cei mai învârstă şi femelele cu iezi schimbă părul cu câteva săptămâni
mai târziu. Durata năpârlitului este scurtă, părul căzând uneori în smocuri mari. Năpârlitul de
toamnă are loc în septembrie, în ritm mai lent, părul cel nou este de culoare cenuşiu – închis, mai
lung şi mai des, apărând corpul de frig. Caracteristica părului de iarnă este pata albă în jurul
anusului (oglinda), care vara este ştearsă. Pe abdomen şi pe partea dinăuntru a picioarelor culoarea
părului de iarnă este mai deschisă.
0 0(1) 3 3
Formula dentară este: I C P M = 32(34 ) . Caninul din maxilarul inferior are
3 1 3 3
formă de incisiv şi este lipit de şirul incisivilor. Se afirmă că “dentiţia căpriorului devine completă
prin creşterea tuturor molarilor şi prin înlocuirea dinţilor de lapte cu dinţi durabili la vârsta de 1 an
şi 3 luni. Pe suprafaţa molarilor există proeminenţe care sunt mai mari de 1 an şi 3 luni, apoi se
tocesc treptat până ce dispar cu totul, la vârstă înaintată. După apariţia lor până la vârsta de 1 an şi 3
luni, apoi după gradul lor de uzură, se poate aprecia vârsta.”
Coarnele, ca şi la celelalte cervide, constituie un caracter sexual secundar, existând numai la
mascul. Apariţia lor la femele este o rară excepţie. Numirea părţilor componente ale coarnelor se
arată în figură.
Se spune că “la iezii normal dezvoltaţi, spre sfârşitul lunii august şi începutul lui septembrie,
pe creştetul capului încep să se dezvolte doua proeminenţe - viitorii cilindri frontali - care după
câteva săptămâni se simt la pipăit, sub pielea capului, iar mai târziu se şi văd. Pe acestea cresc
primele coarne, a căror dezvoltare, inclusiv curăţirea de piele, este terminată la sfârşitul lui
decembrie, începutul lui ianuarie. Primele coarne nu au rozetă. De reţinut însă că aceste prime
coarne au lungimea de un cm şi numai la exemplarele bine dezvoltate ajung la câţiva centimetri.
Măsurătorile au fost efectuate la iezii ţinuţi în ţarcurile de aclimatizare. Aşa decurge creşterea
coarnelor la iezii normal dezvoltaţi. La cei slabi însă, procesul creşterii începe cu întârziere şi se
termină mai târziu, chiar la vârsta de un an. Aceste prime coarne cad, de obicei în februarie, la cei
slabi mai târziu, şi în locul lor începe dezvoltarea celei de a doua serii de coarne, care pot fi suliţe
(ţăpuşi) de 8 - 15 cm lungime, sau corniţe cu câte 2 ramuri la un corn (furcari), fie chiar prăjini cu
câte 3 ramuri, la ţapii viguroşi. Ele sunt complet dezvoltate şi curăţite de piele, de obicei, în luna
mai. Atât această serie de coarne cât şi cele ce vor urma au rozete, deci şi prin aceasta se deosebesc
de cele din prima serie. Căderea celei de a doua serii de coarne are loc în luna noiembrie ce
urmează, indiferent de momentul când s-a terminat dezvoltarea lor (în mai sau ulterior). În general,
mărimea corniţelor din a doua serie constituie un bun indicator asupra capacităţii iedului de a da
trofee de calitate, în viitor; acesta este momentul cel mai potrivit pentru a face selecţie.
De la al treilea an al vieţii înainte, ţapii leapădă coarnele începând cu sfârşitul lunii
octombrie, la cei bătrâni, în luna noiembrie la majoritatea ţapilor, terminând în prima jumătate a
lunii decembrie cu cei întârziaţi, de obicei, tineri. Cu circa două săptămâni înainte de cădere, pe
cilindri frontali, aproape de rozete, se formează un şănţuleţ care marchează punctul unde se vor
desface coarnele când vor cădea. La craniile curăţite de carne, aceste şănţuleţe se văd clar. Căderea
se produce prin înmuierea stratului de cilindru frontal din dreptul şănţuleţului. Căpriorilor vânaţi în
a doua jumătate a lunii octombrie le pot cădea coarnele dacă sunt lovite sau prinse în mână. După
cădere, începe creşterea noilor coarne, care sunt îmbrăcate într-o piele cu păr scurt, mătăsos. Pielea
este străbătută de vase de sânge prin care se transportă materialul din care vor fi construite noile
coarne. Creşterea are loc din pielea care înfăşoară cilindrii frontali. Ea acoperă mai întâi suprafaţa
osoasă a cilindrilor frontali de pe care s-a desprins cornul căzut, apoi se continuă creşterea cornului.
Coarnele, în timpul creşterii, sunt moi, elastice şi calde la pipăit. Când creşterea s-a terminat — de
obicei în aprilie — coarnele se osifică, pielea se usucă şi se desface de pe ele, căzând singură sau în
urma frecării de lăstari sau puieţi de arbori. Între piele şi osul cornului se formează un lichid care
uşurează căderea. În momentul curăţirii de piele, coarnele sunt albe - galbene, dar prin frecarea lor
de plante capătă o culoare mai închisă, galbenă până la brună, închis, aproape de neagră. Cu cât
culoarea este mai închisă, cu atât trofeul este mai frumos. Intensitatea colorării coarnelor depinde de
felul plantelor de care le-a frecat ţapul. Coarnele curăţite de piele sunt formaţii osoase, reci şi tari.
Trebuie menţionat că procesul căderii şi apoi a creşterii coarnelor are loc în perioada încetării
activităţii testiculare (octombrie – aprilie) şi este în strânsă legătură cu influenţa hormonilor.”
Prin frecarea coarnelor de tufe, puieţi, lăstari se produc zdrelituri care sunt încă un semn al
prezenţei ţapului în acel loc. Prin zdrelituri cauzează pagube culturilor forestiere.
Se consideră că ţapul este capabil să producă cele mai mari coarne la vârsta de 5 - 7 ani,
după unii autori chiar la 8 ani, apoi încet intră în perioada de regres, coarnele devin din ce în ce mai
slabe şi mai puţin estetice.
Forma coarnelor variază mult şi poate fi privită din mai multe puncte de vedere.
Proporţia dintre sexe de recomandat este l:1. Numai în fondurile cu densitate de efectiv
mult sub cea normală, se poate admite o proporţie până la 1:2, pentru a accelera înmulţirea şi
ajungerea la efectivul optim.
La adulţi, deosebirea dintre sexe se poate face, din aprilie până în octombrie, după coarne,
iar din noiembrie până în martie după perii de la organul genital mascul („pensula" şi regiunea
vulvo - anală la femelă ).
Longevitatea: la căprior moartea de bătrâneţe are loc de obicei la 15 ani. Începând cu vârsta
de 8 ani intră în regres datorită îmbătrânirii. Vârsta se apreciază uşor după uzura dentiţiei la
exemplarele împuşcate, iar la exemplarele în viaţă, în funcţie de aspectul exterior şi evoluţia
trofeului.
Pentru aprecierea vârstei căpriorilor vii se urmăresc comportamentul animalului şi forma
corpului. Astfel, căpriorul mai tânăr are un corp mai zvelt, gâtul subţire, ţine capul sus, năpârleşte
mai devreme, este mai îndrăzneţ, iese seara mai devreme din pădure, spre deosebire de cel bătrân
care are un corp mai plin, gâtul mai gros şi o prudenţă mai mare. Femelele bătrâne se caracterizează
prin burta lăsată în jos, şoldurile ieşite, gât subţire şi lung, elemente care relevă un organism mai
slăbit.
Glasul: Căpriorul dă glas din mai multe motive: iedul şi mama lui se ţin în contact printr-un
glas subţire şi slab de ,,pia-pia", cel al mamei fiind mai gros. Acelaşi glas, dar mai puternic, este
scos de femelă în perioada împerecherii, când ea cheamă masculul. Când căpriorul simte ceva
suspect în apropiere, dar nu ştie despre ce este vorba, atunci “brăhneşte" sau “latră", cum se zice în
termen popular. În fine, căpriorul se vaietă, când este urmărit sau prins de câini hoinari sau
răpitoare.
Simţurile: cel mai dezvoltat pare a fi mirosul. În caz de vânt favorabil, simte prezenţa
omului şi de la 200 - 300 m; ager îi este şi auzul. Mai puţin dezvoltat este văzul, căpriorul putând
observa mai mult mişcarea decât figura omului; dovadă că la goanele de iepuri din pădure stă la 10 -
15 m, uitându-se la vânătorul nemişcat
Urmele: La căprior urma picioarelor (copita) dinainte este mai mare decât a celor dinapoi.
Urma - tipar, la mers liniştit are vârfurile unghiilor apropiate, iar pintenii nu se imprimă; când fuge,
vârfurile copitelor se despică, iar pintenii se imprimă clar. Deşi între copita de ţap şi cea de femelă
există deosebiri, totuşi numai un ochi experimentat în cunoaşterea urmelor ar putea să facă
deosebirea dintre urma - tipar a ţapului şi a femelei. Urma - tipar a ţapului se apropie de forma
inimii, pe când a femelei de forma ovală. Identificarea celor două sexe este mai uşor de făcut după
urma - pârtie. Se arată că ecartamentul urmei - pârtie de ţap este mai mare decât al celei de femelă
(16 cm la mascul, faţă de l0 cm la femelă). La aceeaşi lungime a pasului, niciodată ecartamentul
urmei de femelă nu egalează pe cel al ţapului. Poate face salturi foarte mari; în medie saltul este de
2 - 3 m.
Excrementele sunt de culoare brună închis, bătând în verde, aproape negre. Ca formă, dacă
ele rezultă din hrană uscată cum se întâmplă iarna, atunci sunt lungi de circa 14 mm şi au diametrul
de circa 8 mm, iar cele două capete sunt rotunjite. Dacă rezultă din hrană suculentă, cum este cazul
vara, boabele sunt turtite şi lipite laolaltă, formând un cocoloş. De regulă excrementele masculului
nu se pot deosebi de cele ale femelei. Câteodată însă cele ale ţapului sunt mai scurte şi cu un
diametru mai mare decât ale femelei şi au un început de vârf şi de scobitură, amintind pe cele ale
cerbului.
Se susţine că excrementele căpriorului sunt asemănătoare cu cele ale oii, fiind însă mai mici
şi cu un miros diferit. Tot el susţine că diferenţa de miros se poate evidenţia uşor în cazul celor de
oaie, dacă acestea se introduc în apă clocotită.
Glande: Căpriorul are trei feluri de glande cu secreţie internă care interesează din punct de
vedere vânătoresc: Glanda frunţii, existentă numai la ţap, între cilindrii frontali. Secretă o substanţă
odorantă. Se pare că rolul ei este de a servi ţapului la marcarea sectorului său de trai, operaţie pe
care o face primăvara, prin zdrelirea lăstarilor, puieţilor de arbori şi tufelor, cu ajutorul coarnelor.
Marcarea se materializează pe teren nu numai prin semne vizuale (rănirea cojii), ci şi prin efectul
odorant al glandei. Mirosul degajat este mult mai puternic în perioada împerecherii (iulie-august).
Acest sector este apărat cu înverşunare de ţap, contra semenilor lui care ar încerca să i-l ocupe.
Glanda de sub genunchi (periuţa) există numai la picioarele dinapoi, este situată cu ceva mai
jos de genunchi, pe partea exterioară a piciorului şi e uşor vizibilă. Secretă o substanţă de culoare
cenuşie, care prin atingerea de plante lasă un miros. Rolul ei este de a înlesni găsirea de către
semenii săi.
Glanda copitei este situată între cele două părţi ale copitei picioarelor dinapoi, lipsind la
picioarele dinainte. Secretă o substanţă groasă a cărei rol este de a unge pielea şi faţa interioară a
copitelor, apărându-le de rănire. Se presupune că ele lasă şi un miros pe sol, ceea ce ar uşura găsirea
între ele a sexelor şi că ar avea un rol excitant în perioada alergatului. De asemenea, se presupune că
mirosul diferă de la un căprior la altul, fapt ce permite câinelui de vânătoare să ţină aceeaşi urmă,
fără a o confunda cu altele.
Biotopul cel mai favorabil pentru căprior îl constituie regiunile de şes şi de dealuri, cu sol
permeabil şi fertil, compuse din trupuri mici de pădure (100 - 500 ha), de vârstă variată, printre care
se găsesc culturi agricole sau fâneţe. În trupurile de pădure de mare întindere de la câmpie şi
dealuri, fără poieni sau enclave, căpriorul se găseşte mai mult la margine, în apropierea culturilor
agricole, în interiorul pădurilor densitatea fiind mică. În pădurile de munte de mare altitudine (1200
- 1500 m) există căprior, dar numai sporadic. Atât din punctul de vedere al hranei, cât şi al
adăpostului, căpriorul prefera arboretele tinere, sau cele de vârstă înaintată, cu subarboret de 1 - 2
m. Conformaţia corpului şi coarnele mici îi permit să se strecoare prin desişuri. Deşi necesarul de
apă, apreciat la 1,5 - 2 litri pe zi şi-l ia din hrana verde, totuşi biotopul câştigă în calitate dacă este
străbătut de ape curgătoare, care nu îngheaţă iarna.
Răspândirea: Marea sa plasticitate ecologică face să ocupe aproape întreaga Europă, cu
excepţia Irlandei, a Sardiniei, a nordului Ţărilor Scandinave şi a altor câtorva regiuni mici. În Asia
este răspândită subspecia de căprior siberian (Capreolus c. pygargus).
În ţara noastră, căpriorul este prezent cu o densitate variabilă în aproape toate terenurile care
îi sunt favorabile. Actuala răspândire a sa este şi o consecinţă a acţiunilor de populare şi repopulare
întreprinse pe scară largă şi care au avut, în general, o bună reuşită. Raza de activitate a căpriorului,
după majoritatea autorilor, se înscrie într-o limită de 5 km.
Reproducerea: Căpriorul ajunge la maturitate sexuală la vârsta de 1 an şi 2 luni, adică în
anul al doilea al vieţii.
Perioada împerecherii ţine de la mijlocul lui iulie până la mijlocul lui august. Femelele sunt
urmărite şi alungate de ţapi până când cedează şi are loc fecundarea. Alungarea poate avea loc în
diverse direcţii sau în cerc „inel de alergat".
Femelele nefecundate în iulie – august au o a doua perioadă de împerechere în noiembrie –
decembrie.
La cele fecundate în iulie – august, embrionul rămâne în stare latentă timp de circa 4 luni.
Din noiembrie – decembrie embrionii se dezvoltă normal, indiferent de data împerecherii, astfel
încât după circa 5 luni caprele fată (majoritatea în luna mai). O femelă fată, în medie 2 iezi, uneori
1, alteori şi 3, dar mai rar. La câteva zile de la fătat, iedul reuşeşte să-şi urmeze mama pe distanţă
scurtă. În caz de pericol stă culcat, lipit de pământ. Începând de la vârsta de 2 săptămâni, însă, nu se
mai lipeşte de pământ în caz de pericol, ci îşi urmează mama. Tot de atunci, pe lângă laptele mamei,
începe să mănânce iarbă.
Lotul de pui al femelei tinere, precum şi cel al celei bătrâne, sunt mai mici decât cel al
femelei în plină putere. Dar mărimea lotului nu este influenţată doar de acest factor, ci aici mai
intervin şi alţi factori, la fel de importanţi: cantitatea şi calitatea hranei în perioada prenupţială,
nupţială şi gestantă, starea sănătăţii reproducătorilor în cursul acestor perioade, situaţia geografică şi
topografică a staţiunii.
Sociabilitatea: Căpriorul mascul duce o viaţă în general solitară, de primăvara până în
septembrie - octombrie şi una colectivă. Începând de toamna se grupează în cârduri de până la 30
indivizi şi chiar mai mulţi, aparţinând ambelor sexe. Aceste cârduri sunt formate din 3 – 10 căpriori,
sau chiar mai mulţi. Viaţa de cârd durează până în aprilie când cârdurile se desfac, ţapii alegându-şi
sectoare individuale pe care le marchează şi le apără chiar prin lupte, iar femelele gestante se
pregătesc de fătat. Circulă doar femelele care acum împlinesc un an şi care din acest moment devin
independente, precum şi ţapii. În timpul verii, grupurile sunt formate doar din femelă şi iezii ei.
Hrana căpriorului este exclusiv vegetală. Căpriorul este pretenţios în alegerea hranei: el nu
paşte, la rând, cum face calul sau chiar vitele cornute, ci alege speciile. Unde păşunează căpriorul
abia se vede ce a consumat, deoarece se deplasează continuu. Preferinţa lui faţă de specii variază de
la căprior la altul şi depinde de compoziţia florei. În linii mari sunt valabile totuşi următoarele: vara,
o mare parte din hrana căpriorului care trăieşte liber în pădure o constituie frunzele de arbori şi
arbuşti. Frunzele constituie 58% din hrana ţapului şi 51% din a femelei. Speciile preferate ar fi:
paltinul, frasinul, salcâmul, sorbul. Dar acestea depind de flora existentă în terenul respectiv. Fapt
este că preferă speciile moi. Dintre plantele erbacee, mănâncă trifoi, fasole şi mazăre verde, diferite
buruieni, puţine graminee. Toamna iese pe câmp şi mănâncă grâu şi orz verde. La fel primăvara
după ce s-a topit zăpada, iar speciile forestiere încă n-au înfrunzit. Iarna mănâncă lujeri, muguri de
arbori şi arbuşti, mai ales specii moi, apoi frunze de rug de mure, grâu şi orz verde de pe câmp,
dezgolit de viscol sau de pe care zăpada s-a topit. Mugurii conţin multe substanţe nutritive pentru
întreţinerea funcţiunilor vieţii şi în special pentru formarea coarnelor. Arborii şi arbuştii cei mai
valoroşi din punctul de vedere al hranei sunt cei producători de fructe: stejarii, fagul, mărul şi părul
pădureţ, castanul sălbatec, păducelul precum şi cei care dau lujeri: plopul tremurător, salcia
căprească, socul, scoruşul. Consumă apoi mur, ale cărui frunze rămân verzi peste iarnă. Sarea este
indispensabilă în fondul de vânătoare atât pentru a „lega" căpriorul de teren cât şi pentru perioada
năpârlitului.
Pagube cauzate de căprior: În culturile forestiere, pagubele prin cojit sunt neînsemnate.
Căpriorul roade coaja numai în cazuri de mare necesitate, pe timp de iarnă. În schimb în plantaţii,
pagubele pot fi mari, prin roaderea vârfului puietului, în urma căruia tulpina viitorului arbore se
deformează, temporar, şi se pierde parte din creşterea anuală.
Efective şi recolte: La căprior nu se constată fluctuaţii mari de efective şi recolte. Explicaţia
constă în sensibilitatea mai mică la intemperii a căpriorului decât a vânatului mic. În ultimii ani atât
efectivele cât şi recoltele au crescut continuu, în unii ani mai mult, în alţii mai puţin, în funcţie şi de
pierderile din timpul iernii. Curba este însă mereu ascendentă.
Duşmani, boli, accidente: În terenurile de munte şi dealuri înalte, dintre răpitoare, cel mai
mare duşman al căpriorului este lupul. După el urmează râsul. La câmpie şi coline, unde nu sunt
nici lupi nici râşi, pagubele cele mai mari le cauzează vulpile şi pisicile sălbatice, care ucid iezii şi
uneori tineretul. Câinele hoinar cauzează pagube atât în efectivele de iezi, cât şi în animalele adulte.
Deşi, pe distanţă scurtă, căpriorul poate alerga cu viteză mare încât să scape de urmăritor, totuşi el
nu rezistă la fugă pe distanţă mare, aşa încât urmărit fiind cu perseverenţă de câini, chiar mai slabi
alergători, până la urmă poate fi prins şi sfâşiat.
Literatura ne arată că mistreţii mănâncă iezi de căprior în primele două săptămâni de la
fătare, când ei nu încearcă să se salveze prin fugă, ci se lipesc de pământ. Pe măsura intensificării
circulaţiei auto, se semnalează şi la noi accidente, cărora le cad victime căprioarele. De asemenea,
multe pier în canalele cu pereţii betonaţi, constituite în scop industrial, din care, odată căzute, nu
mai pot ieşi.
Dintre bolile endoparazitare, gălbeaza, strongiloza pulmonară şi cea gastro-intestinală,
cisticecoza şi coccidioza, de obicei duc la o slăbire a organismului, dar moartea este cauzată când la
acestea se adaugă o iarnă grea. Dintre bolile ectoparazitare literatura menţionează Hypodermoza
(coşurile) cauzate de insecta Hypodermo cliana.
Măsuri de ocrotire a căpriorului: Prima şi cea mai importantă măsură este combaterea
vânătorii abuzive. A doua este combaterea dăunătorilor lui. Este un fapt cunoscut că răpitoarele
mari şi câinii hoinari distrug mult tineret. A treia este nedepăşirea efectivului optim, ştiut fiind că
nesocotirea acestei reguli duce la răspândirea bolilor parazitare, apoi la scăderea greutăţii corporale
şi a trofeelor. În fine, să se aplice măsuri de selecţie şi de completare şi îmbunătăţirea hranei.
Metode de vânătoare:
Metoda la pândă constă în faptul că vânătorul aşteaptă, bine camuflat, ieşirea vânatului într-
un punct frecventat de acesta şi, la momentul potrivit, trage. Pânda prezintă posibilităţi mai reduse
decât apropiatul: te limitezi la vânatul ce iese în locul respectiv, pe când la apropiat, străbătând o
suprafaţă mai mare de teren, şansa creşte, cercetând mereu alte şi alte locuri şi dând peste un număr
mai mare de căpriori.
Metoda prin apropiat (dibuitul) se poate aplica în cazul căpriorului în măsură mai mare
decât la cerb. Este necesară cunoaşterea terenului, a locurilor frecventate de ţapi. Acolo unde
terenul este neliniştit din cauza trecătorilor, căpriorul iese seara târziu, când aproape nu se mai poate
vedea calitatea coarnelor, iar dimineaţa se retrage de timpuriu. În astfel de cazuri sunt bune cărările
prin arboretul rar, care permit o vedere la 60 - 80 m. Ţapul de recoltă trebuie să aibă coarnele cel
puţin cu un lat de palmă mai lungi decât urechile, iar grosimea la bază cât diametrul ochiului.
Dacă în cursul apropiatului, ţapul a ridicat capul, semn că a simţit ceva, vânătorul trebuie să
se oprească în orice poziţie s-ar găsi şi să-şi continue mersul numai dacă ţapul a lăsat capul în jos să
pască.
Apropiatul este metoda cea mai fructuoasă şi cea mai plină de satisfacţii dintre cele aplicate
căpriorului.
Metoda prin ademenirea cu chemătoarea constă în a imita glasul femelei (căprioarei) dornică
de împerechere. Ţapul din apropiere, auzind acest glas caracteristic, se va apropia de vânătorul care
a reuşit să-l imite, fidel. Metoda aceasta este specifică căpriorului şi se poate aplica în perioada
împerecherii (aproximativ 15 iulie - 15 august).
Pentru ţapi, perioada legală de vânătoare este de la 15 mai – 15 octombrie; pentru femele, 1
septembrie – 15 februarie. Este indicat să se tragă cu glonţ, de la calibrul 22 Hornet în sus, dar este
permisă şi vânarea cu proiectil unic tras din arme lise.
Procedeele de valorificare a căpriorului sunt, în prezent, următoarele:
În schimbul taxei plătite, vânătorul din ţară, primeşte căpriorul întreg (carne + trofeu);
vânătorii din alte ţări, primesc numai trofeul, carnea rămânând deţinătorului terenului de vânătoare.
Pentru femele şi iezi valorificarea se face numai în regie, prin împuşcarea de către personalul de
teren, deoarece este vorba de selecţie sau de reducerea efectivelor.

Cerbul lopătar (Dama dama L.)

Morfologie. Masculul este denumit lopătar sau taur, femela ciută de lopătar, iar puiul până la
un an viţel. Dimensiunile şi greutatea medie a cerbului lopătar, defalcat pe sexe sunt prezentate în
tabel (Goicea N. 2002).

Dimensiunile şi greutatea medie a cerbului lopătar

Lungimea Greutatea
Înălţimea la Lungimea Greutatea
Nr. totală a fătului la
Sexul greabăn cozii C G
crt. corpului naştere
H.G. (cm) (cm) (kg)
L.T.C. (cm) (kg)
1. Masculi 140-130 90-110 20-30 70-120
2,5-3,7
2. Femele 130-145 80-95 16-25 40-65

La fel ca la toate cervidele, greutatea variază în funcţie de vârstă, de anotimp, de zonă,

calitatea hranei etc.
Culoarea părului este de nuanţă brun-deschis cu pete alb gălbui dispuse în şiruri
longitudinale; abdomenul şi zonele inghinale de culoare mai deschisă, alb-gălbui sau alb-cenuşiu.
Oglinda este mult mai vizibilă decât la cerbul nobil şi cuprinde întreaga zonă fesieră fiind de
culoare albă. Are conturul în formă de inimă şi este bordată la partea superioară şi pe laterale de o
dungă neagră. De asemenea, în lungul spatelui lopătarul prezintă o dungă de culoare mai închisă
mai pronunţată decât la cerbul nobil care se continuă până la vârful cozii.
Coada este mai lungă la cerbul autohton, de culoare neagră la exterior, contrastând vizibil cu
oglinda. Blana de iarnă este gri închis cu pete mai puţin vizibile, de regulă, în treimea superioară a
corpului.
Trebuie reţinut că este singura specie de la noi care la care petele de culoare deschisă se
menţin şi la exemplarele mature, bine diferenţiate la blana de vară.
Specia prezintă o mai mare variabilitate a culorii blănii, întâlnindu-se frecvent fenomene de
albinism, melanism sau pelaj de la alte nuanţe coloristice (cafeniu, castaniu, bej).
Năpârlirea de primăvară are loc în lunile aprilie–mai când blana de iarnă se desprinde în
plăci mari, dând animalului un aspect pătat caracteristic. Năpârlirea de toamnă se produce începând
cu luna august, mai devreme la exemplarele tinere decât la acela mature, ultimele năpârlind
exemplarele bătrâne.
Sistemul glandular este asemănător cu cel al cerbului nobil.
 Longevitatea fiziologică este de circa 20 - 25 de ani.
Dentiţia este de tip selenodont specific rumegătoarelor. Formula dentară definitivă a
cerbului lopătar este:
0 0 3 3
I C P M , total 32 dinţi;
3 1 3 3
Garnitura definitivă a dentiţiei se realizează la 25 – 28 de luni, în funcţie de vigoarea şi
starea fizică a fiecărui individ. După această vârstă dentiţia începe să se uzeze progresiv.
Coarnele reprezintă un caracter sexual secundar şi sunt prezente doar la mascul.
Complexitatea şi mărimea coarnelor creşte, de regulă, progresiv până la maturitatea deplină
a individului, urmând apoi un declin în relaţie directă cu declinul fiziologic individual.
Căderea coarnelor are loc în luna aprilie, mai devreme la cei bătrâni. Curăţirea de pieliţă a
coarnelor începe la sfârşitul lui august şi durează până la mijlocul lui septembrie.
Aprecierea vârstei lopătarului în liber se face după aceleaşi criterii ca şi la celelalte cervide.
La cerbul lopătar recoltat aprecierea vârstei se face după dentiţie:
- până la vârsta de 2 ani şi 6 luni, când se termină schimbarea dentiţiei de lapte, vârsta se
poate aprecia destul de exact cunoscând calendarul apariţiei diferiţilor dinţi definitivi;
- peste de 2 ani şi 6 luni vârsta se apreciază după gradul de uzură a dentiţiei, comparând uzura
maxilarului inferior cu anumite chei desenate prezentate în literatura de specialitate;
Raportul numeric normal dintre sexe este de 1:1.
Glasul masculului în perioada de boncăluit este diferit de cel al cerbului nobil, fiind
asemănător cu un mormăit sau un grohăit slab.
Simţurile lopătarului sunt la fel de agere ca şi la restul reprezentanţilor familiei. Lopătarii
crescuţi în semicaptivitate sau captivitate sunt mult mai puţin atenţi deoarece se îmblânzesc uşor.
Descrierea şi elementele dimensionale ale urmelor tipar şi pârtie ale cerbului lopătar sunt
prezentate în tabel.
Elementele dimensionale ale urmelor cerbului nobil (cm)
Lungimea Lăţimea Lungimea Ecartul urmei
Vârsta şi sexul Observaţii
urmei tipar urmei tipar pasului pârtie
Pernuţa ocup circa 1/2 din
Viţel 3,5 2,5 30 10
lungimea copitei
Copitele mai alungite decât la
Ciută adultă 4-4,5 3-3,5 35 12
cerbul nobil
Lungime salt: max 2,5 m;
Lopătar adult 6,0-8,0 4,0-5,0 40-70 20-25
H. salt: 1,5-2 m

Ecologie. Lopătarul este o specie mediteraneană, originară din Asia Mică. Specia a fost
colonizată de către romani în Peninsula Iberică, Galia şi insulele Britanice în secolele 3 şi 4 d. Ch.
În Europa centrală a fost aclimatizat în secolul XVI, iar în prezent este răspândit insular în toată
Europa.
Populaţiile naturale ale lopătarului existente cândva pe cuprinsul ţării noastre s-au stins în
decursul evoluţiei din pricina evoluţiei climatului în perioada ultimelor glaciaţii. Cercetări recente
atestă existenţa lopătarului în neoliticul superior.
Descoperirile arheologice confirmă faptul că lopătarul s-a menţinut, cel puţin în sudul şi
sud-vestul ţării, în stare sălbatică până în evul mediu. Existenţa acestor populaţii de cerb lopătar este
pusă pe seama colonizărilor din perioada dominaţiei romane.
La nivelul anului 2000 efectivele de lopătari din România se ridicau la circa 6000 de
exemplare, din care cei mai mulţi în judeţele Arad, Timiş, Olt, Argeş. Hărţi cu răspândirea teză
goicea
Biotopul este deosebit de cel al cerbului nobil, şi este constituit din păduri cu poieni din
zona de câmpie şi coline joase cu suprafeţe de până la 2000 de ha, între care se intercalează terenuri
agricole.
Dacă nu este deranjat (de activităţile antropice, răpitoare) este fidel locului de trai
Etologie
 Reproducerea. Femelele de lopătar ajung la maturitate sexuală la vârsta de un an şi cinci
luni, iar masculii la doi ani şi jumătate.
Reproducerea are loc mai târziu decât la cerbul nobil, între 15 octombrie şi 15 noiembrie.
Perioada de rut este cunoscută sub numele de boncăluit, dar boncăluitul lopătarului nu are
intensitatea şi frumuseţea celui a cerbului nobil, fiind mai slab şi monoton. Perioada este marcată de
lupte aprige între tauri.
Perioada de gestaţie este de 33 de săptămâni după care, în mai – iunie ciuta fată un viţel, rar
doi. Viţelul se ridică în picioare şi îşi poate urma mama, curând după fătare.
Gregarismul lopătarului este mai accentuat decât la celelalte cervide de la noi, putându-se
forma cârduri de până la 60 de indivizi.
Hrana cerbului lopătar constă în constă din plante erbacee şi frunze de arbori, inclusiv lujeri
în creştere, lucernă, trifoi, ovăz, rapiţă, mazăre, frunza de sfeclă, jir, ghindă, mere şi pere pădureţe,
etc. În general, este mai puţin pretenţios la hrană.
Sarea îi este absolut necesară.
Densitatea de efectiv nu este reglementată prin ultimele instrucţiuni, dar se apreciază că este
cuprinsă între 20 şi 100 indivizi la 1000 ha, în funcţie de bonitatea terenului.
Cuantumul pagubelor cauzate depinde de densitatea efectivului şi de cantitatea de hrană. În
general, acestea sunt mici dacă nu este nevoit să se concentreze în anumite puncte de hrănire.
Duşmani şi boli. Lopătarul este relativ rezistent la boli dar sensibil la complexul prădător.
Lupul, râsul, câinii hoinari şi braconierii sunt duşmanii cei mai importanţi.
Metode de a vânătoare. Vânătoarea se face în baza unei autorizaţii individuale emisă de
gestionar. Se utilizează armă cu ţevi ghintuite, calibrul cel puţin 6,5 x 57 (greutate mai mare de
7,0g). Metodele de vânătoare care se pot aplica: la pândă şi dibuit.

Elanul (Alces alces L.)

Elanul trăieşte în pădurile din emisfera nordică, în zona temperată şi subarctică, acoperind
un areal ce cuprinde Scandinavia, Siberia şi jumătatea nordică a Americii de Nord.
La noi apare rareori în nordul ţării (judeţele Suceava, Botoşani), mai ales în iernile grele
când lipsa de hrană determină deplasarea unor indivizi către sud.
Coarnele masculului răsar ca nişte raze cilindrice din care ies in fiecare parte prelungiri în
unghi drept, aplatizate până la mijlocul craniului, care apoi se divid ca o furculiţă.
Elanul din Scandinavia are coarnele mai simple, care seamănă cu cele ale elanilor din
Siberia. Elanul nord-american (Alces alces americanus) are coarnele mai palmate decât elanii din
Eurasia. Subspecia din Alaska (Alces alces gigas), atinge dimensiunile cele mai impozante: o
înălțime până la 2.1m şi o distanţă între coarne până la 1.8 m.

Elan
 Masculii îşi pierd coarnele toamna târziu, după sezonul de rut. O nouă pereche de coarne va
creşte primăvara . Creşterea coarnelor durează între trei şi cinci luni. Ele se numără printre organele
cu cea mai rapidă creştere din lumea animală. Iniţial au un strat de piele ce se descuamează când
coarnele ajung spre dimensiunea maximă.
Dacă masculul este castrat, îşi va pierde coarnele pe care le posedă şi îi vor creşte o nouă
pereche de coarne atipice, deformate, pe care le va purta tot restul vieţii.
În medie, un adult are între 1.8-2 m înălţime la umărul anterior. Masculii cântăresc între 380-535 kg
iar femelele între 270-360 kg.
Un elan adult are puţini inamici, dar o haită de lupi poate fi o ameninţare, în special pentru
femelele cu pui. Tigrul siberian şi Ursul grizzly sunt cunoscuţi ca duşmani naturali ai elanului, cu
toate că urşii mai frecvent fură elanii ucişi de lupi, decât să-i vâneze ei înşişi.
Elanul este vânat în toate ţările unde trăieşte în mod natural. Henry David Thoreau în “The
Maine Woods”, descrie gustul cărnii de elan “asemănător cu cel de vită, dar mai aromat; uneori ca
viţelul”. În timp ce carnea are un conţinut de proteine asemănător altor sortimente de carne roşie
(ex. vită, cerb şi ren), conţinutul de grăsimi este scăzut iar grăsimile existente sunt majoritar
nesaturate.
În Finlanda s-a descoperit că cei care consumă carne de elan, în special ficat şi rinichi
prezintă un nivel crescut de cadmiu în sânge. În timp ce carnea de elan contribuie foarte puţin la
creşterea cantităţii de cadmiu din organism , consumul de ficat şi rinichi cresc semnificativ nivelul
de cadmiu, marii consumatori ai acestor organe fiind expuşi la toxicitatea acestui metal greu.
Picturile pe stânci şi cele rupestre demonstrează ca elanul era vânat în Europa încă din
Epoca de Piatră. Săpăturile arheologice de la Alby, Suedia lângă Stora Alvaret au dezgropat coarne
de elan în rămăşiţele unei locuinţe de lemn datată 6000 î.C.
Domesticirea elanului a fost încercată în U.R.S.S în perioada interbelică. Primele
experimente au fost neconcludente, dar prin înfiinţarea unei ferme de elani la Pechora-Ilych în 1949
a fost creat un program, la scară mică, de domesticire, implicând cercetări de selecţie a animalelor
pe baza caracteristicilor individuale. Din 1963, programul a continuat la ferma de elani de la
Kostroma , care deţinea un număr de 33 elani domestici în 2003

Familia Bovidae
Capra neagra (Rupicapra rupicapra L.)
Morfologie. Capra neagra prezintă o lungime a corpului in jur de 110-130 cm si o înălţime la
nivelul greabănului de circa 70-85 cm. Lungimea cozii poate ajunge pana la 10-15 cm. Greutatea
corporala a unei capre negre poate atinge 40-60 kg. Blana de vara a caprei negre, scurta si moale,
este aproape in totalitate de culoare maro-roşcat, in timp ce iarna, ea devine maro-ciocolatie si este
formată din fire de par de protecţie, groase si lungi de 10-20 cm, ce acoperă un strat profund, de
puf, dens. Regiunile ventrale ale corpului (abdomenul, fata interna ale membrelor, pieptul) sunt mai
deschise la culoare.

Capra neagră
 Coama de culoare închisă si formată din peri lungi pleacă de la ceafa prelungindu-se pe linia
spinării si terminându-se la coada. Picioarele sunt, in general, de culoare mai închisa. Maxilarele,
obrajii si partea superioara a nasului caprei negre sunt alb imaculat. De la nivelul ochilor spre bot,
se sesizează o dunga neagra. Coarnele negre si ascuţite sunt prezente la ambele sexe, ridicându-se
vertical din vârful capului si arcuindu-se spre spate in treimea lor superioara. La masculi, coarnele
sunt mult mai groase si mai arcuite in comparaţie cu femelele. Coarnele caprelor negre pot atinge o
lungime de pana la 32 cm.
Etologie. Capra neagra, sfioasa si sperioasa, îşi face rareori simţita prezenta. Animal diurn,
capra neagra îşi desfăşoară majoritatea activităţilor in timpul zilei, retrăgându-se la asfinţit in locuri
greu accesibile pentru prădători.
Ca si in cazul altor vieţuitoare, in comunităţile de capre negre se stabileşte o ierarhie.
Femelele si tineretul alcătuiesc turme de 5-30 indivizi numite ciopoare, in timp ce masculii adulţi
sunt solitari. Tinerii masculi rămân alături de grupul format in jurul mamei pana la vârsta de 2-3
ani, urmând ca mai apoi sa trăiască nomadic pana se maturizează complet in jurul vârstei de 8-9 ani,
când devin ataşaţi de un teritoriu propriu.
Semnalele de alarma sunt reprezentate de şuieraturi, sforăituri si bătăi din picioare. In timpul
rutului de toamna (jumătatea lui octombrie-decembrie), masculii reproduc un mormăit sau un
grohăit, pentru a-si delimita domeniul. Masculii adversari se izbesc cu coarnele, se hăituiesc unul pe
altul pentru a decide cine câştiga accesul la femele. Masculii in perioada de rut îşi desemnează
teritorii, pe care si le marchează cu substanţe odorante eliminate de o glanda situata înapoia
coarnelor lor.
Ecologie. Capra neagra este regăsita cu predilecţie in regiunile stâncoase si pe pajiştile
alpine din Europa, in special, in Carpaţi (Retezat, Parâng, Făgăraş, Bucegi), Pirinei si Alpi.
In timpul lunilor de vara, cârduri de capre negre cutreiera pajiştile alpine de la altitudini de peste
1800 metri, delimitându-si domenii de câteva zeci hectare. Odată cu apropierea iernii, caprele negre
migrează la altitudini mai joase, unde se pot adăposti in regiunile împădurite, rămânând cu toate
acestea in apropierea pantelor stâncoase. Când sunt in pericol sau sunt avertizate de alţi semeni,
caprele negre se retrag cu repeziciune in locurile cel mai puţin accesibile, executând salturi de pana
la 2 metri înălţime si 6 metri lungime. Extrem de sprintene si rezistente, caprele negre pot calatori
pana la 50 km/ora pe terenurile abrupte sau accidentate.
Capra neagra se hrăneşte cu diferite ierburi, lucerna, licheni, muşchi, foioase si lăstari.
Caprele negre pot consuma o multitudine de plante care sunt otrăvitoare pentru om, cum ar fi tisa,
degeţelul roşu si mătrăguna, dar evita urzicile si feriga.
Reproducerea. Maturitatea sexuala este atinsa diferit in funcţie de sex, masculii la 3 ½-4 ani,
iar femelele la circa 2 ½ ani. La capra neagra, perioada de gestaţie este de 170 zile (circa 6 luni).
De regula, femela da naştere unui singur pui si mai rar, la 2-3. Naşterea puilor are loc de cele mai
multe ori primăvara târziu, in lunile mai-iunie, iar majoritatea iezilor nou-născuţi îşi pot urma
mama, imediat după fătare. Daca mama este ucisa, alte femele ii iau locul, îngrijând iezii. Înţărcarea
iezilor se face după 6 luni.
Coarnele caprei negre cresc in lunile de vara in fiecare an. In perioada de iarna, coarnele nu
mai cresc, ceea ce induce formarea inelelor de corn, evidente si definitive. Prin numărarea inelelor
formate pe coarne, este posibila estimarea vârstei animalului. Bineînţeles, ca aceste metode sunt
greu de aplicat pe teren chiar si pentru cei experimentaţi. Coarnele cresc intr-un anumit ritm si
urmăresc un anumit model, pe segmente, rămânând pe toata durata vieţii animalului, neapărând
fenomenul de înlocuire ca in cazul altor cornute. Dezvoltarea segmentelor celor mai mari se
produce in primii 4 ani de viata ai caprei negre, urmând ca apoi sa apară segmente mai mici. Prin
numărarea segmentelor de dimensiuni mari si apoi a inelelor se poate determina vârsta aproximativa
a exemplarului recoltat sau capturat.
La exemplarele din liber se ţine cont de faptul că la masculi, coarnele sunt mult mai arcuite
(recurbate la 1800) si mai lungi decât la femele (recurbare la 1200). Totuşi, aceasta metoda este greu
de aplicat in teren, in special daca acest lucru este făcut de o persoana fără experienţa si exista
câţiva indivizi pentru a fi comparaţi. Poate exista, de asemenea, o variaţie considerabila a acestei
caracteristici făcând ca identificarea corecta numai pe baza aspectului coarnelor sa fie dificila.
O alta metoda care se poate aplica in teren este examinarea mărimii grupului. Grupurile mari de
capre negre sunt aproape sigur formate din femele, in timp ce exemplarele solitare sau grupurile de
2-3 exemplare sunt cel mai probabil masculi. Femelele sunt mai mici si mai mici decât masculii.
Încă o data, si aceasta metoda este dificil de aplicat in teren, mai ales daca sunt câteva exemplare
care pot fi comparate.
Speranţa de viata la capra neagra este de 14-22 ani, dar s-au întâlnit si exemplare mult mai
longevive.

Muflonul (Ovis musimon L.)

Specie de oaie sălbatica, muflonul este originar din insulele Corsica si Sardinia, precum si
Cipru. La origine mediul de viata l-au constituit munţii si dealurile înalte, cu pădurile întinse,
coborând, ulterior si la câmpie, in locuri uscate, cu iarba multa, unde a găsit hrana din belşug.
Prin excelenta muflonul este un animal fricos, iubitor de singurătate, evitând locurile umede,
cu zăpezi mari, precum si regiunile unde sunt de temut duşmanii lui din totdeauna lupul si rasul.
Muflonul este un animal robust, având o greutate de 25-50kg, lungimea trunchiului plus cea a
capului este de 110-130cm, înălţimea la greabăn este de 65-75cm,iar coada de 4-6cm.
Vara corpul lui este îmbrăcat in lâna de culoare roşcata, iarna culoarea fiind mai închisa (roşcat-
bruna).Pe fiecare latura a corpului prezintă cate o pata de culoare deschisa care se împreunează pe
spate formând un desen asemănător cu o şa, iarna se păstrează tot mai deschisa fata de restul
corpului. De asemenea in regiunea abdomenului, a cozii, pe picioare, de la genunchi in jos si pe bot,
culoarea este alburie.

Muflon

Masculul denumit berbec, poarta in regiunea gatului si a pieptului par mai lung, un fel de
barba. Femela se numeşte oaie iar puiul miel.
Coarnele berbecului sunt de regula lungi, groase in forma de spirala si cu deschidere mare,
caracteristici ce-i conferă calitatea de trofeu. Femela are coarne scurte, de circa 10cm,ca si oaia
domestica, îndepărtate spre cap, coarnele cresc pana la sfârşitul vieţii.
Longevitatea variază in funcţie de condiţiile de mediu, duşmani si boli, fiind intre 15-20 de
ani.
In caz de alarma berbecul scoate un şuierat slab, iar femela si mielul, un mârâit, ca si oaia
domestica. Muflonul are toate simţurile foarte dezvoltate si vânătorul greu se poate apropia de el.
Prefera hrana naturala formata din plante variate aflate in pădure si rareori iese la câmp, in amurg si
noaptea, deoarece se teme foarte mult de om.
Primăvara, când solul se acoperă cu vegetaţie abundenta,este perioada de fătare a mieilor,de
regula 1-2 mai rar 3. Abia născuţi mieii sunt capabili sa urmeze turma pretutindeni, sărind in jurul
mamelor chiar la o ora după naştere. Pana la venirea iernii,mieii nu se hrănesc decât cu laptele
mamelor lor, după care işi căuta hrana expunându-se duşmanilor asemeni părinţilor lor.
In timpul păşunatului ,in caz de primejdie turma este înştiinţata printr-un behăit scurt al
santinelei de veghe si imediat întreaga turma rămâne nemascata, mijloc extrem de eficace pentru a
rămâne neobservata intr-un teren unde culoarea muflonilor se confunda cu mediul înconjurător.
Duşmanii muflonului sunt:lupul,rasul, câinii hoinari si vulpea (pentru miei).
Metoda de vânătoare este cea la pânda si mai ales prin apropiere, muflonul fiind un vânat
vigilent,care observa de departe price mişcare, încât împuşcarea lui este destul de dificila.
Trofeul muflonului îl constituie coarnele, la evaluarea cărora lungimea si deschiderea se măsoară cu
precizie de 0,5cm,iar circumferinţele de 0,1cm. Lungimea coarnelor se măsoară începând de la baza
si pana la vârf, urmărind linia lor curba exterioara. Se măsoară ambele coarne si se face media,iar
pentru fiecare cm din aceasta lungime medie se acorda un punct.

Zimbrul (Bison bonasus L.)

Genul Bison cuprinde mamifere de talie mare, puternice, prezente odată pe cele doua
continente, Europa si America de Nord. Mai cunoscuţi sunt 2 reprezentanţi: Zimbrul European
Bison bonasus si Zimbrul Nord American, confundat adeseori cu bizonul, Bison bison.
Greutatea masculilor maturi variază între 440 si 920 kg, în timp ce înălţimea la umeri poate
atinge 188 cm. O caracteristica particulara a masculilor o reprezintă disproporţionalitatea între
partea din fata a corpului, puternica si crupa relativ mica. Femelele sunt mai mici; greutatea între
320 si 640 kg si partea din fata a corpului mai puţin bine-facută.

Zimbrul

Corpul zimbrului european este acoperit cu un păr gri-maro care se armonizează cu peisajul
înconjurător. Partea din fata a corpului este acoperita cu un par lung, care formează aşa numita
barba, în partea de jos. Parul din spate este scurt.
Zimbrii de ambele sexe au câte o pereche de coarne localizate sus pe cap, dar capetele
acestora sunt aduse mai mult în interior în cazul femelelor adulte decât în cel al masculilor. La
naştere, puii au par de culoare roşiatica si sunt mai degrabă mici, între 16 si 35 kg.
Iniţiativa refacerii in România a acestui fond faunistic preţios al pădurilor din Munţii
Carpaţi, ce adăposteau odinioară numeroase turme, a început acum 46 de ani, când la 12 noiembrie
1958 o pereche de zimbri a fost adusa din Polonia în pădurea Slivut-Hateg, judeţul Hunedoara.
În prezent, zimbrul european se găseşte doar în captivitate si anume 3 rezervaţii aparţinând
Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva (Vânători-Neamţ, Hateg- Slivut si Neagra-Bucsani ). De
asemenea, se găsesc si în Gradina Zoologica Târgovişte si Gradina Zoologica Bucureşti. Odată cu
înfiinţarea Parcului Natural Vânători-Neamţ din cadrul Direcţiei Silvice Piatra Neamţ se trece
practic si în tara noastră la etapa unui management adecvat a populaţiilor pentru reintroducerea în
libertate. Un studiu făcut în anul 1998 de câtre Societatea Zoologica din Londra confirma daca mai
era nevoie viabilitatea ecositemelor forestiere din Munţii Neamţului pentru viata zimbrului în
libertate. Pe acesta baza, la nivelul administraţiei parcului au început acţiunile pentru atingerea
acestui obiectiv ambiţios, reintroducerea zimbrului în libertate. Obiectivul major este acela de a
realiza un Centru de Reproducere si Management al Zimbrului pe o suprafaţa de aproximativ 107
ha, cu toate utilităţile necesare: ţarcuri de carantina, ţarcuri de acomodare, ţarcuri de preeliberare,
laborator biologic, etc.
De asemenea, in iernile aspre si geroase, unii zimbri din Rezervaţia Bucovinskaia (Ucraina)
traversează graniţa hălăduind în nordul ţinuturilor sucevene aflate la o distanta de aproximativ 80
km de Rezervaţia Dragos-Voda Vânători-Neamţ.
Rezervatia Neagra-Bucsani, subunitate a Direcţiei Silvice Târgovişte, a fost înfiinţata în anul
1980, având o suprafaţa destinata ţarcurilor de 162 ha în pădurea Neagra între pârâirile Crivat si
Neagra din zona Bucsanilor, cu o clima de zona de câmpie piemontana si dealuri mijlocii. În acest
moment în rezervaţie se afla un număr de aproximativ 32 exemplare de zimbri.
Rezervatia Hateg-Slivut, subunitate a Direcţiei Silvice Deva, se mândreşte cu faptul de a fi
primul loc de pe teritoriul României, unde zimbrul european si-a făcut reapariţia. Acest fapt s-a
întâmplat acum 46 de ani, la 12 noiembrie 1958, când o pereche de zimbri a fost adusa din Polonia.
Rezervaţia cinegetica în care pot fi întâlniţi si alţi reprezentanţi ai faunei carpatine are o suprafaţa de
787,4 hectare, din care 489,2 ha parcul cinegetic propriu-zis, iar 298,2 ha fiind zona tampon. În
acest moment în rezervaţie se afla un număr de 4 exemplare de zimbri.

Capra de stâncă (Capre ibex L.)

Face parte din familia Bovidae si este cunoscuta popular sub numele de capra de stanca sau
ibex, iar ştiinţific Capra hircus ibex. In trecutul îndepărtat a populat înălţimile munţilor noştri.
Corpul este robust, atingând o lungime de 1,15 - 1,70 m, iar coada are 10 - 20 cm. Înălţimea la
greabăn variază intre 0,65 - 1,05 m iar greutatea intre 60 si 120 de kg. Blana este brun - deschisa,
roşcata pana la cenuşiu pe spinare si mult mai deschisa pe partea ventrala. Sub maxilarul inferior
are un smoc de peri mai lungi. Masculul are coarne puternice, recurbate, cu protuberante groase,
coarne ce pot atinge lungimea de 0,7 - 1,1 m si o greutate de 15 kg. Spre deosebire de masculi,
coarnele femelelor ating doar 25 cm.

Capra ibex

Este un animal tipic alpin, trăind pana la înălţimi de 4000 m, se hrăneşte cu ierburile din
golurile alpine, cu licheni si cu muşchi.
Activitatea ei este diurna, iar împerecherea are loc iarna, in lunile decembrie - ianuarie,
perioada de gestaţie fiind de 5 luni după care naşte unu sau doi iezi. Cel mai dezvoltat simt este
văzul, având o acuitate vizuala excelenta. Manifesta un instinct de asociere in grupuri, fiind fidela
fata de locurile de trai, deci foarte rar va părăsi locurile in care s-a născut.
Duşmanii naturali sunt ursul, lupul si rasul.

Subordinul Suiformes reprezintă copitate artiodactile, nerumegătoare, cu stomacul simplu,

dentiţia de tip bunodont şi regim alimentar omnivor. Oasele metacarpiene şi metatarsiene sunt
separate între ele iar degetele II şi V, dezvoltate. Acest subordin este reprezentat prin două familii,
Suidae şi Hippopotamidae, adaptate la viaţa semiacvatică şi acvatică.
 Familia Suidae
Mistreţul (Sus scrofa L.)
Se deosebeşte o subspecie de mistreţ în Europa Centrală (Sus scrofa scrofa) şi alta în
Europa Răsăriteană, din care face parte şi ţara noastră (Sus scrofa attila), care are nu numai o
greutate mai mare, ci şi alte proporţii ale corpului. Fapt este că în ţara noastră, deosebit de biotopul
constituit din pădurile de deal şi munte, unde hrana este formată din ghindă, jir, rădăcini, există
biotopul Deltei Dunării unde hrana mistreţului este cu totul alta: rizomi de stuf şi papură, ca şi alte
plante acvatice.
Datele biometrice sunt: lungimea de la vârful botului la rădăcina cozii care merge până la
200 cm la mascul şi 150 la femelă, coada 15 – 20 cm, înălţimea la greabăn până la 100 cm, dar
înălţimea la greabăn poate ajunge chiar şi la 120 cm.
Greutatea depinde nu numai de sex şi vârstă, ci şi de abundenţa hranei şi de luna în care se
cântăreşte; în anii cu fructificaţie abundentă de ghindă sau jir şi hrană uşoară, va avea în februarie o
greutate mai mare decât în cei fără fructificaţie şi cu iarnă aspră. În ţara noastră, conform
afirmaţiilor primilor doi autori de mai sus, mistreţii de 210 - 250 kg evisceraţi şi 300 - 350 kg cu
viscere nu sunt rarităţi. la adulţi se ating, frecvent, greutăţi de 200 – 250 kg, excepţional şi peste 300
kg,
Denumiri: Se mai numeşte porc sălbatic, gligan (Arad); purcei se numesc până la 1 aprilie
a celui de al doilea an calendaristic; la această dată ei trec în categoria godac, indiferent dacă au
împlinit 12 luni sau nu; de la data când au împlinit 2 ani.

Mistreț

Vierul de peste 7 ani se numeşte vier capital sau solitar, în unele părţi de ţară masculul
bătrân numindu-se şi stingher.
Iată care sunt denumirile complete, pe categorii de vârstă. Ca termen de trecere dintr-o
categorie în alta acelaşi autor consideră data de 1 aprilie, indiferent dacă s-a împlinit sau nu o vârstă
rotundă.

Categoria de vârstă Mascul Femelă În general

0-6 luni Purcel (Mascul) Purcică Purcel
până la 4 luni Purcel vărgat (mascul) Purcică vărgată Purcel vărgat
6-12 luni Godac, Grăsun, Groştei Godacă, Grăsună Godac, Grăsun, Groştei
1-2 ani Şoldan, Vieruţ Scrofiţă, Şoldană Şoldan
2-3 ani Vier tânăr Scroafă tânără Mistreţ tânăr
3-6 ani Vier adult (matur) Scroafă adultă (mat.) Mistreţ adult (matur)
6-9 ani Vier capital Scroafă bătrână Mistreţ bătrân
peste 9 ani Vier bătrân Scroafă bătrână Mistreţ bătrân
 3 1 4 3
Formula dentară: I C P M = 44
3 1 4 3
La fătare purcelul nu are decât caninii şi perechea a 3-a de incisivi, în total 8 dinţi, care sunt
insuficienţi pentru a-şi procura hrana în natură. Se hrănesc doar cu laptele mamei. Dentiţia de lapte
este completă la 3 - 4 luni şi se compune din:
3 1 3 0
I C P M = 28
3 1 3 0
Culoarea părului: când sunt fătaţi, purceii au corpul acoperit cu un păr lânos de culoare
brună - galbenă, cu dungi longitudinale deschise. Această culoare îi ajută ca atunci când sunt
culcaţi, să se confunde cu meciul înconjurător (homocromie), deci să scape de duşmani. În cursul
verii îi cresc peri lungi de iarnă, începe a se contura şi coama, iar în august dungile deschise dispar.
Treptat, culoarea devine brună închis, încât iarna este cam la fel cu a celor adulţi. Se apreciază
culoarea mistreţului ca fiind brună – cenuşie, brună – roşcată, brună – închis, uneori aproape
neagră. El apreciază că există şi exemplare de culoare deschisă, dar care sunt rar întâlnite, dar se
întâlnesc şi cazuri de albinism.
Dimorfismul sexual constă în colţi, care la masculii de la 2 ani în sus sunt vizibili şi cresc cu
vârsta. La femelă ei sunt mici şi nu se văd decât dacă gura le este deschisă.
Proporţia sexelor este de 1:1. Dacă masculii predomină, sporul anual va fi mai mic, dar creşte
procentul vierilor ce vor fi recoltaţi; când predomină femelele, lucrurile se petrec invers. Pentru a se
majora numărul de vieri cu colţi mari, şi pentru a micşora pagubele cauzate culturilor agricole
printr-o înmulţire exagerată, se recomandă să predomine numeric masculii. De aceea se propune
un raport de sexe de 1,5:1.
Longevitatea: În condiţii de libertate, mistreţii ajung rar la 18 – 20 ani.
Glasul mistreţului liniştit este un grohăit ca şi al porcului domestic. Când i se pare ceva
suspect, scoate un pufăit, bine cunoscut celor ce s-au întâlnit cu el.
Urme: Cunoaşterea urmelor mistreţului este de mare folos atât la identificarea prezenţei şi
mărimii mistreţilor în teren, în orice timp al anului, cât mai ales cu ocazia organizării de vânători.
Talpa piciorului de mistreţ se caracterizează prin nesimetria vârfurilor copitelor şi prin distanţa mai
mare dintre vârfurile pintenilor.
Urmele mistreţului mare, pot fi confundate de cei neiniţiaţi, cu ale cerbului. Deosebirile între
urmele celor două specii au fost pe larg descrise de şi sunt următoarele: în afară de cele două semne
menţionate mai sus, la mistreţ pintenii se imprimă pe sol şi la mers liniştit, pe când la cerb numai
când fuge distanţa
între paşii mistreţilor este
de 42 - 50 cm, pe când la taurul de cerb te de 65 - 70 cm; pe zăpadă mare, mistreţul lasă o dâră,
încât pare că şi-ar fi târât picioarele, pe când cerbul nu.
Deosebirea între urma vierului şi a scroafei este greu de făcut. Cea a scroafei are formă mai
lunguiaţă şi vârfurile copitelor sunt mai ascuţite, când se imprimă pe sol, vârfurile sunt mai
desfăcute decât la mascul.

Urme mistreț
 “Vierul, adică mistreţul de parte bărbătească, pune piciorul de înapoi când umblă pe urma
celui de dinainte, însă puțin mai afară pe dreapta; scroafa, din contra, îl pune cam înăuntru, pe
stânga. “
Excrementele seamănă cu ale porcului domestic, dar sunt mai mari şi conţin resturi din
hrană de pădure (jir, ghindă, rădăcini).
Biotop: Mistreţul este un animal de pădure şi numai excepţional trăieşte în stuf, pe plaur sau
pe insulele din Delta Dunării. Pădurile de foioase îi asigură ghinda şi jirul, hrana lui de bază,
precum şi alte fructe de pădure: mere, pere, cireşe pădureţe, alune etc. Arboretele de răşinoase îi
oferă adăpost, dar nu-i pot asigura hrana, decât prin rădăcini şi unele fructe de arbuşti. Desişuri se
găsesc şi în pădurile de foioase, dar mai puţin apte. În desişuri stă peste zi şi le părăseşte seara în
căutare de hrană, pentru a reveni dimineaţa. Având nevoie de linişte, preferă pădurile de mare
întindere. În Delta Dunării, în special între Sulina şi Caraorman există mistreţi bine adaptaţi
condiţiilor de aici. În loc de jir, ghindă şi alte fructe de pădure consumă rizomi de stuf şi papură, ca
şi alte plante acvatice, care, judecând după greutatea corporală, şi trofee, îl satisfac pe deplin.
Temperatura scăzută iarna şi stratul gros de zăpadă nu-i sunt favorabile, deoarece în solul
îngheţat nu poate râma ca să-şi procure hrana. Clima mai aspră justifică sporul anual mai mic. Are
neapărată nevoie de scăldători formate din mocirle precum şi de apă potabilă.
Mistreţul se poate deplasa, pentru găsirea condiţiilor necesare vieţuirii (hrană, linişte şi
adăpost), pe distanţe de 30 – 40 km şi chiar mai mult, faţă de locul de baştină.
Răspândirea: Ţara noastră se găseşte la extremitatea sudică de răspândire a subspeciei
mistreţului european, considerată pe bună dreptate cea mai viguroasă dintre toate subspeciile de
porci mistreţi.
În cadrul arealului ocupat de mistreţi, hrana şi adăpostul, competiţia intra şi interspecifică,
prădarea şi parazitarea, sunt factori care influenţează distribuţia spaţială şi densitatea populaţională
a acestora.
Reproducerea: Normal maturitatea sexuală este atinsă în al doilea an al vieţii. În condiţii
excepţional de bune de hrană, unele femele, bine dezvoltate, se împerechează şi înainte de
împlinirea unui an, încât fată cam la vârsta de un an. Împerecherea începe la sfârşitul lunii
octombrie, este în toi în noiembrie şi se termină la începutul lui decembrie. Abundenţa hranei poate
să o grăbească, iar lipsa ei să o întârzie .
Masculii se luptă între ei pentru femelă, cei învinşi fiind alungaţi. Momentul împerecherii
depinde de femelă, masculul fiind gata pentru a o fecunda în orice lună a anului. Actul fecundării
are loc noaptea şi în acelaşi fel ca la porcii domestici. Ziua, mistreţii nu părăsesc adăpostul nici în
perioada de rut. Durata sarcinii este de 17 săptămâni, deci în martie - aprilie, fată circa 4 - 10 purcei.
Numărul poate fi mai mare sau mai mic, în funcţie de asprimea iernii precedente şi de abundenţa
ghindei sau jirului în toamna împerecherii. După ierni grele şi lipsă de fructificaţie la fag şi stejar
numărul de purcei este numai jumătate din cel al anilor cu condiţii mijlocii şi numai o treime din a
anilor buni. Mistreţul produce la început, în general, 4 – 6 purcei, ajungând în anii următori la loturi
până la 12 purcei. Tot acest autor afirmă că greutatea cu care intră în iarnă purcelul este cam
jumătate din greutatea viţelului de cerb, în aceeaşi perioadă.
Pentru fătat, femela se retrage într-un desiş liniştit, unde îşi face un culcuş scobit, căptuşit cu
muşchi, frunze, cetină, ferigă. Purceii nu sunt ameninţaţi de frig în aşa mare măsură cum s-ar crede,
deoarece mama are obiceiul să adune materiale dimprejur şi să le transporte în gură, creându-le
adăpost. Scroafa îşi apără cu dârzenie şi devotament purceii, contra duşmanilor.
“De la fătat şi până toamna târziu, purceii stau cu mama lor, devenind independenţi în
noiembrie, în timpul împerecherii. În noiembrie purceii precum şi godacii de un an şi jumătate se
contopesc în cârduri mai mari sau mai mici, cărora li se alătură şi vieri de 3 ani, eventual scroafe
sterpe sau care dintr-o cauză oarecare şi-au pierdut purceii. Cârdurile pot fi constituite şi dintr-o
scroafă bătrână cu purcei, căreia i se alătură purcele de ale ei, care la rândul lor au fătat şi ele,
condiţia fiind însă ca purceii să fie cam de aceeaşi vârstă. Deci există şi cârduri formate din câte 2 -
3 scroafe cu purceii lor. Femelele se despart de cârd primăvara când îşi caută loc de fătat. Cârdurile
sunt formate deci din purcei, mistreţi în al doilea an al vieţii, scroafe mai bătrâne fie conducătoare
de cârd, fie sterpe şi, eventual vieri de 2 - 3 ani. Masculii mai în vârstă, de regulă, trăiesc izolaţi.”
Hrana naturală: Mistreţul este un animal omnivor. Alimentele consumate de mistreţi sunt
grupate în opt categorii şi anume: verdeţuri şi lujeri; rădăcini, rizomi, bulbi şi tuberculi; fructe
cărnoase; fructe uscate şi seminţe forestiere; cereale şi seminţe din culturi agricole; nevertebrate;
vertebrate şi alte categorii alimentare.
În prima categorie, cea a verdeţurilor şi lujerilor, sunt incluse părţile aeriene ale diferitelor
ierburi din flora spontană şi cultivată, frunzele, mlădiţele şi mugurii diverselor specii de plante
lemnoase. Tot aici se iau în considerare şi muşchii şi lichenii, consumaţi doar în condiţii vitrege de
hrănire.
Rădăcinile, rizomii, bulbii şi tuberculii reprezintă o altă categorie de alimente folosite de
mistreţi pentru hrănire. Procurarea lor se face din sol prin râmare. În general această categorie de
hrană reprezintă hrana de bază doar în anii lipsiţi de fructificaţii forestiere.
Fructele cărnoase sunt în general sărace în proteine şi grăsimi, dar excelează prin conţinutul
bogat în hidraţi de carbon, săruri minerale şi vitamine. În funcţie de biotop şi anotimp, prezintă
interes: căpşunile şi fragii, cireşele, zărzărelele şi corcoduşele, prunele, merele şi perele, zmeura şi
afinele, cătina ş.a.m.d.
Din categoria fructelor nucoase şi seminţelor forestiere fac parte fructele situate în fruntea
preferinţelor mistreţilor şi anume ghinda şi jirul, alunele şi nucile, seminţele de carpen, paltin şi
arţar, ş.a.
Cerealele şi seminţele agricole prezintă importanţă în hrănirea mistreţilor din biotopul de
câmpie, şi într-o mai mică măsură, pentru cei din biotopurile de deal şi munte. Ca şi ghinda şi jirul,
cerealele şi seminţele uscate sunt deosebit de nutritive.
Nevertebratele, din categoria cărora fac parte viermii, moluştele şi artropodele, ca hrană,
sunt indispensabilă datorită aportului ridicat de vitamina B12. Literatura de specialitate citează cazul
unui mistreţ în stomacul căruia s-au găsit 2 kg de râme proaspăt consumate.
Vertebratele, incluzând peştii, batracienii, reptilele, păsările şi mamiferele, alcătuiesc o altă
categorie de hrană pentru mistreţi.
Alte categorii de hrană: Odată cu hrana adunată de la suprafaţa solului şi din sol, mistreţii
ingerează cantităţi mari de putregai, humus şi pământ. Partea organică din conţinutul acestora este
bine întrebuinţată şi influenţează în mod favorabil digestia. Mistreţii ling sarea cu aceeaşi plăcere cu
care o ling şi celelalte specii de vânat copitat.
Raza de mişcare, fidelitatea faţă de locul de trai: Mistreţul este animal de noapte. În
căutarea hranei iese din desiş seara şi se întoarce în adăpost dimineaţa. Sunt atraşi de pădurile cu
ghindă şi jir, unde se şi aşează, părăsind alte locuri unde au stat până atunci. Fluctuaţiile de efectiv,
în anumite fonduri de vânătoare, se explică prin abundenţa sau lipsa ghindei sau jirului. Existenţa pe
teren a mocirlelor apte pentru scăldători este o condiţie de menţinere a mistreţilor în acea pădure.
Iarna se culcă unul lângă altul pentru a nu pierde multă căldură; vara dorm la distanţă. Solitarii îşi
fac un culcuş săpat, bine căptuşit.
Pagube cauzate: Pentru pădure, mistreţul este mai mult folositor decât dăunător deoarece
contribuie la combaterea biologică a dăunătorilor animali, iar prin râmat, creează condiţii mai bune
pentru regenerarea naturală a arboretelor. Pagubele ar consta doar în dezrădăcinarea unor puieţi şi
consumarea ghindei din semănăturile directe.
Pentru culturile agricole şi păşuni mistreţul este dăunător, de aceea pentru a nu crea
conflicte, vânătorul trebuie să facă tot posibilul să ţină mistreţii departe de aceste culturi (porumb,
ovăz, cartofi). Acest lucru se realizează, pe de o parte, prin ogoare de vânat în interiorul pădurii, pe
de altă parte prin reducerea densităţii. Acolo unde mistreţii cauzează pagube an de an, creând
dificultăţi deţinătorilor terenurilor de vânătoare, mistreţii trebuie împuţinaţi sau chiar lichidaţi.
Boli, duşmani: Mistreţul este rezistent la răniri şi la boli, cu excepţia pestei porcine, care
poate distruge 70 - 80% din efectiv. Duşmanii lui cei mai periculoşi sunt: urşii, lupii şi râşii. În lupta
cu ursul, de obicei acesta din urmă iese învingător, chiar dacă e vorba de un vier în plină putere.
Lupii îi ucid mai cu seamă, iarna, când sunt slăbiţi.
 Mistreţul este prudent peste măsură, miop; se conduce după miros şi auz, simţuri extrem de
ascuţite.
Vânătoarea de mistreţi: Perioada legală de vânătoare a mistreţului este între 1 august şi 15 .
Acolo unde mistreţii produc prejudicii se pot împuşca şi în afara acestei perioade, cu aprobare
specială. Împuşcarea este permisă cu proiectile unice trase din arme lise sau cu arme cu glonţ, de la
calibrul 6,5 mm în sus. Mistreţul se vânează aplicând următoarele metode:
Goana este metoda cea mai des aplicată la vânătoarea de mistreţ. Goana la mistreţi se poate
efectua cu gonaşi sau cu câini.
Unii autori recomandă ca în parcelele de formă lungă în care trecătorile mistreţilor se cunosc
bine, să se aşeze 3 linii de vânători la distanţă de 200 - 300 m una de alta. În linia 1 să fie puşi
vânători pe care nu se poate conta mult, iar în a treia vânători din cei mai experimentaţi. Mistreţii
vor trece, mai uşor peste linia 1, nu prea greu peste linia 2, dar în linia 3 vor cădea mulţi. Vor avea
satisfacţia mulţi vânători de a fi tras, iar rezultatul material va fi bun. Dacă ar fi o singură linie, iar
mistreţii ar nimeri pe la vânători slabi, goana ar fi compromisă. Pentru siguranţă, se pot pune 2-3
vânători şi la trecătorile din spate, deoarece unii mistreţi, mai ales solitarii au obiceiul să treacă
peste linia de gonaşi.
Pânda clasică la mistreţi se face în august, la porumb şi cartofi, unde mistreţii cauzează
pagube. Neajunsul acestei metode este că, fiind întuneric, nu se vede în ce se trage, aşa încât pe de o
parte se pot comite erori, împuşcându-se animale domestice, iar pe de alta se răneşte mult vânat,
care neputând fi urmărit noaptea, până a doua zi se alterează. O altă metodă este şi pânda la
hrănitoare:
” Încă de cu vară se pune hrană acolo unde se ţin mistreţii şi se completează cu regularitate
pe măsură ce se consumă. Când a început sezonul se face pânda în apropiere, trăgând când mistreţii
au venit la hrană şi mănâncă. După ce s-au obişnuit, vin la hrană înainte de a se însera, deci se poate
trage pe lumină. Este adevărat că vânatul nu trebuie împuşcat la hrănitori, însă în cazul de faţă nu
este vorba de hrănirea complementară din timpul perioadei critice din ianuarie - februarie, ci de o
nadă pusă tocmai în vederea vânătorii.”
Pânda la scăldătoare se practică dimineaţa când mistreţul se întoarce în pădure, venind de la
câmp, unde a mâncat. Este preferabil a se face un observator înalt la 40 - 50 m distanţă de la
scăldătoare, pentru ca vânătorul să nu fie simţit prin împrăştierea de vânt a mirosului. Împuşcarea la
scăldătoare este justificată numai când este vorba de combatere. Are avantajul că se practică ziua.
Pânda la arbori cu fructe. În anii când nu este fructificaţie generală de stejar şi fag, dar există
câţiva arbori care au avut ghindă, jir, eventual meri sau peri pădureţi, pânda se poate face în
apropierea acestora, bineînţeles luând toate măsurile de camuflaj şi linişte pentru a nu fi simţiţi. În
pădure mistreţii se mişcă şi înainte de a se întuneca. Aceste locuri cu hrană trebuie cunoscute.
Pânda la râmături. Mistreţii au obiceiul de a continua râmatul seara acolo unde au mai râmat
în dimineaţa precedentă. Dacă a fost identificată o râmătură proaspătă, se poate sta seara la pândă,
în apropierea ei.
Pândele descrise mai sus reuşesc numai dacă pe teren este linişte, iar vânatul nu este
tulburat. Ultimele trei au avantajul că se aplică ziua, deci nu se trage |a întâmplare, rănind vânatul şi
în acelaşi timp nu se împuşcă în dauna calităţii (purcei, femele).
Apropiatul, nu este o metodă aplicabilă mistreţului, acesta fiind în general animal de noapte.
Întâlnirile cu mistreţul, pe lumină, sunt rare şi întâmplătoare.
Vânătoarea pe urmă, este o metodă sportivă, frumoasă.
Mistreţul este rezistent la împuşcătură. Se întâmplă ca, atins fiind de un glonţ, după ce a
căzut şi se zbate, să se ridice şi să plece distanţă de kilometri, fără să mai poată fi găsit.
Valorificarea: Mistreţii împuşcaţi se alterează mai repede decât oricare alt vânat. De aceea,
eviscerarea trebuie făcută imediat. Când se împuşcă mai mulţi mistreţi odată atunci, la transport nu
trebuie să fie puşi în căruţă unul peste altul.
Trofee constituie atât colţii din ambele maxilare cât şi părul lung din coamă, eventual şi
pielea, preparată covor, cu capul montat întreg. Deoarece colţii armă intră adânc în maxilar chiar
două treimi din lungimea lor totală, se recomandă ca botul trebuie să fie tăiat cu 20 cm în dosul
colţilor aparenţi, pentru ca astfel fierăstrăul să nu le atingă rădăcina. Când pielea urmează să fie
preparată covor, se cere atenţie ca să nu se smulgă părul din coamă.

Supraordinul Carnivora
Caracteristicile esenţiale ale ordinului, caracteristici care au dus la crearea acestuia şi
încadrarea sa cu specii sunt:
1. pielea cu păr; cel mult amfibii; dentiţie heterodontă şi difiodontă;
2. membrele anterioare şi posterioare terminate cu gheare;
3. mamifere neadaptate la zbor (fără patagiu); înălţimea mandibulei în dreptul caninului
mai mică decât înălţimea mandibulei măsurată în dreptul ultimului molar;
4. urechile mai scurte decât două lăţimi. Incisivii superiori nu au formă de daltă,
lipseşte a doua pereche de incisivi de la faţa lor linguală;
5. două sau mai multe perechi de incisivi superiori; diastema absentă;
6. caninii superiori mari şi proeminenţi, precedaţi de trei perechi de incisivi mici; capul
rotund şi botul scurt.
Acest ordin curpinde aproximativ 260 de mamifere. Dantura lor este mai bine dezvoltată ca
la alte mamifere, în special caninii şi carnasierele. Creierul anterior este bine dezvoltat. Ele se
împart în mai multe familii, cele mai cunoscute fiind felidele, ursidele, mustelidele şi canidele.

Familia Ursidae
Ursul (Ursus arctos L.)
Denumiri: masculul — urs, femela — ursoaică, progenitura până la vârsta de un an — pui,
cei de 2 - 3 ani — urşi tineri sau ursaci.
Descriere: Deşi forma corpului şi mai cu seamă a capului, ca şi culoarea blănii, variază mult
de la un urs la altul, totuşi cei mai mulţi oameni de ştiinţă sunt de părere că în Europa există o
singură specie de urşi.
Date biometrice: Mai jos se prezintă dimensiunile medii ale ursului.

Lungimea Înălţimea la Greutatea cu

Lungimea cozii
cap+trunchi greabăn viscere
Specificare cm
cm cm kg
♂ ♀ ♂ ♀ ♂ ♀ ♂ ♀

Maximă 257 200 1,2 1,1 135 118 440 303

Medie 217,7 167,5 1,08 1,05 110 90 268 214

Cum este normal, greutatea variază după anotimp, cea mai mare fiind toamna, înainte de a
intra în bârlog, când ursul îşi adună rezerve de grăsime pentru perioada de iarnă; cea mai mică este
primăvara, înainte de începerea vegetaţiei. Autorii nu indică la care perioadă se referă datele de mai
sus.
Culoarea blănii variază în limite largi: de la cenuşiu brun, brun închis până la aproape
negru. Unii urşi, în special mai tineri, au un fel de guler alb, care la cei mai mulţi dispare cu vârsta,
la unii se păstrează. De fapt nu este un guler, căci nu înfăşoară întreg gâtul, ci este vorba mai mult
de pete albe. Referitor la culoarea generală, cea mai frecventă este cea brună, de unde şi numele de
urs brun. Lungimea părului variază după anotimp: cea mai mare este din decembrie până în aprilie -
mai şi cea mai mică în iulie - septembrie. Lungimea părului iarnă este de 8 - 9 cm pe spate şi de 10 -
12 cm pe greabăn, vara este mai mică (pe spate 4 - 6 cm).
Formula dentară:
3 1 4 2
I C P M = 42
3 1 4 3
În ce priveşte proporţia dintre cele două sexe, se pare că sunt mai mulţi masculi decât femele.
Dimorfismul sexual este slab evident.
 Longevitatea este de 20 - 30 ani. Unii autori sunt de părere că ursul poate atinge vârste mai
mari de 35 şi chiar de 40 de ani. Pentru aprecierea vârstei nu există criterii relativ certe. După
mărime şi dentiţie, se pot face doar următoarele deosebiri: pui, urs tânăr, urs de vârstă mijlocie, urs
bătrân.
Glasul: când este surprins, scoate un sunet care seamănă a „pfui"; omul spune că 1-a scuipat
ursul. Când este deranjat de la mâncare, mormăie; atins de glonţ sau prins de câini, scoate un urlet;
între mamă şi pui există un mijloc de comunicare, un fel de grohăit. Dintre simţuri, cele mai
dezvoltate sunt mirosul şi auzul; văzul mai puţin.
Urmele: Ursul este animal plantigrad. Urmele lui nu pot fi confundate cu ale altui animal,
din cauza mărimii lor. Cele ale labelor dinapoi ale unui urs mare au, în medie, 22 - 24 cm lungime
putând ajunge şi la 28 cm. Urmele lăsate pe sol de picioarele dinainte sunt mai mici decât ale celor
dinapoi, deci invers ca la cervide. Atât la picioarele dinainte cât şi la cele dinapoi, are câte 5 degete.
Tălpile labelor dinainte şi dinapoi sunt arătate în figură, urma pârtie— c. Ursul pune piciorul
dinapoi în urma celui dinainte.

Urme urs

Deplasarea o face la pas sau în galop, rareori în trap. Deşi pare animal greoi, totuşi aleargă bine şi
rezistă timp îndelungat.
Excrementele sunt semne sigure ale prezenţei sau trecerii ursului prin teren. Cantitatea lor,
într-un punct, constituie un oarecare indiciu asupra mărimii lui; culoarea şi resturile nedigerate (coji
de jir, seminţe de zmeură sau mure etc.) sunt semne despre hrana consumată.
Biotop: Ursul este un animal al pădurilor întinse şi liniştite, neumblate sau cât mai puţin
umblate de om. Mediul sau de trai trebuie să cuprindă stâncării sau mari doborâturi de vânt
(arborete), în care să-şi poată amenaja bârlogul. Dacă toamna la munte nu se găseşte hrană
suficientă, (jir, fructe de scoruş etc.) atunci coboară la dealuri până în apropierea aşezărilor
omeneşti (500 - 600 m altitudine) în căutare de mere şi pere pădureţe sau chiar livezi cultivate. Este
un animal fidel locului sau obişnuit de trai. În anii când în zona fagului, există fructificaţie de jir,
ursul se deplasează puţin; peste zi stă adăpostit în desiş, iar noaptea se duce în pădurea bătrână
pentru mâncare şi la un pârâu pentru apă. În general, ursul îşi păstrează trecătorile, dacă nu este
deranjat. Ursul poate parcurge uneori distanţe mai mari de 100 km. De mare importanţă pentru
menţinerea ursului într-un teren sunt desişurile unde el se adăposteşte peste zi. Cele mai bune locuri
de trai sunt acelea unde, în apropierea adăpostului, ursul are şi sursă de hrană.
Răspândire şi efective: Aria ursului în ţara noastră se întinde pe 2,8 milioane hectare,
ocupând întreg lanţul Carpaţilor, din Maramureş până în estul Banatului, precum şi în Munţii
Apuseni. Răspândirea lui este condiţionată, în principal de linişte, hrană şi loc bun pentru bârlog,
inclusiv desişuri pentru adăpostul de peste zi.
 Reproducerea: Maturitatea sexuală o are la vârsta de 3 - 4 ani; perioada de împerechere
durează din aprilie până în iunie, excepţional şi mai târziu; durata sarcinii este de 7 - 8 luni; fată în
ianuarie - februarie 1 - 3 pui, de regulă 2, care îşi deschid ochii numai după 28 — 35 zile. În
momentul fătării, puii sunt mici în raport cu mărimea mamei; au 20 - 25 cm lungime şi 400 - 500 g
greutate. Aceasta este o adaptare la condiţiile grele de hrană ale mamei în timpul iernii, când este
nevoită să se mulţumească cu consumul rezervei de grăsime adunată toamna. Puiul de urs carpatin
suge la început aproximativ 200 g lapte în 24 de ore, ajungând ca la vârsta de 90 de zile să aibă
greutatea de 5 kg. De aici încolo începe faza lacto-omnivoră, care durează până spre toamnă. Puii
devin independenţi la vârsta de un an şi jumătate sau doi ani. Ritmul de creştere a puilor este mare:
la un an ating 25 - 50 kg, iar la 2 ani circa 100 kg.
Nu este sociabil. Duce o viaţă singuratică cu excepţia femelei cu pui.
Hrana: Ursul este omnivor, dar în hrana sa predomină elementele vegetale. Primăvara,
paşte iarbă; vara mănâncă fructe de pădure : zmeură, mure, afine; toamna jir şi ghindă, în anii când
există; în lipsă de jir şi ghindă, coboară la dealuri unde găseşte mere şi pere pădureţe, eventual
livezi de pomi, în care face pagube. Toamna, după coborârea turmelor de oi, pot fi văzuţi urşi
păşunând otava grasă din jurul stânilor. La hrana vegetală, s-ar putea adăuga ciupercile şi rădăcinile,
apoi ovăzul şi porumbul în lapte. În ce priveşte hrana animală, ursul mănâncă larve de furnici, râme,
insecte, în care scop răstoarnă bolovani şi trunchiuri de arbori; consumă miere de albine, nu numai
de la stupii sălbatici, ci şi de la cei din crescătorii, cauzând astfel unele pagube.
O latură aparte a problemei hranei ursului o constituie aşa numiţii “urşi carnivori”. Fapt este
că urşii atacă animale domestice scoase la păşune în munţi: oi, vite cornute, apoi cai, măgari şi porci
de la stâni. Iarna, urşii care nu au intrat în bârlog, urmăresc şi reuşesc să prindă mistreţi, cerbi,
căprioare. Ori de câte ori aceşti urşi obişnuiţi cu carne întâlnesc cadavre le consumă. Urşii carnivori
sunt mai uşor de capturat decât cei care nu consumă preponderent carne.
Ursul este animal, prin excelenţă, de noapte. Iese la mâncare după ce se întunecă şi se
înapoiază înainte de a se face ziuă. Peste zi umblă numai în terenurile liniştite, precum şi în
perioada împerecherii.
Alte obiceiuri: Un obicei cunoscut al ursului este retragerea în bârlog, iarna, când zăpada se
aşează într-un strat gros. Cauza este greutatea sau chiar imposibilitatea de a-şi procura hrana în
cantitate suficientă; cea vegetală, câtă a mai rămas, este acoperită de zăpadă; cea animală este
puţină şi greu de găsit din cauza mersului anevoios. Bârlogul constă dintr-o adâncitură în stâncă sau
în pământ, în coasta muntelui; o scorbură într-un arbore cu diametru mare, o îngrămădire de arbori
doborâţi sau orice alt adăpost ales de preferinţă pe versantul sudic, însorit, ferit de vânt şi în
apropiere de apă. Îşi căptuşeşte bârlogul cu muşchi, frunze, iarbă uscată, cetină. Aici stă ursul 2 - 3
luni pe an, în funcţie de lungimea iernii şi grosimea stratului de zăpadă.
“Ursoaica gestantă intră în bârlog cu regularitate mai devreme, pregătindu-şi acest loc în
vederea fătatului. Pe cât e posibil, în apropiere să fie şi loc de păşune pentru primăvară, când iese
slăbită de iarnă şi de alăptatul puilor.
Masculul intră în bârlog mai târziu sau de loc dacă în acel an există fructificaţie bogată de
ghindă şi jir sau dacă stratul de zăpadă este mic. Ursul părăseşte bârlogul în martie - aprilie, în
funcţie de mersul vremii.
În timpul cât stă în bârlog, ursul se află într-un fel de stare de somn; nu mănâncă, ci trăieşte
din rezerva de grăsime adunată vara şi toamna. Primăvara iese slăbit. Această şedere se numeşte
somn de iarnă şi este o adaptare la condiţiile grele de trai, în care nu şi-ar putea procura hrana.
Acest somn de iarnă nu trebuie confundat cu hibernarea. Ursul nu hibernează. Într-adevăr
hibernarea presupune o scădere a numărului respiraţiilor până la 2 - 5 pe minut, faţă de 60 - 90 de
respiraţii când animalele nu sunt în hibernare. Bătăile inimii sunt slabe, iar sângele circulă încet.
Temperatura corpului scade şi ea, foarte mult, până la 10˚C. Când se fac tăieturi în piele, ele nu
sângerează. În acest fel hibernează liliacul, popândăul, ariciul, marmota. Nu acesta este cazul
ursului, deoarece în timpul cât stă în somnul de iarnă, bătăile inimii nu-i scad deloc, circulaţia
sângelui este normală, temperatura corpului scade numai cu puţin, animalul se trezeşte uşor. De
altfel tocmai în această perioadă, ursoaica fată şi trebuie să-şi alăpteze puii în bârlog ţine curăţenie.
În măsura posibilului, îşi face bârlogul; în locurile cele mai greu accesibile omului, deci mai
liniştite. Dacă nu este deranjat, îşi păstrează bârlogul mai multe ierni în şir în raporturile cu omul,
este un animal paşnic. Nu-l atacă decât în trei cazuri: dacă este rănit, dacă ursoaica are pui şi se
teme că îi vor fi luaţi şi în fine dacă este deranjat când, foarte flămând, a dat de un cadavru şi
mănâncă. “
Pagube cauzează, în special, sectorului zootehnic. Prejudicii cauzează şi livezilor de pruni
din apropierea pădurilor. În căutare de hrană, urşii se urcă în pomi, rup tulpinile, îndoaie crengile
pentru a ajunge la fructe. Pădurii nu-i cauzează alte pagube decât cojitul unor arbori în perioada de
circulaţie a sevei, precum şi ruperea unor trunchiuri subţiri.
Dacă totuşi se constată pagube mai însemnate produse de urs, cum ar fi: atacarea animalelor
domestice, ruperea arborilor tineri sau cojirea lor, atunci se impun a se lua o serie de măsuri. Pentru
diminuarea pagubelor produse de urs trebuie dusă o politică cinegetică judicioasă, în sensul
menţinerii efectivelor de urşi apropiate de optimul terenului, dar şi într-o structură sănătoasă pe
categorii de vârstă. Hrănirea de abatere a atenţiei de la alte resurse alimentare, practicată vara la
punctele de nădire, dă rezultate deosebite. Chiar şi sperierea şi alungarea lor din anumite zone
predispuse atacurilor animalelor domestice, dau rezultate mulţumitoare.
Fluctuaţii la efectivele de urs ar putea exista numai în cazul recoltării intensive sau
nerecoltării. La boli nu este predispus, iar duşmani naturali de temut nu are, în afară de om. Poate
cădea victimă momelilor otrăvite şi capcanelor puse pentru lupi.
Vânarea: Fiind protejat prin convenţii internaţionale pentru faptul că este în real pericol de
dispariţie în Europa, în România, actual, ursul se vânează doar cu aprobare specială, bineînţeles
limitat şi motivat de situaţia de excepţie a efectivelor mari ale speciei. Ursul se poate împuşca
aşadar, în limitele şi condiţiile stabilite de ministerul de resort, în perioadele 15 martie – 15 mai şi 1
septembrie – 31 decembrie, cu armă cu glonţ, de la calibrul 7x64 S în sus. Deci legea îi asigură o
perioadă de ocrotire în timpul fătatului. Este interzisă împuşcarea ursoaicelor care au pui, deoarece
aceştia au nevoie să fie conduşi de mamă până la vârsta de 1,5 - 2 ani.
Ca metodă de vânătoare se aplică de regulă goana şi dibuitul. Metoda la dibuit dă rezultate
slabe, deoarece întâlnirea cu ursul, ziua, este problematică. Vânătoarea la bârlog este interzisă de
lege.
Goana. Când se aplică metoda de vânătoare la goană, trebuie cunoscute punctele de trecere
ale urşilor, iar ţiitorile să fie alese aici. Pentru a preveni atacarea vânătorilor de către urşii răniţi, se
obişnuieşte a se construi, la ţiitorile importante (puncte aproape sigure de trecere), platforme de
circa 2 m înălţime unde să fie aşezaţi vânătorii .
Pânda. Pentru metoda de pândă la cadavru - momeală pus de om, se amenajează un loc
special. În acest scop, se construieşte un observator înalt, acoperit şi închis, prevăzut şi cu o bancă
lată pentru dormit, iar la o distanţă de 30 - 40 m se pune hoitul, fixat, aşa ca să nu poată fi dus de
urs. Se recomandă ca, de preferinţă, observatorul să fie aşezat aşa fel în raport cu hoitul, încât
lumina lunii să o aibă vânătorul în spate, deci cadavrul să fie luminat. Hoitul se pune cu mult
înaintea zilei de vânătoare, cu scopul ca ursul să se obişnuiască a veni aici. Această metodă se
aplică, de regulă, primăvara, (aprilie - mai), iar cea la goană, toamna.
Pânda la cadavrul animalului ucis de urs este metoda cea mai recomandabilă dintre toate, dat
fiind că aplicând-o va fi ucis cu adevărat ursul stricător. Ursul are obiceiul de a acoperi cu frunze,
crengi, pământ, restul animalului omorât de el, pe care nu l-a putut consuma şi de a reveni după ce i
s-a făcut foame. Pânda are loc în apropierea acestui cadavru, la distanţă potrivită de tragere,
vânătorul fiind adăpostit de vedere şi având vântul favorabil. Aşezarea vânătorului la pândă se face
cu circa două ore înainte de înserat, deoarece, deşi ursul vine la cadavru de obicei noaptea, totuşi
uneori îl cercetează şi înainte de crepuscul.
Pânda la nadă, în momentul de faţă este interzisă.
Pânda la locurile de păşune (de obicei stâni părăsite, cu iarbă grasă) şi la zmeurişuri, ca şi
apropiatul, sunt metode care dau rezultate mai slabe decât cele precedente. Urmărirea ursului rănit
să fie făcută numai cu câine.
 Valorificarea urşilor se face prin taxe de împuşcare care sunt percepute, în special de la
vânători turişti din alte ţări. Carnea se poate consuma, mai ales a urşilor tineri. Blana are mai mult o
valoare afectivă, pentru vânător, decât una comercială.
Importanţa vânătorească a ursului constă, pe de o parte în raritatea lui, iar pe de altă parte în
satisfacţia pe care o procură doborârea unui animal puternic.
Trofeele convenţionale sunt craniul şi blana, iar neconvenţional osul penian.
Multe blănuri de urs îşi pierd din valoare din cauză că imediat după jupuire, nu sunt tratate
corespunzător şi în consecinţă le cade părul. Pielea jupuită trebuie curăţată de carne şi grăsime, apoi
frecată bine cu multă sare. Labele trebuie curăţite, de asemenea, de carne, şi vărsată sare între oasele
lor, deoarece cele mai frecvente cazuri de cădere a părului aici se produc.

Familia Canidae
Lupul (Canis lupus)
Morfologie. Lupul (Canis lupus lupus) este un mamifer sălbatic, robust si suplu, de talie
mare. Dimorfismul sexual nu este pronunțat. Lupul este un animal digitigrad, calcând pe pernițele
degetelor, care sunt prevăzute cu unghii neretractile. Capul similar unui câine de talie mai mare este
prevăzut cu un bot lung (10 cm), triunghiular ornat cu mustăți, lungi si dese. Ochii sunt puțin oblici,
mai depărtați in comparație cu câinele, cu pupila rotunda. Urechile sunt mai mici, in comparație cu
câinele, ascuțite si purtate in sus. Caninii sunt foarte bine dezvoltați. Gatul este puternic, ornat de un
guler in sezonul de iarna. Pieptul este puternic, adânc si suficient de lat. Coada este stufoasa, relativ
scurta si groasa. Picioarele puternice si musculoase sunt acoperite de par scurt. Picioarele anterioare
par mai înalte decât cele posterioare.
Urma este asemănătoare cu a unui câine de aceeași talie, dar ușor mai alungita. Degetele
sunt imprimate mai strâns, cu ghearele vizibile, cele din mijloc fiind mai apropiate decât la câine.
Când sunt in haita, lupii calca unul pe urma celuilalt, astfel ca pe zăpada este greu de estimat
numărul membrilor haitei. Blana este de culoare de la alb-cenușiu (sur) pana la brun-cenușiu,
funcție de subspecie si de aria de răspândire. Ea se compune din doua tipuri de fire de par: unul
foarte des, lânos, moale, profund, de culoare gălbui-cenușie si altul, mai lung, aspru, având vârful
negru, numit spic si care da coloritul blănii. Exista o diferența intre învelișul pilos in sezonul estival
si cel din timpul iernii.

Lup
Blana de vară este mai închisa la culoare, mai scurta si mai rara, in timp ce cea de iarnă este
de culoare mai deschisa, mai lunga, mai deasa si cu puf abundent. In Romania, lupii prezintă o
culoare cenușiu cărunt. Lungimea corpului este de circa 1,5 m, la care se adaugă coada de circa 0,8
m. Greutatea corporala depinde in funcție de sex si de subspecie, fiind cuprinsa intre 30-50 kg, si in
mod excepțional pana la 70 kg.
 Comportamentul In perioada împerecherii, lupii trăiesc in perechi si numai toamna târziu si
iarna, in haite. Spre deosebire de alte animale sălbatice, lupul este sociabil, trăind in haite formate
din perechea conducătoare, masculul si femela alfa, si puii din anul respectiv. In sezonul de iarna,
haitei i se adaugă si exemplarele din anii precedenți, înrudite, astfel ca o haita poate ajunge la 20-30
de membri. In fiecare haita exista o ierarhie care este respectata si numai in cazuri excepționale sunt
acceptați in haita lupi care nu sunt înrudiți cu perechea conducătoare, alfa. Apartenenta de o haita ii
face sa devina mai puternici si mai de temut. Trăiesc solitari doar lupii tineri, in căutarea unui
teritoriu. Sunt animale exclusiv nocturne. Lupii sunt extrem de precauți fata de om, pe care nu-l
ataca decât daca se simte amenințat, este rănit sau turbat. Vânătoarea se realizează de cele mai
multe ori in haita, putând vana chiar si animale mari (peste 500 kg). Lupul poate consuma pana la
10 kg de carne la o masa. Sunt animale care-si desemnează teritorii, mai mici sau mai extinse (de 10
ori mai mari decât ursul), in funcție de numărul membrilor haitei si de volumul de hrana. Comunica
cu semenii prin diferite sunete (urlete, scâncituri, lătraturi, etc.) sau prin diferite poziții ale corpului
si ale cozii. Spre exemplu, purtarea cozii in poziție verticala semnifica ca acel lup este seful haitei.
In momentul in care ataca, coada se afla in poziție orizontala.
Habitatul si aria de răspândire Lupul este răspândit in Europa, Asia, America de Nord,
Orientul Apropiat si Asia Centrala, întâlnindu-se in stepe, munți si rar in taiga. In Romania, lupii
sunt întâlniți in Delta Dunării, in zonele subcarpatice. Prefera zonele împădurite de multe, din
zonele subcarpatice, dar coboară si in regiunile de deal sau in râpele adânci cu mărăcinișuri, greu de
penetrat de către om. Lupul este un animal nomad, schimbându-si perpetuu locul de trai.
Hrănirea Animal carnivor in mod nativ. Se comportă atât ca vânător, cat si ca necrofag,
având un rol esențial in ecosistem, prin păstrarea echilibrului natural. Lupul consuma aproape orice
fel de vietate de la larve, broaște, reptile, pasări si ouăle acestora, rozătoare pana la mistreț, cerbi si
căprioare, oi, vite si chiar ursi. In căutarea hranei, lupii pot parcurge distante foarte lungi, chiar pana
la 100 km, intr-o noapte.
Aspecte particulare Simțurile sunt extrem de dezvoltate, dar, in special, mirosul si văzul,
astfel ca lupul poate vana la fel de bine atât noaptea (timpul preferat pentru vânătoare), cat si ziua,
dimineața sau in amurg. Are o mare rezistenta la durere si sunt neînfricați in lupta, dând dovada de
o inteligenta deosebita. La vânătoare folosește diferite tertipuri, de la învăluirea pe flancuri a prăzii
la mânarea treptata către zonele închise, unde este mai ușor de învins. Izbutește sa sesizeze si sa
ocolească capcanele. Lupul adult urla pe diferite tonalități, aceasta fiind o modalitate de comunicare
intre membrii haitei. Năpârlirea se produce, in general, toamna in zonele temperate. Viteza de
alergare poate depăși 60 km/h.
Reproducerea
• estrul (perioada de călduri) durează 5-7 zile;
• împerecherea are loc in lunile februarie-martie, după care masculul rămâne alături de
femela, formând o familie pentru a-si creste puii împreuna;
• gestația durează 62-63 zile (9 săptămâni), lupoaica dând naștere, in medie, la 4-6 pui/fătare;
• puii se nasc cu conductul auditiv închis si orbi, ochii deschizându-li-se dupa circa 2
săptămâni de la fătare. Alăptarea se face timp de 6 săptămâni, apoi puii sunt înțărcați;
• la vârsta de 3 săptămâni, puilor le apar dinții de lapte, iar la 15-28 de săptămâni, dinții de
lapte sunt complet schimbați cu cei permanenți.

Vulpea (Vulpes vulpes)

Morfologie Vulpea are o constituție fina. Botul este lung si ascuțit, prevăzut cu mustați
stufoase. Ochii sunt așezați oblic, cu deschiderea pleoapelor îngusta, de culoare rosu-brun, cu pupila
contractata, foarte puțin ovala. Buzele sunt subțiri, ornând deschiderea gurii sub forma unui rânjit.
Urechile sunt scurte si late, purtate ridicat.
Caninii sunt foarte ascuțiți. Premolarul IV de pe maxilarul superior si primul molar de la
nivelul mandibulei sunt mai dezvoltați, purtând denumirea de carnasiere. Mandibula nu prezintă
mișcări de lateralitate, ci doar in sus si in jos. Vulpea prezintă membre scurte, cele din fata având
cinci degete, iar cele din spate, numai patru. Coada este lunga si stufoasa, purtata de cele mai multe
ori printre picioare.
Lungimea corpului este cuprinsa intre 110 si 130 cm, din care coada prezintă o lungime de
30 - 40 cm. Vulpea adulta poate ajunge până la 9 - 10 Kg. De la nivelul capului si pana la jumătatea
spatelui, blana vulpii este roșcata. De la acest nivel încep sa se suprapună perii lungi, de culoare
sura (cu vârful albicios), diminuând intensitatea roșcatului. Laturile trunchiului sunt, de asemenea,
roșcat-sur. Membrele pe fata anterioara si laterala, precum si fata externa a urechilor sunt de culoare
neagra. Culoarea neagra mai este întâlnita si la nivelul comisurilor buzelor.
Culoarea alba este regăsita sub bărbie, sub gat si pe burta. Coada lunga si stufoasa are parul de
culoare sura, puțin roșcat, iar vârful formează un ciucure de culoare alba. La unele vulpi se pot
vedea pete albicioase din loc in loc in zonele in care in mod normal nu se întâlnește acest colorit,
pete care reprezintă urme ale unei rai vindecate. Blana vulpii este compusa dintr-un par exterior mai
lung si mai aspru, care da coloritul acesteia si un puf profund, des, subțire si lânos, de culoare
cenușie. Vara, parul este scurt, cu coada săracă, dând un aspect mai longilin corpului, in timp de
iarna, parul este mai lung si mai aspru, formând un guler bogat in jurul gatului.
Comportamentul. Vulpea este un animal nocturn, solitar, netrăind in haite ca lupii, care își
desfășoară activitatea cu predilecție pe timpul nopții. Ziua doarme, iar noaptea iese din vizuina
pentru a vana. Când este flamanda sau trebuie sa-si hrănească puii, îndrăznește sa iasă si pe timpul
zilei pentru a-si procura hrana. De asemenea, vulpea poate fi văzuta in timpul zilei, in perioada
împerecherilor. Ca si in cazul altor animale, vulpea își desemnează un teritoriu, mai mare sau mai
mic in funcție de sursele de hrana si de capacitățile sale de a si-l apăra. Teritoriul este adesea ales de
către un mascul, care este însoțit de 1-2 femele si puii lor. Odată stabilite intr-un teritoriu, vulpile
rămân acolo pe tot parcursul vieții. Doar puii, toamna, se îndepărtează de teritoriul natal la o
distanta apreciabila (10-400 km). Sunt animale de vizuina, astfel ca oriunde își pot sapa o vizuina
sau găsesc una de-a gata, unde este un pic de liniște si ceva rozătoare își vor întemeia locuința.
Viteza de deplasare a vulpilor este de 48 km/h. Mersul este foarte variat. Vulpea se poate deplasa in
trap întins sau salturi lungi sau se poate furișa cu pași mărunți. Urma vulpii lăsate pe zăpada sau
pământul moale este asemănătoare celei lăsate de un câine de talia ei. Caracteristica este pârtia
lăsata, respectiv, șirul de urme, in linie dreapta. Pârtia câinelui este ușor in zig-zag.
Habitatul Vulpea roșie este una dintre rasele de vulpe întâlnita aproape in întreaga Europa si
Nordul Americii si mai puțin in Nordul Africii si Australia. La noi in tara, populații de vulpi se
găsesc cu predilecție in Câmpia Romana, Dobrogea, dealurile subcarpatice, precum si in platoul
Bucegilor. Vulpile prefera locurile sălbatice (pădurile, tundra, preria) in care omul ajunge cu
dificultate, bogate in vegetație. In ultima vreme, s-a constatat o creștere a populațiilor de vulpi in
zonele suburbane. Vulpea își alege cu multa iscusința locul in care își va clădi vizuina. Vizuina este
prevăzuta cu mai multe ieșiri, fiind amplasata pe versanții însoriți, diguri sau in ridicăturile de
pământ. Vizuinile de vulpe sunt înguste si pornesc orizontal spre deosebire de cele de viezure, mai
largi si care pornesc in jos, in profunzimea terenului.
Hranirea Vulpea este nativ un carnivor desăvârșit, hrănindu-se cu diferite vietăți pe care le
poate prinde, de la iezi de căprioare pana la tot soiul de insecte. Iarna când vânatul este puțin, trage
la leșuri. Este o mare consumatoare de rozătoare, fiind alături de nevăstuica si uliul șoricar, unul
dintre cei mai mari dușmani ai dăunătorilor agriculturii. In lipsa cărnii, se mulțumește si cu zmeura,
afine, mere, pere, scorușe, faguri de viespi si albine, puii si ouăle pasărilor care cuibăresc la mica
înălțime. Niciodată nu vânează in haita, iar daca prada i-a scăpat o hăituiește ca un copoi.
Reproducerea - maturitatea sexuala este atinsa in jurul vârstei de un an; - perioada de
călduri durează 1-6 zile; - ovulația este spontana, nefiind condiționata de actul copulator; - perioada
de împerechere este in decembrie-ianuarie in sud, ianuarie-februarie in regiunile centrale si
februarie-aprilie, in nord; - masculul prezintă spermatogeneza maxima (producția de sperma) in
perioada noiembrie-martie; - copulația durează 15-20 minute si este însoțita de sunete specifice.
Masculii intra in competiție pentru femele, având loc lupte acerbe intre pretendenți. - perioada de
gestație este de 51-53 de zile, vulpea dând naștere, in medie, la 4-6 pui, maxim 12; - ochii sunt
întotdeauna închiși la naștere, începând sa se deschidă din a 12-a zi si fiind complet deschiși in jurul
vârstei de 17 zile; inițial, au culoare albastru-gri, urmând apoi sa se închidă pana la maro-brun pana
la vârsta de 40 de zile. In timp, culoarea se poate modifica spre o nuanța albastra sau verzui, in
funcție de rasa; - după 5 săptămâni, puilor începe sa le crească parul mai rezistent si mai lung; - in
primele 4 săptămâni de viața se hrănesc exclusiv cu laptele matern; - vulpoii sunt foarte dedicați
familiei lor, astfel ca in cazul in care, din diferite motive, vulpea moarte, rolul acesteia este luat de
vulpoi.
Vulpea prin stilul ei de viața si de hrănire reprezintă un pion important in tinerea sub control
a populațiilor de rozătoare, unele dintre ele adevărați dăunători ai agriculturii. In raport cu interesele
umane, vulpea se dovedește atât folositoare, cat si dăunătoare. Printre utilitățile vulpii se număra
decimarea rozătoarelor dăunătoare agriculturii, curățarea naturii de cadavre, efectuarea selecției
naturale, eliminând viețuitoarele slabe, cu diferite debilitati si bolnave si furnizarea de blănuri de
valoare. Vulpea este responsabila de transmiterea unor boli atât la alte animale, cat si in rândul
populației umane. Cel mai frecvent sunt vectori pentru turbare si râie.
Speranța medie de viața este de maxim 12 ani, in captivitate si pana la 3-5 ani, in libertate.

Familia Felidae
Carnivore de talie mijlocie şi mare, cu picioare lungi, digitigrade, cu gheare retractile.
Puternice şi agere, feroce, cu mişcări uşoare, cu auzul şi văzul dezvoltate.
În urma carnasierei, numai pe maxilă, o măsea foarte mică.
Răspândită aproape pe toate continentele şi insulele mari. La noi două specii.
Râs (Lynx lynx)
Capul + trunchiul 80-100 (rar 130) cm; coada 11-26 cm; înălţimea în dreptul umerilor 60
cm; greutatea 35-40 kg. Buza superioară cu mustăţi din peri lungi şi băţoşi. Blana cu peri deşi şi
moi, alungiţi pe laturile capului, cu aspect de "favoriţi". Culoarea variază după vârstă, anotimp şi
individ. Obişnuit sur-roşiatică, dorsal pătată cu alb şi cu numeroase punctişoare roşii sau sur
întunecate pe cap, spate şi gât. Partea ventrală, partea anterioară a picioarelor, partea de sus a
gâtului, buzele şi partea din jurul ochilor albe. Faţa roşcată deschis. Urechile albe în interior, cu o
dungă neagră sau cafenie pe laturi. Coada de la vârf până la jumătate neagră, către bază neclar
inelată. Vara, blana mai mult roşcată, cu peri scurţi; iarna mai sură şi cu peri mai lungi, femela mai
roşcată şi cu favoriţii mai scurţi.
Formula dentară i3/3 c1/1 p2/2 m1/1.
Specie nordică, montană, la noi prezentă în Carpaţii Orientali. Predominant nocturn,
singuratic şi retras. Foarte agil şi feroce. Consumă numai hrană proaspătă, la mare nevoie şi hoitul
ucis de el. Atacă ciute de cerbi, căprioare, cocoşi de munte, iepuri şi chiar oi, juncane; când atacă,
rupe arterele şi linge sângele; din corp mănâncă mai mult ficatul, rinichii, inima. Împerecherea prin
februarie. După 9-10 săptămâni, femela naşte 2-3 pui, orbi, care văd după 9 zile.
Vânătoare este interzisă.

Pisică sălbatică (Felis silvestris)

Capul + trunchiul (45) 60-70 (72) cm, uneori motanii ating 98 cm; coada (24) 30-32 (40)
cm; greutatea 4-7 (10) kg. Faţă de pisica domestică are coada de grosime uniformă până la vârf, cu
6-7 dungi transversale, cu 3-4 inele incomplete, înguste deschise la culoare, de la bază către mijloc
urmate de 3 inele complete, mai late şi negricioase, vârful închis la culoare.
Formula dentară i3/3 c1/1 p3/2 m1/1.
Pe gât o pată albă-gălbuie. Pe talpă, la marginea externă a degetelor de la picioarele
posterioare, cu câte o pată neagră, care se găseşte şi la urmaşii rezultaţi din împerecherea pisicii
domestice cu cea sălbatică. Blana cu peri lungi, la mascul sură sau sură negricioasă, la femelă
gălbuie. Pe frunte 4 dungi negre neparalele; cele mijlocii se prelungesc pe spate şi formează după
urechi o dungă în lungul şirei spinării şi pe partea superioară a cozii. De o parte şi alta a acestei
dungi, un număr de dungi transversale, puţin mai întunecate, se îndreaptă către abdomen. Ventral
galbenă, cu câteva pete negre. Picioarele gălbui pe partea internă, cu dungi negre transversale în
afară. Obrajii roşcaţi-gălbui. Urechile sure-ruginii în afară şi galbene-alburii în interior.
 Răspândită în ţinuturile păduroase din Europa centrală şi sudică. La noi ssp. F. s. silvestris,
destul de comună, din Carpaţii şi Subcarpaţi până la şes, în pădurile întinse, dese, liniştite, unde se
poate adăposti prin scorburi, crăpăturile stâncilor, peşteri, uneori vizuini de vulpi. Se hrăneşte cu
vertebrate, de la şoareci până la iezi de căprioare, viţei de cerb şi păsări de tot soiul. Împerecherea
prin februarie-martie; după 9 săptămâni, pisica naşte 3-6 pui, orbi.
Vânătoare este interzisă.

Familia Mustelidae
Formula dentară: 3.1.4-2.1 / 3.1.4-2.1-2 = 34-36-38. Caninii dezvpltaţi, cu marginea tăioasă.
Premolarii colţuroşi şi acuţiţi. Carnasierii inferiori cu câte două vârfuri, cei superiori cu un vârf şi
un tubercul. Animale foarte agere, iuţi şi sprintene, cu corpul mlădios şi simţurile fine. Omoară
mai multe animale decât pot consuma. Se hrănesc cu mamifere mici, păsări, ouă de păsări, broaşte,
peşti, insecte, melci, raci şi scoici; unele cu vegetale, în special fructe zemoase şi dulci. Femela
naşte 1-10 pui. Răspândită pe întreg globul, în afara Australiei.
Vidră / lutră (Lutra lutra)
Capul + trunchiul (60) 70-90 cm; coada 35-40 (50) cm; înălţimea la greabăn 30 cm, urechea
20-28 (30) mm; talpa posterioară 11-14 cm; greutatea 8-11 (15) kg. Femela este mai mică decât
masculul. Capul mic, turtit şi lat. Urechile rotunjite, scurte, puţin ieşite din blană, acoperite de un
opercul membranos. Ochii mici, aproape de colţurile gurii, cu pupila rotundă. Buzele groase, cea
superioară cu mustăţi. Nasul golaş, cu papile în reţea. Picioarele îi sunt scurte în raport cu corpul, au
câte 5 degete unite prin membrană de înot. La înot se foloseşte atât de picioarele dinapoi precum şi
de coadă. Degetele daesupra păroase, ventral nude. Blana cu peri moi şi mătăsoşi; cei moi la bază
cafenii deschis, către vârf cafenii întunecat; perii mătăsoşi cafenii întunecat, strălucitori.

Vidra

Spatele cafeniu întunecat şi lucios; ventral cafeniu deschis sau sur-cafeniu cu irizaţii
"verzui" pe gât şi laturile corpului. Pe bărbie, laturi şi pe mijlocul buzei superioare câteva pete
neregulate, albe sau albicioase. Irisul cafeniu-castaniu. Tinerii mai mult sur-cafenii. Se întâlnesc
foarte rar exemplare cu blana roşcată deschis, galbenă sau albă. Formula dentară: 3.1.4.1. / 3.1.3.2.
= 36. Longevitatea este de cca. 18 ani. Simţurile sunt foarte dezvoltate şi în egală măsură: văzul,
auzul şi mirosul.
Vânează adeseori în grup; este animal de amurg şi de noapte cu toate că poate fi văzut şi
ziua. Poate rezista sub apă 6 –7 minute fără să iasă la suprafaţă.Se hrăneşte cu peşti, broaşte, raci,
mamifere mici, acvatice. Răspândirea vidrei în Europa câr şi la noi depinde de posibilitatea
procurării hranei ei de bază: peştele. Tocmai de aceea biotopul vidrei îl constituie ţărmurile
împădurite ale apelor curgătoare şi stătătoare, fie ele de munte sau de şes.
Răspândită din Europa până în Asia centrală şi nordul Africii. La noi, localizată în deltă şi
pe lângă râurile de munte bogate în păstrăvi. Trăieşte în apă şi pe uscat, având vizuina cu două
intrări.
 Bursuc / viezure (Meles meles)
Capul + trunchiul 62-70 (80) cm; coada 15-18 (20) cm; înălţimea la greabăn este de 30 cm,
urechea 45-50 mm; laba posterioară 10-11 cm; greutatea 10-20 kg. Blana cu peri lungi, gălbui la
bază, negri la mijloc, sur-albicioşi către vârf. Spatele alb-sur, înspicat cu negru, trecând în roşcat pe
laturile corpului şi coadă. Pe abdomen şi picioare negru-cafeniu. Capul şi gâtul dungate longitudinal
cu alb. Femela cu nuanţe mai deschise. Se întâlnesc foarte rar bursuci complet albi sau albi cu pete
castanii întunecate. Formula dentară: 3.1.4(3).1. / 3.1.4.2.=38 (36). Longevitatea este de circa 15
ani. În privinţa glasului manifestările sale sunt diferite: mormăie, pufăie când este atacat; în
perioada împerecherii scoate un ţipăt pătrunzător.

Viezure

Vârsta maturităţii sexuale este la un an şi jumătate. Împerecherea prin iulie-august. Femela

naşte o singură dată pe an, după 8-9 luni de la împerechere, prin februarie-martie, 3-5 pui, orbi, care
văd după 9 zile şi devin independenţi după o jumătate de an. Este animal de amurg şi de noapte.
Cea mai mare parte a timpului o petrece în vizuină. Pe timp frumos iese din când în când să bea
apă; îi place să se scalde. Răspândit în cea mai mare parte a Europei, cu excepţia jumătăţii nordice
a ţărilor Scandinave, a insulelor Sicilia, Sardinia, Corsica şi Baleare.
La noi cam în aceleaşi locuri cu vulpea de obicei la marginea pădurilor subcarpatice, în
apropierea terenurilor de cultură. Sapă o vizuină cu 4-8 ieşiri, pe versanţii însoriţi ai colinelor
împădurite sau pe povârnişuri sterpe din câmpie, însă întotdeauna în locuri mai retrase. Mai mult
nocturn. Omnivor, consumând rădăcini, jir, ghindă, diferite seminţe, porumb, struguri, fructe
pădureţe, melci, insecte, râme, pui de iepuri, păsări, ouă. Hibernează.
Vânătoare 1 august – 31 martie.
Jder de copac (Martes martes)
Capul + trunchiul 44-50 (53) cm; coada 23-28 (33) cm; greutatea masculului 1,2-1,8 kg iar a
femelei 0,8-1,4 kg. Spatele cafeniu întunecat. Botul roşcat. Fruntea şi obrajii cafenii deschis.
Laturile corpului şi abdomenul gălbui. Picioarele cafenii-negre. Coada cafenie-roşcată. Buza
superioară cu mustăţi. Sub ochi, pe bărbie şi gât, smocuri rare de păr tare. Iarna, blana mai
întunecată. Se întâlnesc uneori exemplare albe cu gâtul galben deschis. În general prezintă variaţii
de culoare sub influenţa climei. Formula dentară: 3.1.4.1. / 3.1.4.2. = 38. Longevitatea este de 8-10
ani, dar în cazuri rare şi de 14-16 ani. Cele mai dezvoltate simţuri sunt văzul şi pe locul doi
mirosul. Vârsta maturităţii este extrem de târzie, la doi ani şi trei luni. Împerecherea prin iulie-
august. Femela naşte după 8-9 luni 2-4 pui, orbi, care văd după 14 zile; părăsesc cuibul după 7-8
săptămâni şi devin independenţi la 3-4 luni.
 Jder de copac

Puii, mai ales în primele două săptămâni, sunt neajutoraţi, se ridică greu în picioare şi timp
de şase săptămâni sunt hrăniţi exclusiv de mama lor. Masculul nu participă la creşterea puilor.
Răspândit în toate regiunile păduroase din emisfera nordică. La noi, prin pădurile de foioase din
lanţul carpatic, prin scorburile şi crăpăturile stâncilor, prin cuiburile părăsite de păsările răpitoare
sau în cele de veveriţă. Se caţără cu uşurinţă pe copaci. Se hrăneşte cu iepuri, şoareci, veveriţe, cu
ouă, uneori fructe, miere de albine, insecte mari; distruge cocoşii şi găinuşele de munte. Mai mult
nocturn.
Vânătoare 15 septembrie – 31 martie.
Jder de piatra / beică (Martes foina)
Capul + trunchiul 35-45 (50) cm; coada 20-25 (27) cm; greutatea masculului 1,7-2 kg iar a
femelei 1,1-1,5 kg. Blana cenuşie-castanie; gâtul şi pieptul albe.

Jder de piatră

Picioarele negre-cafenii. Răspândit mai mult în partea centrală şi estică a Europei. La noi
în zona de deal, preferând locurile stâncoase, clădirile părăsite, în preajma locuinţelor, rar în copaci.
Culcuşul prin grajduri, hambare, şoproane, sub grămezi de pietre sau stive de lemne.
Predominant nocturn. Hrana ca şi la jderul de copac; atacă cu sălbăticie găinile din poieţi, unde mai
mult distruge decât consumă, preferând sângele cald. Împerecherea prin iulie-august. Femela naşte
după 8-9 luni 2-4 pui, orbi, care văd după 14 zile.
Vânătoare 15 septembrie – 31 martie.
Dihor de casă (Putorius putorius Mustela putorius)
Capul + trunchiul 35-38 (45) cm; coada (12) 15-19 cm; greutatea 0,7-1,3 kg. Blana pe spate
cafenie-castanie întunecat uniform şi pe mijlocul lui o dungă slabă roşcată-cafenie; pe laturi gălbuie.
Bărbia şi vârful botului albe-gălbui. Nasul închis la culoare. În urma ochilor, o pată albă-gălbuie,
slab delimitată, care se continuă în urma urechilor şi o dungă ştearsă de aceeaşi culoare. Urechile
cafenii cu margini albe. Mustăţile lungi, negre-cafenii. Culoarea variază de la individ la individ.
Foarte rar se întâlnesc dihori complet albi sau galbeni.

Dihor

Răspândit în toată zona temperată a Europei şi Asiei. La noi destul de comun, prin clăi de
grâu, grămezi de lemne, ruine, magazii de cereale, etc. Foloseşte şi vizuinile vulpilor sau ale
iepurilor de casă. Predominant nocturn. Se hrăneşte cu găini, porumbei, ouă, şopârle, şerpi, broaşte,
peşti. Împerecherea prin februarie-martie. Femela naşte, după 6 săptămâni, 3-6 pui, orbi, care văd
după 14 zile.Vânătoare 15 septembrie – 31 martie.
Helge / hermină (Mustela erminea)
Capul + trunchiul 20-30 cm; coada 8-10 (11) cm; craniul la mascululul adult 43,4 mm, la
femela adultă 40-45 mm; greutatea 150-300 g. Corpul pare lung, deoarece gâtul şi trunchiul au
aceiaşi grosime. Picioarele scurte şi relativ subţiri. Talpa acoperită cu peri. Degetele au gheare
puternice. Coada subţiată către vârf. Botul uşor obtuz. Dinţii puternici. Urechile rotunjite la vârf,
destul de late, aşezate pe laturi şi mai îndărăt. Ochii uşor oblici, mici, strălucitori. Vara, dorsal, pe
laturi, pe picioare şi coadă cafenie-roşcată. Marginea buzei superioare, abdomenul, pieptul, gâtul,
partea internă a picioarelor albe-gălbui. Iarna complet albă, numai vârful cozii negru.
Răspândită în toată partea de nord a Europei, în partea centrală şi nordică a Asiei. La noi,
ssp. M. e. aestiva ceva mai mare decât specia tip; craniul la mascul peste 50 mm, la femelă 45 mm.
Destul de comună, prin câmpii, poieni, având culcuşul în găuri de hârciogi şi cârtiţe, prin crăpăturile
stâncilor, pe sub grămezile de pietre, iar iarna pe lângă locuinţe, prin poduri, coteţe, grajduri. Se
întâlneşte rar de la şes până la munte.

Hermelina

Se hrăneşte cu pui de ieruncă şi cocoş de munte, iezi de căprioară, şoareci, reptile, ouă.
Preferă carne proaspătă şi caldă. Împerecherea prin februarie. Femela naşte, după 5 săptămâni, 3-6
pui.Vânătoare 15 septembrie – 31 martie.
Nevăstuică (Mustela nivalis)
Capul + trunchiul (11) 13-22 (24) cm; coada 4-7 cm; craniul 28-45 mm; greutatea (45) 75-
130 g. Aspectul şi culoare blănii se aseamănă cu cel de la Mustela erminea. La colţurile gurii câte o
pată mică, rotundă cafenie; uneori cu pete cafenii şi pe abdomen. În regiunile meridionale şi
temperate, culoarea blănii rămâne aproape tot timpul anului aceeaşi, iar către nord iarna devine
albă-cafenie, fără vârful cozii negru.

Nevăstuică

Răspândită în toată Europa, în vestul Asiei şi nordul Africii. La noi, ssp. M. n. nivalis destul
de comună, vara prin pajişti, poieni, iar iarna pe lângă aşezări omeneşti, prin grajduri, hambare,
mori; semnalată mai mult în Transilvania. Modul de viaţă, hrana şi reproducerea ca şi la Mustela
erminea. Ssp. M. n. boccamela foarte asemănătoare cu hermina, se găseşte în Dobrogea, Muntenia,
Transilvania. Răspândită în Europa mai mult în partea meridională.
Vânătoare 15 septembrie – 31 martie.

Supraordinul Rodentia
Ordinul Lagomorpha (Simplicidentata) (iepuri)
Este reprezentat prin mamifere rozătoare de talie mijlocie, caracterizate prin prezenţa a două
perechi de incisivi pe maxilar (duplicidentare) şi in spaţiu mare (diastema, şa) între ei şi măsele. Pe
mandibulă se găseşte o singură pereche de incisivi. Dentiţia definitivă are formula I 2/1, C 0/0, Pm
3/2, M 3/3 = 28. Toţi aceşti dinţi sunt lipsiţi de rădăcină şi au creştere continuă. Incisivii sunt
acoperiţi cu smalţ, mai gros pe faţa anterioară şi mai subţire pe cea posterioară. Mişcările
mandibulei sunt transversale.
Botul cu tufe de mustăţi (vibrize), mai ales pe buza superioară. Picioarele pentadactile, cele
posterioare mai lungi decât cele anterioare; degetele terminate cu gheare. Osul fibula este distal
fuzionat cu tibia. Bune alergătoare şi săritoare. Cecum-ul intestinal are un pliu (valvulă) spiralat.
Femela are 3-5 perechi de mamele pectorale şi abdominale, şi naşte, de obicei, mai mulţi pui.
Lagomorfele sunt răspândite în Europa şi America.
Din cele două familii actuale, Ochotonidae şi Leporidae, doar ultima este prezentă şi în fauna
noastră.

Familia Leporidae
Iepurele comun (Lepus europaeus)
Aspectul iepurelui este bine cunoscut de oamenii de toate vârstele, şi nu poate fi
confundat cu nici un alt animal.
Lungimea corpului este de 48—57 cm, la care se adaugă coada de 8—9 cm. Urechile au
lungimea de 12—17 cm si, ca o deosebire esenţiala fata de iepurele de vizuina, este faptul ca la
iepurele de câmp vârfurile urechilor sunt întotdeauna negre. Greutatea corpului are o medie mai
ridicata decât a iepurilor din alte tari, fiind de cca4 kg si, in mod excepţional, de 6 kg. Datorita
diferenţei de lungime dintre membrele anterioare si cele posterioare, iepurele nu se poate deplasa la
pas, ci numai in salturi, a căror întindere poate atinge 3 m. Nu exista caractere vizibile de dimorfism
sexual. Culoarea blănii variază foarte mult după loc si anotimp, nuanţa generala fiind cenuşie-
roşcata. Firul de păr este moale, dar rezistent, fiind cenuşiu la baza, alb-gălbui la mijloc si vârful
negru. Vibrizele sunt deosebit de lungi si de aspre, cu rol tactil. Tălpile picioarelor sunt bine
imbricate in păr.
 Este răspândit din Delta până in golul de munte, deţinând din acest punct de vedere, al
amplitudinii ecologice, primul loc dintre toate speciile de vânat. Trăieşte în egala măsura in câmpul
agricol cultivat sau înţelenit, ca si in pădurile cu sau fără subarboret. Cea mai mare densitate o
înregistrează in cimpiile situate la altitudinea de 100—250 m. Evită locurile mlăştinoase, cu apă
stagnantă.
Manifesta un înalt grad de fidelitate fata de locul de trai, spaţiul în care este statornic
înscriindu-se intr-un cerc cu raza de cel mult 2 km.
Ca şi toate celelalte specii de mamifere de la noi (cu excepţia caprei negre), iepurele are
o activitate preponderent nocturnă.
Ajunge la maturitate sexuala la vârsta de 7—8 luni. Se împerechează începând din luna
ianuarie, in iernile mai blânde. Cu ocazia împerecherii se observa masculul alergând si urmărind
îndeaproape femela, uneori fiind mai mulţi masculi angajaţi in urmărire, fapt pentru care adesea
au loc bătăi intre concurenţi. In timpul acestor încăierări, masculii se ridica pentru câteva clipe pe
labele dinapoi, izbind adversarul cu labele dinainte. După o gestaţie de 42 — 43 zi e, apar 2—4
pui, numiţi vătui, care cântăresc la fătare in medie 130 g fiecare. in cursul unui an pot avea loc
3—4 fătări, uneori prima generaţie ajungând sa se reproducă chiar in acelaşi an. Caracteristic
pentru iepure este fenomenul de superfetaţie, de suprapunere a doua generaţii. Cu alte
cuvinte, înainte de a fata o serie de pui, iepuroaica este capabila de împerechere. Acest
fenomen este întâlnit si la unele specii de rozătoare. Puii au corpul acoperit cu o blana
asemănătoare constitutiv cu cea a adulţilor, văd din prima clipa de la fătare si, in general,
sunt deosebit de vioi, iar după câteva zile se pot mişca in jurul cuibului. Acesta, o simplă
scobitura in pământ, este situat întotdeauna intr-un loc uscat. Alăptarea puilor durează cam 3
săptămâni, după care aceştia devin independenţi.
În timpul repaosului, iepurele îşi amenajează sumar un culcuş, o adâncitură in sol sau
zăpada, totdeauna cu capul in direcţia din care bate vântul. Se hrăneşte exclusiv cu vegetale,
ierburi, lujeri, frunze, muguri, coaja unor pomi fructiferi sau arbori tineri. Iepurele prezintă o
particularitate interesanta din punct de vedere al digestiei. Astfel, o parte din hrana este eliminata
sub forma de excremente rotunde, aplatizate si umede, numite cecotrofe, care, conţinând încă
multe substanţe nutritive, sunt reînghiţite de animal si trecute încă o data prin întreg traiectul
digestiv. Excrementele finale au aceeaşi forma, dar sunt uscate. Este singurul mamifer de talie mica
de la noi care nu intra nici in hibernare, nici in somn de iarna si nici măcar intr-o vizuina, înfruntând
la suprafaţa solului toate intemperiile. Poate înota pe distante scurte, dar numai in caz de nevoie.
Auzul si mirosul sunt excelente, in comparaţie cu care văzul este slab. Capabil sa atingă o
viteza de 70 km pe ora, nu este cel mai rapid mamifer sălbatic de la noi, fiind depăşit pe distante
mari de râs si vulpe. in timpul deplasării, mai ales pe zăpada, iepurele lasă o urma caracteristica, de
forma literei Y, cu deschizătura in direcţia de mers, ca urmare a poziţiei membrelor posterioare in
momentul atingerii solului, înaintea celor anterioare.
 Duşmanii iepurelui sunt extrem de numeroşi. in primul rând sunt clinii si pisicile hoinare,
nevăstuica si mai puţin lupul, râsul, vulpea. Pe lângă aceştia, pentru pui un mare pericol îl constituie
ciorile grive si coţofenele, precum si unele pasări răpitoare de zi. Este, de asemenea, vânat si de
unele pasări răpitoare de noapte, care vânează iepuri numai atunci când lipsesc şoarecii, hrana lor de
baza. Ca urmare exista o legătură directa intre creşterea efectivului de iepuri si cea de şoareci. Daca
adăugam la aceasta lista a duşmanilor si intemperiile care afectează mai ales prima generaţie,
primăvara, precum si o serie de boli (coccidioza bruceloza, staphylomycoza), unele provocate de
paraziţi pulmonari si intestinali, se poate vedea impotriva câtor duşmani trebuie sa lupte
specia ca sa poată supravieţui. Cercetările au arătat ca circa 62% din iepuri mor înainte de a împlini
vârsta de un an, 7% ajung până la vârsta de 2 ani, 6% până la vârsta de 3 ani si numai 3% ajung sa
atingă 4—7 ani. De aceea are mare nevoie de înţelegerea si ajutorul omului care, printr-o atitudine
corecta fata de aceasta extrem de populara specie, si prin combaterea duşmanilor săi, poate reduce
mult volumul pierderilor anuale. Conform legislaţiei, ce stabileşte regulile de vânătoare, se vânează
in sezonul cuprins intre 1 noiembrie si 31 ianuarie. Este căutat pentru carne si blana, utilizabila ca
atare in confecţionarea articolelor de îmbrăcăminte sau pentru transformare in fetru utilizat la
palarii.
Denumirea ştiinţifica este Lepus europaeus transsijlvanicus, Mat-schie, 1901, ceea ce
înseamnă ca iepurele de la noi este o subspecie de sine stătătoare, adoptata de ştiinţa datorita
particularităţilor anatomo-morfologice care justifica definirea subspeciei.
Denumiri ştiinţifice vechi: Lepus capensis, Linne, 1758; Lepus europaeus, Pallas, 1778.
Numiri straine: engl. hare, broxn hare; fr. lievre ordinaire, litvr& brun; germ. Feldhase; it.
lepre comune, sp. liebre comun.

Iepurele de vizuină (Oryctolagus cuniculus)

Denumit popular si lapin, iepurele de vizuina este originar din sud vestul Europei. În
România a fost colonizat la începutul sec XX in jud. Iaşi la Cristeşti,de unde s-a răspândit treptat
prin împrejurimi,a fost adus si in Ardeal. Se aseamănă cu iepurele comun,dar este de talie mult mai
mica: 41-42cm lungime totala si 1,3-2 kg greutate. Culoarea parului este variată: de obicei este
cenuşie bruna, dar pieptul si laturile sunt gălbui, alba sau cenuşii, abdomenul se prezintă lucios,iar
urechile sunt negre pe margini si cenuşii brune la vârf.

Iepure de vizuină

Picioarele dinainte sunt puternice si conformate pentru săpatul galeriilor, picioarele dinapoi
fiind insa mai scurte decât la iepurele comun.
Trăieşte in galerii si prefera soluri uşoare, nisipoase,pentru a sapa cu mai multa uşurinţa. Îşi
face galeria si vizuina in panta. Evita zonele cu ierni aspre si sol compact. Trăieşte in colonii de mai
multe familii, in galerii, fără a se incomoda reciproc. Lapinul nu se depărtează prea mult de galeria
de adăpost, amplitudinea mişcării fiind doar de câteva sute de metri.
 Se reproduce exploziv in condiţii favorabile, cu vegetaţie multa in jurul galeriilor. Îşi
construieşte vizuina la adâncime, asigurând-o cu 8-10 galerii de acces.
Ajunge la maturitate sexuala la 6 luni, fata de 4-6 ori pe an având de fiecare data 2-10 pui,
pe care-i alăptează cu grija. Puii sunt orbi timp de 10 zile si fără par,devenind independenţi după 3-
4 săptămâni.
La noi aceasta specie de vânat nu s-a extins, condiţiile de creştere si dezvoltare nefiindu-i
prielnice decât in anumite situaţii.
Vânătoarea este identica cu a iepurelui de câmp.

Ordinul Rodentia (Simplicidentata) (rozătoare)

Cuprinde rozătoare de talie variată, mai mult mici. Numărul speciilor este foarte mare, fiind
adaptate la diferite medii de viaţă. Unele sunt arboricole (veveriţa, pârşul), multe duc o viaţă terestră
(şobolanul, şoarecele de câmp) sau subterană (orbetele, porcul spinos, popândăul) ori s-au adaptat la
viaţa acvatică (castorul, nutria, bizamul).
Ele au pe fiecare falcă câte o pereche de incisivi, cu smalţ numai pe faţa anterioară. Aceştia
sunt mari, în formă de daltă şi mult curbaţi posterior. Rădăcina lor este deschisă şi creşterea
continuă. Măselele sunt de tip lofodont, iar formula dentară este: I 1/1, C 0/0, Pm 0-3/0-3, M 3/3.
Această dentiţie este monofiodontă. Molarii pot avea creştere limitată, când suprafaţa lor prezintă
tubercule, sau o creştere continuă, cu rădăcina deschisă, iar suprafaţa tocită o "masă de roadere" (de
trituraţie, de masticaţie); maxilele se mişcă funcţional unul către altul (în sens longitudinal).
Rozătoarele sunt mamifere plantigrade, pentadactile. Fibula este rar sudată distal cu tibia, iar
cecum-ul intestinal nu prezintă pliu în spirală. Prezintă numeroase modificări de adaptare la
membrele posterioare, în special la speciile care fac salturi mari.
Botul cu mustăţi (tufe de vibrize); buza superioară despicată la mijloc, lăsând vizibili
incisivii. Femela are numeroase mamele pectorale şi abdominale, iar gestaţia este scurtă, 17 -
130 zile. Nasc numeroşi pui (până la 18 la hârciog). Unii se nasc golaşi şi orbi, fiind apăraţi şi
îngrijiţi de părinţi în cuiburi (şoareci), alţii au corpul acoperit cu păr, văd şi pot urma imediat
părinţii (marmota, porcul spinos). Multe specii dau mai multe generaţii pe an.
Se hrănesc în special sau exclusiv cu vegetale (iarbă, buruieni, scoarţă şi lăstari de copaci)
sau pot fi şi omnivore.
Este ordinul cel mai numeros în specii şi indivizi (aproximativ 3000 de specii şi 1/3 din
totalul mamiferelor cunoscute actual). Sunt răspândite pe întreg globul; există însă şi specii cu areal
restrâns într-un singur continent. Acest ordin este împărţit în 36 de familii şi 33 subfamilii. În ţara
noastră există 9 familii.

Familia Sciuridae
Veveriţa (Sciurus vulgaris)
Capul + trunchiul 200-300 mm; coada 160-200 mm; urechea 25-35 (40) mm; greutatea 250-
400 g. Culoarea blănii variabilă, de la roşu cărămiziu la cafeniu întunecat şi negru; iarna cu peri
cenuşii; pieptul şi abdomenul albe-gălbui; foarte rar se întâlnesc exemplare complet albe.
Răspândită din partea centrală a Europei până în Asia. La noi, prin pădurile de foioase şi
conifere, fiind foarte activă ziua; urmărită de jder, face salturi de 4-5 m de la un arbore la altul. Se
hrăneşte cu seminţe de conifere, ghindă, nuci, alune, jir, muguri, fructe, din care îşi face rezerve şi
pentru iarnă; uneori consumă ouă şi pui de păsărele. Cuibul prin găuri de ciocănitori, scorburi sau
între două ramuri; nu hibernează propriu-zis, dar doarme zile în şir, ieşind din când în când după
hrană. În iernile foarte friguroase se refugiază prin podurile caselor de lângă păduri. Reproducerea
din martie până în toamnă. Femela naşte 3-8 pui în 1-3 serii.
După culoare, în ţara noastră se disting două varietăţi: veveriţa roşiatică (S. v. fuscoater),
semnalată mai mult prin pădurile de fag-stejar din Carpaţii Meridionali (Buzău, Oltenia, Banat),
iarna cu spate roşu-cafeniu, clar delimitat de cenuşiul laturilor corpului, şi veveriţa cafenie întunecat
(S. v. carpatichus), mai mult în zona montană, în pădurile de molid şi în special în partea de nord a
Carpaţilor Răsăriteni şi Maramureşeni.
 Marmota (Marmota marmota L.)
Rozător mai mare decât un iepure care populează zona subalpină şi alpină. Culoare brun –
cenuşie. Are o greutate de 5 – 6 kg, mai mult toamna înainte de hibernare.
Animal tipic de zi care trăieşte în colonii în galerii săpate în pământ. Se împerechează în
aprilie – mai, iar femela fată 2 – 4 pui. Au auzul, mirosul şi văzul foarte dezvoltate.

Marmotă

Hrana este exclusiv vegetală şi constă din graminee, buruieni, rădăcini.

Duşmanii naturali sunt acvila de munte şi vulpea.
Nu suportă activitatea omenească. Hibernează.

Familia Myocastoridae
Nutria (Myocastor coypus)
Capul + trunchiul 470-500 mm; coada 300-350 (400) mm; urechea 30 mm; greutatea 7-8 kg.
Blana cu părul lung, dorsal cafeniu, ventral gălbui-cafeniu-roşcat; coada cilindrică, cu solzi negri.

Nutrie
Trăieşte în perechi, pe lângă apele lin curgătoare, aproape stătătoare, dar cu vegetaţie
bogată. Cuibul direct în apă, cu aspect de muşuroi, din resturi vegetale, sau în malul abrupt galerii
adânci de 5-6 m. Activă mai mult seara, ziua numai pe vreme noroasă. Se hrăneşte aproape exclusiv
cu vegetale, rar cu moluşte. Femela naşte 5-6 pui, de 3 ori pe an, pe car, cât sunt mici, îi poartă pe
spate. La noi semnalată din deltă şi de la Orşova (1959).
Familia Cricetidae
Hârciogul (Cricetus cricetus)
Capul + trunchiul (240) 260-330 (340) mm; coada 30-60 mm; greutatea 400-600 g. capul
mai mult sau mai puţin ascuţit. Picioarele scurte; degetele subţiri cu unghii scurte. Coada conică,
uşor trunchiată la capăt. Dorsal cafeniu-gălbui. Obrajii gălbui-ruginii, cu câte 3 pete mai mult sau
mai puţin gălbui. Urechea, în jurul ochilor şi baza cozii roşii-cafenii. Marginea urechii, buzele, o
dungă longitudinală ce trece peste beregată şi picioarele albicioase. În general, coloraţia variază
destul de mult, de la întunecat complet la deschis complet.
 Răspândit din partea centrală a Europei până în Siberia. La noi mai mult în Moldova,
Muntenia şi Transilvania, prin regiunile de câmpie, stepă, unde îşi sapă galerii mai mult sau mai
puţin adânci (30-60 (80) cm), unde aranjează încăperi precis destinate pentru hrană, masă, dormit,
eliminarea fecalelor, atât vara, cât şi iarna. Foarte dăunător, consumând în medie 2-4 hectolitri
boabe de grâu pe an, făcând depozit pentru iarnă. Hibernează din octombrie până în martie.
Împerecherea prin aprilie-mai, după care sexele se despart şi trăiesc izolate. Femela naşte după 4-5
săptămâni 6-8 pui mici. A doua naştere prin iunie-iulie. În Câmpia Română şi în partea centrală a
Dobrogei ssp. Cr. cr. nehringi înlocuieşte în mare măsură specia tip, cu care se confundă din cauza
aspectului.

Clasa Aves
• Forma corpului este aerodinamică; învelişul extern, produs de piele, este alcătuit din pene,
fulgi şi puf.
• Membrele anterioare sunt transformate in aripi, iar cele posterioare cu piele solzoasa care ne
aminteşte de reptile.
• Maxilarele sunt acoperite de teci solzoase şi formează ciocul.
• Aparatul digestiv este alcătuit din cavitate bucala fără dinţi, guşă, pipotă musculoasă,
intestin subţire şi intestin gros, care se termina cu cloaca.
• Respiraţia este pulmonara; plămânii sunt in legătură cu 9 saci aerieni şi cu oasele
pneumatice.
• Temperatura corpului este constantă datorită respiraţiei şi circulaţiei active.
• Lipseşte vezica urinară
• Înmulţirea se face prin ouă, pe care le clocesc.

Ordinul Galliformes
Familia Tetraonidae
Cocoşul de munte (Tetrao urogallus)
Numit popular gotcan,iar femela gotca, cocoşul de munte este cea mai mare pasare dintre
cele trei specii de tetraonide care trăiesc in ţara noastră .
Biotopul cocoşului de munte îl reprezintă pădurile întinse de răşinoase, de la limita
vegetaţiei forestiere(1200-1500 m altitudine). Îi place sa aibă in preajma arbuşti producători de
fructe. Îl întâlnim in tot lanţul Carpatic. Se hrăneşte cu insecte, larve, fructe de pădure, ierburi,
seminţe de buruieni, muguri si răşinoase. Iarna hrana principală este formată din ace de conifere, iar
spre toamnă afine, merişoare, frunze de plop de munte.

Cocoș de munte

Masculul are o greutate de 3,5-5 kg,iar femela are o greutate cu 30-40 % mai puţin.
Greutatea corporală a masculului este mai mica in timpul rotitului. Între mascul si femelă exista o
mare diferenţa de culoare. Cocoşul are penajul de culoare închisa, de la distanta părând neagra;
penele de pe guşa sunt de culoare verzui-negricioase si bat înspre albastru, umărul aripilor este alb,
pielea din jurul ochilor roşie,coada neagra cu pete albe, neregulat distribuite. Ciocul seamănă cu cel
al răpitoarelor, fiind puternic si încovoiat. Tarsul este îmbrăcat cu pene pana la degete, care iarna
sunt prevăzute cu excrescente cornoase,in forma de pieptene,care ii măresc suprafaţa de mers pe
zăpada (aceşti pinteni se numesc vârzobi).
Femela nu este aşa de viu colorata;este mai mult ruginie cu pete negre, imitând mediul in
care trăieşte, fapt ce o scapă de multe ori de duşmani. S-ar putea confunda cu găina cocosului de
mesteacăn însă are o pata mai mare ruginie-închisa pe piept,si coada mai mare de forma circular
convexa.
Cocosul de munte nu este sociabil, trăind in apropierea găinilor numai in perioada de
împerechere, fiind o pasare poligamă. De creşterea puilor se ocupa numai femela. In rest cocosul
trăieşte singuratic. In timpul iernii sunt mai mult prin copaci,iar vara prefera zonele umede ,cu
muşchi,cu izvoare, desişurile si pantele însorite. Seara se urca sus in arbori,de obicei aceeaşi
arbori,unde au o craca aflata cam pe la mijloc. Aceşti arbori se recunosc după excremente de sub ei.
Excrementele au forma cilindrica groasa de 12 mm si se pot diferenţia de cele de găina.
Cocoşii de munte sunt fideli locului de trai, odată deranjaţi revin la locul de trai, eventual
daca se taie arborele se îndepărtează din zona.
Împerecherea cocosului de munte are loc intre 15 aprilie si 15 mai,fiind in toi intre 25 aprilie
si 5 mai,dar asta depinzând si de starea vremii de afara. Parada nupţiala este deosebit de
spectaculoasa, însoţita de dansuri ci cântece..
Aşa zisul cântec al cocosului de munte este format din doua fraze muzicale:prima seamănă
cu bătaia de toaca , cea de a doua cu sunetul produs de o tocila. In scurta pauza dintre ele se aude
uneori un sunet sec,ca cel produs de trasul unui dop dintr-o sticla. Prin deschiderea tare a ciocului
nu aude, astupându-i-se canalul auditiv,moment când este vulnerabil la prădători.. Începutul
ritualului are loc dimineaţa in copaci,apoi rând pe rând coboară pe zăpada unde îşi continua mersul
înfoiat, si aşteaptă găinile ,care se apropie tot mai mult odată cu ridicarea întunericului, răspunzând
printr-un cotcodăcit :”got-got-got”.
Uneori după coborârea lor din arbori, in preajma găinilor se aduna si doi trei cocoşi de
munte, care se proptesc piept in piept, se lovesc cu aripile si picioarele, pana când unii sângerează,
si in jurul lor se pot vedea o grămada de pene. Cei mai slabi ies din confruntare cu gaturi jumulite,
si pleoape pline de sânge.
După împerechere femela îşi face cuibul pe jos,intr-o adâncitura depunând 6-10 oua
incubaţia durând 27 de zile. Puii sunt nidifugi, având corpul imbricat in puf galben, cu pete negre pe
cap, pete brune pe spate si pe aripi.
Duşmanii cocosului de munte sunt:omul in principal, râşii, jderii, vulpile, mistreţii, câinii de
la stane, care distrug cuiburile. Cel mai înzestrat duşman rămâne jderul care pur si simplu vânează
cocosul la fel ca si omul. Adică se apropie de cocos in perioada cântatului, din aproape in aproape,
pana este in cea mai buna poziţie de atac. Cocosul in clipa lui de visare, nu observa jderul care sare
pe el, si ii musca jugulara, cazând amândoi deseori din copac, ca un ghem.
Vânătoarea la cocosul de munte este una dintre cele mai frumoase si pasionante, datorita atât
mediului in care are loc, cat si dificultăţii de apropiere a vânătorului. Se cere un efort deosebit din
partea vânătorului, având in vedere si condiţiile meteo si urcarea pana in golurile de munte.
Vânătorul urca după-amiaza spre locul de bătaie, sa cerceteze locurile de rotit, si sa asculte
sosirea cocoşilor de munte la culcare, momente semnalate prin zborul ce se aude de la distanta. De
fapt se face o recunoaştere a terenului. Retragerea de la locul de bătaie se face in cea mai mare
linişte, de preferabil după lăsarea întunericului, pentru a nu tulbura si alunga cocoşii.
Peste noapte vânătorul se retrage mai jos, intr-o coliba de preferabil, care sa fie in apropierea
bătăii, iar dimineaţa cu noaptea in cap trebuie sa ajungă înapoi in bătaie.
Apropierea se face tot in linişte, fiind atent la fiecare pas, si aşteaptă un semn de la cocosul
de munte. La fiecare strofa de cântec vânătorul înaintează, apoi se opreşte, indiferent in ce poziţie s-
ar afla, si aşteaptă sa cânte din nou. Apropierea poate dura 15-30 de minute, si se trage din arme cu
ţevi lise cu alice de 4mm-5 mm. Se poate vana si cu glonţ de calibru mic, dar aceasta vânătoare nu
reprezintă un act de bravura.
 Este preferabila si etica vânătoarea cocosului de munte dimineaţa, deoarece atunci are loc
rotitul, ritualul si ne putem asigura la ce s-a tras si unde.
Pentru vânătoarea la cocos de munte este favorabil timpul senin, uscat. Lanterna este
indispensabila in asemenea ocazii, pentru urcat si coborât de pe munte. Nici bagajele nu trebuie sa
fie multe, iar hainele de preferabil sa fie rezistente la frig si umezeala.
Vânătoarea cocosului de munte se face pentru trofeul-neconvenţional, adică pasarea întreaga
naturalizata. Unii vânători mai aduna si gastroliţii, acele mici pietricele din pipota, pe care cocosul
le aduna pentru digestie. Gastrolitii sunt o adevarat amintire mai ales prin paleta vie de culori, si
consistenta (pietricele albe,albastre, roşii, bucăţi de coaja de alune,,etc).
Numărul mic de piese ce se vânează este destul de mic in comparaţie cu alte specii.
Frumuseţea cocosului de munte poate fi gustata si fără a trage cu puşca. Primăvara unii vânători sau
turişti urca sus la munte numai pentru acel spectacol de sărbătoare, si se mulţumesc cu o poza sau
chiar o strofa auzita din cine ştie care brad învecinat. Carnea deşi comestibila nu are valoare
culinara deosebita.
Cocos de mesteacăn (Lyrurux tetrix)
Este mai mic decât cocoşul de munte cu o lungime de 50-55 cm, greutate de cca. 1,5-2,0 kg.
Coada lungă de 11-13 cm, la masculi în formă de liră. Dimorfism sexual pronunţat. Masculi au
culoare neagră conturat pe aripi cu alb, iar sprâncenele roşii. Femelele asemănătoare cu ale
cocoşului de munte.
Specie răspândită în nordul Europei şi a Asiei. La noi este limita sudică a arealului, în nordul
Carpaţilor Orientali.

Cocoș de mesteacăn Ieruncă

Se hrăneşte cu seminţe amenţi, frunze, insecte, viermi etc.

Specie poligamă are perioada de împerechere în mai în locuri de „rotit” unde masculii poartă
lupte pentru femele. Depune 7-14 ouă pe sol, iar puii sunt nidifugi. La noi este protejat integral.
Ierunca (Tetrastes bonasia)
Se mai numeşte şi găinuşă de alun cu o lungime de 32-38 cm din care coada 11 cm, greutate
de maxim 0,5 kg. Culoarea generală la ambele sexe este ruginie cu dungi negricioase. Cocoşul are
culori mai pronunţate şi un moţ pe cap.
Poate fi întâlnită de la deal până la munte în păduri întinse şi liniştite.
Hrana constă în seminţe, insecte, larve etc.
Pasăre cu activitate diurnă, noaptea doarme în arbori.
Specie monogamă, perechile se formează toamna (când se şi vânează) indivizii căutându-se
prin sunete specifice (un fel de fluierături). Depune 7-14 ouă pe sol, puii sunt nidifugi.

Familia Phasianidae
Fazanul (Phasianus colchius)
Masculul se numeşte cocos de fazan, iar femelei i se spune făzăniţa sau găina de fazan.
Fazanul este de culoare verde închisa pe cap si gat, bătând spre albastru metalic, in rest
fondul este rosu-închis, aripile brun-verzui,coada este cu dungi transversale închise.
 Fazan

Atât in pădure, cat si in câmp agricol, fazanul in teren liber se hrăneşte cu vegetale, dar şi cu
muşte, fluturi, viermi, larve, miriapode, păianjeni, gândaci, melci, broaşte mici, pui de şoareci etc.
Fazanul comun are lungimea totala de 80cm, din care coada este 42cm. Greutatea
masculului este de 1-1,5kg (întreg), variind in funcţie de vârsta si de starea fizica intr-un anumit
moment. Făzăniţa este mai mica in greutate.
Glasul cocosului este un ţipat strident, pe care îl scoate seara când se urca in arbori sa
doarmă, in zori când coboară si in caz de pericol.
Maturitatea sexuala la fazan este la 10 luni si împerecherea poate avea loc in martie, îndată
ce vremea este calda. În timpul împerecherii găinile sunt cele care se aduna in jurul cocosului,
având loc si aici lupte cu rivalii.
Făzăniţa îşi face cuibul pe pământ intr-o adâncitură, unde adună ceva fire de iarba uscată si
eventual câteva pene. Stabilirea cuibului este fundamentală pentru soarta puilor. Depunerea ouălor
începe in funcţie de mersul vremii, cam 1-10 aprilie, si daca făzăniţa nu este supusa vreunei
agresiuni se termina in 3 săptămâni. Făzăniţele fac de regula 10-12 oua. Culoarea ouălor este
verzui-deschisă, unele fiind insa aproape brune. În momentul in care depunerea de oua este
încheiata, făzăniţa se desparte de cocoŞ si începe clocitul, perioada incubaţiei fiind de 24-25 de zile.
Puii părăsesc cuibul îndată după ieşirea din oua, hrana lor in prima perioada fiind predominant de
natura animală.
Fazanul are mulţi duşmani si nu ştie cum sa se apere de aceştia: pisicile hoinare si câinii
vagabonzi, coţofenele si ciorile le consuma ouăle, vulpea, dihorul, viezurele, pisica sălbatica,
nevăstuica, chiar si ariciul si mistreţul îi mănâncă ouăle si puii, dintre pasări răpitoare cea mai
periculoasa fiind uliul porumbar.
Metoda de vânătoare cea mai frecventă este goana la pădure, pentru asigurarea unei vânători
reuşite fiind necesar sa se respecte următoarele reguli: Goanele sa fie scurte de numai 200-300m,
înainte de vânătoare cu o zi sau doua sa se aşeze la hrănitori hrana obişnuita a fazanilor, sa fie cel
puţin doi gonaci la un vânător. Vânătoarea la fazani nu este recomandata in zile cu vanturi puternice
si zăpezi mari.
O vânătoare mult mai sportiva si mai frumoasa la fazani este aceea cu câinele de aret sau la
sărite, fără câine, mergând pe lângă mărăcinişuri, tufe, porumbişti etc.
Trofeul la faza îl reprezintă penele frumoase; adeseori este reţinut ca trofeu si neutralizat
întregul fazan.

Prepeliţa (Coturnix coturnix)

Pasăre de talie mică, 100-150 g, de culoare brună cu dungi transversale şi longitudinale
gălbui. Masculii au dungi mai închise la culoare pe guşă.
 Prepeliță Potârniche

Pasăre migratoare, soseşte în aprilie şi pleacă în septembrie şi poate fi uşor recunoscut după
sunetele specifice. Este specie de câmpie dar se poate întâlni până în zona montană inferioară.
Hrana este reprezentată de seminţe, larve, insecte etc.
Specie poligamă care îşi face cuibul pe sol şi depune 10-20 ouă uneori de două ori pe an.
Puii sun nidifugi.
Se vânează la picior sau cu câine aportor.
Potârnichea (Perdix perdix)
Potârnichea are lungimea totala a corpului de 310-330 mm, lungimea aripii de 148-162mm,
lungimea cozii de 80-95mm,anvergura de 510-535mm. Greutatea variază după anotimpuri, toamna
350-400g scăzând sensibil iarna.
Culoarea generala a penajului este cenuşie, iar culoarea roşcata a capului si guşei se găseşte
la ambele sexe. Masculul prezintă pe abdomen pene de culoare brun-castanie aşezate in forma unei
potcoave. Aceasta potcoava exista si la femele, mai puţin pronunţata. La majoritatea femelelor,
exista deasupra ochiului sau pe creştetul capului o pata deschisa, care la mascul lipseşte, acesta
având capul de culoare roşcată.
Longevitatea potârnichii nu este precis stabilita, acolo unde se vânează sau se prind
potârnichi vii, ele sunt recoltate aproximativ la vârsta de 1-3 ani.
Simţurile cele mai dezvoltate sunt auzul si văzul. Glasul adulţilor este un ţipăt specific, iar al
puilor un piuit slab. Urma potârnichii seamănă cu cea a fazanului, fiind însa mai mica.
Este o pasare a câmpiilor si colinelor cultivate agricol, cu vegetaţie variata care sa-i poată
oferii adăpost: tufişurile, grupurile de mărăcini, iarba uscata etc.
Specialiştii arata ca potârnichile pot fi întâlnite la dealuri cat si la munte. Solul cel mai
potrivit este cel nisipos, permeabil, fertil, nefiindu-i prielnice cele argiloase care ţin apa, dăunând
atât ouălor cat si mersului puilor. Potârnichea este foarte fidela locului de trai, fiecare stol având un
câmp de mişcare limitat (500m), zona care creste la 1-2 km numai iarna.
Cuibul pentru clocit îl face pe sol, intr-o adâncitura naturala si adăpostita, larga de 12-15cm
si adânca de 5-8cm, pe care o căptuşeşte cu iarba uscata si fulgi. Ouatul are loc in aprilie, intr-un
cuib putându-se găsi 10-15 oua, uneori chiar mai multe. Ouăle sunt mici, lungi de circa 3,5cm, de
culoarea smântânii mergând pana la tonuri de brun-deschis, uneori si cu nuanţe roşii. Durata
incubaţiei este de 24-25 zile si începe imediat după terminarea pontei.
Puii părăsesc cuibul imediat ce se usucă si se dezvolta destul de repede, in funcţie de hrana
existenta in apropiere. In primele doua săptămâni hrana puilor este exclusiv animala (viermi,
furnici). Cocosul ia parte la conducerea puilor pe teren si la creşterea lor. La doua săptămâni puii
pot sa se ridice in zbor la mica înălţime si pe distanta scurta. La trei luni penajul puilor seamănă cu
cel al adulţilor. Potârnichea merge pe jos de preferinţă deoarece are picioare musculoase, înălţându-
se in zbor numai in caz de nevoie, când este speriată. Când zboară scoate un fel de ciripit "cip-cip-
cip". Necesarul de apă şi-l asigura de regulă din hrană, iar in perioadele de secetă îndelungată se
îndreaptă către lunci, pe lângă ape, unde este mai multa umezeală.
Duşmanii principali sunt ciorile, coţofenele, dihorii, câinii si pisicile hoinare, ulii etc.
Metoda de vânătoare cea mai frumoasa si cea mai sportiva o consideram a fii cea la sărite
cu câinele la aret. Se vânează cu vântul in fata, pentru a da posibilitatea câinelui sa prinde uşor
mirosul potârnichilor. Se mai practică si metoda la fâşii, prin care mai mulţi vânători, fiecare
încadrat de doi gonaci, se aşează in linie, înaintând si trăgând in potârnichile ce se ridica imediat
dinaintea lor.
Carnea de potârniche este foarte gustoasa si foarte căutată.
Familia Anatidae
Subfamilia Anatinae
Raţa mare (Anas platyrhynchos) Lungime de 55-65 cm, greutate 0.9-1.5 kg. Dimorfism
sexual evident, masculii fiind viu coloraţi în comparaţie cu femelele. Masculii au capul şi gâtul
verzi despărţite de restul corpului printr-o dunga albă. Femelele sunt brun-gălbui. Două din penele
din coadă sunt răsucite.

Pasăre migratoare care în iernile uşoare rămâne la noi. Existenţa ei este legată prezenţa
bălţilor şi a vegetaţiei specifice.
Hrana este reprezentată de diverse plante acvatice dar şi de cereale, insecte, viermi, melci
etc. Specie monogamă care îşi construieşte un cuib simplu în scorburi, tufărişuri etc., depune 8-14
ouă verzui pe care le cloceşte 22-28 zile. Răţoiul rămâne în preajma cuibului sau caută alte raţe dar
participă la creşterea puilor. Puii sunt nidifugi.
Sarsela de vară (Anas querquedula)
Lungime de 35-39 cm, greutate 0,3-0,4 kg, masculul are capul negru cu dungi albe de la
ochi la ceafă. Femela gălbuie cu pete dese brune.

Pasăre de pasaj şi oaspete de vară legat de existenţa bălţilor.

Se hrăneşte cu seminţe şi vieţuitoare acvatice.
Cloceşte în nordul Europei şi iernează în sudul Europei.
Subfamilia Anserine
Gâsca de vară (Anser Anser)
 Din speciile de gaste salbatice cunoscute, doua fac obiectul vanatorii in Romania : gasca de
vara (Anser Anser rubrirostris) si garlita mare (Anser albifrons).
Gasca de vara sau gasca mare este cea mai mare dintre gastele intalnite la noi, atingand
140-160 cm anvergura aripilor si o greutate intre 2,7 si 5 kg. Se aseamana foarte mult la glas cu
gasca domestica, al carei stramos este. Are culoarea maro-cenusiu, iar ciocul si labele sunt roz.
Cuibareste in sud-estul Europei (dintre speciile de gaste salbatice, este singura care cloceste
in tara noastra), Asia Mica si Rusia. Migreaza in nord-vestul Indiei , Burma sau sudul Chinei. Gasca
de vara traieste in grupuri de diverse marimi, de la mici familii la carduri de cateva mii. Celebrul
cercetator austriac Konrad Lorenz, unul dintre parintii etologiei moderne, a stabilit ca varsta
maxima la care ajung exemplarele din aceasta specie ar fi de 20 de ani.
Garlita mare (Anser albifrons) este o gâsca de dimensiuni medii, cu anvergura aripilor de
130-150 cm si greutatea intre 1,9 si 3,3 kg. Ajunge la noi toamna, începând cu a doua parte a lunii
octombrie. Este de culoare cenuşie, cu dungi negre neregulate in zona pieptului si alb în jurul
ciocului (denumirea ei in engleza este “White-fronted Goose” sau “Speckelebelly”).
Labele sunt portocalii. Exemplarele tinere au pieptul cenușiu uniform si nu au alb in zona
ciocului. Gârlița mare cuibărește in nordul Europei si al Asiei si iernează in sudul Europei, cu
populații foarte mari, de ordinul zecilor de mii, prezente in tara noastră. De regula, înnoptează pe
lacuri sau pe Dunăre si râurile mari, ca Oltul, (atunci când lacurile înghețata), de unde zboară spre
câmp, pentru mâncare, la primele crâmpeie de lumina. Printre favoritele lor se număra rapița si
grâul, dar mănâncă si boabe de porumb ramase pe câmp sau ierburi acvatice.
Metodele folosite la vânătoarea de gâsca sunt panda la balta sau la locul de hrănire. Ambele
presupun cunoașterea locurilor de trecere, de obicei pasările urmează același traseu, cu condiția sa
nu fie deranjate. De aceea, observațiile din teren sunt foarte importante in stabilirea strategiei care
trebuie adoptata. Vânătorii așteaptă camuflați venirea stolului de gâște, fie folosindu-se de
adăposturile naturale (șanțuri de irigații, pâlcuri de pădure, culturi de porumb neculese), fie sapanu-
si o groapa pe câmp, pe care o acoperă cu vegetație sau plase de camuflaj. Pământul care rămâne
trebuie îndepărtat, fiindcă gâsca are memorie topometrica, iar la primele semne ca s-a schimbat
ceva in peisaj se va ridica si mai mult sau va evita acel loc. Condițiile meteo nefavorabile au un rol
foarte important in reușita unei vânători la gâsca, întrucât ceata si vântul puternic le determina sa
zboare mult mai jos decât de obicei. De asemenea, camuflajul, atrapele si chematorile sunt si ele
importante, mai ales atunci când vremea nu este un aliat. Nu trebuie uitat însa cel mai important
aspect – trebuie sa fie gâște in zona ! !
Gâsca se vânează cu arma lisa, cu alica de 3,5 pana la 5 mm. In tarile unde este interzisa
folosirea alicelor de plumb la balta, se utilizează cele de otel cu măcar doua mărimi mai mari, ca
BBB sau BB. Distanta de tragere variază intre 5-10 m (pe ceata sau viscol) si 35-40 m. Peste 40 de
metri, puține gâște cad in foc si multe pleacă rănite, fără ca vânătorul sa știe ca le-a lovit si să le
poată căuta. In Romania, sezonul de vânătoare începe de la 15 august si tine pana la 28 februarie, cu
unele modificări (sezonul 2007-2008 a început la 1 septembrie).
Ordinul Limicole
Familia Scolopacidae
Sitarul (Scolopax rusticola)
Este o pasare mică cam cât o becaţină, migratoare, in tara noastră fiind in trecere, puţine
exemplare rămânând sa cuibărească la noi. Ornitologii si biologii au identificat de-a lungul
timpurilor zonele de migraţie ale sitarilor, însă din ultimele estimări ale cercetătorilor se pare ca au
loc schimbări ale culoarelor de migraţie, odată cu modificarea semnificativa a climei.Ca aspect fizic
este inconfundabila in comparaţie cu alte pasări, cu ochi mari parca adaptaţi traiului de noapte care
ii asigura o vedere radiala de aproape 360 de grade, dar cu care vede excelent si ziua, dovada fiind
zborul său de apărare în zig-zag. Are ciocul sau lung specific cu care scotoceşte pământul reavăn in
căutare de larve si rame, hrana sa de baza. Penajul de culoare ruginie pătat cu diferite nuanţe este in
simbioza cu mediul in care trăieşte, asigurându-i o camuflare perfecta in fata duşmanului. Cele mai
dezvoltate simţuri sunt văzul si auzul. Sitarul nu are nici-o preferinţa fata de o anumita specie de
arbori putând fi găsit de la pădurile de molid , la cele de salcâmi, sau mesteceni si arini. Prefera
pădurile care au in componenta subarboret bogat ramificat in vecinătate cu fanate sau păşuni

Sitar Becațină

Depune o ponta de cel mult 4 oua, rar când depune a doua si cu un număr mai mic de oua,
doar atunci când o pierde pe prima in totalitate. O particularitate este ca odată părăsit cuibul nu mai
revine la el. In caz de ameninţare îşi acoperă puii ce frunze sau ii ia in zbor ţinându-i strâns intre.
Se ştie faptul ca se întovărăşeşte in migraţie cu sprintenele codobaturi, apoi la munte se
spune ca au sosit atunci când se aude glasul mierloiului seara si la câmpie când încep sa cânte
ciocârliile. Nu sunt de ignorat nici indiciile din observarea florei spontane, adică in momentul când
irumpe floarea galbena de corn sau atunci când începe apariţia pufului pe matisorii de salcie. Apar
mai de timpuriu in sud si întârziind destul de mult in zonele muntoase, perioada de trecere fiind in
intervalul 10 martie-15 aprilie.
Cea mai interesanta vânătoare se desfăşoară la pânda de seara (sau dimineaţa). Se susţine ca
la aceste pânde se împuşca mai mult masculi, datorita faptului ca sitarii se împerechează in timpul
migraţiei. Panda de seara durează aproximativ o jumătate de ora si se accentuează pe măsura ce ziua
creşte. In locul de pânda se merge înainte de ora 7pm.
O alta metoda de vânătoare este cea la picior cu ajutorul câinelui pontator. Referitor la
muniţia cu care se trage este de la 2mm la 3 mm.
Becaţină comună (Gallinago gallinago)
Pasăre migratoare (de pasaj) care se poate întâlni în timpul verii în zonele umede de lunci,
tundră, etc., din Rusia până în Islanda. Migrarea are loc spre Africa şi sudul Asiei.
Cuibul îl face pe sol fiind bine camuflat.
Adulţii au 23-28 cm, cu o anvergura de 39-45 cm. Corpul este brun pestriţ pe deasupra şi
mai palid pe abdomen. Au o dungă întunecată, peste ochi, cu dungi pe creştet.
Se hrănesc pe sol în terenuri mlăştinoase viermi, râme, diferite insecte.
Când „face curte”, masculul zboară în cercuri după care se lasă în gol scoţând un sunet
specific.
Este pasăre foarte timidă stând foarte bine camuflată în vegetaţia specifică zonelor umede.
Are un zbor specific, in zigzag pentru a păcăli eventualii prădători.
Familia Columbidae
Porumbelul gulerat (Columba palumbus)
Are o greutate de maxim 0,5 kg, albastru pe cap şi gât cu două pete albe laterale, spatele
cenuşiu-albăstrui.
La noi este oaspete de vară sau de pasaj putând fi întâlnit în toate regiunile ţării.
Ca toate columbidele depune două ponte de câte 2 ouă, puii sunt nidicoli.
Trăieşte în stoluri, iernează în sudul Europei şi nordul Africii.
Porumbelul de scorbură (Columba oenas) are o greutate de maxim 0,4 kg, albastru pe cap
şi gât , spatele cenuşiu-albăstrui cu o pată verzuie pe pieptul roşcat. La noi este oaspete de vară sau
sedentar putând fi întâlnit în toate regiunile ţării. Ca toate columbidele depune două ponte de câte 2
ouă, puii sunt nidicoli.
 Turturica (Streptopelia turtur)
Mai mic decât precedenţii, greutate maximă de 0,2 kg, pe gât cu dungi negre şi albe, spatele
brun ruginiu cu pete negre.
Oaspete de vară care poate fi întâlnit în toată ţara.
Ouăle le depune în cuiburi în arbori.
Guguştiucul (Streptopelia decaocto)
Specie adaptată la traiul în comunităţile umane care a devenit sedentară la noi după ce
arealul s-a extins din sudul Eurasiei. Pasăre mică cenuşiu-violacee cu o dungă neagră pe gât.
Familia Corvidae
Corbul (Corvus corax) este cea mai mare pasăre din ordinul Paseriformelor. Este probabil
pasărea cu cea mai mare amplitudine ecologică între toate păsările lumii.
Întâlnit încă din vechime în Europa, Africa, Asia şi America, iar după unele atestări mai
recente şi în Australia, corbul uimeşte şi prin faptul că supravieţuieşte în zone de mare asprime, din
cele deşertice până în cele polare. Această capacitate este explicată prin inteligenţa sa, corbul având
cel mai mare indice de inteligenţă între toate zburătoarele.
Lungimea sa este în jur de 65-70 cm, depăşind cu mult ciorile, cu care neştiutorii îl confundă
adesea. De asemenea, este în general de un negru uniform, lucios şi accentuat, cu vagi nuanţe de
albastru-metalic. Are coadă rombică, aripi puternice, cu anvergură medie şi profunzime. Zboară
foarte bine, ajungând la înălţimi de peste 2000 metri; la nevoie planează vreme îndelungată. În
zonele de munte, atunci când este în zbor planat, turiştii neexperimentaţi confundă corbul cu
acvilele sau vulturii, deşi are anvergura evident mai mică şi coloritul mult mai închis (negru).
Ciocul este lung, uşor încovoiat şi puternic, iar ghearele de pasăre de pradă.

Corb

Alimentaţia corbului este omnivoră. Consumă la nevoie şi seminţe sau pâine, nu

dispreţuieşte nici alte produse alimentare umane (caşcavalul, de pildă), dar vânează şi insecte,
amfibii, chiar şi peşti, în apele mici, reptile, mamifere mici (şoareci, hamsteri, chiţcani etc) şi, la
nevoie, chiar şi păsări mici sau pui de pasăre. De asemenea nu se dă în lături nici de la cadavre,
fiind în mod normal un sanitar natural.
Cuibul corbului este mare şi construit fie în vârful unor copaci bătrâni, fie pe stânci cât mai
greu accesibile. Este realizat din mai multe straturi de crengi împletite, acoperite apoi cu nămol,
apoi cu păr, lână şi alte materiale moi. Talentul de constructor, amplitudinea ecologică şi inteligenţa
corbului determină o serie de variaţii în tipologia construirii cuiburilor, caselor in copaci.
Corbul depune ouăle încă în luna februarie, începând chiar din această lună clocitul. Femela
se bazează în această perioadă - pentru hrănire - pe ajutorul masculului, fără de care ouăle ar
îngheţa. Clocitul durează cca. 21 de zile. Masculul, atunci când nu caută mâncare pentru femelă, stă
în apropierea cuibului, păzindu-l cu multă grijă. După eclozare puii mai stau în cuib cca. 40 de zile,
fiind hrăniţi pe rând de părinţi.
Inteligenţa excepţională de care corbul a dat dovadă de-a lungul istoriei, dar şi rapacitatea sa
deosebită, au creat în jurul să nenumărate legende şi mituri. Acestea au fost sporite şi de capacitatea
corbului de a fi îmblânzit cu uşurinţă, ca şi de a învăţa un număr limitat de cuvinte (între 9 şi 20,
după sursă), pe care le foloseşte, se pare, în mod intenţionat, nu reflex .
 Inteligenţa sa a atras însă nu doar respectul, ci şi ura oamenilor, care în multe situaţii,
stăpâniţi de superstiţii distrugătoare, au încercat să extermine această pasăre. Desigur, o influenţă a
avut-o şi lăcomia corbului, care a creat o impresie neplăcută multora, mai ales în timpul molimelor
sau războaielor când, asemenea ciorilor şi altor păsări sanitari naturali, consuma trupurile celor
căzuţi.
Ciora grivă (Corvus cornix)
Are o lungime de 40-50 cm, capul, gâtul şi coada negre, restul cenuşiu. Pasăre sedentară şi
foarte frecventă în Transilvania şi nordul Moldovei.

Cioară grivă și cioară de semănătură

Pasăre gregară, cuibăreşte în colonii şi poate produce pagube la vânatul mic.

Cioara de semănătură (Corvus frugileus)
Pasăre complet neagră aproximativ de aceeaşi mărime ca anterioara, sedentară sau oaspete
de iarnă. Manifestă un gregarism pronunţat cuibărind în colonii.
Unii autori sunt de părere că poate produce pagube, iar alţii susţin că este folositoare în anumite
sectoare
Stăncuţa (Corvus monedula)
Mai mică decât cioara, are ceafa cenuşie, este sedentară sau oaspete de iarnă, se întâlneşte în
toată ţara în colonii.

Stăncuță, gaiță, coțofană

Gaiţa (Garulus glandarius)

Penaj cenuşiu-roşcat, cu pene albastre pe aripi, cu mare plasticitate ecologică, din deltă până în
golul alpin. Poate produce pagube.

Coţofana (Pica pica)

Pasărea neagră cu abdomenul, spatele şi umerii aripilor alb, coada lungă de cca. 25 cm. Se
întâlneşte în toată ţare până în zona montană inferioară, în lunci şi zăvoaie. Iarna se adună în
grupuri mici. Produce pagube.
 Capitolul 4. Ocrotirea și îngrijirea vânatului

4.1. Asigurarea hranei, adăpostului şi liniştii vânatului

Condiţia fundamentală ca o populaţie de vânat să evolueze în parametrii corespunzători pe
cuprinsul unui anumit teritoriu este ca aceasta să dispună de hrană, adăpost şi linişte. Pentru a se
dezvolta în condiţii corespunzătoare fiecare specie de vânat are nevoie de hrană îndestulătoare atât
sub aspectul cantitativ, cât mai ales sub aspectul calitativ. Animalele sălbatice sunt în general mult
mai selective în alegerea hranei decât cele domestice. Selectivitatea în alegerea hranei diferă chiar
în cadrul aceleiaşi populaţii în funcţie de vârsta, sexul sau poziţia în grup a indivizilor.
De menţionat că şi calitatea hranei oferită de anumite părţi ale aceleaşi plante este diferită
în funcţie de o multitudine de factori cum ar fi dispoziţia în teritoriu, momentul circadian sau
momentul sezonier la care vânatul are acces la hrana respectivă. Într-un ciclu circadian plantele
ierboase prezintă de regulă variaţii semnificative ale conţinutului de umiditate. În cadrul ciclului
anual de dezvoltare aceeaşi plantă îşi modifică în mod semnificativ conţinutul în constituenţi
nutritivi.
Materia de bază din care este constituit organismul vânatului se poate grupa în şapte
categorii principale: apă., glucide(hidraţi de carbon), proteine şi alte substanţe azotoase,
lipide(grăsimi), minerale(macro-elemente), oligo-elemente şi vitamine. Pentru dezvoltarea normală
a individului, hrana consumată trebuie să aibă anumite calităţi perceptibile senzorial (miros, gust) şi
să conţină categoriile principale de substanţe constituente şi nutritive în cantităţile necesare
desfăşurării normale a proceselor metabolice.
Pentru asimilarea corespunzătoare a elementelor nutritive unele specii de vânat au nevoie şi
de anumite accesorii alimentare, cum ar fi la mamifere sarea, iar la păsări nisipul sau pietrişul din
care indivizii maturi îşi aleg gastroliţii necesari în triturarea unor anumite categorii de hrană
vegetală. Sarea ( NaCl) este strict necesară în primul rând pentru speciile rumegătoare deoarece
aceasta intervine în procesele de digestie a hranei. În natură sarea poate fi găsită în cantităţi
suficiente numai în anumite zone cu salinitate mare. În majoritatea terenurilor de vânătoare sarea
trebuie amplasată la îndemâna vânatului cu preponderenţă în perioadele cu disponibilităţi maxime
ale furajului verde.
Apa necesară proceselor metabolice poate proveni din compoziţia hranei, poate fi acumulată
o dată ca hrana ( roua, picăturile de ploaie rămase pe vegetaţie, zăpadă) sau dintr-o sursă de apă prin
adăpare. Nevoile zilnice de apă ale unui animal reprezintă în medie 10-15% din greutatea sa.
Principala sursă de energie uşor asimilabilă de organism este constituită din glucide şi lipide.
Lipidele acumulează cele mai mari cantităţi de energie, prin metabolizarea acestora rezultând de
2,25 ori mai multă energie decât în cazul proteinelor sau glucidelor. Proteinele sunt constituite din
diverse combinaţii de aminoacizi şi sunt constituenţii fundamentali ai organismului. Ele au un rol
structural esenţial fiind folosite ca sursă de energie numai în mod excepţional. Dintre numeroşii
aminoacizi care compun proteinele, un număr de unsprezece sunt consideraţi “esenţiali” deoarece
nu pot fi sintetizaţi de majoritatea organismelor. Aceştia trebuie să poată fi asimilaţi din hrana
disponibilă fiecărui individ. Cantităţile de aminoacizi esenţiali din hrana vânatului sunt diferite în
funcţie de specie. Prin specializarea procesului de digestie rumegătoarele sunt capabile să
sintetizeze aminoacizii necesari prin metabolizarea parţială a microorganismelor ce se dezvoltă în
rumen în procesul fermentaţiei primare a hranei.
Dintre mineralele care compun organismul cele mai importante sunt calciul(Ca) şi fosforul
(P);. ele reprezintă trei sferturi din totalitatea mineralelor ce compun organismul. Circa 99% din
cantitatea de calciu şi circa 80% din cea de fosfor se regăseşte în oase şi dinţi. În afară de
constituirea scheletului, calciul şi fosforul joacă un rol esenţial de constituţie a sistemului nervos, în
contracţiile musculare şi în coagularea sângelui. La indivizii în creştere carenţele de calciu se
manifestă prin rahitism. Cu cât raportul calciu / fosfor dintr-un aliment este mai depărtat de valoarea
optimă cu atât absorbţia celor două elemente este mai dificilă. Alte macro-elemente necesare sunt:
sodiul( N) , clorul( Cl.), magneziul( Mg.) potasiul( K) şi sulful(S).
 Oligoelementele sau microelementele sunt indispensabile în reglarea funcţiilor vitale. Dintre
cele 22 oligoelemente prezente în organism unele sunt indispensabile funcţionării acestuia fiind
categorisite ca micro-elemente esenţiale: manganul( Mn) , fierul( Fe.), cuprul(Cu), zincul( Zn.),
iodul (I), şi cobaltul (Cb). Rolul oligoelementelor este diferenţiat; manganul contribuie la creştere şi
reproducere; fierul la constituirea hemoglobinei; cuprul la creştere, pigmentarea părului şi penelor;
cobaltul la formarea vitaminei B-12, maturaţia globulelor roşii, etc.; zincul la dezvoltarea
scheletului; iodul la formarea hormonului tiroidian, care guvernează funcţionarea sistemului nervos,
a sistemului muscular, a sistemului circulator şi a celui de reproducere.
Vitaminele sunt substanţe organice indispensabile desfăşurării proceselor vitale pe care
organismele nu le pot sintetiza sau le sintetizează în cantităţi insuficiente.
Cantitatea şi calitatea hranei necesare vânatului nu este constantă. Profilul alimentar al
speciilor se află într-o dinamică permanentă dependentă de stadiile fiziologice specifice
organismului. Se pot decela diferenţieri ale nevoilor de resurse alimentare în diverse faze de
dezvoltare individuală: perioada gestaţiei, şi perioada alăptării la femelele mamiferelor; perioada de
creştere a exemplarelor tinere; perioada ouatului la păsări; perioada năpârlitului; perioada creşterii
coarnelor la masculii cervidelor; perioada de refacere a masculilor după epocile de împerechere. De
asemenea, se pot menţiona diferenţieri importante în dinamica profilului alimentar în perioadele de
acumulare a grăsimii necesare traversării sezonului de iarnă cu resurse de hrană deficitare, sau în
perioadele de acumulare de grăsimi necesare pentru parcurgerea somnului de iarnă.
Resursele naturale de hrană din cadrul ecosistemelor se găsesc de asemenea într-o dinamică
sezonieră. Fenologia dezvoltării diferitelor specii vegetale face ca atât suculenţa lor precum şi
conţinutul în principii nutritive să se modifice de-a lungul unui sezon de vegetaţie. În acelaşi ritm
anual sau multianual, după caz, componenta hranei naturale se diversifică prin maturarea fructelor
şi seminţelor, resurse nutritive de mare valoare.
Considerând că anumite elemente nutritive nu se regăsesc în cantităţi suficiente pe tot
parcursul anului sau că atitudinea comportamentală a animalului nu permite acumularea acestora în
cantităţile necesare, exemplarele de vânat prezintă modificări sezoniere ale greutăţii diferite în
funcţie de vârstă, sex sau poziţie ierarhică în grupurile gregare. În mod normal, în mediul natural
nemodificat prin intervenţia antropică, animalele sălbatice efectuează deplasări sezoniere menite să
le asigure exploatarea integrală a resurselor de hrană din cadrul ecosistemelor specifice.
Se determină astfel în funcţie de resursele de hrană ale ecosistemelor şi de preferinţele
vânatului, pentru fiecare specie, un lanţ alimentar anual. Dat fiind că puţine ecosisteme de pe
cuprinsul României se mai găsesc în starea naturală, o mare parte fiind transformate în terenuri
agricole numărul exemplarelor speciilor sălbatice s-a redus. Resursele de hrană în terenurile
cultivate depind în primul rând de selectivitatea speciilor de vânat şi în al doilea rând de natura
culturilor agricole respective. Ciclurile de producţie ale plantelor cultivate sunt în general mult mai
scurte decât ciclurile de dezvoltare naturală a plantelor sălbatice.
Ecosistemele forestiere au suferit şi ele transformări importante datorate în primul rând
necesităţilor sporite de material lemnos de calitate superioară. Modelele de gospodărire silvică
preluate şi aplicate de silvicultura din România au fost fundamentate în primul rând unicriterial pe
principiul măririi producţiei de masă lemnoasă. S-a realizat o asemenea situaţie, pe de o parte prin
structurarea corespunzătoare a producţiei arboretelor naturale iar pe de altă parte prin modificarea
compoziţiei arboretelor naturale promovându-se introducerea de specii noi considerate a fi mai
eficiente sub aspectul producţiei de masă lemnoasă( răşinoase, plopi euramericani, etc.) Au fost
promovate astfel de specii pe suprafeţe întinse, rezultate din îndiguiri şi desecări, lucrări de
substituire a arboretelor destructurate ecologic.
Fragmentarea ecosistemelor naturale prin diferite activităţi antropice provoacă de multe ori
imposibilitatea deplasării sezoniere a populaţiilor de vânat pentru căutarea hranei. Se pune astfel
problema accesibilităţii în plan spaţial a resurselor de hrană. S-a remarcat că în funcţie de
capacitatea de adaptare şi de suport a prezenţei umane unele specii de vânat sunt mai avantajate:
căpriorul de exemplu, este mult mai adaptabil la activităţile antropice decât cerbul sau capra neagră.
 Datorită compoziţiei şi valorii nutritive diferite tipuri de hrană sunt căutate de vânat într-o
anumită ordine a preferinţelor. Sub acest aspect resursele de hrană, se pot împărţii în trei categorii
principale: hrană preferată, hrană de bază şi hrană de mizerie. La limita extremă se poate categorisi
hrana toxică, hrană care poate produce disfuncţii digestive majore sau chiar moartea unor
exemplare. De regulă, animalele mature evită plantele cu toxicitate naturală puternică, mai expuşi în
acest sens fiind puii sau exemplarele juvenile.
Hrana preferată include categoriile furajere cele mai atractive la un moment dat datorită
gustului acestora sau prezenţei unor constituenţi nutritivi deficitari. Hrana preferată nu este
neapărat cea cu valoarea nutritivă cea mai ridicată.
Hrana de bază este constituită din câteva categorii de furaje capabile să asigure parcurgerea
perioadelor dificile ale lanţului alimentar fără ca individul să piardă din greutatea corpului. Hrana
de bază are de regulă o valoare nutritivă bună, iar vânatul o foloseşte cu preponderenţă după ce
categoriile de hrană preferată au fost epuizate.
Hrana de mizerie este constituită din anumite categorii de furaje rămase disponibile după ce
hrana de bază a fost epuizată sau a devenit inaccesibilă din diferite cauze. Valoare nutritivă a acestei
categorii de hrană este redusă, iar folosirea sa pe o perioadă mai îndelungată provoacă scăderea în
greutate a indivizilor.
Încadrarea într-o categorie sau alta a unei resurse de hrană diferă în funcţie de specia care
apelează la aceasta. Este exemplificat adesea faptul că în sezonul de iarnă cetina de molid,
constituie o resursă de hrană de mizerie pentru cervide în timp ce pentru cocoşul de munte aceasta
este o resursă de hrană de bază.
Resursele alimentare naturale se află într-o succesiune sezonieră dictată de fenologia
dezvoltării elementelor fiecărei biocenoze din cadrul ecosistemelor cuprinse într-un anumit teren de
vânătoare. Aceste resurse se pot grupa în cinci categorii de bază: ierburi, fructe cărnoase, seminţe,
furaj lemnos şi hrana de origine animală. Între categoriile de hrană de provenienţă vegetală nu
există o demarcaţie strictă putându-se constata anumite suprapuneri datorate pe de o parte
variabilităţii deosebire a componentelor acestor categorii iar pe de alta modificărilor sezoniere a
compoziţiei plantelor. Succesiunea sezonieră a diferitelor categorii de resurse alimentare de care
dispune vânatul formează lanţul alimentar anual. În cadrul acestuia se diferenţiază perioade când o
anumită categorie este preponderentă, complementară cu altele sau lipsă.
Lanţul alimentar anual al unei specii de vânat trebuie analizat atât sub aspectul acoperirii
necesarului de elemente nutritive cât şi sub aspectul accesibilităţii diferitelor părţi ale plantei.
Fenomenul de îngheţ la sol, de exemplu, poate face inaccesibili tuberculii de cartofi sau de napi ori
diverse rădăcini sau larve pentru mistreţ dar nu afectează resursa de hrană constituită din jir sau
ghindă sau ştiuleţii de porumbul amplasaţi ca hrană complementară.
Pentru majoritatea speciilor de vânat trebuie analizată şi accesibilitatea climatică a resurselor
de hrană naturală. Zona de climă temperată peste care se suprapune teritoriul României este
caracterizată prin ierni lungi în care prezenţa stratului înalt de zăpadă poate limita drastic
accesibilitatea vânatului la resursele naturale de hrană. Se impune în asemenea situaţii ca resursele
de hrană care lipesc temporar din lanţul alimentar anual să fie completate prin măsuri de gestiune
cinegetică. Se are în vedere pe de o parte completarea resurselor de hrană naturală pe timpul
perioadei de vegetaţie prin culturi de specii furajere destinate consumului “in situ” iar pe de altă
parte realizarea de culturi destinate recoltării şi conservării pentru perioadele critice de iarnă când
acestea se distribuie vânatului ca hrană complementară.
La analizarea capacităţii trofice a unui teren de vânătoare este necesară identificarea fiecărei
verigi a acestui lanţ trofic minim sub trei aspecte: cantitativ, calitativ şi din punct de vedere al
accesibilităţii. Cantitatea de resurse trofice disponibile trebuie să fie corespunzătoare numărului de
exemplare dintr-o anumită specie, care se doreşte a fi menţinut în terenul de vânătoare respectiv.
Pentru mărirea acestuia este necesară analizarea a lanţului trofic alimentar anual şi intervenţia cu
cantităţi complementare necesare în perioadele cu cel mai mare deficit de hrană naturală. Sub aspect
calitativ este necesară cunoaşterea compoziţiei şi conţinutului în constituenţi nutritivi ai diferitelor
categorii de furaje care se pot distribui ca hrană complementară. În tabelul 13.5. se prezintă cei cinci
parametrii nutriţionali de bază pentru câteva dintre alimentele de bază în hrana complementară a
vânatului( Collin B., 1992).

Compoziţia principalelor categorii de furaje.

Materie Compoziţie *
Nr. Furajul uscată, % (g / kg materie uscată )
Crt.
U. F. P. B. D. Ca (g) P(g)
0 1 2 3 4 5 6
1 Fân natural 85 0,63 66 6,4 3,1
2 Fân de trifoi 85 0,57 101 12,3 2,4
3 Fân de lucernă 85 051 115 15,3 2,4
4 Iarbă naturală 17,5 0,86 124 7,4 3,9
5 Lucernă dezhidratată 91 0,59 114 17 2,5
6 Grâu 86,4 1,23 111 0,7 3,7
7 Paie de grâu 88 0,30 0 2 1
8 Tărâţe de grâu 87,1 0,82 128 1,2 12,3
9 Orz 85,9 1,16 88 0,9 4
10 Ovăz 86,8 0,95 96 0,9 3,8
11 Porumb 86,5 1,28 75 0,3 3,5
12 Turte de in 89,2 0,91 327 4,7 9,4
13 Turte de soia 88 1,16 460 3,6 7,2
14 Secară 86,1 1,20 79 0,7 4,4
15 Sfeclă furajeră 13,5 0,92 86 2 1,5
16 Siloz de porumb 31,3 0,83 41 2,4 2,5
17 Lapte smântânit 10 1,41 336 13,5 10,4
18 Melasă de sfeclă 77,5 0,96 62 3,5 0,3
19 Peşte 90 0,9 546 73,1 38,1
20 Carne osoasă 90 1 471 93,5 50,1
21 Pulpă fructe proaspătă 11 0,99 67 13 1
22 Pulpă fructe uscată 91 0,97 52 13 1
23 Concentrat pentru vânat 90 1,05 160-338 8,3 5,5

*) - U. F.- unitate furajeră –echivalentul energiei realizate prin digestia cantităţii de 1 kg de orz cu
umiditatea 15 % ( circa 1,880 kcal.)
-P. B. D. –Proteină brută digestibilă
-Ca -Calciu
-P -Fosfor
În terenurile agricole deficitare în resurse de hrană sau unde se remarcă lipsa posibilităţilor
de adăpost se recomandată înfiinţarea de culturi speciale destinate hranei vânatului precum şi
amenajarea de remize pentru hrană sau remize mixte, pentru hrană şi adăpost. În fondul forestier se
rezervă anumite suprafeţe destinate special hranei vânatului. Aceste suprafeţe se menţin fie ca
păşuni sau fâneţe naturale ori ameliorate, fie se cultivă cu plante preferate de speciile principale de
vânat care se dezvoltă în zonele respective. Suprafeţele respective se întreţin prin curăţare anuală, se
însămânţează anual sau periodic şi se cosesc cel puţin o dată pe an pentru a produce otavă.
Suprafeţele destinate hranei vânatului la care mărimea, orografia terenului şi natura solului
permit, se cultivă agricol cu plante preferate de vânat: sorg, porumb, mei, secară, rapiţă pentru
fazani; trifoi, lucernă sparcetă, porumb sfeclă furajeră pentru cervide; cartofi, napi, porumb pentru
mistreţi; varză furajeră, lucernă, sparcetă, pentru iepuri, etc.
Calitatea hranei constituită din fânuri naturale sau din plante cultivate depinde în mare
măsură de modul de uscare şi de păstrare, de asemenea de stadiul fenologic de dezvoltare la
momentul recoltării. Păioasele se recoltează înainte de formarea spicului iar trifolienele în
perioadele de înflorire. Uscarea fânului trebuie făcută prin ridicarea de pe sol pe garduri, stative
speciale sau prepeleci. Acolo unde mărimea şi natura suprafeţelor permite recoltarea mecanizată,
fânul poate fi conservat şi în baloţi speciali din material plastic.
 Un rol important în hrana complementară a vânatului îl au frunzarele. Acestea se recoltează
din speciile preferate de vânat în lunile iunie-iulie, funcţie de zona altitudinală, înainte de maturarea
completă. Speciile recomandate sunt salcia căprească, răchita, socul, frasinul, teiul, plopii, paltinul,
stejarii, alunul, scoruşul, zmeurul, murul, etc. Lujerii cu frunze nu trebuie să fie prea mari, maxim
5-6 cm grosime şi 50-70 cm lungime. Frunzarele se recoltează pe vreme uscată, după amiază când
umiditatea este minimă. Lujerii se leagă în snopi mici de până la 5-6 kg şi se usucă la umbră în
adăposturi special amenajate sau în depozitele pentru fân. Se păstrează la adăpost ferite de
umiditate.
Nutreţul verde poate fi şi însilozat în silozuri permanente din beton sau în silozuri
improvizate pe terenuri uscate. Plantele furajere de însilozat se toacă mărunt, se amestecă cu
frunzare în proporţie de peste 50% şi se depozitează în groapa de siloz foarte bine presate.
Materialul însilozat se protejează cu folie de plastic şi se acoperă cu un strat de pământ de 75-100
cm.
Un nutreţ de mare valoare nutritivă se obţine prin recoltare urzicilor în stadiul premergător
formării seminţelor. Uscate în mod corespunzător urzicile se păstrează în fânare sau în hrănitori de
capacitate mare ferite de umezeală .
Fânurile şi frunzarele se păstrează în depozite mari construite în zonele cu bună
accesibilitate a mijloacelor de transport . Pentru a fi consumate de vânat acestea se amplasează în
hrănitori special construite pentru fiecare specie. Hrănitorile se construiesc sau se amplasează în
locuri însorite frecventate de vânat şi cu vizibilitate cât mai mare.
Furajele suculente recoltate se depozitează în pivniţe sau în gropi special amenajate în teren
uscat unde se acoperă de asemenea cu un strat de 75-100 cm. de pământ pentru a fi ferite de îngheţ.
Furajele suculente nu se servesc vânatului în perioadele cu temperaturi sub zero grade.
Porumbul, ghinda jirul se păstrează în adăposturi speciale ferite de umiditate şi bine
ventilate astfel încât să nu mucegăiască.
Concentratele granulate speciale care se pot produce pentru hrana cervidelor, urşilor sau
muflonilor trebuie folosite cu prudenţă în hrana vânatului. Compoziţia şi calitatea componentelor
trebuie certificată şi garantată de producător. În nici un caz nu se admite hrănirea după expirarea
termenului de valabilitate al produselor. Concentratele se păstrează numai în ambalajele originale în
încăperi ferite de umiditate şi bine aerisite. Se servesc în troci sau în jgheaburi adăpostite de ploaie.
Raporturile individului cu habitatul sunt permanente. Anumiţi factori biotici sau abiotici
(variaţiile bruşte de temperatură sau temperaturile extreme, lipsa precipitaţiilor sau precipitaţii în
exces, prădători naturali, etc.) influenţează în mod negativ dezvoltarea acestuia sau pot limita
dezvoltarea sa. Pentru a reduce influenţele nefavorabile ale factorilor ecologici vânatul are nevoie
de adăpost. Condiţiile de adăpost pe care ecosistemul le poate oferi populaţiilor de vânat sunt
fundamentale pentru existenţa acestora.
Adăpostul vânatului este realizat în primul rând de diferite tipuri de vegetaţie. Un număr
redus de specii îşi găsesc adăpost în sol prin săparea de vizuini în terenurile uscate cu textură
corespunzătoare (viezure, vulpe, enot, urs, lapin, etc.). Chiar şi acestea îşi caută pentru vizuină
locuri acoperite cât mai bine de vegetaţia arbustivă sau de pădure. Ca şi în cazul hranei,
disponibilităţile ecosistemului pentru adăpost variază de la un anotimp la altul. Vânatul are nevoie
permanentă de adăpost, vara pentru a se feri de căldurile excesive sau de ploile torenţiale iar iarna
de viscole şi temperaturi scăzute. Adăpostul îl fereşte de asemenea de elementele complexului
prădător şi de influenţa directă a omului.
Condiţiile optime de adăpost diferă de la o specie la alta; păsările de apă găsesc un adăpost
excelent în stufărişuri în timp ce fazanul, prepeliţa potârnichea se adăpostesc cel mai bine în
fâneţele naturale sau în culturile agricole. Cerbul, ursul, lupul, mistreţul ierunca sau cocoşul de
munte îşi găsesc adăpostul sub scutul pădurii. Starea arboretelor, amplasarea în teritoriu a
plantaţiilor şi regenerărilor naturale, oferă un tablou concludent al condiţiilor de adăpost din pădure.
În lipsa acestor condiţii se pot efectua tăieri pentru stimularea instalării seminţişului natural în
zonele potenţial frecventate de vânat sau plantaţii cu arbuşti în zonele mai slab productive sau la
lizierele pădurii.
 Lipsa posibilităţilor de adăpost în terenurile agricole trebuie suplinită prin înfiinţarea de
remize permanente pentru adăpost. Suprafaţa acestor remize poate fi de la un sfert de hectar până la
câteva hectare în funcţie de posibilităţile din teren. Se pot folosi în acest sens terenurile mai puţin
productive agricol, viroage, ravene etc., terenuri care oricum nu sunt folosite agricol. Vegetaţia
arbustivă existentă (tufărişuri mărăcinişuri) , etc. trebuie protejată şi ameliorată sub aspectul
compoziţiei. În compoziţia perdelelor forestiere de protecţie este necesar să se introducă specii
arbustive apte să asigure adăpost vânatului, concomitent cu resurse de hrană constituite din fructe şi
seminţe. În lipsa vegetaţiei forestiere este recomandabilă lăsarea unor suprafeţe de culturi agricole
nerecoltate pe perioada de iarnă: porumb, floarea soarelui, etc.
În zonele inundabile este necesară asigurarea posibilităţilor de supravieţuire a vânatului prin
înfiinţarea unor movile de salvare, cultivate cu plante apte să asigure temporar hrana şi adăpostul
vânatului. De asemenea, pe aceste movile se pot amplasa sărării sau puncte de hrănire a vânatului.

4.2. Evaluarea efectivelor de vânat şi planificarea recoltei anuale.

Gestiunea vânatului se bazează pe o analiză atentă a evoluţiei efectivelor populaţiilor de
vânat din teritoriul analizat, prin compararea efectivelor reale cu cele optime, atât cantitativ cât şi
structural şi calitativ. În funcţie de rezultatele acestei analize, pentru fiecare fond de vânătoare se
dimensionează recolta de vânat. Operaţiunea de determinare a efectivelor de vânat existente la un
moment dat într-un fond de vânătoare, poartă denumirea de evaluarea efectivelor de vânat.
De menţionat că expresii precum „recensământ” sau „inventariere” trebuie eliminate din
folosinţă, deoarece asupra vânatului din libertate nu se poate face niciodată o determinare precisă
ori, cei doi termeni, prin semnificaţia lor indică o asemenea situaţie. Recensământ sau inventariere
se poate face cel mult asupra unei populaţii de vânat din captivitate (fazani, vânat aflat în parcuri
împrejmuite etc.).
Evaluarea efectivelor de vânat nu se limitează la caracterizarea cifrică simplă; cu acest prilej
se determină şi structura populaţiilor de vânat sub raportul categoriilor de vârstă şi al repartiţiei pe
sexe. Este foarte importantă evidenţa numărului şi calităţii exemplarelor în vârstă de până la un an,
informaţii de natură să ofere indicii asupra evoluţiei efectivelor din anul respectiv.
La vânatul purtător de trofee, cu ocazia lucrărilor de evaluare se fac şi aprecieri asupra
calităţii acestora. Cu aceeaşi ocazie, în măsura posibilităţilor se stabileşte şi starea de sănătate a
populaţiilor.
Metodele de evaluare folosite în practica cinegetică sunt determinate de tipul de peisaj,
mărimea teritoriului, mobilitatea indivizilor, densitatea populaţiei, calificarea şi disponibilitatea
personalului tehnic antrenat în acţiune etc. Pentru speciile de vânat sedentare se execută o evaluare
de bază care se definitivează în unele cazuri cu evaluări specifice efectuate în diverse faze tipice ale
ciclurilor biologice ale speciilor (creşterea puilor la căprior, boncăluitul la cerbul nobil şi la lopătar
etc.). Pentru anumite specii evaluarea se execută într-un singur moment al ciclului biologic (rotitul
la cocoşul de munte, alergatul la capra neagră etc.). Evaluarea de bază se efectuează în luna martie,
din următoarele considerente:
- în general, rigorile şi dificultăţile cauzate de sezonul de iarnă sunt depăşite;
- pentru majoritatea speciilor sezonul de vânătoare s-a încheiat;
- în general, speciile de vânat nu au pui, efectivul determinat constituind stocul real de
reproducţie, comparabil cu efectivul optim care se referă de asemenea la stocul de
reproducţie;
- în perioada respectivă posibilităţile de observaţie sunt maxime, vegetaţia fiind încă în
repaus vegetativ.
Efectivele de vânat evaluate în martie la evaluarea de bază reprezintă baza planificării
recoltelor de vânat pentru sezonul următor, precum şi pentru celelalte măsuri de gestiune a
vânatului (combaterea dăunătorilor, asigurarea hranei complementare etc.). Efectivul rezultat
suplimentat cu sporul natural probabil constituie obiectul următorului sezon de vânătoare.
Pentru vânatul migrator, este necesar să se facă aprecieri asupra evoluţiei efectivelor pe
specii, aprecieri care, în lipsa unor metode mai riguroase, se pot baza pe evoluţia recoltelor din
sezonul precedent, corelată cu anumite influenţe climatice determinante. Se pot face, de asemenea,
evaluări în perioadele de creştere a puilor sau în locurile cu concentrări hibernale.
Pentru speciile la care se înregistrează fluctuaţii semnificative de efective în funcţie de
evoluţiile climatice din sezonul estival (iepure, fazan, potârniche), se impune o evaluare de
verificare, care se efectuează înaintea începerii sezonului de vânătoare sau cu ocazia primelor
vânători din sezon. Participanţii la operaţiunile de evaluare a vânatului, trebuie să cunoască bine atât
terenul cât şi aspectele legate de morfologia şi etologia speciilor de vânat. În vederea eliminării unor
erori, este necesar ca evaluarea să se execute concomitent pe spaţii cât mai întinse. Este de preferat
ca metodele de evaluare să fie cât mai stabile în timp pentru a da posibilitatea comparabilităţii
datelor obţinute.
Datele rezultate din acţiunile de evaluare a vânatului se compară şi se completează cu cele
obţinute prin observaţiile anuale ale personalului de teren. Ca metode utilizate în gestiunea
cinegetică din România, se folosesc: înregistrarea directă, citirea urmelor pe zăpadă şi eşantionajul.
Metoda înregistrării directe se bazează pe înregistrarea tuturor exemplarelor observate în diferite
zone ale fondului de vânătoare, pe tot parcursul anului cu ocazia patrulărilor, a distribuirii hranei, a
acţiunilor de vânătoare etc. Bune rezultate se obţin cu ocazia observaţiilor din perioada de
împerechere sau în timpul concentrărilor din iarnă, în locurile de hrănire. Pentru exemplarele
purtătoare de trofeu se fac aprecieri privind forma şi calitatea acestuia pentru a se evita înregistrările
duble. Cu această ocazie se înregistrează atât sexul animalelor observate, precum şi vârsta pe
categorii (tineret sub un an, tineret, adulţi, bătrâni).
Metoda se aplică cu rezultate bune la cocoşul de munte, capra neagră, urs, mistreţ precum şi
la cervide în perioada de împerechere.
Metoda citirii urmelor pe zăpadă se poate aplica în zonele în care ninsorile se produc
inclusiv în luna martie. Este eficientă pentru evaluarea populaţiilor speciilor cu activitate
preponderent nocturnă sau în terenurile împădurite unde observaţiile directe sunt dificile. Aplicarea
acestei metode comportă deosebită atenţie şi seriozitate; evaluarea se execută după căderea unei
zăpezi, la un interval suficient de mare pentru ca exemplarele speciilor care se evaluează să se fi pus
în mişcare.
Fondul de vânătoare se împarte în sectoare ale căror perimetre să poată fi parcurse pe durata
unei zile de către un observator. Fiecare observator înregistrează urmele intrate şi cele ieşite din
sectorul său. Diferenţele dintre numărul de urme intrate şi cele ieşite dintr-un sector constituie
piesele existente în sector. Pentru speciile care circulă în „şir indian” este necesară deplasarea până
la cel mai apropiat obstacol pentru a se stabili cu precizie numărul de exemplarelor din şir.
Metoda poate da erori prin faptul că un anumit număr de piese poate rămâne în interiorul
sectorului parcurs, fără a fi înregistrate. Se recomandă ca observatorul să cunoască anumite locurile
de concentrare a vânatului din sectorul încercuit şi, în măsura posibilităţilor, să combine citirea
urmelor pe zăpadă cu unele observaţii directe.
Metoda eşantionajului se bazează pe evaluarea prin observaţii directe a exemplarelor de
vânat din suprafeţe de probă determinate statistic şi extrapolarea acestor observaţii la întreaga
suprafaţă a fondului de vânătoare. În acest caz suprafaţa se împarte în mai multe categorii în cadrul
cărora densităţile de vânat sunt relativ egale (pădure, teren arabil, culturi pe natură de specii etc.).
Pentru fiecare categorie se delimitează suprafeţe de probă permanente de formă dreptunghiulară.
În momentul efectuării evaluării pe fiecare latură se aşează observatori, iar suprafaţa se parcurge cu
gonaşi pentru stârnirea vânatului. Fiecare observator înregistrează piesele trecute în stânga sa, în
final efectuându-se însumarea exemplarelor din suprafaţa respectivă. Pentru piesele numărate dintr-
o anumită categorie se determină densitatea unitară care se extrapolează la suprafaţa categoriei de
teren respective. În final efectivele obţinute pentru fiecare categorie se însumează rezultând
efectivul la nivelul fondului.
Relaţia de determinare a efectivului prin pieţe de probă este:
 
E = ∑  si ×
∑ ni 
 unde E reprezintă efectivul;

i =1  ∑ si 

S1,2…i – suprafeţele pe categorii de densitate;
s1,2…i – suprafeţele pieţelor de probă din categoria i;
n1,2…i - numărul pieselor de vânat în fiecare piaţă.

Când fondul de vânătoare are o repartizare uniformă a densităţi vânatului se consideră o singură
categorie de densitate cu relaţia:

E = S×
∑ n unde E reprezintă efectivul;
∑s
S – suprafaţa productivă;
∑ n - suma pieselor din suprafeţele de probă;
∑ s - suma suprafeţelor de probă.
Metoda eşantionajului se aplică la speciile de vânat mic – iepure, fazan, potârniche.
La amplasarea suprafeţelor de probă şi la executarea lucrărilor se vor avea în vedere următoarele:
- distribuţia în teritoriu să fie cât mai uniformă;
- suprafeţele de probă se reprezinte proporţional toate categoriilor de folosinţă a terenului;
- forma lor să fie dreptunghiulară şi mărimea de 50 sau 100 Ha.
- suprafeţele de probă să prezinte repere naturale sau artificiale fixe care să permită
identificarea sigură a lor.
- distanţa dintre pieţele de probă să fie suficient de mare pentru a se evita înregistrări multiple
ale aceluiaşi exemplar.
Planificarea recoltei de vânat se face după finalizarea lucrării de evaluare, în funcţie de
raportul dintre efectivul evaluat şi efectivul optim al fiecărei specii, considerându-se şi creşterea
numerică a populaţiilor prin sporurile anuale.
Mărimea recoltei anuale de vânat ( R ) este data de relaţia: R = E - Eo + S, în care: E
reprezintă efectivul real, Eo efectivul optim iar S sporul mediu anual.
Considerând că sporul anual se determină pe categorii altitudinale de bază ( câmpie, deal, munte,),
atunci când un fond de vânătoare cuprinde suprafeţe care se încadrează în mai multe categorii de
altitudine, sporul mediu anual se determină ca medie ponderată cu suprafaţa a sporurilor fiecărei
categorii altitudinale.
La vânatul mic se recomandă efectuarea unei evaluări de verificare, înaintea începerii
sezonului de vânătoare, urmând ca cifra de recoltă stabilită în primăvară să fie corectată cu evoluţia
reală a efectivelor.
La vânatul mare, în afară de numărul pieselor de extras se stabileşte şi structura recoltei pe
sexe şi pe categorii de vârstă, urmărindu-se conducerea structurii reale a populaţiei către structura
optimă, stabilită potrivit ţelului de gospodărire. Se recomandă ca recolta anuală să fie realizată
preponderent prin extragerea exemplarelor de selecţie cu accentul pe exemplarele din categoria de
vârstă juvenilă la care aprecierea calităţii şi a stării de dezvoltare este relativ uşor de realizat.

4.3. Metode de vânătoare

Vânătoarea se practică în conformitate cu tradiţiile şi obiceiurile comunităţilor umane, de
restricţiile impuse prin legislaţia specifică, în condiţiile impuse de mărimea şi de modul de
amenajare a terenurilor de vânătoare.
Există mai multe metode de practicare a vânătorii, care depind în primul rând de ecologia şi
etologia speciei vânate , dar şi de normele legale şi de etică vânătorească.
Se disting două categorii principale de în modul de practicare a vânătorii :
- metode individuale;
- metode colective.
 Din categoria metodelor individuale fac parte:
a) Pânda – reprezintă metoda prin care se aşteaptă vânatul în anumite locuri prin care acesta
are obiceiul să se deplaseze în mod frecvent, să se hrănească sau să se agrege im vederea
reproducerii.
Spre exemplu, la lupi se poate face pândă cunoscând obiceiul acestuia de a-şi păstra „trecătorile”
dintr-un bazin în altul, dar se poate face pândă la un cadavrul din care aceştia s-au hrănit,
cunoscând că lupii se întorc la o anumită perioadă pentru a se hrăni.
Pândă se poate face şi la mistreţ, cel mai adesea acolo unde distruge culturile agricole pentru
a se hrăni, metoda aplicându-se spre sfârşitul verii.
Tot pândă se poate face şi în parchetele în care cerbii boncăluiesc în perioada de împerechere din
septembrie, la căprior în mai –iunie în liziera pădurii seara şi dimineaţa, sau la cocoşii de munte în
locurile în care aceştia rotesc primăvara.
Această metodă este cea mai folosită în cazul gâştelor, altfel fiind foarte greu de apropiat
această specie, dar şi la sitari pe culoarele de migraţiune sau raţe în anumite zone prin care acestea
trec de la locurile de hrănire la cele de înnoptare şi invers.
Această metodă presupune instalarea vânătorului în locul prestabilit cu o oră – două înainte
de ora presupusă de apariţie a vânatului şi ţinând foarte atent seama de direcţia curenţilor de aer. Nu
este o metodă spectaculoasă, presupune multă răbdare şi se pretează, cel mai adesea vânătorilor
care, dintr-un motiv sau altul se deplasează mai greu (nu este cazul gâştelor sau raţelor la care alte
metode sunt ineficiente).
b) Dibuitul sau apropiatul – presupune deplasarea intre anumite puncte in care se
bănuieşte că iese vânatul (unde a mai fost văzut).
Este o metodă care se aplică foarte bine la cerb, deplasarea făcându-se pe creste şi
observându-se parchetele sau rariştile din stânga şi din dreapta. Se aplică foarte bine la căprior şi
lopătar verificând diferite zone de lizieră unde indivizii au mai fost observaţi hrănindu-se.
În mod practic este singura metodă prin care se vânează capra neagră.
În anumite situaţii se pot vâna şi mistreţi în acest fel.
Metoda este foarte spectaculoasă şi sportivă, se pot observa la aceeaşi ieşire în teren diferite
exemplare putându-se alege individul de recoltat. Este o vânătoare care presupune rezistenţă fizică
deosebită (mai ales în cazul caprei negre), o cunoaştere foarte bună a terenului şi un simţ de
orientare dezvoltat (de multe ori noaptea surprinde vânătorul în pădure) dar şi o analiză foarte atentă
a modului de deplasare a curenţilor de aer.
Odată vânatul identificat cu binoclul sau prin lunetă urmează apropiatul până la o distanţă
potrivită de tir, cu vântul din faţă sau cel mult din lateral, urmărind a face cât mai puţin zgomot.
c) Vânătoarea cu chemătoare – reprezintă practic o variantă a metodei anterioare
(apropiat) utilizând un accesoriu vânătoresc numit „chemătoare” cu ajutorul căruia se imită sunetele
emise de indivizii speciei vizate în anumite perioade ale anului. Astfel, în perioada boncăluitului la
cerb, utilizând o scoică, un corn anume confecţionat sau alte dispozitive se imită mugetul cerbilor în
diferite ipostaze. Dacă imitaţia mugetului este corespunzătoare, cerbii din zonă pot considera
aceasta ca apropierea unui rival şi vor răspunde trădându-şi prezenţa şi poziţia. În multe cazuri unii
tauri de cerb se apropie pentru a îndepărta eventualul rival în acest fel vânătorul poate analiza foarte
bine exemplarul respectiv.
În mod asemănător se procedează şi la căprior dar în acest caz se imită glasul căprioarei care
este un fel de piuit foarte discret.
Tot cu chemătoarea se pot vâna raţe imitând măcăitul specific, raţele aflate în zbor crezând
că zona este sigură dacă alte surate sunt aflate pe baltă ascunse de vegetaţia specifică.
De asemenea, lupii pot fi chemaţi în lunile în care se formează haitele imitând urletul
specific, iar în cazul vulpilor se imită chiţcăitul şoarecilor (principala hrană) sau „vaietul” iepurelui
rănit.
Este o metodă de vânătoare foarte spectaculoasă.
d) La sărite (la picior) – este de asemenea o metodă sportivă şi spectaculoasă. Se poate
practica folosind sau nu câini aportori. Se pretează doar la vânatul mic – iepuri, fazani, sitari,
potârnichi, prepeliţe. Vânătorul se deplasează pe câmp (în cazul iepurilor, potârnichilor sau
perpeliţilor) sau prin vegetaţia arboricolă (fazani şi sitari) stârnind vânatul care fuge sau îşi ia
zborul.
Această metodă este mult mai frumoasă când se folosesc câini de vânătoare. Pe lângă faptul
că patrupedul dresat acoperă o mai mare suprafaţa de teren, scuteşte vânătorul de căutarea vânatului
împuşcat.
Vânătoarea individuală se poate practica doar în baza unei Autorizaţii de vânătoare
individuale emisă de către gestionarul fondului de vânătoare respectiv şi este valabilă 20 de zile
calendaristice. Valabilitatea se poate prelungi cu maxim 10 zile dacă există argumente solide pentru
aceasta (îmbolnăvirea vânătorului, timp nefavorabil etc.). La vântul mare vânătorul este obligatoriu
însoţit de un cadru tehnic – personal de specialitate al gestionarului.
Din categoria metodelor colective fac parte:
a) Goana la pădure – pentru speciile: mistreţ, urs, lup, vulpe, iepure, fazan, sitar. La
această metodă de vânătoare organizatorul aranjează vânătorii în stand la circa 50 – 60 m între ei
formând aşa numita linie a standului. Gonacii (gonaş, hăitaş) sunt aşezaţi în faţa liniei vânătorilor
aşa încât porţiunea de pădure în care se află vânatul să se afle între gonaci şi vânători. La un semnal
dinainte stabilit (de obicei un semnal sonor) gonacii încep să facă gălăgie şi să se deplaseze către
linia standului stârnind vânatul şi forţându-l să fugă către vânători.
b) Goana la câmp se face pentru speciile de iepure, vulpe, fazan şi potârniche (când se
permite). Modul de desfăşurare este asemănător.
Vânătoarea colectivă se poate practica doar în baza unei Autorizaţii de vânătoare colective
emisă de către gestionarul fondului de vânătoare respectiv şi este valabilă o zi. Toţi participanţii
trebuie să semneze în autorizaţie pentru luarea la cunoştinţă a normelor de tehnica securităţii muncii
la vânătorile colective. Instructajul se face înaintea începerii vânătorii de către organizatorul
vânătorii.
Tot din categoria vânătorilor colective intră şi vânătorile în grup restrâns la care pot
participa între 3 şi 5 vânători cu sau fără gonaci. Cel mai adesea aceste autorizaţii sunt emise pentru
a se vâna iepuri la sărite, potârnichi, vulpi, câini hoinari la combatere, raţe. Şi în acest caz se face
instructaj de protecţia muncii iar vânătorii semnează în autorizaţie.

4.4. Bonitatea fondurilor de vânătoare şi efectivele optime

Gestiunea cinegetică durabilă presupune cunoaşterea posibilităţilor pe care le oferă fiecare
fond de vânătoare pentru dezvoltarea corespunzătoare a populaţiilor de vânat. Fondurile de
vânătoare sunt arondate în general pe criterii ecologice, fiecare fond cuprinzând unul sau mai multe
tipuri de ecosisteme. În mod natural fiecare specie de vânat are un anumit potenţial de înmulţire.
Acest potenţial este rezultatul evoluţiei filogenetice a speciei, rata anuală asigurând supravieţuirea
populaţiilor în ecosistemele naturale specifice. Dezvoltarea potenţială a numărului de indivizi ai
unei populaţii de vânat este frânată prin acţiunea diverşilor factori biotici, abiotici, antropici.
Datorită interacţiunilor caracteristice din cadrul ecosistemelor naturale, dezvoltarea numerică a
populaţiilor la diverse specii de vânat este posibilă doar între anumite limite. Gestiunea cinegetică
urmăreşte prin acţiuni şi metode specifice să micşoreze presiunea factorilor menţionaţi asupra
populaţiilor de vânat astfel încât evoluţia în timp a acestora să se poată apropia cât mai mult de
potenţialul natural de înmulţire.
Fondurile de vânătoare trebuie să permită dezvoltarea în condiţii optime a unor populaţii de
vânat numeric determinate. În acest scop se stabileşte de o manieră cât mai realista, posibilităţile de
hrană, adăpost şi linişte oferite de ecosistemele incluse într-un anumit fondul de vânătoare;
potenţialul unui fond de vânătoare de a asigura condiţiile de viată pentru populaţiile speciilor de
vânat caracteristice ecosistemelor care îl compun poartă denumirea de capacitate cinegetică sau
capacitate de suport.
În funcţie de cerinţele fiecărei specii, în strânsă corelaţie cu ale celorlalte prezente pe
cuprinsul fondului, populaţiile pot avea un număr determinat de indivizi. Prin lucrări de amenajare a
fondului de vânătoare se urmăreşte creşterea capacităţii cinegetice, ameliorarea condiţiilor de viaţă
a populaţiilor de vânat şi o dinamică a acestora apropiată de potenţialul natural de înmulţire.
Numărul indivizilor unei populaţii de vânat care valorifică pe deplin capacitatea cinegetică a
terenului de vânătoare şi care asigură evoluţia normală a populaţiei respective, sub aspectul
vitalităţii şi a structurii, se numeşte număr optim. Acest număr variază ciclic în condiţiile păstrării
nemodificate a condiţiilor oferite de fondul de vânătoare. Variaţia periodică a numărului de indivizi
ai unei populaţii aflate în evoluţie naturală este denumită pulsare.
Mărimea perioadei de variaţie a numărului de indivizi este determinată, pe de o parte de
caracteristicile speciei (vârsta de reproducere, numărul mediu de pui crescuţi într-un an, longevitate,
etc.), iar pe de altă parte prin relaţiile din cadrul ecosistemelor, cu preponderenţă cele trofice şi
presiunea prădării.
Prin pulsare numărul indivizilor poate atinge în anumite perioade un maxim sau un minim.
Numărul de indivizi ai unei specii raportat la unitatea de suprafaţă cinegetică productivă a fondului
de vânătoare se numeşte densitate. Numărului optim de indivizi al populaţiei îi corespunde o
densitate optimă. Variaţia periodică a numărului optim densitatea efectivelor de vânat este variabilă
în timp.
Variaţia periodică a densităţii optime între o limită maximă şi una minimă este cauzată de o
multitudine de factori (temperatură, precipitaţii, grosimea stratului de zăpadă, ani de fructificaţie,
mărimea complexului prădător etc.) care acţionează concomitent şi duc la asigurarea unei capacităţi
cinegetice date. Supravieţuirea unei populaţii de vânat într-un fond de vânătoare este posibilă doar
între anumite limite ale densităţii delimitate de densitatea minimă şi cea maximă.
Apropierea densităţii efectivului de cea minimă nu poate satisface pretenţiile unei bune
gestiuni prin slaba valorificare a capacităţii cinegetice a terenului. În cazul în care densitatea
minimă nu este asigurată există riscul dispariţiei speciei de pe un anumit fond de vânătoare luat în
considerare deoarece puţinii indivizi care mai rămân nu-şi pot desfăşura în mod corespunzător viaţa
socială.
În situaţia când densitatea maximă este depăşită, oferta trofică a ecosistemului devine
insuficientă indivizii pierd din vitalitate, sunt expuşi la boli şi la prădare, fenomene care în final duc
la dereglări în structura populaţiei, la diminuarea vitalităţii acesteia până la limita critică.
Unul dintre ţelurile gestiunii cinegetice îl reprezintă asigurarea unei densităţi de vânat cât
mai apropiate de cea optimă; orice oscilaţie a densităţii reale care apropie populaţia de limite
extreme trebuie contracarată prin intervenţii rapide ale gestionarului.
Capacitatea cinegetică a unui fond de vânătoare raportată la o singură specie se numeşte
bonitate. Factorii ecologici care determină bonitatea sunt multipli. Acţiunea acestora este,
interdependentă astfel încât acelaşi factor poate avea o influenţă diferită de la un fond la altul pentru
aceeaşi specie. Bonitatea unui fond de vânătoare este o mărime dinamică şi depinde de evoluţia în
timp unuia sau a mai multor factori ecologici determinanţi, putând fi determinată prin metode
directe şi indirecte.
Metodele directe sunt specifice cercetării ştiinţifice şi se bazează pe analiza dezvoltării
anumitor parametri ai indivizilor populaţiei (determinări statistice ale mărimii osaturii, ale greutăţii
corporale, ale dimensiunilor taliei, evoluţia trofeelor etc.). Prin aceste metode pot fi studiate
dinamica populaţiei ca număr de indivizi, structura pe clase de vârstă, structura pe sexe etc., în
corelaţie cu modificările ecosistemelor respective.
Metodele indirecte au la bază analiza elementelor ecosistemelor şi a influenţelor factorilor
antropici. În practica cinegetică din România, bonitatea fondurilor de vânătoare a fost determinată
indirect prin metoda cheilor de diagnoză ecologică. Primele chei de diagnoză ecologică au fost
întocmite în anul 1963 de către I.C.A.S. în colaborare cu A.G.V.P.S. şi cu sprijinul unităţilor silvice.
Ele au fost revizuite în 1987 când s-a efectuat o nouă determinare a bonităţii fondurilor de vânătoare
şi a efectivelor optime, la care s-au adăugat şi chei de diagnoză ecologică pentru lup , râs şi pisică
sălbatică.
Prin cheile de diagnoză ecologică, s-au stabilit în mod convenţional patru clase de bonitate
pentru 13 specii de vânat anume: cerb nobil, cerb lopătar, căprior, capră neagră, mistreţ, iepure,
cocoş de munte, fazan, potârniche, urs, lup, râs şi pisică sălbatică. Ele cuprind factorii ecologici
consideraţi determinanţi pentru fiecare dintre speciile enumerate. Prin introducerea de parametrii
specifici fondului de vânătoare în aceste chei de diagnoză rezultă un anumit punctaj prin care se
determină, pe de o parte clasa de bonitate a fondului de vânătoare, iar pe de altă parte densitatea
optimă a populaţiei speciei respective. Corespunzător densităţii optime se determină efectivul optim
extrapolând valoarea densităţii optime la suprafaţa productivă cinegetic a fondului de vânătoare.
Bonitatea terenului este influenţată de factori geomorfologici, climatici, edafici, biotici, de
activitatea antropică. Factorii ecologici care determină bonitatea fondurilor de vânătoare au fost
grupaţi în patru categorii după cum urmează:
A - factorii abiotici: altitudinea, forma de relief, expoziţia generală, temperatura medie,
grosimea şi persistenţa stratului de zăpadă, regimul precipitaţiilor, densitatea reţelei hidrografice,
perioada de fătare;
B - factorii biotici: procentul de împădurire, ponderea claselor de vârstă, compoziţia,
arboretului, mărimea şi forma trupurilor de pădure, formaţiuni forestiere, subarboretul, culturile
agricole, vegetaţia din afara fondului forestier, biomasa accesibilă în timpul iernii etc.;
C - factorii de cultură cinegetică: terenuri pentru hrana vânatului, hrana administrată în timpul
iernii şi modul de distribuire, raportul numeric prădători naturali/pradă, numărul câinilor hoinari la
1000 ha, remize pentru hrană şi adăpost etc.;
D – factori antropici negativi: păşunatul, braconajul, densitatea reţelei de drumuri, chimizarea,
mecanizarea etc.
În funcţie de influenţele probabile aceşti factori au fost diferenţiaţi pe patru categorii de
influenţă atribuindu-se fiecărei categorii un anumit punctaj detaliat rezultând în final un punctaj A,
B, C şi D. Punctajul total al speciei este stabilit prin formula :

P=A+B+C+D

Cu valoarea P astfel obţinută se stabileşte categoria de bonitate (I, II, III sau IV) şi, prin interpolare,
densitatea la 1000 de ha. Pentru speciile de răpitoare densitatea este stabilită pentru 10 000 ha.
Limitele punctajului pentru categoriile de densitate sunt prezentate în tabelul 13.6.

Determinarea efectivelor optime se face urmărind schema de mai jos:

Caracteristicile fondului de vânătoare

Cheile de diagnoză ecologică

Punctaj P = A + B + C + D

Categoria de bonitate

Densitatea

Efectivul optim

Cheile de diagnoză ecologică astfel stabilite exprimă efectivele optime ale fiecărei specii în
ipoteza valorificării integrale a capacităţii cinegetice de către specia respectivă. În situaţia
existenţei unor specii concurente, se determină punctajul fiecăreia considerându-se specie principală
cea care obţine punctajul maxim. Dacă se doreşte menţinerea în teren a două sau mai multe specii
concurente la hrană (exemplu specii din Familia Cervidae, din efectivul optim al speciei principale
se scade efectivul speciilor secundare utilizând indici de echivalenţă ecologică.
Aceştia sunt: iepure şi fazan – 1, căprior – 5, capră neagră – 6, mistreţ – 12, cerb lopătar –
14, urs şi cerb nobil – 25.
 Efectivul optim se determină prin multiplicarea densităţii optime cu suprafaţa productivă
cinegetic a fondului de vânătoare respectiv. Se consideră suprafaţă productivă cinegetic pentru
unele specii numai suprafaţa păduroasă – urs, mistreţ, cerb nobil, lopătar, căprior, iar pentru iepure
suprafaţa păduroasă plus terenurile agricole. Pentru capra neagră suprafaţa productivă este
considerată aceia care cuprinde golul alpin şi o suprafaţă din pădurea limitrofă golului alpin
corespunzătoare la 10 % din acesta sau mai mare în situaţiile în care condiţiile locale de teren
permit dezvoltarea populaţiilor de capră neagră, exemplu: stâncării în interiorul pădurii.
Se observă că, pentru modificarea bonităţii unui fond de vânătoare nu se pot influenţa
grupele de factori A şi B. În schimb, administratorul şi gestionarul fondurilor de vânătoare poate
acţiona asupra factorilor C – de cultură cinegetică, dar mai ales asupra factorilor antropici negativi.
Datorită modificării în timp a factorilor care sunt luaţi în considerare în cheile de diagnoză
ecologică, efectivele optime se revizuiesc de regulă la o perioadă de 10 ani. În cazul în care
ecosistemele incluse în fondul de vânătoare suferă modificări semnificative ale unora dintre factorii
ecologici de influenţă ca urmare a unor evenimente neprevăzute (doborâturi masive, incendii,
defrişări masive modificări ale folosinţei terenurilor pe suprafeţe mari, etc.), revizuirea efectivelor
optime se efectuează şi la perioade mai mici.

4.5. Armele şi muniţia de vânătoare

Armele de vânătoare sunt de trei categorii: arme albe, arme cu coardă şi arme de foc. Armele
de foc propriu-zise sunt de două categorii după natura forajului ţevilor: arme lise şi arme ghintuite.
Modul de clasificare al armelor de vânătoare este prezentat în tabelul
Potrivit legislaţiei actuale pe teritoriul Românie sunt permise la vânătoare numai armele de
vânătoare de foc, propriu-zise şi numai ţinute în mână. Dintre armele albe, în mod curent, se
foloseşte cuţitul şi acesta numai ca auxiliar la jupuirea sau la tranşarea vânatului.
Armele de foc funcţionează pe baza energiei degajate prin aprinderea unor pulberi explozive
speciale. Armele moderne folosesc în exclusivitate pulberea fără fum numită şi pulbere vie. Armele
de foc se comun din pat, ţevi şi mecanisme (de închidere, de dare a focului, de asigurare). Patul
armei trebuie să fie adaptat la talia şi conformaţia corporală a vânătorului.
Ţevile armelor de vânătoare se diferenţiază prin calibru şi lungime iar în cazul celor lise şi
prin natura forajului.
În cazul armelor lise calibrul se exprimă printr-o cifră convenţională, invers proporţională cu
diametrul efectiv al forajului. Cele mai frecvente calibre folosite sunt 12 / 70, 12 / 76 şi 16 / 70, 20
/ 70, 20 / 76.
În cazul ţevilor ghintuite calibrul se exprimă în milimetri, sutimi sau miimi de ţol, ori în cifre
sau notaţii convenţionale. Pentru fiecare specie de vânat se pot folosi numai anumite tipuri de
cartuşe în funcţie de valoare energiei cinetice pe care acestea o dezvoltă.
La împuşcarea vânatului mare se pot folosi numai muniţii cu proiectil unic.
Pentru evitarea rănirii vânatului mare tirul asupra diferitelor specii de vânat este reglementat
în sensul folosirii de cartuşe cu energie corespunzătoare. Tipurile de cartuşe de energie minimă
admise sunt prezentate în tabelul iar tipurile de cartuşe recomandate în funcţie de energia acestora
sunt prezentate în tabelul

Caracteristicile muniţiei folosite pentru vânatul mare (O.M.A.A.P. Nr. 264 /2003)
Caracteristicile muniţiei
Nr.
crt. Specia de vânat Calibrul minim Lungimea minimă Greutatea minimă
al proiectilului unic (mm.) a tubului (mm.) a proiectilului unic (gr.)
1 Căprior 5,6 43 3,24
2 Capră neagră şi muflon 5,6 50 4,08
3 Mistreţ şi cerb lopătar 6,5 57 7,00
4 Cerb comun 7,0 57 11,02
5 Urs 7,0 64 12,96
 Cartuşe cu glonţ recomandate la vânatul mare european

300 magnum – 9,3X64

470, 460; 416 RIGBY

EXPRESS 450, 458,
9,3X62 – 7 mm Rem.
243; 6,5x57; 6,5x 68.

8x57, 7x64S. 7x65R

magnum.– 9,3 x 64
375 H Holland
270 – 7 mm

magnum.

Holland
– 8,68 S
0 1 2 3 4 5 6 7
Căprior • • •
Capră neagră, • • •
muflon, ibex
Mistreţ cerb, • • • •
elan
Urs • • • •
Zimbru • • •
Pentru vânătoare se recomandă muniţia cu glonţul expansiv sau semi
blindat (RWS, Torpedo, Silvertip)

Pentru sporirea eficienţei tirului se recomandă folosirea instrumentelor optice de ochire.

Cele mai obişnuite sunt lunetele de vânătoare. Mărcile de lunete de calitate sunt: Zeiss, Kahles,
Swarovsky, Docter, Schmidt-Bender, Leupold, Meopta, etc Pentru tirul de zi se recomandă
folosirea lunetelor fixe sau variabile de mărime medie ( 4x32, 6x42). Pentru tirul în condiţii de
luminozitate slabă se recomandă lunetele de 8x50 sau 8x 56. Lunetele cu putere de mărire mai
mare sunt incomode datorită greutăţii mari şi a câmpului vizual mic.
 CLASIFICAREA ARMELOR DE VÂNĂTOARE
ARME ALBE ARME CU COARDĂ ARME DE FOC
Suliţa Arcul simplu Arme propriu-zise Arme de mână
Cuţitul şi pumnalul de vânătoare Arbaleta - cu ţevi lise - pistoale
Maceta de vânătoare Arcul cu role - cu ţevi ghintuite - revolvere
- combinate

Lise Ghintuite Combinate

AUTOMATE CU AUTOMATE CU
AUTOMATE ŢEVI LISE ŢEVI
GHINTUITE

ARME LISE CU ARME

POMPĂ GHINTUIRE CU
ARME CU REPETIŢIE
ARME CU ŢEVI FIXE

CU ÎNCHIZĂTOR
(PUMP-GUN) POMPĂ
ÎNCORPORAT
CARABINE CU
ARME CU O SINGURĂ ŢEAVĂ

LEVIER

ARME LISE CU CARABINE CU

REPETIŢIE REPETIŢIE
ARME CU
ÎNCHIZĂTOR CARABINE CU
CILINDRIC UN SINGUR
CARTUŞ

ARME CU BLOC ARME

ÎNCHIZĂTOR GHINTUITE CU
BLOC

ARME CU O LISE CU UN GHINTUITE CU

ARME CU UN SINGUR CARTUŞ ÎNTR-O ŢEAVĂ

ÎNCHIZĂTOARE PENTRU ŢEVI BASCULANTE

ŢEAVĂ
ARME CU ŢEVI BASCULANTE

SINGUR FOC UN SINGUR FOC

- MIXTĂ CU ŢEVI
ARME CU DOUĂ SAU MAI MULTE ŢEVI

ARME CU - JUXTAPUSE - DUBLU EXPRES

JUXTAPUSE
DOUĂ ŢEVI - SISTEM BOCK - BOCK EXPRES - MIXTĂ CU ŢEVI
SUPRAPUSE

- DRILING
ARME CU DRILING CU ŢEVI DRILING CU
TREI ŢEVI - EXPRES DRILING
LISE ŢEVI GHINTUITE
- BOCK DRILING
DRILING SUPRAPUS
ARME CU VIERLING
PATRU

ARME CU JUXTAPUSE
ÎNCHIZĂTOR
FIXE

DOUĂ ŢEVI SISTEM DARNE

DARNE
 4.6. Câinii de vânătoare
Ca accesoriu de vânătoare, câinele este un ajutor nepreţuit, aceasta pe considerentul că poate
pătrunde acolo unde nu pătrunde omul, are viteza de deplasare mult mai mare şi simţurile mai
dezvoltate. După modalităţile de folosire câinii de vânătoare pot fi grupaţi în patru mari categorii
potrivit tabelului.
Alte accesorii necesare exercitării vânătorii sunt: binoclul, echipamentul de îmbrăcăminte şi
încălţăminte, rucsacul de vânătoare, bastonul de vânătoare scăunelul, cuţitul sau briceagul, etc.
Binoclul este un accesoriu deosebit de util datorită faptului că prin mărirea imaginii serveşte
vânătorului să identifice cu acurateţe calităţile vânatului identificat. De asemenea, dimineaţa şi seara
pe lumină slabă binoclul serveşte la mărire luminozităţii imaginilor. Caracteristicile binoclului se
exprimă prin două cifre: prima indică puterea de mărire a imaginii vizate iar a doua diametrul
obiectivului, respectiv mărimea fluxului de lumină care intră în aparat. Mărcile de binocluri de
calitate sunt: Zeiss, Leitz, Swarovsky, Leica, Optolyt, Steiner, Meopta, etc.
Pentru observaţiile de zi se recomandă binoclurile 7x42, 8x 20, 10x 25, 8 x30, 8x40, 10x 25,
iar pentru observaţii pe lumină slabă cele de 10x50, 8x56, 10x56, etc.

Clasificarea şi descrierea câinilor de vânătoare

Nr. Denumirea Descriere Utilizare
crt
0 1 2 3
Câinii pontatori
1 Pointerul Talie mijlocie (50-64cm); botul pătrat, proeminent Specializat în căutarea vânatului mic,
şi uşor ridicat, nari deschise, buze fine; parul scurt, pe care îl semnalizează prin poziţia de
moale si mătăsos; blana, cel mai des, alba cu pete aret, parcurgând terenul din fata
negre, dar poate avea şi alte culori vânătorului
2 Seterii Talie mijlocie; par lung ,mătăsos, în smocuri mai Specializaţi în căutarea vânatului mic
lungi pe coada, urechi şi pe partea posterioară a pe care-l pontează în poziţia de aret în
pulpelor. Sunt cunoscute trei rase care se fata vânătorului
deosebesc uşor după culoare:
-seterul alb englezesc ,cu blana alba, cu pete si
pigmentaţii negre-castanii sau galbene-portocalii;
-seterul rosu-irlandez, cu blana roşie, cu reflexe
gălbui, fără pete;
-seterul gordon scoţian, cu blana neagra si pete
brune-gălbui sub bărbie, pe bot, piept, părţile
inferioare ale picioarelor si vârful cozii
3 Bracul Talie mijlocie (60-65cm); la noi este cunoscut Pontează bine, aportează foarte bine,
german bracul german cu parul scurt, cu blana castanie, cu merge bine pe urma de sânge. Poate fi
sau fără pete si pigmentaţii albe; bracul german cu folosit şi ca limier.
parul sârmos are blana mai deasă. Firele de păr
sunt mai lungi şi aspre. Coloraţia asemănătoare cu
cea a bracului cu păr neted.
4 Vijla Talie mijlocie (53-60cm); capul alungit, uscăţiv, Este pasionat în căutarea vânatului si
maghiara fruntea uşor bombata, botul drept; parul scurt, bun aportor la vânatul mic; da rezultate
galben-roşcat, cu nuanţe mai închise sau mai si ca limier.
deschise; foarte rezistent la căldura, dar sensibil la
frig si ploi
5 Grifonul Talie intre 50-60 cm..; capul mare, ochii mari, Cheta strânsa, aret mai slab, bun
expresivi; parul destul de lung, buclat, potrivit de aportor, agresiv fata de răpitoare, are
aspru, puful moale si foarte des; culoarea blănii, predilecţie pentru luciu de apa
gri-otel cu pete brune. Poate fi insa si de alte
culori; constituţia robusta, temperamentul vioi si
viteza potrivita; este rezistent la oboseală
Câini scotocitori
6 Pudel- Talia intre 54-65 cm.; cap potrivit de mare, bot Bun aportor, bun scotocitor, curajos,
pointerul drept, lat, nari foarte largi, cafenii, ochii uşor agresiv fata de răpitoare, caută si pe
bulbucaţi, spinarea dreapta si scurta; par destul de urma de sânge, este socotit ca
lung , aspru, sârmos, des, de culoarea frunzei prepelicar universal, cu randament
veştede, pana la castaniu; temperament vioi, maxim
 mobilitate, rezistenta la oboseala
7 Spaniel- Talia de 50 cm. ; capul mare, botul drept, uşor
Springerul teşit, ochii de culoare castanie, uneori aproape
negrii; parul semilung, semiaspru, des, foarte uşor
ondulat; culoarea roşie închisa ori neagra, fond alb
sau rosu-castaniu , cu pete castanii, galbene, negre
sau albe
8 Spaniel- Talia de 37-40 cm; capul destul de mare, ochii
cocărul uşor bulbucaţi; parul semilung, uşor mătăsos, des,
puţin ondulat, culoarea frecvent neagra
Câini hărţuitori
9 Foxterierul Talia de 38-39 cm.; capul uscăţiv, alungit, botul
drept, ochii mici si vioi; o varietate are părul
neted, scurt, aspru şi alta parul semilung şi sârmos;
culoarea de baza este alba cu pete potrivit de mari,
castanii- gălbui ori brune.
10 Basetul Talia de 25-30 cm; capul alungit, uscăţiv, botul
drept, lung, ochii foarte expresivi, urechi mari si
lungi, picioare scurte; după par scurt, semiaspru,
des si lucios, basetul cu par lung; basetul cu par
sârmos; culoarea frecvent castanie sau gălbui-
roşcată
11 Airedale- Talia de 55-62 cm ; cap potrivit de mare, alungit si
terierul uscăţiv, botul drept, lung si foarte uşor ascuţit,
ochii mici vioi, expresivi; parul semilung,
neondulat, des si sârmos; culoarea caracteristica,
castanie-gălbuie, iar pe trunchi cu o pata mare
neagra sau cenuşie
12 Jagdterierul Talia de 35-40 cm.; exterior asemănător
foxterierului; cap potrivit de mare si alungit, ochii
mici, vioi si expresivi; botul drept, nasul cu nari
dezvoltate de culoare neagra, cu pate galbene sau
ruginii
Limierii
12 Limierul Talia de 48-55 cm.; cap potrivit de mare, uşor
hanovrean alungit, botul drept, uşor convex, nasul cu nari
foarte largi; parul scurt, des, aspru si mat; culoarea
generala este de la roşie-brună pana la cenuşie-
brună. Pe cap cu nuanţe mai închise
14 Limierul Talia de 45-50 cm. ; cap de mărime mijlocie, bot
bavarez drept, potrivit de lung . nasul cu nari foarte largi;
parul scurt, des, mat si aspru; culoarea generala, ca
a limierului hanovrean
Spanielii sunt destul de vioi, mobili,
rezistenţi la căldura, oboseala si la
intemperii; au „nas” bun, cheta strânsă,
dau glas pe urma, sunt agresivi fata de
răpitoare; toate acestea ii situează între
câinii cu utilizare multilaterala
Câinii robuşti, rezistenţi, vioi, foarte
agresivi atât la suprafaţă, cât şi în
vizuina
Temperament vioi, viteza redusa,
rezistent la intemperii si oboseala,
„nas” foarte bun; foarte agresiv si
curajos fata de răpitoare; da glas pe
urma vânatului si se duce pe urma de
sânge; este un bun hartuitor de
suprafaţa şi în vizuină
Temperament foarte vioi; mobilitate
mare; rezistent la oboseala si
intemperii; agresiv fata de vânatul
răpitor; este un câine potrivit pentru
vânătoarea la mistreţi în zona de munte
Este robust, cu temperamentul vioi;
mobilitate si viteza mare, rezistenta la
oboseala si la intemperii; are mirosul
fin; câine curajos si agresiv, pasionat
in hartuirea răpitoarelor si mai ales a
mistreţului; acţionează bine pe urma de
sânge
Este utilizat pentru căutarea si găsirea
vânatului mare rănit; se recomandă în
zonele de câmpie şi dealuri joase.
Este utilizat pentru căutarea si găsirea
vânatului mare rănit; si
se recomanda folosirea sa în zonele de
dealuri şi în cele montane.
 4.7. Amenajarea fondurilor cinegetice (după N. Șelaru)
Unitatea de gestionare cinegetică este, conform tradiţiei şi prevederilor legii, fondul de
vânătoare rebotezat acum fond cinegetic. În cadrul fondului de vânătoare se urmăreşte ocrotirea şi
îngrijirea efectivelor de vânat (stocurile de reproducţie), conservate la niveluri considerate optime
sau normale în condiţiile concrete de biotop din cuprinsul acestora.
Ocrotirea şi îngrijirea acestor efective nu se face însă la întâmplare ci, aşa cum s-a arătat, în
virtutea unor reguli ce decurg din cadrul legal, din contractele de gestionare şi din principiile
gestionării vânatului, toate luate în considerare într-un studiu cinegetic, mai mult sau mai puţin
aprofundat. În cazul unor fonduri de vânătoare gospodărite special – G.V.S. - aceste studii pot fi
mai complexe şi poartă denumirea de „amenajamente silvo-cinegetice”. Pentru restul fondurilor de
vânătoare, studiile, care vor include datele din fişele fondurilor de vânătoare şi din contractele
încheiate pentru gestionarea acestora, vor fi mai sumare. Totuşi, ele vor cuprinde capitole privind
cadrul natural şi administrativ, suprafeţele de teren pe natură de folosinţă, efectivele optime şi cele
reale de vânat, construcţiile, instalaţiile şi amenajările vânătoreşti existente, programele care privesc
evoluţia efectivelor şi dotărilor pentru perioada de 10 ani a contractării, precum şi statistica
realizărilor din această perioadă. Aceste studii reprezintă aşadar, cadrul în care se programează,
printre altele, modul de desfăşurare a acţiunilor de dotare a fondurilor de vânătoare cu un minim
necesar de construcţii, instalaţii şi amenajări vânătoreşti.
Prin amenajarea fondurilor de vânătoare se urmăreşte:
 în principal, dotarea acestora cu amenajări, instalaţii şi construcţii vânătoreşti necesare
ocrotirii şi îngrijirii vânatului (terenuri de hrană, hrănitori, sărării, depozite de hrană etc.);
 în secundar, dotarea lor cu amenajări, instalaţii şi construcţii vânătoreşti necesare
efectuării pazei vânatului şi efectuării acţiunilor de vânătoare în condiţii mai comode pentru
vânători (cabane şi colibe de vânătoare, observatoare, standuri, poteci etc.).
Numărul şi densitatea minimă a construcţiilor, instalaţiilor şi amenajărilor vânătoreşti se
calculează după norme stabilite de autoritatea publică centrală în domeniu, de către specialiştii
gestionarilor, ţinându-se seama atât de suprafaţa împădurită şi efectivele de vânat, cât şi de zona
altitudinală şi particularităţile terenurilor din cuprinsul fondurilor de vânătoare (suprafaţa de pădure,
orografia terenului, concentrarea vânatului etc.).
Amplasarea diverselor construcţii, instalaţii şi amenajări vânătoreşti rămâne totuşi o
problemă practică foarte importantă, deoarece utilitatea şi funcţionalitatea acestora depinde de zona
altitudinală, de caracteristicile vegetaţiei corespunzătoare zonei, de alegerea inspirată a
amplasamentelor etc.
Practic, la momentul actual, majoritatea fondurilor de vânătoare din România sunt dotate,
parţial sau la nivelul necesarului teoretic, cu astfel de construcţii, instalaţii şi amenajări vânătoreşti,
utile sau inutile uneori. Se pune, în continuare, doar problema completării necesarului şi/sau reparării
celor existente, precum şi a înlocuirii sau a dezafectării celor devenite neutilizabile din cauza
vechimii, deteriorării, amplasamentului greşit etc. Se mai pune însă şi problema amenajării unor
terenuri de vânătoare care până acum au fost total neglijate (mlaştini, turbării, iazuri, heleştee etc.).
În cele ce urmează va fi abordată, într-o viziune mai actuală, această problemă a dotării
fondurilor de vânătoare cu construcţii, instalaţii şi amenajări vânătoreşti.

Construcţii, instalaţii şi amenajări vânătoreşti

Casele de vânătoare sunt construcţii destinate în principal adăpostirii vânătorilor şi
personalului de teren. Se compun din mai multe apartamente şi garsoniere ori din mai multe
dormitoare, sufragerie, bucătărie, băi şi alte dependinţe. Sunt amplasate pe lângă o cale de
comunicaţie. Nu pot fi concepute fără acces auto, curent electric şi apă curentă.
Cabanele de vânătoare sunt clădiri mai mici, cu 2-3 încăperi, din care una poate servi
pentru gătit şi pentru luat masa, iar cealaltă sau celelalte pentru dormit (planşa 50). Amplasarea
acestora trebuie să aibă în vedere accesul uşor al vânătorilor pe sau de la căile de comunicaţie, o
sursă corespunzătoare de apă curentă, expoziţie însorită etc.
 Colibele de vânătoare sunt construcţii mai simple destinate adăpostirii personalului de
teren şi vânătorilor care practică vânătoarea în locuri greu accesibile, la distanţe mari faţă de căile
de comunicaţie. Terenul ales trebuie să fie în apropierea unei surse de apă, la loc însorit, ferit de
avalanşe şi de viituri. Coliba este formată dintr-o singură încăpere, cu acoperiş simplu, cu prici sau
paturi suprapuse şi cu vatră sau sobă pentru foc şi eventual pentru gătit mâncare (planşa 50).
Bordeiele de vânătoare sunt construcţii la fel de simple, îngropate parţial în pământ,
prevăzute cu o singură cameră, cu vatră de foc la intrare sau cu sobă simplu amenajată, cu unul sau
cu două priciuri. Au aceeaşi destinaţie ca şi colibele de vânătoare. Prezintă avantajul menţinerii
unor temperaturi constante, înregistrându-se şi iarna valori acceptabile chiar fără foc, dar prezintă
dezavantajul unei durate mai scurte de existenţă, din cauza rezistenţei mai reduse a lemnului în
contact cu solul.
Bordeiele de pândă sunt amenajate simplu, de asemenea în pământ, cu 1-2 ferestre pentru
tras, în care pot sta la pândă 1-2 vânători (planşa 50). Importantă este închiderea etanşă a uşii şi
ferestrei de tragere, pentru a nu fi necesară dotarea cu sobă în interior. Sunt însă şi bordeie de pândă
dotate cu sobă.
Depozitele de hrană sunt construite pentru depozitarea unor cantităţi mari de furaje
fibroase, dar şi de concentrate, în locuri accesibile cu mijloace auto şi în apropierea locurilor de
concentrare a vânatului plantivor pe timp de iarnă. Se pot amenaja cu iesle spre exterior, cu pivniţe
pentru depozitarea furajelor suculente şi cu încăperi pentru depozitarea furajelor concentrate. În
anumite variante, acestea asigură şi adăpostirea vânatului împotriva intemperiilor sub acoperişul
prelungit în exterior.
Observatoarele speciale sunt similare unor garsoniere, construite cu baza la 1,5-2,0 m
înălţime. Au fost folosite iniţial pentru vânarea urşilor. Sunt utile, în prezent, pentru adăpostirea
personalului de teren care realizează doar observaţii asupra urşilor veniţi la nadă, a mistreţilor şi a
altor specii de vânat. De regulă au o singură cameră, dotată cu 1-2 paturi, cu masă şi cu sobă. Cele
mai pretenţioase observatoare pot avea chiar două camere sau hol la intrare şi grup sanitar. Asigură
confortul unei cabane de vânătoare, diferenţa constând în dimensiunile mai reduse şi amplasarea
acestora pe stâlpi de susţinere sau pe ziduri, cu sau fără fundaţie. Pot servi foarte bine, în viitor,
pentru turism cinegetic, vânarea urşilor la nadă din astfel de construcţii fiind interzisă.
Hrănitorile, foarte diversificate ca formă, se construiesc pentru administrarea hranei
complementare necesare diverselor specii de vânat plantivor, dar şi omnivor, îndeosebi în perioada
critică de iarnă. Sunt de o mare varietate, adaptate fiind atât naturii hranei complementare care se
administrează, cât şi speciilor de vânat şi peisajului înconjurător (planşele 51, 52).
Sărăriile sunt, ca şi hrănitorile, foarte variate ca formă, servind exclusiv pentru
administrarea de sare, atât în scopul satisfacerii cerinţelor biologice ale vânatului, cât şi pentru
atragerea şi menţinerea acestuia în teren (planşa 53). Reacţionează bine în acest sens cervidele,
capra neagră, mistreţul şi muflonul. Întrucât sunt instalaţii foarte simple şi uşor de confecţionat, nu
trebuie să lipsească de pe lângă adăpători, hrănitori şi din locurile de concentrare a vânatului. Sarea
este necesară în tot timpul anului, însă foarte importantă este primăvara, la schimbarea regimului
alimentar al vânatului plantivor.
Observatoarele sunt instalaţii vânătoreşti, mai pretenţioase sau doar improvizate, care
servesc interesului observării vânatului şi practicării vânătorii. Fiind înalte, reduc riscul descoperirii
vânătorului de către vânat cu ajutorul văzului şi al mirosului. Ca şi în cazul hrănitorilor şi al
sărăriilor, imaginaţia vânătorilor şi-a spus cuvântul în privinţa tipurilor de observatoare (planşa 54).
Standurile înalte sunt instalaţii vânătoreşti simple, asemănătoare unor observatoare joase,
care servesc protecţiei vânătorilor cu ocazia acţiunilor de vânătoare organizate la urşi şi pentru
camuflajul vânătorilor la acţiunile organizate la alte specii de vânat mare (planşa 55).
Standurile la sol se amenajează exclusiv pentru camuflajul vânătorilor. Cele mai simple
constau din câteva ramuri înfipte în pământ, iar cele mai pretenţioase se amenajează din panouri cu
băncuţă (planşa 55). Sunt indicate pentru vânătorile colective de fazani, vulpi, mistreţi etc.
Potecile de vânătoare servesc pentru accesul vânătorului spre locurile de vânătoare sau
pentru apropierea vânatului. Sunt în aşa fel trasate încât să asigure o deplasare comodă, fără zgomot
şi perspective cât mai largi pentru observarea vânatului din timp. Pentru a fi utile trebuie să fie, cel
puţin în perioada folosirii, curăţate de ramuri căzute, frunze uscate, vegetaţie etc. În general,
potecile de vânătoare prezintă ramificaţii spre puncte interesante pentru vânător sau formează reţele
complexe de poteci, permiţând utilizarea lor în funcţie de situaţii sau de interes (planşa 55).
Gropile, destinate camuflării vânătorului, se amenajează în special pentru vânarea
gâştelor sălbatice (planşa 55). Important este ca aceste gropi să fie cât mai puţin vizibile, aşa încât
să nu atragă atenţia nici chiar atunci când sunt proaspăt săpate.

Amenajarea fondurilor de vânătoare din zona de munte

Fondurile de vânătoare din zona de munte – delimitate de regulă pe culmi naturale, între
care sunt incluse unul sau mai multe bazine forestiere – se întind, în general, din zona terenurilor cu
destinaţie agricolă şi pomicolă până pe crestele munţilor.
Delimitate în acest mod, pentru a elimina arbitrajul unor graniţe greu de materializat şi de
identificat în teren, ele cuprind atât specii de interes vânătoresc, cât şi biotopuri diversificate, etajate
pe nivele altitudinale.
Astfel crestele munţilor şi o parte din golul de munte sunt ocupate în principal de capra
neagră, golul de munte în partea inferioară şi întinsele păduri de răşinoase sunt ocupate de cerb, urs
şi cocoş de munte, poalele muntelui, cu păduri de amestec şi foioase, oferă condiţii optime pentru
mistreţ, iar marginea pădurii şi a terenurilor cu folosinţă agricolă sau pomicolă, situate mai jos
altitudinal, sunt ocupate de căprior şi de iepure. Bineînţeles că aceste specii şi multe altele
nemenţionate (râs, lup, vulpe, pisică sălbatică, viezure, ieruncă etc.) se găsesc în efective mai mici
sau mai mari la toate nivelurile altitudinale amintite.
S-a făcut această prezentare concisă a vânatului şi a biotopurilor din zona de munte pentru a
putea argumenta de ce modul nostru actual de abordare a problemei amenajărilor, instalaţiilor şi
construcţiilor vânătoreşti în această zonă de munte nu a fost şi nu este nici acum cel mai inspirat,
chiar dacă pentru zona de deal şi câmpie nu poate fi făcută aceeaşi remarcă. Exemplul hrănitorilor
de cervide amplasate în locuri inaccesibile iarna cu furaje, ceea ce le transformă în simple obiecte
de decor, susţine afirmaţia făcută.
De aceea, problema amenajărilor, instalaţiilor şi construcţiilor vânătoreşti din fondurile de
munte se impune a fi reluată pe nivele altitudinale şi tipuri de biotop, aşa încât să răspundă mai
pragmatic şi mai eficient necesităţilor vânatului.
Biotopul alpin şi subalpin, cu stâncării, vegetaţie erbacee, diverşi arbuşti şi arbori
piperniciţi (afin, merişor, ienupăr, jneapăn, anin de munte, mesteacăn, salcie pitică etc.) oferă
condiţii excelente de vieţuire pentru capra neagră şi, în anumite staţiuni, pentru marmotă. Aici se
întâlneşte sau urcă frecvent cocoşul de munte, cerbul, ursul, râsul şi uneori mistreţul.
Două categorii de amenajări şi două tipuri de construcţii simple se pretează în astfel de
locuri: sărăriile şi potecile de vânătoare şi, respectiv, colibele şi bordeiele de vânătoare.
Sărăriile sunt cele mai importante amenajări din zona caprei negre, fiindcă sarea este
necesară şi foarte căutată de această specie, motiv pentru care este eficientă în stabilizarea
ciopoarelor în anumite căldări. Cu condiţia ca aceste căldări să fie liniştite, iar sarea să fie bine
amplasată în locuri adecvate, ascunse faţă de traseele turistice.
Fiindcă sarea se urcă greu în zona caprei negre, sărăriile trebuie să fie în aşa fel amenajate
încât sarea să fie la adăpost de ploaie şi zăpadă, pentru a nu se topi inutil. De aceea, locurile de
amenajare a sărăriilor se impune a fi alese în mici grote sau sub stâncării, iar amplasarea bulgărilor
de sare să se facă în scobituri sau între pietre grele, pentru ca bulgării să nu fie scoşi de sub adăpost.
Potrivită este şi amplasarea bulgărilor de sare în sărării cleşte, prevăzute însă cu acoperişuri în două
sau patru ape.
Numărul sărăriilor nu trebuie să fie exagerat de mare şi nici nu trebuie să se exagereze
cărându-se sarea „la botul caprei negre”, deoarece caprele negre vor descoperi uşor sărăriile, care
odată stabilite trebuie menţinute şi alimentate periodic în aşa fel încât sarea să nu lipsească din ele.
În fiecare căldare din văile principale de munte se recomandă a fi amplasate 1-2 sărării, nu
foarte departe dar ferit faţă firul văii, pe unde trec de regulă potecile turistice.
 Potecile de vânătoare sunt importante şi ele pentru vânarea caprei negre, dacă asigură
accesul vânătorului în zone depărtate de traseele turistice. Este indicat ca începutul potecilor de
vânătoare să nu poată fi observat din traseele turistice pentru a nu tenta turiştii să le prospecteze şi
astfel să neliniştească intimitatea sălbăticiunilor.
De regulă potecile de vânătoare sunt conduse pe la jumătatea versanţilor şi au ramificaţii
care fac legătura cu traseele turistice sau cu potecile de vânătoare din creastă şi din vale. De multe
ori asigură şi trecerea dintr-o vale în alta, prin locuri dificile, nefrecventate de turişti.
În perioada interbelică, în multe masive muntoase din ţară (Făgăraş, Retezat etc.) au fost
amenajate mai multe astfel de reţele de poteci de vânătoare, care s-au menţinut parţial până în zilele
noastre. Dacă aceste poteci ar fi curăţate de vegetaţie şi reconturate pe porţiunile în care au fost
distruse, ar fi suficient ca munţii noştri să fie consideraţi sumar amenajaţi pentru vânătoarea de
capre negre.
În locul escaladării munţilor cu elicopterul de către pretinşi vânători de capre negre, mai
indicată ar fi reluarea ideii de reamenajare a fostelor poteci şi reţele de poteci de vânătoare şi,
totodată, interzisă practica urcării vânătorilor de capre negre cu elicopterul până pe crestele cele mai
liniştite altă dată.
Colibele de vânătoare sunt şi ele utile, la limita altitudinală a pădurii, pentru asigurarea
adăpostului personalului de pază şi al vânătorilor de capre negre. Amplasarea acestora este indicată
în locuri ferite de vânt şi avalanşe, în apropierea unei surse de apă şi eventual a locurilor de rotit.
Bordeiele de vânătoare zidite din piatră şi refugiile pentru turişti sunt şi ele construcţii
adecvate în golul de munte, putând fi amplasate în locuri ferite de avalanşe, deasupra limitei
altitudinale a pădurii, în chiar căldările sau pe crestele frecventate de caprele negre.
Coborând altitudinal, în biotopul pădurilor de răşinoase şi amestec de răşinoase cu
foioase, fauna de interes cinegetic din fondurile de munte se diversifică, odată cu diversificarea
florei sălbatice. Zona întinselor păduri de răşinoase şi de amestecuri de răşinoase şi foioase, situate
pe versanţi în general abrupţi, este caracteristică cerbului şi ursului. Împreună cu acestea vieţuiesc
mistreţi, căpriori, lupi, râşi, vulpi, pisici sălbatice, jderi, cocoşi de munte, ierunci etc.
Amenajările principale privesc aici cerbul şi sunt destinate ajutorării hrănirii acestuia în
perioada critică de iarnă, pazei şi practicării vânătorii. Dintre instalaţiile de hrană cele mai utile s-au
dovedit a fi depozitele de hrană, la care există acces auto iarna şi la care cerbii vin singuri, de la
mari depărtări. Dacă depozitele de hrană sunt amplasate în locurile de iernare ale cerbilor, cel puţin
câte unul în fiecare bazin forestier, este cu mult mai bine.
Hrănitorile de cervide, amplasate în locuri greu accesibile iarna, rămân doar simple obiecte
de impresie şi de decor, fiind absolut inutile. Ele sunt utile şi merită investiţia doar în locurile
accesibile pentru aprovizionarea cu hrană şi sare.
În această privinţă modul nostru de gândire de până acum se impune a fi esenţial schimbat.
Potecile de vânătoare din locurile de boncănit, legate în reţele cu ramificaţii spre
observatoare de diferite tipuri, sunt şi ele utile practicării vânătorii de cerb. Sunt absolut necesare şi
pot servi şi pentru acces la hrănitori şi sărării.
Bordeiele de pândă pentru lupi, punctele de hrănire pentru mistreţi, împreună cu ogoarele de
hrană cultivate special pentru cerbi, mistreţi şi urşi, alături de colibele şi de cabanele de vânătoare
întregesc inventarul amenajărilor din fondurile de vânătoare situate în zona de munte.
Am lăsat la sfârşit plantaţiile de ros, benefice pentru cerb atunci când sunt instalate şi
întreţinute raţional.
Astfel de plantaţii de ros în zona pădurilor de răşinoase şi de amestec se pot instala în
poienile destinate hrănirii vânatului, prea umbrite ori situate pe soluri prea scheletice ca să poată fi
cultivate sau folosite ca fâneaţă de calitate. De asemenea, se pot instala sub liniile de înaltă tensiune.
Prin plantarea acestor suprafeţe în scheme dese, cu spartium, salcie căprească, soc, sorb păsăresc şi
alte specii forestiere adecvate, grupate în funcţie de substrat şi luminozitate, precum şi prin aportul
natural în specii spontane (arin, plop tremurător, mesteacăn etc.) se creează, în scurt timp, o
plantaţie deasă, care oferă vânatului o cantitate mare de lujeri tineri, în condiţiile în care periodic se
recepează câte o bandă din aceasta.
 Plantaţiile de ros, neglijate până acum, sunt cu mult mai importante şi mai ieftine pentru
hrănirea naturală a vânatului plantivor decât fânurile, frunzarele şi concentratele, mai ales în
perspectiva extinderii păşunatului în pădurile retrocedate.

Amenajarea fondurilor de vânătoare din zona de deal

În zona de deal, unde proporţia pădurilor de foioase este redusă la mai puţin de 50% din
suprafaţa totală a fondurilor de vânătoare, apar mai extinse păşunile, fâneţele, culturile de cartofi,
ovăz şi porumb, plantaţiile pomicole şi chiar viticole etc.
Eterogenitatea habitatelor din zona de deal este accentuată de multitudinea porţiunilor de
teren degradat, de luncile neîndiguite dar împădurite ale râurilor, de localităţile mai puţin
sistematizate răspândite aparent haotic etc.
Habitatul vânatului este mult mai diversificat şi odată cu acesta este mai diversificată şi
fauna de interes cinegetic. Speciile de interes vânătoresc caracteristice zonei sunt mistreţul,
căpriorul, iepurele, vulpea, pisica sălbatică, viezurele, jderii şi potârnichea. Frecvent coboară în
zonă cerbul, ursul, lupul şi chiar râsul, iar uneori urcă fazanul.
În condiţiile de habitat expuse, modul de dotare a fondurilor de vânătoare de până acum cu
construcţii vânătoreşti (cabane de vânătoare şi bordeie de pândă), instalaţii vânătoreşti (hrănitori
pentru cervide, fazani şi potârnichi, observatoare pentru căprior, sărării etc.) şi amenajări vânătoreşti
(poteci de vânătoare şi ogoare de hrană) s-a dovedit potrivit.
Totuşi, din motive pragmatice şi de eficienţă, se vor face următoarele recomandări şi
precizări:
 nu trebuie exagerat în privinţa numărului de hrănitori pentru cervide; normativele sunt
acoperitoare din acest punct de vedere; hrănitorile se impune a fi răspândite în toate trupurile mai
importante de pădure şi amplasate în locuri uşor accesibile cu hrană iarna; în apropierea hrănitorilor
sau sub acoperişul lor, la adăpost de ploaie şi zăpadă, să fie amenajate sărării;
 hrănitorile pentru potârnichii, uitate complet în ultima perioadă, trebuie amplasate în
locuri populate cu această specie şi alimentate periodic cu hrană complementară pentru întreg
efectivul existent; ele pot avea rezultate nebănuit de bune, deoarece potârnichea este una dintre
speciile care reacţionează cel mai favorabil la hrănirea complementară;
 observatoarele înalte, amplasate în poieni şi la margine de culturi, precum şi
observatoarele improvizate în arbori, oriunde este un loc potrivit pentru pânda la căprior, întregesc,
alături de potecile de vânătoare, imaginea de fond de vânătoare bine gospodărit;
 pentru vânarea vulpilor şi lupilor, ultimii deosebit de păgubitori în afara arealului lor
tradiţional, sunt indicate bordeiele de pândă;
 ogoarele de hrană cu topinambur, înfiinţate în special pentru mistreţi, atrag în egală
măsură şi căpriorul; partea aeriană a plantei, cosită şi făcută căpiţă după formarea bulbului (luna
septembrie), constituie un furaj de bună calitate, la fel de căutat ca şi lucerna;
 remizele pentru vânat, constând în suprafeţe de teren degradat pe care sunt instalate
plantaţii de ros, pot transforma anumite porţiuni de teren neproductiv cinegetic în zone cu
concentrare maximă pentru căprior, iepure, vulpe etc.; oricum, plantaţiile de ros cu plante forestiere
adecvate (salcie, plop tremurător, lemn câinesc, carpen, salbă, mălin, spartium, sălcioară etc.),
recepate periodic, au şi aduc un aport de seamă la hrănirea vânatului plantivor iarna; de asemenea,
sunt importanţi în hrana vânatului cireşii sălbatici, corcoduşii, merii şi perii pădureţi, nucii, prunii,
alunii şi alte specii producătoare de fructe, motiv pentru care se impune a fi introduse la marginea
nordică a plantaţiilor de ros.
în zonele secetoase sau în perioadele secetoase, o atenţie aparte trebuie acordată şi apei
pentru băut, motiv pentru care izvoarele din pădure şi din locurile accesibile vânatului din afara
acesteia trebuie atent urmărite şi desfundate; în rarele situaţii de criză se impune amenajarea de
jgheaburi lângă fântâni şi umplerea periodică sau zilnică cu apă a acestora.
Fără a detalia subiectul, se impune aprecierea că bonitatea terenurilor din zona de deal poate
fi crescută mult prin măsuri de bună gospodărire, ieftine şi la îndemâna vânătorilor.
 Amenajarea fondurilor de vânătoare din zona de câmpie
Coborând altitudinal în zona colinară şi de câmpie, se constată că procentul de teren
împădurit scade, după cum scade şi suprafaţa păşunilor, fâneţelor şi plantaţiilor pomicole, locul lor
fiind luat de culturi agricole diverse şi de vii. În unele fonduri de vânătoare din zona de câmpie se
găsesc răspândite insular şi suprafeţe relativ întinse de bălţi, lacuri, iazuri, heleştee şi chiar rămăşiţe
de mlaştini, precum şi stufărişuri.
Speciile de vânat cel mai bine reprezentate în aceste zone sunt: iepurele, căpriorul, vulpea,
fazanul şi potârnichea, dar sunt întâlnite şi multe alte specii precum mistreţul, şacalul, pisica
sălbatică, viezurele, cerbul comun şi insular, cerbul lopătar, vidra şi bizamul în mediul acvatic, apoi
în trecere, o multitudine de specii migratoare, oaspeţi de iarnă sau oaspeţi de vară.
Având în vedere speciile de vânat şi biotopurile specifice zonei, apreciem că amenajarea
pădurilor din câmpie, din punct de vedere cinegetic, este parţial realizată, în sensul că sunt edificate
un număr minim de hrănitori de cervide şi de sărării, iar în unele păduri şi un număr satisfăcător de
observatoare.
Pentru o amenajare completă a pădurilor din zona de câmpie, pe lângă hrănitorile de cervide,
sărăriile şi observatoarele existente mai trebuie amenajate observatoare înalte la intersecţiile de linii
parcelare sau la marginea ogoarelor de hrană, precum şi multe observatoare improvizate pentru
căprior, în aşa fel încât aceştia să poată fi observaţi în majoritatea punctelor în care pot apărea la
hrană. O reţea de poteci şi eventual 1-2 puncte de adăpare cu apă, în fiecare trup de pădure sau în
imediata lui apropiere, ar completa lista amenajărilor ce se impun a fi făcute la adăpostul pădurii.
Acolo unde există linii parcelare suficient de late şi de însorite sau suprafeţe adecvate
destinate a fi folosite ca ogoare de hrană se impune şi cultivarea acestora. Asupra acestui aspect
sunt multe de spus. Ogoarele de hrană trebuie să asigure resurse de hrană verde în special toamna,
iarna şi primăvara, deoarece în restul anului hrana nu este deficitară pentru vânat. De asemenea, din
culturile instalate se pot recolta cereale şi suculente atunci când nu sunt lăsate pentru consum pe loc.
Având în vedere acest interes, considerăm că triticalele, grâul, ovăzul, rapiţa şi varza
furajeră, cultivate toamna devreme, sunt foarte indicate pentru cultivarea ogoarelor de hrană,
cerealele putând fi recoltate în anul următor. Sfecla, sorgul şi porumbul nu sunt nici ele lipsite de
interes, îndeosebi în terenurile ferite şi luminate, dar trebuie avută în vedere necesitatea prăşirii şi
răririi acestora, într-o perioadă în care mâna de lucru este deficitară.
În terenurile cu mistreţi se impune a fi luate în considerare culturile de topinambur, căutate
şi de căprior şi de iepure, atât pentru bulbul scos la suprafaţă, cât şi pentru tulpina fragedă ori
frunzarul recoltat în luna septembrie după maturarea bulbului.
Liniile mai umbrite, care din păcate abundă în pădurile din câmpie, nu pot fi cultivate cu
asemenea plante. Pe acestea se vor instala plantaţii complexe de ros, alcătuite din benzi alternative
de mălin, salbă moale, lemn câinesc, sparţium, răchită şi alte asemenea plante care se pretează la
recepare periodică, aşa încât să se creeze un surplus de hrană, dar şi un adăpost favorabil vânatului
plantivor. La marginea pădurii se impune a fi instalat păducel şi măceş pentru adăpost şi producţia
anuală de fructe, iar spre mijlocul liniei, în benzi paralele, celelalte specii forestiere enumerate, care
se pretează la recepare, pentru producţie de lujeri. Asemănător se pot amenaja şi suprafeţele de sub
liniile de înaltă tensiune.
Amenajarea terenului agricol din jurul pădurii cu observatoare înalte şi de-a lungul
drumurilor de pământ cu hrănitori temporare pentru iepure conferă suprafeţei terenului agricol un
aspect de bună gospodărire cinegetică.
Pentru creşterea productivităţii fondurilor de vânătoare din zona de câmpie sunt posibile şi
alte amenajări.
Instalarea unor boscheţi din plante care produc seminţe sau lujeri pentru ros sub stâlpii de
înaltă tensiune îmbunătăţesc, de exemplu, condiţiile de hrănire şi adăpost pentru iepure, fazan şi
potârniche. Speciile forestiere din care pot fi constituiţi boscheţii sunt: măceşul, păducelul,
sparţium, salba moale, lemnul câinesc, mălinul, corcoduşul etc.
 Gardurile vii din dracilă, măceş şi păducel, instalate limitrof perdelelor forestiere, şanţurilor
părăsite şi chiar drumurilor, precum şi gardurile vii din jurul proprietăţilor amenajate din astfel de
plante oferă un surplus de adăpost şi de hrană pentru fazan, potârniche şi iepure.
În sfârşit, remizele pentru vânat, constând în astfel de plantaţii de ros instalate pe terenuri
degradate, au un rezultat remarcabil, mai ales atunci când în interiorul acestora se amenajează
hrănitori, sărării şi eventual adăpători.
Fără a avea pretenţia de-a fi epuizat toate amenajările la care se pretează fondurile de
vânătoare din zona uscată de câmpie, au fost prezentate câteva modalităţi prin care se poate
îmbunătăţi calitatea acestora şi se poate ridica bonitatea cinegetică.
Amenajarea stufărişurilor şi a terenurilor pârloagă din interiorul câmpului cultivat
agricol devine interesantă şi este relativ simplă, dar foarte eficientă, pentru ocrotirea fazanului şi
vânarea acestuia. Stufărişurile şi pârloagele întinse pot adăposti şi mistreţi, căpriori şi lopătari, vulpi
şi şacali, potârnichi etc.
Cea mai simplă amenajare a unor astfel de terenuri constă în deschiderea cu tractorul, prin
discuire, a unor linii de vânătoare, care se întretaie între ele, delimitând suprafeţe dreptunghiulare de
cca. 250x500 m sau puţin mai mari. Dacă stufărişul este întins de-a lungul unei văi, atunci se poate
secţiona doar transversal, la distanţe de 300-500 m secţiune de secţiune.
În interiorul fiecărei suprafeţe astfel delimitate se amenajează câte 2-4 hrănitori temporare
pentru fazani şi potârnichi, câte o hrănitoare de cervide şi eventual câte un loc de hrănire pentru
mistreţi.
Peste vânatul care se găseşte în mod natural în aceste suprafeţe se pot popula cu succes
fazani, aşa încât astfel de terenuri pot deveni cu mult mai favorabile culturii vânatului decât
pădurea. În aceste suprafeţe se strâng de regulă şi vulpi, şacali şi pisici sălbatice, care se pot vâna
uşor în aceste condiţii.
Pe liniile din anul precedent apare de regulă spontan cânepa sălbatică, foarte căutată de
fazani şi potârnichi. În terenurile care se pretează, este indicată însă supraînsămânţarea liniilor
discuite cu cânepă sălbatică, mei, sorg etc., iar în interiorul suprafeţelor mai întinse, care se
pretează, pot fi instalate astfel de culturi „în tablă de şah”.
Noile linii de vânătoare se vor tăia în anul următor, paralel cu vechile linii, pentru a nu
distruge sursa naturală de hrană astfel instalată.
Amenajarea zonelor umede din interiorul fondurilor de vânătoare este, de asemenea, foarte
interesantă pentru concentrarea păsărilor limicole în timpul pasajului şi atragerea celor de apă.
Păsările limicole, dintre care cea mai interesantă pentru vânători rămâne becaţina comună,
sunt atrase de turbării, mlaştini şi margini de bălţi, lacuri, iazuri şi heleştee, dacă apa nu este mai
adâncă de 5-10 cm, iar vegetaţia erbacee nu este mai înaltă de 10-20 cm.
Aceste suprafeţe propice pentru becaţine, vizitate atât primăvara cât şi toamna în timpul
pasajului, pot fi amenajate pentru atragerea şi reţinerea mai îndelungată a păsărilor limicole prin
lucrări relativ simple, dintre care enumerăm:
- cosirea vegetaţiei la 10-20 cm deasupra nivelului apei, la marginea bălţilor şi lacurilor, în
coada iazurilor şi heleşteelor şi chiar pe unele porţiuni din turbării şi mlaştini, dar fără a exagera în
sensul de a extinde suprafaţa cosită dincolo de adâncimea de 5-10 cm a oglinzii apei;
- introducerea animalelor la păşunat în astfel de porţiuni de teren umed, pentru a da naştere
la breşe în vegetaţie şi a mări efectul de lizieră apă-sol, pentru crearea de gropi şi muşuroaie datorită
călcării pământului moale cu copitele şi pentru a contribui la fertilizarea suprafeţei respective prin
intermediul dejecţiilor acestor animale;
- depunerea, din vreme, de grămăjoare de gunoi în astfel de benzi cosite, pentru a favoriza
fertilizarea terenurilor şi înmulţirea nevertebratelor ce constituie hrană pentru becaţine şi alte specii
limicole; în vederea îmbunătăţirii capacităţii de hrănire a terenului pentru becaţine, în loc de gunoi
se pot folosi şi resturi animaliere, cum ar fi sângele, intestine şi capete de animale etc.
Becaţinele apreciază astfel de terenuri care le oferă hrană naturală din abundenţă, motiv
pentru care se opresc din pasaj şi se concentrează, pentru multă vreme, în efective nebănuit de
mari.
 Anatidele şi alte specii de păsări acvatice preferă în schimb apele mai adânci, în care
ochiurile de apă alternează cu perdele sau insule de stuf, papură, ţipiring etc.
Atât în bălţi şi lacuri, cât şi în iazuri şi heleştee cu adâncimi diferite şi ocupate în zonele mai
puţin adânci de vegetaţie caracteristică, se dezvoltă foarte bine fitoplanctonul şi zooplanctonul,
sursă de hrană pentru multe nevertebrate acvatice (viermi, insecte, moluşte, crustacee), la rândul lor
sursă o de hrană pentru speciile de păsări de apă.
Din acest motiv, cele mai favorabile bazine acvatice pentru acestea sunt cele puţin adânci,
cu fundul plat şi cu un contur perimetral cât mai sinuos, care are efectul de lizieră apa-sol foarte
ridicat.
De asemenea, sunt preferate bazinele acvatice deschise spre păşuni sau spre terenurile
agricole, comparativ cu cele înconjurate de arbori forestieri, care obligă păsările să se ridice în zbor
înalt, pe deasupra acestora, la plecarea şi la venirea pe baltă.
Toate aceste bazine acvatice favorabile păsărilor de apă pot fi amenajate, în continuare, în
scopul ridicării bonităţii lor.
Amenajările deşi nu sunt nici dificile şi nici scumpe, nu au fost practicate aproape deloc în
România, pe de o parte fiindcă natura a fost generoasă în privinţa efectivelor acestor specii de păsări, iar
pe de altă parte fiindcă sezoanele de vânătoare ale acestora, care se suprapun în ţara noastră peste
sezoanele altor specii de vânat, le-au favorizat, fiind în general mai puţin căutate de marea masă de
vânători, decât prepeliţa, mistreţul, fazanul, iepurele etc.
De acum înainte, pe măsură ce ariile umede protejate vor restrânge zonele de vânătoare, cei
ce doresc să practice vânătoarea la diverse specii de păsări de apă vor trebui să se gândească şi la
amenajarea specială a unor bazine acvatice incluse în fondurile de vânătoare.
Câteva categorii de amenajări şi instalaţii sunt suficiente:
 cărările pentru deplasarea păsărilor spre punctele de hrănire;
 mesele pentru servit hrană complementară, amplasate sub nivelul apei;
 locurile de odihnă şi eventual cuibărire.
Cărările pentru deplasarea păsărilor spre punctele de hrănire, precum şi spre ochiurile
liniştite din interiorul vegetaţiei acvatice înalte, unde păsările se însoresc, îşi zvântă penajul ori îşi
amenajează cuibul, sunt foarte importante în demersul nostru. Astfel de cărări, care nu vor fi
niciodată rectilinii ci sinuoase, converg în interiorul vegetaţiei înalte, spre ochiuri liniştite de apă
naturală sau create prin cosire a vegetaţiei sub nivelul apei, în care sunt amplasate hrănitori şi/sau
locuri de odihnă, zvântare ori de cuibărit.
Cărările în discuţie se vor obţine prin degajarea unui spaţiu cu o lăţime de cca. 40 cm, prin
vegetaţia acvatică înaltă, care va fi tăiată la 10-15 cm sub nivelul apei. Anumite ramificaţii ale
cărărilor pot ieşi la malul apei, chiar conduse prin vegetaţia de pe mal până în locuri deschise.
Păsările de apă vor prelua repede aceste cărări, mai ales atunci când ele sunt conduse spre
locuri preferate de acestea.
Punctele (locurile) de hrănire complementară pot fi amplasate pe maluri, în apă adâncă de
10-20 cm ori în apă adâncă în care sunt amenajate hrănitori sub nivelul apei la 15-20 cm adâncime,
denumite „mese pentru hrană”. Administrarea hranei se poate face normal, dar şi automat pe maluri
şi în apele cu fundul plat, situat la mică adâncime (sub 20 cm).
O hrănire regulată, cu diverse boabe şi seminţe, favorizează concentrarea raţelor indigene,
dar reţine şi păsările aflate în trecere, care vor fi atrase de hrană şi de prezenţa semenelor acestora.
Numai că, în condiţiile concrete din România, hrănirea cea mai eficientă din timpul iernii se
restrânge doar la apele care nu îngheaţă.
De aceea, pentru hrănirea raţelor iarna sunt foarte importante izvoarele care menţin ochiuri de
apă, izbucurile din depresiuni, canalele şi pâraiele molcome permanent dezgheţate, gurile de apă etc.
La gurile de apă, hrana se poate administra şi prin răspândire pe gheaţa din jur, dar în acest
caz, ca şi în cazul hrănirii de pe mal, o parte din hrană este furată de alte specii de păsări (ciori şi
coţofene, păsări cântătoare etc.).
Pentru economie de hrană şi eficienţă a hrănirii oriunde apa nu îngheaţă iarna şi este liniştită
la suprafaţă, precum şi în ochiurile de apă adâncă din interiorul vegetaţiei acvatice, se recomandă
amenajarea „meselor pentru servit hrană”. Acestea nu sunt altceva decât platforme orizontale din
scândură, de 2x2 m, amplasate la 10-20 cm sub nivelul oglinzii apei, pe stâlpi de lemn înfipţi în
cuveta bazinului. De jur împrejurul platformei sunt bătute scânduri mai înalte pentru a împiedica
risipirea hranei în apa adâncă.
După a primă amenajare sumară a unui teren, cu cărări de deplasare şi puncte de hrănire
pentru păsările acvatice, şi după observaţii privind comportamentul acestor păsări se vor trage
concluzii interesante în scopul completării şi definitivării amenajărilor concepute iniţial.
Succesul depinde de amplasarea punctelor de hrănire şi a meselor în locuri adecvate, ferite
de deranj din partea omului şi a prădătorilor.
Un sfat însă: nu profitaţi de atracţia exercitată de hrană asupra păsărilor acvatice în
perioadele deosebit de dificile pentru acestea, doar pentru a vă satisface pasiunea. Legea vă
interzice vânarea păsărilor de baltă la gurile de apă, iar etica vă impune să hrăniţi vânatul (aripat)
aflat la limita dintre viaţă şi moarte, dar să nu profitaţi de această slăbiciune temporară a lui pentru a
realiza tablouri (ruşinoase) de vânătoare.
Locurile de odihnă, de zvântare şi eventual de nidificare constituie o altă categorie de amenajări.
În interiorul vegetaţiei acvatice înalte (stufului şi papurii) există ochiuri de apă liniştită, ferite de
vânt şi de deranj din partea omului şi din partea unor dăunători naturali ai păsărilor acvatice, în
care pot fi amenajate platforme mici, pe stâlpi ori plutitoare, cu puţin deasupra nivelului oglinzii
apei (10-15 cm) şi, respectiv, pe oglinda apei. Dimensiunile de cca. 1,0x1,0 m sau 0,80x1,20 m sunt
potrivite.
Aceste platforme sunt căutate de raţe, în special în perioada în care au boboci mici, pentru a
se odihni, a se însori şi pentru a-şi zvânta penajul.
Deoarece bobocii pot urca greu pe platformele aşezate pe pari, mai ales când oglinda apei
scade cu mai mult de 10-20 cm sub acestea, apare necesară amenajarea unor scăriţe de urcare, pe
părţile laterale ale platformei. Scăriţele constau în scânduri poziţionate oblic, cu traverse bătute des
pe partea lor superioară, aşa încât şi puii să se poată căţăra fără probleme.
Pe astfel de platforme de odihnă pot fi instalate şi coşuri sau lădiţe pentru cuibărit, preluate
repede în stăpânire de raţele sedentare.
Amenajările descrise contribuie într-o oarecare măsură, alături de hrănirea complementară şi
amenajarea de cărări, la sporirea atracţiei bazinelor acvatice pentru păsările de interes cinegetic, la
reţinerea acestora pe loc, la atragerea altor păsări de apă aflate în pasaj şi, în final, la creşterea
bonităţii terenului şi a efectivelor acestor specii pentru vânătoare.
Edificarea standurilor pentru vânătoare, foarte diversificate în privinţa concepţiei, sunt de
natură să întregească amenajarea terenurilor umede pentru vânatul de apă şi pentru vânătoare.
De la început trebuie atrasă însă atenţia asupra necesităţii de a lăsa liniştite locurile de
hrănire, de adăpost şi mai ales de înnoptare, aşa încât păsările să nu fie speriate, şi din acest motiv,
să părăsească terenul după primele vânători. Vânătoarea la locurile de hrănire şi de înnoptare nu
este etică şi, în plus, conduce, mai ales atunci când se practică seara, la pierderi inutile de păsări
împuşcate.
Vânătoarea la păsări de apă, pentru a se practica durabil, trebuie să se desfăşoare în cursul
dimineţii, pe traseele de plecare şi venire din şi spre locurile de odihnă. Astfel practicată, de 1-2 ori
pe săptămână, vânătoarea poate da rezultate satisfăcătoare în mod continuu. O singură vânătoare de
seară la locurile de înnoptare îndepărtează însă păsările pentru mult timp (10-20 zile), făcând inutile
toate celelalte eforturi de amenajare a terenului.
După această introducere, care s-a dorit a fi o pledoarie pentru alegerea adecvată a
amplasamentelor standurilor, vom prezenta succint câteva astfel de amenajări:
Standurile improvizate în vegetaţia existentă în zonă sunt cele mai ieftine. Se pot amenaja în
chiar ziua vânătorii, pe sub culoarele de zbor care se identifică uşor. Nu trebuie exagerat în privinţa
camuflajului acestora, deoarece păsările vor sesiza uşor „căpiţele” construite artificial şi le vor ocoli
atunci când sunt proaspăt amenajate.
Un camuflaj superficial, îmbrăcămintea adecvată şi mişcările lente sunt mai greu sesizabile
de păsări, care nu le iau în seamă şi astfel trec la o distanţă convenabilă şi eficace de tir.
 Standurile amenajate pe stâlpi sunt amplasate de regulă în interiorul bazinelor acvatice, cu
podeaua la 20-40 cm deasupra oglinzii apei. Ele sunt camuflate în vegetaţia din preajmă, de regulă
în ziua vânătorii. Acestea trebuie construite din timp, pe sub culoarele principale de zbor, pentru ca
păsările să se obişnuiască cu ele şi să nu le mai ia în seamă.
La astfel de standuri accesul vânătorului este posibil cu cizme şold sau cu barca.
Standurile în interiorul ghiolurilor sau ochiurilor întinse se pot amenaja însă şi sub nivelul
oglinzii apei, în butoaie sau diverse alte astfel de „spaţii” în care apa nu poate pătrunde. Ele pot fi
prinse de sol sau flotante.
„Butoaiele” din beton, dar şi din tablă şi chiar din lemn, se pot fixa pe fundul bazinelor
acvatice puţin adânci. Buza de sus a „butoaielor” se impune să depăşească cu 20-30 cm oglinda apei
şi trebuie camuflată cu vegetaţie acvatică din jur.
„Butoaiele” din tablă şi din lemn pot fi amenajate şi în sistem flotant.
Din astfel de „butoaie”, adânci de 1,20-1,40 m, atunci când sunt amplasate baterii de câte
două astfel de amenajări, vânătorul sau vânătorii, execută trageri la păsările care trec pe deasupra, la
distanţă eficientă.
Nu vom detalia mai mult acest mod de vânătoare şi nici problema amenajării zonelor umede
pentru vânatul palmiped şi pentru vânarea acestuia.
Cei ce vor demara astfel de acţiuni de pionierat în România, vor găsi singuri soluţii şi vor
îmbogăţi stadiul experienţei în materie, plecând de la rezultatele obţinute şi, mai ales, de la
observarea atentă a comportamentului păsărilor acvatice.

4.8. Noţiuni de etică vânătorească

Această prezentare succintă a principalelor norme de etică vânătorească este rodul
sistematizării unui tablou mai amplu, realizat cu mijloace specifice artei literare, de către
marele scriitor Ionel Pop („Etică vânătorească, Timişoara, 1995).
În vremuri trecute vânătorii erau organizaţi în bresle şi trebuiau să respecte anumite dispoziţii
şi norme obligatorii – legi nescrise.
Astăzi există legi care trebuie respectate întocmai, nerespectarea acestora putând duce la
anularea calităţii de vânător, ridicarea armei şi suportarea consecinţelor legale.
În afară de legile scrise, în practica vânătorească trebuie respectate o serie de reguli nescrise,
păstrate din vechime, în general de natură spirituală şi morală care ţin de etica vânătorească.
În sensul explicaţiei lingvistice etica reprezintă ştiinţa care se ocupă cu studiul principiilor
morale şi au un anumit rol în viaţa socială.
Etica vânătorească reprezintă ansamblul de principii, reguli şi norme nescrise care trebuie
respectate de orice vânător pentru ca acţiunile vânătoreşti să decurgă civilizat, iar participanţii să nu
fie lezaţi într-un fel sau altul de către alţi vânători.
În timpurile trecute vânătoarea se practica pentru obţinerea de carne, piei, os sau alte foloase
pe care le oferă vânatul. În epoca modernă, vânătoarea este o îndeletnicire nobilă, recreativă fiind
considerată sport.
Calitatea de vânător este o distincţie deosebită şi nu trebuie degradată în nici un fel.
Normele de etică vânătorească se por restrânge în trei cuvinte: legalitate, bunăcuviinţă (bun
simţ) şi omenie.
Principala normă generală care guvernează etica vânătorească este aceea că vânătorul
este reprezentat de purtarea sa şi nu de mulţimea trofeelor de pe pereţi.

Raportul dintre participanţii la vânătoare

a) Atitudinea dintre vânători
La vânătoare, între participanţi se leagă tovărăşii sau fraternităţi de natură spirituală în afara
îngrădirilor legale şi a celor legate de statutul social al fiecărui individ. Această relaţie, cal mai
adesea imediată şi caldă reprezintă o parte din farmecul vânătorii. Toţi cei care vin la vânătoare
caută un refugiu, un „altceva” pentru a depăşi oboseala şi stresul zilelor cotidiene.
 Camaraderia nu poate fi definită şi îmbracă o multitudine de forme fiind conturată de
manifestările de mare însemnătate (de exemplu ajutor în situaţii critice), dar mai ales de cele
mărunte (comportament general) care sunt filtrate de gândirea fiecăruia.
La vânătoare individuală, întrucât există un număr redus de vânători (de obicei doi)
camaraderia se leagă mai uşor
La vânătoarea colectivă, cu mulţi participanţi există întotdeauna diferenţa de însuşiri legate de
forţa fizică, de îndemânare sau de cunoştinţe ceea ce poate duce la crearea unor stări conflictuale.
Toate acestea pornesc de la lipsa de înţelegere faţă de cei începători sau cei mai în vârstă. Ritmul
vânătorii colective trebuie stabilit şi reglat în raport cu cel mai puţin dotat fizic sau cel începător. Nu
trebuie uitat faptul că toţi am fost începători iar pe de altă parte toţi vom avea o vârstă când puterea
şi avântul tinereţii se vor împuţina.
Tot legat de camaraderie ţine şi modul de manifestare în ceea ce priveşte micile servicii care
trebuie făcute, precum adunatul lemnelor pentru foc, adusul apei, aranjatul gustării, strângerea
resturilor etc.
b) Atitudinea faţă de paznicul de vânătoare
Din punct de vedere legal, paznicul de vânătoare este un angajat care prestează un serviciu.
Această formulare rece şi distantă nu reflectă nici pe departe relaţia care se leagă între vânător şi
paznic. Acesta trebuie privit în primul rând ca un camarad. El reprezintă legătura dintre vânător şi
vânat. El cunoaşte terenul şi trebuie să îndrume vânătorul pe căile accesibile, mai uşoare, să
imprime un ritm moderat deplasării, să nu facă glume proaste (necuviincioase), să fie plăcut şi
echilibrat.
c) Atitudinea faţă de gonaşi
Gonaşii au de executat munca cea mai grea din punct de vedere fizic. Ei trebuie să intre
adesea în zăpadă până la brâu, să parcurgă un teren extrem de accidentat, să treacă aproape târâş
prin desimi prin care doar sălbăticiunile pătrund. Toate acestea trebuie făcute fără a se abate de la
traseu, împiedicând astfel vânatul să treacă prin linia hăitaşilor.
De multe ori se greşeşte faţă de aceste ajutoare şi sunt învinuiţi că au scăpat vânatul, că s-au
deplasat altfel decât trebuia, că au mers prea încet sau prea repede. Uneori sunt învinuiţi pe nedrept
de nereuşita vânătorului din stand care a ratat sau a scăpat vânatul.
Din punct de vedere etic gonaşii trebuie trataţi cu prietenie şi căldură apreciindu-le efortul
făcut chiar dacă goana nu a ieşit aşa cum trebuia. Trebuie ţinut cont de faptul că şi gonaşii au
limitele lor omeneşti şi nu se cade a-i pedepsi cu înjurături sau gesturi de desconsiderare.
Indiferent cum s-a sfârşit ziua de vânătoare, gonaşii trebuie recompensaţi băneşte. De
asemenea, în timpul pauzelor sau seara în jurul focului, ei trebuie răsplătiţi şi cu o vorbă
prietenească, cu o îmbucătură de mâncare şi un pahar întăritor. La despărţire şi gonaşii trebuie să
plece către casele lor mulţumiţi.
d) Alte comportamente şi obiceiuri
Din respect faţă de ceilalţi participanţi la vânătoare, vânătorul trebuie să fie îmbrăcat decent.
Nu trebuie să etaleze zorzoane inutile şi ridicole, dar nici să aibă hainele murdare sau ponosite pe
motiv că oricum se murdăresc. Aşadar îmbrăcămintea trebuie să fie practică, simplă şi curată.
Disciplina este o caracteristică fundamentală a vânătorului. Prin lipsa acesteia se pun în
pericol sănătatea şi integritatea fizică a celorlalţi participanţi la vânătoare, se provoacă discuţii şi
certuri şi în final se compromite frumuseţea unei partide vânătoreşti.
Aşa cum se ştie organizatorul vânătorii are puteri absolute asupra tuturor participanţilor,
indiferent de funcţii, stare socială, pregătire etc. Toţi vânătorii sunt trataţi la fel şi toţi sunt obligaţi
să asculte de organizator. Acesta cunoaşte ternul, ştie unde „se ţine vânatul” dar, pe de altă parte
trebuie să asculte şi părerile altora în mod civilizat şi cu bun simţ.
Discuţiile legate de aspectele tehnice ale vânătorii, de standuri, direcţia de tragere etc. se vor
face înainte sau după goană pentru a se putea îndrepta eventualele greşeli.
Vânătorul trebuie să respecte deciziile organizatorului chiar dacă nu îi sunt pe plac, dar acesta
din urmă trebuie să se poarte politicos faţă de vânători şi nu ca un şef arogant.
 Un alt aspect al disciplinei îl reprezintă punctualitatea. Este împotriva eticii să laţi un anumit
număr de vânători să aştepte, de multe ori în ger, în felul acesta creându-se încă de la început unele
animozităţi.
Tot legată de disciplină este lăcomia. Dorinţa dusă la extrem de a ocupa alte locuri din stand
decât cele indicate, de a trage cât mai multe focuri duce la greşeli precum executarea tirului sub
unghi sau la distanţă prea mare. În acest fel este pus în pericol vecinul de stand sau este speriat
vânatul care îi venea mai bine vecinului. Toate acestea compromit ziua de vânătoare întrucât toţi
vânătorii vin să se recreeze şi nu să se enerveze.
La aceeaşi situaţie se ajunge atunci când un vânător care a fost mai norocos şi a doborât
vânatul simte invidia altor vânători. Atunci bucuria şi mulţumirea sunt diminuate nefiind depline.
Un vânător adevărat se va bucura de reuşitele ortacilor săi.
Un alt defect care trebuie autocontrolat este acele de a dori cu ori ce preţ de a duce „ceva”
acasă de la vânătoare – o piesă de vânat mic, o bucată de carne etc. Vânătoarea nu se mai practică
pentru asigurarea hranei ci pentru alte valenţe: întâlnirea cu prietenii, relaxare, eliberarea de stresul
cotidian, admirarea naturii, întărirea capacităţilor fizice şi mentale etc.
Trebuie să mai amintim un alt obicei prost al unor vânători care se laudă fără măsură cu
succesele vânătoreşti, cu abilităţile proprii (adeseori doar pretinse) sau cu performanţele armei. Cu
timpul, aceştia cad în dizgraţia camarazilor provocând zâmbete subtile şi coate ironice.
Înjurăturile trebuie evitate la vânătoare ele nefăcând cinste vânătorului adevărat.
De asemenea, vânătorul guraliv, chiar dacă poate fi plăcut la început, devine curând
obositor şi poate irita colegii.
Nu trebuie uitat nici obiceiul de a face mici farse ortacilor participanţi la vânătoare. Acest
lucru este plăcut şi distractiv dacă se face prieteneşte şi fără răutate, cu bun simţ iar farsa este
născocită cu spirit. Nu îşi au locul glumele obscene şi grosolane care pot strica frumuseţea zilei, cel
vizat simţindu-se batjocorit şi plecând acasă cu un gust amar.
În ceea ce priveşte „minciunile vânătoreşti” ele pot fi privite în două feluri:
- povestirile care nu pot fi crezute, spuse cu siguranţă şi superioritate şi care desconsideră în
acest fel auditoriul deoarece insultă inteligenţa ascultătorului;
- adevăratele minciuni vânătoreşti, care descreţesc frunţile, toţi ştiind de la bun început că
întâmplarea este imposibilă. Aceste născociri nu au pretenţia să fie crezute dar modul de prezentare
şi amănuntele pline de umor le fac plăcute la orice masă vânătorească şi întreţin o atmosferă caldă.
Fiecare vânător are datoria să se autodisciplineze în aşa fel încât cele subliniate mai sus să
fie ţinute sub control. În timp, purtătorul de armă va deveni cu adevărat camarad plăcut şi cu
bun simţ, vesel şi mulţumit întotdeauna – calităţile adevăratului vânător.
Alt aspect care ţine de etica vânătorească se referă la dreptul asupra vânatului. Astfel
vânatul ”mic” aparţine vânătorului care a tras ultimul foc, iar vânatul „mare” revine vânătorului
revine vânătorului care a dat lovitura mortală.
În primul caz nu există îndoieli în aplicarea normei amintite.
În al doilea caz, uneori lucrurile se complică, mai ales dacă mistreţul de pildă, a primit două
lovituri grele. În acest caz, cei doi trebuie să aleagă 2 – 3 arbitrii aleşi dintre cei mai cu experienţă
vânători care soluţionează cauza, iar hotărârea lor rămâne definitivă. Vânătorul care a pierdut nu
are dreptul să riposteze, lucru care ar fi lipsit de bunăcuviinţă.
La vânătorile organizate la vânatul mic, la sfârşitul zilei, piesele se împart la toţi participanţii
astfel încât şi cei mai puţin norocoşi să ducă acasă un iepure sau un fazan. Acest lucru nu este
valabil şi în cazul răpitoarelor (vulpi de ex.) care sunt prada vânătorului care le-a împuşcat.
La vânatul mare aşa cum se ştie, pot apărea două situaţii:
- carnea se valorifică pentru „plan” iar vânătorul ia trofeul;
- carnea se poate împărţi prin tragere la sorţi, inclusiv paznicului.
Un alt obicei încetăţenit la vânătoare este reprezentat de mesele din pădure. Fie la ora
amiezii, fie către sfârşitul zilei, după două – trei goane vânătorii se adună în jurul unui foc bun şi
scot de prin rucsacuri mâncăruri şi băuturi alese. Etica vânătorească cere ca, din bunăcuviinţă să
aşterni gustarea ta alături de a celorlalţi. Şi să-i îndemni pe toţi să se servească şi cu un pahar din
 vinul tău. De asemenea este lipsit de politeţe să refuzi măcar o îmbucătură sau un strop de vin oferit
cu prietenie de cel de lângă tine. Nu în ultimul rând este frumos ca surplusul de mâncare să fie oferit
gonaşilor.
e) Atitudinea faţă de braconieri
Termenii de braconier – braconaj sunt specifici limbajului cinegetic şi se referă la orice
acţiune care încalcă dispoziţiile legale în vigoare, şi care cauzează un prejudiciu patrimoniului
vânătoresc. În limbaj popular poate fi întâlnit şi termenul de furieş, adică vânător care umblă pe
furiş.
Braconajul se practică cu arme de foc, cu arme albe sau cu capcane.
În cazul folosirii armelor de foc putem distinge:
- arme deţinute legal de către persoane membre ale unei asociaţii vânătoreşti care au căzut în
păcatul braconajului, împinşi cel mai adesea de lăcomie;
- arme deţinute ilegal de către cetăţeni care nu au drept de portarmă, şi care sunt folosite de
către aceştia exclusiv pentru procurarea ilicită de carne de vânat sau trofee.
Pe scară largă se braconează cu capcane de o multitudine de forme constructive şi funcţionale. Cel
mai des se utilizează laţul care reprezintă capcana care oferă cele mai multe avantaje – uşor de
transportat, uşor de montat, uşor de verificat, prezintă randament maxim şi se poate folosi la toate
speciile de vânat, de la iepure până la urs.
Braconajul este relativ greu de prevenit şi combătut întrucât este necesară o logistică
complexă, personal numeros, precum şi o coordonare perfectă între diferitele instituţii implicate în
astfel de acţiuni.
Prevenirea şi combaterea braconajului se face, în primul rând de către personalul de
specialitate angajat de gestionarii fondurilor de vânătoare. Aceştia, prin natura serviciului, sunt
obligaţi să patruleze pe anumite trasee prestabilite, să verifice în permanenţă terenul, să raporteze în
timp util tentativele sau cazurile de braconaj. Aceştia trebuie să colaboreze cu personalul silvic
precum şi cu poliţia locală.
Pe de altă parte, Garda de mediu este îndrituită să organizeze asemenea acţiuni împreună cu
Inspectoratele Teritoriale de Regim Silvic şi de Vânătoare precum şi cu Inspectoratele de Poliţie.
Braconierul, mai ales cel purtător de armă în mod legal trebuie dispreţuit iar atitudinea
vânătorilor faţă de el este ca atare.
„Braconierul este o primejdie atât pentru vânat cât şi în general pentru elementele naturii, care
cer o ocrotire, fiindcă el vânează nesăbuit. Braconierul nu îşi coboară arma ucigaşă în faţa ciutei
pline, ca căprioarei cu iezi lângă ea, el ucide ursa cu pui, ucide dropia încătuşată în polei, găinile de
munte, cele de fazan, pelicani, egrete…tot ce îi vine în faţa puştii. Ucide primăvara, vara, toamna,
iarna, oricând. Şi oricât de mult. Braconierul nu alege mijloacele…” (Ionel Pop, 1995)

Raportul vânător-vânat
a) Protejarea vânatului
Vânatul trebuie mai întâi de toate protejat şi aceasta din motivul simplu al conservării
biodiversităţii, dar şi pentru că patrimoniul cinegetic reprezintă o valoare naţională care nu poate fi
cuantificată.
Măsurile de protejare specifice gestiunii cinegetice se cunosc: interzicerea vânătorilor în
anumite perioade din an, ţinerea sub control al complexului prădător, asigurarea unor zone de
refugiu, asigurarea hranei complementare, recoltarea exemplarelor tarate etc.
Din punct de vedere etic trebuie evitate vânătorile în cerc sau U, nu se va trage în iepurele
din covru şi nici în fazanul sau potârnichea care aleargă şi nici în vânatul surprins dormind. Nu se
trage în femela gestantă şi nici în cele care conduc pui. În astfel de situaţii intervine autocontrolul şi
cumpătarea. Bineînţeles că vânătorii începători în special au ambiţia unui număr cât mai mare de
piese. Acesta, aşa cum s-a mai arătat, poate duce la greşeli, în special prin ignorarea normelor de
protecţia muncii.
 Tot lipsă de etică o reprezintă şi împuşcarea din pătul a cerbului la sărărie. Corect şi etic este
ca vânătorul să urmărească cerbul, să îl ajungă, să îl analizeze şi dacă este cazul să dea drumul la
foc. Abia în acest mod se obţine un trofeu adevărat.
Înclinarea spre abuzuri trebuie înfrânată lăsând să primeze raţiunea, bunul simţ şi dragostea
pentru sălbăticiunile pădurii.
b) Competiţia vânător - vânat
Din punct de vedere etic, vânatul trebuie considerat un adversar şi în nici un caz un duşman
privit cu ură. Competiţia dintre vânător şi vânat trebuie ar să fie una dreaptă., fiecare dintre
adversari având arme redutabile: omul are arma de foc, binoclul, luneta, diferite chemători şi mai
multă sau mai puţină pricepere; vânatul este dotat cu cele mai ascuţite simţuri care întrec de zeci de
ori pe cele ale vânătorului, dar uneori şi cu colţi şi gheare.
Trebuie spus că din această competiţie vânatul îşi poate pierde ceea ce are mai de preţ – viaţa,
pe când vânătorul poate avea cel mult o dezamăgire trecătoare.
Vânatul nu intră de bunăvoie în această întrecere, el urmăreşte doar să-şi apere viaţa şi să
trăiască în linişte în mediul său. Vânătorul este cel care atacă, în marea majoritate a cazurilor
riscând doar să se aleagă cu orgoliul rănit. Bineînţeles că există situaţii nefericite când integritatea
fizică a vânătorului este afectată de mistreţul sau ursul rănit .
Totuşi, pe de o parte avem un animal care trebuie să se salveze singur, iar pe de altă parte o
mulţime de vânători, gonaşi şi câini. Lupta este inegală.
Din acest motiv normele de etică vânătorească prevăd să nu se exploateze situaţii în care
vânatul este lipsit de unele din mijloace de apărare (mistreţii prinşi în zăpadă într-o vale
prăpăstioasă, pânda la stogul de paie unde vin potârnichile flămânde, capra neagră care s-a încuiat
în zidul de piatră etc.). Asemenea situaţii trebuie judecate ca atare, iar vânătorul adevărat va coborî
arma de la ochi.
c) După executarea tirului
După executarea tirului pot exista trei situaţii:
Vânatul a căzut „în foc”, vânătorul fiind în acest caz biruitor într-un mod etic.
Vânatul a plecat nefiind rănit, caz în care vânatul a câştigat competiţia şi trebuie respectat
pentru asta. Lăsând la o parte amărăciunea nepriceperii sau a neşansei, vânătorul trebuie să fie
bucuros pentru că vânatul a scăpat nevătămat.
Vânatul a plecat rănit. Această situaţie este foarte neplăcută şi este cel mai puţin de dorit.
Vânătorul adevărat îşi face reproşuri şi are remuşcări iar bucuria vânătorii dispare. Apare
remuşcarea, părerea de rău şi mila la gândul vietăţii care se chinuie fiind sortită să moară după zile
chiar. Vânătorul este dator să plece în căutarea vânatului rănit. Căutarea vânatului rănit este o
lucrare anevoioasă şi de multe ori periculoasă şi se pot puncta trei situaţii:
- La vânătoarea în grup restrâns la vânatul mic, vânătorul caută singur eventuala piesă rănită.
- La vânătoarea colectivă la vânat mic, pentru a nu întârzia desfăşurarea acesteia, sarcina de
căutare o au paznicii de vânătoare sau unii gonaşi mai pricepuţi.
- La vânatul mare vânătorul trebuie să ia parte efectiv la căutare însoţit de un camarad sau de
paznic. Este o laşitate să trimiţi doar paznicul în urmărirea ursului sau mistreţului rănit şi
periculos când tu ai creat situaţia neplăcută. În asemenea situaţii este foarte indicată folosirea
unor câini specializaţi.

d) După vânătoare
Vânatul împuşcat căzut „în foc” sau găsit după urmărire trebuie respectat şi considerat
adversarul care a pierdut partida.
Ţinuta vânătorului în faţa vânatului împuşcat trebuie să fie una de cinstire.
Câteva clipa de tăcere şi chiar o adevărată părere de rău se impun în faţa vânatului căzut.
Această scurtă ceremonie cerută de etica vânătorească poartă numele de „priveghiul vânatului”.
La vânatul mic, la sfârşitul zilei de vânătoare se face tabloul vânatului, acesta fiind înşirat
frumos pe pământ după specie.
În aceeaşi idee de respect nu este voie a se trece peste vânatul căzut, nu se loveşte cu piciorul, nu se
pune piciorul pe vânat, nu se înjură şi nu se loveşte cu bâta. Asemenea atitudini nu sunt demne şi
discreditează tagma vânătorească.
Batjocorirea vânatului prin fotografierea sa în diferite ipostaze (de ex. cu pălărie)
degradează calitatea de vânător.