Sistemul locomotor

Aparatul locomotor îndeplineşte funcţiile de mişcare ale diverselor părţi ale corpului. Este alcătuit din sistemul
osteo – articular specializat pentru funcţia de susţinere şi sistemul muscular pentru funcţia de mişcare. Oasele au rol
în susţinerea muşchilor şi menţin poziţia verticală a corpului. Articulaţiile permit mişcările oaselor. Ele sunt mobile,
semimobile şi fixe.
Oasele diferă în mod considerabil după forma şi rolul lor fiziologic. Sunt piese dure, solide, rezistente, care prin
articulaţiile dintre ele formează scheletul, partea pasivă a aparatului locomotor. Oasele au rol în susţinerea muşchilor şi
menţin poziţia verticală a corpului. Totalitatea oaselor din corp formează scheletul corpului.
Scheletul uman este format din 206 oase separate, unite intre ele prin diferite articulatii. Marimea, respectiv
forma diferitelor oase este determinata de functia anatomica. Oasele se impart in patru mari grupe:
1. Oasele lungi sau cilindrice: dupa cum le arata si denumirea, sunt alungite, usor curbate, au rolul de a amortiza
socurile. Din aceasta categorie fac parte oasele gambei, oasele bratului si oasele degetelor.
2. Oasele scurte sau cubice: sunt colturoase, groase. Asa sunt de exemplu oasele carpiene si tarsiene.
3 .Oasele neregulate: conform denumirii, au forme si dimensiuni variate. Formeaza unele parti ale spatelui, fetei.
4. Oasele late costale, craniul, spatula: reprezinta scuturi ale organelor vitale.
Scheletul este flexibil datorita articulatiilor care unesc oasele. Articulaţiile permit mişcările oaselor. O
articulaţie este formată dintr-o cavitate articulara fixă şi un cap articular mobil, înconjurate de o capsulă articulara.
Acestea sunt:
 mobile,
 semimobile,
 fixe.
Osul este alcatuit din doua tipuri de tesut:
 partea de mijloc a osului lung, numita corpul osului sau diafiza - os dur. La exterior are o membrana numita
periost, iar in interior este stabatut de un canal medular in care se gaseste maduva hematogena de culoare
galbena.
 extremitatile osului lung ,numite epifize. Formate din 95% tesut osos spongios la interior si 5% tesut osos
compact spre exterior.Intre epifiza si diafiza se afla metafiza,sau cartilajul de crestere epifizo-diafizar pe
seama caruia osul lung creste in lungime.

Sistemul muscular

Totalitatea
muschilor
si

formatiunilor contractile din diverse organe ale corpului

uman constituie sistemul muscular. Muschii asigura
locomotia, munca fizica, activitatile motoare ale organelor interne, adaptarea si mentinerea pozitiei corpului. In functie

de pozitia lor distingem doua categorii fundamentale de muschi:

 scheletici (somatici),
 viscerali (ai organelor cavitare interne).

Daca ne referim la structura lor, distingem muschi striati si muschi netezi.

Principalele grupe de muschi scheletici (somatici):
 muschii capulu fotmati din muschi mimicii si muschi masticatori,,
 muschii gatului ,
 muschii trunchiului sunt muschii spatelui si ai cefei (trapez, marele dorsal) si muschii abdomenului (drept
abdominal, oblici),
 muschii membrelor superioare sunt: muschii umarului, muschii bratului, muschii antebratului si muschii mainii,
 muschii membrelor inferioare sunt: muschii fesieri, muschii coapsei, muschii gambei si muschii piciorului.
Mușchii sunt formați din corpul muscular, adică mușchiul propriu-zis, porțiunea principală, contractilă, și din 2
tendoane, prin care forța musculară se transmite oaselor.

Muschii viscerali intra in structura inimii, a peretilor tubului digestiv, vaselor sangvine, cailor urinare si a
uterului. Acest tip de muschi sunt formati din doua tipuri de tesut: striat de tip cardiac (in miocard) si tesut muscular
neted.
Muschii scheletici si cei viscerali, poseda patru proprietati caracteristice:
1. elasticitatea,
2. extensibilitatea,
3. excitabilitatea,
4. contractilitatea.

Fiziologia sistemului locomotor

 Miscarile care realizeaza locomotia corpului omenesc sunt rezultatul actiunii combinate a unui
ansamblu de componente biomecanice active si pasive, care fac parte integranta din alcatuirea aparatului
locomotor. In acest sens intra in joc elemente anexate aparatului locomotor (receptori, nervi, centri nervosi)
si, pe de alta, a unor componente proprii ale acestuia (muschi, parghii osoase, articulatii).
Incepand cu mesajul senzitiv, mesajul motor (voluntar sau reflex), contractia musculara si
terminand cu mobilizarea sau fixarea pozitionala a componentelor osteo-articulare.
Baza sistemului locomotor o reprezinta sistemul de parghii. Acest sistem este format din trei parghi:
 Parghia de ordinul I formata din articulatia craniului cu coloana vertebrala,
 Parghia de ordinul II compusa din articulatia labei piciorului cu gamba,
 Parghia de ordinul III formata din miscarile de flexie (indoire) si miscarile de extensie
(intindere).
Omul se poate deplasa prin mers, fuga, atingand solul cu unul dintre picioare. Alte miscari
efectuate pot fi clasificate in: 1. miscari de tensiune slaba (scrisul, miscarile de finete si indemanare);
2. miscari de tensiune rapida (miscari de forta);
3. miscari balistice (aruncari, loviri etc.);
4. miscari de oscilatie (pendulari).

Dezvoltarea corpului omenesc

 Dezvoltarea omului este un proces care dureaza toata viata si cuprinde modificari fizice, comportamentale,
cognitive si emotionale. Omul creste si se dezvolta de la nastere si pana la varsta adulta. Cresterea se
produce in :
 inaltime,
 greutate,
 cresterea fortei musculare,
 cresterea capacitatii respiratorii.
Oasele cresc in lungime prin cartilagii de crestere, iar in grosime prin periost. la copiii pana la 14
-18 luni oasele nu sunt osificate. La unele persoane cresterea nu se opreste inainte de 20 - 21 ani.
Dezvoltarea corpului omenesc reprezinta aparitia unor caractere noi.
O buna functionare si dezvoltare a sistemului locomotor se asigura prin: alimentatie echilibrata,
mentinerea corecta a coloanei vertebrale, odihna activa si pasiva si cunoasterea factorilor de risc.
Factorii vatamatori sunt:
 mecanici: raniri cu obiecte dure, taioase, ascutite si accidente,
 fizici: temperaturi foarte ridicate si scazute,
 chimici: accidente cu substante chimice acide si bazice,
 biologoci: virusuri, bacterii
In concluzie, cresterea depinde de numerosi factori, dintre care: alimentatie echilibrata, buna
fuctionare a organismului, absenta bolilor microbiene, functionarea normala a glandelor endocrine si un
climat familial favorabil.

Functii de nutritie ale sistemului digestiv

 Prin functia de nutritie se intelege activitatea prin care organismul prelucreaza si transporta
substante: respiratie, hranire, circulatie si excretie. Această funcţie este realizată de către:
 aparatul digestiv,
 aparatul circulator (cardiovascular şi limfatic),
 aparatul respirator,
 aparatul excretor.
Digestia este un proces chimic. În aparatul digestiv, alimentele sunt descompuse în mici molecule
numite substant nutitive. Aceste substanţe sunt transporte de sânge până la celule unde suferă o serie de
trasnformari. Ele pot fi anorganice sau organice.
Substantele anorganice sunt:
 apa, care reprezinta 2/3 din greutatea corpilui uman si se gaseste in lichidele corpului;
 sarurile minerale, cum ar fi calciu, sodiu, fosfor, potasiu, fier, magneziu, sunt prezente in alimente.
Substantele organice sunt principalele substante nutritive. Acestea sunt:
 proteinele cere sunt substante debaza ale organismului si se sfla in oua, carne, produse lactate;
 lipidele, se mai numesc si grasimi aflate in ulei, slanina, unt, alune, etc;
 glucidele sau zaharurile, aflate in fructe, legume, cereale, dulceturi, etc.

O mare importanta pentru organismul uman o au vitaminele. Acestea au rol catalizator in organism.
Vitaminele pot fi:
 de crestere (vitamina A): lipsa ei duce la uscarea pieli, scaderea cantitatii de lacrimi, opacifierea
corneei, chiar orbirea;
 antiberiberibe (vitamina B1), produce slabire, lipsa fortei musculare, tulburari psihice, boala beri -
beri;
 vitamina B2: carenta ei duce la inflamarea buzelor, corneei, la aparitia anemiei;
 antiscorbutica (vitamina C), lipa ei duce la scorbut, inflamarea gingiilor, clatinarea si caderea
dintilor;
 antirahitica (vitamina D), carenta ei duce la rahitism.
Prezenta unor cantitati insuficiente de vitamine in organism poate determina aparitia unor boli
grave.

Anatomia sistemului digestiv

 Asigurarea substantelor necesare organismului pentru a - si indeplini toate functiile pe care le are
se datoreaza transformarii alimentelor luate din mediu. Toate aceste transformari au loc la nivelul sistemului
digestiv.
Sistemul digestiv este alcatuit din tub digestiv si glande anexe.
Tubul digestiv cuprinde:
 cavitatea bucala - la nivelul cavitatii bucale au loc masticatia si deglutitia; ca urmare a
transformarilor din cavitatea bucala, alimentele sunt omogenizate, imbibate cu mucus si formeza bolul
alimentar. La nivelul cavitatii bucale se gasesc dintii fixati pe arcadele dentare in cavitati numite alveole
dentare. La adult dentitia permanenta este formata din 32 de dinti. Dintele prezinta o cavitate centrala in
care se gaseste pulpa dentara, cu pereţi formati din dentina, care la nivelul coroanei este învelita cu un strat
de smalt, iar la nivelul radacinii cu cement. Un dinte este format din:
- radacina - este partea ascunsă în alveola dentara; radacina are la varf un orificiu prin
care patrund vasele si nervii in cavitatea dintelui;
- gatul dintelui (colul) - colul face legatura intre radacina si coroana;
- coroana - la premolari si molari, prezinta ridicaturi, iar la incisivi si canini are muchie
ascutita.
 faringe (nazo-, oro- si laringofaringe) - este un segment comun sistemelor digestiv si respirator;
 esofag;
 stomac – stomacul reprezinta segmentul cel mai dilatat al tubului digestiv, el fiind alcatuit din trei
parti: fundul stomacului, corpul si portiunea orizontala. El este asezat in cavitatea abdominala in
partea stanga, sub diafragma. Peretele stomacului este format din patru tunici: externa, musculară -
aşezata în straturi (fibre longitudinale, fibre circulare, fibre oblice), submucoasâ şi mucoasa. In
grosimea mucoasei se gasesc glande gastrice care secreta sucul gastric. In stomac, alimentele
primite sub forma bolului alimentar, sunt transformate in urma activitatilor motorii si secretorii ale
acestuia intr-o pasta numita chim gastric;
 intestin subtire – este cel mai lung organ al sistemului digestiv. El incepe de la pilor si este impartit
in trei portiuni - duoden, jejun si ileon. Peretele intestinului este alcatuit din patru tunici care
reprezinta o continuare a celor patru tunici de la stomac. Tunica musculara este formata din fibre
musculare netede asezate in doua straturi: un strat circular intern si altul longitudinal extern.
Mucoasa intestinului subtire prezinta cute circulare, dispuse perpendicular pe suprafata sa, numite
valvule conivente, pe a caror suprafata se gasesc vilozitătile intestinale. In mucoasa intestinala se
găsesc glande intestinale care secreta suc intestinal.
 intestin gros, tot cu trei portiuni - cec, colon (ascendent, transvers, descendent, sigmoid) si rect.
Glandele anexe tubului digestiv sunt:
 glande salivare se gasesc la nivelul cavitatii bucale. Ele secretă saliva, cu rol în digestia bucala. In
compozitia salivei se gaseste 99,5% apa, 0,2% substante anorganice (Na+, K+, Cl-, HCO3-, HPO32-,
Mg2+, Ca2+) si 0,3% substante organice (amilaza salivara, mucina si lizozimul). După asezare, exista trei
tipuri de glande:
  glanda parotidă - este o glanda pereche, situata in vecinatatea conductului auditiv;
 glanda submandibulara - este o glanda pereche, asezata sub planseul bucal, pe
fata interna a mandibulei;
 glanda sublinguala - este tot o glanda pereche, situata in grosimea planseului
bucal; ea varsa saliva prin mai multe canale.

 ficatul este cea mai mare glandă a sistemului digestiv. El prezinta o fata inferioara, care prezinta trei
santuri datorita carora este impartita in patru lobi (drept, stâng, anterior şi posterior) si o fata superioara.
Lobulul hepatic reprezinta unitatea anatomo-functională a ficatului. In intervalul dintre mese celulele ficatului
secreta bila (fierea) care se depoziteaza in vezica biliara;
 pancreas - pancreasul este o glanda mixta cu functie exocrina prin producerea sucului pancreatic si
endocrina prin producerea hormonilor glucagon si insulina.

Fiziologia sistemului digestiv

 Totalitatea transformarilor mecanice, fizice si chimice suferite de alimente de-a lungul tubului
digentiv poarta numele de digestie. Aceasta este de trei feluri: digestie bucala, gastrica si intestinala.
Digestia bucala se desfăşoară în primul segment al tubului digestiv. Alimentele introduse în gură
sunt sfărâmate cu ajutorul dinţilor, sub acţiunea muşchilor masticatori, şi impregnate cu saliva produsă de
glandele salivare. În afară de apă, saliva conţine săruri minerale şi o enzimă. Datorită mişcărilor limbii,

alimentele sunt transformate într-un cocoloş moale, numit bol alimentar.

Digestia gastrică se realizează datorită mişcărilor muşchilor din peretele stomacului; determină
atât dilatarea stomacului în timpul depozitării bolurilor alimentare, cât şi amestecarea lor cu sucul gastric şi
înaintarea spre pilor. În afară de apă, sucul gastric conţine enzime şi acid clorhidric. Acest acid omoară
bacteriile introduse în tubul digestiv o dată cu hrana şi activează unele enzime care transformă proteinele
din alimente în proteine mai simple. La sfârşitul digestiei gastrice rezultă o masă semilichidă şi acidă,

numită chim gastric.

Digestia intestinală se desfăşoară, în continuare, în intestinul subţire. Prin contracţia muşchilor din
peretele intestinului subţire, chimul format în stomac este mărunţit, amestecat cu enzime şi împins în tot
lungul intestinului. Aici intervin sucul pancreatic, bila şi sucul intestinal. Bila, secretată de ficat, conţine apă,
săruri minerale şi pigmenţi biliari care îi dau culoarea galben-verzuie; nu conţine enzime, dar pigmenţii
biliari emulsionează grăsimile (le desfac în particule foarte mici) asupra cărora acţionează enzimele aflate
în sucul pancreatic şi sucul intestinal. În finalul digestiei intestinale, toate substanţele complexe din alimente
sunt transformate în substanţe simple, cu moleculă mică, nutrimente.

Absorbtia intestinala
 Intestinul subţire este sediul principal al procesului de absorbţie. Acesta este bine vascularizat.
Peretele vilozităţilor este un epiteliu unistratificat, care de poate fi străbătut uşor de moleculele
nutrimentelor. Cutele şi vilozităţile intestinale asigură o suprafaţă foarte mare (4-5 m2) de absorbţie. În
interiorul vilozităţilor se află capilare sanguine şi vase limfatice care preiau nutrimentele.
Absorbţia intestinală înseamnă trecerea produşilor finali ai digestiei (nutrimentele – glucoză, acizi
graşi, glicerină şi aminoacizi -, apă, săruri minerale) în sânge, prin pereţii vilozităţilor intestinale.

Absorbţia intestinală are loc astfel:

 glucoza trece in sange si ajunge la ficat, apoi este transportata de sange la celule sau este
depozitata sub forma de substante de rezerva;
 aminoacizii trec in sange si ajung la ficat, de aici sangele ii transporta la tesuturi, unde isi
indeplinesc rolul plastic pe care il au;
 acizii grasi si glicerina formeaza lipide la nivelul vilozitatilor intestinale si trec in vasul limfatic, de
unde sunt conduse in sange. Acesta le transporta la tesuturi, unde se depun ca rezerve sau sunt
oxidate pentru eliberarea energiei necesare organismului;
 apa si sarurile minerale sunt transportate de sange la nivelul tesuturilor, unde participa la diferite
procese fixice si chimice.
 Igiena sistemului digestiv

Mentinerea echilibrului functional al organismului presupune cunoasterea regulilor referitoare la

alimentatie. Alimentatia ocupa un loc important intre factorii de care depinde starea de sanatate a
organismului uman.
Reguli igienice:
 Alimentatia trebuie sa corespunda calitativ si cantitativ;
 Alimentatia trebuie sa se faca la ore fixe, pentru ca organele digestive sa lucreze ritmic si sa li
se asigure perioade de odihna. Astfel, micul dejun, pranzul si cina trebuiesa fie luate
intodeauna luate la intervalle de timp 4-5 ore;
 Alimentatia trebuie sa cuprinda cruditati, care favorizeaza curatirea dintilor si vitalitatea
gingiilor;
 Alimentatia trebuie sa fie cat mai variata si sa evite alimentatia unilaterala. Excesul de glucide
det. ingrasare si tulburari in dezvoltarea sistemelor osos, muscular si nervos;
 Evitarea consumarii consecutive de alimente prea fierbinti sau prea reci, deoarece smaltul
dintilor se poate sparge;
 Evitarea dulcilor dupa cina, pentru a nu ramane resturi, care favorizeaza aparitia cariilor;
 Spalarea dintilor dupa fiecare masa principala si obligatoriu seara inainte de culcare. Periajul
dintilor, cu perie si pasta, sa dureze aproximativ 5 min. si sa fie executat prin miscari verticale
ce la gingii spre marginea dintilor, atat pe fata exterioara, cat si pe fata interioara.
 Circulatia sangelui

Sângele este alcătuit dintr-o parte lichidă de

culoare rosie cu gust usor sarat, plasma sanguină, în
care plutesc o serie de celule specifice sângelui, globule
albe si rosii.
Hematiile, denumite şi globule roşii, au rolul de a
vehicula oxigenul şi dioxidul de carbon. Hematiile sunt
celule anucleate (fără nucleu), ele nu se divid, formându-
se în măduva osoasă. Acestea conţin un pigment numit
hemoglobină, care dă culoarea roşie sângelui.
Hemoglobina este alcătuită din hem (un colorant roşu şi
globină (o proteină din grupa albuminelor). Hematiile se
mai numesc şi eritrocite.
Leucocitele sau globulele albe au rol în
imunitate (apărarea organismului). Ele sunt celule ,,foarte
agresive’’, care înglobează în masa lor bacterii, virusuri,
celule distruse. Există mai multe familii de leucocite
(numite clone), fiecare clonă acţionând doar împotriva anumitor agenţi infecţioşi.
In sange pe langa globulele rosii si albe exista si fragmente de citoplasma numite plachete
sanguine.
Plasma sanguină reprezintă aproximativ 55–60% din sânge și este formată din apă, substanțe
anorganice (săruri minerale) și substanțe organice (proteine, glucide, lipide etc). Proteinele din plasmă pe
lângă rolul de transport, mai joacă un rol important în apărarea organismului prin sistemul imunologic, în
procesul de coagulare a sângelui rolul de tampon în menținerea unui pH constant și menținerea constantă
a presiunii osmotice din sânge.
Alaturi de sange, circulatia substantelor in corpul uman se asigura de catre lichidul intestitial si
limfa.
Lichidul interstitial se afla intre celule si provine din sange. Acesta patrunde treptat in interiorul
unor capilare, la nivelul spatiilor dintre celule, formand lifa.
Limfa circula prin vasele limfatice, se varsa in sange si impreuna cu lichidul interstitial contribuie la
transportul substantelor in organism. Aceasta contine mai multa apa si mai multe leucocite, dar nu are
globule rosii.
 Imunitatea

Imunitatea este proprietatea organismului de a se apara impotriva microbilor prin producerea de

anticorpi. Acestia actioneaza si asupra unor proteine straine de corp.
Iminitatea poate fi de doua feluri:
 innascuta, in cazul in care organismul rezista spontan imbolnavirilor;
 dobandita in urmatoarele conditii: - in urma imbolnavirii,
- prin vaccinare, care se face inaintea imbolnavirii
- seroterapie, metoda de vindecare a persoanelor bolnave.
 Anatomia sistemului circulator

Sistemul ciculator este format din inima, vasele sangvine si limfatice.

Inima este un organ musculos si cavitar, care cantareste aproximativ 300g. Este asezata in
cavitatea toracica intre cei 2 plamani, in spatele sternului. Varful sau este indreptat spre stanga si se spijina
de diafragma. Inima este alcatuita din tei straturi concentrice: endocard, miocard si epicard.
In interior inia prezinta 4 camarute: doua atrii (As si Ad) si doua ventricule (Vs si Vd).

Vasele sanguine alcatuiesc un sistem de tuburi prin care circula sangele. Acestea sunt de trei feluri:
 arterele sunt vase care pornesc din ventricule,ducand sangele catre tesuturi. acestea se se ramifica
in artere mari, mijlocii si mici. Cea mai importanta artera e aorta.
 capilare, care fac legatura intre reteaua arteriala si cea venoasa.
 venele sunt vase care se deschid la nivelul atriilor, aducand sangele de la tesuturi.
 Fiziologia sistemului circulator

Activitatea inimii, ritmica si involuntara se desfasoara in trei timpi:

 contractia celor doua atrii (sistola atriala),
 contractia celor doua ventricule (sistola ventriculara),
 repausul general al atriilor si ventriculelor (diastola generala).
Cei trei timpi in care inima isi desfasoara activitatea formeaza revolutia cardiaca.
Ritmul cardiac este numarul contractiilor inimii pe minut. si depinde de activitatea persoanei, versta,
starea psihica.
Pulsul corespunde contractiilor ventriculelor, al caror soc se transmite in artere.
Circulatia sangelui se efectueaza in organism in dublu circuit: de la inima la diverse organe si
invers. Aceasta poate fi de doua feluri:
 circulatia mica: sangele pornrste de la inima prin ventriculul drept, impinge in artera pulmonara,
ajunge la nivelul plamanilor sangele lasa dioxid de carbon, apoi prin venele pulmonare ajunge
la inima in atriul stang;
 circulatia mare: ventriculul stang impinge sangele in artera aorta, ajunge la nvelul organelor prin
intermediul capilarelor lasa oxigen, apoi este impins prin venele cave spre atriul drepr.
 Igiena sistemului circulator

Regulile de viata care asigura mentinerea sistemului circulator intr-o perfecta stare de sanatate
sunt urmatoarele:
 alimentatia variata, echilibtata cantitativ si calitativ;
 activitatea fizica: plimbari in aer liber, excursii, jocuri sportive, inot, patinaj, etc.;
 odihna;
 viata rationala: fara stres, tutun, droguri, alcool, etc.
Factorii de risc pot fi: mecanici, fizici, chimici si biologici. Factorii mecanici sunt reprezentati de
imbracaminte si incaltaminte stranse, loviri cu corpuri tari, ascutite. ACeste produc raniri, hemoragii, infarct
miocardic, congestie cerebrala, flebita, varice. Factorii fizici sunt reprezentati de caldura sau frig in exces,
diferente mari de temperatura. Acestea produc cardita reumatismala, hemoragii. Factorii chimici sunt
supraalimentatia, nicotina, alcoolul, medicamente in exces. Acesti factori produc infarct miocardic,
ateroscleroza, hipertensiune arteriala, congestie cerebrala. Factorii biologice sunt virusuri, bacterii, paraziti
si produc miocardita si artrita.
Principalele boli cardio - vasculare sunt:
 cardita reumatismala,
 infarctul miocardic
 congestia cerebrala,
 ateroscleroza,
 hipertensiunea arteriala,
 flebita,
 varicele.
 Anatomia sistemului respirator

Sistemul respirator constituie totalitatea organelor care servesc la schimbul gazos

între organism și mediu, asigurând organismul cu oxigen. Componentele sistemului respirator sunt:
 caile respiratorii ( cavitatea nazala, faringele, laringele, traheea si bronhiile),
 plamanii.
Cavitatea nazala prezinta doua fose nazale care comunica prin nari cu exteriorul si prin coarde cu
interiorul. Fosele nazale sunt captusite de o mucoasa, care prezinta vase de sange, peri si glande care
secreta mucus.
Faringele are forma unei palnii cu peretii musculo-membranosi si este situat in continuarea cavitatii
bucale. Acesta este cale comuna pentru pentru digestie si respiratie.
Laringele are un dublu rol: in respiratie si in vorbire. El este format din numeroase cartilagii. Cartilajul
din fata prezinta o proeminenta numita “marul lui Adam”. Este si organ al vorbirii, deoarece in interiorul sau
prezinta doua perechi de pliuru, numite coarde vocale. Prin vibrarea coardelor inferioare se produc sunete.
Traheea este un tub lung, alcatuit din inele cartilaginoase, incomplete spre esofag. Aceasta se ramifica
in bronhii principale si secundare.
Bronhiile sunt inele cartilaginoase complete si formeaza un arbore bronhic. Acestea sunt in numar de
doua. Bronhiile secundare sunt doua in plamanul stang si trei in plamanul drept.
Plamanii sunt doua organe moi de culoare roz, asezate in cavitatea toracica. Plamanul stang este
impartit in doi lobi, iar plamanul drept este impartit de doua santuri in trei lobi. Intre cei doi plamani se afla
inima. În fiecare lob pătrunde câte o bronhie secundară, care se ramifică în tuburi din ce în ce mai mici,
numite bronhiole. Acestea nu mai au inele cartilaginoase, iar cele mai fine bronhiole se termină cu saci
pulmonari, alcătuiţi din mici umflături cu pereţii foarte subţiri, numite alveole pulmonare.   Alveola pulmonară
este unitatea structurală şi funcţională a plămânului.
 Fiziologia sistemului respirator

Funcţionarea sistemului respirator, prin care se asigură respiraţia, cuprinde, în principal, respiraţia
pulmonară şi respiraţia celulară.
Respiratia pulmonara cuprinde două faze:
 pătrunderea aerului în plămâni (inspiraţia) este un proces activ;
 eliminarea aerului din plămâni (expiraţia) este un proces pasiv.

Respiratia celulara are loc la nuvelul tesuturilor din organe prin schimbul de gaze, astfel: oxigenul
eliberat trece in celule, unde asigura arderea nutrimentelor si obtinerea energiei.
 Igiena sistemului respirator

Omul poate traii cinci saptamani fara hrana , cinci zile fara apa, dar nu poate rezista nici macar
cinci minute fara aer. Creierul si inima nu pot suporta lipsa de oxigen. Viata si sanatatea noastra depind de:
aparatul respirator, de calitatea earului respirat si de prevenirea factorilor de risc.
Factorii de risc sunt:
 mecanici: reprezentati de obiecte dure, ascutite, bomboane, alune, etc. si produc boli ca asfixiere,
hemoragii si silicoze;
 fizici: reprezentanti de foarte ridicate si scazute, temperatura optima 18 – 20 grade Celsius, iar
bolile produse sunt amigdalita, laringita;
 chimici: reprezentati de vapori toxici, nicotina, monoxid de carbon, gudron (din tigari) si produce boli
ca intoxicatii, cancer pulmonar, asfixiere, bronsita;
 biologoci: cum ar fi microbii, ciuperci microscopice si produc boli ca gripa, amigdalita, laringita,
bronsita, pneumonie, tuberculoza.
Regulile de igiena ale sistemului respirator sunt:
 curatirea nasului cu batiste curate, individuale;
 evitarea fumatului si a altor noxe.
Una din cauzele determinante ale aparitiei bolilor aparatului respirator si poate cea mai
importanata, este infectia. In mucoasa cailor aeriene pot sa se cuibareasca si sa se inmulteasca microbi,
proveniti in general din caile aeriene.
 Sistemul excretor

Sistemul excretor este un sistem funcțional care îndepărtează din organism produși inutili și toxici,
asigurându-se astfel menținerea constantă a compoziției mediului intern - homeostazia. Sistemul excretor
îndeplinește o dublă funcție:
a) reglează mediul intern prin menținerea unei aceleiași cantități de săruri și de apă, cea mai mare
parte din prisos fiind eliminată prin rinichi;
b) elimină substanțele inerte și substanțele toxice, rezultate din metabolismul substanțelor proteice.
Principala cale de excreție este calea renală. Alte căi de excreție, decât calea renală
sunt plămânii, branhiile, glandele sudoripare, ficatul, tegumentul, mucoasa intestinală.
Sistemul excretor este format din:
 rinichi,
 cai urinare
Rinichii sunt în formă de boabe de fasole, de culoare rosie – cafenie cu o lungime de aproximativ
12 cm. Acestia sunt asejati in cavitatea abdominala de o parte si de alta a coloanei vertebrale, in regiunea
lombara, sub plămâni.
Sectiune longitudinala prin rinichi prezinta la exterior o capsulă renală fibroasă sub care se
află parenchimul renal ce delimitează sinusul renal. Sinusul conţine grasime, vase, nervi şi canale
excretoare renale (calicele şi pelvisul renal). Peretele sinusal prezintă 2 feluri de proeminenţe:
 papilele renale,
 proeminenţele interpapilare
Parenchimul renal prezintă 2 zone: medulară şi corticală.

Unitatea structurala si functionala a rinichiului este nefronul. Nefronii sunt aşezaţi în corticală şi
reprezintă porţiunea secretoare. Ei sunt unitatea morfo-funcţională a rinichiului. Nefronul este alcătuit din 2
porţiuni: corpusculul renal şi tubul renal.
Corpusculul renal Malpighi este situat în corticală fiind format din glomerulul renal şi capsula
glomerulară Bowman. Capsula este porţiunea iniţială a nefronului, are forma unei cupe cu pereţi dubli şi
prezintă 2 poli:
 vascular,
 urinar

Caile urinare sunt formate din:

 pelvisul renal,
 ureterul,
 vezica urinara,
 uretra
 Fiziologia sistemului excretor

Principalele organe care îndeplinesc functia de excretie a substantelor neutilizabile sau

daunatoare organismului sunt rinichiul si pielea. Rolul principal al aparatului urinar este formarea si
eliminarea urinei. Formarea urinei are loc la nivelul rinichiului, iar eliminarea se face prin caile urinare.
Rinichiul este un organ parenchimatos pereche cu rol vital.
Majoritatea acestor functii sunt îndeplinite prin procesul de formare a urinii. Urina este un lichid de
culoare galbena, usor sarat si cu o reactive usor acida. Aceasta se formeaza prin trei mecanisme: filtrarea
glomerurala, reabsorbtia tubulara si secretia tubulara.
Procesul de eliminare a urinei se numeste mictiune. Din canalele colectoare, urina trece în calice,
apoi în bazinet si uretere. Transportul urinei prin uretere se desfasoara prin miscari peristaltice. La locul de
varsare în vezica urinara se afla câte o valva.
Rolurile rinichiului sunt urmatoarele:
 de epurare a sângelui de produsii de catabolism azotat (uree, acid uric, creatinina);
 de mentinere a presiunii osmotice a organismului;
 de reglare a echilibrului hidric si acido-bazic;
 antitoxic;
 în eritropoieza;
 endocrin.
Concluzia este ca rinichiul mentine constanta compozitia mediului intern (sange, limfa, lichid
interstitial).
 Igiena sistemului excretor

Igiena sistemului excretor se refera la mentinerea sanatoasa a organelor excretoare si la inlaturarea

produsilor de excretie, care sunt daunatori organismului.
Factorii de risc si efectele actiunii lor sunt:
 fizici: temperaturile foarte ridicate si scazute, care produc deshidratari, nefrite, cistite;
 chimici: substante chimice (toxice), crom, sare de bucatarie, mercur, producatoare de calculi sau
pitre la rinichi;
 biologici: bacterii, virusi, microbi producatori de nefrite, tuberculoza renala, cistita.
Printre bolile produse de factorii de risc se enumera: cistita (inflamarea vezicii urinare), nefrita
(inflamarea nefronilor), guta (nu se elimina acidul uric), uremia ( intoxicatie cu uree), albuminuria (lezarea
tubilor uriniferi).
Prevenirea imbolnavirii sistemului excretor se face prin vaccinari, consumarea lichidelor, tratarea
infectiilor si impiedicarea patrunderii in organism a substantelor toxice.