Cristian Luca (Ed.), Negustorimea in Tarile Romane Intre Societas Mercatorum Si Individualitatea Mercantila (Sec. XVI-XVIII), Galati, 2009

Negustorimea în Ţările Române, între
Societas Mercatorum şi individualitatea

mercantilă, în secolele XVI–XVIII
volum editat de CRISTIAN LUCA
Galaţi University Press
GALAŢI, 2009
CUPRINS
Introducere ................................................................................................ 9
I. „... Europaeis et Orientalibus mercatoribus”
MÁRIA PAKUCS–WILLCOCKS, Negoţ şi negustori în comerţul
oriental al Transilvaniei în secolul al XVI-lea. Câteva observaţii
privind negustorii „greci” ........................................................................ 13
FLORINA CIURE, Contribuţia negustorilor străini din Transilvania
la dezvoltarea comerţului exterior al Ţărilor Române în a doua
jumătate a secolului al XVI-lea ............................................................... 33
CLAUDIU NEAGOE, Negustori câmpulungeni din secolele XV–
XVII ........................................................................................................... 63
CRISTIAN NICOLAE APETREI, Un urmaş al împăraţilor bizantini,
negustor, dregător şi diplomat în slujba Movileştilor: marele
postelnic Dumitrache Chiriţă Paleologul .............................................. 89
CRISTIAN LUCA, „Neguţătoriu streinu” de ţară. Date noi privitoare
la negustorii alogeni din Ţările Române în secolele XVII–XVIII .... 127
RAFAEL–DORIAN CHELARU, Implicarea clerului catolic din
Moldova în activităţi de natură comercială (sec. al XVII-lea–prima
jumătate a sec. al XVIII-lea) – consideraţii preliminare ..................... 147
MARIUS PĂDURARU, AUREL RADU, Martin Buliga, exponent al
elitei negustoreşti din Ţara Românească, în prima jumătate a
secolului al XVIII-lea ............................................................................... 169
GHEORGHE LAZĂR, Contribuţii documentare privind activitatea
casei comerciale „Hagi Ianuş şi fraţii” ................................................... 207
II. „... Venetici cum galeis et navibus”
ANDREEA ATANASIU–CROITORU, OVIDIU CRISTEA, Portulane
greceşti ale Mării Negre de la sfârşitul Evului Mediu ......................... 221
OVIDIU CRISTEA, Pirat sau reis? O dilemă a navigaţiei şi
comerţului în relaţiile veneţiano–otomane din Mediterana
răsăriteană în prima jumătate a secolului al XVI-lea ........................... 265
Indice .......................................................................................................... 281
CONTENTS
Foreword ..................................................................................................... 9
I. „... Europaeis et Orientalibus mercatoribus”
MÁRIA PAKUCS–WILLCOCKS, Trade and Merchants in the Oriental
Trade of Transylvania during the Sixteenth Century. Some Remarks
on the “Greek” Merchants ....................................................................... 13
FLORINA CIURE, The contribution of the foreign merchants from
Transylvania to the development of the Romanian Principalities’
foreign trade in the second half of the 16th century .............................. 33
CLAUDIU NEAGOE, Merchants from Câmpulung Muscel in the
15th–18th centuries ...................................................................................... 63
CRISTIAN NICOLAE APETREI, A descendent of the byzantine
emperors, merchant, high dignitary and diplomat in the service of
the Movileşti family: the grand postelnik Dumitrache Chiriţă
Paleologul .................................................................................................... 89
CRISTIAN LUCA, The “Foreign merchant”. New information
regarding the allogeneous merchants from the Romanian
Principalities in the 17th–18th centuries ................................................... 127
RAFAEL–DORIAN CHELARU, The Catholic Clergy in Moldavia and
its Involvement in Commercial Activities (17th century–first half of
the 18th century): Preliminary Considerations ........................................ 147
MARIUS PĂDURARU, AUREL RADU, Martin Buliga, a representative
of the merchant elite from Wallachia on the first half of the 18th
century .......................................................................................................... 169
GHEORGHE LAZĂR, Documentary contributions on the activity of
the commercial house „Hagi Ianuş and brothers” ................................ 207
II. „... Venetici cum galeis et navibus”
ANDREEA ATANASIU–CROITORU, OVIDIU CRISTEA, Greek
portolans of the Black Sea at the end of the Middle Ages ................... 221
OVIDIU CRISTEA, Pirate or Reys? A Dilemma of Venetian–
Ottoman Relations in Mediterrana during the first half of the 16th
Century ......................................................................................................... 265
Index ............................................................................................................. 281
INTRODUCERE
Activitatea şi rolul negustorimii alogene în Ţările Române au

fost, multă vreme în istoriografia noastră, urmărite din perspectivă
autohtonistă, străinii fiind percepuţi nu doar în calitate de competitori
ai negustorilor locali, ci mai ales ca factori perturbatori ai vieţii
politice din Moldova şi Muntenia, ca urmare a implicării a numeroase
elemente greco–levantine în actul de guvernare, din poziţia de clienţi
domneşti şi membri ai Sfatului. Emergenţa aşa-numitei boierimi
„greceşti”, deşi termenul „balcanică” ar fi mai potrivit, având în
vedere eterogenitatea etnică a acesteia, apoi parcursul ei ascendent în
ierarhia politico–administrativă a ţării, datorită căruia a atins o poziţiei
socială de prestigiu şi a avut astfel posibilitatea de a se afla în
proximitatea domniei sau a lua în mod direct parte la deciziile
autorităţii centrale, au constituit una din sursele tensiunilor din sânul
boierimii din Ţările Române, mai ales în Muntenia, în cursul secolului
al XVII-lea. Este adevărat că unii dintre novi homines, acea „nouă”
boierime ce a format o bună parte din clientela domnească,
proveneau din rândul negustorimii alogene, dar a considera că
majoritatea fuseseră ridicaţi „de jos” – „din obiele”, cum plastic se
exprima, într-un alt context, cronicarul moldav – sau parveniseră prin
intrigi şi servilism este o viziune simplistă, care pierde din vedere
tendinţa naturală a negustorilor de a evolua în ierarhia socială, opţiune
impulsionată de acumularea unor averi care în Vechiul Regim din
spaţiul românesc deveneau atractive pentru puterea politică, aflată în
căutare de lichidităţi în schimbul cărora era dispusă în mod pragmatic
să acorde poziţii în structurile politico–administrative ale ţării. Cu
toate că fenomenul venalităţii dregătoriilor în Ţara Românească şi
Moldova atingea forma sa „clasică” în perioada domniilor fanariote,
practica anterioară a încredinţării responsabilităţii de vameş sau a
atribuirii unor dregătorii susţinătorilor apropiaţi – uneori şi creditori –
ai domnului deschidea drumul către accederea la gestiunea puterii
politice negustorilor străini sau împământeniţi, deturnându-i de la
10 Introducere
activitatea dinamică şi profitabilă reprezentată de negoţul la medie şi

lungă distanţă.
Negustorii alogeni au constituit acel element activ care a
conectat Ţările Române la marile pieţe ale comerţului internaţional, ei
au introdus în societatea românească practicile novatoare însuşite în
economiile capitaliste occidentale, au fost principalul factor de
facilitare a interacţiunii, chiar dacă la un nivel limitat din punct de
vedere social, între culturi aflate în etape diferite de dezvoltare.
Negustorimea a fost, aşadar, mai degrabă un factor de progres, care,
chiar punând în balanţă faptul că atitudinea unei părţi a acesteia –
exemple edificatoare sunt personaje ca Scarlat Grama, Constantin
Battista Vevelli, Curt Celebi – a contribuit la tensiunile politice şi
sociale din Ţările Române în veacul al XVII-lea, a impulsionat
evoluţia societăţii moldo–muntene pe drumul sinuos al tranziţiei de la
Evul Mediu către modernitate.
Transilvania urbanităţii şi a meşteşugurilor specializate, a căror
producţie a fost în parte absorbită de Ţara Românească şi Moldova
până la începutul perioadei de pătrundere masivă a negustorilor greci,
balcanici în general, în spaţiul nord–dunărean, nu a reuşit să impună
acea politică protecţionistă prin care principii ardeleni au sperat să
limiteze activitatea negustorimii alogene. Cu atât mai puţin Ţara
Românească şi Moldova, unde negustorii străini întâlneau o
concurenţă mai puţin competitivă, ar fi reuşit să le îngrădească
activitatea. Obţinerea de către negustorimea alogenă a controlului
asupra comerţului exterior al Ţărilor Române a fost urmarea firească
a experienţei şi abilităţii ei, a consistenţei capitalurilor investite şi a
sistemului de relaţii în teritoriul otoman pe care aceasta le-a însumat
spre a-şi asigura succesul în competiţia cu concurenţa autohtonă.
În ceea ce priveşte cercetarea istoriei economice medievale şi a
perioadei premoderne, istoriografia românească postbelică datorează
enorm unor specialişti remarcabili, cu nimic mai prejos faţă de colegii
din Occident, în pofida vitregiilor vremii şi a posibilităţilor limitate de
a circula cu facilitate şi de a accede la rezultatele cele mai recente ale
cercetărilor de pe alte meridiane, adevăraţi magiştri care au menţinut
viu interesul pentru studierea evoluţiei economiei Ţărilor Române, a
relaţiilor comerciale cu Occidentul şi cu puterile vecine din Europa
Centrală şi Răsăriteană – Polonia, Ungaria, Imperiul Otoman. Păşind
Introducere 11
pe drumul deschis de Nicolae Iorga, cu sapienţa şi intuiţiile sale

uluitoare, Samuel Goldenberg, Radu Manolescu, Costin Murgescu,
Lia Lehr, Lidia Demény sau Paul Cernovodeanu, pentru a-i aminti pe
specialiştii cei mai reprezentativi, au fructificat admirabil cercetările
întreprinse vreme de decenii, publicând studii şi volume ce îşi menţin,
în mare parte, actualitatea. Olga Cicanci şi Francisc Pap au continuat
cercetările predecesorilor, obţinând rezultate optime în ilustrarea
transformărilor din economia transilvană, în contextul reaşezării
raporturilor comerciale din Europa Central–Răsăriteană şi a
accentuării rolului elementului „grecesc” în spaţiul românesc în
secolele XVII–XVIII.
În ultimele decenii, în cercetarea istoriei economice medievale
şi a perioadei premoderne, s-au impus, prin acurateţea, documentarea,
interdisciplinaritatea şi metodologia riguroasă a studiilor publicate,
specialişti ca Bogdan Murgescu – prezent încă de la finele anilor ‘80,
în periodicele ştiinţifice româneşti, cu studii inovative, care au aplicat
la realităţile din spaţiul nostru teoriile unor sociologi, istorici şi
economişti europeni şi nord-americani –, Gheorghe Lazăr, Mária
Pakucs–Willcocks, Florina Ciure.
Volumul de faţă reuneşte rezultatele cercetărilor întreprinse în
arhive din România şi din străinătate, dar şi reevaluări ale unor
investigaţii mai vechi şi valorificarea informaţiilor extrase din
corpusurile de izvoare, analizate critic şi corelate cu date noi, intrate
de curând în circuitul ştiinţific. Materialele adunate în acest volum
sunt variate, însă converg către linia directoare a lucrării, surprinzând
aspecte punctuale sau generale din activitatea unor negustori şi rolul
acestora în economia locală şi în comerţul exterior al Ţărilor Române,
în secolele XVI–XVIII şi chiar în veacul al XIX-lea. Studiile ce
abordează problematici de istorie a navigaţiei şi comerţului din
bazinul pontic şi din Mediterana Orientală concurează în mod fericit,
prin complementaritatea lor cu tematica generală abordată în volum,
la conturarea unei imagini de ansamblu a evoluţiei economiei
europene în zonele Central–Răsăritene şi mediteraneene, spaţii legate
prin relaţii comerciale durabile şi deopotrivă profitabile pentru statele
ai căror negustori erau angajaţi în schimburile de mărfuri.
Cristian Luca
NEGOŢ ŞI NEGUSTORI ÎN COMERŢUL
ORIENTAL AL TRANSILVANIEI ÎN SECOLUL AL
XVI-LEA. CÂTEVA OBSERVAŢII PRIVIND
NEGUSTORII „GRECI”*
Mária Pakucs–Willcocks
Institutul de Istorie “Nicolae Iorga” din Bucureşti
Introducere
Comerţul cu produse orientale a fost o componentă
importantă a schimburilor comerciale externe ale Transilvaniei şi a
beneficiat de o binemeritată atenţie din partea istoricilor. Odată cu
intrarea lor în circuitul comerţului internaţional care lega vestul
Europei de Levant şi de Orientul Îndepărtat, oraşele săseşti din sudul
Transilvaniei – Braşov şi Sibiu – au dobândit şi importante privilegii
comerciale, în secolele XIV şi XV, asupra cărora nu voi insista aici 1 .
* Cele mai multe date din acest articol, precum şi cadrul general al
comerţului oriental al Transilvaniei în secolul al XVI-lea, provin din
monografia rezultată din studiile mele doctorale, Mária Pakucs–Willcocks,
Sibiu–Hermannstadt. Oriental Trade in Sixteenth Century Transylvania [seria
Städteforschung, vol. 73], Köln, 2007; să îmi fie aşadar iertată lipsa de modestie
cu care această carte şi studiile mele anterioare pe această temă vor fi citate.
1 Privilegiile Braşovului au fost discutate în amănunt în monografii şi
numeroase studii, din care le menţionez pe cele fundamentale: Radu

Manolescu, Comerţul Ţării Româneşti şi Moldovei cu Braşovul (secolele XIV-XVI),
Bucureşti, 1965, pp. 21-35, în special; Szigmond Pál Pach, A Levante-
kereskedelem erdélyi útvonala I. Lajos és Zsigmond korában, în „Századok”, nr. 1,
1975, pp. 3-33; Şerban Papacostea, Începuturile politicii comerciale a Ţării
Româneşti şi Moldovei (secolele XIV-XVI). Drum şi stat, în „Studii şi materiale de
istorie medie”, X, 1983, pp. 10-25. Pentru Sibiu, a se vedea R. Manolescu,
Relaţiile comerciale ale Ţării Româneşti cu Sibiul la începutul veacului al XVI-lea, în
„Analele Universităţii «C. I. Parhon» din Bucureşti. Seria ştiinţe sociale –
14 Mária Pakucs–Willcocks
La sfârşitul secolului al XV-lea, regii maghiari au arendat celor două

oraşe vămile de hotar din apropierea lor (Bran şi Tălmaciu). În
consecinţă, registrele de vamă au început să fie ţinute de către slujbaşi
ai oraşelor şi păstrate în arhivele locale. Registrele de la începutul
secolului al XVI-lea, cel din 1500 de la Sibiu şi 1503 de la Braşov, au
intrat în circuitul istoriografic naţional şi internaţional, permiţând
evaluarea destul de precisă a rolului pe care aceste oraşe l-au avut în
schimburile regionale şi cele la lungă-distanţă.
Acest studiu îşi propune să sintetizeze dar şi să aducă noi
informaţii despre negustorii implicaţi în comerţul oriental al
Transilvaniei, aşa cum apar în surse seriale şi documente juridice din
veacul al XVI-lea. Trebuie precizat că este vorba despre negustorii
numiţi „greci” în izvoarele vremii, termen folosit generic pentru
negustorii creştini din Imperiul Otoman, de regulă de confesiune
ortodoxă. Din registrele vamale de la Braşov şi Sibiu aflăm că sub
acest nume generic de „greci” erau incluşi de fapt şi armeni sau evrei,
în vreme ce istoricii care s-au aplecat asupra acestei chestiuni
apreciază că aici expresia acoperea şi persoane de origine macedo-
română, sârbă, turcă, italiană şi chiar ardeleană 2 .
În studiul de faţă voi prezenta aşadar problematica negustorilor
„greci” în lumina registrelor de vamă şi voi încerca să descifrez mai
îndeaproape mecanismele de colaborare şi parteneriat ale acestora
între ei şi cu negustorii locali saşi. Statutul juridic al negustorilor
străini în Transilvania principatului autonom este o chestiune bine
studiată 3 , astfel că îl voi discuta doar tangenţial.
Istorie”, nr. 5, 1965, pp. 207-259 şi discuţia privind dreptul de etapă în M.

Pakucs–Willcocks, op. cit., pp. 10-14.
2 A se vedea, de pildă, Samuel Goldenberg, Der Handel Transsilvaniens vom 14.
bis zum 17. Jahrhundert, în „Scripta Mercaturae”, 11, 1977, p. 13.

3 Zsolt Trócsányi, Gesetzgebung der fürstlichen Epoche Siebenbürgens und die
Rechtstellung der Balkangriechen, în „Études balkaniques”, VII, nr. 1, 1971, pp.

94-100; Lidia A. Demény, Le régime des douanes et des commerçants grecs en
Transylvanie au cours de la période de la principauté autonome (1541-1691), în
„Makedonika”, 15, 1975, pp. 62-113; M. Pakucs–Willcocks, „Greek”
merchants in the Transylvanian Saxon towns in the later Middle Ages and the Early
Modern Times, în „Historical Yearbook”, II, 2005, pp. 107-116.
Negoţ şi negustori în comerţul oriental al Transilvaniei 15
Rolul unui privilegiu medieval în epoca premodernă:

dreptul de etapă
Deceniile de mijloc ale secolului al XVI-lea au fost o perioadă
de transformări şi reaşezări politice şi instituţionale pentru
Transilvania. Apariţia unor noi competitori în profitabilul comerţ la
mare distanţă a presupus reiterarea continuă a regulilor după care
acest negoţ se desfăşura încă din secolele anterioare. Privilegiile
comerciale ale Braşovului şi Sibiului primite de la regii maghiari
constau în dreptul de etapă şi depozit pentru negustorii ce veneau
dinspre sud în Transilvania. Mai precis, era vorba despre un complex
de drepturi 4 , care difereau pentru fiecare oraş dar care în linii mari
aveau aceeaşi construcţie. În primul rând era obligativitatea
negustorilor de a folosi drumurile oficiale care conduceau la vămile de
graniţă. Tot din acest complex de privilegii făcea parte şi etapa
obligatorie de 14 zile la Braşov 5 , precum şi depozitarea bunurilor la
casa negustorilor 6 . Interdicţia pentru negustorii străini de a face
afaceri între ei şi obligativitatea vânzării en-gros, în condiţiile în care
comercianţii locali aveau prioritate, erau de asemenea drepturi pe care
negustorii braşoveni şi sibieni le obţinuseră de-a lungul timpului şi pe
care le doreau respectate, ele fiind reconfirmate în privilegii ale
4 Expresia îi aparţine lui Erich Landsteiner, Die Kaufleute, în Wien: Geschichte
einer Stadt, vol. 2, Die frühneuzeitliche Residenz (16. bis 18. Jahrhundert), vol. editat
de Karl Vocelka şi Anita Traninger, Viena, 2003, p. 205.
5 Statutul oraşului din 1577: Corpus statutorum Hungarie municipalium. A magyar
törvényhatóságok jogszabályainak gyűjteménye, vol. I, vol. editat de Sándor

Kolozsvári şi Kelemen Óvári, Budapesta, 1885, pp. 540-541. Folosit şi de
Mihail Dan, Samuel Goldenberg, Regimul comercial al negustorilor balcano–
levantini în Transilvania în secolele XVI-XVII, în „Apulum”, VII, nr. 1, 1968, p.
554; R. Manolescu, Comerţul, p. 76; M. Pakucs–Willcocks, Sibiu–Hermannstadt,
p. 122 cu discuţia detaliată.
6 Conform unei ordonanţe orăşeneşti de la Sibiu, din 1545, publicată în
Hermannstädter Lokal-Statuten, vol. editat de Gustav Seivert, Sibiu, 1869, p. 22

şi Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. XV/1,
Acte şi scrisori din arhivele oraşelor ardelene (Bistriţa, Braşov, Sibiu), vol. editat de
Nicolae Iorga, Bucureşti, 1911, p. 439; a se vedea şi M. Pakucs–Willcocks,
Sibiu–Hermannstadt, p. 121. La Braşov depozitul era organizat la hanul unde
trăgeau aceşti negustori, vezi nota de mai sus.
principilor Transilvaniei, în deciziile dietei Transilvaniei şi în statute şi

ordonanţe orăşeneşti succesive din secolul al XVI-lea 7 .
În veacurile anterioare, relaţiile cordiale cu domnii Ţării
Româneşti au permis oraşelor săseşti să se bucure de colaborarea
acestora în privinţa respectării drepturilor comerciale ale Braşovului şi
Sibiului de către negustorii din Valahia. Negustorii greci însă nu erau
supuşi ai domnilor munteni şi reprezentau astfel un risc pentru
privilegiile medievale ale oraşelor transilvane. În 1541, Radu Paisie le
scria braşovenilor că nu îi putea opri pe negustorii greci să treacă din
Ţara Românească în Transilvania 8 , în vreme ce în 1564 domnul Petru
cel Tânăr îşi exprima aceeaşi neputinţă: „despre partea negustorilor
care sunt greci, nu sunt negustorii noştri sau din ţara noastră, ci sunt
ai împăratului şi fiţi liberi să faceţi ce veţi dori cu ei” 9 . Aceste scrisori
semnalează schimbarea de tipologie în comerţul oriental al
Transilvaniei, care a avut loc la mijlocul veacului al XVI-lea, şi ne
indică atitudinea defensivă a oraşelor săseşti.
Prezenţa tot mai evidentă a negustorilor balcano–levantini în
comerţul la mare distanţă nu este un fenomen local. Studiul
fundamental al lui Traian Stoianovich ne oferă perspectiva geografică
şi temporală în care trebuie plasaţi şi „grecii” din Transilvania.
Stoianovich a afirmat că negustorii balcanici şi levantini au jucat un
rol-cheie în politica sultanilor de transformare a İstanbulului în
principala piaţă de distribuţie a produselor orientale şi au fost şi
intermediarii de bază în aprovizionarea capitalei imperiale cu grâu şi
animale 10 . Preluarea de către aceştia a comerţului Imperiului Otoman
cu Europa Centrală şi de Nord a început chiar din secolul al XV-lea;
7 A se vedea discuţia, cel mai recent, la M. Pakucs–Willcocks, Sibiu–
Hermannstadt, p. 118 sqq.

8 Ioan Bogdan, Documente şi regeste privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul
şi Ungaria în secolele XV şi XVI, Bucureşti, 1902, p. 281.

9 E. de Hurmuzaki, Documente, vol. XI, Acte din secolul al XVI-lea, relative la
domnia şi viaţa lui Petru vodă Şchiopul (1517-1612), adunate, adnotate şi

publicate de N. Iorga, Bucureşti, 1900, Apendice, doc. VIII, p. 581; R.
Manolescu, Comerţul, p. 77, cu o traducere puţin diferită.
10 Traian Stoianovich, The Conquering Balkan Orthodox Merchant, în „The
Journal of Economic History”, XX, nr. 2, 1960, pp. 234-313, în special p.

238 sqq.
în acea perioadă, negustorii italieni au pierdut controlul comerţului

levantin cu Polonia în favoarea supuşilor otomani 11 . Începând cu a
doua jumătate a veacului al XVI-lea, negustorii „greci” au cucerit
treptat şi pieţele din Ungaria cu produse orientale, stimulaţi de
intensificarea schimburilor comerciale de-a lungul „drumului tracic”
şi de cererea crescândă pentru aceste produse (ţesături, marochinărie,
covoare ş. a.) 12 .
Negustorii saşi din Braşov şi Sibiu au avut o atitudine
ambivalentă faţă de negustorii „greci”. Istoriografia mai veche vorbea
de lupta dusă de negustorii saşi, menită să limiteze competiţia
negustorilor greci şi a celor din Ţara Românească 13 . O perspectivă
mai puţin marţială cred că reflectă mai bine raporturile dintre
negustorii locali şi cei străini. Am amintit deja că oficialităţile săseşti s-
au îngrijit ca privilegiile lor să fie constant reiterate şi confirmate, în
încercarea de a limita şi controla accesul balcano–levantinilor pe piaţa
locală. Această insistenţă a legificării poate oferi într-adevăr impresia
de încleştare şi încrâncenare din partea elementului săsesc, mai ales
când diferite măsuri legislative sunt alăturate în naraţiunea istoricului
modern, deşi ele au fost îndepărtate în timp. Miza repetării
restricţiilor cred că se afla în altă parte. Mai întâi este vorba de
păstrarea avantajului comercial oferit saşilor de dreptul de etapă, însă
trebuie să vedem şi situaţia de ansamblu în cadrul căreia au avut loc
aceste reconfirmări de privilegii. Din punct de vedere juridic, saşii
aveau nevoie să îşi întărească şi să îşi afirme drepturile şi privilegiile în
noile condiţii politice şi în cadrul legislativ ale principatului autonom
al Transilvaniei. Revenind însă la atitudinea autorităţilor săseşti faţă de
negustorii străini, este important de subliniat că de vreme ce
negustorii braşoveni şi sibieni renunţaseră să mai aducă ei înşişi din
Ţara Românească preţioasele mărfuri orientale, aceşti negustori
11 Halil İnalcik, Bursa and the commerce of the Levant, în „Journal of the
Economic and Social History of the Orient”, III, 1960, p. 139.

12 Lajos Gecsényi, „Turkish Goods” and „Greek Merchants” in the Kingdom of
Hungary in the 16th and 17th Centuries, în „Acta Orientalia Academiae

Scientiarum Hungariae”, 60, 2007, pp. 55-71.
13 M. Dan, S. Goldenberg, op. cit., pp. 554-555 sau R. Manolescu, Comerţul,
pp. 76-77.
„greci” erau singura sursă de aprovizionare cu produse orientale 14 .

Trebuie, de asemenea, să luăm în calcul şi perspectiva negustorilor
care veneau în Transilvania cu mărfurile lor: ei găseau la Braşov şi
Sibiu posibilităţi de afaceri care foarte probabil erau convenabile în
ciuda restricţiilor.
Negustori din registrele vamale
Registrele de vamă ale Braşovului (1503, 1542-1554) şi Sibiului
(22 registre din perioada 1500-1597) sunt o adevărată mină de aur
pentru analiza comerţului oriental şi a negustorilor implicaţi în acest
comerţ, ele permiţându-ne să urmărim evoluţiile pe termen mediu în
privinţa dinamicii traficului dar şi a negustorilor. Înregistrările includ
de regulă data sosirii la vamă, numele şi localitatea de plecare a
negustorului, cantitatea sau valoarea taxei de vamă plătite, care în
secolul al XVI-lea era de 5 % din valoarea sau cantitatea de marfă. În
cazul în care existau coincidenţe de nume, negustorii erau descrişi
printr-o legătură de rudenie sau afiliaţie profesională („fiul lui”,
„asociatul lui”) sau prin porecle. Etnonimele sunt destul de rare:
„Greck”, „der Jud” (evreul) sau „Ermener” (armeanul). Localităţile
de plecare ale negustorilor înscrişi în registrele privind comerţul
oriental din Braşov şi Sibiu în secolul al XVI-lea sunt oraşe şi sate din
Ţara Românească şi Moldova. Începând cu anul 1578, în registrele
sibiene sunt înregistraţi şi negustori venind din oraşe de la sud de
Dunăre, precum Nicopole şi Ruse, ceea ce i-a determinat pe istoricii
bulgari din trecut să şi-i adjudece fără reţinere 15 . Este evident însă că
o asemenea abordare este inadecvată; în ceea ce mă priveşte, voi
continua să folosesc expresia de negustori „greci” pentru a acoperi
acest grup de comercianţi care apar în registrele vamale săseşti fără
14 A se vedea discuţia, mai pe larg, M. Pakucs–Willcocks, Negustori şi practici

comerciale în relaţiile de schimb dintre Sibiu şi Ţara Românească, secolele XIV-XVI.
Între istoria economică şi cea socială, în „Revista de istorie socială”, VIII-IX,
2003-2004, pp. 62-63.
15 Snejka Panova, Bălgarskite tărgovetzi prez XVII.vek, Sofia, 1980 şi Stoian
Maslev, Tărgoviata mejdu bălgarskite zemi i Transilvanija prez XVI-XVII v., Sofia,
1991 au folosit date din registrele Sibiului referitoare la negustori înregistraţi
ca venind din oraşe aflate azi pe teritoriul Bulgariei.
însă a pune accent pe apartenenţa etnică a persoanelor dincolo de

menţiunile concrete din izvoare.
Valoarea traficului cu produse orientale la Sibiu şi Braşov se
situa în jur de 15 000–20 000 de galbeni pe an pentru fiecare oraş, în
perioada 1537-1554, desigur cu variaţii de la an la an 16 . În tabelele 1 şi
2, am comprimat date privind numărul de negustori, numărul de
transporturi şi valoarea acestora în prima jumătate a secolului al XVI-
lea la Braşov 17 şi pentru întregul secol la Sibiu, cu observaţia că nu
toate registrele sibiene din această perioadă conţin înregistrări despre
negustori 18 . Diferenţele de frecvenţă a transporturilor la cele două
vămi sunt demne de remarcat. Braşovul a atras anual un număr
aproape dublu de negustori, în comparaţie cu Sibiul, dar, ca tendinţă
generală, se observă că valorile transporturilor aici erau mai mari
decât cele la Braşov. Mihail Dan şi Samuel Goldenberg erau de părere
că prezenţa negustorilor greci a fost mai puternică la Sibiu decât la
Braşov, deoarece Sibiul a mizat mai mult pe comerţul oriental 19 . Este
cert că politica autorităţilor sibiene a fost mai favorabilă negustorilor
greci şi străini în general: pragul minim pentru vânzările en-gros la
16 M. Pakucs–Willcocks, Sibiu–Hermannstadt, p. 60 şi p. 68.

17 Toate datele de la Braşov au fost prelucrate de mine în urmă cu zece ani,
atunci când regretatul profesor Radu Manolescu mi-a pus la dispoziţie cu
generozitate transcrierile domniei sale după registrele vamale ale Braşovului.
Registrele de vamă vigesimă de la Braşov, din secolul al XVI-lea, sunt
publicate integral sau în rezumat după cum urmează: 1503 – Quellen zur
Geschichte der Stadt Kronstadt in Siebenbürgen. Rechnungen aus dem Archiv der Stadt
Kronstadt, vol. I, Braşov, 1886, pp. 1-81; 1542 – Quellen zur Geschichte der Stadt
Kronstadt, vol. III, Braşov, 1896, pp. 187-215; 1543 – ibidem, pp. 244-246;
1544 – ibidem, pp. 247-249; 1545 – ibidem, pp. 291-340; 1546 – ibidem, pp.
364-368; 1547 – ibidem, pp. 424-427; 1548 – ibidem, pp. 464-465; 1549 –
ibidem, pp. 530-531; 1550 – ibidem, pp. 584-589. Facsimilele după transcrierile
prof. Manolescu sunt acum disponibile datorită proiectului editorial al
Editurii Istros: R. Manolescu, Socotelile Braşovului, vol. 1-5, ediţie îngrijită de
Ionel Cândea şi Radu Ştefănescu, Brăila, 2005-2007.
18 Este cazul registrelor din anii 1536, 1537, 1541, 1542, 1543, 1546 şi 1553;
a se vedea M. Pakucs–Willcocks, Sibiu–Hermannstadt, pp. 36-38.

19 M. Dan, S. Goldenberg, Le commerce balkano–levantin de la Transylvanie au
cours de la seconde moitié du XVIe siècle et au début du XVIIe siècle, în „Revue des
études Sud–Est européennes”, V, nr. 1-2, 1967, p. 99.
Sibiu era de trei florini, faţă de zece florini la Braşov 20 . Pe de altă

parte, este foarte posibil ca hazardul păstrării izvoarelor să influenţeze
concluziile istoricilor. De vreme ce pentru Braşov nu avem registre de
vamă pentru perioada de după 1554, iar la Sibiu există înregistrări
pentru întregul secol al XVI-lea, este puţin prea facil să conchidem că
Sibiul s-a specializat mai mult pe comerţul oriental, atrăgând
negustorii greci, decât Braşovul. Braşovul pare să fi fost la fel de
dependent de aceşti negustori balcanici pentru mărfuri turceşti, atunci
când Sfatul oraşului a preluat organizarea producţiei de postav, în
1575. Datorită registrelor scoase la lumină de Samuel Goldenberg,
aflăm că furnizorii de lână de bună calitate din Peninsula Balcanică
dar şi de alte materii prime necesare finisării postavului (fixativi şi
coloranţi) erau tocmai aceşti negustori, alături de câţiva mari
negustori raguzani şi italieni 21 .
Tabel 1: Transporturi şi negustori în comerţul oriental al
Braşovului, 1503-1554 22
AN Valoarea transporturilor
în florini de aur Numărul de Numărul de
Medie Maximă Minimă transporturi negustori
1503 567 6108 2 173 127
1542 187 1564 1 171 98
1543 198 1209 1 138 84
1544 156 793 0.5 160 96
1545 131 482 2 97 63
1546 88 555 2 126 89
1547 100 810 3 143 97
1548 158 1732 2 101 77
1549 136 784 1 121 82
20 M. Pakucs–Willcocks, Sibiu–Hermannstadt, p. 139.

21 S. Goldenberg, Postăvăritul din Braşov în secolul al XVI-lea, în „Revista
Arhivelor”, nr. 2, 1967, p. 167, p. 174.
22 Tabelele 1 şi 2 se bazează pe date deja publicate: M. Pakucs–Willcocks,
Sibiu–Hermannstadt, tabelul 24 p. 127, tabelul 26, p. 128 şi tabelul AII.15, p.

181; am ales să le republic aici tocmai pentru coerenţa argumentării.
1550 136 777 1 97 72

1554 172 1035 0.5 138 104
Tabel 2: Transporturi şi negustori la Sibiu, 1500-1597

AN Valoarea transporturilor în
florini de aur Numărul de Numărul de
Medie Maximă Minimă transporturi negustori
1540 119 600 8 84 45
1550 197 1143 5 46 40
1559 354 1667 26 36 39
1578 175 1067 5 48 24
1579 208 961 26 34 24
1583 153 680 4 52 35
1585 155 1017 8 39 31
1587 199 938 20 37 30
1588 255 742 15 35 24
1591 213 819 13 35 26
1593 298 1376 2 55 37
1594 155 1375 4 57 46
1595 11 50 1 41 35
1597 268 1188 8 55 36
„Socius”, „Gesell” şi „Gesellschaft”: asocierile de

negustori în registrele vamale
În cele ce urmează, voi prezenta datele privind asocierile de
negustori care se regăsesc în registrele de vamă ale Braşovului şi
Sibiului din veacul al XVI-lea. După cum am precizat mai sus,
înregistrările din catastifele de vamă sunt foarte concise, iar negustorii
sunt, în general, identificaţi printr-un prenume şi o localitate de
plecare. În cazuri puţin frecvente, negustorii apar în asocieri, de
regulă cu două sau trei nume înregistrate ca plătind taxele vamale

împreună.
Prelucrarea registrelor vamale braşovene din perioada 1542-
1554 relevă puţine asemenea asocieri, care nu se regăsesc în toţi anii
pentru care s-au păstrat registre. Tabelul 3 conţine numele acestor
negustori în grafia originală, localitatea de plecare, numărul de
transporturi şi valoarea totală acestora.
Tabel 3: Asocieri de negustori în registrele vamale ale
Braşovului, 1542-1550
AN Negustori Localitate de Nr. transp. Valoarea
plecare transp. în
florini aur
1542 Zyma şi Târgovişte 1 1564
Steffan
1544 Velthen Braşov? 1 23
Schneyder cu
Barthelmysz
Hans
1546 Nychole şi Câmpulung 1 564
Thwdor
1547 Arszen şi Jwan Câmpulung 1 147
1547 Arszen şi Jwan Piteşti 3 1052
1547 Kyrste, Jszar şi Câmpulung 1 207
Georg
1547 Ztanszul şi Târgovişte 1 309
Myhay
1547 Woychul, Câmpulung 1 810
Dymitro şi
Ztamathe
1548 Arszen und Piteşti 1 455
Jwan
1548 Radul Elye şi Gerghiţa 1 29
Busta
1548 Radul Elye şi Gerghiţa 1 225
Longotsch
1548 Syma der Alt Câmpulung 1 837
mit seinem 2
szonen (Sima
cel Bătrân cu
doi fii ai săi)
1548 Stamathe, Câmpulung 1 1732
Woycko,
Dymitter
1549 Jane şi Andre Brăila 1 55
1549 Kyrste mit necunoscută 1 171
seiner
geszelschafft
(Cârstea şi
societatea lui)
1549 Panna şi Jwan Piteşti 1 700
1549 Stammathe şi Câmpulung 1 138
Dymitter
1550 Longotsch şi Gerghiţa 1 161
Radul Elye
În ceea ce priveşte informaţiile despre asocierile întâlnite în

registrele vamale ale Sibiului, în a doua jumătate a secolului al XVI-
lea 23 , este de remarcat, din nou, că tovărăşiile comerciale nu figurează
în fiecare an pentru care s-au păstrat registre; ele sunt însă numeroase
în 1550 (8 asocieri), 1594 (6 asocieri), 1595 şi 1597. În inventarul
fondului de registre de vamă din arhiva Sibiului există şi un registru
din anul 1600 24 , care, la o examinare sumară, nu conţine nici o
precizare referitoare la anul în care ar fi fost conceput. Registrul are
19 file de hârtie cu coperţi de pergament şi se pot identifica două
scrisuri. Franz Zimmermann, într-un studiu despre socotelile
economice ale Sibiului, publicat în 1881, l-a datat la 1600, iar Samuel
Goldenberg a preluat această datare 25 . Stoian Maslev, istoricul bulgar
care a cunoscut îndeaproape arhivele sibiene, a considerat că registrul
23 Ibidem, p. 136, tabelul 32.

24 Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Sibiu (DJAN Sibiu), Magistratul
oraşului şi scaunului Sibiu. Socoteli vamale, Inv. 197, nr. 41.
25 Franz Zimmermann, Die Wirtschaftsrechnungen der Stadt Hermannstadt in dem
Archiv der Stadt Hermannstadt und der sächsischen Nation, în „Archiv des Vereins
für Siebenbürgische Landeskunde”, s. n., 16, nr. III, 1881, p. 651; S.
Goldenberg, Der Südhandel, p. 390.
în cauză a fost redactat în 1601 26 . Pe baza cronologiei intrărilor din

registru putem conchide însă că ambele datări sunt corecte, deoarece
el cuprinde de fapt doi ani de trafic şi datează aşadar din 1600 şi 1601.
Conform înregistrărilor, în anul calendaristic 1600 la Sibiu au
venit doar şapte negustori, în vreme ce anul 1601 s-a încadrat în
tendinţa generală de a avea 2-3 transporturi pe lună. Dintre acestea
cinci transporturi au avut loc în asociere, după cum este ilustrat în
tabelul de mai jos.
Tabelul 4: Asocierile de negustori în registrul vamal de la Sibiu
din 1600/1601
Negustori Localitate de Valoarea transportului
plecare în florini aur
„Mihay împreună cu unul” Târgovişte 2068
Domitro şi asociatul său -- 1078
(Mitgesell)
Scheöll grecul împreună cu -- 760
Andreka
Mihail Dan şi Samuel Goldenberg afirmau că principalele

motive pentru asocierile de negustori erau sporirea capitalului
comercial şi asumarea comună a riscurilor călătoriei, tovărăşiile
comerciale fiind însă temporare 27 . Aceste afirmaţii sunt desigur
simple supoziţii; nu ştim aproape nimic despre resorturile care au dus
la încheierea unor astfel de parteneriate. Mulţi dintre negustorii
asociaţi sunt înregistraţi şi cu transporturi individuale, a căror valoare
putea fi mai mare decât a transporturilor efectuate în parteneriat. În
1550, asociaţiile s-au construit în jurul unor transporturi importante
de şofran, astfel că valoarea unui asemenea transport a fost de 1 000
de galbeni. În schimb, întâlnim în 1595 asocieri pentru mărfuri cu
valoare mică: piei prelucrate şi chiar traiste 28 .
Există multe necunoscute în ecuaţia conjuncturilor de afaceri
dintre negustorii „greci”. Registrele sibiene au o manieră similară de
înregistrare cu cele ale Braşovului, astfel că intrările laconice nu
26 S. Maslev, op. cit., p. 14.

27 M. Dan, S. Goldenberg, Le commerce, pp. 105-106.
28 M. Pakucs–Willcocks, Sibiu–Hermannstadt, p. 136.
dezvăluie prea multe despre necesităţile care motivau aceste asocieri

sau despre modul în care negustorii veniţi la vămile Transilvaniei cu
mărfuri orientale din Imperiul Otoman făceau afaceri între ei sau cu
negustorii locali. Situaţia nu este însă fără ieşire. Din puţinele surse
diplomatice pe care le avem la dispoziţie, aflăm detalii importante
despre negoţ şi negustorie în secolul al XVI-lea care confirmă
afirmaţiile mele despre interesul mutual al negustorilor saşi şi
balcano–levantini în a colabora, mai degrabă decât a fi angajaţi într-o
luptă. Registrele de vamă oferă la rândul lor, foarte rar e drept, câte
un amănunt revelator. De pildă, în registrul din anii 1600/1601 ni se
relatează în mod generos că „La 15 ianuarie (1601) au venit Janes
Lutsch şi Jorg Lutsch de la Câineni unde au cumpărat bunuri de la
greci şi au plătit vamă fl. 40” 29 .
Negustori „greci” din perioada timpurie a prezenţei lor în
comerţul din Transilvania se întâlnesc şi în alte tipuri de registre,
dintre care am amintit deja registrele oficiului de postav de la Braşov,
din anii 1579-1580, publicat de Samuel Goldenberg 30 . De asemenea,
registrul de socoteli al lui Georg Dollert, notar al oraşului Sibiu,
negustor şi proprietar de prăvălie (boltă), menţionează în 1597 lista de
produse orientale pe care le-a cumpărat de la un anume Hartha din
Târgovişte, care la rândul lui apare înregistrat, la aceeaşi dată, şi la
vama de la Tălmaciu 31 .
Prietenie între negustori?
În cele ce urmează voi prezenta litigiul dintre doi negustori,
prin intermediul căruia putem sesiza câteva detalii importante din
viaţa lor profesională din veacul al XVI-lea. Un document excepţional
prin singularitatea lui este aşadar textul procesului dintre doi
negustori „greci” care s-au judecat la Tălmaciu, astfel că sentinţa s-a
29 DJAN Sibiu, Magistratul oraşului şi scaunului Sibiu. Socoteli vamale, Inv. 197,
nr. 41, f. 3v.

30 S. Goldenberg, Două registre privind postăvăritul şi comerţul cu postav la Braşov în
sec. XVI, în „Acta Musei Napocensis”, IV, 1967, pp. 131-150.

31 Am prezentat cazul în M. Pakucs–Willcocks, Negustori şi practici comerciale, p.
66.
păstrat în arhiva oraşului Sibiu, în colecţia de documente medievale 32 .

Tălmaciu era în mod oficial punctul terminus al călătoriei negustorilor
străini în Transilvania, pe drumul Sibiului, acolo unde erau obligaţi să
îşi depoziteze marfa şi să o ofere en-gros negustorilor sibieni.
Documentul din 1561 ne oferă confirmarea că întregul sistem al
dreptului de etapă funcţiona întocmai după prevederile legale. Iată şi
povestea din spatele procesului din 4 februarie 1561 dintre grecul
Panthaleon şi grecul Konda: având nevoie să trimită bani, aflaţi la
gazda sa din Tălmaciu, în Ţara Românească la soţia lui pentru a plăti
un creditor turc, Panthaleon l-a rugat pe Konda să îi facă acest
serviciu. Între cei doi se închegase o prietenie de ceva vreme, aflăm
din pledoaria lui Panthaleon, iar Konda urma să plece în Valahia, în
vreme ce Panthaleon avea unele afaceri la Şelimbăr, cu un negustor
din Sibiu. Panthaleon susţinea că i-a dat prietenului său 200 de
galbeni dintr-o pungă sigilată şi monede în valoare de 92 de florini
dintr-o altă pungă, după care a plecat la Şelimbăr. După o vreme, a
primit vestea că soţia lui nu recepţionase banii. Konda însă a negat
mărturia lui Panthaleon, spunând că nu a luat de la Panthaleon decât
20 de florini, printre care nu erau bani de aur, şi că aceştia
reprezentau de fapt restituirea unui debit pe care Panthaleon i-l
datora. Martorii chemaţi de fiecare parte nu au ajutat la lămurirea
situaţiei. Martorii lui Panthaleon, gazdele lui din Tălmaciu, susţineau
că ei au adus din casă o pungă grea cu bani, care i-a fost înmânată lui
Konda ca să o ducă în Ţara Românească. Grecul Konda a rupt sigiliul
şi a răsturnat pe masă 10 florini în monezi, după care i-a pus la loc în
sac, iar a doua zi a plecat în Ţara Românească. Pentru Konda a vorbit
un anume grec Ghÿne, care însă a refuzat să se implice, spunând că
nu a fost prezent când a avut loc tranzacţia. O anume Sophia, văduva
lui Valentin Hass, a cărei legătură cu pârâtul nu este explicitată, dar
probabil că era gazda lui Konda, afirmase că ştia cum grecul Konda îl
împrumutase adeseori pe Panthaleon cu bani pentru cumpărături şi
pentru achitarea taxelor vamale.
32 DJAN Sibiu, Colecţia de documente medievale, U IV 886, 1561; hârtia

documentului era destul de deteriorată şi nu mi s-a permis fotocopierea lui
pentru a putea oferi o transcriere şi traducere colaţionată a textului latin.
Sentinţa juraţilor de la Tălmaciu reflectă nelămuririle create de

mărturiile inconcludente şi chiar nerelevante: Panthaleon urma să jure
încă o dată că afirmaţiile sale erau adevărate, iar Konda urma să fie
bun de plată dacă Panthaleon ar fi jurat. Cazul a fost trimis la Sibiu a
doua zi, la cererea părţilor, unde s-a decis că Panthaleon şi martorii
săi au reuşit să convingă că grecul Konda a primit o pungă cu bani pe
care urma să o ducă în Ţara Românească, din care el a răsturnat zece
florini pe masă, pe care i-a pus la loc în pungă, după care a plecat a
doua zi la sud de Carpaţi. Panthaleon însă trebuia să jure împreună cu
alţi şapte oameni de bună credinţă că suma de bani în cauză a fost
într-adevăr de 200 de florini de aur şi 92 de florini în alte monede.
Deznodământul procesului este scris pe verso-ul documentului şi astfel
aflăm că pe 10 mai 1561 grecul Konda a fost achitat de orice acuzaţie
de către juzii din Sibiu, deoarece Panthaleon nu s-a prezentat la
termenul stabilit.
Acest proces este foarte important din foarte multe puncte de
vedere. Este, din câte ştiu eu, primul litigiu între negustori alogeni
judecat în faţa autorităţilor locale, respectiv Tălmaciu şi Sibiu. Aşadar
se confirmă argumentul nostru că, cel puţin în secolul al XVI-lea,
negustorii „greci” respectau dreptul de etapă şi depozit al Sibiului şi
Braşovului. Konda şi Panthaleon locuiau la Tălmaciu, de unde
încheiau diferite afaceri cu negustorii locali.
Un alt amănunt important pomenit în textul documentului este
faptul că negustorul era dator unui negustor turc. Am discutat în
detaliu în altă parte această practică deja seculară a creditelor în lanţ
datorită cărora marfa orientală ajungea în Ţările Române şi
Transilvania 33 . Pe la 1480, voievodul muntean Basarab cel Tânăr se
plângea braşovenilor care nu îşi plăteau datoriile la timp că era nevoit
să îşi dea negustorii „legaţi turcilor”; situaţia pare a se fi schimbat
puţin un secol mai târziu. Este interesantă aşadar şi diferenţa dintre
negustorii „greci” şi cei turci, care sunt aşadar identificaţi prin religia
lor, creştină şi respectiv apartenenţa Islam, ştiind că toţi erau supuşi
otomani.
Documentul procesului dintre Konda şi Panthaleon revelă de
asemenea un detaliu important: existenţa soţiei acestuia din urmă în
33 M. Pakucs–Willcocks, Negustori şi practici comerciale, pp. 50-51.

Ţara Românească, care urma să plătească datoria către creditorul turc.

Prezenţa grecilor în societatea munteană în secolul al XVI-lea
devenise deja numeroasă, la nivelul politic înalt dar şi al marilor
întreprinderi negustoreşti. Un studiu recent al lui Claudiu Neagoe
dezvăluie amplitudinea infiltrării greceşti în societatea românească 34 şi
datele din arhivele Sibiului completează în mod fericit imaginea pe
care o avem despre structurile sociale şi etnice din epoca premodernă
în Ţările Române şi Transilvania. Un alt proces în care erau implicaţi
negustori greci, de data aceasta descoperit de Samuel Goldenberg în
1969, demonstrează aceeaşi realitate a prezenţei „grecilor” cu familii
şi rezidenţe în Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al
XVI-lea 35 .
Revenind la Konda şi Panthaleon, o fericită coincidenţă face ca
registrul de vamă din anul 1559/1560 să fi surprins activitatea celor
doi din acel an. Konda de Râmnic apare cu două transporturi de
marfă, în vreme ce Panteleon (Panthaleon) de Argeş este înregistrat o
singură dată 36 .
Konda de Râmnic Panteleon de Argeş
1). 1 august 1559 1). 9 februarie 1560
• 220 funţi piper • 60 de mantale proaste
Valoare: 74 florini Au • 40 buc. postav aba
2). 9 ianuarie 1560 • 240 buc. strămătură
• 260 buc. bogasia • 400 de traiste
• 60 buc. bogasia colorată Valoare: 220 florini Au
• 20 buc. pânză
• 20 cuverturi proaste
• 100 cingători
• 40 perechi de cizme mici
• 20 blănuri de vulpe
34 Claudiu Neagoe, Mari dregători şi negustori greci în Ţara Românească în a doua

jumătate a veacului al XVI-lea, în „Istros”, XIII, 2006, pp. 215-224.
35 Este vorba de un proces intentat de sibieni negustorilor greci din
Caransebeş, în 1573, al cărui izvor a fost prezentat de S. Goldenberg,

Contribution à l’histoire du commerce roumano–balkanique au XVIe siècle, în „Revue
Roumaine d’Histoire”, VIII, nr. 3, 1969, pp. 614-618.
36 Intrările în registrul vamal din 1559/1560 în M. Pakucs–Willcocks, Sibiu–
Hermannstadt, CD–Rom, p. 96, p. 98, p. 101.

• 20 buc. camelot negru

• 100 funţi cuişoare
• 40 funţi şofran
• 100 funţi piper
• 100 baticuri
Valoare: 530 florini Au
Am discutat în detaliu acest caz tocmai datorită unicei

suprapuneri de izvoare cu înregistrarea celor doi negustori în
catastifele de vamă şi în surse juridice. Am insistat şi asupra redării
chestiunilor mărunte din textul procesului dintre Pantaleon şi Konda,
fiindcă ele au implicaţii mult mai largi în susţinerea ipotezelor de lucru
de până acum. Se confirmă aşadar că a existat o colaborare între
negustorii greci şi cei locali, în locul unei competiţii acerbe. Mai mult,
este importantă şi relaţia de amiciţie şi de suport reciproc existentă
între cei doi, care ar putea indica existenţa unei reţele „slabe” care îi
lega pe negustorii străini veniţi în Transilvania. Benjamin Braude,
studiind chestiunea negustorilor evrei, armeni şi greci din Imperiul
Otoman şi reţelele acestora de credit şi transmitere a informaţiilor,
afirma că, în ciuda faptului că reţelele grecilor nu erau la fel de solide
sau de extinse ca ale evreilor sau armenilor, ele au fost totuşi
îndeajuns de închegate ca să reziste timp de secole 37 .
Încheiere
În studiul de faţă am introdus câteva date despre negustorii
care aprovizionau oraşele săseşti Braşov şi Sibiu cu produse orientale
în secolul al XVI-lea. Sursele în care îi putem descoperi sunt în
principal registrele de vamă ale celor două oraşe şi în câteva alte
izvoare disparate. Am prezentat în detaliu procesul dintre doi
negustori greci, judecat în 1561 în faţa juzilor saşi, în care, dincolo de
obiectul litigiului în sine, am descifrat câteva atitudini şi practici pe
care le puteam bănui şi extrapola din veacurile anterioare. Este
important de observat că beneficiem de aceste informaţii doar atunci
când derularea normală a legăturilor de afaceri şi parteneriatele erau
37 Benjamin Braude, Venture and Faith in the Commercial Life of the Ottoman
Balkans, 1500-1650, în „The International History Review”, VII, nr. 4, 1985,
p. 640.
întrerupte 38 . Altminteri, putem doar bănui că transferurile de bani şi

bunuri şi relaţiile de credit funcţionau în interesul tuturor părţilor
implicate. Din povestea lui Konda şi Panthaleon am mai descoperit
că şirul de cumpărări creditate şi implicarea negustorilor „turci” în
segmentul muntean al comerţului la mare distanţă au continuat
practicile şi realităţile din veacurile anterioare. Negustorii „greci” au
intrat definit în peisajul comercial al Transilvaniei începând cu secolul
al XVI-lea. Ei au reuşit, în cele din urmă, să îşi fondeze companii în
cele două oraşe importante ale principatului, Sibiu şi Braşov, în 1636
şi respectiv în 1670 39 .
38 Am argumentat, pe larg, în M. Pakucs–Willcocks, Negustori şi practici
comerciale, p. 44 sqq.
39 Olga Cicanci, Companiile greceşti din Transilvania şi comerţul european în anii
1636-1746, Bucureşti, 1981, p. 54 sqq; Marta Bur–Markovska, The “Greek

Company” in Hungary in the 17th–18th Centuries, în Proceedings of the 1st International
Congress on the Hellenic Diaspora, from Antiquity to Modern Times, vol. II, From
1453 to Modern Times, vol. editat de John M. Fossey, Amsterdam, 1991, pp.
156-161; Florina Ciure, Appunti sulle compagnie commerciali della Transilvania e sui
loro rapporti con Venezia nel Sei–Settecento, în L’Europa Centro–Orientale e la
Penisola italiana: quattro secoli di rapporti e influssi intercorsi tra Stati e civiltà (1300-
1700), vol. editat de Cristian Luca şi Gianluca Masi, Brăila–Veneţia, 2007,
pp. 285-308.
TRADE AND MERCHANTS IN THE ORIENTAL TRADE OF TRANSYLVANIA

DURING THE SIXTEENTH CENTURY. SOME REMARKS ON THE „GREEK”
MERCHANTS
(Abstract)
This study examines the participation of the “Greek” merchants in the

Transylvanian trade with oriental products during the early decades of their
presence in this commerce. The main sources for the research were the
customs accounts from southern Transylvania, namely of those
administered in the sixteenth century by the towns of Braşov and Sibiu.
Juridical and diplomatic documents about the “Greeks” are scarce for this
period. However, I surveyed the current standing of the literature on the
juridical status of the foreign merchants in Transylvania and particularly that
of the “Greeks”. A first section of the article offers the data on the
participation of merchants in the oriental trade of the two towns according
to the customs accounts. Also, I have discussed associations between
merchants and introduced new information found in the customs registers
of Braşov in the period 1542-1554 as well as from the Sibiu account of
1600/1601. Another section is devoted to an extraordinary document from
1561 preserved in the archives of Sibiu and containing the sentence in the
litigation between Konda and Panthaleon, Greek merchants who had
business in Transylvania. The text underlines my previous conclusions that
the Greek merchants were connected by personal and business relations and
that they had good commercial opportunities in Transylvania despite the
harsh regulations imposed by the staple right of the Saxon towns.
CONTRIBUŢIA NEGUSTORILOR STRĂINI DIN
TRANSILVANIA LA DEZVOLTAREA
COMERŢULUI EXTERIOR AL
ŢĂRILOR ROMÂNE ÎN A DOUA JUMĂTATE
A SECOLULUI AL XVI-LEA
Florina Ciure
Muzeul “Ţării Crişurilor” din Oradea
Un rol important în dezvoltarea comerţului exterior al Ţărilor

Române l-au avut negustorii străini, care pentru perioade variabile de
timp au rezidat pe teritoriul transilvănean. Încă din secolul al XV-lea,
unii florentini sau veneţieni, stabiliţi iniţial la Buda, s-au implicat prin
intermediari în comerţul cu materii prime achiziţionate din spaţiul
românesc, trimiţând spre vânzare pe aceste pieţe produse ale
manufacturilor veneţiene 1 .
1 Un impediment în calea comerţului îl constituia marea diversitate a
numerarului aflat în circulaţie, ca şi a unităţilor de măsură şi greutăţilor

diferite de la o zonă la alta. În secolul al XVI-lea, moneda cu valoarea cea
mai mare aflată în circulaţie în Transilvania era florinul de aur, cu
subdiviziunea lui, dinarul; 1 florin ungar avea 100 de dinari sau 75 de creiţari,
fiind superior florinului german (renan), care avea doar 80 de dinari sau 60
de creiţari. Intensificarea schimburilor de mărfuri cu lumea germană a dus la
extinderea circulaţiei mărcii şi în spaţiul transilvan, însă greutatea sa varia în
funcţie de ţara în care era folosită, dar şi în funcţie de regiuni. La începutul
secolului al XVI-lea, puteau fi întâlnite în Transilvania 9 feluri de mărci: de
Buda, de Strigoniu, de Transilvania etc. O circulaţie importantă au avut şi
groşii de Praga, talerii, ducaţii, asprii etc. Numărul unităţilor şi subunităţilor
monetare aflate în uz la mijlocul secolului al XVI-lea este apreciat la circa 60.
Situaţia era similară şi în cazul unităţilor de măsură. Măsurile cele mai
răspândite erau cele de Cluj şi cele săseşti. Pentru cereale se folosea câbla,
împreună cu subdiviziunile sale, vica şi găleata. Pentru lichide: găleata,
butoiul, eitelul, fertaiul. Pentru greutăţi: maja şi fontul. Pentru postavuri:
34 Florina Ciure
În secolul al XVI-lea, comerţul Transilvaniei cu Ţara

Românească şi Moldova se realiza îndeosebi prin mijlocirea a cinci
zone: Timişoara, Clujul, Sibiul, Braşovul, Bistriţa şi arealul limitrof al
acestora. Braşovul îşi desfăcea produsele mai ales în Muntenia şi în
sudul Moldovei, cu ramificaţii însă până în nordul Moldovei şi în
Bucovina; Sibiul era preponderent legat de Oltenia şi malul stâng al
Oltului, Bistriţa se orienta îndeosebi spre Moldova şi Bucovina. Toate
aceste centre productive efectuau, pe lângă un comerţ cu produse
proprii şi din regiunile înconjurătoare, un intens comerţ de tranzit cu
mărfuri apusene, de la Leipzig, Viena sau Veneţia, şi cu materii prime
din spaţiul românesc, destinate manufacturilor din vestul
continentului, precum şi Imperiului Otoman, cât şi cu produse
orientale, mirodenii aduse din Orient prin porturile Mării Adriatice 2 .
La derularea acestui comerţ au contribuit în manieră
covârşitoare negustorii saşi şi cei apuseni, dar din secolul al XVI-lea
se remarcă pătrunderea accelerată în Ţările Române a negustorilor
balcano–levantini, care aveau să îi înlocuiască treptat pe italieni, în
marea lor majoritate genovezi şi veneţieni 3 . Transilvania şi Ţara
Românească s-au transformat, astfel, într-o zonă de import şi de
tranzit masiv de mărfuri orientale, într-un important areal de
activitate a negustorilor sud–dunăreni. În primele decenii ale secolului
al XVI-lea, negustorii balcano–levantini ajungeau în Ţara
Românească cu intenţia de a trece în Transilvania. Ei îşi desfăceau
balotul, valul şi cotul. Ca şi în cazul monedelor, capacităţile, măsurile de

lungime şi greutăţile acestora nu erau unice, ci se modificau în funcţie de
zona folosită (Anton E. Dörner, Transilvania între stabilitate şi criză (1457-
1541), în Istoria Transilvaniei, vol. I, (până la 1541), coord.: Ioan–Aurel Pop,
Thomas Nägler, Cluj-Napoca, 2003, p. 315); a se vedea şi Mária Pakucs–
Willcocks, Comerţul cu mirodenii al oraşelor Braşov şi Sibiu în prima jumătate a
secolului al XVI-lea, în „Studii şi materiale de istorie medie”, XX, 2002, pp.
73-87; eadem, Florini şi dinari în registrele vamale ale Sibiului din secolul al XVI-lea:
demers metodologic, în „Studii şi materiale de istorie medie”, XXI, 2003, pp.
279-285.
2 Victor Jinga, Probleme fundamentale ale Transilvaniei, ed. a II-a, Braşov, 1995,
p. 223.
3 Samuel Goldenberg, Caransebeşul în comerţul Sud–Est european din secolul al
XVI-lea, în „Banatica”, 1971, p. 164.

Negustorii străini din Transilvania în comerţului exterior al Ţărilor Române 35
mărfurile pe pieţele din Ţara Românească, atât negustorilor de aici,

cât şi celor transilvăneni, veniţi să achiziţioneze produse de la
târgurile de la sud de Carpaţi. Uneori levantinii, cunoscuţi ulterior
prin denumirea generică de greci, îşi transportau mărfurile doar până la
locurile de depozit, Sibiu sau Braşov. După transformarea
Transilvaniei în principat autonom, negustorii greci, adică cei originari
din Imperiul Otoman, din Asia Mică, din Peninsula Balcanică – greci,
bulgari, sârbi, evrei, macedoneni sau armeni, etc. – au început să
ocolească locurile de depozit din Transilvania. Evitând să-şi desfacă
mărfurile în oraşele stabilite de autoritatea centrală, grecii aduceau
prejudicii negustorilor saşi, activitatea lor generând numeroase
reclamaţii şi hotărâri dietale care să le limiteze activitatea comercială 4 .
Istoriografia recentă pune într-o nouă lumină raporturile dintre
negustorii locali şi cei străini. Din punct de vedere juridic, saşii
urmăreau să îşi întărească drepturile şi privilegiile, în noile realităţi
politice ale principatului autonom al Transilvaniei. Dar se constată şi
faptul că negustorii braşoveni şi sibieni, sub impactul concurenţei, nu
mai aduceau mărfuri orientale din Ţara Românească, astfel că
negustorii greci erau unicii furnizori de produse orientale 5 .
Calea directă de pătrundere a negustorilor greci în Transilvania
se realiza de la Nicopole, peste Dunăre, la Slatina, sau de la Vadul
Vidinului la Craiova, de aici la Râmnicu Vâlcea, apoi peste Olt, la
Câineni, şi, trecând prin vămile Turnu Roşu şi Tălmaci, se ajungea la
Sibiu. Aceasta era calea oficială, care nu permitea nicio abatere de la
normele vamale. Un drum mai lung era cel care ducea în ţinuturile
ardelene prin Caransebeş, poarta de intrare în Ţările Române dinspre
teritoriile bulgare şi sârbe, ocupate de otomani 6 . De la Caransebeş,
ruta comercială continua spre Haţeg, Orăştie, Sebeş, Alba Iulia, Aiud,
iar de aici spre Cluj şi Bistriţa, sau de la Sebeş la Sibiu 7 . Caransebeşul
4 Ibidem, pp. 165-166.

5 A se vedea M. Pakucs–Willcocks, Negustori şi practici comerciale în relaţiile de
schimb dintre Sibiu şi Ţara Românească, secolele XIV–XVI. Între istoria economică şi
cea socială, în „Revista de istorie socială”, VIII-IX, 2003-2004, pp. 62-63.
6 S. Goldenberg, op. cit., p. 166, p. 167.
7 Mihail Dan, S. Goldenberg, Le commerce balkano–levantin de la Transylvanie au
cours de la seconde moitié du XVIe siècle et au début du XVIIe siècle, în „Revue des
études Sud-Est européennes”, V, nr. 1-2, 1967, p. 104.
36 Florina Ciure
devenea în a doua jumătate a secolului al XVI-lea un important

centru de tranzit al negustorilor greci şi al mărfurilor turceşti spre
oraşele şi târgurile din teritoriul transilvănean, ulterior dobândind şi
dreptul de depozit, la fel ca şi oraşele Braşov, Sibiu, Bistriţa sau Cluj 8 .
Negustorii balcano–levantini au încercat să-şi înlesnească
situaţia în raport cu negustorii ardeleni prin obţinerea cetăţeniei într-
un oraş din principat sau a unor privilegii comerciale. Pentru a-şi
putea exercita nestingheriţi activitatea în întreaga Transilvanie,
negustorii levantini au obţinut unele privilegii princiare, cum sunt cele
din 1571, 1577, 1585, cât şi orăşeneşti, care le-au garantat
desfăşurarea în condiţii optime a afacerilor 9 .
Evreii au pătruns şi s-au statornicit în Transilvania şi în ciuda
dispoziţiilor din 1526, care îi alungau din teritoriul ardelean, Dieta din
1578 îi menţionează pe teritoriul intracarpatic, din 1591 fiind aşezaţi
stabil, cu judecători proprii, la Alba Iulia. Le era îngăduit doar
comerţul cu Ungaria, din cauza dreptului de antrepozit al oraşelor
săseşti. În 1623 obţineau de la principele Gabriel Bethlen dreptul de
a-şi stabili domiciliul în Ardeal, precum şi libertate deplină în
practicarea cultului mozaic. Întrucât oraşele şi nobilimea le-au refuzat
dreptul de cetăţenie pe teritoriul lor, aşezarea lor stabilă s-a limitat la
Alba Iulia, capitala principatului. De aici făceau comerţ cu vite şi
materii prime sau negociau pietre preţioase pe care le procurau de la
Constantinopol, îndeosebi până pe la sfârşitul secolului al XVII-lea,
când activitatea lor comercială avea să se diversifice 10 .
În prima jumătate a secolului al XVI-lea au început şi
negustorii greci, adică balcanici, să pătrundă în Transilvania, odată cu
creşterea rolului lor pe piaţa constantinopolitană, după cucerirea
capitalei bizantine de către otomani. Aceştia i-au înlocuit pe
negustorii italieni din porturile Mării Negre, desfăşurând, începând cu
secolul al XVI-lea, o vastă activitate comercială în Moldova şi
Muntenia, cu pieţe ca Veneţia, Ancona, Constantinopol, Liov
(Lwów). Primul privilegiu obţinut de negustorii balcanici de la Dieta
8 S. Goldenberg, Caransebeşul, p. 170.

9 M. Dan, S. Goldenberg, Regimul comercial al negustorilor balcano–levantini în
Transilvania, în „Apulum”, VII/1, 1968, p. 550.
10 V. Jinga, op. cit., p. 189.
principatului este cel din 1577, prin care li se acorda permisiunea de a

aduce în Transilvania peşte sărat, pături, tutun şi oi 11 . În schimb,
armenii au început să pătrundă în Transilvania începând cu secolul al
XVI-lea, dar au primit drept de şedere abia în 1661, iniţial la
Dumbrăveni, ulterior fiindu-le extins şi în celelalte centre ale
principatului 12 .
Negustorii raguzani sunt atestaţi la Timişoara, Lipova, Bistriţa,
Cluj, Alba Iulia, Braşov. În 1549 rezida la Alba Iulia negustorul
raguzan Serafim Godolić 13 . În 1551 raguzanii sunt atestaţi la Lipova,
iar la Timişoara se statorniceşte o colonie a lor în 1582, aici solicitând
înfiinţarea unei şcoli catolice. Probabil raguzani sunt şi negustorii
menţionaţi, tot la Timişoara, într-un raport din 1584. Un Thomas Olaz
Ragusiensis se afla în 1593 la Bistriţa, în timp ce un alt negustor
raguzan, Ludovicus Italus, pleca de la Cluj spre Timişoara în decembrie
1581, având asupra sa şi corespondenţa adresată unor clerici catolici
de acolo 14 . Existenţa unei mici colonii raguzane este confirmată în a
doua jumătate a secolului la Alba Iulia, aceasta fiind pusă în legătură
cu prezenţa la curtea princiară a numeroşi italieni, îndeosebi de la
începutul perioadei Contrareformei. Stabilirea acestora în urbe rezultă
şi din hotărârea Dietei din 1593, prin care se prevedea ca „negustorii
greci, italieni şi germani din Alba Iulia, care transportă cu carele să
plătească 10 florini”, în vreme ce aceia care transportau mărfuri cu
poverile pe cai – 5 florini, sume ce trebuiau încasate de judele din
Alba Iulia şi predate la Cluj. Negustorii greci, italieni şi germani din
alte oraşe erau datori, astfel, să achite aceste impozite direct juzilor
din respectivele centre urbane. Italienii, implicit şi raguzanii, din
întreaga Transilvanie sunt, în ceea ce priveşte obligaţiile fiscale,
asimilaţi celorlalţi cetăţeni ai principatului. Într-un stilionar din timpul
lui Sigismund Báthory, probabil datând din anii 1593-1594, este
redată o scrisoare a principelui către magistratul oraşului Alba Iulia cu
11 Ibidem, pp. 189-190.

12 Ibidem, p. 190.
13 Alexandru Grecu [P. P. Panaitescu], Relaţiile Ţării Româneşti şi ale Moldovei cu
Raguza (sec. XV–XVIII), în „Studii. Revistă de istorie şi filosofie”, IV, 1949,

p. 113.
14 S. Goldenberg, Italieni şi raguzani în viaţa economică a Transilvaniei în secolul al
XVI-lea, în „Studii. Revistă de istorie”, XVI, nr. 3, 1963, p. 607.

38 Florina Ciure
privire la un proces dintre Vincenţiu Boczkowyth din Alba Iulia şi

„Aloisio Italus Ragusius ratione quorunduam certorum negotiorum”. Sub
numele de familie Bokowiczy, sus-numitul Vincenţiu apare într-o
scrisoare a aceluiaşi principe, adresată lui Ioan Horváth, provisor arcis
de Alba Iulia, în care se făcea referire la litigiul în cauză dintre
Vincenţiu şi Aloisio, similiter Ragusiensem, agent al Mariei, văduva
raguzanului Alfonso, în legătură cu o datorie de 657 taleri 15 .
În septembrie 1571, negustorului raguzan Marco Gilliatti, care
sosise la Braşov cu piper şi alte mirodenii şi intenţiona să-şi continue
călătoria spre Alba Iulia, unde se aflau unele rude de-ale sale, i s-a
cerut, în virtutea dreptului de depozit, să-şi desfacă mărfurile la
Braşov. Gilliatti a invocat privilegiul obţinut de la principele Ştefan
Báthory, prin care i se permitea să îşi ducă mărfurile oriunde în
Transilvania. Prin urmare, în ciuda privilegiului princiar, braşovenii
insistau să fie respectat dreptul de depozit al oraşului lor. În cele din
urmă, Gilliatti s-a declarat de acord să-şi desfacă mărfurile la Braşov,
cu condiţia ca tot ceea ce rămânea nevândut să poată fi dus „unde va
voi el, la Cracovia şi în Polonia, pe orice drum îi va conveni” 16 . În
1577 un negustor grec influent a obţinut de la principele Transilvaniei
dreptul de a face comerţ în Transilvania cu peşte sărat, oi sau
blănuri 17 , iar în 1599 Sigismund Báthory a acordat drept de liberă
trecere negustorului grec din Alba Iulia, Mihail Nicatus 18 .
Raguzanii s-au implicat cu succes în comerţul cu lână, cum este
cazul lui Piero di Giovanni, cel care va contracta o comandă
importantă de la braşoveni, care urmau să prelucreze materia primă.
În ultimul sfert al secolului al XVI-lea se constată prezenţa în
Transilvania a unor postăvari italieni, atât la Sibiu cât şi Braşov fiind
angajaţi postăvari şi vopsitori, mai ales florentini 19 . Este amintit
postăvarul italian Silvestro, care în 1579 a produs 19 bucăţi de
15 Ibidem, p. 608.
16 M. Dan, S. Goldenberg, Regimul comercial al negustorilor balcano–levantini în
Transilvania în secolele XVI–XVII, în „Apulum”, VII/1, 1968, p. 549.
17 Ştefan Meteş, Relaţiile comerciale ale Ţării Româneşti cu Ardealul până în veacul al
XVIII-lea, Sighişoara, 1920, p. 140; M. Dan, S. Goldenberg, Regimul comercial

al negustorilor balcano–levantini, p. 550.
18 Ibidem, p 551.
19 S. Goldenberg, Italieni şi raguzani, p. 605.
postav 20 . La Sibiu se remarcă postăvarul Antonio Morosino, din

cunoscuta breaslă florentină Arte della Lana, şi vopsitorul Stefano di
Pietro (1592-1593). Producţia de postavuri necesita importuri de mari
cantităţi de lână şi coloranţi. Întrucât lâna din Transilvania era de
calitate inferioară, s-a apelat la importul unei materii prime superioare
calitativ, de la sud de Dunăre, prin intermediul negustorilor români,
greci sau raguzani. Din anul 1577 datează un zapis al lui Gaikos, fiul
lui Gherghin, care împreună cu vărul său Ghekas s-au înţeles cu
postăvarii din Braşov să le procure 40 de măji de lână cu 8 ½ florini
maja. Cu un an înainte fuseseră achiziţionate 44 măji de lână de la
Gyna cel Mare, apoi de la negustorii Dumitru şi Voicu din Râmnic,
iar în 1577 de la Gheorghe Arboraşul şi Dumitru din Râmnic, precum
şi de la raguzanul Piero di Giovanni, care aduce cu un transport 70 de
măji, urmat de un altul de 13 măji. Negustorul raguzan, stabilit
probabil în Ţara Românească, va contracta o comandă mai mare de
lână în anul următor, după cum rezultă din cele 7 scrisori pe care
Piero di Giovanni le expedia corespondenţilor săi braşoveni 21 . Se
pare că negustorul ar fi încheiat înţelegerea în Ţara Românească, prin
delegarea unui alt comerciant însărcinat cu strângerea lânii din
Bulgaria. Întrucât braşovenii l-au ameninţat că vor interveni la
Bucureşti, din cauza întârzierii mărfii, se presupune că Piero di
Giovanni era rezident în Ţara Românească, mai ales că cinci din cele
şapte scrisori au fost trimise din teritoriul muntean. Din aceste
scrisori reiese şi faptul că Piero di Giovanni era în legătură cu alţi
comercianţi de lână, probabil tot raguzani, printre care asociatul său
Marino, şi că ar fi avut anterior anului 1578 raporturi de natură
comercială cu corespondenţii săi de la Braşov. Este menţionat şi un
transport de lână adresat aceloraşi braşoveni, însă în numele unui
20 Idem, Comerţul, producţia şi consumul de postavuri de lână în Ţările Române (sec.

XIV–jumăt. sec. XVII), în „Studii. Revistă de istorie”, XXIV, nr. 5, 1971, p.
891.
21 Idem, Italieni şi raguzani, p. 612; a se vedea şi Francisc Pall, Relaţiile comerciale
dintre braşoveni şi raguzani (cu documente inedite despre negoţul lânii din anul 1578),
în „Revista Arhivelor”, nr. 1, 1960, pp. 93-129; S. Goldenberg, S. Belu, Două
registre privind postăvăritul şi comerţul cu postav la Braşov în secolul al XVI-lea, în
„Acta Musei Napocensis”, IV, 1967, pp. 127-131.
40 Florina Ciure
asociat de-al său, probabil tot negustor raguzan 22 . Deşi statutele

Braşovului din anul 1577 interziceau locuitorilor oraşului să se
asocieze cu străinii, cei patru negustori, Mathias Fronius, Cirill
Greissing, Sebastian şi Iacob Felmer, care deţineau funcţii în
administraţia oraşului, nu au ezitat să se asocieze cu Piero di Giovanni
în vederea procurării unei cantităţi considerabile de lână 23 . Importanţi
furnizori de lână ai Braşovului au fost şi italianul Sebaldo sau grecul
Isar, ultimul importând la Braşov peste 215 chintale (13 600–14 500
kg) de lână. Tot pentru vopsitorii braşoveni, supuşii otomani – evreul
Abram, Mihail din Nicopole ş. a. – au importat în 1579 o cantitate de
indigo de aproximativ 1229–1395 kg 24 .
În 1583, principele Ştefan Báthory a emis o dispoziţie prin care
interzicea negustorilor greci să scoată din ţară aur şi argint.
Reconfirmarea interdicţiei de către Dietă, doi ani mai târziu, în 1585,
era o consecinţă a încălcării ei sistematice de către levantini. În
vremea regenţei lui Cristofor Báthory (1585), Dieta din Alba Iulia a
decis ca negustorilor greci şi italieni să le fie permisă desfăşurarea
activităţii comerciale în Transilvania doar în eventualitatea în care ar fi
dobândit privilegii de la principe, dar şi acestora li se interzicea să
scoată din ţară taleri de argint, numerar în aur şi metale preţioase în
formă brută 25 .
Forţa economică a negustorilor străini, în special a celor sud–
dunăreni, sporea în Transilvania, astfel încât chiar Dieta din Mediaş,
din 23 decembrie 1588, a fost nevoită să facă următoarea constatare:
„deoarece nu cantitatea redusă, ci abundenţa de mărfuri face ca ele să
fie ieftine, am hotărât în privinţa grecilor şi a negustorilor de alt neam
ca [...] să poată circula liber în afară de toate localităţile, atât în târguri,
cât şi în oraşele cetăţii” 26 . Asupra acestor libertăţi s-a revenit repetat,
22 Fr. Pall, op. cit., pp. 102-103.

23 Ibidem, p. 105.
24 M. Dan, S. Goldenberg, Le commerce balkano–levantin, pp. 91-92.
25 M. Dan, S. Goldenberg, Regimul comercial al negustorilor balcano–levantini, p.
557.
26 Nicolae Iorga, Acte româneşti şi câteva greceşti din arhivele Companiei de comerţ
oriental din Braşov, Vălenii de Munte, 1932, p. XXIII; a se vedea şi Eugen

Pavelescu, Meşteşug şi negoţ la românii din sudul Transilvaniei (sec. XVII–XIX),
Bucureşti, 1970, p. 56.
din raţiuni politice, precum s-a procedat ulterior pierderii

Transilvaniei de către Mihai Viteazul, când, interzicându-se oricărui
neam să mai intre în Transilvania, în Dieta de la Leţ (Lécfalva), din 25
octombrie 1600, se stabileau pentru negustorii români antrepozite la
Braşov, Sibiu şi Bistriţa, iar pentru ceilalţi la Caransebeş, Tălmaci,
Rosnov şi Radna. Această interdicţie a durat o perioadă relativ redusă,
fiind ridicată la 5 mai 1609 de către Dieta de la Cluj, nevoită să
recunoască că „umblatul grecilor prin ţară nu numai că nu aduce
pagubă, dar, dimpotrivă, folos, aşa că plătindu-şi ca şi mai înainte
vigesima, pot umbla cu mărfurile lor, liberi şi nestingheriţi, prin toată
ţara, din oraş în oraş şi din iarmaroc în iarmaroc” 27 .
În afară de garanţiile oferite de privilegiile scrise, o modalitate
de a practica nestingheriţi comerţul pe teritoriul Transilvaniei era
pentru negustorii alogeni obţinerea cetăţeniei. De exemplu, pentru a
fi asimilat cu ceilalţi locuitori ai urbei Cluj, în ceea ce priveşte
drepturile, era necesar ca negustorul străin să-şi fi achiziţionat casă
sau alte bunuri imobiliare în oraş 28 . Unii dintre negustorii balcano–
levantini din Caransebeş, greci, macedoromâni, turci sau evrei,
deţineau o casă sau măcar îşi plăteau obligaţiile fiscale ori îndeplineau
slujbe în folosul obştii oraşului Caransebeş. În a doua jumătate a
secolului a XVI-lea sunt menţionaţi aici: Zupa (Supa), Toma, Ioan
(Iani, Iene), Nicolae Caraman (Caramanus, Karmanj), Wolfgang (Farkas)
Georeog, Vrana (Warana), Stamate (Sthamath, Ztamet), Atanasie
(Tanaszi), Lascu (Laszko Ban), Zaharia, Andrei, Gheorghe (Yergy),
Nicolae, Mannuk, Vodă (Vodda), Duca (Ducca, Dwka), Abraham,
Stanciu (Stansul), Wopa, Dimitrie (Demetrus), Ladislau Pribeg grecus,
precum şi unele rude ale acestora. Mihnea şi Mihail Stamate sunt
pomeniţi ca locuitori ai Hunedoarei, iar Stamate şi Duca ca rezidenţi
la Sebeş, în timp ce un grec „de prin părţile mării” e amintit
comercializând pânză, bogasie şi haine la iarmarocul din Aiud 29 .
Cazuri similare se întâlnesc şi în Moldova şi Ţara Românească în
aceeaşi perioadă, de exemplu negustorul raguzan Mihoci Latineţul,
27 Ibidem.
28 M. Dan, S. Goldenberg, Regimul comercial al negustorilor balcano–levantini, p.
551.
29 Ibidem, p. 552.
42 Florina Ciure
care făcea comerţ cu Braşovul, venise din Raguza în urmă cu 4-5 ani
şi se stabilise la Brăila, devenind cetăţean al oraşului şi achitându-şi
contribuţiile la fel ca ceilalţi orăşeni 30 .
Dreptul la liberă circulaţie al grecilor a fost deseori încălcat de
oficialităţi, negustorilor fiindu-le în mod abuziv confiscate mărfurile.
De exemplu, în 1572 lui Zupa (Supa), locuitor din Caransebeş, i s-a
interzis accesul la iarmaroacele libere. Pentru a preveni astfel de
abuzuri, principele Ştefan Báthory a luat măsuri ca atât acest negustor
grec, cât şi ceilalţi, împreună cu familiile lor, să poată face comerţ
dacă prezentau scrisori de mărturie care să le ateste calitatea de
cetăţean şi supus transilvănean. Astfel, la 19 mai 1572, magistratul din
Caransebeş confirma faptul că negustorii greci Thomas et Joannes
Georeog sunt locuitori şi comercianţi în urbe, îşi achită obligaţiile şi, ca
urmare a privilegiului princiar, au dreptul de a-şi desface mărfurile în
orice loc din Transilvania. Întrucât abuzurile autorităţilor urbane
continuau, principele a fost nevoit să intervină, în iulie 1572, pe lângă
conducerea oraşelor Sibiu, Braşov, Mediaş, Bistriţa şi Sighişoara în
favoarea negustorilor greci din Caransebeş, Nicolae Caraman şi fiul
său Wolfgang Georeog, întrucât li se interzisese practicarea liberă a
comerţului, deşi dispuneau de privilegiu princiar. La 7 octombrie
1572, acelaşi Ştefan Báthory acorda negustorilor greci Vrana şi Ioan
din Caransebeş dreptul de a importa, transporta sau vinde mărfuri pe
întreg teritoriul transilvănean 31 .
Se pare că unii locuitori greci, care nu erau rezidenţi ai oraşului
Caransebeş, au încercat să utilizeze privilegiile celor ce deţineau acest
statut, fapt ce a generat un gest fără precedent din partea negustorilor
din Sibiu, care, în primăvara anului 1573, l-au trimis pe concitadinul
lor, Nicolae Oloz (Italianul), să investigheze situaţia materială a
negustorilor greci din Caransebeş. Potrivit raportului întocmit de
acesta, reiese că niciunul dintre negustorii numiţi generic greci nu ar fi
deţinut locuinţă la Caransebeş. Dar, informaţiile culese de Nicolae
Oloz aveau să fie infirmate, tot în primăvara anului 1573, când
30 Grigore G. Tocilescu, 531 documente istorice slavo-române din Ţara Românească

şi Moldova, Bucureşti, 1931, p. 454; M. Dan, S. Goldenberg, Regimul comercial
al negustorilor balcano–levantini, p. 552, nota 33.
31 Ibidem, pp. 552-553.
negustorii sibieni confiscau mărfurile lui Zupa, Nicolae Caraman,

Ioan (Iene), Atanasi, Abraham, Andrei, Vrana, Mihail, Stamate, Duca,
Wolfgang (Farkas), Toma, sosiţi la Aiud, iarmaroc la care participau
negustori şi cumpărători din întreaga Transilvanie, cât şi din Ţara
Românească şi Moldova 32 . Principele a ordonat ca negustorii care
dispuneau de privilegii să fie lăsaţi să acţioneze liber în întreaga
Transilvania. Pentru a demonstra că nu toţi negustorii din Caransebeş
aveau dreptul de a veni la târgul de la Aiud, sibienii solicitau audierea
unor martori; la 1 mai 1573, 14 locuitori din Caransebeş au compărut
în faţa magistratului din Aiud. Martorii confirmau că negustorii
Abraham Gereog, Andrei Gereog, Nicolae Caraman, Zupa, Toma,
Ioan (Iene, Yani) erau rezidenţi la Caransebeş, împreună cu familiile,
deţinând proprietăţi şi achitându-şi contribuţiile cuvenite. Ceilalţi
negustori doar închiriau locuinţe în urbe, neplătind impozite, fiind de
fapt stabiliţi cu familiile lor în Ţara Românească sau în teritoriile
Imperiului Otoman 33 . Adunarea nobililor din Turda dezbătea la 30
mai 1573 problema negustorilor din Caransebeş, reprezentantul
„grecilor” Zupa, Toma, Ioan şi Nicolae Caraman susţinând că aceştia
aveau dreptul de a-şi comercializa mărfurile în Transilvania, solicitând
deci restituirea mărfurilor ce le fuseseră arbitrar confiscate. La 31 mai
1573, Ştefan Báthory decidea ca sus-menţionaţii negustori să reintre
în posesia mărfurilor reţinute la Aiud şi le conferea dreptul de a face
comerţ în Transilvania, numai lor între toţi ceilalţi negustori „greci,
turci sau de alt neam”, cu condiţia de a achita obligaţiile fiscale şi a
rezida permanent în principat. Privilegiul acordat negustorilor din
Caransebeş, de liberă practică negustorească pe teritoriul
transilvănean, era reînnoit la 11 august 1573, după ce mai mulţi
negustori balcano–levantini au încercat şi au reuşit să îşi procure
scrisori care să le ateste calitatea de cetăţeni; un astfel de caz era
consfinţit de judele şi magistratul din Sibiu care, la 30 iunie 1573,
confirmau faptul că grecii Ladislaus Pribeg şi Stamate (Ztamat) erau
rezidenţi în oraş şi îşi achitau taxele datorate în calitate de
32Şt. Meteş, op. cit., pp. 139-140.

33M. Dan, S. Goldenberg, Regimul comercial al negustorilor balcano–levantini, p.
553.
44 Florina Ciure
contribuabili, solicitând ca aceştia şi slujitorii lor să nu fie împiedicaţi

în exercitarea activităţii comerciale 34 .
Desfăşurarea comerţului negustorilor balcano–levantini era
marcată de prevederile statutelor oraşelor săseşti, care urmăreau
protejarea comerţului propriu. Astfel, în 1577 statutele municipale ale
Braşovului prevedeau ca negustorii străini să-şi desfacă mărfurile
direct cumpărătorilor, numai în timpul iarmarocului din 1 noiembrie;
grecii puteau să vândă cu amănuntul numai mărfuri cu valoare mai
mare de 10 florini, iar şederea lor la Braşov era limitată la 14 zile. În
cazul în care erau nevoiţi să rămână peste timpul alocat, o puteau face
pentru o zi sau două, dar numai după ce anunţau în prealabil Sfatul
oraşului. Negustorii veniţi din Ţara Românească cu mărfuri otomane
trebuiau să fie găzduiţi în Kloster Gasz, iar cei din Moldova în Purzen
Gasz, neputând rămâne acolo o perioadă mai mare de două
săptămâni 35 . Dispoziţii similare se înregistrau şi la Sibiu, unde potrivit
regulamentului din 1545 mărfurile aduse de negustorii greci trebuiau
să fie depuse în Kaufhaus (casa negustorilor), unde erau păzite şi
supravegheate de comitele casei (Hausgraf) şi de hangiu (der Wirt).
Numai cu permisiunea comitelui casei puteau vinde cu amănuntul în
oraş sau la sate, în afara zilei în care era stabilit târgul la Sibiu, iar
vânzarea către orăşeni a mărfurilor sub valoarea de 3 florini era
interzisă. Cumpărarea de fier sau oţel le era îngăduită grecilor numai
după ce sibienii îşi exercitau dreptul de preemţiune, iar plecarea lor în
Ţara Românească trebuia să fie anunţată magistratului oraşului 36 .
La Cluj, unde sunt amintiţi negustori greci, turci şi sârbi
angajaţi în comerţul cu vite sau cu mărfuri orientale, era de asemenea
reglementată activitatea comercială a străinilor, aceştia fiind liberi să
vândă numai pentru o săptămână, cu condiţia ca judele oraşului să fie
anunţat şi să le acorde permisiunea. Ulterior, limitarea a fost redusă la
trei zile, ceea ce a provocat nemulţumiri în rândul păturilor mai puţin
înstărite, care erau nevoite să cumpere de la negustorii clujeni vite la
34 Ibidem, p. 554.
35 Corpus statutorum Hungariae municipalium, vol. I, Budapesta, 1885, pp. 539-
550 apud M. Dan, S. Goldenberg, Regimul comercial al negustorilor balcano–
levantini, p. 554.
36 Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. XV/1,

un preţ mai ridicat decât cel practicat de negustorii străini, dacă

acestora li s-ar fi admis o şedere mai îndelungată în urbe şi nu ar fi
fost obligaţi să-şi vândă mărfurile clujenilor 37 .
Negustorii străini au fost supuşi şi altor interdicţii menite a le
îngrădi desfăşurarea activităţii comerciale. Astfel, Dietele
transilvănene au interzis, din a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi
până spre sfârşitul veacului al XVII-lea, scoaterea din Transilvania a
diferite mărfuri socotite „strategice”: armăsari, cai, vite, piei de vite,
ghete, cizme, grâu, berbeci, oi, capre, cânepă, piei de animale
sălbatice, postav, piei de vulpe, silitră, fier. Aceste interdicţii priveau
toţi negustorii, însă existau cazuri în care sunt menţionaţi explicit
negustorii greci. Dietele din 1577 şi 1578 stabileau ca grecii, alături de
alţi negustori străini, să-şi desfacă mărfurile numai în târgurile
stabilite: cei din Ţara Românească la Şelimbăr, cei din Moldova la
Braşov, cei din Caransebeş, Lugoj şi Lipova la Sebeş. Nerespectarea
acestei hotărâri atrăgea după sine confiscarea vitelor. Era interzis şi
exportul de oi, capre, berbeci şi ţapi. În 1578 se admitea o excepţie în
ceea ce-i privea pe locuitorii din zona Caransebeş–Lugoj, care puteau
exporta oi pe teritoriul otoman, dar numai din turmele provenind din
ţinutul lor şi nu din alte părţi ale Transilvaniei. Alte restricţii la care a
fost supus comerţul balcano–levantinilor se referă la interdicţia de a
scoate din ţară aur, argint şi monedă 38 . Desele luări de poziţie în
Diete împotriva grecilor şi celorlalţi negustori străini denotă faptul că
aceştia nu respectau prevederile impuse de autorităţi, derulând afaceri
comerciale pe întreg teritoriul transilvănean.
În ciuda piedicilor de tot felul, negustorii străini au avut un rol
important în exportul pe pieţele occidentale a unor materii prime de
mare importanţă pentru industria manufacturieră. În secolul al XVI-
lea au fost frecvente schimburile comerciale ale Moldovei şi Ţării
Româneşti cu Veneţia, directe, pe rutele terestre din Balcani sau pe
rutele maritime, sau cu tranzit prin Transilvania. Din spaţiul
extracarpatic se exportau, în primul rând, piei, ceară, peşte sărat şi
37 S. Goldenberg, Clujul în secolul al XVI-lea. Producţia şi schimbul de mărfuri,

38 M. Dan, S. Goldenberg, Regimul comercial al negustorilor balcano–levantini, pp.
556-557.
46 Florina Ciure
caviar, iar din lagună se importau ţesături fine, sticlărie, diverse

articole de orfevrărie, în general mărfuri de lux. Foarte solicitate pe
pieţele italiene, mai ales la Veneţia, erau vitele provenind din Ţările
Române 39 , îndeosebi din Moldova, comerţul cu bovine fiind în epocă
deosebit de rentabil. Perioada de maximă prosperitate a acestei
activităţi comerciale se înregistrează în timpul domniei lui Alexandru
Lăpuşneanu (1552-1561; 1564-1568). Italianul Anton Maria Graziani,
unul dintre biografii lui Iacob Basilikos Heraklides (Despot vodă)
(1561-1563), scria că din comerţul cu vite „fac câştig mare boierii,
care cresc cirezi, voievodul însuşi de aici se îmbogăţeşte foarte mult,
căci şi el obişnuieşte a vinde un mare număr de boi pe fiecare an din
moşiile sale” 40 . Boii exportaţi de către domni proveneau fie de pe
domeniul domnesc sau personal, fie erau adunaţi din ţară ca dijmă.
Lăpuşneanu, care a înfiinţat şi o fermă domnească 41 , urmărea
dezvoltarea acestui negoţ prin extinderea exporturilor spre pieţe
îndepărtate, în primul rând către laguna veneţiană 42 , spre care în
aceeaşi perioadă au fost expediate unele transporturi de bovine din
Moldova. Acelaşi Graziani specifica, referindu-se la boii provenind
din Moldova: „cu carnea cărora se hrănesc în mare parte [...] şi
polonii, germanii şi chiar Italia, iar mai ales cetatea Veneţiei. Acestora
le zic veneţienii boi ungureşti [adică tranzitaţi prin Ungaria, n. n.] şi
preferă carnea lor celei a altor soiuri” 43 . Uneori se găsesc angrenaţi în
39 Al. Doboşi, Relaţiile comerciale ale Principatelor Române cu Veneţia, Cluj, 1936,
pp. 7-12; Lia Lehr, Comerţul Ţării Româneşti şi Moldovei în a doua jumătate a
secolului XVI şi prima jumătate a secolului XVII, în „Studii şi materiale de istorie
medie”, IV, 1960, pp. 279-280; S. Goldenberg, Les relations économiques entre
Est et Ouest aux XVe–XVIIIe siècles, în „Anuarul Institutului de Istorie şi
Arheologie din Cluj-Napoca”, XXIV, 1981, p. 156.
40 N. Iorga, Istoria comerţului românesc. Epoca veche, Bucureşti, 1925, p. 177.
41 Gheorghe Pungă, Ţara Moldovei în vremea lui Alexandru Lăpuşneanu, Iaşi,
1994, pp. 65-66.

42 Cristian Luca, Alcune considerazioni concernenti una lettera di Alessandro
Lăpuşneanu al mercante cretese Leonin Servo, con particolare riguardo alle implicazioni
di tipo politico ed economico nei Principati Romeni, în „Studii şi materiale de istorie
medie”, XXI, 2003, pp. 169-171.
43 N. Iorga, Istoria comerţului românesc, p. 177; Antonius Maria Gratianus, De
Despota Valachorum Principe, în Viaţa lui Despot vodă. Istoriografia Renaşterii despre
români, ediţie bilingvă, introducere, schiţe biografice, text latin stabilit,
exportul de vite din Moldova şi italienii ce soseau din Transilvania sau

erau stabiliţi în principat. Într-un raport transmis dogelui Serenissimei
la 14 noiembrie 1559 de către Marino Cavalli, bailul veneţian la
Constantinopol, se precizează că, la sfârşitul lunii precedente sau în
prima parte a lunii noiembrie a aceluiaşi an, un florentin, nepot al
unui personaj aflat în slujba principelui Transilvaniei, şi un veneţian
au sosit în Moldova pentru a achiziţiona un număr mare de boi în
vederea exportului în Germania 44 . În primăvara anului 1560, un
număr mare de ovine şi de piei de samur erau trimise de Alexandru
Lăpuşneanu la Veneţia 45 .
Preţul boilor sporise considerabil, de la 10 ducaţi/buc., în anii
1554-1555, la 18-20, în anul 1559, dar Francesco Cicogna, care a luat
în arendă pe o perioada de 5 ani aprovizionarea cu carne a oraşului
lagunar, s-a obligat să furnizeze anual, în cele patru luni care urmau
Paştelui, cel puţin 400 de boi şi 100 viţei pe săptămână, iar în lunile
următoare necesarul pentru nevoile oraşului, indicând că
aprovizionarea avea să se facă din Ungaria, Germania, Polonia,
Boemia şi Moldova 46 . Anul următor, negustorul Giuseppe de’
Francisci a adresat o cerere autorităţilor veneţiene spre a trimite în
Moldova persoane pricepute pentru a stabili detaliile unor importuri
de bovine de provenienţă locală precum şi calitatea drumurilor,
existenţa păşunilor şi a locurilor de popas, din moment ce în jurul
anului 1545 fusese expediat din acea zonă un transport de boi
traducere, note şi comentarii, indice de Traian Diaconescu, Iaşi, 1998, pp.

129-131.
44 E. de Hurmuzaki, Documente, Bucureşti, 1894, vol. VIII, p. 97.
45 Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării
Româneşti, vol. I, Bucureşti, 1929, p. 173; Gh. Pungă, op. cit., p. 80; Andrei
Pippidi, I Paesi Romeni e Venezia. Nuove testimonianze, în „Annuario dell’Istituto
Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica di Venezia”, I, nr. 1, 1999, p. 29 şi
nota 33; Cr. Luca, op. cit., p. 163.
46 Othmar Pickl, Die Auswirkungen der Türkenkriege auf den Handel zwischen
Ungarn und Italien im 16. Jahrhundert, în Die wirtschaftlichen Auswirkungen der

Türkenkriege, Graz, 1971, p. 93, apud Ugo Tucci, L’Ungheria e gli
approvvigionamenti veneziani di bovini nel Cinquecento, în Rapporti veneto–ungheresi
all’epoca del Rinascimento, vol. editat de Tibor Klaniczay, Budapesta, 1975, p.
159.
48 Florina Ciure
destinat oraşului lagunar 47 . Negustorul se obliga să suporte toate

cheltuielile, cerând în schimb să-i succeadă lui Francesco Cicogna la
conducerea măcelăriilor veneţiene 48 .
Dintr-o scrisoare a dogelui către domnul Moldovei rezultă că a
fost trimisă la Veneţia o solie moldavă, formată din sibianul Ioan
Nyro şi moldoveanul Toma, pentru a ajunge la un acord în legătură
cu exportul moldovean de vite la Veneţia 49 . În acelaşi an se stabilea o
înţelegere, menită să faciliteze exportul de boi şi de piei în lagună, cu
Giuseppe de’ Francisci, care trimitea la faţa locului, în vederea
tratativelor cu domnul Moldovei, pe agentul său Gianbattista
Gallicciuoli din Brescia 50 . Trecerea prin Transilvania a acestor trimişi
veneţieni este consemnată în Socotelile Braşovului. Delegaţia veneţiană,
formată din negustori supuşi ai Serenissimei, a fost acompaniată de
boieri moldoveni, iar cu acest prilej autorităţile braşovene
înregistrează cu scrupulozitate cheltuielile determinate de găzduirea
oaspeţilor, alaiul mesagerului Serenissimei fiind impunător: alături de
fiul său Bartolomeo, „cetăţean din Padova”, aflându-se şi 21 de
călăreţi însoţiţi de boieri moldoveni, aceştia petrecând trei zile în
urbea de sub Tâmpa 51 .
Din 1563 datează o altă informaţie certă despre un transport
de boi din Moldova ajuns la Veneţia, după tranzitarea Transilvaniei.
La 30 iunie, arhiducele Maximilian, într-o scrisoare adresată Cămării
Ungare cu referire la taxele vamale de tranzit percepute la intrarea şi
la ieşirea vitelor de pe teritoriul imperial 52 , indica explicit cazul unui
negustor italian care tocmai efectuase un transport de boi, prin
Transilvania şi Slovacia, spre Veneţia, caz în care subzistau nelămuriri
privitoare la tipul de impunere fiscală ce trebuia aplicat: doar taxa de
47 Vera Zimány, Esportazione di bovini ungheresi a Venezia nella seconda metà del
secolo XVI, în Venezia e Ungheria nel Rinascimento, vol. editat de Vittore Branca,
Florenţa, 1973, p. 149.
48 U. Tucci, op. cit., p. 160.
49 Constantin Esarcu, Documente istorice inedite descoperite în arhivele din Veneţia,
în „Revista pentru istorie, arheologie şi filologie”, I, vol. II, 1883, p. 141.

50 E. de Hurmuzaki, Documente, vol. VIII, pp. 88-89.
51 Ibidem, vol. XI, Bucureşti, 1900, p. 804.
52 A. Veress, Documente, vol. I, pp. 245-246.
import, sau şi tricesima de export? 53 . De altfel, cu toate interdicţiile

impuse uneori exportului de vite de către Dieta principatului, boii
erau în continuare exportaţi în Peninsula Italică, chiar de pe teritoriul
Transilvaniei, din Arad, Zarand, Cenad, Caransebeş, Cluj, Aiud,
Turda etc. 54 .
Deşi autorităţile veneţiene au fost de acord cu proiectul
propus, lui Francesco Cicogna i-a succedat Nicolò Martinoni,
Giuseppe de’ Francisci obţinând abia în 1570 responsabilitatea de a
aproviziona Veneţia cu carne, însărcinare care îi era revocată doi ani
mai târziu, datorită insuccesului în a asigura necesarul de vite pentru
nevoile oraşului, fapt datorat, de altfel, războiului veneto–otoman din
1570-1573, conflict ce îngreunase simţitor legăturile oraşului lagunar
cu Ungaria, prin Dalmaţia, inclusiv în ceea ce priveşte aprovizionarea
cu bovine 55 .
Lucas Bazin, cel care a deţinut compania măcelăriilor veneţiene
din 1577 până în 1587 şi în răstimpul 1593-1597, monopolizase, cu
certitudine, comerţul cu bovine provenind din Ungaria. Această
poziţie privilegiată a negustorului a determinat o stagnare şi apoi o
creştere susţinută a preţului vitelor la Viena şi în oraşele din
Germania meridională. Ca urmare, împăratul Rudolf II a revocat
arenda acordată lui Lucas Bazin în teritoriile imperiale şi, în 1597,
când contractul de import-export al acestuia a expirat, a interzis
comerţul liber cu bovine în Ungaria. De fapt, suveranul viza
concentrarea comerţului cu vite pe pieţele Vienei, unde comercianţii
locali aveau drept de preemţiune, în timp ce veneţienii puteau
cumpăra numai după cei vienezi. Decizia în această privinţă a fost
promulgată în Ungaria imperială şi, de asemenea, li s-a impus
exportatorilor din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească
obligativitatea dreptului de depozit al Vienei, în vreme ce Veneţia a
fost informată pe cale diplomatică asupra noilor reguli ce reglementau
comerţul pe teritoriul aflat sub controlul Casei de Austria 56 . Acest
53 Ibidem, p. 245.
54 S. Goldenberg, Italieni şi raguzani, pp. 600-601.
55 A se vedea U. Tucci, op. cit., pp. 161-163.
56 O. Pickl, op. cit., p. 78, apud V. Zimány, Il ruolo degli italiani tra i capitalisti
stranieri che svolsero la loro attività in Ungheria nella seconda metà del secolo XVI, în
Rapporti veneto–ungheresi all’epoca del Rinascimento, p. 178.
50 Florina Ciure
proiect protecţionist nu a putut fi concretizat, în primul rând pentru

că negustorii vienezi nu dispuneau de capitaluri de rulaj similare celor
veneţiene, iar în al doilea rând pentru că veneţienii nu puteau renunţa
la bovinele ungureşti, dar nici nu ar fi acceptat limitările impuse de
către imperiali. Astfel, vitele exportate din Transilvania şi din spaţiul
extracarpatic nu au mai tranzitat teritoriile austriece, ci au fost
transportate prin Croaţia sau pe alte rute balcanice 57 . Transilvania şi
Moldova, deşi exportau vitele mai ales pe pieţele Europei Centrale 58 ,
au transportat bovinele până la Veneţia, utilizând rutele balcanice,
atunci când cererea sporită de pe această piaţă absorbea o parte din
exporturile transilvano–moldave.
În perioada 1599-1637, vitele au reprezentat peste 2/3 din
valoarea totală a exporturilor transilvănene înregistrate în evidenţele
tricesimale ale oraşului Cluj, dar media anuală nu depăşea 1 000 de
boi şi 110 vaci. Chiar dacă la aceste statistici se adaugă cifrele
referitoare la vitele exportate prin alte puncte vamale, precum şi la
animalele scutite de vamă – în cele mai multe cazuri proprietate a
principelui – totuşi, exportul nu depăşea mai mult de câteva mii de
capete anual. Ponderea redusă a Transilvaniei în comerţul
internaţional cu vite se explică prin potenţialul animalier superior al
pustei ungare, care lăsa puţin spaţiu concurenţei altor exportatori pe
pieţele Italiei şi ale Germaniei. În schimb, Moldova, unde creşterea
intensivă a vitelor asigura disponibilităţi notabile de desfacere,
exporta până la 20 000 de capete anual 59 .
Prin intermediul negustorilor raguzani, erau exportate din Ţara
Românească, la Raguza sau Ancona, alături de ceară, şi „piei de
57 Ibidem.
58 Bogdan Murgescu, Impactul conjuncturii europene asupra comerţului românesc în a
doua jumătate a secolului al XVII-lea (I), în „Revista de istorie”, 41, nr. 5, 1988,
p. 518; idem, Participarea Ţărilor Române la comerţul european cu vite în secolele
XVI–XVIII. Regularităţi şi fluctuaţii conjuncturale, în Studii de istorie economică şi
istoria gândirii economice, vol. III, In Honorem Paul Cernovodeanu. Demografie
istorică, comerţ şi structuri alimentare, economie urbană şi reglementări juridice, coord.:
N. N. Constantinescu, vol. îngrijit de Ştefan Ştefănescu şi B. Murgescu,
Bucureşti, 1998, pp. 107-108.
59 Idem, Impactul conjuncturii europene (I), p. 514.
bou” 60 . Negustorii raguzani erau, de altfel, intermediari importanţi în

comerţul dintre Republica veneţiană şi Ţările Române, sau jucau rolul
de agenţi comerciali. Autorităţile veneţiene nu par a fi fost prea
interesate de importul de cai din Transilvania, deşi reprezentantul lor
în Dalmaţia a iniţiat unele contacte în acest sens, după cum rezultă
din scrisoarea trimisă, la 18 iulie 1572, de către Consiliul celor Zece
Proveditorului General în Dalmaţia şi Albania, spre a-l informa că un
raguzan, care „a fost trimis din ordinul vostru în Transilvania pentru
a face rost de cai, şi aşa a făcut, ajungând la Monfalcon cu 88 de cai”,
oferise detalii asupra acţiunii duse la îndeplinire din însărcinarea
demnitarului veneţian. Înalţii magistraţi veneţieni considerau că
distanţa mult prea mare dintre cele două state constituia un
impediment major, care descuraja realizarea unei asemenea
operaţiuni, nefiind de acord ca o singură persoană să aducă atâtea
animale deodată în teritoriile Serenissimei 61 .
În cursul secolului al XVI-lea sunt amintiţi numeroşi negustori
florentini sau veneţieni implicaţi în diverse tranzacţii cu mărfuri în
Transilvania: Felice, Antonio, Pietro Martellini, Francesco
Florentinul. Unii dintre aceşti negustori erau intermediari în comerţul
Transilvaniei cu Ţara Românească, precum un anume Antonio din
Veneţia care, în anul 1549, aducea de la Braşov în Ţara Românească
postav şi mărfuri mărunte în valoare de circa 240 de florini 62 . În
1550, în registrele vamale de la Braşov sunt menţionaţi grecii Dimitrie
şi Nicolae, care aduc mărfuri în valoare de 1600 de aspri, precum şi
evreul Moise, care adusese mărfuri în valoare de 2000 de aspri. În
cursul aceluiaşi an, Dimitrie şi Moise achitau taxele vamale pentru
tranzitarea prin Transilvania a unor mărfuri orientale: 30 420 aspri,
respectiv 57 420 aspri. În 1551, printre cei care importau mărfuri de
la Braşov, se remarcă Ianakie şi Sava de la Nicopole, Andrei din
Varna şi grecul Iane, iar în 1554 Panco din Dârstor şi Mihai şi
Tudoran din Constantinopol 63 . În 1556, în urma existenţei unor
60 Fr. Pall, op. cit., p. 100.

61 Archivio di Stato di Venezia, Consiglio dei X. Parti Secrete, fz.
[filza=pachetul] 16, doc. nenumerotat., ad datum (18 iulie 1572).
63 Radu Manolescu, Comerţul Ţării Româneşti şi Moldovei cu Braşovul (secolul al
XVI-lea), Bucureşti, 1965, p. 252.

52 Florina Ciure
disponibilităţi de cereale destinate exportului, semnalate încă din anii

anteriori de către negustorii transilvăneni 64 , mai mulţi italieni veneau
la Braşov pentru a achiziţiona grâu 65 . Principele Ioan Sigismund
Zápolya i-a acordat în 1563 un salvconduct lui Piero Francesco
Perugino din Milano, prin care li se cerea dregătorilor să-i asigure
mijloacele de transport necesare 66 . În timpul campaniilor militare
întreprinse de către otomani în Ungaria, în perioada 1565-1567, la
care Transilvania a participat în calitate de principat vasal al Porţii,
medicul principelui Zápolya – Giorgio Blandrata 67 – s-a îngrijit de
organizarea unei reţele de agenţi care îi expediau informaţii
confidenţiale din Italia. După încheierea operaţiunilor militare, curtea
de la Alba Iulia l-a însărcinat pe agentul veneţian Pietro Grisoni 68 să
suspende înrolarea de mercenari şi să angajeze în locul lor experţi în
minerit. Grisoni trebuia să se ocupe de vânzarea mercurului, iar din
sumele încasate urma să achite cheltuielile generate de plata şi
întreţinerea reţelei de agenţi italieni ai principelui ardelean. În
instrucţiunile sale din 3 iunie 1567, Blandrata îi transmitea lui Grisoni:
„banii Principelui, în contul argintului viu [mercur, n. n.], puneţi-i toţi
în numele meu în Zecca [Veneţiei, n. n.]”, iar dacă ar fi întâmpinat
dificultăţi din cauza confesiunii protestante a medicului, Grisoni era
sfătuit să opteze pentru următoarea alternativă: „puneţi toată suma,
64 Cr. Luca, op. cit., p. 167.

65 E. de Hurmuzaki, Documente, vol. XI, p. 793.
67 Referitor la Giorgio Biandrata – în latină Blandrata – (1513-1588), a se
vedea Delio Cantimori, Profilo di Giorgio Biandrata saluzzese, în „Archivio

Storico–Bibliografico Subalpino”, XXXVIII, 1936, pp. 352-402; Ádám
Raffy, Il medico italiano Giorgio Biandrata e la sanità pubblica nel ‘500 in
Transilvania, în Atti del Primo Congresso Europeo di Storia Ospitaliera. Reggio
Emilia, 1962; Antonio Rotondò, Giorgio Blandrata, în Dizionario biografico degli
Italiani, vol. X, Roma, 1968, pp. 256-264; Antal Pirnát, Per una nuova
interpretazione dell’attività di Giorgio Biandrata, în Rapporti veneto–ungheresi all’epoca
del Rinascimento, p. 363; Sergio Carletto, Graziano Lingua, La Trinità e
l’Anticristo: Giorgio Blandrata tra eresia e diplomazia, Dronero, 2001.
68 Comandant al gărzii regale în timpul reginei Isabella şi a fiului său,
principele Ioan Sigismund Zápolya (1556-1559); a se vedea Leone Andrea

Maggiorotti, Architetti e architetture militari. L’opera del genio italiano all’estero. Gli
architetti militari, vol. II, Roma, 1936, p. 376.
adică cea de pe argintul viu, numai în numele Majestăţii Sale şi aduceţi

scrisoarea cu voi” 69 . Familia Grisoni a avut un rol activ în viaţa
economică a Transilvaniei. În 1574, francezul Pierre Lescalopier
afirma că minele de aur şi de mercur de la Zlatna erau arendate de
către doi italieni: veneţianul Giacomo Grisoni şi romanul Fausto
Guai, menţionând, plăcut impresionat, faptul că „aceştia ospătează
din belşug pe cei care îi vizitează” 70 .
Un Alessandro Morosini a fost oaspetele braşovenilor, atât în
drum spre Bucureşti, cât şi la întoarcerea din capitala munteană, în
1573-1574 71 , iar genovezul Franco Sivori, secretarul personal al lui
Petru Cercel, trecea prin Braşov 72 , în drum către Alba Iulia, unde
urma să se prezinte principelui Sigismund Báthory ca sol al domnului
Ţării Româneşti 73 .
Mai frecventă este prezenţa italienilor la Braşov în anul 1575,
aceştia fiind în marea lor majoritate în slujba principelui şi a medicului
Blandrata. În februarie, unul dintre slujitorii italieni ai lui Blandrata se
afla la Braşov, împreună cu alte patru persoane, probabil tot italieni.
Cu toţii duceau mercur la Râşnov, unde se funcţiona o sticlărie care
producea şi pentru nevoile curţii princiare. Tot un italian călătorea în
aprilie de la Braşov la Râşnov. Acesta era Giacobo Plesius, care sosea
la Braşov în septembrie, însoţit de slujitorul său, în vreme ce un alt
italian, un anume Paleologus, ajungea în oraş în octombrie, poate
într-o misiune oficială, ambii fiind întreţinuţi pe cheltuiala
magistraturii locale. Un italian al cărui nume nu este precizat se
îndrepta spre Dragoslave, iar Scipio, un alt negustor italian, părăsea
oraşul cu destinaţia Imperiul Otoman, de unde revenea cu mărfuri de
preţ destinate principelui, fiind găzduit la Braşov în drumul său către
Alba Iulia 74 .
69 A. Pirnát, op. cit., p. 364.

70 P. Cernovodeanu, Călătoria lui Pierre Lescalopier în Ţara Românească şi
Transilvania în 1574, în „Studii şi materiale de istorie medie”, IV, 1960, p.
450.
71 E. de Hurmuzaki, Documente, vol. XI, p. 810, p. 812.
72 Ibidem, p. 813.
73 Cr. Luca, Petru Cercel – un domn umanist în Ţara Românească, Bucureşti, 2000,
p. 85.
54 Florina Ciure
Sigismund Báthory îl recomanda în 1592 magistratului din

Sibiu pe Giovanni Francesi care, probabil în calitate de negustor, era
implicat într-un proces. Geronimo Vitali din Cremona, căpitan în
oastea principelui Sigismund Báthory, îl împuternicea pe conaţionalul
său Temistocle să-l reprezinte în litigiul cu un negustor italian
rezident la Cracovia, Laurentio Arventi, pentru creditul pe care i-l
acordase acestuia din urmă în Polonia 75 .
Cel mai adesea, negustorii italieni îşi comercializau nestingheriţi
mărfurile, străbătând drumurile din principat, uneori alături de
mercenari de aceeaşi origine, recrutaţi în oastea Transilvaniei 76 . Ei
achiziţionau de la Braşov, pentru revânzare în Moldova, grâu sau alte
mărfuri 77 . În anul 1538, un italian fusese reţinut la Braşov 78 , posibil
datorită unor plăţi scadente, iar în 1590 se aflau în oraş mai mulţi
italieni, trimişi de către principe, probabil pentru a achiziţiona mărfuri
locale 79 . Negustorul „Antoni[o] di Vinetia” aducea de la Braşov în Ţara
Românească, probabil în 1594, postav şi alte produse mărunte în
valoare de circa 240 de florini 80 . În 1604, Rudolf al II-lea recomanda
consiliului orăşenesc din Baia Mare pe negustorul veneţian Gaspare
Mazza 81 , care se afla în litigiu cu Gerhard Lyssibona, negustor din
Cracovia, pentru un debit de 6 000 de scuzi. Gaspare Mazza a activat
în Ţările Române la cumpăna secolelor XVI–XVII, ca reprezentant şi
agent al unor negustori veneţieni de seamă, rezidenţi la
Constantinopol, sau implicându-se în schimburile comerciale dintre
spaţiul nord–dunărean, Imperiul Otoman şi Veneţia 82 .
75 Ibidem, pp. 597-598.

76 A. Veress, Fontes Rerum Transylvanicarum, vol. III, Budapesta, 1913, p. 196.
77 E. de Hurmuzaki, Documente, vol. XI, p. 793.
78 Ibidem, p. 598.
79 E. de Hurmuzaki, Documente, vol. XI, Bucureşti, 1900, p. 840.
81 Andrea Fara, Italici in Transilvania tra XIV e XVI secolo, în „Annuario
dell’Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica di Venezia”, VI-VII,

nr. 6-7, 2004-2005, p. 338.
82 Cr. Luca, Veneziani, Levantini e Romeni fra prassi politiche e interessi mercantili
nell’Europa Sud–Orientale tra Cinque e Seicento, in Romania e Románia: lingua e

cultura romena di fronte all’Occidente, vol. editat de Teresa Ferro, Udine, 2003, p.
247, p. 258.
Pe măsură ce influenţa otomană sporea în spaţiul românesc,

tot mai mulţi negustori sud–dunăreni se stabileau în Moldova, Ţara
Românească şi Transilvania. În 1574 se aflau la Bistriţa negustori
armeni din Suceava, precum: Embey, Hanciu, Zaharia Kircos, Cristea
Hotchin, Asvadour Zwchbey. În toamna lui 1593, nişte negustori
armeni care se întorceau de la Bistriţa au fost asasinaţi pe drumul spre
Moldova. În 1599, în sursele contemporane este menţionat grecul
Ştefan Gheoreogh, după cum grec era şi marele vameş al Moldovei în
1590, Filip Cavaco (Kavacos), ale cărui afaceri comerciale se
întindeau până la Baia Mare. Familia Cavaco este atestată în Chios, de
unde provenea şi Sima Vorsi, mare vameş al Moldovei, care avea
afaceri cu Braşovul în 1582, unde la acea dată era atestată prezenţa
negustorilor armeni 83 . La 1600, negustorul grec Dima Palavra a fost
oprit la Bistriţa, împreună cu vitele sale, la fel ca trei negustori armeni
din Suceava, care mergeau cu bovine la târgul din Turda. Din acelaşi
an datează menţiunile referitoare la armenii din Suceava, Bogos,
Kerestel şi Simion, precum şi la grecii Nica, Iani, Dima, Ghinea Alexi,
Sotir şi Zota, implicaţi în schimburile de mărfuri dintre Bistriţa şi
Moldova 84 .
În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, negustorii balcanici
şi levantini aveau un rol din ce în ce mai important în comerţul
Sibiului. Exporturile Ţărilor Române în Imperiul Otoman au sporit în
aceeaşi perioadă, din raţiuni de rentabilitate economică, dar şi pe
fondul solicitării Porţii de a se asigura de către statele vasale nord–
dunărene aprovizionarea Constantinopolului cu oi, grâne, sare, ceară,
miere, seu etc., care erau parţial deduse din plata haraciului sau erau
achiziţionate la preţuri uşor inferioare valorii de piaţă. Un alt aspect
de remarcat este creşterea comerţului de tranzit prin Ţara
Românească, pe unde treceau mărfurile din Peninsula Balcanică
destinate Transilvaniei, Imperiul Otoman fiind pentru principat sursa
principală de aprovizionare cu mărfuri orientale. Oraşul Sibiu pierdea
din importanţă, în ceea ce priveşte raporturile cu Europa Centrală,
83M. Dan, S. Goldenberg, Le commerce balkano–levantin, p. 92, nota 27.

84M. Dan, S. Goldenberg, Bistriţa în secolul al XVI-lea şi relaţiile ei comerciale cu
Moldova, în „Studia Universitatis «Babeş–Bolyai». Series Historica”, fasc 2,
1964, p. 50, p. 52, pp. 70-71.
56 Florina Ciure
văzându-se obligat să accepte ca sursă principală de venituri taxele

rezultate din comerţul de tranzit cu mărfuri orientale, pe care le
aduceau de la sud de Dunăre negustorii greci, evrei, armeni, bulgari
ş.a. 85 . În registrul vamal de la Sibiu, în anul 1550, anumiţi negustori
sunt înregistraţi atât ca greci, cât şi cu numele sau apelativele lor în
limba română. Se pare că este vorba de greci sau de români, poate
chiar macedoromâni, sau de specificarea confesiunii lor, ştiut fiind că
în acea vreme grec însemna şi ortodox. Astfel, cu ocazia unui transport
de şofran, au fost menţionaţi grecii Dumitru Anghel, Ghinea (Ginne),
Negrul, Anghel cel Mare, Konda şi alţii, unii dintre aceştia fiind
probabil greci stabiliţi în Ţara Românească, unde prezenţa lor avea să
fie atestată în cursul anilor următori 86 , însă alţii erau chiar negustori
munteni.
Vitele mari constituiau obiectul comerţului negustorilor greci şi
armeni din Moldova, turmele fiind duse până la Bistriţa, câteodată în
localităţile din împrejurimi, iar de acolo la târgurile din Turda şi Baia
Mare sau le exportau pe pieţele germane. Rareori ei tranzitau mărfuri
orientale spre Transilvania, pentru că Moldova se aproviziona de la
Bistriţa cu produse din Orient, aduse în principat de la Cracovia, prin
nord, de la Viena sau din Imperiul Otoman, în acest caz tranzitând
prin Ţara Românească şi pe la Sibiu 87 .
Prin vama de la Braşov negustorii balcano–levantini aduceau în
Transilvania materii prime şi produse agricole moldo–muntene şi
importau în Ţara Românească şi în Moldova mărfuri braşovene sau
occidentale. Moldova şi Ţara Românească exportau la Braşov, şi în
general în Transilvania, peşte, vite, cai, piei, lână, ceară, miere, vin,
grâne, importând mărfuri de provenienţă locală – metal, arme,
ustensile – sau occidentale, precum cuţite, obiecte de îmbrăcăminte,
încălţăminte. Prin Braşov tranzitau mărfurile orientale spre alte
destinaţii din Transilvania sau spre pieţele din teritoriile imperiale 88 .
Referitor la taxele percepute în Transilvania pe circulaţia
mărfurilor, vama se plătea o singură dată, dacă marfa era adusă spre
85 A se vedea M. Pakucs–Willcocks, Sibiu–Hermannstadt. Oriental Trade in
Sixteenth Century Transylvania [seria Städteforschung, vol. 73], Köln, 2007.

86 M. Dan, S. Goldenberg, Le commerce balkano–levantin, p. 94.
87 M. Dan, S. Goldenberg, Bistriţa în secolul al XVI-lea, p. 64, p. 68.
88 R. Manolescu, op. cit., pp. 251-252.
comercializare în principat sau dacă era scoasă din ţară. Pentru

mărfurile de tranzit, vama era 1 din 30, adică tricesimă, iar pentru cele
aduse în principat sau scoase din ţară de 1 din 20, adică vigesimă 89 .
După cum reiese din însumarea informaţiilor privind perceperea
tricesimei, clujenii au desfăşurat între 1599 şi 1637 comerţ de import
de mărfuri cu un număr de 38 de localităţi, zone geografice sau state,
iar comerţ de export de mărfuri cu 20 de localităţi, tricesima
percepută pentru import fiind de 38 415 florini şi 32 ½ denari, iar cea
încasată pentru export de 33 653 florini şi 59 ½ denari. Din totalul
sumelor colectate, rezultă ca preponderent comerţul clujean cu
Europa Centrală 90 .
Dacă exportul transilvănean în Italia consta cu precădere în
produse agricole, importurile din Peninsula Italică priveau produsele
industriei manufacturiere: arme, bijuterii, coloranţi, zaharicale etc.
Însă, fără îndoială, principalul articol de import îl constituiau textilele
italiene 91 .
Exportul de vite în Occident, deosebit de profitabil în secolele
XVI–XVII, când preţul acestora era destul de ridicat, a fost o
activitate aducătoare de venituri consistente, cum de altfel s-a dovedit
a fi, în egală măsură, şi comerţul extern cu produse rezultate din
tradiţionalele activităţi agro–pastorale, ca pieile şi ceara 92 . De
89 Lidia A. Demény, Regimul tricesimelor şi punctele vamale din Transilvania în
perioada principatului autonom, în „Studii şi materiale de istorie medie”, VII,

1974, p. 217.
90 Francisc Pap, Orientarea central–europeană a comerţului clujean în prima jumătate
a sec. XVII, în „Acta Musei Napocensis”, XVII, 1980, pp. 210-211.

91 Armando Sapori, Studi di storia economica (secoli XIII–XIV–XV), vol. I,
Florenţa, 1955, pp. 569-570.

92 Pentru importurile de ceară şi piei din Ţările Române la Veneţia, în secolul
al XVI-lea şi al XVII-lea, a se vedea Gheorghe Bartoş, Comerţul cu ceară între

Ţările Române şi Veneţia în secolele XVI şi XVII, în „Apicultura”, 25, nr. 11,
1972, pp. 30-32, iar pentru veacul al XVII-lea şi începutul celui următor, a se
vedea cel mai recent şi cuprinzător studiu: Cr. Luca, L’importazioni di merci
levantine nella Venezia del Seicento e del primo Settecento: la cera e i pellami provenienti
dai Principati Romeni, în L’Italia e l’Europa Centro–Orientale attraverso i secoli.
Miscellanea di studi di storia politico-diplomatica, economica e dei rapporti culturali, vol.
editat de Cr. Luca, Gianluca Masi, Andrea Piccardi, Brăila–Veneţia, 2004,
pp. 321-361.
58 Florina Ciure
rezultatele materiale ale acestui comerţ extern cu vite beneficiau mai

ales principele Transilvaniei, dar şi domnii Moldovei şi Ţării
Româneşti, nobilimea şi boierimea deţinătoare de domenii întinse, cu
potenţial productiv ridicat, negustorii care derulau afacerile
comerciale. Se înregistra un flux relativ constant al exporturilor de
bovine din Ţările Române, transporturile fiind direcţionate pe rutele
tradiţionale, lungi şi anevoioase, dar care, în ciuda tuturor
inconvenientelor, asigurau profit atât vânzătorilor, cât şi
cumpărătorilor, în Austria, în Germania şi uneori chiar la Veneţia. În
registrele vamale ale Clujului, datând din anii 1599-1637, au fost
înregistrate 255 de transporturi de bovine, exportate către diverse
destinaţii, pentru care au fost achitate taxele vamale totale de 22 578
florini, ceea ce indică faptul că valoarea vitelor exportate depăşea
680000 florini 93 .
După cum am amintit, din Veneţia se importau în principat
stofe de lână şi cu fir de metal preţios, mătăsuri, postavuri fine,
catifele, coloranţi, sticlărie. În Transilvania se desfăceau – după cum
indică registrele vamale de la Turnu Roşu, Braşov şi Cluj – dantelărie
veneţiană fină, adusă prin Constantinopol, postavuri „subţiri” şi
zaharicale 94 . Din socotelile Curţii din Alba Iulia, ca şi din registrele
tricesimale ale vămii de la Turnu Roşu, reiese preţul foarte ridicat al
produselor de import, în parte tranzitate prin ţările vecine; din
categoria postavurilor „subţiri”, cel mai preţuit era atlazul veneţian (8
florini cotul), urmat de diferitele sortimente englezeşti (între 3,75–5
florini cotul), „granatul” veneţian şi cel turcesc (între 3,50–4 florini
cotul) 95 .
Un articol însemnat care se importa din teritoriile Serenissimei
era hârtia de tipar, cercetătoarea Livia Bacîru constatând că negustorii
veneţieni aduceau hârtia mai ales la Braşov şi la Sibiu, de unde era
răspândită pe o arie largă care cuprindea şi Ţările Române
extracarpatice, îndeosebi în perioada de până la înfiinţarea morilor de
93 S. Goldenberg, Les relations économique, pp. 157-158.

94 P. Cernovodeanu, Comerţul Ţărilor Române în secolul al XVII-lea, în „Revista
de istorie”, 33, nr. 6, 1980, p. 1082.
95 Ibidem, p. 1088.
hârtie din Transilvania 96 . Hârtia de fabricaţie veneţiană, de calitate

superioară, lucioasă, vărgată, foarte groasă, întrebuinţată însă mai
mult după 1550, era adusă în spaţiul românesc de către negustorii din
Raguza sau de negustorii greci din coloniile din insulele veneţiene, din
Europa Răsăriteană şi de la Constantinopol 97 .
Unele dintre obiectele foarte solicitate în Transilvania erau
confecţionate în ţară de către meşterii italieni stabiliţi aici, temporar
sau definitiv, sau de către meşteşugarii care au deprins noile meserii în
Italia. O însemnare veneţiană din anul 1468 menţionează depoziţia lui
Giovanni Curzola în faţa Cancelariei Serenissimei, în care se face
referire la faptul că „in Valaco districtu Ongarie et Alemanie” se aflau
sticlari din Murano, care erau în măsură să producă sticlă obişnuită
dar şi „cristal” 98 . În secolul al XVI-lea sunt amintiţi „Bartolomeus de
Koloswar”, „Johanes aurifaber de Colosswar” 99 , precum şi Petru
Schelt, ultimul trimis la Veneţia pentru a se specializa în baterea
monedelor 100 . Meşteri sticlari italieni, probabil originari din Veneţia,
s-au aflat pentru perioade diferite în slujba principelui Transilvaniei.
La Râşnov, lângă Braşov, exista un atelier de producţie şi prelucrare a
sticlei. Aici îl trimitea, la 3 august 1537, Ştefan Báthory pe Alessandro
Morosini (Moresinus Italus) la meşterii sticlari localnici, pentru a
confecţiona geamuri („ad vitreanos pro confectione quorundam vitrorum”)
după modelul pe care italianul trebuia să-l indice sticlarilor 101 . Italienii,
specialişti în confecţionarea produselor din sticlă şi a oglinzilor,
reveneau la Râşnov şi în anii următori: la 21 aprilie 1578 sosea la
Braşov un italian pentru a prelua o comandă de produse de sticlărie
destinate nevoilor curţii princiare de la Alba Iulia. Un alt italian,
Giovanni, tranzita oraşul de sub Tâmpa, în drum către sudul Dunării,
96 Livia Bacîru, Valoarea documentară a filigranelor, cu privire specială asupra cărţilor
româneşti tipărite în secolul al XVI-lea, în „Studii şi cercetări de documentare şi

bibliologie”, nr. 3, 1965, pp. 273-298.
97 N. Iorga, Istoria românilor în chipuri şi icoane, vol. III, Negoţul şi meşteşugurile în
trecutul românesc, Bucureşti, 1906, p. 180.

98 Luciano Zecchin, Prodotti vetrari nei documenti veneziani, în „Rivista della
stazione sperimentale del vetro”, nr. 1, 1980, p. 21.

99 S. Goldenberg, Clujul în secolul al XVI-lea, p. 20.
100 Idem, Italieni şi raguzani, p. 605.
101 Ibidem, p. 604.
60 Florina Ciure
unde ducea un transport de mercur, proprietate a principelui, destinat

desfacerii pe pieţele otomane. La sfârşitul veacului al XVI-lea este
menţionat în Transilvania chiar şi un cizmar italian, Ioannes Spilimberger
Italus suttor, implicat într-un proces penal în principat 102 .
Atât în calitate de negustori, cât şi ca meşteşugari, străinii
stabiliţi în Transilvania au avut o contribuţie importantă la
dezvoltarea comerţului exterior al Ţărilor Române. Indiferent de
originea lor etnică sau de locul de provenienţă, fie că achiziţionau
materii prime ori tranzitau prin Transilvania produse agricole din
Ţara Românească sau Moldova, destinate pieţelor din vestul Europei,
aceştia au constituit un element definitoriu în ansamblul relaţiilor
comerciale ale spaţiului românesc în a doua jumătate a secolului al
XVI-lea.
102 Ibidem, p. 604.

THE CONTRIBUTION OF THE FOREIGN MERCHANTS FROM

TRANSYLVANIA TO THE DEVELOPMENT OF THE ROMANIAN
PRINCIPALITIES’ FOREIGN TRADE IN THE SECOND HALF OF THE 16th
CENTURY
(Abstract)
In the 16th century, the Italians continued to play an important part in the
development of the Transylvanian foreign trade. Starting from the second
half of the 16th century, many Balkan and Levantine merchants (Greeks,
Ragusans, Macedoromanians/Aromanians) arrived in Transylvania. In the
beginning, the authorities tried to limit their role in the Transylvanian trade,
but their growing number and the ever increasing quantity of
commercialized products determined the authorities to grant them some
privileges. The foreign merchants tried to obtain citizenship in their
respective towns in order to enjoy certain privileges reserved exclusively to
the citizens. Through Transylvania there were transited products from
Moldavia and Wallachia for the west European markets. The foreign
merchants involved in Transylvanian trade, regardless of their origin,
contributed decisively to the development of the commercial exchanges
between the three Romanian Principalities.
NEGUSTORI CÂMPULUNGENI DIN
SECOLELE XV–XVII
Claudiu Neagoe
Universitatea din Piteşti
Referitor la geneza oraşului Câmpulung au fost exprimate

diverse opinii, mai mult sau mai puţin întemeiate 1 . Nimeni nu mai
poate contesta astăzi faptul că naşterea oraşului Câmpulung, cea mai
veche aşezare urbană a Ţării Româneşti, atestată într-o mărturie
epigrafică de la 1300 2 , a fost rezultatul unui proces istoric de lungă
durată, desfăşurat în trei etape: mai întâi dezvoltarea progresivă a unei
comunităţi rurale sau „obşte–sătească” 3 , atestată documentar la 6 iulie
1395 4 , dar ale cărei începuturi s-au plasat, fără îndoială, cu mult
înainte, cândva în perioada secolelor IX–XII 5 ; apoi, în perioada
1 În acest sens, a se vedea Claudiu Neagoe, Puncte de vedere cu privire la geneza şi

evoluţia oraşului Câmpulung (sec. XIII–XVI), în „Ianus”, nr. 12, 2007, pp. 105-
114.
2 Nicolae Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol. I-II,
Bucureşti, 1900, doc. I, p. 273.

3 În opinia lui Laurenţiu Rădvan, toponimul Câmpulung „trimite la un tip de
formaţiune existentă în tot spaţiul românesc, «câmpul», formaţiune teritorială

cuprinzând mai multe sate” (Laurenţiu Rădvan, Oraşele din Ţara Românească
până la sfârşitul secolului al XVI-lea, Iaşi, 2004, p. 90). Carmen Oprescu
exprimă o concepţie similară, considerând că la baza viitoarei aşezări urbane
de la Câmpulung a stat „o structură teritorială din categoria uniunilor de
obşti” (Carmen Oprescu, Cronica oraşului, în Atlasul istoric al oraşelor din
România, B. Ţara Românească, fasc. 2, Câmpulung, coord.: Dan Dumitru Iacob,
Bucureşti, 2008, p. II).
4 Documenta Romaniae Historica (DRH), D. Relaţii între Ţările Române, vol. I,
(1222-1456), vol. întocmit de Ştefan Pascu, Constantin Cihodaru, Konrad G.

Gündisch, Damaschin Mioc, Viorica Pervain, Bucureşti, 1977, doc. 94, p.
150.
5 C. Oprescu, op. cit., p. II.
64 Claudiu Neagoe
veacurilor XIV–XV, sub influenţa unui complex de factori

(demografici, politici şi economici), această aşezare rurală de la
Câmpulung a intrat într-o altă etapă, aceea de „târg”, realitate
consemnată, de altfel, într-un document din 1431 6 ; în cele din urmă,
din a doua jumătate a secolului al XV-lea şi în primele decenii ale
secolului al XVI-lea Câmpulungul a dobândit cu adevărat un „profil
urban” 7 .
Datorită poziţiei sale geografice privilegiate, oraşul aflându-se
în imediata apropiere a graniţei cu Transilvania, precum şi la
întretăierea unor drumuri comerciale importante care legau oraşele
Ţării Româneşti de oraşele săseşti din Ardeal 8 , Câmpulungul a
beneficiat de condiţii propice dezvoltării economice şi sociale. Este
incontestabil faptul că un rol deosebit de important în progresul
economic şi social al oraşului Câmpulung l-a avut acel bâlci sau târg,
îndeobşte cunoscut sub numele de „zborul de la Sfântul Ilie”, care era
organizat anual, „pe la mijlocul lunii iulie” 9 , după unele opinii între 17
şi 21 iulie 10 , iar după altele între 17 şi 27 iulie 11 . Însă, câteva
6 DRH, B. Ţara Românească, vol I, (1247-1500), vol. întocmit de P. P.

Panaitescu şi D. Mioc, Bucureşti, 1966, doc. 69, p. 131.
7 Flaminiu Mârţu, Gândirea orăşenească din Câmpulungul Muscel medieval în
contextul contactelor cu civilizaţiile Apusului şi Răsăritului, în „Studii şi comunicări.

Muzeul Municipal Câmpulung Muscel”, II, 1982, p. 19; C. Oprescu,
Consideraţii asupra organizării oraşului medieval Câmpulung Muscel, în „Studii şi
comunicări. Muzeul Municipal Câmpulung Muscel”, II, 1982, pp. 106-107;
Cl. Neagoe, Ionuţ Vasiloiu, Comunitatea catolică de la Câmpulung Muscel (secolele
XVI–XVII), în Civilizaţia urbană din spaţiul românesc în secolele XVI–XVIII.
Studii şi documente, vol. editat de L. Rădvan, Iaşi, 2006, pp. 106-107; Cl.
Neagoe, Cătălin Boboc, O istorie a peisajului câmpulungean (secolele XIV–XVIII),
în „Argesis. Studii şi comunicări – seria istorie”, XVI, 2007, p. 131.
8 A se vedea Radu Manolescu, Unitatea economică a Ţărilor Române în Evul
Mediu, în Unitate şi continuitate în istoria poporului român, Bucureşti, 1968, p. 137;

Dinu C. Giurescu, Ţara Românească în secolele XIV–XV, Bucureşti, 1974, pp.
150-151; Costin Murgescu, Drumurile unităţii româneşti. Drumul Oilor. Drumurile
negustoreşti, Bucureşti, 1996, pp. 107-110.
9 Anton–Maria Del Chiaro, Revoluţiile Valahiei, ediţie îngrijită de S. Cris–
Cristian, cu o introducere de Nicolae Iorga, Iaşi, 1929, p. 10.

10 Ion Hurdubeţiu, Fl. Mârţu, Câmpulungul–Muscel medieval, în „Studii şi
articole de istorie”, XI, 1968, p. 33.

Negustori câmpulungeni din secolele XV–XVII 65
documente de la începutul secolului al XIX-lea consemnează faptul

că târgul se desfăşura pe durata a 12 zile, drept urmare el nu putea
avea loc decât între 16 şi 27 iulie sau în răstimpul 17–28 12 , în această
perioadă fiind trei sărbători creştine: celebrarea Sf. Muceniţe Marina
(17 iulie), a Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul (20 iulie) şi a Sf. Mare
Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon (27 iulie) 13 .
Multă vreme s-a considerat – cu totul neîntemeiat credem noi
– că acest târg a avut un caracter internaţional 14 . În opinia noastră,
„târgul” sau „zborul” de la Câmpulung a avut mai degrabă un
caracter regional 15 , comerţul câmpulungean fiind unul de tranzit, el
încadrându-se, cel puţin din perspectiva relaţiilor comerciale derulate
cu Braşovul, în categoria „comerţului la distanţă medie” 16 cu produse
11 Fl. Mârţu, Bâlciul, târg internaţional, în Câmpulung Muscel, ieri şi azi, coord.:
Gheorghe Pârnuţă, Câmpulung Muscel, 1974, p. 37; Ştefan Trâmbaciu,
Câteva date referitoare la „zborul de Sf. Ilie” din Câmpulung, în „Studii şi
comunicări. Muzeul Municipal Câmpulung Muscel”, V, 1989, pp. 301-302;
idem, Istoricul obştii câmpulungenilor musceleni în Evul Mediu şi prima jumătate a sec.
al XIX-lea, Bucureşti, 1997, pp. 79-80; Cl. Neagoe, Noi aspecte referitoare la
„zborul de la Sfântul Ilie” din Câmpulung–Muscel (sec. XVII–XVIII), în „Argesis.
Studii şi comunicări – seria istorie”, XI, 2002, p. 225.
12 Gh. Pârnuţă, Şt. Trâmbaciu, Documente privind istoria oraşului Câmpulung–
Muşcel, vol. III, (1800-1821), Bucureşti, 2000, doc. 65, p. 169 (9 iulie 1810),
doc. 67, p. 174 (4 august 1810), doc. 86, p. 200 (11 iulie 1813), doc. 95, p.
213 (9 iunie 1815), doc. 97, p. 216 (10 octombrie 1815), doc. 102, p. 221 (14
iulie 1817), doc. 110, p. 231 (2 mai 1818).
13 Potrivit celebrei monografii a oraşului Câmpulung, apărută în editio princeps
în 1943, aparţinând preotului Ioan Răuţescu, „sborul de Sf. Ilie” s-ar fi ţinut
la începuturile sale în răstimpul 12-24 iulie, de la prăznuirea Sf. Mucenic
Proclu şi până după celebrarea Sf. Ilie, iar mai târziu între 17-27 iulie, de la
sărbătoarea Sf. Muceniţe Marina până în ziua pomenirii Sf. Prooroc Ilie, a se
vedea Ioan Răuţescu, Câmpulung Muscel. Monografie istorică, ediţie anastatică,
14 Fl. Mârţu, Bâlciul, târg internaţional, p. 37.
15 Cl. Neagoe, Noi aspecte referitoare la „zborul de la Sfântul Ilie”, p. 225.
16 Bogdan Murgescu, Istorie românească–istorie universală (600-1800), ediţie
revăzută şi adăugită, Bucureşti, 1999, pp. 43-44; Cl. Neagoe, O scurtă istorie a
românilor, vol. II, Secolele XV–XVII, Bucureşti, 2009, pp. 43-44.
66 Claudiu Neagoe
de larg consum: ceară, miere, peşte, vite, piei crude, lână, etc. 17 . Într-o
oarecare măsură, păstrând proporţiile unui paralelism ponderat faţă
de realităţile locale, târgul anual de la Câmpulung ar putea fi comparat
cu vestitele târguri din Champagne, care în perioada Evului Mediu
erau frecventate de numeroşi negustori occidentali, veniţi atât din
nordul, cât şi din sudul continentului european 18 .
Cea mai veche menţiune despre „târgul” de la Câmpulung
datează de la 1431 19 , iar cea dintâi descriere a acestuia o găsim în
Cosmographiae Universalis a lui Sebastian Münster, lucrare apărută la
Basel în 1544 20 . Vreme de aproape două secole, după detaliile
consemnate de vestitul cărturar german, târgul de la Câmpulung
(Langenau) nu şi-a pierdut însemnătatea economică şi comercială. În
timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, la „bâlciul care se ţinea
în fiecare an la Câmpulung” 21 veneau „negustori din toate părţile” 22 .
Tradiţia acestui târg, care în trecut fusese „cunoscut chiar şi în
17 A se vedea, pe larg, la R. Manolescu, Schimbul de mărfuri dintre Ţara

Românească şi Braşov în prima jumătate a secolului al XVI-lea, în „Studii şi
materiale de istorie medie”, II, 1957, pp. 117-204.
18 Fernand Braudel, Timpul lumii, vol. I, Bucureşti, 1989, p. 135; fiind
menţionat frecvent în documente ca „oraş al domniei”, Câmpulungul s-ar

încadra, mai degrabă, în categoria „oraşelor regale” din apusul Europei (R.
Manolescu, Istoria Evului Mediu, vol. I, Europa apuseană, partea I, secolele V–
XV, Bucureşti, 1993, p. 101.
19 DRH, B. Ţara Românească, vol I, doc. 69, p. 131.
20 Călători străini despre Ţările Române, vol. I, vol. îngrijit de Maria Holban,
Bucureşti, 1968, pp. 504-505.

21 Georg Kraus, Cronica Transilvaniei (1608-1665), traducere şi studiu
introductiv de Gheorghe Duzinchievici şi Eva Reus–Mârza, Bucureşti, 1965,

p. 12; Johann Filstich, Încercare de istorie românească/Tentamen Historiae
Vallachicae, ediţie îngrijită de Adolf Armbruster, Bucureşti, 1979, p. 99;
Georg Franz Kreybich, ‹Descrierea călătoriilor în Transilvania şi Ţara Românească›,
1709-1710, în Călători străini, vol. VIII, vol. îngrijit de M. Holban (redactor
responsabil), Maria Matilda Alexandrescu–Dersca Bulgaru, Paul
Cernovodeanu, Bucureşti, 1983, p. 129.
22 A.–M. Del Chiaro, Revoluţiile Valahiei, p. 10.
Europa” 23 , a rămas vie până spre sfârşitul secolului al XVIII-lea 24 ,

chiar dacă treptat şi-a pierdut importanţa, mai ales din cauza
războaielor austro–otomane în cursul cărora oraşul Câmpulung a avut
de suferit 25 .
Potrivit primei monografii a oraşului Câmpulung, „bâlciul” sau
„sborul de la Sf. Ilie” s-ar fi ţinut, încă de la începuturile acestei
aşezări, „în plaiul Dâmboviţa”, pe creasta unui munte care şi-a luat
numele de la acest „sbor”, respectiv „creasta plaiului Sânt Ilie” 26 .
Aceeaşi lucrare susţine că bâlciul sau sborul ar fi fost mutat în oraş, în
cursul secolului al XV-lea, „în dosul bisericii Sfântului Ilie” 27 . În
opinia lui Flaminiu Mârţu, bâlciul (sborul) ar fi fost transferat în
centrul urban în prima jumătate a veacului al XV-lea 28 , el fiind
menţionat deja în anul 1431 29 . Săpăturile arheologice efectuate în
1972 au relevat faptul că în partea centrală a urbei, în ultimul sfert al
secolului al XV-lea, s-a ridicat o biserică din lemn, care şi-a luat
numele de la bâlciul sau „sborul” aflat în imediata apropiere 30 . Prin
23 Călătoria dintâi a Mitropolitului Neofit, 1746, iunie 2, în Călători străini, vol. IX,
vol. îngrijit de M. Holban, M. M. Alexandrescu–Dersca Bulgaru, P.
24 La 1764, de pildă, din Cronica franciscană redactată de Blasius Kleiner,
catolic câmpulungean, aflăm că oraşul Câmpulung se bucurase în trecut de

privilegiul de a organiza anual „iarmaroace” (George Georgescu, Câmpulung–
Muscel în Cronica franciscanilor de la 1764, în „Argesis. Studii şi comunicări –
seria istorie”, IX, 2000, p. 253); în acest sens, pe la 1778-1780, Franz Joseph
Sulzer menţiona: „în vremuri trecute, când aşezarea avea târg, veneau
frecvent aici şi, prin produsele lor meşteşugăreşti, atrăgeau aici creştini, evrei,
turci şi armeni din Levant, care le achiziţionau. La rândul lor, aceştia veneau
cu propriile mărfuri, făcând din aşezare un punct comercial şi un aşezământ
de schimb deosebit” (Fr. J. Sulzer. Istoria Daciei Transalpine, apud Adrian
Săvoiu, Câmpulungul în mărturiile vremii, Bucureşti, 2008, p. 43).
25 Cl. Neagoe, Noi aspecte referitoare la „zborul de la Sfântul Ilie”, pp. 227-229.
26 Constantin D. Aricescu, Istoria Câmpulungului, prima rezidenţă a României,
ediţie îngrijită de A. Săvoiu şi Gh. Pârnuţă, Bucureşti, 2007, p. 134.

27 Ibidem, p. 133.
28 Fl. Mârţu, Bâlciul, târg internaţional, p. 37.
29 DRH, B. Ţara Românească, vol I, doc. 69, p. 131.
30 După unele opinii, vechea bisericuţă din lemn, construită pe la 1480, ar fi
avut hramul Sf. Treime (Ion Popescu–Argeşel, Mănăstirile şi bisericile din

68 Claudiu Neagoe
urmare, „bâlciul” sau „sborul de la Sf. Ilie” a fost anterior bisericii

cunoscută sub numele de Sf. Ilie. În timpul domniei lui Alexandru
Coconul (1623-1627), în locul vechiului lăcaş de cult, datând de la
sfârşitul secolului al XV-lea, a fost zidit unul nou, din piatră (1626),
prin râvna preotului de mir Hrizea şi cu sprijinul material acordat de
jupanul Ghinea Mustachi 31 , la acea vreme un vestit negustor
bucureştean 32 .
De la jumătatea secolului al XV-lea şi până în timpul domniei
lui Matei Basarab (1632-1654), târgul care se organiza în fiecare an s-a
ţinut lângă biserica Sf. Ilie, pentru ca mai apoi, după refacerea bisericii
domneşti de la Câmpulung (22 iunie 1635–20 august 1636) 33 , acesta
să fie mutat, din porunca voievodului, lângă biserica domnească din
Câmpulung, transformată între timp în mănăstire, în spaţiile special
amenajate lângă aceasta (10 aprilie 1647) 34 .
O contribuţie însemnată şi de necontestat la geneza şi evoluţia
oraşului Câmpulung au avut-o şi meşteşugarii şi negustorii saşi, care
s-au stabilit în urbe în mai multe „valuri”: mai întâi în ultimul sfert al
secolului al XIII-lea, apoi în cursul veacului al XIV-lea şi în sfârşit în
Muscel la cumpăna dintre milenii, Bucureşti, p. 88); în 1626, când s-a zidit noul
lăcaş de cult, biserica ar fi primit, pe lângă vechiul hram, şi hramul Sf.
Nicolae (Gheorghe I. Cantacuzino, Câmpulung. Vechi monumente şi biserici,
Bucureşti, 2002, p. 66); abia în anul 1810 avea să fie menţionat şi hramul Sf.
Prooroc Ilie (I. Răuţescu, op. cit., p. 260).
31 Gh. I. Cantacuzino, op. cit., p. 66.
32 Ion Ionaşcu, Aron Petric, Pompiliu Caraioan, Bucureşti. Pagini de istorie,
Bucureşti, 1964, p. 31; a se vedea, recent, şi Ionuţ Stanciu, Un aspect privind

viaţa economică şi socială a Bucureştiului în secolele XVI–XVIII: bazarul, în Modele
culturale şi realităţi cotidiene în societatea românească (sec. XV–XIX), coord.: Cl.
Neagoe, Bucureşti, 2009, p. 144.
33 Tereza Sinigalia, Pisaniile bisericii lui Matei Basarab de la Mănăstirea Câmpulung
şi semnificaţiile lor, în „Ianus”, nr. 12, 2007, pp. 62-64.

34 „Şi zborul târgului ce să face la Sft. Ilie, să se facă lângă mânăstire, în
prăvălii‹le› care le-am făcut noi” (Gh. Pârnuţă, Şt. Trâmbaciu, Documente şi
inscripţii privind istoria oraşului Câmpulung–Muscel, vol. I, Bucureşti, 1999, doc.
63, p. 207); a se vedea şi relatările lui Petru Bogdan Baksić, Descrierea Ţării
Româneşti, 1648, în Călători străini, vol. V, vol. îngrijit de M. Holban (redactor
responsabil), M. M. Alexandrescu–Dersca Bulgaru, P. Cernovodeanu
primele decenii ale secolului al XV-lea 35 . Dacă la început saşii

câmpulungeni, de confesiune catolică, au constituit o comunitate
distinctă de cea autohtonă românească, de confesiune ortodoxă,
treptat cele două comunităţi s-au influenţat reciproc şi după 1400 s-au
„contopit” într-una singură, deşi cele două etnii şi-au prezervat
individualitatea religioasă, împărtăşind aceleaşi interese economice şi
sociale şi adoptând aceeaşi formă de conducere, mai-marele întregii
comunităţi, respectiv judele, fiind ales până la sfârşitul secolului XVII,
potrivit tradiţiei, într-un an dintre saşi, iar în anul următor dintre
români 36 . Împreună, saşii catolici şi românii ortodocşi s-au bucurat de
protecţia domnilor Ţării Româneşti, care le-au acordat, potrivit
tradiţiei, începând cu anul 1392 37 , însemnate privilegii economice,
administrative şi jurisdicţionale, confirmate în mai multe rânduri de
către cei care s-au succedat pe tronul muntean 38 .
Faptul că în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, la
Câmpulung s-a instituit o vamă domnească, aşa după cum o
dovedeşte privilegiul comercial acordat braşovenilor de către
Vladislav I Vlaicu (20 ianuarie 1368) 39 , i-a determinat pe unii istorici
să opineze că la acea dată Câmpulungul era „un important centru
economic şi de schimb al Ţării Româneşti” 40 . În privinţa evoluţiei
oraşului Câmpulung, părerile au fost şi rămân încă împărţite. În
opinia lui Flaminiu Mârţu, de pildă, Câmpulungul, la început o
35 Deşi saşii nu au constituit factorul determinant în procesul de formare a
oraşului Câmpulung, fără îndoială aceştia l-au potenţat (C. Oprescu,

Consideraţii asupra genezei oraşului medieval Câmpulung–Muscel, în „Studii şi
comunicări. Muzeul Municipal Câmpulung Muscel”, I, 1981, p. 19); după
alte opinii, saşii ar fi contribuit la accelerarea urbanizării Câmpulungului, dar
ei n-au constituit „factorul determinant în geneza oraşului Câmpulung” (Şt.
Trâmbaciu, Istoricul obştii câmpulungenilor musceleni, p. 98).
36 I. Hurdubeţiu, Fl. Mârţu, op. cit., p. 29.
37 Şt. Trâmbaciu, Gh. Pârnuţă, Pânza (Ocolnica) cu vechile privilegii ale oraşului
Câmpulung Muscel, 1215-1747, Piteşti, 1997, doc. 5, p. 82.

38 Câmpulung Muscel, ieri şi azi, p. 69.
39 DRH, D. Relaţii între Ţările Române, vol. I, doc. 46, p. 87.
40 Şt. Trâmbaciu, Câteva date privind comerţul dintre Câmpulung, Braşov şi Sibiu în
secolele XIV–XV, în „Studii şi comunicări. Muzeul Municipal Câmpulung

Muscel”, I, 1981, p. 39.
70 Claudiu Neagoe
aşezare agro–pastorală, s-a dezvoltat treptat, el devenind „mai întâi un

centru de producţie cu bază meşteşugărească şi numai într-o etapă
următoare a devenit centru de schimburi, de comerţ” 41 . Sebastian
Tudor exprimă însă o opinie divergentă, optând pentru un parcurs
diferit al urbei: la început Câmpulungul a fost o aşezare agrară, apoi,
în secolul al XIV-lea, ar fi devenit un important centru comercial şi
abia în veacul al XVI-lea a ajuns să fie şi un centru meşteşugăresc 42 .
Punând în balanţă aceste două teorii, suntem de părere că oraşul
Câmpulung a avut mai întâi o funcţie comercială, dublată de
importanţa politică şi administrativă (secolele XIV–XV) şi mai apoi a
dobândit un rol economic productiv, de centru meşteşugăresc
(veacurile XVI–XVIII).
Până în secolul al XV-lea structura socială a Câmpulungului nu
a fost bine definită. În vreme ce membrii vechii obşti câmpulungene
se îndeletniceau cu creşterea vitelor şi într-o oarecare măsură cu
agricultura, coloniştii saşi veniţi succesiv din Transilvania, pe
parcursul veacurilor XIII–XV, se ocupau îndeosebi cu meşteşugurile
şi negoţul 43 . Prin urmare, dezvoltarea economică a Câmpulungului şi
transformarea sa într-un târg permanent trebuie pusă pe seama
contribuţiei saşilor 44 , mai ales că începând cu anul 1425 aceştia aveau
deja reprezentanţi în funcţiile de conducere ale oraşului 45 .
Cel dintâi negustor câmpulungean atestat în documentele din
prima jumătatea a secolului al XV-lea pare a fi fost Ioan, fiul lui
41 Câmpulung Muscel, ieri şi azi, pp. 27-28.

42 Sebastian Tudor, Dezvoltarea meşteşugurilor din zona Muscelului în Evul Mediu
(sec. XIV–XVIII), în „Studii şi comunicări. Muzeul Municipal Câmpulung
Muscel”, III, 1984, pp. 49-55.
43 I. Hurdubeţiu, Fl. Mârţu, op. cit., p. 28.
44 I. Hurdubeţiu, Din trecutul catolicilor la Câmpulung–Muscel, Câmpulung, 1941,
p. 2.
45 La această dată erau menţionaţi într-un document „Hanoş purgar”, „Konz
Mihal”, „Hans David” şi „Balin” (Alexandru Ciocîltan, Identitatea comunităţii

germane din Câmpulung Muscel în secolele XIII–XVIII, în „Erasmus”, nr. 13,
2002, p. 95); printre fruntaşii comunităţii săseşti din Câmpulung s-au
numărat, fără îndoială, şi Gaşpar şi Petermann (L. Rădvan, op. cit., p. 210),
ambii stabiliţi la Sibiu în răstimpul 1439-1449 (a se vedea DRH, D. Relaţii
între Ţările Române, vol. I, doc. 256, p. 357, doc. 298, p. 409).
Gaşpar. La 14 iunie 1431, Alexandru Aldea, domnul Ţării Româneşti,

intervenea pe lângă braşoveni, cerându-le să-i faciliteze acestuia
recuperarea unor datorii de la un grec, Femianus, probabil negustor,
care se refugiase la Braşov 46 . Pentru acelaşi „Ioan de Câmpulung”
avea să intervină, la 24 septembrie 1453, Ioan/Iancu de Hunedoara,
la acea dată negustorul câmpulungean aflându-se în conflict cu
sibienii 47 .
Un alt negustor câmpulungean însemnat, atestat la sfârşitul
veacului al XV-lea şi aflat în legături de negoţ cu braşovenii, a fost
Rădilă. Amestecat într-o afacere cu un anume Turcul, fiind chezaşul
acestuia într-o afacere de răscumpărare a unor captivi duşi la
Nicopole, braşovenii i-au reţinut pe nedrept 40 de florini 48 . În 1482
sau câţiva ani mai târziu, Vlad Călugărul scria judelui Braşovului în
favoarea acestuia, în vederea recuperării banilor 49 . Acelaşi Rădilă din
Câmpulung a vândut unui braşovean, pe nume Blaj, 18 000 de cuţite.
Pentru că aceste cuţite nu-i fuseseră achitate, domnului Ţării
Româneşti, Radu cel Mare, a intervenit în sprijinul lui Rădilă pe lângă
judele şi pârgarii Braşovului 50 . Din Registrul vigesimal al Braşovului, pe
anul 1503, aflăm că „Rădilă din Câmpulung” aducea în oraşul
ardelean ceară şi miere 51 . În acelaşi an, sunt atestaţi la Braşov şi alţi
negustori veniţi cu diferite produse de la Câmpulung. Unul dintre
aceştia, anume Şerban (Schorban de Compolong), aducea miere şi ceară 52 ,
un altul, pe nume „Golta”, aducea la Braşov 6 care de peşte (crap,
46 Ibidem, doc. 180, p. 281.

47 Ibidem, doc. 320, p. 437.
48 Ioan Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi cu
Ţara Ungurească în secolele XV–XVI, vol. I, (1413-1508), Bucureşti, 1905, doc.

CLIV, p. 187, doc. CCXXX, p. 285.
49 Grigore G. Tocilescu, 534 documente istorice slavo–române din Ţara Românească
şi Moldova privitoare la legăturile cu Ardealul (1346-1603), Bucureşti, 1931, doc.

155, pp. 148-149.
50 I. Bogdan, op. cit., doc. CLXXV, p. 221; L. Rădvan, op. cit., p. 211.
51 Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt in Siebenbürgen, vol. I, Rechnungen aus
dem Archiv der Stadt Kronstadt (1503-1526), Braşov, 1886, p. 50.

52 Ibidem, p. 6, p. 16.
72 Claudiu Neagoe
probabil din bălţile Dunării) 53 , „Buda” venea cu piei de vită 54 , iar

„Şerb” cu lână 55 .
Dintr-o analiză statistică realizată de regretatul istoric Radu
Manolescu, pe baza registrelor vamale braşovene din prima jumătate
a secolului al XVI-lea, cunoaştem numărul negustorilor câmpulungeni
care au participat la schimburile comerciale cu Braşovul, precum şi
valoarea mărfurilor exportate, importate şi tranzitate de către aceştia:
Anul Numărul total al
negustorilor
câmpulungeni prezenţi
în comerţul braşoveano–
muntean
1503 38
1529 10
1530 18
1542 61
1543 86
1545 89
Sursa: Radu Manolescu, Schimbul de mărfuri dintre Ţara Românească şi Braşov în

prima jumătate a secolului al XVI-lea, în „Studii şi materiale de istorie medie”,
II, 1957, p. 199, Anexa 5.
Anul Mari Numărul Valoare Valoare Valoare

negustori total de export import tranzit
din transporturi (aspri) (aspri) (aspri)
Câmpulung
1503 11 23 4 250 71 575 838 836
1530 1 1 − − 78 435
Sursa: ibidem, p. 198, Anexa 4.
53 Ibidem, p. 7.
54 Ibidem, p. 16.
55 Ibidem, p. 27.
Anul Negustori Numărul Valoare Valoare Valoarea

mici şi total de export import tranzit
mijlocii din transporturi (aspri) aspri) (aspri)
Câmpulung
1503 27 52 86 660 15 523 6 730
1530 17 26 6 680 2 850 37 840
Sursa: ibidem, p. 197, Anexa 3.
Din analiza datelor statistice preluate din menţionatul studiu al

lui Radu Manolescu, prelucrate de noi în tabelele de mai sus, reiese
foarte clar faptul că activitatea comercială a negustorilor
câmpulungeni mici şi mijlocii, la începutul secolului al XVI-lea, „era
rezultatul valorificării producţiei locale meşteşugăreşti şi agrar–
pastorale, care forma şi obiectul comerţului mărunt cotidian”, în
vreme ce comerţul de tranzit, cu materii prime şi produse de larg
consum, în volum mare şi cu valoare ridicată, „era aproape în
apartenenţa exclusivă a marilor negustori” 56 . La 1530 însă, dintre
câmpulungeni, în operaţiunile comerciale cu Braşovul mai erau
angrenaţi doar un singur mare negustor 57 şi 17 negustori mici şi
mijlocii.
În cursul secolelor XV–XVI, între negustorii câmpulungeni şi
cei braşoveni au persistat raporturile de cooperare. Însă între aceştia
se iveau uneori şi neînţelegeri, iar pentru aplanarea ori rezolvarea lor
se putea apela şi la intervenţia domnilor Ţării Româneşti. Nu de
puţine ori, aceştia au acţionat pe cale diplomatică sau chiar în forţă
pentru a „proteja” interesele economice şi comerciale ale negustorilor
munteni în faţa abuzurilor negustorilor şi autorităţilor din
Transilvania 58 . Astfel, în 1458 Vlad Ţepeş, deşi reconfirma
56 Câmpulung Muscel, ieri şi azi, p. 29.

57 În opinia noastră este vorba de vestitul „Neacşu din Câmpulung
(Dlăgopole)”, care, începând din 1521-1522, achiziţiona mărfuri de la
negustorii otomani – veniţi din oraşele de pe cursul Dunării sau din Balcani
şi cunoscuţi în acea vreme sub denumirea improprie de djelebi, deşi nu se
ocupau doar de negoţul cu ovine (Lazăr Şăineanu, Influenţa orientală asupra
limbei şi culturei române, vol. II, Vocabularul, Bucureşti, 1900, p. 177) – şi le
vindea negustorilor braşoveni (Gr. G. Tocilescu, op. cit., doc. 449, p. 450).
58 Cl. Neagoe, O scurtă istorie a românilor, vol. II, p. 41.
74 Claudiu Neagoe
braşovenilor vechiul privilegiu care le permitea să circule liberi prin

Ţara Românească pentru a desface şi achiziţiona mărfuri, căuta să-i
determine pe aceştia să accepte, la rândul lor, ca şi negustorilor
munteni să le fie garantat liberul acces pentru negoţ la Braşov, fără a
suferi vreo pagubă 59 .
La 1474, Laiotă Basarab intervenea pentru a-i proteja pe
negustorii câmpulungeni în raporturile cu negustorii străini 60 . La 1482
sau câţiva ani mai târziu, Vlad Călugărul scria judelui şi pârgarilor din
Braşov, cerându-le să-i facă dreptate lui Rădilă din Câmpulung,
„judecat strâmb” de către aceştia într-un proces cu negustorii
braşoveni Coman şi Bărbat 61 . După 1495, pe acelaşi Rădilă din
Câmpulung îl găsim din nou parte într-un litigiu cu un negustor sas
din Braşov, pe nume Blaj. De această dată, în sprijinul lui Rădilă
intervenea pe lângă conducerea Braşovului urmaşul lui Vlad Călugărul
la tronul Ţării Româneşti, Radu cel Mare 62 .
La începutul secolului al XVI-lea, alţi doi negustori
câmpulungeni, Dobromir şi popa Petru, au beneficiat în relaţiile lor
negustoreşti cu Braşovul de sprijinul domnului Ţării Româneşti,
Neagoe Basarab (1512-1521). Pentru cel dintâi, Dobromir, care avea
de încasat importante sume de bani de la unii negustori braşoveni şi la
rându-i le datora bani unor negustori otomani, domnul a intervenit pe
lângă judele Braşovului şi cei 12 pârgari pentru ca negustorul
câmpulungean să îşi poată recupera creanţele 63 . În cazul preotului
Petru din Câmpulung, Neagoe Basarab le solicita judelui şi pârgarilor
din Braşov să-i îngăduie să „circule liber şi în pace” în oraş şi în Ţara
59 Ileana Cioarec, Relaţiile lui Vlad Ţepeş cu negustorii transilvăneni între 1456-
1459, în Vlad Ţepeş Drăculea – domn creştin al Ţării Româneşti. Simpozion

internaţional, ediţia I, Arefu–Argeş, 28 august 2009, coord.: Constantin Dârzan,
Râmnicu-Vâlcea, 2009, p. 37.
60 I. Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul, vol. I,
doc. LXXXII, p. 81.

61 Gr. G. Tocilescu, op. cit., doc. 155, pp. 148-149.
62 I. Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul, vol. I,
doc. CLXXV, p. 221.

63 Gr. G. Tocilescu, op. cit., doc. 265, pp. 253-254; a se vedea şi Şt.
Trâmbaciu, Câmpulungul medieval în cincizeci de documente, 1368-1800, Bucureşti,

1998, doc. 4, p. 50.
Bârsei, cum li se permitea şi negustorilor braşoveni să îşi desfăşoare

nestingheriţi activitatea în Ţara Românească 64 .
Odată cu accentuarea dominaţiei otomane asupra Ţării
Româneşti, în prima jumătate a secolului al XVI-lea 65 , Câmpulungul,
asemenea celorlalte oraşe importante muntene, s-a reorientat, pe
termen lung, către „economia–univers otomană”, o dovadă în acest
sens constituind-o prezenţa tot mai numeroasă a negustorilor din
Imperiul Otoman care participau la târgul anual câmpulungean 66 . Din
a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi în veacul al XVII-lea, târgul
de la Câmpulung a fost „invadat” de produsele orientale, acestea fiind
tranzitate mai departe spre oraşele săseşti din Transilvania şi în special
către Sibiu. Informaţii deosebit de importante în acest sens ne sunt
oferite de Registrele de socoteli vamale ale Sibiului, din a doua jumătate a
secolului al XVI-lea. În răstimpul 1550-1591, aceste registre
consemnează numele a 16 negustori câmpulungeni care aduceau la
Sibiu stafide, smochine, piper, migdale, ghimber, şofran, dar şi orez,
bumbac, postav, fulare, curele, bucăţi de piele fină pentru genţi şi
încălţăminte.
Negustorii câmpulungeni şi mărfurile aduse de aceştia la Sibiu
în perioada 1550-1591
Data Numele Mărfurile Vama achitată
negustorului aduse la Sibiu
26 aprilie 1550 Petru din 31 libre 67 (18,56 −
Câmpulung kg) stafide 68 ;
(Peter auß der
Langer Awen)
64 Gr. G. Tocilescu, op. cit., doc. 250, pp. 239-240; Şt. Trâmbaciu,
Câmpulungul medieval în cincizeci de documente, doc. 8, p. 58; a se vedea şi Gh.

Pârnuţă, Şt. Trâmbaciu, Documente şi inscripţii, vol. I, doc. 20, pp. 148-149.
65 B. Murgescu, op. cit., pp. 141-142, pp. 145-146; Cl. Neagoe, O scurtă istorie a
românilor, vol. II, pp. 110-111.

66 Idem, Negustori şi slujbaşi otomani la Câmpulung în secolele XVI–XVIII, în
„Argesis. Studii şi comunicări – seria istorie”, XIV, 2005, p. 364.

67 1 libră=0,58 kg; a se vedea Glosar de termeni, la Toma–Cosmin Roman,
Sibiul între siguranţă şi incertitudine, în zorii epocii moderne (1528-1549), Sibiu,

2007, p. 394.
76 Claudiu Neagoe
9 mai 1550 Dan din 31 libre (17,98 −

Câmpulung kg) stafide;
(Dan auß der 9 libre (5,22 kg)
Langer Awen) bumbac şi 15
libre (8,7 kg)
orez 69
14 mai 1550 Petre Roescu 20 libre (11,6 −

din Câmpulung kg) orez 70 ;
(Petre Rosch auß 73 libre (42,34
der kg) orez 71 −
Langer Awen);
Stanciul şi
Manea din
Câmpulung
(Stnczwl und
Mayne auß der
Langer Awen)
4 martie 1578 Iane din 11 libre (6,38 5 florini şi 50
Câmpulung kg) piper 72 denari 73
(Jene de
Kompolung)
68 Direcţia Judeţeană Sibiu a Arhivelor Naţionale (DJSAN), Fond Magistratul
oraşului şi scaunului Sibiu: Seria actelor financiar–contabile. Socoteli vamale, anii

extremi 1500-1720, reg. 26, 1550, f. 4.1; Mária Pakucs–Willcocks, Sibiu–
Hermannstadt. Oriental Trade in Sixteenth Century Transylvania, Köln, 2007,
Appendix IV, The Customs Account Books of Sibiu, 1537-1597, p. 74.
69 DJSAN, Fond Magistratul oraşului şi scaunului Sibiu: Seria actelor financiar–
contabile. Socoteli vamale, anii extremi 1500-1720, reg. 26, 1550, f. 4.1; M.
Pakucs–Willcocks, op. cit., Appendix IV, p. 74.
14 martie 1578 Proca din 12 libre (6,96 6 florini

Câmpulung kg) piper; 50 denari;
(Procka de 1 libră (0,58 kg) 2 florini;
Kompolung) ghimber; 30 denari 75
½ libre (0,29
kg) şofran;
3 legături de
fulare 74
25 martie 1578 Proca din 18 curele din 8 florini şi 10
Câmpulung piele de vulpe 76 denari 77
(Procka de
Kompolung)
30 mai 1578 Stoica din 88 libre (51,04 3 florini şi 52
Câmpulung kg) orez 78 denari 79
(Sttoÿkhe de
Kompolung)
25 iunie 1578 Stanciul din 1 cântar de orez 4 florini şi 25
Câmpulung denari 80
(Sttanschol de
Kompolung)
14 iulie 1578 Gherghina din 2 libre (1,16 kg) 1 florin;
Câmpulung ghimber; 14 denari 82
(Gergine de 1 libră (0,58 kg)
73 Pentru 1 libră se percepeau 50 de denari.

75 Pentru o legătură de fulare se percepea suma de 10 denari ca taxe vamale.
77 Pentru o curea se percepeau 45 de denari vamă.
79 La această dată, pentru 1 libră de orez se percepea taxă vamală suma de 4
denari.
78 Claudiu Neagoe
Kompolung) migdale 81
1 iunie 1579 Simon sau 4 libre (2,32 kg) 2 florini;

Simion din piper; 25 denari 84 ;
Câmpulung ¼ libre şofran 48 denari
(Simon de (0,14 kg);
Kompolung) 12 bucăţi de
piele (pentru
genţi 83
3 august 1579 Oprea din „4 St. 5 florini;
Câmpulung langleivat” [?]; 2 florini şi 40
(Opre de 6 libre (3,48 kg) denari 86 ;
Kompolung) ghimber; 1 florin
2 libre (1,16 kg)
piper 85
20 mai 1583 Vasile din 46 libre (26,68 1 florin şi 84
Câmpulung kg) orez 87 denari 88
(Banshylle de
Kempelung)
5 august 1583 Marin din 18 libre (10,44 72 denari
Câmpulung kg) de orez 89
(Marin de

82 Pentru 1 libră de ghimber se percepea la această dată suma de 50 denari,
iar pentru 1 libră de migdale 14 denari.

84 Dacă pentru 1 libră de şofran se încasa vamă 1 florin, atunci pentru un
sfert de libră se percepea 25 denari.

86 Pentru 1 libră de ghimber se încasa vamă suma de 40 de denari.
88 Pentru 1 libră de orez se încasau taxe vamale de 40 de denari.
Kempelung)
19 aprilie 1585 Florea din 20 libre orez 80 denari;
Câmpulung „2 Rott 32 denari;
(Floyrre de Sattigian” [?]; 48 denari
Kempelung) 8 bucăţi de
piele (pentru
genţi) 90
5 octombrie Dumitru din 11 valuri de 11 florini;
1585 Câmpulung postav de 12 florini 92
(Dumytru de bumbac;
Kempelung) 8 valuri de
postav 91
29 noiembrie Aldea din 8 bucăţi de 48 denari;
1585 Câmpulung piele (pentru 32 denari;
(Alde de genţi); 7 florini şi 20
Kempelung) 8 libre (4,64 kg) denari;
stafide; 1 florin (în loc
9 libre (5,22 kg) de 1 florin şi 25
piper; denari)
5 libre (2,9 kg)
tămâie 93
17 februarie Albul din 40 firtayl (464 1 florin şi 60
1587 Câmpulung kg) orez denari;
(Albul de „17 gelb feel 94 ” 3 florini şi 40
Kempelung) [?] denari
92 Rezultă, aşadar, că Dumitru din Câmpulung a plătit vamă 1 florin pentru 1
val de postav de bumbac şi 1 florin şi 50 denari pentru 1 val de postav

(probabil de calitate superioară).
80 Claudiu Neagoe
8 firtayl (9,28 1 florin şi 92

kg) bumbac; denari;
1 pereche 12 denari;
încălţăminte; 24 denari 96
3 perechi de
încălţăminte 95
1588 Andrei din 1 pereche 32 denari;
Câmpulung încălţăminte 20 denari;
(Andre de roşie; 6 denari;
Kempelung) 1 centură 16 denari;
albastră; 4 florini şi 20
3 perechi denari;
încălţăminte de 1 florin şi 50
lână; denari;
1 bucată ham 50 denari;
pentru cal; 50 denari;
„5 Vellen 1 florin şi 20
gyrtell” [?]; denari;
3 legături fulare; 18 denari;
1 val stofă; 20 denari 97
1 libră (0,58 kg)
ghimber;
2 libre (1,16 kg)
piper;
1 colier;
½ libre bumbac
94 Probabil un colorant galben.

96 Negustorul câmpulungean Albul a plătit vamă după cum urmează: 4
denari pentru 1 firtayl (respectiv 20 libre) de orez; 20 denari pentru 1

cantitate de colorant galben [?]; 24 denari pentru 1 firtayl de bumbac; 12
denari pentru o pereche de încălţăminte şi câte 8 denari pentru alte 3 perechi
de încălţări.
17 noiembrie Stoica din 6 libre (3,48 kg) 36 denari;

1588 Câmpulung stafide; 48 denari;
(Stoÿka de 8 libre (4,64 kg) 42 denari 99
Kimpelung) smochine;
3 libre (1,74 kg)
migdale 98
14 mai 1591 Badea (Badiu) 40 libre (23,2 2 florini;
din Câmpulung kg) orez; 3 florini şi 30
(Bayde de 15 piei de râs; denari;
Kompelung) 2 curele din 1 florin şi 10
piele de vulpe; denari;
14 libre (8,12 2 florini şi 80
kg) bumbac 100 denari 101
Asistăm, aşadar, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, la o

„specializare” a negustorilor câmpulungeni, unii continuând
schimburile tradiţionale cu Braşovul, în urbea ardeleană fiind
comercializate de regulă mărfuri de larg consum, în special produse
agro-alimentare autohtone, alţii orientându-se exclusiv către Sibiu,
tranzitând produse din afara spaţiului muntean, în cea mai mare parte
de provenienţă orientală, în special mirodenii, postav, bumbac şi piele
de calitate superioară 102 .
99 Stoica din Câmpulung a plătit astfel 6 denari pentru 1 libră de stafide, 6
denari pentru 1 libră de smochine şi 14 denari pentru 1 libră de migdale.

101 Badea din Câmpulung a fost vămuit astfel: 5 denari pentru 1 libră de orez;
22 denari pentru 1 piele de râs; 35 de denari pentru 1 curea din piele de

vulpe şi 20 denari pentru 1 libră de bumbac.
102 Am ajuns la această concluzie în urma discuţiilor purtate cu colegul
Toma–Cosmin Roman, un bun cunoscător al istoriei Sibiului veacului al

XVI-lea (T.–C. Roman, op. cit., passim), căruia doresc să îi mulţumesc şi pe
această cale pentru sprijinul substanţial acordat în realizarea acestui studiu.
Cercetările viitoare, evident realizate pe baza registrelor vamale braşovene şi
sibiene, vor trebui să demonstreze această teorie a unei specializări a
82 Claudiu Neagoe
Începând cu ultimul sfert al veacului al XVI-lea şi continuând

în secolul al XVII-lea, comerţul câmpulungean şi implicit comerţul
Ţării Româneşti 103 a fost acaparat de către negustorii greci şi turci, dar
şi alţi balcanici supuşi otomani 104 . De pildă, pe la 1585 un anume
„Sima Grecul din Câmpulung” se îmbogăţise de pe urma negoţului şi
a cămătăriei 105 .
În prima jumătate a secolului al XVII-lea, numărul negustorilor
sud–dunăreni, în special negustori greci, a crescut simţitor. Unii
dintre aceştia apar menţionaţi ca martori în diferite acte de vânzare–
cumpărare, precum „Pană negustorul” (21 octombrie 1628) sau
„Pană Grecul” (7 iulie 1644) 106 , „Nica negustorul” sau „Nica Grecul”
(14 iunie 1632 şi 15 iunie 1644) 107 sau „Constantin Grecul” (20 aprilie
1650) 108 . Alţi negustori greci, stabiliţi la Câmpulung sau în
împrejurimi, în aceeaşi perioadă, făceau negoţ şi acordau bani cu
împrumut, cumpărau locuri şi moşii în împrejurimile oraşului, dar nu
negustorilor câmpulungeni în raporturile comerciale derulate cu cele două

centre urbane săseşti din Transilvania.
103 A se vedea, în acest sens, relatările lui Franco Sivori, secretarul lui Petru
Cercel, în Călători străini, vol. III, vol. îngrijit de M. Holban (redactor

responsabil), M. M. Alexandrescu–Dersca Bulgaru, P. Cernovodeanu,
104 Cl. Neagoe, Negustori şi slujbaşi otomani la Câmpulung, p. 364.
105 La 28 decembrie 1585, acesta acorda cu împrumut suma de 750 de aspri
lui Dumitru din Nămăeşti–Muscel (Documente privind istoria României, B. Ţara

Românească, veacul XVI, vol. V, (1581-1590), vol. întocmit de Mihai Roller
(redactor responsabil) et alţii, Bucureşti, 1952, doc. 231, p. 220.
106 DRH, B. Ţara Românească, vol. XXII, (1628-1629), vol. întocmit de D.
Mioc, Bucureşti, 1969, doc. 167, p. 338; Catalogul documentelor Ţării Româneşti
din Arhivele Statului, vol. V, (1640-1644), vol. întocmit de Marcel–Dumitru
Ciucă, Doina Duca–Tinculescu, Silvia Vătafu–Găitan, Bucureşti, 1985, doc.
1391, p. 583.
107 DRH, B. Ţara Românească, vol. XXIII, (1630-1632), vol. întocmit de D.
Mioc, Bucureşti, 1969, doc. 391, p. 593; Catalogul documentelor Ţării Româneşti,
vol. V, doc. 1370, p. 571.
108 Ibidem, vol. VII, (1650-1653), vol. întocmit de M.–D. Ciucă, S. Vătafu–
Găitan, Melentina Bâzgan, Bucureşti, 1999, doc. 92, p. 49.

şi în urbe, pentru că li se interzicea acest lucru 109 , ori apar implicaţi ca

parte sau ca martori în redactarea unor acte de vânzare–cumpărare
sau de rumânire. Spre exemplu, la 16 decembrie 1618, domnul Ţării
Româneşti, Gavril Movilă (1618-1620), îi întărea lui „Gherghe
negustor” o moşie şi vie la Călineşti-Muscel, cu ştirea orăşenilor
câmpulungeni 110 .
La 7 iulie 1644, „Manta negustor din Câmpulung (Dălgopole)”,
grec de origine 111 , vindea marelui logofăt Mareş Băjescu partea sa de
moşie de la Băjeşti–Muscel 112 . Acelaşi Manta Grecul avea să fie
menţionat, trei ani mai târziu, la 24 februarie 1647, ca martor într-un
act de vânzare–cumpărare 113 , iar la 20 februarie 1653 acesta cumpăra
o „moşie stearpă” şi „rumâni” la Negeşti–Muscel 114 . Apoi, Manta
apărea din nou ca martor la 13 septembrie şi 29 noiembrie 1656 115 .
La 12 martie 1647, un alt grec, „Milea negustorul”, dădea cu
împrumut 15 unghi, cu o dobândă de 10-15 %, lui „Milea arbănaş”,
negustor sud–dunărean căsătorit cu Maria, fiica lui „Mircea croitorul
din Câmpulung”, printre martorii acestui împrumut numărându-se un
alt grec, „Prima negustor” 116 . Acelaşi Milea Grecul achiziţiona, la 10
februarie 1648, un „loc de casă” în satul Poenari–Muscel 117 , precum
109 Şt. Trâmbaciu, Gh. Pârnuţă, Pânza (Ocolnica) cu vechile privilegii ale oraşului
Câmpulung Muscel, doc. 5, p. 82 (12 aprilie 1636), doc. 8-9, pp. 90-91 (3 mai
1646).
110 Arhivele Naţionale ale României, Colecţia achiziţii noi. Indice cronologic Nr. 25,
vol. I, (Sf. sec. XIII–1685), vol. întocmit de M.–D. Ciucă, S. Vătafu–Găitan,

Bucureşti, 2002, doc. 842; a se vedea şi Gh. Pârnuţă, Dorina Panaitescu,
Judeţul Muscel. Monografie – istorică şi socială, Bucureşti, 2001, p. 131.
111 Catalogul documentelor Ţării Româneşti, vol. VIII, (1654-1656), vol. întocmit
de M.–D. Ciucă, S. Vătafu–Găitan, Dragoş Şesan, Mirel Comănescu,

Bucureşti, 2006, doc. 1173, p. 531.
112 Ibidem, doc. 1391, p. 583; a se vedea şi Spiridon Cristocea, Din trecutul
marii boierimi muntene. Marele ban Mareş Băjescu, Brăila, 2005, p. 48.
113 Catalogul documentelor Ţării Româneşti, vol. VI, (1645-1649), vol. întocmit de
M.–D. Ciucă, S. Vătafu–Găitan, Bucureşti, 1993, doc. 753, p. 288.

114 Ibidem, vol. VII, doc. 887, p. 309.
115 Ibidem, vol. VIII, doc. 1108, p. 505, doc. 1173, p. 531.
116 Ibidem, vol. V, doc. 771, p. 297.
117 Ibidem, vol. VI, doc. 1048, p. 388.
84 Claudiu Neagoe
şi „locuri în câmp” şi alte „locuri” în apropierea aceluiaşi sat 118 . Doi

ani mai târziu, la 2 şi respectiv 8 mai 1650, Milea Grecul le acorda un
împrumut lui Vlaicu logofăt şi lui Radu logofăt din Jugur–Muscel 119 .
În acelaşi an, îl găsim pe Milea negustorul implicat într-un proces de
rumânire la Poenari–Muscel (21 august 1650) 120 .
Spre sfârşitul secolului al XVII-lea şi în primele decenii ale
veacului al XVIII-lea, târgul anual de la Câmpulung a fost frecventat
şi de numeroşi negustori otomani 121 . Nu de puţine ori, aceştia îi
nemulţumeau pe câmpulungeni prin comportamentul abuziv şi
conflictele pe care le provocau. De pildă, la 1670, în timpul târgului
de Sf. Ilie, din porunca lui Antonie vodă din Popeşti (1669-1672) a
fost trimis un „beşleagă” 122 care să-i ţină în frâu pe acei negustori
otomani care comiteau abuzuri ori se dovedeau recalcitranţi 123 .
Astfel, la 29 iulie 1715, înainte de închiderea bâlciului de la
Câmpulung, Ştefan vodă Cantacuzino (1714-1715) a trimis la
Câmpulung, în calitate de „beşleagă”, pe Hüssein ağa, pentru a-i
pedepsi pe acei otomani care se făceau vinovaţi de „gâlcevi şi
nebunii”, dar şi pentru a preveni alte eventuale „zorbalâcuri” 124 .
Din a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi, mai ales, în
veacul al XVIII-lea, în sânul obştii moşnenilor câmpulungeni au
început să pătrundă, prin diverse mijloace, tot mai mulţi „străini”,
meşteşugari şi negustori, dar şi boieri. Aceştia, dispunând de capital,
cumpărau locurile şi proprietăţile unor moşneni scăpătaţi, cei mai
mulţi dintre ei sărăciţi din cauza birurilor grele 125 , ori stabileau legături
de rudenie cu membrii de vază ai obştii 126 .
118 Ibidem, doc. 1050, p. 389.

119 Ibidem, vol. VII, doc. 105, p. 53, doc. 110, p. 55.
120 Ibidem, doc. 201, p. 84.
121 Cl. Neagoe, Negustori şi slujbaşi otomani la Câmpulung, pp. 364-365.
122 Un căpitan de neferi beşlii, care trebuia să-i ţină în frâu pe supuşii
otomani răspândiţi prin judeţe şi prin târgurile şi oraşele Ţării Româneşti, a

se vedea L. Şăineanu, op. cit., vol. II, p. 49.
123 Gh. Pârnuţă, Şt. Trâmbaciu, Documente şi inscripţii, vol. I, doc. 129, p. 290.
124 Dinu C. Giurescu, Anatefterul. Condica de porunci a Visteriei lui Constantin
Brâncoveanu, în „Studii şi materiale de istorie medie”, V, 1962, doc. 67, p. 412.

125 Şt. Trâmbaciu, Istoricul obştii câmpulungenilor musceleni, p. 86.
126 Ibidem, pp. 98-99.
La începutul secolului al XVIII-lea, negustorii câmpulungeni

ajung să se asocieze sau să se „înfrăţească” cu negustori veniţi de
peste munţi, din Transilvania, ei fiind solidari atât la câştiguri, cât şi la
pierderi. O astfel de „înfrăţire” s-a stabilit în 1709, între Gheorghe
Diniu Manciu din Câmpulung şi Gheorghe Petru Făgărăşanu 127 .
De pe urma negoţului şi în special de pe urma negoţului de
tranzit, anumiţi negustori au dobândit un statut economic şi social
privilegiat în cadrul obştii câmpulungene. În primul deceniu al
secolului al XVIII-lea, de pildă, Popa Savu din Câmpulung făcea
negustorie la Braşov, bucurându-se de protecţia domnului Ţării
Româneşti, Constantin Brâncoveanu 128 .
Braşovenii au continuat să vină la Câmpulung şi în secolele
XVII–XVIII, interesaţi de produsele autohtone şi în special de vinuri.
Acest produs a intrat în circuitul comercial încă din 1612, când judele
Braşovului, Michael Weiss a adus de peste munţi, din Ţara
Românească, importante cantităţi de vin care au fost comercializate
pe piaţa braşoveană, o vadră de vin fiind vândută cu 28 denari. În
numai câteva luni însă, din cauza importului masiv de vin, adus de la
sud de Carpaţi în butoaie şi butoiaşe transportate de animalele de
povară, preţul unei vedre de vin a scăzut la 10-12 denari 129 . Însă,
foarte curând, braşovenii ajungeau constant la Câmpulung, mai ales
atunci când se ţinea târgul de la Sf. Ilie, în primul rând pentru vinul
muntean, dar şi pentru alte produse autohtone ce aveau căutare pe
piaţa braşoveană, precum brânzeturile, peştele, ceara, mierea şi pieile.
Dintre braşovenii care au ajuns la Câmpulung în timpul
„iarmarocului” de Sf. Ilie, îi amintim pe Andreas Hegyes (20-28 iulie
1614) 130 şi Paul Benckner (20-26 iulie 1681) 131 . Un alt braşovean,
Marcus Fronius, ajuns la Câmpulung în vara anului 1701, chiar în
perioada târgului de Sf. Ilie, avea să-şi exprime nemulţumirea faţă de
atmosfera întâlnită aici. Conform negustorului braşovean, setea de
127 Ibidem, p. 78.

128 Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. XV/2,
1601-1825, Bucureşti, 1913, doc. MMDCCCLII, p. 1518.
129 A. Armbruster, Dacoromano–Saxonica. Cronicari români despre saşi. Românii în
cronica săsească, Bucureşti, 1980. p. 282.

130 Ibidem, p. 282.
131 Ibidem, p. 294.
86 Claudiu Neagoe
câştig predomina, înlocuind până şi „respectul pentru ospitalitate”;

mai toţi cei prezenţi la târg, creştini (saşi şi români) şi musulmani
(otomani) erau animaţi de o singură dorinţă, aceea de a obţine cu
orice preţ un profit consistent 132 .
În urma războaielor austro–otomane din prima jumătate a
secolului al XVIII-lea, iarmarocul sau „zborul” de la Câmpulung avea
să înregistreze un regres constant, fiind închis în 1737, după invazia
trupelor imperiale în Ţara Românească şi respectiv ocuparea şi
incendierea Câmpulungului 133 . Astfel, în 1737, „din cauza exceselor şi
incursiunilor turcilor”, Constantin vodă Mavrocordat (1735-1741) a
interzis orăşenilor câmpulungeni să mai organizeze acest târg anual 134 .
Această situaţie s-a menţinut până la 5 iunie 1772, când târgul a fost
redeschis din porunca Divanului Ţării Româneşti 135 , dar epoca de
prosperitate a comerţului câmpulungean era demult apusă.
132 Ibidem, 252.

133 Cl. Neagoe, Câmpulung, 1737, în „Argesis. Studii şi comunicări – seria
istorie”, X, 2001, pp. 181-183; idem, Noi aspecte referitoare la „zborul de la
Sfântul Ilie”, p. 228.
134 G. Georgescu, Câmpulung–Muscel în Cronica franciscanilor de la 1764, p. 254.
135 Şt. Trâmbaciu, Câmpulungul medieval în cincizeci de documente, doc. 43, p. 132.
MERCHANTS FROM CÂMPULUNG MUSCEL IN THE 15th–18th CENTURIES
(Abstract)
Placed in the neighbourhood of the border with Transylvania, on a

very important commercial route–way connecting the cities along the
Danube and from Wallachia with the Saxon cities of Braşov and Sibiu,
Câmpulung witnessed, during the medieval period, a significant economic
and commercial development. The capital role in this process is undoubtedly
related to the fair or mart organised each year in the period July 16/17–July
27/28, a chronological interval including the holiday of Saint Elijah; the fair
had a regional character, it being attended by merchants from Transylvania
and Hungary, but also by tradesmen coming from the European provinces
of the Ottoman Empire.
The fact that this annual fair was extremely important for Wallachia’s
economic life results from the writings of several foreign travellers, who
visited it during the 16th and 17th centuries. We have no clear information on
the exact emplacement on which the fair used to be held. It is certain that,
from the middle of the 15th century up to Matthew Basarab’s reign (1632-
54), the fair was held each year, in the period near Saint Elijah’s holiday, in
the neighbourhood of a church situated in the central part of the city, the
building of worship having the same spiritual patron; thereafter, following
the restoration of the princely church of Câmpulung (1635-36), the fair was
moved, by the ruler’s order, close to this church, which was organised, in the
meantime, as a monastery.
The merchants were, during this period, the most active social
category in Câmpulung. The first local merchant mentioned in a document,
in the first half of the 15th century, was Ioan, Gaşpar’s son. At the end of the
15th century, sources refer to a certain merchant Rădilă, whereas during the
first decades of the 16th century, they mention Şerban, Golta, Buda, Şerb,
Dobromir and Neacşul. Thus, if 38 greater or smaller merchants were
involved in trading with Braşov in 1503, the total number increased to 89 in
1545.
In the second half of the 16th century, a certain “specialisation” of
the merchants can be sensed, several tradesmen continuing their traditional
exchanges with Braşov, where they usually traded articles of large
consumption (especially autochthonous agro-alimentary products); other
merchants specialised themselves exclusively in trading with Sibiu, in
transiting foreign products, mostly of Oriental origin, mainly spices, cloth,
cotton and high-quality leather. In this period, 12 local merchants were
involved in trading with Sibiu, among whom we mention Dan (1550), Petre
88 Claudiu Neagoe
Roescu (1550), Proca (1578), Oprea (1579), Dumitru (1585) and Albu
(1587).
At the beginning of the 18th century, the local merchants started to
associate or “union” themselves with tradesmen from beyond the
mountains, from Transylvania, their solidarity covering both gains and
losses. From this trade, especially from the transit trade, certain merchants
reached a privileged economic and social status in the local community.
After the Austrian–Ottoman wars from the first half of the 18th
century, the importance of the mart or fair from Câmpulung continuously
diminished and it was closed in 1737, after the invasion of the Habsburg
troops in Wallachia and the subsequent occupation and arson of the city by
the invading armies.
UN URMAŞ AL ÎMPĂRAŢILOR BIZANTINI,
NEGUSTOR, DREGĂTOR ŞI DIPLOMAT ÎN
SLUJBA MOVILEŞTILOR: MARELE POSTELNIC
DUMITRACHE CHIRIŢĂ PALEOLOGUL
Cristian Nicolae Apetrei

Universitatea “Dunărea de Jos” din Galaţi
Introducere. „Perit-au boierii toţi, câţi s-au prilejit de venise

cu oastea, tot oameni de casa lui Ieremiei vodă” 1 . Astfel îşi începe
Miron Costin descrierea consecinţelor pe care le-a produs în Moldova
bătălia de la Cornul lui Sas, în vara anului 1612. Aşa cum bine se ştie,
Ştefan Tomşa al II-lea, recent instalat de otomani pe tronul Moldovei,
reuşea la finalul unor lupte care au durat trei zile (1/11–3/13 iulie) 2 să
înfrângă categoric oastea cu care Movileştii încercaseră să revină din
Polonia. Potrivit aceluiaşi cronicar, printre victimele bătăliei se afla şi
Dumitrache Chiriţă Paleologul, un boier de origine grecească, care i-a
slujit rând pe rând pe primii patru domni din neamul Movilă. Despre
acest personaj se cunosc destul de puţine lucruri. Cele dintâi
informaţii, în special date cu caracter genealogic, au fost adunate de I.
C. Filitti şi N. Iorga. La acestea s-au adăugat ulterior alte câteva
detalii, extrase în special din izvoarele interne. Toate au fost reunite
de Nicolae Stoicescu în cadrul binecunoscutului său Dicţionar al marilor
dregători, unde a fost întocmită o voce a amintitului boier. Potrivit
canonului aplicat întregului volum, aici găsim în special informaţii de
ordin genealogic şi date legate de cursus honorum pe care boierul nostru
1 Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron vodă încoace, în idem, Opere,
ediţie critică cu un studiu introductiv, note, comentarii, variante, indice şi

glosar de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1958, p. 60.
2 Pentru datarea exactă a luptei, a se vedea Constantin Rezachevici, Din nou
despre data bătăliei de la “Cornul lui Sas”, în „Anuarul Institutului de Istorie şi

Arheologie «A. D. Xenopol» din Iaşi”, XXV/2, 1988, pp. 501-503.
90 Cristian Nicolae Apetrei
l-a parcurs de-a lungul timpului. Investigarea izvoarelor interne şi

externe de cancelarie ne arată însă că portretul creionat deja poate fi
completat, prin stabilirea coordonatelor principale pe care s-a înscris
sinuoasa lui carieră politică, schiţarea unui profil moral, completarea
spiţei de neam, reconstituirea averii şi a domeniului său. În rândurile
care urmează vom încerca să ne oprim atenţia asupra primelor trei
aspecte menţionate în această listă de obiective, urmând ca la cel de-al
patrulea să revenim pe larg cu alt prilej 3 .
Cariera. Despre Dumitrache Chiriţă, domnitorul Constantin
Movilă afirma, la 10 octombrie 1608, că a slujit lui Ieremia Movilă şi
„ţării noastre” timp de 12 ani 4 . Aceasta înseamnă că intrarea sa în
slujba familiei Movileştilor trebuie să fi avut loc în anul 1597. Într-
adevăr, în acest an, încă din luna ianuarie, îl găsim citat ca membru al
Sfatului domnesc, în calitate de pârcălab de Neamţ 5 . Urmărind
documentele interne de cancelarie, se poate constata că a deţinut
respectiva dregătorie până la mijlocul lui aprilie 1600 6 , când se va fi
retras în Polonia împreună cu Movileştii. În luna noiembrie a aceluiaşi
an, odată cu ofensiva polonă şi revenirea Movileştilor în Moldova,
Dumitrache Chiriţă l-a însoţit pe Simion Movilă în Ţara Românească.
Aici, el a fost cooptat în Sfatul domnesc, ocupând, între 26 ianuarie
1601 şi 21 iunie 1602, dregătoria de mare postelnic 7 . Înfrângerea lui
Simion Movilă de către Radu Şerban a dus la revenirea sa în Moldova
şi, probabil, în slujba lui Ieremia Movilă. La 10 februarie 1603, el nu
3 Cristian Nicolae Apetrei, Patrimoniul funciar al marelui postelnic Dumitrache

Chiriţă Paleologul, în Studia Varia in Honorem Professoris Ştefan Ştefănescu
Octogenarii, vol. editat de Cristian Luca, Ionel Cândea, Bucureşti–Brăila, 2009.
4 Documente privind istoria României, A. Moldova, veacul XVII, vol. 2, p. 183, nr.
240 (în continuare: DIR, A).

5 Catalogul documentelor moldoveneşti din Direcţia Arhivelor Centrale. Supliment, vol.
I, (1403-1700), vol. întocmit de Maria Soveja, Mihai Regleanu, Doina

Tinculescu, Marcel–Dumitru Ciucă, Gabriela Birceanu, Bucureşti, 1975 p.
84, nr. 178 (act din 22 ianuarie 1597) (în continuare: CDMS).
6 DIR, A, veacul XVI, vol. 4, p. 288, nr. 349.
7 A se vedea Damaschin Mioc, Constantin Bălan, Maria Bălan, Haralambie
Chircă, Nicolae Stoicescu, Ştefan Ştefănescu, Lista dregătorilor din sfatul domnesc
al Ţării Româneşti în secolele XV–XVII, în „Studii şi materiale de istorie
medie”, IV, 1960, p. 581.
Un urmaş al împăraţilor bizantini: Dumitrache Chiriţă Paleologul 91
mai figura printre sfetnicii lui Simion Movilă care-i scriau o scrisoare
regelui Poloniei, locul său în dregătoria de mare postelnic fiind luat de
un boier Danul 8 . Aceeaşi absenţă o putem constata şi în anul
următor, când acelaşi Sfat îi adresa o scrisoare cancelarului Jan
Zamoyski, postelnici fiind acum Gheorghe, Nan şi Guria 9 . La 25 mai
1606, îl găsim, aşa cum era de aşteptat, printre sfetnicii lui Ieremia
Movilă, de această dată purtând titlul pe care îl căpătase în Muntenia:
cel de postelnic 10 . Prezenţa lui în Sfatul domnesc în această postură
este întreruptă totuşi în câteva ocazii de vechiul titular al acestei
demnităţi, Toader Dumitru Barnovschi 11 , cel care a ocupat fără
întrerupere dregătoria respectivă începând cu 15 decembrie 1603 12 .
De aici s-ar putea trage două concluzii: prima, că în răstimpul 1602-
1606, Dumitrache Chiriţă trebuie să fi ocupat o dregătorie mai puţin
vizibilă din unghiul de vedere al documentului intern de cancelarie şi
anume pe cea de postelnic al II-lea; iar a doua, că odată cu ieşirea din
funcţie a predecesorului său – bolnav probabil, pentru că după 17
iulie 1607 dispare din documente –, el a fost promovat la rangul de
mare postelnic. Prin urmare, odată revenit printre sfetnici, la sfârşitul
domniei lui Ieremia Movilă, Dumitrache Chiriţă Paleologul s-a
numărat printre marii boieri care au sprijinit urcarea lui Simion
Movilă pe tronul Moldovei 13 , „titularizarea” sa ca mare postelnic
petrecându-se, deloc întâmplător, la circa un an de la debutul domniei
8 Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, supl. II, vol.

2, (1601-1640), coordonate, adnotate şi publicate de Ioan Bogdan, Bucureşti,
1895, p. 265, nr. CXXXI (în continuare: E. de Hurmuzaki, Documente).
9 Ibidem, p. 335, nr. CLXVI.
10 DIR, A, veacul XVII, vol. 2, p. 46, nr. 48.
11 Ibidem, p. 49, nr. 50, p. 67, nr. 73, p. 122, nr. 148; despre acest boier, a se
vedea Aurel Golimas, Un domnitor, o epocă. Vremea lui Miron Barnovschi Moghilă,
voievod al Moldovei, Bucureşti, 1980, pp. 22-24; Ştefan S. Gorovei, Neamul lui
Miron vodă Barnovschi, în „Arhiva Genealogică”, V (X), nr. 1-2, 1998, pp. 150-
151.
13 Pentru detalii, a se vedea Nicolae Iorga, Doamna lui Ieremia vodă, extras din
„Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice”, s. II, t. XXXII,

1910, p. 13; C. Rezachevici, Politica internă şi externă a Ţărilor Române în primele
trei decenii ale secolului al XVII-lea (I), în „Revista de istorie”, 38, nr. 1, 1985, p.
19.
acestuia din urmă. De altfel, sprijinul acordat lui Simion Movilă

pentru accederea la tronul Moldovei a fost recompensat şi în cealaltă
manieră consacrată în epocă: daniile domneşti. Stau mărturie în acest
sens, cele trei sate despre care documentele interne de cancelarie ne
informează că au fost primite de la acest domn: Horilcani 14 , Dăieni
(Deiani) 15 şi Podul lui Topor (Toporul) 16 .
Din timpul domniei lui Simion Movilă avem şi o interesantă
informaţie despre încredinţarea lui Dumitrache Chiriţă a unei misiuni
diplomatice, prilej cu care a fost nevoit să cheltuiască 600 de galbeni
„în nevoia ţării în ţara tătărască” 17 . Solia despre care vorbeşte Simion
Movilă a putut avea loc fie în a doua jumătate a anului 1600, când
Movileştii se pregăteau să revină în Moldova cu ajutor polon, fie în
cursul anului 1606, când s-a pus problema succesiunii lui Ieremia
Movilă 18 . Mult mai probabilă ni se pare prima variantă, întrucât din
toamna acelui an s-a păstrat o scrisoare a hanului tătar Gazi Giray
către cancelarul polon Jan Zamoyski, în care se vorbeşte despre
prezenţa la curtea hanului a unui sol trimis de Ieremia Movilă 19 . Cum
scrisoarea ne indică şi numele trimisului domnesc, iar acesta este
„Dimitrie”, nu rămâne decât să constatăm faptul că cele două surse se
completează reciproc. Aşadar, Ieremia Movilă a fost cel care l-a trimis
pe Dumitrache Chiriţă în solie la tătari, alegerea lui având legătură
probabil nu numai cu priceperea diplomatică a grecilor, îndeobşte
recunoscută în epocă, ci şi cu faptul că în tabăra tătară se afla un
14 Catalogul documentelor moldoveneşti din Arhiva Istorică Centrală a statului, vol. I,

(1387-1620), vol. întocmit de Ileana Leonte, Mihai Fănescu, M. Regleanu,
Veronica Cute, Lucia Papadopol, Bucureşti, 1957, p. 309, nr. 1334 (în
continuare: CDM); DIR, A, veacul XVII, vol. 2, pp. 185-186, nr. 245.
15 CDM, vol. I, p. 321, nr. 1388.
16 Aurel V. Sava, Documente privitoare la târgul şi ţinutul Lăpuşnei, Bucureşti,
1937, pp. 132-133, nr. 108.

17 CDM, vol. I, p. 309, nr. 1334; N. Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din
Ţara Românească şi Moldova. Secolele XIV–XVI, Bucureşti, 1971, p. 322.

18 Pentru detalii, a se vedea Veniamin Ciobanu, Succesiunea domnească a
Movileştilor – un litigiu politic internaţional, în „Anuarul Institutului de Istorie şi

Arheologie «A. D. Xenopol» din Iaşi”, XXV/1, 1988, pp. 281-291.
19 Ilie Corfus, Mihai Viteazul şi polonii. Cu documente inedite în anexe, Bucureşti,
1938, p. 367, nr. CXI.

partener de negociere de aceeaşi factură, Alexandru Paleologul,

personaj cu care emisarul nostru se înrudea, după cum vom vedea în
cele ce urmează. Dacă este să aşezăm în contextul politico-diplomatic
al vremii misiunea lui Dumitrache Chiriţă la curtea hanului, pentru a-i
înţelege obiectivele, atunci putem trage concluzia că principalul ei
scop a fost atragerea tătarilor într-o alianţă militară menită să îl alunge
pe Mihai Viteazul din Moldova 20 . Obiectivele încredinţate nu au fost
atinse însă decât pe jumătate: tătarii au fost de acord cu înlăturarea lui
Mihai Viteazul, dar au amânat trimiterea trupelor, astfel încât succesul
campaniei polone din Moldova şi apoi al celei din Ţara Românească
au fost facilitate mai mult de răscoala nobilimii transilvănene, decât de
ajutorul militar al tătarilor. Când, în cele din urmă, tătarii consimţeau
să se pună în mişcare, ajutorul lor era privit de către poloni mai
curând ca o ameninţare, motiv pentru care cancelarul Zamoyski se şi
grăbea să îl aşeze pe Simion Movilă pe tronul Ţării Româneşti 21 .
Aşadar în locul unei alianţe ofensive, marele postelnic a reuşit să
obţină de facto o neutralitate binevoitoare din partea tătarilor, ceea ce
în final i-a permis lui Simion Movilă să îşi vadă împlinită dorinţa de a
urca pe tronul Basarabilor 22 . Acest final fericit pentru Simion Movilă
a contribuit şi el, cu siguranţă, la munificenţa de care s-a bucurat
Dumitrache Chiriţă din partea domnitorului.
Nu la fel de multă credinţă pare să-i fi arătat însă şi fiului lui
Simion Movilă, Mihail, în ciuda faptului că acesta din urmă scria, la 15
octombrie 1607, că „acest credincios boier al nostru, pan Dumitrache
Chiriţă mare postelnic, a slujit mai înainte sfânt răposatului părinte al
domniei mele, Simion Moghilă voievod, iar azi slujeşte şi nouă drept
şi credincios” 23 . Observaţia este justificată de constatarea că la 30
iunie 1608 marele postelnic se afla în Moldova, achiziţionând o selişte
din ţinutul Tigheci, în vreme ce Mihail Movilă, înfrânt de vărul său
20 A se vedea P. P. Panaitescu, Mihai Viteazul, ediţie îngrijită, postfaţă şi

bibliografie de Cristina Antim Bobicescu, cuvânt înainte de Şerban
Papacostea, Bucureşti, 2002, p. 223.
21 I. Corfus, op. cit., p. 165.
22 A se vedea scrisoarea lui Ieremia Movilă către Jan Zamoyski, din 16
septembrie 1600, la P. P. Panaitescu, Documente privitoare la istoria lui Mihai

Viteazul, Bucureşti, 1936, p. 129.
23 DIR, A, veacul XVII, vol. 2, pp. 128-129, nr. 158.
Constantin, îşi petrecea ultimele luni din viaţă în exil, la curtea

domnului muntean Radu Şerban 24 . Se poate trage de aici concluzia că,
foarte probabil, în cursul confruntărilor dintre cele două văduve ale
fraţilor Movilă, marele postelnic a schimbat tabăra, trecând de partea
lui Constantin, fiul lui Ieremia. Nu este exclus chiar ca el să fi jucat un
anumit rol în înfrângerea lui Mihail Movilă şi a mamei sale, Marghita,
întrucât în timpul domniei sale, Constantin Movilă şi-a manifestat în
mod constant recunoştinţa faţă de el, păstrându-l în dregătoria de
mare postelnic, dăruindu-i câteva sate şi întărindu-i alte numeroase
sate şi părţi de sate cumpărate. La rândul său, marele postelnic s-a
dovedit a fi un sfetnic credincios, ajutându-şi domnul în două rânduri
cu câte 1000 de galbeni. Aşa se explică de ce în unele dintre
documentele ulterioare care se referă la satul Vânători, se spune că
marele postelnic l-a ajutat pe Constantin Movilă cu 1000 de galbeni 25 ,
în vreme ce în altele se vorbeşte despre 2000 de galbeni 26 . Domnul îl
va răsplăti ulterior pentru acest ajutor, dăruindu-i în contul celor 2000
de galbeni trei sate: Sencăuţi 27 , Pipereşti 28 şi Vânători 29 .
24 N. Iorga, Doamna lui Ieremia vodă, p. 17; C. Rezachevici, Politica internă şi
externă a Ţărilor Române (I), p. 20; Paul Păltănea, Hatmanul Isac Balica şi moşiile
sale, în „Arhiva Genealogică”, VII (XII), nr. 1-4, 2000, p. 248.
25 Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, vol. XXI, (1632-1633), vol.
întocmit de Constantin Cihodaru, Ioan Caproşu, Leon Şimanschi, Bucureşti,

1971, p. 534, nr. 424 (în continuare: DRH, A); ibidem, vol. XXV, (1639-
1640), vol. întocmit de Nistor Ciocan, Dumitru Agache, Georgeta Ignat,
Marius Chelcu, Bucureşti, 2003, p. 256, nr. 257, pp. 259-260, nr. 259.
26 Ibidem, vol. XXI, p. 544, nr. 433; ibidem, vol. XXII, p. 25, nr. 23, p. 91, nr.
80, p. 132, nr. 122; ibidem, vol. XXIII, (1635-1636), vol. întocmit de L.
Şimanschi, N. Ciocan, G. Ignat, D. Agache, Bucureşti, 1996, p. 138, nr. 126,
p. 78, nr. 68; ibidem, vol. XXV, p. 121, nr. 108.
27 Moldova în epoca feudalismului, vol. III, Documente slavo–moldoveneşti, 1601-
1640, vol. întocmit de D. M. Dragnev, A. N. Nikitici, L. I. Svetlicinaia, P. V.

Sovetov, Chişinău, 1982, p. 62, nr. 24 (act din 15 august 1609); DIR, A,
veacul XVII, vol. 2, pp. 241-242, nr. 313 (act din 16 august 1609).
28 Ibidem, p. 242; Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, vol. I, Acte interne,
(1408-1660), vol. întocmit de I. Caproşu şi Petronel Zahariuc, Iaşi, 1999, p.

336, nr. 253 (act din 8 aprilie 1635).
29 DIR, A, veacul XVII, vol. 2, pp. 182-183, nr. 240 (act din 10 octombrie
1608); ibidem, vol. 4, pp. 463-464, nr. 583 (act din 14 aprilie 1620).
Tot o dovadă de credinţă poate fi considerată şi implicarea

marelui postelnic în episodul care l-a avut drept protagonist pe
cumnatul său, Vasile Lozonschi, fratele doamnei Elisabeta, cel care a
devastat cu oştenii săi o serie de sate din Polonia şi l-a agresat pe
episcopul Mitrofan al Romanului. Constrânşi de marii boieri să
adopte măsuri radicale împotriva unui membru al propriei familii,
doamna Elisabeta şi tânărul domn Constantin au reuşit să salveze atât
viaţa lui Vasile Lozonschi, cât şi aparenţele, graţie lui Dumitrache
Chiriţă care şi-a asumat misiunea de a-şi anunţa cumnatul în legătură
cu primejdiile care îl pândeau. În acest fel, Vasile Lozonschi a putut
ajunge sub protecţia starostelui de Felin, Ştefan Potocki, soţul Mariei
Movilă, iar doamna Elisabeta împreună cu fiul său Constantin au fost
scutiţi de suspiciunile marilor boieri, dar şi de cele ale autorităţilor
polone. Trecând responsabilitatea pe umerii marelui postelnic, cei doi
puteau cere şi chiar spera la un ajutor din partea regelui Sigismund al
III-lea împotriva turcilor şi tătarilor, care îl aduceau în ţară pe Ştefan
Tomşa al II-lea, aceasta în ciuda faptului că problema nu fusese nici
pe departe rezolvată conform instrucţiunilor date de regele polon 30 .
Revenind la cariera lui Dumitrache Chiriţă, trebuie spus că
ultima dată la care îl aflăm printre membrii Sfatului domnesc este 17
decembrie 1611, când îi erau întărite câteva ocini cumpărate 31 . La
câteva zile după acest moment, avea loc instalarea lui Ştefan Tomşa al
II-lea, numit de Poartă în locul lui Constantin Movilă încă din
noiembrie 32 . După cum se ştie, Movileştii s-au retras în primă fază în
cetatea Hotinului, ceea ce, cu siguranţă, a atras după sine şi refugierea
lui Dumitrache Chiriţă 33 . A urmat apoi refugiul în Polonia, la Uście 34 ,
pentru doamna Elisabeta, respectiv la Cameniţa 35 , pentru cei mai
30 I. Corfus, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone. Secolul
al XVII-lea, Bucureşti, 1983, p. 64, nr. 29, pp. 68-71, nr. 30.
31 DIR, A, veacul XVII, vol. 3, pp. 39-40, nr. 64-65.
32 N. Iorga, Doamna lui Ieremia vodă, p. 17; Aurel Iacob, Ştefan Tomşa al II-lea
înainte de domnie, în „Istros”, XII, 2005, p. 185.

33 A se vedea şi N. Iorga, Doamna lui Ieremia vodă, p. 17.
34 Ibidem, p. 20.
35 M. Costin, op. cit., p. 58; I. Corfus, Documente privitoare la istoria României
culese din arhivele polone. Secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, Bucureşti, 2001, p.

186, nr. 89.
mulţi dintre boierii care au însoţit-o 36 . La Cameniţa, se pare însă că

marele postelnic a avut de suferit de pe urma episodului Vasile
Lozonschi, întrucât, în aprilie 1612, se ştia la Constantinopol că un
Palelolog din anturajul lui Constantin Movilă a fost arestat de oamenii
regelui polon. Dat fiind faptul că Dumitrache Chiriţă era cel mai
important Paleolog din preajma fostului domn, în mod firesc prima
opţiune pentru identificarea celui reţinut de autorităţile polone se
îndreaptă către el, aceasta cu atât mai mult cu cât am văzut că existau
şi motive pentru o astfel de măsură. Informaţia este prezentă într-un
raport al reprezentantului veneţian la Poartă, în care se mai afirmă că
otomanii îl doreau şi ei pe cel reţinut la Cameniţa, motiv pentru care
întreprindeau demersuri pentru a le fi predat în viaţă 37 . Nu ştim dacă
a fost închis efectiv în Polonia şi, eventual, cât a stat în detenţie, însă
este foarte probabil că legăturile de rudenie cu familia Movileştilor şi,
prin ea, cu marea nobilime polonă, l-au salvat, în cele din urmă, pe
Dumitrache Chiriţă atât de judecata regelui polon, cât şi de soarta pe
care i-o pregăteau otomanii 38 . Nu a fost totuşi decât o amânare a
întâlnirii cu destinul, pentru că în vară a avut loc tentativa Movileştilor
de reluare a tronului Moldovei, soldată cu catastrofa de la Cornul lui
Sas. Ignorând avertismentele lui Nestor Ureche, rămas la Cameniţa,
fostul mare postelnic a revenit şi el în Moldova, alături de ceilalţi
partizani ai „casei Ieremiei vodă”, pentru a-şi găsi aici sfârşitul.
Moartea lui este succint descrisă într-un act din 1 februarie 1617, în
care se spune că „s-a ridicat cu mare mulţime de leşi, cazaci cu
Constantin voievod şi au venit asupra lui Ştefan voievod Tomşevici şi
asupra ţării acesteia, când s-a făcut mare război cu ei la Cornul lui Sas,
între Prut şi între Jijia, când au pierit şi ei înşişi cu toată oastea lor,
36 N. Iorga, Doamna lui Ieremia vodă, p. 20.

37 E. de Hurmuzaki, Documente, vol. IV/2, (1600-1650), Bucureşti, 1884, p.
333, nr. CCCXLVIII; a se vedea şi N. Iorga, Doamna lui Ieremia vodă,
Apendice II, nr. XIII, p. 39, cu un raport al ambasadorului olandez, din 12
ianuarie 1613, în care este confirmată această informaţie.
38 Idem, Les grandes familles byzantines et l’idée byzantine en Roumanie, în „Bulletin
de la Section Historique de l’Académie Roumaine”, XVIII, 1931, p. 10, care

nu se îndoieşte de faptul că otomanii urmau să îl execute în aceeaşi manieră
în care îl suprimaseră pe Mihai Cantacuzino Şeytanoğlu.
unde şi oasele lor zac aevea de faţă în veşnică mărturie” 39 . Judecând

doar după aceste afirmaţii, s-ar putea spune că Dumitrache Chiriţă şi-
a pierdut viaţa pe câmpul de luptă 40 . Conform însă unui alt izvor – un
raport întocmit de ambasadorul olandez la Poartă, la 12 ianuarie 1613
–, el a fost capturat de Ştefan Tomşa al II-lea, alături de ceilalţi mari
boieri din tabăra Movileştilor. Acelaşi raport adaugă informaţia
potrivit căreia marele postelnic a încercat să îşi negocieze iertarea,
oferind pentru aceasta o sumă imensă: 100 000 de galbeni. Cruntul
domn s-a arătat însă de neînduplecat, astfel încât Dumitrache Chiriţă
Paleologul a fost executat, iar capul i-a fost trimis la
Constantinopol 41 . Informaţiile prezente în raportul olandez par a fi
confirmate şi de cronica mitropolitului Matei al Mirelor, în care se
spune că pe boierii din jurul Movileştilor „îi ajunse în fine blestemul
lui Dumnezeu, de-i prinseră vii şi-i aduseră legaţi înaintea lui Ştefan,
care-i mustra înfricoşatu şi nu vru să primească aurul şi mărgăritarele ce-i
oferea ca să le lase vieţile [s. n.], ci-i trimise pe toţi să le taie capul” 42 .
Aşadar, deşi nu îi menţionează numele în mod expres, se prea poate
ca textul cronicii să se refere în primul rând la cazul lui Dumitrache
Chiriţă. În cele din urmă, informaţia legată de executarea sa este
confirmată şi de un document intern, emis de cancelaria lui Gheorghe
Ghica, în care se spune despre fostul mare postelnic că „a plătit cu
capul” pentru vina pe care a avut-o faţă de Ştefan Tomşa al II-lea 43 .
Profilul moral. Asemenea majorităţii boierilor vremii, marele
postelnic a fost un om pios, care şi-a manifestat în mod ostentativ
ataşamentul faţă de Biserică şi de valorile sale. Trebuie subliniat însă
că această concluzie nu rezultă neapărat din reconstituirea activităţii
39 DIR, A, veacul XVII, vol. 4, p. 92, nr. 129; o variantă ceva mai scurtă în
ibidem, p. 57, nr. 83.

40 Opinie acreditată, de pildă, de autorii rezumatului unui act de cancelarie
din 17 octombrie 1616 (a se vedea CDM, vol. I, p. 385, nr. 1704).

41 N. Iorga, Doamna lui Ieremia vodă, Apendice II, nr. XIII, pp. 39-40.
42 Matei al Mirelor, Istoria celor petrecute în Ţara Românească. Începând de la Şerban
Voevod până la Gavril Voevod, în Al. Papiu Ilarian, Tesaur de monumente istorice
pentru România, vol. I, Bucureşti, 1862, p. 338.
43 Paul Mihail, Documente şi zapisuri moldoveneşti de la Constantinopol (1607-1806),
Iaşi, 1948, pp. 49-50, nr. 37; CDMS, vol. I, p. 248, nr. 760.
sale ctitoriceşti în raport cu Biserica din Moldova. Susţinem aceasta

întrucât nu a reuşit să ridice nici o biserică 44 , iar din datele pe care le
cunoaştem rezultă că nici danii prea multe nu a făcut. Ştim doar că a
dăruit mănăstirii Golia, devenită metoh al mănăstirii Vatoped de la
Muntele Athos, satele Vânători 45 şi Cereşnovăţ 46 , precum şi mai
multe părţi din satul Stângăceni 47 ; de asemenea, că a făcut cel puţin o
danie, probabil în bani, mănăstirii Sosinou din Epir 48 . Încheierea
formulată mai sus se justifică prin alte considerente. În primul rând
trebuie menţionată prezenţa numelui său în pomelnicul breslei
blănarilor şi cojocarilor din Suceava 49 , o organizaţie care a reprezentat
la origini o formă de asociere destinată apărării credinţei ortodoxe.
Structurată foarte probabil după modelul frăţiilor din Vilna şi Liov
(Lwów) 50 , această breaslă creată la finele secolului al XVI-lea 51 a
funcţionat în acelaşi timp şi ca un mecanism de asistenţă socială
pentru membrii săi aflaţi în dificultate, ea propunându-şi să ofere
44 Istoricul N. Stoicescu i-a atribuit ctitorirea vechii biserici din Gâşteni,

com. Răcăciuni, jud. Bacău (idem, Repertoriul bibliografic al localităţilor şi
monumentelor feudale din Moldova, Bucureşti, 1974, p. 947). Cercetările cele mai
recente, întreprinse de Voica Maria Puşcaşu, au ajuns însă la concluzia că
biserica respectivă a fost ridicată abia în jurul anului 1720; prin urmare
ipoteza trebuie exclusă (a se vedea eadem, Actul de ctitorire ca fenomen istoric în
Ţara Românească şi Moldova până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Bucureşti,
2001, Anexa 1, p. 329, nr. 2085). De altfel, satul cu pricina nu a intrat în
patrimoniul lui Dumitrache Chiriţă, el fiind stăpânit în epocă de alţi boieri.
45 DRH, A, vol. XIX, vol. întocmit de H. Chircă, Bucureşti, 1969, p. 201, nr.
161.
46 CDMS, vol. I, p. 220, nr. 665.
47 Ibidem.
48 Lidia Cotovanu, Le diocèse de Dryinoupolis et ses bienfaiteurs de Valachie et de
Moldavie. Solidarités de famille et traits identitaires multiples (XVIe–XVIIe siècles), în

Contribuţii privitoare la istoria relaţiilor dintre Ţările Române şi Bisericile răsăritene în
secolele XIV–XIX, vol. editat de P. Zahariuc, Iaşi, 2009, p. 253.
49 Suceava. File de istorie. Documente privitoare la istoria oraşului (1388-1918), vol. I,
vol. întocmit de Vasile Gh. Miron, Mihai Ştefan Ceauşu, I. Caproşu, Gavril
Irimescu, Bucureşti, 1989, p. 330.
50 Eugen Pavelescu, Economia breslelor în Moldova, Bucureşti, 1939, p. 59.
51 Ibidem, p. 73.
termenului „frate”, prin care erau desemnaţi aceştia din urmă, sensul
dat de Evanghelie 52 . Un al doilea argument reiese din corespondenţa
pe care Dumitrache Chiriţă a întreţinut-o cu patriarhul Alexandriei,
Meletios Pigas, cel care îl înlocuia în anii 1597-1598 pe titularul
scaunului Patriarhiei constantinopolitane. Într-una dintre scrisori,
acesta din urmă i se adresează folosind apelativul άρχοντι 53 , ceea ce
ne trimite imediat cu gândul la marii protectori ai bisericii
constantinopolitane din a doua jumătate a secolului al XVI-lea. De
aici s-ar putea formula o ipoteză extrem de ispititoare: se prea poate
ca Dumitrache Chiriţă să fi fost unul dintre membrii Epitropiei
înfiinţate în anul 1564, care a susţinut şi dirijat activitatea Patriarhiei
constantinopolitane. În chiar anul înfiinţării, printre epitropi activa şi
un Constantin Paleologul 54 , poate o rudă mai apropiată sau mai
depărtată a boierului nostru. De altfel, legăturile lui Dumitrache
Chiriţă Paleologul cu Patriarhia ecumenică de la Constantinopol
răzbat şi dintr-un act intern de cancelarie, din care aflăm că după
moartea postelnicului, soţia sa a dăruit scaunului patriarhal trei fălci
de vie în Iaşi, pe Dealul Copoului 55 . Gestul poate fi dovada faptului
că văduva marelui postelnic înţelegea astfel să ducă până la capăt
sarcina la care se angajase soţul ei în timpul vieţii, de sprijinire a
acestei instituţii fundamentale a ortodoxiei. Statutul de protector al
bisericii pe care şi l-a asumat Dumitrache Chiriţă reiese şi dintr-un alt
document de cancelarie, în care găsim o informaţie potrivit căreia
călugării de la mănăstirea Râşca i-au dăruit acestuia satul Ustie din
ţinutul Orhei. Explicaţia daniei, prezentă în acelaşi document, este
aceea că monahii „au închinat acel sat Ustia lui Chiriţă postelnic
pentru multe nevoi şi greutăţi care căzuseră în ţara noastră a
Moldovei” 56 . Se subînţelege de aici faptul că mănăstirea s-a aflat în
52 Ibidem, pp. 45-46.

53 L. Cotovanu, op. cit., p. 253, nota 155.
54 N. Iorga, Bizanţ după Bizanţ, traducere de Liliana Iorga–Pippidi, postfaţă
de Virgil Cândea, Bucureşti, 1972, p. 112; vom vedea în cele ce urmează că

Dumitrache Chiriţă a avut şi alte rude în rândurile arhonţilor Patriarhiei.
55 Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, vol. I, p. 185, nr. 133.
56 DRH, A, vol. XXVI, (1641-1642), vol. întocmit de I. Caproşu, Bucureşti,
2003, p. 316, nr. 381.

dificultate în vremea Movileştilor, motiv pentru care a fost nevoită să

apeleze la un protector care să o ajute să facă faţă situaţiei.
Protectorul ales fost Dumitrache Chiriţă, iar ajutorul lui trebuie să fi
fost unul important, de vreme ce călugării au consimţit să-i închine
un sat, fapt mai puţin obişnuit pentru epoca respectivă. Calitatea de
bun creştin pe care marele postelnic a încercat să şi-o asume public,
transpare şi dintr-un alt gest nobil, pe care, de această dată, l-a
întreprins în Ţara Românească, pe când se afla în Sfatul lui Simion
Movilă. Este vorba despre demersurile foarte dificile, dacă este să
dăm crezare documentelor, întreprinse pentru a obţine răscumpărarea
din robie a jupâniţei Neaga, văduva marelui vornic muntean Mitrea
din Hotărani. Ce-i drept, în acest efort a beneficiat şi de sprijinul
domnului, care i-a dăruit jupâniţei captive jumătate din satul
Grozăveştii de Sus – jumătate pe care tot ea o vânduse anterior lui
Mihai Viteazul –, pentru ca Dumitrache Chiriţă să poată cumpăra
respectiva ocină şi să verse astfel banii necesari răscumpărării 57 . În
condiţii normale, gestul marelui postelnic nu ar putea fi considerat
decât unul motivat de raţiuni economice: el valorifica astfel o
oportunitate de a achiziţiona în mod facil o ocină. În condiţiile date
însă, în care situaţia politico–militară a ţării se putea schimba radical
de la o săptămână la alta, el ne apare mai degrabă drept unul cu
conotaţii morale, aceasta întrucât achiziţionarea unui sat în Ţara
Românească, în calitate de susţinător al Movileştilor, însemna
asumarea unui risc major: în cazul pierderii controlului asupra ţării,
banii investiţi ar fi fost pierduţi odată cu confiscarea satului de către
noul domn. Prin urmare, din punct de vedere strict economic, mult
mai indicată ar fi fost, probabil, păstrarea lichidităţilor, care puteau fi
uşor transportate înapoi în Moldova. Aceasta a fost de altfel şi
atitudinea adoptată de rudele jupâniţei Neaga, care fie nu au putut, fie
nu au dorit să cumpere ocina în cauză, după cum ne informează
aceleaşi documente citate. Marele postelnic a preferat totuşi să îşi rişte
57 Documente privind istoria României, B. Ţara Românească, veacul XVII, vol. 1, p.
13, nr. 12, pp. 25-26, nr. 30 (în continuare: DIR, B); Catalogul documentelor
Ţării Româneşti din Arhivele Statului, vol. II, (1671-1620), vol. întocmit de M.
Soveja, Doina Duca–Tinculescu, Reghina Dragomir, Bucureşti, 1974, p. 35,
nr. 25.
banii pentru salvarea Neagăi şi să cumpere o jumătate de sat pe care

ulterior, cu siguranţă, a şi pierdut-o. Am putea spune, aşadar, că avem
de-a face aici cu un nou gest creştinesc.
Imaginea ctitorului apărător al valorilor ortodoxiei este însă
contrabalansată de o acuzaţie care i se aduce în mod repetat în actele
interne: aceea că „după obiceiul celor puternici” şi-a însuşit „fără să
aibă nici o treabă” sate şi ocini ale altora. Un prim caz de acest fel se
găseşte într-un document din 26 martie 1642, în care se vorbeşte
despre o pricină judecată de Vasile Lupu între mănăstirea Râşca şi un
grup de răzeşi cu privire la dreptul de stăpânire asupra satului Ustie
din ţinutul Orhei 58 . Aici răzeşii împricinaţi afirmă că „le-a făcut lor
asuprire Chiriţă postelnic, în zilele lui Constantin Moghilă voievod, şi
le-a luat satul fără nici o treabă”. „Ancheta” întreprinsă din porunca
domnului a infirmat însă această acuzaţie, concluzia fiind aceea că
respectivul sat a fost dăruit mănăstirii în timpul domniei lui Petru
Şchiopul de către Iane (Cantacuzino) banul, iar ulterior mănăstirea l-a
închinat lui Dumitrache Chiriţă. O acuzaţie similară este consemnată
într-o altă carte de judecată de la Vasile Lupu, datată 15 aprilie 1644.
De această dată împricinaţii erau, pe de o parte, sluga domnească
Lupul Jeavrea şi rudele sale, cu toţii nepoţi ai lui Griga, iar de cealaltă
Toma Cantacuzino, ruda lui Dumitrache Chiriţă, obiect al disputei
fiind dreptul de stăpânire asupra unei treimi din satul Hăjdeiani. Cei
dintâi reclamau faptul că „Chiriţă Dumitrachi postelnic, după obiceiul
celor puternici, le-a împresurat-o şi nu are nici o treabă”, în vreme ce
Toma Cantacuzino se apăra invocând faptul că partea respectivă
fusese cumpărată de Dumitrache Chiriţă de la Vasile, fiul lui Griga,
nepotul lui Dinga 59 . Nici de data aceasta acuzaţia răzeşilor nu era una
îndreptăţită, întrucât tranzacţia fusese reală, aşa cum o demonstrează
actul de întărire emis de voievodul Constantin Movilă pentru această
cumpărătură, document ajuns până la noi 60 . În fine, avem şi o a treia
58 DRH, A, vol. XXVI, pp. 315-317, nr. 381.

59 Ibidem, vol. XXVII, (1643-1644), vol. întocmit de P. Zahariuc, Cătălina
Chelcu, M. Chelcu, Silviu Văcaru, N. Ciocan, Dumitru Ciurea, Bucureşti,
2005, pp. 270-271, nr. 294.
60 DIR, A, veacul XVII, vol. 2, pp. 331-332, nr. 445 (act din 29 noiembrie
1610).
situaţie de acest fel, ieşită la iveală în cadrul unui proces care i-a avut
drept protagonişti pe călugării de la mănăstirile Golia şi Agapia. Mărul
discordiei era, în acest caz, un vad de moară aflat în hotarul satului
Pipereşti, la confluenţa Bahluiului cu Jijia. Călugării de la Golia
susţineau, pe de o parte, că vadul le aparţine, întrucât acesta şi întreg
satul Pipereşti au fost primite de Dumitrache Chiriţă drept danie de la
Constantin Movilă, iar după moartea marelui postelnic ele au fost
dăruite mănăstirii de către jupâneasa acestuia 61 . De cealaltă parte,
călugării de la Agapia îşi susţineau propriul drept de stăpânire,
aducând în sprijinul lor mai multe acte de danie şi de întărire, emise
de domnitorii de la sfârşitul secolului al XVI-lea 62 . La 22 februarie
1656, pricina a intrat în atenţia domnului Gheorghe Ştefan, care le
dădea dreptate călugărilor de la Agapia, spunând că privilegiile
golăenilor sunt făcute „cu mare asuprire şi hicleşug şi nedreptate” de
către „Chiriţă postelnic şi de cneaghina lui” 63 . În viziunea domnului,
dovada o constituia faptul că pe lângă actul de danie de la văduva lui
Dumitrache Chiriţă, monahii golăeni aveau şi un act care atesta
cumpărarea vadului aflat în litigiu tocmai de la obştea călugărilor de la
Agapia, în timpul lui Gaşpar Graţiani. Contradicţia dintre afirmaţiile
celor două acte era evidentă, aşadar, iar soluţia domnească pare a se fi
impus de la sine. Gheorghe Ştefan nu ştia însă de existenţa actului din
16 august 1609, prin care lui Dumitrache Chiriţă şi cneaghinei sale le
era dăruit satul Pipereşti cu tot cu vadul de moară, act în care
Constantin Movilă face un scurt istoric al vadului în cauză. Aici se
spune că vadul a aparţinut fostului mitropolit Necanul (Nicanor), care
l-a primit de la Ieremia Movilă pentru a-şi face o moară. După ce
moara a fost pusă în funcţiune, iazul acesteia a inundat însă hotarele
61 Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, vol. I, p. 515, nr. 460: „iar după
aceea, târziu, după pieire[a] Chiriţii post[elnic], au dat Chiriţo[a]i satul

Chipereştii mănăstirii Golăi”.
62 Ibidem: „iar egumen[ul] de Agapie au arătat deresă pe acel vad de moară de
la Aron vodă, şi întăritură de la Mihai vodă, şi de la Irimie vodă, şi de la

Simion vodă, încă până au fost şi satul Chipereştii sat domnescu”.
63 Gh. Ghibănescu, Ispisoace şi zapise, vol. III/1, (1651-1663), Iaşi, 1910, pp.
67-68, nr. 47; P. Zahariuc, Ţara Moldovei în vremea lui Gheorghe Ştefan voievod
(1653-1658), Iaşi, 2003, p. 493.
satelor Pipereşti şi Tomeşti. Din acest motiv, după numai trei luni,
Ieremia Movilă a poruncit confiscarea vadului şi distrugerea iazului.
Reluarea vadului de către domn s-a făcut însă fără ca înaltul ierarh să
returneze actele de stăpânire, care, astfel, au rămas în posesia sa 64 . A
urmat actul de danie emis de Constantin Movilă în beneficiul lui
Dumitrache Chiriţă, act în care, pentru a preveni eventualele litigii
dintre fostul mitropolit şi noii stăpâni ai vadului, domnitorul a
introdus o clauză de anulare a actului emis de tatăl său 65 ; iar în cele
din urmă, dania văduvei postelnicului către mănăstirea Golia. Prin
urmare, vina pentru litigiul dintre cele două mănăstiri nu îi revenise
cneaghinei, şi cu atât mai puţin soţului ei, care era decedat la data la
care s-a săvârşit presupusul abuz! Sursa conflictului trebuie să fi fost
de fapt mitropolitul Nicanor (în fapt episcop de Roman, ajuns în mod
temporar locţiitor al scaunului mitropolitan), cel care a „uitat” să
returneze actele de stăpânire primite de la domnie. Spunem acest
lucru, întrucât despre acest înalt ierarh ştim că în toamna anului 1595
a fost depus din funcţie de Ieremia Movilă şi că s-a retras până la
sfârşitul vieţii la ... mănăstirea Agapia 66 . În aceste condiţii, nu e greu
să ne închipuim ce s-a întâmplat în realitate: fostul episcop şi-a
revărsat resentimentele asupra familiei Movileştilor şi, totodată,
asupra unuia dintre susţinătorii acesteia, dăruind actele de stăpânire
călugărilor de la Agapia, fraţii lui de chinovie. În momentul în care
aceştia din urmă şi-au făcut cunoscute pretenţiile asupra dreptului de
stăpânire, cei de la Golia au recurs probabil, în disperare de cauză, la
soluţia unui fals, ticluind o vânzare–cumpărare între ei şi monahii de
la Agapia. Aşa s-a ajuns la actul fals pe care îl invocă Gheorghe Ştefan
în hotărârea sa din 1656, hotărâre prin care se răstoarnă logica
64 DIR, A, veacul XVII, vol. 2, p. 242, nr. 313: „şi diresurile de la tatăl
domniei mele ce au făcut lui Necanul mitropolit, pe acea moară, au rămas la
dânsul”.
65 Ibidem: „de aceia, dacă se vor ivi în vreo oarecare vreme sau în oarecare
zile, să nu fie de credinţă, pentru că însuşi părintele domniei mele l-a fost dat
şi după aceia el însuşi a trimis şi l-a stricat când a văzut că strică hotarul celor
două sate şi a venit pâră”.
66 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Bucureşti, 1980, p.
466.
dreptăţii în cadrul acestui complicat litigiu 67 . Revenind însă la

aspectele care ne interesează aici în primul rând, respectiv persoana
lui Dumitrache Chiriţă şi reputaţia sa, putem concluziona că acuzaţiile
aduse fostului mare postelnic s-au dovedit încă odată a fi fost
neîntemeiate.
Din cele trei situaţii luate în discuţie rezultă, prin urmare, un
fapt cert şi anume că marele postelnic Dumitrache Chiriţă Paleologul
a căpătat în epocă o reputaţie negativă, de boier rapace, reputaţie pe
care, însă, circumstanţele fiecăruia dintre cazuri o infirmă. Care este
însă explicaţia acestui fapt? Ar putea fi vorba aici despre exagerări ale
boierimii de ţară scăpătate şi resentimentare? Posibil, numai că nu
trebuie uitat faptul că avem de-a face şi cu o învinuire similară adusă
de un domnitor! Prin urmare, un sâmbure de adevăr trebuie să existe
în această atitudine ostilă memoriei marelui postelnic.
În cele din urmă, confirmarea acestui bănuit adevăr ne este
oferită de un document din 25 aprilie 1632, emis de cancelaria lui
Alexandru Iliaş. Aici se spune că în zilele lui Constantin vodă Movilă,
Chiriţă postelnic „o au fost luat cu silă” jumătate de parte de ocină
din satul Ciripcăuţi, din ţinutul Soroca, de la Ciudin vistiernicel şi
fraţii săi, Coiliciu şi Burdugan 68 . De data aceasta nimic nu mai vine să
contrazică afirmaţiile incriminante, ceea ce înseamnă că imaginea
defavorabilă lăsată în urmă de marele postelnic era totuşi, măcar în
parte, întemeiată. Judecând după documentele păstrate, ea trebuie să
se fi cristalizat în cursul acelor adevărate campanii de achiziţionare a
satelor şi părţilor de sate aparţinând unor neamuri de răzeşi, pe care le
dezvăluie actele de cancelarie, campanii în cursul cărora, pe lângă
67 După pierderea cauzei, Gheorghe Ştefan se pare că le-a luat călugărilor de

la Golia toate actele de stăpânire, pentru a le da celor de la Agapia, întrucât,
la 30 august 1656, aceştia din urmă se aflau în posesia documentului de danie
dat de jupâneasa lui Dumitrache Chiriţă mănăstirii Golia. A urmat un nou
proces cu Constantin Ramandi, nepotul lui Dumitrache Chiriţă, în cursul
căruia urmaşul marelui dregător a renunţat la vad în favoarea mănăstirii
Agapia, în momentul în care a văzut actele de stăpânire ale acesteia (CDM,
vol. III, (1653-1675), vol. întocmit de M. Regleanu, D. Duca, Constanţa
Negulescu, Veronica Vasilescu, Cornelia Crivăţ, Bucureşti, 1968, p. 64, nr.
201).
68 DRH, A, vol. XXI, p. 37, nr. 37.
negocierea preţurilor de vânzare, marele postelnic trebuie să fi folosit

adesea şi metode samavolnice pentru a obţine ceea ce îşi dorea.
Familia. În marea lor majoritate, istoricii care i-au acordat
atenţie, într-un fel sau altul, marelui postelnic Dumitrache Chiriţă
Paleologul îl consideră fiul lui Manuil Paleologul, un negustor grec
din Constantinopol 69 , aşezat în Moldova la sfârşitul secolului al XVI-
lea. Despre acest Manuil, o relatare a unui sol polonez la tătari ne
spune că în anul 1602 era curtean al lui Ieremia Movilă şi că locuia în
Iaşi 70 . Informaţia despre locul său de reşedinţă se verifică, graţie unui
document din 18 aprilie 1609, prin care acelaşi Manuil lăsa mănăstirii
Golia nişte vii aflate la Şorogari 71 , în imediata vecinătate a Iaşilor, în
ţarina târgului. Prin urmare, amănuntele oferite de solul polon sunt
adevărate 72 . Alături de vii, Manuil mai avea însă „la locul din gios” o
grădină şi o prisacă cu 30 de stupi, care au primit aceeaşi destinaţie.
Actul citat reprezintă, fără îndoială, doar un extras din testamentul
său, care s-a păstrat sub formă de rezumat într-o hotarnică din secolul
al XVIII-lea. În aceste condiţii, nu este greu să presupunem că, de
vreme ce îşi făcea testamentul în 1609, Manuil Paleologul trebuie să fi
murit cam în acelaşi an. Am arătat însă mai sus că singura mănăstire
din Moldova care a beneficiat de generozitatea marelui postelnic a
fost tocmai Golia, iar în cele ce urmează vom vedea că şi soţia sa a
făcut danii repetate aceleiaşi comunităţi monahale. Prin urmare,
ipoteza filiaţiei lui Dumitrache Chiriţă din Manuil Paleologul este una
îndreptăţită. Istoricul I. C. Filitti, cel care s-a ocupat printre primii de
legăturile Paleologilor cu Ţările Române, îl consideră pe acest Manuil
69 Ioan C. Filitti, Arhiva Gheorghe Grigore Cantacuzino, Bucureşti, 1919, p. 284;
N. Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători, p. 322; Andrei Pippidi, Tradiţia

politică bizantină în Ţările Române în secolele XVI–XVIII, ediţia a II-a, revăzută
şi adăugită, Bucureşti, 2001, p. 266; L. Cotovanu, op. cit., pp. 252-253, nota
152.
70 Călători străini despre Ţările Române, vol. IV, vol. îngrijit de Maria Holban
(redactor responsabil), Maria Matilda Alexandrescu–Dersca Bulgaru, Paul

72 Ele au fost, totuşi, puse sub semnul îndoielii de Maria Magdalena Székely,
Paleologii din Moldova, în De potestate. Semne şi expresii ale puterii în Evul Mediu
românesc, Iaşi, 2006, p. 528.
fiul unui Muselim, atestat documentar în jurul anului 1561. Pe de altă

parte, acelaşi I. C. Filitti era de părere că Manuil a avut un frate, numit
Constantin Paleologul, personaj pe care izvoarele îl pun în relaţie de
rudenie cu renumitul „prinţ al grecilor” Mihai Cantacuzino, arhonte al
Patriarhiei. Mai precis, Constantin era unul dintre nepoţii acestuia din
urmă, nepot care, din cauza persecuţiilor unchiului său, a fost nevoit
să părăsească reşedinţa familiei Cantacuzino de la Anchialos pentru a-
şi căuta norocul printre tătari, în Crimeea 73 . Prin urmare, avem de-a
face aici cu doi fraţi descendenţi ai ilustrului neam al Cantacuzinilor,
dar care, în mod evident, preferau să poarte numele de Paleologu.
Explicaţia acestei situaţii nu a avut legătură cu conflictul dintre unchi
şi nepot, ci mai curând cu faptul că tatăl celor doi nepoţi va fi purtat
acest nume de familie. Cu alte cuvinte numele tatălui celor doi trebuie
să fi fost Muselim Paleologu 74 . Un personaj cu acest nume găsim într-
adevăr în cadrul genealogiei Cantacuzinilor. El a fost căsătorit cu una
dintre fiicele salvatorului bisericilor constantinopolitane din anul
1540, arhontele Dimitrie Cantacuzino 75 . Cum, însă, acesta din urmă a
fost în acelaşi timp şi tatăl lui Şeytanoğlu 76 , rezultă că ipoteza cu
privire la numele complet al lui Muselim este corectă, întrucât în acest
fel mama fraţilor Constantin şi Manuil Paleologu se dovedeşte a fi
fost una dintre surorile lui Mihai Cantacuzino Şeytanoğlu 77 , iar acesta
din urmă le era, într-adevăr, unchi. Preferinţa pentru numele purtat de
tatăl lor ne arată faptul că atât Manuil, cât şi Constantin îl considerau
mai important decât pe cel al mamei, ceea ce nu poate să însemne
decât un singur lucru şi anume că tatăl lor descindea din familia
imperială a Paleologilor. Concluzia este confirmată, de altfel, şi de una
73 I. C. Filitti, op. cit., p. 284; despre conflictul dintre cei doi, a se vedea şi
Ioan Mihai Cantacuzino, O mie de ani în Balcani. O cronică a Cantacuzinilor în
vâltoarea secolelor, traducere de Maria Şerbănescu şi Sabina Drăgoi, Bucureşti,
p. 121.
74 A se vedea I. C. Filliti, Recenzii şi note critice la lucrările altora, Bucureşti, 1937,
p. 62, care îl consideră pe Dumitrache Chiriţă Paleologul „scoborâtor din

Muselim Paleologu”.
75 I. M. Cantacuzino, op. cit., Planşe Genealogice, p. VI, Generaţia 14.
76 Ibidem, p. 108.
77 A se vedea şi I. C. Filitti, Arhiva Gheorghe Grigore Cantacuzino, p. 285.
dintre principalele surse ale istoriei familiei Cantacuzinilor, lucrarea

germanului Martin Crusius, cea care, dintre toţi Paleologii din
Constantinopolul epocii sale, îi considera autentici doar pe cei doi
fraţi 78 . Prin urmare, dacă este să ne întoarcem la Dumitrache Chiriţă
Paleologul, atunci putem conchide că avem în faţă un personaj cu o
ascendenţă cu adevărat ilustră 79 , el coborând prin bunicul său din
familia imperială a Paleologilor, iar prin bunică din familia imperială a
Cantacuzinilor 80 . Concluzia formulată aici vine să explice în cele din
urmă mai multe informaţii disparate pe care le găsim în izvoarele
vremii, dar care toate converg către aceeaşi realitate: originile nobile
ale lui Dumitrache Chiriţă Paleologul 81 . Ne referim aici în primul
rând la afirmaţia ambasadorului olandez la Poartă, potrivit căreia
acesta descindea „din neamul Paleologilor” 82 . Informaţia fusese
obţinută, fără îndoială, din capitala otomană, acolo unde se ştia foarte
bine cine era Dumitrache Chiriţă. Tot astfel se explică interesul
special pe care îl arătau otomanii pentru capturarea lui, după
refugierea în Polonia alături cu Constantin Movilă, iar mai târziu,
trimiterea capului său la Constantinopol: originile sale înalte şi gestul
de sfidare a Sultanului aduceau, în mod evident, atingere puterii Porţii
şi modului în care aceasta încerca să îşi proiecteze imaginea în ochii
supuşilor creştini sau în cei ai adversarilor europeni. Ascendenţa
78 Ibidem, pp. 284-285.

79 Concluzie intuită de N. Iorga, care îl considera „un alt membru al acestei
familii imperiale [a Paleologilor, n. n.]”, a se vedea idem, Bizanţ după Bizanţ,
p. 116.
80 Despre ascendenţa imperială a lui Mihai Cantacuzino Şeytanoğlu, a se
vedea Petre Ş. Năsturel, De la Cantacuzinii Bizanţului la Cantacuzinii turcocraţiei

şi ai Ţărilor Române, în „Arhiva Genealogică”, I (VI), nr. 1-2, 1994, pp. 171-
175; Şt. S. Gorovei, Continuitatea Cantacuzinilor: un punct de vedere, în „Arhiva
Genealogică”, I (VI), nr. 3-4, 1994, pp. 321-322; I. M. Cantacuzino, Noi
surprize în ascendenţa imperială a lui Mihai Cantacuzino Şeitanoglu, în „Arhiva
Genealogică”, VI (XI), nr. 1-4, 1999, pp. 151-156.
81 Potrivit lui N. Iorga, numele de „Chiriţă”, purtat de marele postelnic în
Ţările Române, ar proveni din turcescul „kirichdchi” şi ar fi însemnat în

epocă: „nobil” (idem, Les grandes familles byzantines, p. 10); o interpretare
apropiată a termenului se găseşte şi la L. Cotovanu, op. cit., pp. 253-254.
82 N. Iorga, Doamna lui Ieremia vodă, Apendice II, nr. XIII, p. 39.
imperială a lui Dumitrache Chiriţă era cunoscută însă foarte bine şi în

Moldova, după cum ne-o demonstrează chiar soţia sa. Într-un act de
danie din 22 martie 1620, care avea drept beneficiară mănăstirea
Vatoped de la Sfântul Munte, aceasta spune despre chinovia athonită
că „iaste de moşie moşului giupănu-mieu, lui Paleolog [s. n.]” 83 . Afirmaţia nu
îşi are sens decât în măsura în care marele postelnic descindea într-
adevăr din neamul împăraţilor Paleologi, întrucât despre aceştia din
urmă se ştie foarte bine că aveau acolo calitatea de ctitori 84 . Cum şi pe
marele postelnic l-am văzut ceva mai sus făcând danii la mănăstirea
Golia, adică la „Vatopedul din pământul Moldovei” 85 , rezultă foarte
clar faptul că Dumitrache Chiriţă Paleologul îşi asumase de fapt
misiunea de a continua din Moldova tradiţia ctitoricească a înaintaşilor săi.
În cele din urmă, trebuie menţionate sigiliile pe care atât marele
postelnic, cât şi soţia sa le-au folosit în epocă. În ambele cazuri avem
de-a face cu vulturul bicefal al împăraţilor bizantini, ţinând în gheare
spada şi buzduganul, iar între capete o coroană 86 . Ele se situează, din
punct de vedere cronologic, între sigiliul lui Mihail Cantacuzino
Şeytanoğlu 87 şi cele folosite de primii Cantacuzini din Moldova 88 ,
Toma şi Iordache, nepoţii acestuia din urmă, în condiţiile în care
toate trei utilizează acelaşi vultur bicefal însoţit de coroana bizantină.
Prin urmare, legătura dintre cele cinci sigilii este evidentă, ea putând fi
susţinută şi explicată prin legăturile de rudenie pe care le-am văzut
deja între Dumitrache şi Mihail Cantacuzino sau le vom vedea, în cele
ce urmează, între Dumitrache şi nepoţii lui Şeytanoğlu.

84 A se vedea M. M. Székely, Paleologii din Moldova, p. 530, cu bibliografia din
aparatul critic.
85 Expresia îi aparţine medievistei ieşene M. M. Székely ( a se vedea ibidem, p.
531).
86 N. Iorga, Studii şi documente, vol. V, Cărţi domneşti, zapise şi răvaşe, Bucureşti,
1903, p. 82; Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, vol. I, p. 189, nr. 138; P.
Zahariuc, Observaţii asupra unor sigilii medievale moldoveneşti (I), în „Arhiva
Genealogică”, IV (IX), nr. 1-2, 1997, pp. 264-265, Planşa II, nr. 34-35.
87 N. Iorga, Bizanţ după Bizanţ, p. 114.
88 P. Zahariuc, Observaţii asupra unor sigilii medievale (I), p. 264.
Soţia marelui postelnic se numea Maria, însă unele documente

îi spun Marica, Mărica, Măriica, Măricuţa sau simplu Chiriţoaia. Maria
avea şi ea origini greceşti, fiind fiica panului Gheorghe Kataratos – un
grec aşezat cu reşedinţa în satul Lozna (de unde numele Izlozeanu sau
Lozonschi), ajuns pârcălab de Hotin 89 în timpul domniei lui Ieremia
Movilă – şi al unei cneaghine Cârstina 90 . În aceste condiţii, Maria
Chiriţoaie se dovedeşte a fi fost soră cu Elisabeta, doamna lui Ieremia
Movilă 91 . Aşadar, în urma căsătoriei cu Maria, Dumitrache Chiriţă a
devenit cumnatul lui Ieremia şi unchiul lui Constantin Movilă. De
altfel, în unele documente, acesta din urmă o şi numeşte pe cneaghina
marelui postelnic „mătuşa domniei mele” 92 .
După moartea lui Dumitrache Chiriţă, Maria a rămas opt ani în
Polonia, după cum afirmă ea însăşi în câteva ocazii 93 , perioadă în care
s-a distanţat treptat de curtea surorii sale. În 1613, se afla la Cameniţa,
împreună cu o mică suită, formată probabil din mai multe slugi, în
vreme ce sora ei, doamna Elisabeta, se stabilise la reşedinţa de pe
moşia Uście, de la graniţa polono–moldoveană. Dintr-o scrisoare dată
la 7 iunie acelaşi an, aflăm că Elisabeta Movilă îi dăduse sarcina de a le
trimite membrilor stavropighiei din Liov sumele de bani pe care
aceştia din urmă le ceruseră în mod repetat pentru terminarea bisericii
lor 94 . La finele anului 1615, doamna Elisabeta revenea în Moldova, în
89 Sever Zotta, Doamna Elisaveta a lui Ieremia Movilă voievod a fost fiica lui
Gheorghie pârcălab de Hotin, în „Arhiva Genealogică”, II, 1913, p. 178-179; N.

Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători, p. 307; Moldova în epoca feudalismului, vol.
III, p. 62, nr. 24; Şt. S. Gorovei, Buzul pârcălab şi Gheorghe pârcălab de Hotin, în
„Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie «A. D. Xenopol» din Iaşi”,
XIX, 1982, pp. 664-670.
90 DIR, A, veacul XVII, vol. 4, p. 320, nr. 399; N. Stoicescu, Dicţionar al
marilor dregători, p. 307; M. M. Székely, Înrudirile doamnei Elisabeta Movilă, în De

potestate, pp. 519-524.
91 S. Zotta, Ştiri noi despre Movileşti, în „Arhiva Genealogică”, II, 1913, p. 230;
CDMS, vol. I, p. 140, nr. 367; N. Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători, p.

322.
92 DIR, A, veacul XVII, vol. 2, p. 183, nr. 240, p. 241, nr. 313.
93 Ibidem, vol. 4, p. 427, nr. 553, p. 428, nr. 554, p. 466, nr. 587, p. 466, nr.
588, p. 467, nr. 589.

94 E. de Hurmuzaki, Documente, supl. II, vol. 2, pp. 375-376, nr. CXCI.
urma ginerilor săi, Mihail Wiszniewiecki şi Samuil Korecki, cei care

reuşeau să-l detroneze pe Ştefan Tomşa al II-lea, pentru a-l instala în
locul lui pe tânărul Alexandru Movilă. Reuşita a fost însă vremelnică,
pentru că după numai opt luni a venit cel de-al doilea dezastru militar
al „casei Ieremiei vodă” – bătălia de la Drăcşani – şi, totodată,
stingerea ei 95 . Văduva marelui postelnic nu şi-a mai însoţit însă sora
în noua ei aventură politică, preferând să rămână în Polonia, fie la
Cameniţa, fie la Buczacz, în compania rudelor sale localnice.
Revenirea în ţară a avut loc, foarte probabil, după urcarea lui Gaşpar
Graţiani pe tronul Moldovei. În anii 1619-1620, Maria s-a numărat
printre beneficiarii politicii acestui domn, interesat să restituie
boierimii filopolone a Movileştilor satele confiscate pentru hiclenie de
Ştefan Tomşa al II-lea 96 . După ce a reuşit să recupereze averile
familiei, între lunile martie şi mai ale anului 1620 o vedem
desfăşurând o activitate intensă: ea vinde sate şi părţi de sate, dar, mai
ales, face donaţii mănăstirilor şi slugilor. Într-unul din actele de
cancelarie care îi atestă activitatea ctitoricească, găsim o informaţie
din care rezultă că în acest răstimp ea a mai avut o preocupare
notabilă: a ridicat în incinta mănăstirii Golia un aşezământ spitalicesc
destinat îngrijirii locuitorilor săraci din Iaşi. Documentul în cauză,
emis de cancelaria lui Gaşpar Graţiani, la 12 aprilie 1620, vorbeşte
despre jumătate din satul Movileni pe care cneaghina a dăruit-o „ca să
fie la bolniţă care au făcut-o pentru săracii calici la sfânta mănăstire” 97 .
Documentul ne dezvăluie, aşadar, complexitatea activităţilor cotidiene
ale cneaghinei Maria după întoarcerea în ţară, dar, în acelaşi timp,
constituie şi o elocventă dovadă a faptului că ea a înţeles să preia şi să
continue misiunea creştinească cu valenţe sociale pe care şi-o asumase
defunctul ei soţ în calitate de membru al Frăţiei ortodoxe sucevene.
95 N. Iorga, Doamna lui Ieremia vodă, pp. 23-26; C. Rezachevici, Politica internă
şi externă a Ţărilor Române (I), p. 22.
96 A se vedea N. Grigoraş, Contribuţii la cunoaşterea politicii domniei în Moldova
faţă de proprietatea funciară condiţionată (secolele XIV–XVII), în „Studii şi

cercetări ştiinţifice Iaşi. Istorie”, XII, fasc. 1, 1962, pp. 66-67; C. Rezachevici,
Politica internă şi externă a Ţărilor Române (I), p. 24.
97 Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, vol. I, p. 189, nr. 139; a se vedea şi
M. M. Székely, Paleologii din Moldova, p. 529.

Probabil că evenimentele care au prefigurat sfârşitul domniei

lui Gaşpar Graţiani au determinat-o pe cneaghină să se întoarcă în
Polonia. La 20 februarie 1625, ea se afla la Buczacz, la nepoata sa,
Maria Potocki, de unde făcea danii uneia dintre slugile sale 98 . În ciuda
faptului că se afla la distanţă, Maria Chiriţoaia a păstrat totuşi
legăturile cu Moldova şi cu rudele rămase în ţară. Dintr-un act intern
de cancelarie, emis la 17 octombrie 1669, aflăm de pildă că a dăruit
împreună cu nepotul său, Constantin Ramandi fost vistier, partea de
sus a satului Buhăeşti, cu vad de moară pe Jijia, călugărilor de la
mănăstirea Barnovschi. Dania trebuie să fi fost făcută cel mai
devreme prin anii 1626-1628, când a fost ridicat acest aşezământ
monahal 99 ; totodată, ea presupune existenţa unei înţelegeri între cei
doi, întrucât satul îi aparţinea cneaghinei, dar foarte probabil îl
administra Constantin Ramandi. La sfârşitul anul 1633, ea se afla tot
la Buczacz, de unde trimitea două scrisori în ţară: una prin care
mărturisea că a dăruit mănăstirii Bisericani satul Vânători 100 şi una
prin care îl ruga pe domnitorul Moise Movilă să ia act de dania sa
către mănăstire şi să-i restituie satul respectiv, întrucât acesta din
urmă fusese luat de la călugări de către predecesorii săi şi dat altora 101 .
Este locul să evidenţiem aici şi un alt amănunt interesant, care reiese
din textul uneia dintre cele două scrisori. Avem în vedere numele cu
care cneaghina semnează scrisoarea în cauză: „Măriia Buciaţca [s. n.],
cneghine răpăusa[ta]tului Chiriţei postelnic” 102 , nume care vine să ne
sugereze concluzia că, după întoarcerea în Polonia, ea se va fi stabilit
acolo, alături de rudele polone ale familiei Movileştilor.
Două acte emise în Ţara Românească de cancelaria lui Simion
Movilă, lasă să se înţeleagă că marele postelnic ar fi avut mai mulţi
copii, ambele vorbind despre „jupan Dumitrache Chiriţă mare
98 A. V. Sava, Documente privitoare la târgul şi ţinutul Orheiului, Bucureşti, 1944,

pp. 64-65, nr. 57; a se vedea şi S. Zotta, Ştiri noi despre Movileşti, p. 232, care îi
atribuie data de 20 februarie 1628.
99 N. Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităţilor şi monumentelor feudale din
Moldova, p. 436; A. Golimas, op. cit., pp. 88-89.

100 DRH, A, vol. XXI, pp. 546-547, nr. 434.
101 Ibidem, pp. 544-545, nr. 433.
102 Ibidem, p. 545.
postelnic şi cu fiii lui, câţi Dumnezeu îi va da” 103 . În realitate însă,

acesta nu a avut copii, după cum ne informează mai multe documente
din secolele XVII–XIX 104 , ceea ce nu poate să însemne altceva decât
că afirmaţiile din timpul domniei lui Simion Movilă priveau copiii pe
care i-ar fi putut avea Dumitrache Chiriţă. Concluzia care s-ar putea
trage de aici ar fi aceea că, la momentul daniilor, postelnicul era un
om în floarea vârstei, care, în mod normal, se aştepta să aibă urmaşi.
În ciuda faptului că marelui postelnic i-au lipsit copiii, trebuie
spus totuşi că o serie întreagă de documente lasă să se întrevadă
faptul că familia sa a fost una numeroasă, în componenţa ei intrând
mai mulţi fraţi şi surori, precum şi câţiva nepoţi. Despre existenţa
fraţilor şi a nepoţilor lui Dumitrache Chiriţă, ne vorbeşte chiar soţia
sa, cneaghina Maria, cea care, în două acte de danie emise pentru
mănăstirile Probota 105 şi Sf. Sava 106 , le adresează acestora, de fiecare
dată, câte o clauză prohibitivă: „pentru aceea nime să n-aibă a să
amesteca, nime dintru fraţii dum[i]salea a giupănu-meu, nici de
nepoţii dum[i]sale [...]”. Unii dintre fraţii lui Dumitrache erau născuţi,
se pare, înainte de 1575, când tatăl lor Manuil Paleologul trăia încă la
Constantinopol 107 . Cine sunt aceşti fraţi, nu se poate spune cu
certitudine, întrucât izvoarele cunoscute nu îi menţionează ca atare.
Ei pot fi totuşi căutaţi printre Paleologii atestaţi documentar în
Moldova la sfârşitul secolului al XVI-lea şi la începutul veacului
următor. Lista acestora este una destul de consistentă. Astfel, în anii
1592-1594 îl găsim pe un Constantin Sguromali Paleologul, negustor
şi dregător (postelnic), care l-a însoţit pe domnitorul Petru Şchiopul
103 DIR, B, veacul XVII, vol. 1, p. 13, nr. 12 (act din 5 mai 1601), p. 25, nr. 31
(act din 14 decembrie 1601).
104 Documente din Basarabia, adunate de Visarion Puiu, Constantin Tomescu,
Ştefan Berechet, Ştefan Ciobanu, Chişinău, 1928, p. 210, nr. CXV (act din 18
ianuarie 1777), p. 221, nr. CXIX (act din 3 august 1803); DRH, A, vol.
XXVII, p. 244, nr. 271 (act din 29 martie 1644); Documente privitoare la istoria
oraşului Iaşi, vol. II, Acte interne (1661-1690), vol. editat de I. Caproşu, Iaşi,
2000, p. 336, nr. 362 (act din 9 august 1671).
105 N. Iorga, Studii şi documente, vol. V, p. 82.
107 I. C. Filitti, Arhiva Gheorghe Grigore Cantacuzino, p. 284; N. Iorga, Bizanţ
după Bizanţ, p. 113.

în exilul său tirolez 108 , pentru ca în anul următor să avem atestat un

negustor ieşean, Nicolaos Paleologos 109 . În răstimpul 1599-1607,
actele interne şi externe îl atestă şi pe un Pavel Paleologul, dregător al
lui Ieremia Movilă, folosit de acesta din urmă în diverse scopuri
diplomatice, iar în 1610 găsim un al doilea negustor ieşean, pe nume
Gheorghe Paleologul 110 . În fine, nu este lipsit de interes să îl amintim
aici şi pe Alexandru Paleologul, un personaj pe care documentele
externe îl menţionează în calitate de sol al hanului tătar la curtea
împăratului Rudolf al II-lea, în anii 1598-1599 111 .
Dată fiind această listă de purtători ai numelui Paleologu, se
pune în mod firesc întrebarea: care dintre ei ar putea fi personajul sau
personajele căutate? Răspunsul credem că ar putea fi obţinut prin
eliminarea celor care nu se apropie în timp şi spaţiu ori prin
preocupări de Dumitrache Chiriţă. În primul rând, credem că trebuie
eliminat Alexandru Paleologul. Despre el, comisarii împăratului ştiau
că avea un frate mai mic, care trăia la curtea voievodului Moldovei 112 ,
drept pentru care unii istorici 113 l-au considerat frate cu Dumitrache
Chiriţă. Prin orientarea sa politică, Alexandru Paleologul ar fi intrat
108 E. de Hurmuzaki, Documente, vol. XI, (1517-1612), adunate, adnotate şi

publicate de N. Iorga, Bucureşti, 1900, p. 270, nr. CCCCV, pp. 425-426, nr.
DLXI, p. 439, nr. DLXXX, pp. 488-489, nr. DCVIII, p. 777, nr. CCLVI; N.
Iorga, Les grandes familles byzantines, pp. 9-10.
109 Idem, Studii şi documente, vol. XXIII, Acte străine din arhivele Galiţiei, vechii
Prusii şi Ţărilor de Jos, Bucureşti, 1913, p. 443, nr. CCCLXXXI; idem, Istoria
comerţului românesc, în idem, Opere economice, ediţie îngrijită de Georgeta
Penelea, Bucureşti, 1982, p. 548.
111 E. de Hurmuzaki, Documente, vol. III/1, (1576-1599), Bucureşti, 1880, p.
314, nr. CCXLI; ibidem, vol. III/2, (1576-1600), Bucureşti, 1888, p. 297, nr.
CCCXLII, p. 300, nr. CCCXLV, p. 316, nr. CCCLXXII; I. C. Filitti, Arhiva
Gheorghe Grigore Cantacuzino, p. 284; N. Iorga, Les grandes familles byzantines, pp.
8-9.
112 E. de Hurmuzaki, Documente, vol. III/1, p. 300, nr. CCXXXIV; ibidem,
vol. XII, p. 379, nr. DLXXI.

113 I. C. Filitti, Arhiva Gheorghe Grigore Cantacuzino, p. 284; Radu G. Păun, Les
grandes officiers d’origines gréco–levantine en Moldavie au XVIIe siècle. Offices, carrières

et stratégies du pouvoir, în „Revue des études Sud–Est européennes”, XLV, nr.
1-4, 2007, p. 168.
însă în contradicţie cu ceilalţi membri ai familiei, şi, cel mai important,

cu capul acesteia, Manuil Paleologul. În consecinţă, relaţia de rudenie
în care s-a aflat Alexandru Paleologul cu Dumitrache Chiriţă, credem
că era ceva mai îndepărtată. Mai precis, ce-i doi trebuie să fi fost veri
primari, după tată, în măsura în care Alexandru pare a fi, mai curând,
unul dintre fiii lui Constantin Paleologul 114 , cel refugiat la tătari, în
Crimeea, de teama preaputernicului său unchi, Mihail Cantacuzino.
De exclus din rândul rudelor apropiate ale lui Dumitrache Chiriţă,
credem că este şi Constantin Sguromali 115 . Dacă el ar fi aparţinut
familiei lui Manuil, ar fi trebuit ca după abdicarea lui Petru Şchiopul
să urmeze traseul polon al Movileştilor (cu care s-ar fi înrudit, prin
Dumitrache), şi nu pe cel tirolez al fostului domn. În plus, nici după
moartea lui Petru Şchiopul, Constantin nu avea intenţia de a reveni
alături de Movileşti, ci de a pleca la Veneţia 116 . Nici în legătură cu
Gheorghe Paleologul nu găsim (cel puţin deocamdată) prea multe
informaţii care să îl pună în relaţie cu Manuil sau cu Dumitrache
Chiriţă. Din singura sursă care îi atestă existenţa, desprindem totuşi
două elemente comune: asemenea lui Manuil, el rezida în Iaşi şi avea
îndeletniciri comerciale 117 . Ajungând cu discuţia la Nicolae Paleologu,
credem că începem să ne apropiem însă de persoana lui Dumitrache
Chiriţă. Principalul argument poate fi extras dintr-un act redactat în
Liov, la 19 iulie 1595, privitor la afacerile unui alt grec, din Bucureşti,
act în care acest nou Paleolog depunea mărturie de credinţă alături de
alţi conaţionali. Este vorba aici despre o listă cu nouă graeci ac
mercatores de Iassy, civitate Valachie: Dyma Balagora, Dymo Michel, Chrisso
Ianaki, Simotos Manoil, Bano Limidari, Ierosmoli Georgius, Paleologos
114 A se vedea şi N. Iorga, Les grandes familles byzantines, p. 8; idem, Bizanţ după
Bizanţ, p. 116. Despre Constantin, se ştie că a avut patru copii (a se vedea I.

M. Cantacuzino, O mie de ani în Balcani, p. 121), unul dintre ei fiind probabil
arhiepiscopul Paleologu pe care ţarul Rusiei îl trimitea într-o solie la Praga, în
anul 1603 (I. C. Filitti, Arhiva Gheorghe Grigore Cantacuzino, p. 284).
115 Opinia contrară la ibidem.
116 A se vedea scrisoarea din 11/21 iulie 1594 pe care o primeşte din partea
lui Gheorghe Chrisoverghi, în E. de Hurmuzaki, Documente, vol. XI, pp. 488-

489, nr. DCVIII.
117 M. M. Székely, Paleologii din Moldova, pp. 526-527.
Nicolaos, Lazar et Demetrius. Se poate lesne observa că în persoana lui

Nicolae avem atestat aici cu certitudine un Paleolog. În acelaşi timp,
însă, suntem de părere că nu greşim dacă extindem acest nume de
familie şi în contul celorlalţi doi martori din finalul listei, Lazar şi
Demetrius, întrucât din dreptul lor lipsesc numele de familie sau
locurile de origine, care vedem că sunt redate punctual în cazul tuturor
celor enumeraţi în sursa amintită. Cu alte cuvinte, numele de familie
Paleologos ar trebui tradus în acest caz prin Paleologii, ceea ce ar
presupune că după el ar urma numele de botez ale purtătorilor săi.
Argumentele avansate în sprijinul acestei ipoteze sunt sprijinite şi de
informaţia pe care ne-o furnizează un alt document, emis tot la Liov,
dar în 1587, în care găsim atestat un negustor Demetrio Paleologo, graeco.
Prin urmare, avem aici un negustor grec cu numele de Dimitrie
Paleologul atestat în acelaşi loc şi în aceeaşi epocă în care tot un
negustor grec pe nume Dimitrie depunea mărturie alături de Nicolae
Paleologul! Coincidenţa nu poate fi întâmplătoare! Dimpotrivă,
suntem convinşi că avem aici confirmarea faptului că negustorul
ieşean Dimitrie din 1595 era acelaşi cu Dimitrie Paleologul din 1587.
Şirul coincidenţelor nu se opreşte însă aici, pentru că despre
Dumitrache Chiriţă, viitorul mare dregător, ştim că era cunoscut şi el
în mediile negustoreşti din Liov, unde alte izvoare îl atestă
desfăşurând activităţi comerciale 118 . Cum nici în acest caz nu este de
acceptat o întâmplătoare potrivire de nume, credem că pe negustorul
Dimitrie Paleologul din 1587 îl putem identifica fără probleme cu
dregătorul Dumitrache Chiriţă şi cu negustorul ieşean Dimitrie din
1595. Dacă lucrurile stau astfel, atunci avem o legătură apropiată a lui
Dumitrache cu Nicolae Paleologul, dar şi cu Lazar, cel care, în actul
din 1595, era trecut între Nicolae şi Dimitrie, iar, în consecinţă,
trebuie să fi fost şi el tot un Paleolog. Prin urmare, dacă este să
tragem o concluzie preliminară, putem spune că avem suficiente
motive să credem că la 19 iulie 1595 se aflau la Liov trei negustori
greci din Iaşi, toţi trei purtând numele de familie Paleologu, iar unul
dintre ei este chiar Dumitrache Chiriţă Paleologul, viitorul mare
dregător. Ce poate să însemne această încheiere din punct de vedere
118 L. Cotovanu, op. cit., p. 253 cu nota 154.

genealogic? Răspunsul cel mai plauzibil este acela că cei trei erau
înrudiţi, fiind poate chiar fraţi 119 . În aceste condiţii, Nicolae şi Lazăr
ar putea fi chiar cei pe care îi vizează cneaghina Maria prin clauzele
prohibitive introduse în actele sale de danie. Ori, mai corect, unii
dintre ei, pentru că din lista Paleologilor din Moldova sfârşitului de
secol XVI şi începutului de veac XVII ne-a mai rămas de discutat un
caz, cel al lui Pavel Paleologul, pe care izvoarele interne îl apropie cel
mai mult de Dumitrache Chiriţă. În martie 1599, Pavel era trimis de
Ieremia Movilă în solie la Vilna, pentru a duce în Polonia informaţii
despre relaţiile domnului Moldovei cu Poarta 120 . În vara aceluiaşi an,
el a revenit în Polonia, unde acelaşi Ieremia Movilă l-a însărcinat să îl
reprezinte la nunta fiului marelui hatman al Lituaniei, Cristofor
Radziwiłł. Cu această ocazie, aflăm că polonezii îl considerau pe
Pavel Paleologul „om dintr-o familie strălucită [s. n.], iar ca valoare, un
tânăr oştean bun şi virtuos” 121 . În anul 1602, Pavel deţinea dregătoria
de pârcălab de Cotnari, calitate în care emitea cărţi de mărturie pentru
119 Se pare că în document mai avem de-a face cu cel puţin o familie de
negustori, dacă avem în vedere numele din lista de martori. Ne referim aici
în primul rând la cei doi Dima, Balagora (?) şi Michel (Mihail). Nu trebuie
pierduţi din vedere însă nici următorii doi – Chrisso Ianaki şi Simotas Manoil
–, întrucât primul dintre ei pare a fi Ianaki Simotas Chirigi, negustor
cunoscut în mediul Liovului, ajuns apoi curtean al lui Ieremia Movilă (N.
Iorga, Istoria comerţului românesc, p. 549). Dacă identificarea noastră este
corectă, atunci Manoil Simotas ar putea fi un frate sau o rudă apropiată a lui
Ianaki, alcătuind astfel cea de-a treia familie menţionată în document.
Prezenţa familiei Simotas în acest izvor (indiferent dacă Chrisso Ianaki este
identic cu Ianaki Simotas Chirigi sau nu) reprezintă un alt argument în
favoarea identificării lui Demetrius [Paleologo] cu Dumitrache Chiriţă,
întrucât acesta din urmă se înrudea cu familia Simotas, de vreme ce figurează
în pomelnicul mănăstirii Sosinou din Podgoriani, unde calitatea de ctitor
principal revenea lui Ianaki Simotas Chirigi, cel care a refăcut lăcaşul de cult
(a se vedea L. Cotovanu, op. cit., p. 253).
120 Elena Eftimiu, Câteva scrisori de la Ieremia Movilă, în „Revista Istorică”,
XVIII, nr. 4-6, 1932, p. 142 şi pp. 146-147, nr. VII.

121 I. Corfus, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone.
Secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1979, p. 398, nr. 208.

a adeveri tranzacţiile cu ocini încheiate înaintea scaunului său 122 şi

întreţinea corespondenţă cu autorităţile polone 123 . Câţiva ani mai
târziu, în 1607, îl regăsim în documente, menţionat ca fost dregător al
târgului Iaşi, ceea ce înseamnă că între timp a ocupat dregătoria de
vornic de târg 124 . Din această postură, el dăruia mănăstirii Golia două
vii aflate pe Dealul Şorogari 125 , de lângă Iaşi, două dugheni şi o casă
cu pivniţă aflate în târg 126 . Sintetizând aceste informaţii, se poate
lesne observa că cele mai multe dintre ele îl leagă pe Pavel Paleologul
atât de Dumitrache Chiriţă, cât şi de Manuil Paleologul, prezumtivul
tată al acestuia din urmă. Sunt evidente aici preocupările diplomatice
comune (mai ales legăturile cu Polonia); constatarea că toţi rezidau în
Iaşi 127 ; apoi viile pe care le aveau toţi trei în vecinătatea Iaşilor (pe
Dealurile Copoului şi Şorogarilor). Mai presus de toate, însă, trebuie
reţinute daniile pe care fiecare dintre ei le-a făcut mănăstirii Golia,
închinată la Vatoped, ceea ce ne demonstrează că toţi trei au avut
calitatea de ctitori la acelaşi lăcaş de rugăciune 128 . Ori acest fapt, după
cum bine se ştie, nu era deloc întâmplător, ci presupunea întotdeauna
existenţa unor legături de rudenie. În aceste condiţii, nu ne rămâne
decât să dăm curs unei ipoteze mai vechi 129 , care făcea din Pavel
Paleologul un frate al marelui postelnic Dumitrache Chiriţă, şi să
încheiem demersul de reconstituire a listei cu fraţii acestuia din urmă,

123 I. Corfus, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone.
Secolul al XVII-lea, p. 22, nota 1.
124 M. M. Székely, Paleologii din Moldova, p. 526.
126 Ibidem, p. 109, nr. 77.
127 Judecând după specificul dregătoriei sale, este de crezut că Dumitrache
Chiriţă a rezidat în apropierea domnului, la Curtea domnească [a se vedea N.

Stoicescu, Sfatul domnesc şi marii dregători din Ţara Românească şi Moldova (secolele
XIV–XVII), Bucureşti, 1968, p. 268], curte care trebuie să fi fost cea din
Iaşi, întrucât Movileştii au rezidat aici după 1606 ( a se vedea Vasile Neamţu,
Stabilirea capitalei Moldovei la Iaşi, în Istoria oraşului Iaşi, vol. I, redactori
responsabili: C. Cihodaru, Gh. Platon, Iaşi, 1980, p. 86).
128 A se vedea şi M. M. Székely, Paleologii din Moldova, p. 529.
129 A. Pippidi, op. cit., p. 266.
aşezându-l pe Pavel alături de ceilalţi doi Paleologi găsiţi în actele

polone, Nicolae şi Lazăr.
Dumitrache Chiriţă Paleologul a avut şi mai multe surori.
Numele uneia dintre ele a fost scos la iveală de o recentă cercetare
care i-a avut în centru atenţiei pe Paleologii din Moldova. Este vorba
despre Agafia, jupâniţa lui Dumitraşco Cujbă 130 . Legătura dintre
Dumitrache Chiriţă şi Agafia este făcută de Manuil Paleologul şi de ...
viile sale de la Şorogari, din care, la 12 martie 1639, vornicul Ionaşcu
Cujbă „sân lui Dumitraşco Cujbă şi a Agafii, fata lui Manole [s. n.]”
dăruia o falce ... mănăstirii Golia 131 . Aşadar, avem de-a face, din nou,
cu viile din ţarina Iaşilor şi cu danii făcute metohului moldav al
mănăstirii Vatoped. În aceste condiţii, relaţia de rudenie dintre cei doi
pare a se impune de la sine. Din actele de proprietate ale lui
Dumitrache Chiriţă, aflăm că acesta a mai avut două surori, ale căror
nume nu ne sunt însă cunoscute. Ştim totuşi că ambele au fost
căsătorite cu boieri greci şi că au lăsat în urmă trei fiii, care au
moştenit o mare parte a averii lui Dumitrache. Cel mai cunoscut
dintre ei a fost Constantin Ramandi, ajuns vistier la curtea lui
Gheorghe Ştefan, principalul beneficiar al averilor lăsate de fostul
mare postelnic 132 . Alţi doi nepoţi de soră au fost Constantin Celebi,
tatăl viitoarei capuchehaie Curt Celebi 133 , şi fratele acestuia, Perachi
Celebi 134 . În fine, trebuie menţionat tot aici marele stolnic Toma
Cantacuzino, care îl considera pe Dumitrache Chiriţă drept unchiul
130 M. M. Székely, Paleologii din Moldova, p. 527.

131 Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, vol. I, p. 361, nr. 280; în aceeaşi zi,
Ionaşcu Cujbă dăruia o altă falce de vie din Şorogari mănăstirii lui Aron
vodă (ibidem, nr. 361, nr. 279).
132 Documente din Basarabia, pp. 186-188, nr. CIV, pp. 208-211, nr. CXV, pp.
217-223, nr. CXIX; CDM, vol. IV, (1676-1700), vol. întocmit de M.

Regleanu, D. Duca–Tinculescu, V. Vasilescu, C. Negulescu, Bucureşti, 1970,
p. 117, nr. 449. Pentru detalii despre acest boier, a se vedea P. Zahariuc, Ţara
Moldovei în vremea lui Gheorghe Ştefan voievod, pp. 435-436, nota 420.
133 DIR, A, veacul XVII, vol. 4, p. 297, nr. 364; C. A. Stoide, Curt Celebi, în
„Revista Critică”, X, nr. 1, 1936, p. 35; N. Stoicescu, Dicţionar al marilor

dregători, p. 159.
134 DRH, A, vol. XXI, p. 37, nr. 37.
său 135 . Analizând curgerea generaţiilor în neamul Cantacuzinilor, se

poate constata că relaţia de rudenie dintre cei doi nu era chiar cea
pretinsă de marele stolnic. Fiu al lui Andronic Cantacuzino 136 , Toma
îi era mai curând văr de-al doilea, întrucât bunicul său patern, Mihai
Cantacuzino Şeytanoğlu, fusese frate cu bunica maternă a marelui
postelnic Dumitrache Chiriţă. Trebuie spus totuşi că cele două grade
de rudenie evidenţiate aici nu se exclud, întrucât în societatea
moldovenească a secolului al XVII-lea se pare că exista acest obicei ca
verii mai vârstnici să fie consideraţi unchi 137 . Dacă lucrurile au stat
astfel, atunci alături de Toma Cantacuzino ar trebui să-l includem
printre „nepoţii” lui Dumitrache şi pe celălalt Cantacuzin din
Moldova primei jumătăţi a secolului al XVII-lea, Iordache mare
vistier, fratele lui Toma. Un act de cancelarie din 9 august 1671 ne
spune însă că fraţii Cantacuzino se înrudeau şi cu Maria, cneaghina lui
Dumitrache Chiriţă, ei numărându-se printre rudele „mai aproape”
ale acesteia 138 . Legătura cu Maria trebuie să fi fost făcută prin
căsătoriile încheiate de cei doi Cantacuzini cu două nepoate ale lui
Ion Prăjescu, cumnatul lui Ieremia Movilă şi, implicit, al surorii
Mariei, doamna Elisabeta Movilă 139 . Aşa se explică şi prezenţa
135 Ibidem, vol. XXVII, p. 270, nr. 294, p. 272, nr. 295.
136 N. Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători, p. 361; I. M. Cantacuzino, O mie
de ani în Balcani, pp. 129-130.
137 A se vedea cazul lui Miron Barnovschi, care în unele documente apare
drept văr la hatmanului Isac Balica, în vreme ce el însuşi îl declara pe acesta

din urmă drept unchi [la Şt. S. Gorovei, „Nepoţii Balicăi”, „seminţenia
Movileştilor”, în „Arhiva Genealogică”, I (VI), nr. 3-4, 1994, p. 129]. Se pare
însă că obiceiul funcţiona şi în sens invers, astfel încât unchii erau consideraţi
veri, după cum o demonstrează cazul lui Constantin Celebi, nepotul de soră
al lui Dumitrache Chiriţă, despre care un document din 9 aprilie 1663 afirmă
că fusese „vărul lui Chiriţa postelnic” (a se vedea Documente privitoare la istoria
oraşului Iaşi, vol. II, p. 51, nr. 49).
138 Ibidem, p. 336, nr. 362.
139 Toma Cantacuzino s-a căsătorit a doua oară cu Ana (Aniţa), fiica lui
Voruntar Prăjescu (N. Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători, p. 361); în

vreme ce Iordache a fost căsătorit cu Catrina Băcioc, fiica Irinei Prăjescu şi a
lui Coste Băcioc (a se vedea Şt. S. Gorovei, „Nepoţii Balicăi”, „seminţenia
Movileştilor”, p. 126; M. M. Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş. Studiu prosopografic,
Iaşi, 2002, p. 113, p. 118).
marelui postelnic Dumitrache Chiriţă alături de Cantacuzinii

moldoveni în pomelnicul mănăstirii Slatina 140 : prin soţii, aceştia din
urmă s-au înrudit cu mama Elisabetei Movilă şi a Mariei Chiriţoaia,
jupâneasa Cristina, cea care a moştenit dreptul de ctitorire în raport
cu lăcaşul monahal respectiv, probabil în calitate de nepoată a
domnitorului Alexandru Lăpuşneanu 141 .
Concluzii. Biografia marelui postelnic Dumitrache Chiriţă
Paleologul ne dezvăluie un urmaş al împăraţilor bizantini aşezat în
Moldova la sfârşitul secolului al XVI-lea, care a parcurs un traseu
social, economic şi politic ce va servi probabil drept model în secolul
următor pentru conaţionalii care i-au călcat pe urme şi chiar pentru
rudele sale cantacuzine. Îmbogăţit de pe urma comerţului cu Liovul
şi, foarte probabil, cu Constantinopolul, el a reuşit să intre în familia
Movileştilor, apoi, odată cu accederea reprezentanţilor săi la tronul
Moldovei, s-a ridicat la demnităţile înalte ale statului. A ajuns în acest
fel să se implice în mod activ şi decisiv în politica internă şi externă a
ţării sale adoptive, să îşi constituie un domeniu din câteva zeci de sate,
iar de pe aceste solide baze economico–sociale, să ducă mai departe
tradiţia de sprijinire a Bisericii constantinopolitane iniţiată de auguştii
săi strămoşi. Cazul lui Dumitrache Chiriţă scoate la iveală, în cele din
urmă, o realitate intuită de mult timp de istoricii români 142 – dar care
abia acum începe să beneficieze de argumente pertinente 143 –, aceea
că aşezarea în Moldova a descendenţilor marilor familii imperiale
bizantine s-a petrecut încă din a doua jumătate a secolului al XVI-lea.
140 Inscripţiile medievale ale României. Oraşul Bucureşti, 1395-1800, vol. întocmit
de Alexandru Elian (redactor responsabil), C. Bălan, H. Chircă, Olimpia
Diaconescu, Bucureşti, 1965, pp. 324-325.
141 M. M. Székely, Înrudirile doamnei Elisabeta Movilă, pp. 519-524.
142 Contestată însă de unii istorici occidentali, a se vedea Donald M. Nicol,
The Byzantine family of Cantakouzenos (Cantacuzenus) ca. 110-1460, Dumbarton

Oaks, 1968, p. VI; idem, The immortal emperor. The life and legend of Constantine
Palaiologos, last emperor of the Romans, Cambridge, 1992, p. 119: „the Rumanian
branch of the family [Paleologu, n. n.] originated in the eighteenth century,
when the Turks entrusted the principalities of Moldavia and Wallachia to
princes of Greek extraction”.
143 A se vedea şi M. M. Székely, Paleologii din Moldova, p. 534.
Prin urmare, putem spune că biografia acestui interesant boier vine să

confirme şi aici o realitate care a fost sesizată în legătură cu Ţara
Românească încă din deceniile opt–nouă ale secolului trecut 144 .
144 A se vedea George D. Florescu, Dan Pleşia, Mihai Viteazu – urmaş al
împăraţilor bizantini, în „Scripta Valachica”, 1972, pp. 131-161; Ştefan

Andreescu, Mihai Viteazul, Cantacuzinii şi marea bănie de Craiova, în „Anuarul
Institutului de Istorie şi Arheologie «A. D. Xenopol» din Iaşi”, XXV/2,
1988, pp. 187-198.
A DESCENDENT OF THE BYZANTINE EMPERORS, MERCHANT, HIGH

DIGNITARY AND DIPLOMAT IN THE SERVICE OF THE MOVILEŞTI
FAMILY: THE GRAND POSTELNIK DUMITRACHE CHIRIŢĂ PALEOLOGUL
(Abstract)
This paper reconstructs the biography of one of the numerous Greek

merchants who settled down in the Romanian Principalities in the second
half of the 16th century and managed to build a fruitful political career. The
character analysed here is Dimitrie Paleologul, better known in the
Romanian Countries as Dumitrache Chiriţă Paleologul. His grandparents
were, very probably, descendents of the imperial families of Kantakouzenos
and Palaiologos: his grandfather was Muselim Paleologu, whereas his
grandmother was a sister of Mihail Cantacuzino Şeytanoğlu. Dimitrie’s
family settled down in Moldavia probably in the period 1575-1585. His
father can be identified as Manuil Paleologu, one of the courtiers of the
Moldavian ruler Ieremia Movilă. Until the ascent to power of the Movileşti
family, Manuil was, most probably, employed in trading. Internal and
external sources reveal that Dimitrie had several brothers and sisters. We
could identify, in this study, three brothers (Nicolae, Lazăr, and Pavel), to
whom a fourth may be added up (Gheorghe). He seems to have had three
sisters: one with a known name (Agafia) and two others with undetermined
names. Dimitrie had no direct descendents, though he had several nephews
from his sisters. Besides them, he also had relatives from the branch of the
Cantacuzino family, namely Toma Cantacuzino and Iordache Cantacuzino,
Andronic Cantacuzino’s sons, Mihail Cantacuzino Şeytanoğlu’s grandsons,
who also immigrated to Moldavia. The kinship between the three persons is
indubitable, as Toma Cantacuzino considered himself, in Moldavian
documents, Dimitrie Paleologul’s nephew. The family relationship with the
Cantacuzino family adds up to a series of three arguments which support the
conclusion that Dimitrie descended from the Byzantine emperors. We can
mention here: an account of the Dutch diplomatic envoy in the Ottoman
Empire, in which it is clearly stated that he descended from the Palaiologos
imperial family; an act of donation towards the Vatoped monastery from the
Mount Athos (religious establishment founded by the Palaiologos
emperors), in which Dimitrie’s widow stated that the monastery had
belonged to the Palaiologos, her husband’s ancestors; the seals used by
Dimitrie and his wife, having as representation the double-headed Byzantine
eagle, with the sword and the mace in its claws, and the imperial crown in
between the heads. The first information on Dimitrie mentions that in the
years 1587-1595 he was at Lvov, in Poland. Here, he is referred to as
merchant, trading together with his elder brothers, Nicolae and Lazăr. His
entry into the political life was facilitated by his marrying a representative of
the autochthonous nobility, who also had Greek origins. Her name was
Maria and she was the daughter of another Greek settled down in Moldavia:
Gheorghe Kataratos. Maria was a sister of Elisabeta Movilă, the wife of the
influent boyar Ieremia Movilă. In 1595, Ieremia Movilă ascended to the
Moldavian throne, and thus Dimitrie Paleologul became the Moldavian
ruller’s brother-in-law. This position guarantied his access to the great public
dignities at the Moldavian court. In the period 1597-1600, he held the
position of castellan of Neamţ. In 1600, he was sent in a diplomatic mission
to the Tatar khan, aiming to conclude an alliance between Moldavia, Poland
and the Khanate of Crimeea, directed against the Wallachian ruler, Mihai
Viteazul. After his return from the mission, he accompanied Simion Movilă,
Ieremia Movilă’s brother, in the campaign to conquer Wallachia. The
victorious expedition brought Dimitrie Paleologul the dignity of grand
postelnik at the Wallachian court. Following the defeat of Simion Movilă’s
troops in 1602, Dimitrie returned to Moldavia. Here he held, between the
years 1603-1607, the dignity of second postelnik. In 1606 Ieremia Movilă
died, leaving the throne to his infant son Constantin. But Dimitrie
Paleologul and the other great boyars supported the elder brother of the late
prince, Simion Movilă. During this latter’s brief reign (1606-1607), Dimitrie
Paleologul received the same dignity that he had held before in Wallachia:
grand postelnik. At Simion Movilă’s death, he was on the side of the
nobiliary party which supported the ascension to power of Mihail Movilă,
Simion’s son. But, during his rule, Dimitrie Paleologul switched sides,
supporting Constantin Movilă’s supporters and, very probably, having a
decisive contribution to Mihail Movilă’s dethronement. During Constantin
Movilă’s reign (1607-1611), Dimitrie’s relations with the ruler were very
good. He was preserved in the dignity of grand postelnik and received
several donations of villages. In his turn, Dimitrie helped the prince with
money, offering him 2,000 guilders for expenses in the interest of the state.
At the end of 1611, Constantin Movilă was dismissed by order of the
Ottoman sultan. The ruller and his whole entourage sought refuge in
Poland, where he had kinsfolk among the local nobility. Dimitrie Paleologul
and his wife were among these refugees. In the summer of the following
year, the Movilă family attempted to regain the Moldavian throne and
attacked Ştefan Tomşa II, the prince appointed by the sultan. The military
expedition ended in a disaster for the Movileşti and the former prince died.
The grand postelnik also had a tragic fate. He was caught and tried to pay a
ransom in exchange for his life. But Ştefan Tomşa II did not accept the
proposal and had him executed for high treason. Domestic and foreign
sources undoubtedly demonstrate than Dimitrie Paleologul was an active

supporter of the Orthodox Church. He was member in an orthodox
fraternity established in Suceava, at the end of the 16th century, on the model
of similar fraternities from Lwów and Vilna; he donated villages and money
to the monasteries Vatoped from Mount Athos and Sosinou from Epirus,
and his widow also made donations to the Patriarchy of Constantinople. It is
known, as well, that he was in private correspondence with the Patriarch of
Alexandria, Meletios Pigas, who addressed him using the title άρχοντι.
Correlating these pieces of information, we can conclude that Dimitrie
Paleologul was, very probably, one of the archons of the Patriarchy in
Constantinople. Internal sources also reveal important details regarding his
involvement in the court life from Moldavia and Wallachia. A last
noteworthy remark is the fact that Dimitrie was one of the great landowners
from Moldavia. His domain was enlarged especially by purchasing villages,
parts of villages and lands from the lesser nobility. As the methods used in
acquiring these estates were not always very licit, he remained in the public
consciousness as one of the most rapacious Moldavian noblemen from that
age.
„NEGUŢĂTORIU STREINU” DE ŢARĂ.
DATE NOI PRIVITOARE LA NEGUSTORII
ALOGENI DIN ŢĂRILE ROMÂNE
ÎN SECOLELE XVII–XVIII
Cristian Luca
Universitatea “Dunărea de Jos” din Galaţi
Negustorii alogeni, prin dinamismul activităţii lor şi capitalurile

consistente angajate în tranzacţionarea mărfurilor din spaţiul nord–
dunărean, înainte de toate materii prime, ce aveau mare căutare pe
pieţele occidentale, şi în produse de lux cu o clientelă relativ
statornică în Ţările Române, au constituit factorii dinamici de
impulsionare a dezvoltării Sud–Estului european în perioada
preindustrială 1 . O încrengătură de legături de rudenie şi de relaţii de
afaceri contribuiau la facilitarea rapidităţii transferului şi desfacerii
mărfurilor pe pieţele de destinaţie, astfel că între Iaşi şi Bucureşti, pe
de o parte, şi Raguza şi porturile otomane de pe coasta albaneză, iar
de aici la Veneţia şi Ancona, pe de altă parte, transporturile şi
comunicarea dintre negustori, asociaţii şi agenţii lor se realizau cu
celeritatea pe care o îngăduiau mijloacele de transport şi starea căilor
de comunicaţie ale vremii.
Moldova a fost în secolele XVI–XVII zonă de tranzit pentru
mărfurile care, din nordul Peninsulei Italice şi din Balcani, ajungeau
spre desfacere pe piaţa lioveană, astfel că sistemul concesionării
vămilor s-a dovedit profitabil deopotrivă pentru domnie şi pentru
negustorii care au investit în arendarea acestei surse sigure de
1 Argumentare coerentă a rolului negustorilor balcanici la Traian

Stoianovich, The Conquering Balkan Orthodox Merchant, în „The Journal of
Economic History”, XX, nr. 2, 1960, pp. 234-313.
128 Cristian Luca
venituri 2 . Dar negustorii care se aflau în tranzit pe teritoriul est–

carpatic nu au fost observatori pasivi în cadrul economiei locale, ci
adesea au fost angrenaţi în operaţiuni cu materii prime importate din
spaţiul românesc şi cu produse de lux solicitate de clientela moldo–
munteană. Negustorii alogeni, stabiliţi perioade îndelungate în Ţările
Române sau rezidenţi, pentru scurt timp, în localităţile ce constituiau
principalele puncte de tranzit sau pieţe de desfacere, au fost mult mai
numeroşi şi mai activi decât lasă să se întrevadă sursele interne
narative şi documentare contemporane. Elementul greco–levantin,
precumpănitor numeric şi prin consistenţa capitalurilor investite în
operaţiunile de import–export, s-a dovedit vectorul dezvoltării
comerţului exterior al Ţărilor Române, începând cu ultimul sfert al
veacului al XVI-lea, dar mai ales în secolul al XVII-lea şi în cel
următor, constituind totodată bazinul de recrutare, îndeosebi pe
filiera clientelei domneşti, a aşa-numitei dregătorimi „greceşti”, a cărei
ascensiune a generat până în epoca fanariotă tensiunile recurente din
sânul elitei politice din spaţiul extracarpatic. Negustorii greci care au
fost implicaţi în comerţul exterior al Ţărilor Române erau în
cvasitotalitate supuşi otomani sau veneţieni, abia în veacul al XVIII-
lea, prin stabilirea în teritoriile controlate de Casa de Austria,
devenind activi pe pieţele moldo–muntene şi grecii supuşi imperiali.
Negustorimea alogenă, pendulând, prin natura activismului său
economic, între Răsăritul Europei şi Occident, s-a dovedit, în pofida
tulburărilor pe care le-a provocat implicarea unei părţi a acesteia în
viaţa politică a Ţării Româneşti şi a Moldovei, un factor cert de
progres al economiei locale, de maturizare a acesteia, ca urmare a
consolidării rolului categoriilor profesionale productive şi dinamice –
meşteşugari, micii meseriaşi din mediul urban, negustorimea – în
societate, şi a constituit unul dintre elementele importante în procesul
lent de formare a burgheziei în spaţiul extracarpatic.
Un litigiu de natură comercială, între doi parteneri implicaţi în
comerţul cu produse „orientale” aduse spre vânzare la Liov (Lwów),
ne dezvăluie identitatea câtorva dintre negustorii alogeni care în anii
‘30 ai secolului al XVII-lea parcurgeau frecvent rutele din Moldova şi
2Constantin Tofan, Dregători ai Ţării Moldovei în Evul Mediu. Vameşii (secolele

XIV-XVII), în „Memoria Antiquitatis”, XXII, 2001, pp. 511-529.
„Neguţătoriu streinu” de ţară. Negustorii alogeni din Ţările Române 129
Ţara Românească, rezidau vremelnic la Iaşi sau la Bucureşti, iar unul

dintre aceştia avea chiar să acceadă, câţiva ani mai târziu, la o
dregătorie la curtea lui Matei Basarab. Reclamantul, un anume
Diamandis Raso, grec constantinopolitan, solicita arbitrajul bailului
Giovanni Cappello spre a recupera de la Mihail, fiul lui Alvise, grec
stabilit în Polonia, şase covoare „persane” – ţesute cu fir de aur şi
mătase – sau contravaloarea mărfii care fusese predată pârâtului, la
Iaşi, în decembrie 1631/ianuarie 1632, spre a fi vândută la târgul
liovean. Livrarea covoarelor avusese loc în prezenţa mai multor
străini, care în decembrie 1631 sau la începutul anului următor se
aflau în capitala Moldovei, persoane care avuseseră nu odată contacte
cu reprezentanţa diplomatică şi consulară a Veneţiei la
Constantinopol; aceştia erau Giacomin Sevastos, probabil negustor
grec supus al Serenissimei, Giovanni Grillo, negustor grec
constantinopolitan, neîndoielnic înrudit cu marele dragoman veneţian
Giovanni Antonio Grillo, şi negustorul catolic, de origine genoveză
(?), Antonio de Via 3 , toţi trei confirmând, în calitate de martori
oculari la încheierea acordului verbal dintre partenerii aflaţi în litigiu,
versiunea părţii ce avea calitatea de reclamant, adică a lui Diamandis
Raso. Solicitarea acestuia şi depoziţiile celor trei martori, înregistrate
cu acurateţea specifică aparatului birocratic al cancelariei bailului
veneţian, sunt îndeajuns de detaliate spre a ilustra un crâmpei din
activitatea negustorimii alogene prezentă în capitala Moldovei la
cumpăna dintre ani; ca urmare, să dăm cuvântul protagoniştilor
acestei afaceri private:
„[...] Per far constar la verità sopra una mia controversia in Polonia,
humilmente comparisco avanti l’Eccellenza Vostra Illustrissima
[bailul Giovanni Cappello, n. n.] io Diamantin Raso, cittadin‹o› di
Costantinopoli, supplicandoLa che per atto di giustitia Le piaccia che
nella Sua sempre retta et ovvunque ‹ac›creditata [?] Cancellaria possa
far esaminar gl’infrascritti gentilhuomini del rito latino e greco sopra
la continenza dell’infrascritto capitolo, con permissione anco di una e
3 Antonio de Via a fost, foarte probabil, cămăraş, vreme de câţiva ani în

prima parte a domniei lui Matei Basarab; a se vedea Nicolae Iorga, Acte şi
fragmente cu privire la istoria românilor, adunate din depozitele de manuscrise ale
Apusului, vol. I, Bucureşti, 1895, pp. 77-78.
130 Cristian Luca
più copie autentiche dell’esame, per valermene dove e quando farà di

bisogno; et a Lei sommessamente m’inchino. Cioè: che già X mesi in
circa, mentre comandava in Moldavia Alessandro Voivoda 4 , diedi in
quella provintia a Michali d’Alvise, Greco accasato in Polonia, sei
tap‹p›eti persiani tessuti di seta et oro, tre grandi e tre piccoli, perché
portati in Leopoli vendisi lì divesse [sic!] alla fiera di quella città” 5 .
Astfel expunea pricina Diamandis Raso, în calitatea-i de reclamant, iar

în sprijinul afirmaţiilor sale invoca depoziţiile celor trei martori,
înregistrate cu scrupulozitate de secretarul ambasadei veneţiene,
persoane ce asistaseră la Iaşi la momentul în care marfa îi fusese
încredinţată negustorului grec Mihail, fiul lui Alvise. În registrul de
acte publice al reprezentanţei diplomatice a Serenissimei, depoziţiile
martorilor, indicaţi de reclamant şi citaţi din ordinul bailului Giovanni
Cappello, sunt consemnate de secretarul diplomatului în limbajul
birocratic al epocii:
„Citado per il Cancellier di Corte il Signor Giacomin Sevastò,
testimonio admonito et giurato, et interrogato sopra l’oltrascritto
capitolo a lui letto rispose: «è vero quanto è esposto nel capitolo, cioè
che l’antedetto Signor Diamantin Raso già X mesi in circa mandò 6
tap‹p›eti ricamati con oro et seta in Moldavia, raccomandati al Signor
Michali d’Alvise, mercante di Polonia, acciò li dovesse vender nella
Città di Leopoli, et questo lo so per essermi ritrovato all’arrivo di essi
tapedi [sic!] in Moldavia […]». […] Il Signor Giovanni Grillo,
testimonio citato, admonito ‹e› giurato, et interrogato circa
l’oltrascritto capitolo a lui letto rispose: «mentre mi trovavo in
Moldavia, viddi li predetti tap‹p›eti d’oro et di seta in mano del Signor
Michali di Alvise, dat‹t›ili dal Signor Diamantin Raso, acciò li doveva
vender alla fiera di Leopoli […]». […] Il Signor Antonio de Via,
testimonio citato ‹e› admonito, et interrogato circa l’oltrascritto
capitolo a lui letto rispose: «è vero che il Signor Diamantin Raso
diede in Moldavia al Signor Michali de Alvise 6 tap‹p›eti con oro et
4 Alexandru Iliaş, în a doua domnie în Moldova (1631 decembrie–1633
aprilie).
5 Archivio di Stato di Venezia (în continuare ASV), Bailo a Costantinopoli.
Cancelleria, b. [pachetul] 330, doc. nenumerotat, ad datum (24 septembrie

1632).
seta, acciò li vendesse alla fiera di Leopoli, et questo so per esser io

stato presente quando gli li diede […]»” 6 .
Nu cunoaştem decizia lui Giovanni Cappello în privinţa acestui

litigiu comercial. Este însă cert că, dincolo de implicarea lor în
comerţul de tranzit, negustorii străini menţionaţi în sursele amintite
erau totodată şi participanţi activi la comerţul exterior al Ţărilor
Române, într-o perioadă de vârf a exportului de piei brute şi tăbăcite,
ceară, peşte sărat şi caviar pe piaţa veneţiană, mărfuri transportate pe
rutele maritime, tranzitând prin Constantinopol, sau pe cele terestre,
prin Balcani şi apoi prin portul dalmat Split. Materiile prime din Ţara
Românească şi Moldova erau mărfuri exportate preponderent la
Constantinopol, dar nu este mai puţin adevărat că o parte consistentă
din disponibilul de piei şi ceară erau trimise spre desfacere, de către
negustorii otomani, de grecii supuşi ai Porţii sau ai Serenissimei, de
raguzani sau chiar de veneţieni, pe pieţele din Peninsula Italică, prin
porturile Veneţia şi Ancona 7 .
Negustorii musulmani, individual sau în asociere cu alţi etnici
supuşi ai Porţii, aveau o activitate la fel de dinamică, deşi nu
precumpănitoare, în exportul de mărfuri din Ţărilor Române către
pieţele italiene, prin Veneţia şi Ancona. Acumulând lichidităţi
consistente, în urma afacerilor profitabile derulate în comerţul la
medie şi lungă distanţă, negustorii, din dorinţa de a obţine câştiguri
rapide, obişnuiau să împrumute bani cu camătă, însă
indisponibilizarea unor sume mari îl priva pe creditor, în caz de
insolvenţă a debitorului/debitorilor, de posibilitatea utilizării
capitalului necesar pentru continuarea afacerilor comerciale. Un astfel
de caz, deosebit de interesant în a ilustra diversitatea relaţiilor de
credit din Europa Răsăriteană, îndeosebi rolul pieţei
constantinopolitane în disponibilizarea lichidităţilor necesare în
situaţii de natură politică, pentru nevoi personale şi pentru angajarea
6 Ibidem.
7 Cristian Luca, L’importazioni di merci levantine nella Venezia del Seicento e del
primo Settecento: la cera e i pellami provenienti dai Principati Romeni, în L’Italia e
l’Europa Centro–Orientale attraverso i secoli. Miscellanea di studi di storia politico-
diplomatica, economica e dei rapporti culturali, vol. editat de Cr. Luca, Gianluca
Masi, Andrea Piccardi, Brăila–Veneţia, 2004, pp. 321-362.
132 Cristian Luca
în operaţiuni comerciale, este şi cel care, în februarie 1639, a trezit

interesul reprezentantului diplomatic şi consular veneţian la
Constantinopol; astfel, secretarul bailului Alvise Contarini a transcris
în registrul ambasadei veneţiene un memoriu, tradus din turco–osmană
în limba italiană de către unul dintre dragomanii aflaţi în slujba
diplomatului Serenissimei, pe care doi musulmani, Hağği Mehmet şi
Hasan Bey, îl adresau autorităţilor otomane – probabil Divanului
Porţii – spre a obţine dreptul de a recupera de la numeroşii debitori ai
defunctului lor nepot, Hağği Hamza, fiul lui Mehmet, sumele de bani
pe care acesta din urmă le împrumutase din capitalul companiei
comerciale în care fusese asociat cu evreul Daniel, fiul lui Salomon.
Enumerarea debitorilor celor doi asociaţi şi faptul că sumele
împrumutate nu erau la acea dată nici măcar în parte recuperate,
sugerează intrarea în stare de insolvenţă a companiei, situaţie care,
probabil, a coincis cu dispariţia unuia dintre asociaţi: negustorul
otoman Hağği Hamza. Unchii dinspre tată ai defunctului precizau în
solicitarea adresată autorităţilor centrale ale Porţii:
„[...] ‹Hağği› Hamsa, ‹figlio› di Mehmet, nostro nipote, era stato in
negotio di compa‹g›nia col sopradetto Daniel ‹di Salomon›, però di
ragione di questa compagnia vi sono molti debitori, cioè: il presente
Prencipe di Moldavia, Lupulo 8 , dal passato Prencipe Alessandro 9 ,
dalla moglie di Battista Viveli 10 al presente Prencipe di Valachia,
Matthias 11 , et dal passato Prencipe Radulo 12 alli Generi del
Scarlato 13 , detti Costantin 14 e Dimitrachi 15 , da un altro Costantin, et
8 Vasile Lupu.
9 Alexandru Iliaş.
10 Mărioara Banopulos Vevelli, sora lui Alexandru Iliaş, soţia lui Constantin
Battista Vevelli în a doua căsătorie (a se vedea Cr. Luca, La gestione familiare

degli affari mercantili nel commercio internazionale riguardante l’area del Basso Danubio
durante il XVII secolo: la fortuna dei Vevelli, dei Locadello e dei Pepanos, în La
famiglia nell’ecconomia europea, secc. XIII–XVIII/The Economic Role of the Family in
the European Economy from the 13th to the 19th Centuries. Atti della «Quarantesima
Settimana di Studi di Prato», 6–10 aprile 2008, vol. editat de Simonetta
Cavaciocchi, Florenţa, 2009, p. 533, p. 539).
11 Matei Basarab.
12 Radu Mihnea.
13 Influentul negustor constantinopolitan Scarlat Grama (Beglitzi).
in Galata dal figliolo del Duca Drapier, da Abram de Naim hebreo, et

da un certo Mustafa, et parimenti in Venetia da molti parti, et
similmente in Angori” 16 .
Informaţiile cuprinse în acest izvor ar putea fi probate de

poliţele de împrumut ce vor fi însoţit solicitarea celor doi moştenitori
legali otomani, documente care odată scoase la lumină din arhivele
istorice ale fostelor structuri centrale ale Porţii ne-ar înfăţişa
identitatea şi puterea financiară a unora dintre negustorii şi cămătarii
constantinopolitani de la care domnii Moldovei şi Ţării Româneşti au
împrumutat o parte din sumele de bani necesare „treburilor ţării” şi
intereselor personale.
Necesitatea de a accede la pieţele din Sud–Estul Europei, chiar
şi în perioadele de beligeranţă veneto–otomană, era stringentă pentru
economia veneţiană, astfel că intermedierea negustorilor raguzani, a
balcanicilor supuşi ai Porţii, a vaselor franceze şi olandeze, era
vremelnic acceptată de autorităţile centrale ale Serenissimei, deşi
suspiciunile privitoare la eventualitatea monopolizării de către
concurenţă a schimburilor de mărfuri dintre lagună şi Levantul
otoman impuneau totodată supravegherea atentă a navigaţiei pe
rutele ce făceau legătura între Constantinopol şi Peninsula Italică. În
vara anului 1694, în perioada războiului dintre Liga Sfântă – la care
aderase şi Serenissima – şi Imperiul Otoman, autorităţile centrale ale
Porţii adoptaseră măsuri dure împotriva Veneţiei, interzicând
comerţul negustorilor veneţieni în teritoriile otomane şi plasarea
cetăţenilor şi supuşilor veneţieni sub protecţie franceză, engleză sau
olandeză; de asemenea se interzicea acceptarea mărfurilor
negustorilor veneţieni pe vasele comerciale străine care navigau în
apele otomane. Măsura adoptată de Poartă era menită să submineze
economia veneţiană şi să constrângă Veneţia a încheia pacea separată
cu Imperiul Otoman, abandonându-şi aliaţii din Liga Sfântă. Situaţia
dificilă în care se desfăşura comerţul Veneţiei cu Europa Răsăriteană
14 Constantin Rosetti (Ruset) „Cuparul”, soţul Asaninei.

15 Dimitrie Gulianò, soţul Sofiei.
16 ASV, Bailo a Costantinopoli. Cancelleria, b. 348, doc. nenumerotat, ad datum (2
februarie 1639).
134 Cristian Luca
era astfel sintetizată de Cinque Savi alla Mercanzia, cei responsabili cu

„politicile economice” ale Serenissimei:
„[…] Credono alcuni che i Greci, ma particolarmente che gl’Hebrei,
sudditi del Gran Signore, possano approfittarsi dal‹l›e congiunture
per attrahere a se il negotio di queste nostre parti, et che gl’Armeni
pure siano per fare il medesimo. Dicono altri che i Francesi siano per
far confluire dalla Francia le merci che si estrahevano da Venezia.
Taluno si espresse che il Raguseo Lucca Barca possa divisare [sic!]
qualche progetto, formalizandosi poter far scala da Costantinopoli a
Ragusi, e da Ragusi a Venetia. Convengono poi tutti che il Doaniero
[marele vameş otoman de la Constantinopol, n. n.] attendeva il
medesimo negotio Veneto, ma principalmente col mezzo delle Case
Francesi, essendo poche quelle d’Inglesi et Olandesi, e queste con
pochissimo traffico” 17 .
Interdicţiile adoptate de Poartă au rămas inoperabile, deoarece

intermedierea negustorilor balcanici şi a celor occidentali, în primul
rând francezi, ca şi pragmatismul autorităţilor otomane, interesate de
încasarea taxelor vamale şi de menţinerea nivelului constant al
propriilor venituri, au îngăduit veneţienilor să continue, chiar dacă la
un volum inferior faţă de perioada anterioară, raporturile comerciale
cu Levantul şi Europa Central–Răsăriteană (a se vedea Graficul 1).
Negustorii greci, aromâni, armeni, evrei şi alţi balcanici supuşi ai
Porţii au acţionat cu abilitate, dovedindu-şi dinamismul şi priceperea,
controlând aproape în totalitate, în perioada conflictului Ligii Sfinte
cu Poarta, comerţul Veneţiei cu Levantul otoman şi Ţările Române,
iar după încheierea păcii, în 1699, au reuşit şi în veacul al XVIII-lea să
constituie elemente în egală măsură importante în comerţul exterior al
Serenissimei, al Munteniei şi al Moldovei 18 .
17 ASV, Cinque Savi alla Mercanzia. 2a Serie, b. 47, doc. nenumerotat, ad datum
(19 iunie 1694).
18 Valeriu Papahagi, Contribuţii la istoria relaţiilor comerciale ale Munteniei cu
Peninsula Balcanică şi cu Veneţia în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, în „Revista

Istorică”, XIX, nr. 4-6, 1933, pp. 119-126; idem, Ştiri relative la relaţiile
aromânilor moscopoleni cu armatorii şi negustorii din Ragusa în secolele al XVII-lea şi
al XVIII-lea, în „Revista Istorică”, XX, nr. 4-6, 1934, p. 152-166; idem,
Aromânii moscopoleni şi comerţul veneţian în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea,
Bucureşti, 1935.
Graficul 1. Taxa de ancoraj încasată la Veneţia în anii

fiscali 1684/1685–1693/1694
Durazzo 8576
7600
Porturile de plecare ale vaselor comerciale
Split
7100
6900 7000 6950 6980
6750
Raguza
6030
5878
Fiume
Scutari
Curzola 2785
1980 2000 2090

Boiana 1840 1910
1690 1656 1540
946 900
750 810
600
400
325 356
330 425 293
251 150 200 210 164 50
50
0 50
0 40
0 30
20
0 90
0 120
0 60
55
16
0 100
0 80 160
0 0
1684- 1685- 1686- 1687- 1688- 1689- 1690- 1691- 1692- 1693-
1685 1686 1687 1688 1689 1690 1691 1692 1693 1694
Valorile sunt exprimate în ducaţi veneţieni
Surse: ASV, Cinque Savi alla Mercanzia. 2a Serie, b. 47, doc. nenumerotat, ad
datum (1694) („Mercantie che sono state spedite al Novo Stallaggio di
Levante dalle sottoscritte scalle, che sono dentro del Golfo, e che hanno
fatto di Datio come segue”).
136 Cristian Luca
La 20 noiembrie 1698, negustorul balcanic Sava Vladislavić

încărca la Constantinopol, pe un vas comercial ce urma să ridice
ancora cu destinaţia Ancona, „433 [...] cori di manzo Bogdani
pastermani, di pelo borso, bollati alla coda con bollo di ferro
tagliente” 19 ; aşadar, pieile din Moldova, atât neprelucrate, cât şi
tăbăcite, ca în cazul acestui transport expediat unor negustori
raguzani, continuau să aibă căutare în Peninsula Italică, fiind în
general considerate superioare calitativ celor din Balcani. Astfel se
explică preferinţa negustorilor implicaţi în comerţul exterior al Ţărilor
Române pentru pieile de bovine 20 , achiziţionate mai ales din
Moldova, alături de mărfurile devenite tipice pentru exporturile
moldo–muntene în secolul al XVII-lea şi în veacul următor: ceară
brută, morun sărat şi caviar. Negustorii alogeni au fost principalii
protagonişti ai tranzacţiilor cu aceste mărfuri, aduse în cantităţi
considerabile spre desfacere la Veneţia.
Activitatea unui alt negustor străin implicat în tranzacţionarea
mărfurilor din Ţările Române ne este cunoscută dintr-o suplică
adresată bailului Lorenzo Soranzo, la 6 decembrie 1700, în legătură cu
un litigiul generat de un împrumut a cărei achitare era solicitată de
creditori. Astfel, negustorul veneţian Girolamo Campagnano se
înţelesese cu negustorii olandezi Gaşpar Chazelles şi Elias Chazelles
să le restituie în rate un împrumut de 400 de ţechini, iar în contul
dobânzii datorate, debitorul le încredinţase acestora în folosinţă casa
pe care o deţinea la Constantinopol, câtă vreme el şi fiul său s-au aflat
în Ţara Românească, în răstimpul 1698-1700, pentru afaceri
comerciale. În perioada şederii în Ţara Românească, Campagnano
corespondase cu creditorii săi, fraţii Chazelles, a căror companie
comercială era una dintre cele mai importante companii olandeze ce
activau la Constantinopol în primul deceniu la secolului al XVIII-
19 ASV, Bailo a Costantinopoli. Cancelleria, b. 319 II, doc. nenumerotat, ad datum

(20 noiembrie 1698).
20 Magdelena Stoyanova, I cuoi “bulgari” a Venezia, în L’Europa Centro–
Orientale e la Penisola italiana: quattro secoli di rapporti e influssi intercorsi tra Stati e
civiltà (1300-1700), vol. editat de Cr. Luca, G. Masi, Brăila–Veneţia, 2007, pp.
312-314.
lea 21 , în căutarea unei soluţii pentru achitarea împrumutului; debitorul

refuza însă plata dobânzii, considerând că prin încredinţarea casei sale
din capitala Porţii în folosinţa temporară a creditorilor era absolvit de
obligaţii suplimentare faţă de aceştia. Tipologia mărfurilor
comercializate de Girolamo Campagnano nu este menţionată în
suplica pe care el o adresa diplomatului veneţian, nici motivaţia
şederii sale, vreme de circa doi ani, în Ţara Românească, însă nu
poate fi vorba decât de negoţ cu produse achiziţionate din spaţiul
extracarpatic sau cu mărfuri veneţiene aduse spre desfacere pe piaţa
munteană. Iată cum prezenta Girolamo Campagnano problema
litigiului dintre el şi creditorii săi:
„[...] nella mia partenza di qua [Constantinopol, n. n.] per Vallachia,
ho saldato ogni conto tra di me e Signori Gasparo et Elia Chazelly
[Chazelles, n. n.], dove li restavo debitore della somma di leoni 400,
per li quali ho dato la mia obbligatione, facendosi sicuri sopra una
casa mia e campo situata in Biuchderè, sopra questo Canale, con
conditione che per due anni io dovessi godere il dinaro, senza
interesse alcuno, e loro godere la casa suddetta senza fitto; spirati poi
li due anni ‹dovevo› bonificarli per l’avvenire l’interesse a ragione de’
12 per cento l’anno. Partito io per Vallachia, e spirato il termine
predetto delli due anni, mi scrisse il Signor Chazelly che voleva il suo
dinaro, ed io risposi che per all’hora mi trovavo impotente da
soddisfare, ‹e› mi replicò che si contentava di rimborsarsi poco alla
volta, et io gli ho promesso di farlo, ma vedendo poi che le mie
circostanze non ammettevano l’adempimento gli ho scritto che
procurassero di vender la casa, e mi rispose che per leoni 400 sarebbe
difficile di ritrovar compratore” 22 .
Girolamo Campagnano a revenit la Constantinopol, din Ţara

Românească, cel mai târziu în noiembrie 1700, şi a solicitat
intervenţia bailului Lorenzo Soranzo pentru a-i determina pe
creditorii olandezi să renunţe la dobânda pretinsă pentru creditul de
21 Alexander H. de Groot, The Dutch Nation in Istanbul, 1600-1985: A
contribution to the social history of Beyoğlu, în idem, The Netherlands and Turkey:
Four hundred years of political, economical, social and cultural relations. Selected essays,
İstanbul, 2007, p. 41.
22 ASV, Bailo a Costantinopoli. Cancelleria, b. 319 II, doc. nenumerotat, ad datum
(6 decembrie 1700).
138 Cristian Luca
400 de ţechini, însă nici diplomatul veneţian nu a reuşit să pună capăt

litigiului, care a ajuns să fie judecat de qādî-ul otoman din Pera, decizia
acestuia din urmă nefiind menţionată în registrul cancelariei
ambasadei Serenissimei la Constantinopol.
Informaţiile consemnate în actele oficiale ale reprezentanţei
diplomatice şi consulare veneţiene de la Poartă atestă prezenţa
constantă a negustorilor, supuşi sau cetăţeni ai Serenissimei, în Ţara
Românească, într-o perioadă în care, după încheierea păcii de la
Karlowitz (26 ianuarie 1699), deşi importurile de ceară şi piei din
spaţiul românesc, controlate de greci şi aromâni, au demarat mai greu,
totuşi continuau să reprezinte principalele mărfuri de export în
comerţul moldo–muntean cu Occidentul. Cea mai mare parte a
cantităţilor de ceară tranzitate în primele decenii ale secolului al
XVIII-lea prin portul otoman Durazzo, cu destinaţia Veneţia,
proveneau din Ţările Române, în vreme ce din Balcani erau preluate
mărfuri ca lână, tutun, o parte din pieile tăbăcite şi blănurile de vânat
(iepure, vulpe, lup, urs) 23 . În evidenţele consulatului veneţian de la
Durazzo rezultă numeroase transporturi de ceară pe care le
considerăm indubitabil ca provenind din Ţara Românească şi
Moldova; astfel de date, pe care le redăm în tabelul următor, au fost
înregistrate şi pentru anii 1702, 1703, 1705.
Tabel 1. Transporturi de ceară ajunse la Veneţia, tranzitând Durazzo,
în anii 1702, 1703 şi 1705
Data Negustorul Negustorul Cantitatea Sursa
care care
expedia recepţiona şi
marfa de la comercializa
Durazzo marfa la
Veneţia
11 iulie „Di ragione del Nicolae „coletti 16” ASV, Cinque
1702 Nobil Huomo Caragiani Savi alla
Serbano (Nikolaos Mercanzia. 1a
Cantacuzeno” Karaiannis) Serie, b. 555,
doc.
23V. Papahagi, Les Roumains de l’Albanie et le commerce vénitien aux XVIIe et

XVIIIe siècles, în „Mélanges de l’École roumaine en France”, 1931, pp. 43-
124; idem, Aromânii moscopoleni, passim.
nenumerotat,
ad datum
18 iulie Nikos Giorgio Peio 250 de ocale Ibidem, ad
1703 Mavroidi datum
14 iulie Stati Nikos, Nicolae 6595 ocale Ibidem, ad
1705 Duca, Nikos Caragiani datum
şi Giorgio
Kiros
14 iulie Dima şi Nicolae 2798 ocale Ibidem, ad
1705 Cozzi Hagi Caragiani datum
Marcu
14 iulie Ioan Teodor Nicolae 2438 ocale Ibidem, ad
1705 Siguri Caragiani datum
14 iulie Constantin Nicolae 2771 ocale Ibidem, ad
1705 Giorgio Caragiani datum
14 iulie Iannis Duca compania 2491 ocale Ibidem, ad
1705 Cottoni datum
14 iulie Sava Lecha Giorgio Peio 1691 ocale Ibidem, ad
1705 datum
14 iulie Atanasie Giorgio 576 ocale Ibidem, ad
1705 Giorgio Stamatello datum
Pescasi
Negustorii greci şi aromâni au controlat aproape în totalitate

exporturile de ceară brută şi piei din Ţara Românească şi Moldova,
mărfuri destinate Veneţiei, unde materia primă era prelucrată şi apoi
exportată ca produs finit pe pieţele întregii Peninsule Italice şi în
Occident 24 . Veniturile consistente rezultate din vânzarea cerii pe piaţa
veneţiană au stimulat şi implicarea boierimii muntene în profitabilul
export al acestei materii prime; astfel, Şerban Cantacuzino
Măgureanu, vărul lui Constantin Brâncoveanu, a apelat la Nicolae
Caragiani (Nikolaos Karaiannis) – omul de încredere al domnului
Ţării Româneşti, alături de Manu Apostol/Apostol Manu – spre a
expedia 16 pachete de ceară la Veneţia, suma obţinută în urma
vânzării mărfii regăsindu-se, foarte probabil, în depozitele bancare
24 Cr. Luca, Ţările Române şi Veneţia în secolul al XVII-lea. Din relaţiile politico-
diplomatice, comerciale şi culturale ale Ţării Româneşti şi ale Moldovei cu Serenissima,
Bucureşti, 2007, pp. 244-253.
140 Cristian Luca
deţinute de boierul muntean la Zecca Serenissimei 25 . Prezenţa în

Ţările Române a multora dintre negustorii cunoscuţi ca alimentând
piaţa veneţiană cu ceară şi piei este atestată de numeroase surse
contemporane, fiind limpede că materia primă era achiziţionată în
teritoriul extracarpatic. La 11 iulie 1702 tranzitau prin Durazzo
transporturi consistente de ceară, destinate asociaţilor din lagună,
expediate de negustorii greci şi aromâni: Giorgio şi Manu; Ioan
Zaraful; Statie Dedu; Gheorghe, Teodor şi Nicolae, fiii lui
Constantin 26 ; Costa Manole; Marco Tomarà; Adam Dimitrie; Simion
Gheorghe; Milea şi Mihail Nikos; Adam Papa; Andrei Papa; Iacob
Papa 27 ; Iannis Gheorghe Papa 28 . Partenerul majorităţii acestor
negustori, cel care prelua şi comercializa mărfurile la Veneţia, era
negustorul epirot, supus al Serenissimei, Nicolae Caragiani (Nikolaos
Karaiannis) 29 , care avea de multă vreme legături reciproc avantajos cu
negustorimea ce activa în Ţările Române. La 18 iulie 1703, în acelaşi
port din Albania otomană erau încărcate pe un vas de transport, ce
urma să ajungă la Veneţia, 250 de ocale de ceară, expediate de Nikos
Mavroidi lui Giorgio Peio, 1092 piei tăbăcite cordovani, trimise de
Costa Teodor lui Giorgio Stamatello, şi alte 2105 piei cordovani pe care
negustorul moscopolean Adam Papa le încredinţa companiei
Cottoni 30 . În răstimpul 15 iulie 1705–20 februarie 1706, prin Durazzo
25 Idem, Note sulle forme di assimilazione del capitalismo preindustriale nel Sud–Est
europeo: depositi bancari di provenienza valacca nella Zecca di Venezia, în idem,

Dacoromano–Italica. Studi e ricerche sui rapporti italo-romeni nei secoli XVI-XVIII,
Cluj-Napoca, 2008, pp. 184-185.
26 V. Papahagi, Aromânii moscopoleni, doc. XXIII, p. 165.
27 Gheorghe Papa achiziţiona frecvent ceară din Ţara Românească şi
Moldova (idem, Contribuţii, p. 121; idem, Aromânii moscopoleni, doc. XI, p.

152).
(11 iulie 1702).

29 Konstantinos D. Mertzios, Διαθήκη του Νικολάου Καραγιάννη του ποτέ
Λεονάρδου, în „Ηπειρωτικά Χρονικά”, nr. 11, 1936, pp. 140-151; Fotis

Baroutsos, Mercanti greci a Venezia: periodi e tendenze, în 500 anni dalla fondazione
della Comunità dei greci ortodossi di Venezia, 1498-1998. Δημοσία ιλαρία/ Pubblica
celebrazione, Veneţia, 1999, p. 143, p. 150; Cr. Luca, Ţările Române şi Veneţia,
pp. 251-252, nota 187.
30 ASV, Cinque Savi alla Mercanzia. 1a Serie, b. 661, ad datum (18 iulie 1703).
tranzitau spre Veneţia, pe lângă lână, tutun, mătase, bumbac, mărfuri

provenind din Balcani şi din Orient, circa 49,85 tone de ceară, 251
(=55131 buc.) baloţi de piei cordovani şi 20 de butoaie cu caviar 31 .
Majoritatea covârşitoare a cerii, întreaga cantitate de caviar, ca şi bună
parte din pieile tăbăcite proveneau din Ţările Române. Analiza
documentelor conservate în arhiva consulatului veneţian de la
Durazzo indică faptul că au tranzitat portul otoman, cu destinaţia
Veneţia, cantităţi considerabile de ceară brută şi piei, care proveneau
cu siguranţă din Moldova şi Ţara Românească. Un raport al
diplomatului Carlo Ruzzini 32 , ca şi alte documente oficiale ale
autorităţilor centrale veneţiene 33 , atestă neîndoielnic faptul că
majoritatea cantităţii de ceară brută importată la Veneţia provenea din
spaţiul românesc, de unde o achiziţionau negustorii grecii, aromânii ş.
a. Informaţii fragmentare, însă nu lipsite de relevanţă, ne îngăduie să
urmărim evoluţia importurilor de ceară brută şi piei care au tranzitat
Durazzo, cu destinaţia Veneţia, în cursul câtorva luni din răstimpul
1705-1707.
Tabel 2. Transporturi de ceară şi piei ajunse la Veneţia, tranzitând
Durazzo, în răstimpul 1705-1707
Data Cantitate Cantitate piei Sursa
ceară
21 iulie 16,86 tone 146 baloţi cordovani; ASV, Cinque Savi alla
1705 31 baloţi montoline; Mercanzia. 1a Serie, b.
6 baloţi damaschini 661, doc.
nenumerotat, ad
datum
13 aug. 7,70 tone 23 baloţi cordovani; Ibidem, ad datum
1705 20 baloţi montoline;
11 baloţi damaschini
27 sept. 2 pachete piei de miel Ibidem, ad datum
31 Ibidem, doc. nenumerotat.

32 Ibidem, b. 555, doc. nenumerotat, ad datum (20 noiembrie 1719).
33 Cr. Luca, Ţările Române şi Veneţia, pp. 245-252.
142 Cristian Luca
1705 (agnelline conciate)

31 dec. 14,65 – Ibidem, ad datum
1705 tone ∗
11 106,68 73 baloţi cordovani Ibidem, ad datum
aprilie tone
1706
27 47,42 tone 64 baloţi cordovani Ibidem, ad datum
iunie
1706
1 iulie 54,85 tone 65 baloţi cordovani Ibidem, ad datum
1707
20 aug. 20 tone 12 baloţi „pellami” Ibidem, ad datum
1707
În cursul anului 1707, dragomanul Cristofor Tarsia inventaria,

între actele ambasadei Serenissimei la Constantinopol, „[...] 10 carte
concernenti la morte in Galata d’un giovine Veneto venuto di
Valacchia” 34 , defunctul putând fi un tânăr agent al unei companii
comerciale veneţiene. Câţiva ani mai târziu, la 20 octombrie 1710,
ambasadorul veneţian la Viena, Lorenzo Tiepolo, îi scria bailului
Alvise Mocenigo: „[...] un mercante passa in Valacchia da dove mi fa
sperare che gli sarà sicuramente spedita la presente [scrisoarea, n. n.]”.
Aşadar, unui negustor care părăsea Viena, urmând să ajungă în Ţara
Românească pentru negoţ, ambasadorul veneţian îi încredinţa
corespondenţa destinată bailului de la Constantinopol; este
neîndoielnic faptul că acest curier ocazional era o persoană de
încredere, altminteri diplomatul nu ar fi apelat la serviciile sale.
După încheierea păcii de la Passarowitz, în 1718, Veneţia
încerca să reia rapid fluxul schimburilor de mărfuri cu Europa
Răsăriteană, dar problemele provocate de războiul recent încheiat,
sporirea concurenţei occidentale pe pieţele Imperiului Otoman şi
chiar cantităţile limitate de mărfuri disponibile erau invocate de
ambasadorul extraordinar Carlo Ruzzini, în amintitul raport expediat
∗
Marfă expediată de Nicolae Caragiani, Giorgio Peio, Dimitrie Giorgio,
Iannis Duca, Dimitrie Costa, Nicolae Papa, Adam Papa, Ioan Papa,
Constantin Giorgio, Nicolae Teodoru, Alexe Teodoru, Nikos Mavroidi ş. a.
34 ASV, Bailo a Costantinopoli. Cancelleria, b. 318 I, doc. nenumerotat (1707).
de la Constantinopol Senatului veneţian, la 20 noiembrie 1719, spre a

înfăţişa cauzele regresului comerţului Republicii cu Levantul otoman
şi Ţările Române:
„[…] Non è così [ca la Smirna, n. n.] per ora questa ‹scalo› di
Costantinopoli, dove con assai difficoltà s’incontra l’occasione di dar
un pieno carico alli vascelli che arrivano. Tre sono soglion esser le
merci, che di qui si asportano: lane, cuori, e cere. Gli ultimo capi,
provenendo nella maggior parte dalla Valacchia, ora ci giungono con
molta diminuzione de’ tempi passati per li danni che ha inferito
l’ultima guerra a quell Paese, e per la divisione successa con Cesare
dopo la Pace. Le lane poi per il più si raccolgono dalla Nazione
Francese […] trasportate a Marsiglia servono alla fabbrica di quelle
pannine che nella quantità di 5 000 pezze in circa annualmente qui [la
Constantinopol, n. n.] si trasportano” 35 .
Diplomatul afirmă, aşadar, limpede că Ţara Românească era

principalul furnizor de ceară şi piei al Veneţiei; desigur că anexarea
Olteniei de către Habsburgi a privat exporturile Ţării Româneşti de o
parte a cerii brute rezultată din stupinele 36 din teritoriul intrat sub
controlul imperialilor, însă producţia apicolă din restul ţării a suplinit,
în bună măsură, pierderile suferite.
În anii 1733-1734, membri şi apropiaţi ai familiei Conegliano,
evrei sefarzi din Veneţia stabiliţi la Constantinopol, implicaţi în negoţ
şi cămătărie, au ajuns în Ţara Românească şi Moldova spre a recupera
bunurile lui Giuseppe (Josef) Conegliano, fost medic al domnilor
fanarioţi Grigore al II-lea Ghica şi Constantin Mavrocordat.
Giuseppe (Josef) Conegliano, fiul lui Leon Conegliano, murise în
Moldova, fără a avea urmaşi, bunurile rămase după decesul lui fiind
preluate de singurii lui moştenitori legal recunoscuţi, verii săi dinspre
tată: Asteo, Isac şi Gad Conegliano. Cei din urmă declarau, într-o
depoziţie înregistrată de secretarul bailului Angelo Emo, la 19 august
1733: „[...] non restare fra loro niuna pretesa, né dimanda, tanto per
l’eredità del quondam Domino Gioseppe di Leon Conegliani, loro
(20 noiembrie 1719).
36 Nicolae Niţu, Aspecte ale albinăritului în Oltenia, în „Arhivele Olteniei”, s. n.,
nr. 4, 1985, pp. 260-263.

144 Cristian Luca
cugino morto in Moldavia, per aver ogni uno ricevuto la sua giusta
parte […]” 37 . În primăvara anului următor, la 18 martie 1734,
ambasada veneţiană de la Constantinopol deţinea informaţii asupra
intenţiei fraţilor Conegliano, Isac şi Gad, „[...] anco a nome d’Asteo,
altro loro fratello esistente in Venezia, ad Abramo Emanuel loro
domestico acciò che dovesse trasferirsi in Valachia per rinvenire
riscontrasse di ragione de quondam Domino Iseppo quondam Leon
Conigliano, loro cugino ‹che› serviva in figura di medico quel Principe
[…]” 38 . Cei trei fraţi decideau de această dată să încredinţeze unei
persoane de încredere, Abramo (=Avram) Emanuel, „loro
domestico”, responsabilitatea de a căuta şi recupera din Ţara
Românească tot ceea ce aparţinuse defunctului medic Giuseppe
(Josef) Conegliano.
Cele câteva figuri de negustori şi frânturile menţionate din
activitatea lor, schiţate pe temeiul unor surse veneţiene inedite, pun în
lumină aspecte ale comerţului exterior al Ţărilor Române, îndeosebi
evoluţia exporturilor de materii prime moldo–muntene la Veneţia în
primul deceniul al secolului al XVIII-lea, şi ale comerţului de tranzit
din Moldova veacului anterior.
37 ASV, Bailo a Costantinopoli. Atti Protocolli, b. 291, reg. 65, doc. nenumerotat,
ad datum (19 august 1733).
38 Ibidem, ad datum (18 marzo 1734).
THE “FOREIGN MERCHANT”. NEW INFORMATION REGARDING THE

ALLOGENEOUS MERCHANTS FROM THE ROMANIAN PRINCIPALITIES IN
THE 17th–18th CENTURIES
(Abstract)
On the basis of several unpublished sources identified at Venice State

Archives, this paper analyses succinctly a few episodes, whose main
protagonists are Greek and Venetian merchants involved in the transit trade
of the Romanian Principalities in the 17th century, but also in massive
imports of raw materials, purchased in the 17th–18th centuries in Wallachia
and Moldavia and traded on the markets from the central and northern parts
of the Italian Peninsula, where they got through the ports of Venice and
Ancona. Diamandis Raso, a Greek tradesman from Constantinople, sent
Oriental carpets, in 1631, to be sold at Lvov, in Poland, the products being
transited through Moldavia. The Muslim Hağği Hamza, son of Mehmet, an
Anatolian Turk by origin, in partnership with the Jew Daniel, son of
Salomon, was in the same time merchant and usurer, lending money, in the
1630s, to Greek–Levantine tradesmen and to several rulers of Wallachia and
Moldavia. Towards the end of the 17th century, the Balkan merchants, such
as Sava Vladislavić, sent to Ragusa or Venice considerable quantities of
tanned hides and raw wax, products coming from the Romanian
Principalities, the main export products of the northern Danubian states.
The documents kept in the archive of the Venetian consulate from Durazzo,
the main port of transit on the coast of Ottoman Albania, allowed us to
make some statistical observations, materialised in two tables: Table 1. Wax
transports reaching Venice, by transiting Durazzo, in the years 1702, 1703
and 1705, and Table 2. Wax and hides transports reaching Venice, by
transiting Durazzo, in the period 1705-07 and in Graphic 1. Mooring fee
charged by Venice in the fiscal years 1684/1685–1693/1694. According to
the data extracted from these sources, from a rapport dated November 20,
1719, written by the diplomat Carlo Ruzzini, as well as from other official
documents of the central Venetian authorities, it undoubtedly results that
the largest part of the raw wax and a considerable part of the hides imported
at Venice, in the second half of the 17th century and all through the 18th
century, came from the Romanian territory, where it was bought and was
then traded on the Venetian market by Greek, Aromanian, Armenian and
generally speaking by Balkan merchants.
IMPLICAREA CLERULUI CATOLIC DIN
MOLDOVA ÎN ACTIVITĂŢI DE NATURĂ
COMERCIALĂ (SEC. AL XVII-LEA–PRIMA
JUMĂTATE A SEC. AL XVIII-LEA)
– CONSIDERAŢII PRELIMINARE
Rafael–Dorian Chelaru
Facultatea de Arhivistică a
Academiei de Poliţie “Al. I. Cuza” din Bucureşti
Prezentul studiu îşi propune să analizeze, pe baza datelor

documentare existente şi publicate până la acest moment, gradul de
implicare în activităţi de natură comercială al preoţilor catolici din
Moldova, incluzând aici şi membrii misiunii apostolice de la
înfiinţarea acesteia, în 1623, de către Sacra Congregaţie “De
Propaganda Fide” şi până la jumătatea secolului al XVIII-lea. Prin
activităţi de natură comercială înţelegem în principal activităţi de
tranzacţionare de bunuri diverse (terenuri, bunuri mobile etc.) cu
scop lucrativ, dar şi activităţi conexe acestora, precum unele
operaţiuni financiare (împrumuturi, contracte de închiriere) care
implicau indirect membrii misiunii în fluxul economic al zonei
respective.
Lectura surselor relevante, în special a scrisorilor şi rapoartelor
trimise de preoţii seculari şi de misionarii din Moldova către cardinalii
Congregaţiei “De Propaganda Fide” şi nunţii apostolici de la Varşovia
şi Viena, oferă imaginea unui adevărat „purgatoriu” pentru aceşti
operarii, care încearcă să restabilească şi să dezvolte catolicismul la est
de Carpaţi într-un mediu descris în general ca fiind prea puţin sau
deloc „prietenos”. Nu ne propunem să reluăm aici elementele
principale ale acestui tablou, de altminteri bine cunoscut în
148 Rafael–Dorian Chelaru
istoriografia catolicismului din Ţările Române 1 . Scopul nostru este

mai degrabă acela de a sublinia faptul că, în ciuda condiţiilor, în
special cele materiale, clamate de toţi preoţii şi misionarii fără
excepţie, o parte dintre aceştia au reuşit să se adapteze cu succes, ba
chiar să beneficieze de o relativă prosperitate economică. În acest
sens, ne propunem să analizăm o parte din mijloacele economice
utilizate în vederea adaptării la rigorile de ordin material, ca şi
contextul în care aceste mijloace au putut fi puse în aplicare.
Baza documentară a prezentului studiu este constituită într-o
proporţie predominantă din surse misionare, la care putem adăuga o
serie de documente provenind din afara misiunii: raportul vizitaţiei
apostolice întreprinse de arhiepiscopul de Marcianopol, Marco
Bandini, unele scrisori ale preotului misionar secular Ioan Baptista
Bărcuţă din Cotnari precum şi câteva acte domneşti emise în prima
jumătate a secolului al XVIII-lea în beneficiul bisericii catolice din
Iaşi.
În ceea ce priveşte metodologia abordată, precizăm faptul că
vom structura materialul aflat la dispoziţie pe trei paliere. Primul
palier va include sursele care menţionează în mod explicit practicarea
de activităţi comerciale de către preoţi şi misionari. Al doilea palier va
grupa sursele care tratează aspecte privind operaţiuni de credit şi
contracte de închiriere cu scop comercial. Al treilea palier se va referi
la cheltuielile efectuate de clericii catolici (în special misionarii) pentru
renovarea bisericilor şi a caselor parohiale deja existente sau pentru
construirea altora noi. Prin analiza comparativă a celor trei paliere,
ţinând cont şi de relevanţa surselor documentare, vom încerca să
formulăm unele concluzii în ceea ce priveşte rolul şi amploarea
implicării clericilor catolici în operaţiuni aducătoare de profit.
În cadrul primului palier, vom trata separat problema
practicării comerţului şi cea a achiziţiilor imobiliare cu scop lucrativ.
Chiar dacă se pot ridica unele obiecţii întemeiate în ceea ce priveşte
încadrarea acestora din urmă în sintagma „activităţi comerciale”,
1 Ne limităm a cita aici, cu titlu de exemplu, doar lucrarea lui Emil Dumea,
Catolicismul în Moldova în secolul al XVIII-lea, Iaşi, 2003; autorul, cleric catolic,

descrie în culori dramatice situaţia materială a misiunii Congregaţiei “De
Propaganda Fide” în Moldova (unul din subcapitole se intitulează Viaţa dură
a misionarilor, pp. 119-120).
Implicarea clerului catolic din Moldova în activităţi de natură comercială 149
credem că acest lucru se justifică în contextul acestui studiu, cel puţin

din perspectiva faptului că, în general, o parte din bunurile imobiliare
achiziţionate aveau clar o destinaţie lucrativă, ce putea fi materializată
doar prin tranzacţii comerciale propriu-zise (spre exemplu vânzarea
vinului produs de viile ce aparţineau parohiilor, aşa cum vom vedea
mai jos). Mai mult, este evident faptul că misionarii (care înregistrează
totalitatea tranzacţiilor imobiliare documentate), în calitatea lor de
preoţi parohi, aveau evident în vedere coordonarea procesului de
valorificare ulterioară a bunurilor achiziţionate (eventual, prin
intermediari angajaţi anume), în condiţiile în care tocmai lipsa
controlului Bisericii asupra propriilor bunuri a fost invocată foarte
des în corespondenţa misionară din secolul al XVII-lea, ca una din
problemele cele mai grave ale catolicismului la est de Carpaţi 2 .
Conform acestor surse, controlul veniturilor parohiale, cel puţin până
în secolul al XVIII-lea, era deţinut, în general, de credincioşii laici din
parohia respectivă. În cazul Iaşiului, în a doua jumătate a secolului al
XVII-lea avem de-a face cu o implicare iezuită mai pronunţată
(raportul misionarului Giovanni Battista del Monte din noiembrie
1670 3 îi menţionează ca fiind principalii administratori ai bunurilor
parohiale), dar din alte surse reiese faptul că iezuiţii aveau de
asemenea propriile bunuri care nu aparţineau parohiei 4 . Singura
excepţie este Galaţiul, misionarul del Monte precizând în raportul său
2 Vom cita aici una din scrisorile lui Bandini, cea expediată la 9 noiembrie
1644 din Iaşi către cardinalii Congregaţiei “De Propaganda Fide”, în care
arhiepiscopul de Marcianopol deplânge această situaţie: „le provvisioni delle
chiese sotto la mia giurisditione, tanto in Moldavia, come anche sotto il
dominio del Gran Turco, sono occupate e tenute dai secolari, senza alcun
rimorso della lor conscientia, e le chiese si vanno ruinando e discadendo, e li
parrochi patiscono, non havendo modo di vivere e servire in dette chiese” –
Andrei Veress, Scrisorile misionarului Bandini din Moldova (1644-1650),
3 Călători străini despre Ţările Române, vol. îngrijit de Maria Holban (redactor
responsabil), Maria Matilda Alexandrescu Dersca–Bulgaru, Paul

Cernovodeanu, vol. VII, Bucureşti, 1980, p. 217 (în continuare, se va cita
Călători străini).
4 Pentru detalii a se vedea studiul fundamental al lui Francisc Pall, Le
controversie tra i Minori conventuali e i Gesuiti nelle missioni di Moldavia (Romania), în

„Diplomatarium Italicum”, IV, 1939, pp. 136-235.
că Antonio Rossi da Mondaino împărţea venitul bisericii cu diaconul

(2/3 la 1/3).
Pe de altă parte, niciun raport misionar scris după 1700 nu
consemnează faptul că bunurile bisericilor parohiale ar fi administrate
de laici, ceea ce poate duce la concluzia că în această perioadă
misionarii probabil reuşiseră adesea să-şi dovedească capacitatea de
buni administratori ai resurselor economice ale parohiilor, fapt care i-
a putut determina pe credincioşi să le cedeze dreptul de a administra
bunurile bisericilor. Nu este mai puţin adevărat însă că, în multe
cazuri, misionarii au fost puşi practic în situaţia de a (re)coagula cu
propriile eforturi comunităţile catolice, în mare parte destrămate până
la dispariţie în urma conflictelor militare de la sfârşitul secolului al
XVII-lea şi începutul veacului următor. În aceste condiţii, preluarea
bunurilor parohiale – atâtea câte au mai putut fi recuperate – s-a
putut realiza fără vreo opoziţie semnificativă din partea localnicilor.
Pentru secolul al XVII-lea, prima menţiune documentară
privind practicarea comerţului de către clerici catolici în Moldova este
înregistrată într-un context polemic: este vorba de scrisoarea trimisă
Congregaţiei “De Propaganda Fide” de reprezentanţii catolicilor din
Baia, în iulie 1664, în care aceştia se lamentau asupra conduitei
preotului polonez Anton Rzeczkowski, acuzat că practica activităţi
comerciale inclusiv cu ortodocşii şi că neglija treburile parohiei 5 .
Reacţia vehementă a credincioşilor îl va determina pe episcopul de
Bacău, Ştefan Atanasie Rudzinski, să-l retragă pe compatriotul său din
parohia moldavă. Nu se menţionează niciun detaliu privind produsele
comercializate de Rzeczkowski, iar informaţiile apar ca fiind puternic
distorsionate de contextul în care este redactată plângerea: preotul
polonez îl înlocuise pe misionarul del Monte, cel care era foarte
apreciat de catolicii din Baia.
Nu este nimic surprinzător în faptul că primele date privind
practicarea comerţului de către misionari apar tot într-un context
conflictual, mai precis ostilitatea vădită a prefectului misiunii, Vito
Piluzzi, faţă de misionarul Benedetto Ballati da Cortona acuzat de
5Moldvai csángo-magyar okmanytar/Documenta Hungarorum in Moldavia (1467-

1706), vol. editat de Kálmán Benda, Gabriella Jászay, Gyözö Kenéz, István
György Tóth, vol. II, Budapesta, 1989, pp. 583-584.
insubordonare. Într-o scrisoare din 14 decembrie 1668 trimisă din

Baia secretarului Congregaţiei, cardinalul Federico Baldeschi 6 , Piluzzi
prezintă practic un adevărat rechizitoriu al „cazului Ballati”, unde,
alături de insubordonare şi scandaluri publice, este inclusă şi
practicarea de activităţi comerciale. Detaliind, Piluzzi menţiona
comercializarea peştelui, la Iaşi, şi a grâului, vinului şi fânului, la
Galaţi, Iaşi şi Chişinău, la care se adăuga şi practicarea cametei. Este
totuşi semnificativ faptul că Piluzzi nu insistă asupra faptului că
misionarul respectiv practica activităţi comerciale (interzise totuşi atât
de regula ordinului minoriţilor conventuali, cât şi de decretele
Congregaţiei “De Propaganda Fide”), ci tinde să pună accent pe
scandalul creat de modul în care acesta a înţeles să-şi asigure un
surplus, plasând tranzacţiile la vedere în spaţiul sacru, respectiv
cimitirul bisericii. La ordinul Congregaţiei, misionarul a fost în cele
din urmă arestat şi expulzat din Moldova în 1670.
În ambele cazuri, suntem lăsaţi să înţelegem că resortul care a
stat la baza acestor practici condamnabile din perspectiva Bisericii
romane a fost pur şi simplu dorinţa de câştig. Scrisoarea nunţiului
papal din Polonia, Giuseppe Marescotti, redactată la Varşovia la 29
ianuarie 1670, introduce o nuanţă în acest tablou: „per vivere
qualcuno di loro [misionari] fa qualche mercantiola [...]” 7 . Unii
misionari practicau aşadar negoţul, pentru a supravieţui în condiţiile
în care stipendiile cuvenite întârziau uneori cu anii, iar credincioşii
erau prea săraci pentru a putea întreţine un slujitor al Bisericii. De
altfel, confruntaţi cu acuzaţiile care li se aduc, misionarii Congregaţiei
“De Propaganda Fide” vor justifica întotdeauna micile lor „afaceri”
prin prisma acestei motivaţii simple, dar aptă a stimula
disponibilitatea cardinalilor de a privi cu mai mare îngăduinţă astfel de
abateri canonice.
Conflictele dintre misionari şi preoţii catolici localnici, care nu
de puţine ori capătă aspectul unor veritabile lupte pentru putere şi
resurse, prilejuieşte şi alte scurgeri de informaţii privind încălcarea
interdicţiei de a face comerţ de către oamenii Bisericii. Misionarul
6 Gh. Călinescu, Alcuni missionari cattolici italiani nella Moldavia nei secoli XVII e
XVIII, în „Diplomatarium Italicum”, I, 1925, pp. 96-97.
7 Ibidem, p. 102.
Antonio Rossi da Mondaino era acuzat de preotul Bărcuţă din

Cotnari, într-o scrisoare a acestuia din urmă expediată din Bacău, la
19 aprilie 1675, cardinalului Francesco Buonvisi, nunţiu papal la
Varşovia, că s-a apucat de negoţ, motivând că nu primeşte subsidii de
la Congregaţie: „et subito che è venuto in provincia a cominciato a
trafficare, fare mercantie, [...] et a questo fine è andato verso gli
Turchi, al Danubio [...]” 8 .
Evident că nici misionarii înşişi nu rămâneau datori. În
raportul său din 1671, trimis secretarului Congregaţiei “De
Propaganda Fide”, misionarul Giovanni Battista del Monte se referă
în cuvinte deloc măgulitoare la modalităţile în care preoţii seculari
misionari Bărcuţă şi Grigore Gross îşi rotunjeau veniturile: „Circha
poi alli traffichi e guadagni non troppo leciti, tutti dui li detti Pretti
fanno mercantie diverse per mezzo delli loro fratelli et anco essi
med‹es›imi e particularmente quello di Kottinaro con il denaro delle
rendite annue che appartiene alla Chiesa e adesso attualmente alla
detta Chiesa e debitore da 80 e più scudi” 9 . Cam în aceiaşi termeni se
exprimă şi Vito Piluzzi, în scrisoarea sa din 26 august 1671 adresată
Congregaţiei: „Il Signor D. Gio‹vanni› Battista per mezzo de’ fratelli e
parenti fa mercantie e la Chiesa remane in povertà” 10 . Prefectul
Antonio Angelini da Campi nota, în epistola redactată la Iaşi, la 12
iunie 1682, că fratele lui Bărcuţă, asociat cu un anume George Wolff
(fratele unuia dintre secretarii lui Gheorghe Duca, Petru Wolff),
„fanno del continuo mercantie tra di loro” 11 . Avem aşadar câteva
date privind modul în care unii clerici catolici practicau comerţul, prin
intermediul unor asociaţi, rude mai ales, dar şi persoane cu influenţă
politică, dezvoltând practic adevărate afaceri de familie. Chiar dacă
contextul polemic invită la prudenţă în interpretarea acestor date, nu
8 Viorica Lascu, Documente inedite privitoare la situaţia Ţărilor Române la sfârşitul

secolului al XVII-lea, în „Anuarul Institutului de Istorie din Cluj”, XII, 1969,
p. 251; este interesant faptul că Bărcuţă face o menţiune privind amploarea
„negustoriilor” lui Rossi, care se extindeau până în teritoriile otomane.
9 Gh. Călinescu, op. cit., p. 113.
10 Fr. Pall, op. cit., p. 263.
11 Gh. Călinescu, op. cit., p. 134; Angelini nu ezită să-l atace şi pe misionarul
Renzi, aflat la acea dată la Iaşi, descriindu-l ca fiind „tutto dedito al interesse
de denari e mercantie [...] economo e procuratore d’un calvenista” – ibidem.
este deloc exclusă posibilitatea ca informaţiile privind utilizarea

banilor obţinuţi din valorificarea bunurilor bisericilor parohiale în
interes comercial să fie veridice.
Ancheta declanşată de Congregaţia “De Propaganda Fide” în
1693 asupra presupuselor încălcări ale canoanelor Bisericii catolice de
către misionarii aflaţi atunci în Moldova oferă câteva detalii
semnificative cu privire la afacerile comerciale derulate de aceştia.
Concluziile investigaţiilor derulate în cadrul vizitaţiei din 1694 de
către Giuseppe Poeti, reprezentantul Congregaţiei în Moldova, au
fost prezentate cardinalilor porporati în şedinţa din 3 octombrie 1697,
împreună cu răspunsurile date de cei incriminaţi, după cum
urmează 12 :
1). Acuzaţiile aduse împotriva prefectului Giovanni Battista
Volponi: practicarea (singur sau împreună cu alţii) a negoţului şi
încurajarea misionarilor de a practica această activitate, afirmând în
mod eronat că întruneşte aprobarea Congregaţiei. Răspunsul lui
Volponi la acuzaţiile aduse: negustoria a practicat-o din necesităţi de
supravieţuire şi ajutorare a celor săraci.
2). Acuzaţiile aduse împotriva misionarului Francescantonio
Renzi: practicarea (singur sau împreună cu alţii) a negoţului; vinderea
cu 46 de lei a unei vii donate bisericii din Huşi. Poeti nu consemnează
niciun răspuns al lui Renzi la acuzaţiile aduse.
3). Acuzaţiile aduse împotriva misionarului Luigi Bevilacqua:
practicarea negoţului cu vin, miere, nuci şi miei. Răspunsul lui
Bevilacqua: a recunoscut practicarea comerţului, dar a precizat că a
fost nevoit să procedeze astfel din cauza lipsei veniturilor, iar banii
astfel câştigaţi au fost utilizaţi în folosul Bisericii.
4). Acuzaţiile aduse împotriva misionarului Sonanzi:
practicarea negoţului cu vin, sare, peşte şi cai (acuzaţie nedovedită
însă prin probe concrete, aşa cum admitea şi Poeti).
Privind situaţia particulară a lui Bevilacqua, noul prefect al
misiunii, Felice Antonio Zauli, atesta că misionarul, din veniturile
obţinute în urma practicării comerţului, construise o reşedinţă
parohială la Fărăoani, restaurase biserica, asigurase seminarul din
12Dumitru Zaharia, Statistici ale populaţiei catolice din Moldova, 1694-1697,

Bacău, 1999, pp. 57-70.
Esztelnek cu miere şi vin şi chiar împrumutase cu mici sume de bani

nişte preoţi din Transilvania 13 . Chiar dacă nu se oferă niciun fel de
detalii privind cuantumul exact al rulajelor ori profiturilor lui
Bevilacqua, ne putem imagina că sumele vehiculate nu erau
nesemnificative.
După cum se poate remarca, majoritatea misionarilor
incriminaţi – inclusiv prefectul – nu neagă acuzaţiile aduse privind
practicarea comerţului, ci doar resping motivaţia atribuită (implicit
sau explicit) acestei activităţi, aceea de îmbogăţire în interes personal,
afirmând că veniturile obţinute astfel au fost utilizate pentru a suplini
lipsa subsidiilor menite a asigura supravieţuirea misionarilor, surplusul
fiind direcţionat în folosul bisericii.
În prima jumătate a secolului al XVIII-lea nu există documente
edite care să menţioneze în mod explicit practicarea de către clerul
catolic a comerţului. Această lipsă nu se datorează neapărat faptului
că misionarii, spre exemplu, deciseseră să se abţină de la astfel de
întreprinderi lucrative ca urmare a măsurilor drastice luate de
Congregaţie în 1697. Credem că este vorba mai degrabă de faptul că
misionarii par a se fi integrat mai bine în mediile locale, generând o
scădere dramatică a plângerilor care îi incriminau adresate superiorilor
Congregaţiei şi altor autorităţi ecleziastice romane. Simptomatic,
niciun document nu mai menţionează vreun preot catolic autohton în
funcţie între 1700-1750.
În schimb, deţinem date privind contracte de închiriere şi
împrumut derulate în special de membrii misiunii atât în secolul al
XVII-lea, cât şi în secolul următor. Includerea în studiul nostru a
discuţiei asupra acestor aspecte se justifică în condiţiile în care ambele
operaţiuni erau în general derulate pentru a asigura desfăşurarea de
activităţi comerciale de către terţi. Astfel, contractele de închiriere
vizează în mod exclusiv dughene (magazzeno) care pot funcţiona ca şi
tarabe, prăvălii sau cârciumi. Conform surselor misionare, parohia din
Galaţi deţinea încă din 1670 (sau chiar din 1668, deşi prefectul Piluzzi
13 Nicolae Bocşan, Valeriu Leu, Un misionar catolic la sfârşitul secolului al XVII-

lea: Luigi Bevilacqua, în Studii de istorie medievală şi premodernă. Omagiu profesorului
Nicolae Edroiu, membru corespondent al Academiei Române, vol. editat de Avram
Andea, Cluj-Napoca 2003, p. 327.
nu menţiona pentru acel an numărul lor exact 14 ) 6-7 prăvălii pentru

care misionarii care activau acolo ca preoţi parohi încasau cca. 6-7
taleri lunar (sau între 72-84 taleri anual 15 ). În două rapoarte misionare,
datând din anul 1682 16 , dughenele din Galaţi nu mai sunt menţionate,
ele reapărând – dar într-un număr mult diminuat – în raportul lui
Manzi din 1743 17 , care însă afirmă că fuseseră deja distruse de patru
ani de către otomani.
Dar ideea închirierii de prăvălii nu se materializează doar la
Galaţi, centru portuar–comercial prin excelenţă. În cazul Iaşilor, încă
din 1648 arhiepiscopul Bandini propunea ca soluţie pentru creşterea
veniturilor bisericii ieşene construirea pe un teren de lângă curtea
voievodului Vasile Lupu a 10 prăvălii care să fie închiriate cu 5-6
taleri pe lună 18 . Bandini remarca totuşi inconvenientul major ce stătea
în calea realizării unei astfel de investiţii: lipsea suma de pornire
estimată la cca. 100 de scuzi, necesară construirii acestor prăvălii, bani
de care biserica nu dispunea la acea dată. Abia după 1700, ideea lui
Bandini se materializa prin intermediul abilului Manzi care, în relaţia
sa din 1743, informa Congregaţia “De Propaganda Fide” despre
faptul că a construit la Iaşi şase prăvălii – în afară de cele două ridicate
împreună cu prefectul Giacinto Lisa în 1742 – lângă zidul cimitirului,
14 Călători străini, vol. VII, p. 81, p. 217; înclinăm să credem că e vorba mai
degrabă de existenţa a şase dughene, din moment ce această cifră este
furnizată şi de misionarul del Monte (în 1670) şi de prefectul Vito Piluzzi (în
1671).
15 Avem de-a face cu o exprimare a venitului lunar al parohiei în două
monede: talerul şi asprul; în 1668, Piluzzi oferea cifra de 250 de aspri; în

1670 del Monte dădea valoarea de 6-7 taleri. Luând în calcul o echivalenţă de
cca. 100 aspri la un taler (cf. Şevket Pamuk, A Monetary History of the Ottoman
Empire, Cambridge, 2000, p. 371) rezultă că în perioada 1668-1670 venitul
parohiei s-ar fi dublat sau chiar triplat, lucru puţin probabil.
16 Este vorba de rapoartele de misiune, din 12 iunie 1682 din Iaşi, aparţinând
pe de o parte prefectului Antonio Angelini şi pe de altă parte cel al lui Vito

Piluzzi, redactat la Bacău la 10 iulie 1682, adresate Congregaţiei – Călători
străini, vol. VII, p. 339 şi p. 105.
17 Ibidem, vol. IX, p. 299.
18 Marco Bandini, Codex. Vizitarea generală a tuturor bisericilor catolice de rit roman
din Provincia Moldova, 1646-1648, text bilingv şi ediţie îngrijită de Traian

Diaconescu, Iaşi, 2006, p. 276 (în continuare se va cita Codex).
investind în total suma de 300 de piaştri, echivalentă cu 170 de scuzi

romani 19 , luaţi cu împrumut fără dobândă de la unii boieri. Prăvăliile
erau destinate comercializării vinului produs de viile ce aparţineau
bisericii 20 . Conform misionarului, în schimbul banilor, boierii ar fi
acceptat să fie plătiţi din venitul anual al dughenelor, venit care s-ar fi
ridicat în răstimpul 1743-1745 la suma de cca. 48-50 de scuzi romani
pe an, sumă obţinută din închirierea tuturor celor 8 prăvălii. Conform
unui document anonim din 1743, care prezenta un decont financiar al
parohiei Iaşi la moartea vice-prefectului misiunii, Francesco Maria
Madrelli, în decembrie 1742 21 , Manzi i-a mai lăsat acestuia, la 9
septembrie 1742, următoarele contracte de închiriere:
1). 12 scuzi pentru închirierea unei cârciumi pe doi ani către
Manole Grecul;
2). 5 scuzi pentru închirierea unei cârciumi către Anton
Neamţul, trompetist al domnului;
3). 4 scuzi în contul lui Anton Vorova, catolic;
4). 3 scuzi în contul lui Friedrich Stahl, secretar domnesc;
5). 6 scuzi în contul lui Ianuş sasul, ceasornicar;
6). 3 scuzi în contul lui N. N. Moldovo.
În total, contractele de închiriere din contul parohiei Iaşi
valorau 33 de scuzi romani la nivelul anului 1742. În 1742, când
Manzi părăsea Moldova, boierii au vrut să-şi recupereze banii folosiţi
pentru construirea prăvăliilor, obligându-l pe vice-prefectul Madrelli
să împrumute suma de 300 de piaştri de la un negustor, zălogind o
parte din argintăria bisericilor din Moldova, abia recuperată din
Transilvania de către Lisa.
Dar Manzi şi Lisa nu fuseseră primii care reuşiseră să obţină
bani din închirieri de prăvălii la Iaşi. În 1735, prefectul Cardi încheia
un contract cu un anume Gligoraş, fiul lui Ianoş Bărcuţă, prin care
acesta ceda bisericii din Iaşi chiria pe şapte ani – în valoare totală de
19 Călători străini, vol. IX, p. 299; misionarul dă aici o paritate scuzi–piaştri de
1 la 1,74, foarte apropiată de paritatea scuzi–taleri lei.

20 Desigur, pentru a se evita încălcarea regulii ordinului minorit, vinul nu era
vândut direct de către misionari, ci prin intermediari, prăvăliile fiind

închiriate unor comercianţi.
21 Gh. Călinescu, op. cit., pp. 162-165.
84 de lei – pentru două dughene, urmând ca prefectul să cheltuiască

aceşti bani pentru acoperirea bisericii din Galaţi 22 .
Şi vice-prefectul Giovanni Maria Ausilia încheia în 1744 un
contract cu un anume Nicolae „băcal”, prin care acesta din urmă se
obliga să construiască pe propria cheltuială două prăvălii pe terenul
parohiei din Iaşi, urmând a le folosi timp de 10 ani în schimbul unei
chirii de 15 lei anual 23 . Acelaşi Ausilia menţiona însă în raportul său
din 1745 că veniturile din închiriere nu puteau fi colectate
întotdeauna din diverse motive, în special deoarece dughenele se
închiriau rar, iar chiriaşii nu îşi achitau întotdeauna obligaţiile 24 .
Acelaşi document oferă de asemenea o listă a poliţelor de
împrumut debitate în favoarea lui Manzi şi a prefectului Lisa, astfel:
1). o poliţă de 300 lei (în monedă otomană) de la Iordache
pietrarul, prin care acesta se obliga să dea pietriş şi var pentru
construcţia bisericii din Iaşi;
2). o poliţă de 200 de lei (în monedă otomană) de la Giovanni
Pescaro, negustor catolic din Iaşi (împrumutat de prefectul Pesci),
care însă a falimentat;
3). o poliţă de 180 lei (în monedă otomană) de la Antonio
Napolitano din Iaşi (împrumutat de prefectul Lisa);
4). o poliţă de 25 lei (în monedă otomană) de la Martin
Blănarul din Iaşi (împrumutat de prefectul Lisa). Martin Blănarul şi
Antonio Napolitanul s-au obligat să dea bisericii din Galaţi suma
totală de 120 de scuzi romani în contul acestei datorii;
5). o poliţă de peste 215 lei (în monedă otomană) ce aparţinea
bisericii din Iaşi. Suma era împărţită în două poliţe: una de 42 de lei
pentru pietriş şi una de 10 lei pentru un cuptor de var. Restul de 163
de lei reprezentau 90 de scuzi romani 25 .
22 Silviu Văcaru, Anton Despinescu, Documenta Catholicorum Moldaviae, A.

Documente româneşti. I. Fondul episcopiei romano–catolice Iaşi, vol. I, (1627-1750),
Iaşi, 2002, pp. 140-141 (în continuare se va cita Documenta Catholicorum
Moldaviae).
23 Ibidem, pp. 158-159.
24 Călători străini, vol. IX, p. 316.
25 Paritatea lei–scuzi romani este stabilită deci la valoarea de 1,81 lei la un
scud.
6). 14 boi aparţinând bisericii din Iaşi au fost încredinţaţi de

Lisa unor armeni din Iaşi, cu obligaţia de a-i achita până la păresimile
anului 1742. Din nefericire, armenii respectivi au intrat în stare de
insolvenţă. Boii au fost recuperaţi de Manzi, cu excepţia a doi, care au
rămas la un armean 26 .
Totalul sumelor împrumutate la nivelul anului 1742 se ridica la
920 lei sau 508,28 scuzi romani (fără a socoti valoarea în bani a celor
14 boi), o sumă echivalentă cu subsidiile anuale a nu mai puţin de 20
de misionari. Este puţin probabil – cu toate că nu întru totul
imposibil – ca misionarii să fi putut aduna aceşti bani doar din
valorificarea viilor bisericii din Iaşi sau din donaţii.
Pentru a avea o imagine completă asupra posibilităţilor
financiare ale misionarilor, credem că o listă a achiziţiilor imobiliare
realizate de misionari după 1700 (conform documentaţiei edite
disponibile) poate fi un instrument foarte util de analiză şi
interpretare. Astfel, prefectul Felix Zauli completa patrimoniul
bisericii din Iaşi cu o vie de o jumătate de falce (cca. 0,71 ha)
cumpărată de la un anume Toader cântăreţ, la data de 14 iulie 1703,
cu suma de 8 lei 27 . Acelaşi Zauli consemna intrarea unei alte vii în
proprietatea bisericii ieşene, prin cedarea drepturilor de proprietate de
către Iliaş ungurul în schimbul stingerii unei datorii de 104 lei, pe care
respectivul Iliaş o avea la prefect 28 . Prefectul Giovanni Francesco
Bossi da Milano cumpăra în anul 1724 o vie în Copou (de 1,5
pogoane), de la un anume Vasile Doboş, cu suma de 30 de lei (sau
16,57 scuzi) 29 . O altă vie de 5 „firte” (cca. 1,8 ha), aflată tot în Copou,
era achiziţionată de prefectul Romualdo Cardi de la acelaşi Vasile
Doboş în schimbul sumei de 35 de lei (sau 19,33 scuzi) 30 . Acelaşi
26 În lista respectivă se precizează că Mandrelli a vândut 7 dintre boii

menţionaţi cu 18 lei (în monedă otomană) fiecare, rămânând alţi 5 în
proprietatea bisericii (valorând în total 126 lei adică 69 de scuzi romani).
27 Adică 4,42 scuzi – Documenta Catholicorum Moldaviae, pp. 87-88.
28 Ibidem, pp. 118-119; datoria valora cca. 57,45 scuzi romani.
29 Ibidem, pp. 123-125.
30 Ibidem, pp. 136-138; prefectul afirmă că banii sunt din „munca lui”, nu din
venitul bisericii şi că a donat via fiului lui Vasile Spina, Anton.

Cardi achiziţiona la 9 ianuarie 1744 o altă vie în Copou 31 . Şi vice-

prefectul Ausilia cumpăra cu 35 de lei de la Vasile Neamţul o vie de 5
„firte” în Copou, conform zapisului de vânzare–cumpărare încheiat la
data de 2 noiembrie 1745 32 . Ausilia mai reuşise să recupereze una din
viile bisericii din Huşi cheltuind 15 scuzi (sau 27,15 lei) pentru
judecata domnească 33 . La 4 aprilie 1748, prefectul Manzi achiziţiona
o altă vie de 1,35 ha din Miroslava de la Anton Voroavă, achitând
suma de 60 de lei 34 .
Două acte de scutire din 1746 şi 1747 menţionează 7 pogoane
de vie la Copou şi o pivniţă ca aparţinând bisericii 35 . În plus, sunt
menţionate şi bunuri mobile scutite de impozit: 170 de stupi (1746), 8
stupi şi 50 de porci (1747) 36 . În 1750, un privilegiu de la Constantin
Racoviţă menţionează ca proprietăţi ale bisericii din Iaşi 7 pogoane
(3,5 ha) de vie în Copou şi 6 pogoane (3 ha) la Miroslava, plus o
cramă 37 . În plus, este detaliat şi o parte a inventarului mobil: 50 de
stupi şi 10 porci.
Din aceste documente putem urmări sporirea patrimoniului
bisericii din Iaşi, mai ales după 1745, de când datează ultima estimare,
cea aparţinând vice-prefectului Ausilia. În afara viilor din Sperieţi
31 Nicolae Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol. II, Acte
relative la istoria cultului catolic în principate, Bucureşti, 1901, p. 103.
32 Documenta Catholicorum Moldaviae, pp. 159-160; pare a fi vorba de via donată
în 1734 de Cardi fiului lui Vasile Spina.

33 Raportul lui Ausilia din 1745 în Călători străini, vol. IX, p. 319.
34 Documenta Catholicorum Moldaviae, pp. 169-170; comparativ cu achiziţiile
făcute câţiva ani mai devreme, pare să fie vorba de o dublare a preţului
viilor.
35 Ibidem, p. 161, pp. 168-169.
36 Diferenţa dintre cele două privilegii privind numărul de stupi poate fi
justificată prin nivelul de impozitare aplicat. Astfel, în primul caz avem de-a
face cu o scutire extinsă, în vreme ce în al doilea caz e vorba de o scutire
mult restrânsă. Nu este exclus ca în perioada dintre ianuarie 1746–decembrie
1747 biserica să fi pierdut 162 de stupi, însă această variantă este puţin
probabilă. Practica scutirii de impozit pe nivele este atestată în ceea ce
priveşte privilegiile domneşti concedate Bisericii catolice din Moldova – S.
Văcaru, Danii şi scutiri domneşti. Biserica catolică din Moldova în secolul al XVIII-
lea, în „Buletin istoric”, nr. 5, 2006, pp. 125-126.
37 Documenta Catholicorum Moldaviae, pp. 189-190.
(care nu apar menţionate în privilegii), misionarii din Iaşi obţineau

viile din Copou şi Miroslava, în total 13 pogoane, plus cele 4,5 de la
Sperieţi, un patrimoniu ce totaliza 17,5 pogoane de vie (8,75 ha) 38 .
Din păcate, nu este precizat decât în puţine cazuri venitul care putea
fi obţinut de biserică de pe urma acestor vii. În 1743, misionarul
Manzi afirma că din cele 6 pogoane de vie din Copou se putea obţine
un profit anual de 40 de scuzi, aproximativ egal cu subsidiul plătit de
Congregaţie pentru întreţinerea anuală a 1-2 misionari. Doi ani mai
târziu, Ausilia menţiona că viile din Copou produceau cca. 3-4
butoaie cu vin, ceea ce prin valorificare ar indica un venit de cca. 36-
48 de scuzi 39 . O estimare foarte aproximativă indică un venit
potenţial cuprins între 90-120 scuzi anual pentru cele 17,5 pogoane
de vie 40 . La acestea se adăugau şi veniturile obţinute din închirierea
cramei 41 şi a 10 dughene 42 .
38 În 1783, un inventar al bisericii ieşene enumera 14 pogoane şi 3 „firte” de

vie (cca. 8 ha) la Copou şi Miroslava, însă nu este menţionată şi via de la
Sperieţi – ibidem.
39 Am luat în considerare un preţ de 12 scuzi/butoi, conform relaţiei lui
Manzi din 1743 (7,5 butoaie de vin valorau 90 de scuzi), valoare apropiată de
preţul dat de Bandini la 1646 şi anume 15 scuzi/butoi.
40 Pe baza valorilor cifrice ale veniturilor celor 7 pogoane de la Copou,
furnizate de Ausilia, am calculat o valoare aproximativă a venitului pe pogon

cuprinsă între 5,14 şi 6,85 scuzi. Evident, nu putem şti dacă valoarea
producţiei raportate de Ausilia în 1745 nu este mai degrabă o valoare redusă,
în condiţiile în care Manzi afirma în 1743 că producţia de vin a viilor ieşene
era de 7,5 butoaie. Coroborând cu menţiunea din privilegiul lui Ioan Nicolae
Mavrocordat din 1743, rezultă că cele 6 pogoane de vie avuseseră în 1742 un
venit mediu de 12,85 scuzi pe pogon. Astfel, putem indica şi o valoare
maximală a producţiei ce ar fi putut fi obţinută din cele 17,5 pogoane de vie
şi anume 224,87 scuzi. Din nefericire, nu dispunem deocamdată de surse
documentare care să ne permită o evaluare clară a parametrilor de valoare ai
evoluţiei producţiei viilor şi nici evoluţia preţului unui butoi de vin (care
depindea atât de capacitatea sa, cât şi de calitatea vinului).
41 Crama (pivniţa) aparţinuse părinţilor lui Andreas Wolff, secretar domnesc,
care se pare că au donat-o misionarului Brunacci în perioada în care acesta a

funcţionat ca prefect (1686-1687); crama este menţionată de Renzi în
scrisoarea sa din 19 februarie 1691 ca fiind exploatată de iezuiţi. Misionarii
vor intra în posesia ei definitiv abia în 1721.
Din analiza de mai sus se poate vedea că, deşi ansamblul

patrimonial dobândit de parohia catolică din Iaşi nu este unul foarte
întins, el este dobândit în mod exclusiv cu mijloace proprii (cu
excepţia viei din satul Sperieţi, donată de un catolic). Este improbabil
ca resursele financiare ale misionarilor să provină exclusiv din donaţii,
cu atât mai mult cu cât nu există nicio dovadă documentară în acest
sens. Este adevărat că misionarii beneficiau de unele contribuţii
băneşti din partea credincioşilor, dar valoarea lor nu era prea mare,
mai ales că predominau contribuţiile în produse alimentare. Pe de altă
parte, faptul că unii misionari includ în corespondenţa lor cu
superiorii de la Roma date privind cuantumul veniturilor obţinute şi
potenţiale rezultate din tranzacţionarea vinului indică preocupări
lucrative indubitabile. Contractele de închiriere şi cele de împrumut
întăresc această impresie şi probează modul în care clerul catolic
înţelegea să se integreze în ansamblul schimburilor comerciale şi
circulaţiei financiare din Moldova, în special în mediul apropiat curţii
domneşti. Chiar dacă rulaje de nivelul celui înregistrat la sfârşitul
anului 1742 sunt probabil o excepţie, putem presupune că cel puţin
după 1700 nivelul resurselor financiare ale Bisericii, inevitabil
fluctuant în funcţie de conjunctură, este relativ semnificativ, în orice
caz superior celui înregistrat în secolul precedent.
Un ultim palier al discuţiei este acela al cheltuielilor efectuate
de clericii misionari pentru refacerea sau construirea de noi biserici şi
case parohiale. Considerăm că este important să aducem această
chestiune în discuţie pentru simplul motiv că respectivele cheltuieli
(ce pot fi în acelaşi timp considerate ca investiţii) oferă unele repere
suplimentare pentru o estimare calitativă a veniturilor misionarilor. În
comparaţie cu veniturile declarate ca fiind încasate din subsidii sau
din bunurile parohiale, aceste cheltuieli pot sugera, printre altele, şi
practicarea unor activităţi lucrative suplimentare, în afară de atragerea
42 Cele 10 prăvălii reprezintă suma celor opt menţionate în rapoartele lui
Manzi (1743) şi Ausilia (1745), la care se adaugă cele două dughene

contractate în 1744 de Ausilia. Valoarea chiriei anuale pentru o prăvălie este
exprimată în două monezi: 6 scuzi (1743) respectiv 7,5 lei (1744). Valoarea
totală a chiriei anuale a celor 10 prăvălii se ridica aşadar la 60 de scuzi
romani.
de donaţii din diverse surse sau eventual din împrumuturi, atunci

când nu se precizează clar acest lucru.
Arhiepiscopul de Marcianopol, Marco Bandini, este primul
care menţionează astfel de „investiţii”. Astfel, în Ennarratio Bandini
notează că a decis să achiziţioneze, cu bani împrumutaţi de la un
anume Iacob Celebi din Iaşi, două case vecine cu proprietatea
episcopiei din Bacău şi a inclus cele două proprietăţi în patrimoniul
bisericii 43 .
Francesco Maria Spera menţiona în scrisoarea sa adresată
Congregaţiei, redactată la Varşovia la 18 iunie 1669, că misionarul
Simone Apolloni da Veglia, câtă vreme se aflase la Bacău, a refăcut
biserica şi moara episcopiei 44 . Vito Piluzzi nota în raportul său din 10
iulie 1682 că biserica din Galaţi a fost acoperită „în felul celor
italiene” de misionarul Giovanni Battista del Monte 45 .
În raportul său din 19 februarie 1691, trimis din Iaşi
episcopului Odoardo Cibo, secretarul Congregaţiei, misionarul
Francescantonio Renzi da Stipite subliniază propriile eforturi în
refacerea bisericii din Iaşi. Pentru a demara construcţia, misionarul
reuşise să obţină unele donaţii: de la domn – 6 galbeni ungureşti, de la
Velicico Costin 46 – 8 000 de bucăţi de şindrilă pentru acoperiş, de la
marele vistier Iordache Ruset – 6 taleri imperiali. Alţi binevoitori i-au
donat 15 000 de cuie pentru acoperiş. Pe lângă acestea, Renzi declara
că a cheltuit cei 16 galbeni ungureşti lăsaţi de fostul prefect Antonio
Brunacci da Cremona, investiţie pentru care solicita post-factum
acordul Congregaţiei. Putem presupune că Renzi s-a folosit şi de alte
resurse, neprecizate însă în ceea ce priveşte cuantumul şi provenienţa
lor.
În lista din 1743, discutată mai sus, se regăsesc şi cheltuielile
realizate de prefectul Giacinto Lisa şi de misionarul Manzi pentru
ameliorarea patrimoniului bisericii catolice din Iaşi. Astfel, în ceea ce
priveşte reşedinţa parohială de la Iaşi (care era deja în secolul al
43 Călători străini, vol. V, p. 321.

44 Gh. Călinescu, op. cit., p. 100; evident că misionarul se folosea şi de
veniturile episcopiei, care la 1648 erau estimate de Bandini la cel mult 60 de
scuzi romani – Codex, p. 404.
45 Călători străini, vol. VII, p. 106.
46 Mare vornic al Ţării de Sus în perioada 1689-1691.
XVIII-lea reşedinţa prefectului), Lisa a achiziţionat 6 ferestre din

sticlă în valoare de 3 scuzi romani, a construit o sobă, pentru care a
cheltuit alţi 3 scuzi, şi a refăcut o parte din acoperiş, cheltuind 0,5
scuzi (rezultând un total de 6,5 scuzi).
În afara reşedinţei propriu zise, Lisa a mai cheltuit 65 de scuzi
pentru construcţia unui corp de clădire (magazzeno), care urma să fie
structurată în trei părţi: două cârciumi (închiriate cu 6 scuzi anual
fiecare) şi o cameră de locuit pentru cârciumar. Lisa a cheltuit 18
scuzi construind o cămăruţă alipită reşedinţei, cămăruţă care după
plecarea lui Lisa s-a năruit şi a fost refăcută de Manzi cu 12 scuzi. În
total, Lisa cheltuise pentru lucrările efectuate la reşedinţa parohială
din Iaşi suma de 90,5 scuzi 47 .
Lista cuprinde şi sumele plătite de vice-prefectul Madrelli lui
Manzi, în contul cheltuielilor efectuate de acesta la reşedinţa din
Iaşi 48 : 52 de lei (achiziţionarea unei vii în Copou), 8 lei (achiziţionarea
unei vii în Sperieţi), 6 lei (achiziţionarea unei vii în Huşi), 11 lei
(pentru mica vie din Iaşi, în contul mărfii ce trebuia achitată de Lisa),
39 de lei (pentru terminarea magaziei începută de Lisa), 39 de lei
(pentru refacerea camerei anexă şi pentru 16 măsuţe şi 6 farfurii
mari). În total, Madrelli achitase din fondurile misiunii suma de 155
de lei, echivalentul a 79,4 de scuzi romani 49 .
Ca prefect al misiunii, Manzi se va remarca prin tentativa de a
ridica o biserică de piatră la Iaşi, pentru care şi tocmise materiale de
construcţie (cărămidă şi var), aşa cum rezultă din plângerea sa
adresată domnului Constantin Mavrocordat, în august 1748, prin care
îi reclamă pe cei cu care contractase varul – pentru care plătise deja 80
de lei – şi cărămida 50 pentru neîndeplinirea obligaţiilor ce le reveneau.
Manzi se remarcă, între toţi misionarii catolici care au activat în
spaţiul est-carpatic, ca fiind cel mai prodigios constructor de biserici
47 Lista mai menţionează două căldări şi o tigaie din aramă în valoare de 2

scuzi şi o saltea cu pene de găină în valoare de 10 scuzi.
48 Nu ştim de unde reuşise Manzi să dobândească sumele de bani respective,
din moment ce primise subsidiii de la Congregaţie doar de trei ori în 9 ani (în
total cca. 70-75 scuzi romani).
49 Din această echivalenţă reiese un curs de 1 scud la 1,95 lei pentru anul
1743.
50 Documenta Catholicorum Moldaviae, pp. 177-178.
catolice şi case parohiale din Moldova în secolele XVII-XVIII.

Conform datelor preluate de editorii corpusului Călători străini pe baza
rapoartelor sale transmise la Roma, în perioada cât a activat în
Moldova, adică în răstimpul 1722-1744, Manzi a refăcut bisericile şi
casele parohiale de la Fărăoani, Bacău 51 , Grozeşti (unde a întemeiat o
nouă misiune), Trotuş, Săbăoani şi Răchiteni 52 . Sumele cheltuite
pentru o astfel de operă impresionantă de edificare au surse
neprecizate: pot fi donaţii de materiale şi bani (ca în cazul lui Renzi),
muncă benevolă a credincioşilor din parohii, împrumuturi, venituri
obţinute din activităţi conexe, posibil de natură comercială. Este
adevărat însă că efortul financiar presupus de acest gen de investiţii
nu trebuie să fi fost foarte mare: toate bisericile au fost ridicate din
lemn, un material de construcţie foarte ieftin, deoarece nu era
îngăduită utilizarea pietrei, iar dimensiunile lor erau în general mici,
conform indicaţiilor ordinului franciscan 53 . Manzi a obţinut şi un
avantaj personal pentru strădania sa: ca o recunoaştere a eforturilor
sale, va fi numit în 1745 prefect şi vicar general al bisericii din Bacău.
Manzi nu reprezintă totuşi un caz singular în această perioadă.
Vice-prefectul Giovanni Ausilia îi nominaliza în raportul său din 1745
pe misionarii Frontali (bisericile din Trotuş şi din Bacău), Vannucci
(biserica din Huşi) şi Zingali (biserica din Fărăoani aflată încă în curs
de construire). Misionarul Giovanni Bartolomeo Frontali precizează
într-o scrisoare trimisă la 10 decembrie 1747 către generalul
franciscanilor conventuali, Calvi, că a reuşit să refacă bisericile din
Trotuş şi Călugăra cu milosteniile strânse de el însuşi şi cu munca
benevolă a credincioşilor. Probabil aceleaşi mijloace le-a folosit şi
Manzi.
Pe baza datelor de mai sus, este evident faptul că gradul de
implicare a clerului catolic din Moldova în activităţi comerciale atinge
51 Manzi afirmă că a ridicat biserica din Bacău (distrusă de 80 de ani!) şi a

împodobit-o cu icoane realizate de pictori ruşi, care, evident, nu puteau lucra
decât în regim de contract plătit.
52 Călători străini, vol. IX, pp. 296-297.
53 A se vedea Violeta Barbu, Purgatorium missionarium. Catolicii în Moldova în a
doua jumătate a secolului al XVIII-lea (1753-1817), în In Honorem Ioan Caproşu,

vol. editat de Lucian Leuştean, Maria Magdalena–Szekely, Mihai–Răzvan
Ungureanu, Petronel Zahariuc, Iaşi, 2002, p. 327.
un nivel semnificativ (cu fluctuaţiile impuse de conjunctura socio–

politică şi economică), în ciuda interdicţiilor canonice ale Bisericii.
Principalele cauze ale acestei situaţii rezidă în ritmul discontinuu cu
care Congregaţia reuşea să asigure stipendiile pentru misionarii săi,
dar şi parcimonia cu care credincioşii îşi susţineau material preoţii din
parohie. Pentru anumite perioade, Galaţiul pare să fie o excepţie,
deoarece mica comunitate catolică din oraş, formată în general din
negustori străini (unii chiar bogaţi, aşa cum menţiona Antonio
Giorgini la 1687 54 ), era interesată să menţină un preot paroh, astfel că
se arătau mai generoşi cu acesta, aşa cum era cazul preotului Marc
Antonio Giontoli 55 . De asemenea, clericii care stăteau la Iaşi puteau
beneficia de protecţia generoasă a unuia dintre secretarii catolici ai
domnului sau chiar a unor mari boieri (cum a fost cazul lui
Francescantonio Renzi, protejatul Costineştilor 56 ). În general însă,
preoţii şi misionarii erau obligaţi să identifice surse alternative de
venit, iar practicarea comerţului (fie cu bunuri ale bisericilor,
convertibile în bani – vin, animale vii 57 etc., fie cu alte produse) părea
a fi singura soluţie, acceptabilă din punct de vedere canonic dacă era
realizată prin intermediari (sub forma închirierii de prăvălii, de
exemplu).
Volumul propriu-zis al tranzacţiilor, foarte rar documentat, nu
pare să atingă valori semnificative, cu excepţia parohiei Iaşi, care, pe
baza veniturilor din vânzarea de vin, chirii şi din taxele impuse
credincioşilor, acumulează de-a lungul primei jumătăţi a secolului al
XVIII-lea un patrimoniu imobiliar relativ întins, ceea ce o făcea
capabilă spre exemplu să iniţieze înlocuirea vechii biserici parohiale
din lemn cu o biserică de zidărie, evident mai costisitoare, dar şi mai
54 V. Lascu, op. cit., p. 255.

55 Cristian Luca, Eugen Zuică, Catolicismul în sudul Moldovei în secolul al XVII-
lea, în „Istros”, XI, 2004, pp. 267-268.
56 A se vedea documentele publicate de Vladimir Ghika, Câteva documente
despre Costini aflate în arhivele romane, în idem, Spicuiri istorice, Iaşi, 1935, pp. 33-
46.
57 Unele surse indică faptul că preoţi seculari şi misionari vindeau uneori
chiar terenuri aparţinând bisericii, ba chiar şi obiecte de cult din metale

preţioase.
impunătoare 58 . Prefecţii de misiune Zauli, Cardi, Lisa şi Manzi vor

reuşi să acumuleze sume importante de bani, consolidând treptat
poziţia şi influenţa Bisericii romane în raporturile cu domnia şi în
cadrul comunităţii urbane locale. Ceilalţi misionari însă, care se
angajează în astfel de întreprinderi lucrative, nu par să depăşească
orizontul propriei supravieţuiri.
Demersul nostru este fără îndoială încă departe de a fi epuizat
problematica: baza documentară edită folosită de noi rămâne să fie
completată cu investigaţii mai cuprinzătoare şi amănunţite în
fondurile arhivistice referitoare la catolicismul din Moldova, în special
cele aflate în păstrarea arhivelor romane. O extindere a cercetării
asupra comunităţilor catolice propriu-zise este de asemenea necesară,
fiind menită să completeze şi, eventual, să nuanţeze interpretările
prezentului studiu.
58Pentru evoluţia construcţiilor din piatră ale bisericii catolice din Iaşi a se
vedea articolul Stelei Cheptea, Biserica romano–catolică “Adormirea Maicii
Domnului” din Iaşi, în „Europa XXI”, III-IV, 1995, pp. 277-288.
THE CATHOLIC CLERGY IN MOLDAVIA AND ITS INVOLVEMENT
IN COMMERCIAL ACTIVITIES (17th CENTURY–FIRST HALF OF
THE 18th CENTURY): PRELIMINARY CONSIDERATIONS
(Abstract)
The present study has a double level approach: firstly, to

describe the commercial activities developed by the members of the
Catholic clergy in Moldavia (parish priests, missionaries) and
secondly, to analyse to what extent such activities influenced the
overall position of the Catholic Church in the Moldavian principality.
The “commercial activities” concept is defined by a wide series of
lucrative initiatives including transactions with various goods
(especially wine, but also fish, salt, wheat, cattle etc.), or with land
estates (such as vineyards), but also financial operations such as
rentals or loans. I preferred to focus my research on the period
starting from 1623 (the arrival of the “Propaganda Fide”
missionaries) until 1750, taking into account only the available edited
sources. Therefore, this study can be considered as an introduction to
a theme yet to be furthermore addressed.
We may consider on the basis of available data that the
Catholic clergy from Moldavia was well accustomed to many sorts of
mercantile activities. Among them, the most common were wine
trading and tavern rentals as the usual land estate owned by the
Catholic parishes in Moldavia were the wineyards. Until 1700, some
missionaries (Benedetto Ballati, G. Battista Volponi or Luigi
Bevilacqua) and parish priests (G. Battista Bărcuţă or G. Gross) were
accused of undertaking true profitable businesses, although real
measurable data are not available. After 1700, such “denunciations”
almost disappear, but the relevant sources provide more information
on the actual financial resources of the missionaries. It is sufficient to
mention an 1743 anonymous draft recording the transactions
operated by prefect Giacinto Lisa and the missionary
Francescantonio Manzi resulting in a total of 508,29 Roman scuds
(for comparison, a 2 ha vineyard could be purchased paying around
20 Roman scuds). Significantly, in the period between 1700-1750 the
land patrimony of the Catholic parish of Iaşi increases through
several acquisitions carried by the mission prefects Zauli, Cardi, Lisa
and Manzi, strengthening the overall position of the Catholic mission

in Moldavia, especially at the princely court. However, a preliminary
conclusion of our study is that most of the Catholic priests from
Moldavia involved in commercial activities limited themselves to
minor scale trading operations aiming to ensure their own
subsistence.
MARTIN BULIGA, EXPONENT AL ELITEI
NEGUSTOREŞTI DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ, ÎN
PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XVIII-LEA
Marius Păduraru
Muzeul Judeţean Argeş din Piteşti
Aurel Radu
Direcţia Judeţeană Argeş a Arhivelor Naţionale
Mult mai vizibilă în zona occidentală a Europei sau, în orice

caz, mai bine relevată documentar şi evident mai complex
reprezentată la nivel istoriografic 1 , decât în partea răsăriteană a
bătrânului continent, activitatea omului de afaceri medieval a
beneficiat, în ceea ce priveşte Ţara Românească, cu precădere în
ultimul deceniu, de o analiză judicioasă pentru veacurile XVII–
XVIII 2 .
Bine structurată în veacul al XVII-lea, dar având o activitate
mult mai pregnantă, remarcabilă sub toate aspectele, în secolul
următor, elita negustorimii va avea, pe lângă rolul ei de bază – cel
economic –, o contribuţie importantă în plan social, cultural şi mai
ales religios. Un astfel de negustor, pe care cele mai cunoscute laturi
1 Spre exemplu: Jean Favier, Aur şi mirodenii. Naşterea omului de afaceri în evul
mediu, Bucureşti, 2001, 466 pp.; Aron J. Gurevici, Negustorul, în Omul medieval,
coord.: Jacques Le Goff, Iaşi, 1999, pp. 225-260; Pierre Monnet, Negustorii,
în Dicţionar tematic al evului mediu occidental, coord.: J. Le Goff, Jean–Claude
Schmitt, Iaşi, 2002, p. 533 şi urm., cu bibliografia aferentă.
2 Datorăm aceste preocupări în special istoricului Gheorghe Lazăr, care a
dedicat tematicii mai multe studii, precum şi idem, Les marchands en Valachie
(XVIIe–XVIIIe siècles), avec une préface de Şerban Papacostea, Bucureşti,
2006, 437 pp.
170 Marius Păduraru, Aurel Radu
ale activităţii sale – cea ctitoricească 3 şi cea de mecenat 4 – l-au situat

în primele rânduri ale categoriei sociale al cărei exponent era, a fost şi
piteşteanul Martin Buliga, a cărui biografie vom încerca să o
completăm şi totodată să o corijăm în aceste rânduri, întreprindere
deloc uşoară din cauza faptului că numărul documentelor care s-au
păstrat până astăzi este redus şi neelocvent, pentru a ne reda o
imagine cât mai veridică asupra acestei personalităţi. Fără îndoială, ele
au existat în număr mai mare, dar vicisitudinile vremurilor au făcut ca
multe să se piardă.
Un exemplu, grăitor în acest sens, îl constituie jaful desfăşurat
în 1815 asupra casei părintelui Partenie Buligeanul, custodele lăcaşului
piteştean al cărui nume l-a preluat, ctitorie a lui Martin Buliga.
Evenimentul este relatat într-un act conceput un deceniu mai târziu,
la 3 iunie 1825: „între altele, ce au luat [hoţii, n.n.], au luat şi o ladă cu
bani i cu hrisoave domneşti de ale schiturilor, i cărţi, şi zapise şi orice
sineturi au fost întru acea ladă, nu numai ale schitului Buliga şi ale
sfinţi‹i›i sale, ci şi ale schitului Baţcov, la care este sfinţia sa epitrop, i
ale altor obraze boereşti şi neguţătoreşti ce era în păstrare”. Ce s-a
întâmplat cu aceste acte, care ar fi întregit fără îndoială biografia
negustorului Martin Buliga, oferind, totodată date noi despre
realitatea politică, socială, religioasă şi culturală a Piteştilor în evul
mediu, se arată mai departe, în acelaşi izvor istoric: „Şi mergând acei
făcători de rele prin oraşi, au intrat într-o ogradă şi spărgând lada, câţi
bani au găsit, i-au luat. Iar hrisoavele, sineturi, cărţi şi orice zapise,
până la cea mai mică hârtiie, le-au luat cu braţu, şi ducându-le acasă
unde au şăzut hoţii, în Piteşti fiind, în bolta dumnealui stolnicu Ioan
Socolescu, au aprins soba şi pă toate le-au băgat în foc. Din care sobă,
după ce s-au răcit, au scos toată cenuşa afară şi au făcut-o grămadă
lângă peretile bolţii” 5 .
3 Pr. Marin M. Branişte, Schitul Buliga. Un metoc în Piteşti al Mitropoliei Ţării

Româneşti, în „Mitropolia Olteniei”, XVIII, nr. 1-2, 1966, pp. 47-106.
4 Gh. Lazăr, Negustori mecena în Ţara Românească (secolul al XVIII-lea), în
„Studii şi materiale de istorie medie”, XXIII, 2005, pp. 162-163.

5 Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale (în continuare DANIC),
Episcopia Argeş, CI/3; a se vedea şi M. M. Branişte, Partenie Nica Buligeanu

(1786-1827), în „Mitropolia Olteniei”, XV, nr. 9-10, 1963, Anexe, doc. 7, p.
754.
Martin Buliga, exponent al elitei negustoreşti din Ţara Românească 171
Familia. În stadiul actual al cercetărilor, nu deţinem foarte

multe informaţii despre familia piteşteană de negustori Buliga, care se
remarcă în prima parte a veacului al XVIII-lea. Documentele
publicate până acum nu indică nicio legătură între această familie şi
marele agă Lupu Buliga 6 din Ciovârnişani sau fiul lui, Coruia mare
clucer 7 , deşi eventuala filiaţie nu poate fi total exclusă.
Purtători ai patronimului Buliga, din localitatea de la
confluenţa Argeşului cu Râul Doamnei, sunt semnalaţi episodic în
izvoare încă de la începutul veacului al XVIII-lea. Astfel, un Dumitru
Buliga, ce semnează ca martor într-un zapis din 10 decembrie 1705 8 ,
provine, fără îndoială, din neamul celui căruia îi sunt dedicate aceste
pagini, dar nu putem preciza ce legătură de rudenie exista între ei. La
3 iulie 1730 se amintea un „loc al Calii Buligoasei” 9 , iar la 1768,
Costandin Matei Bulegi (evident o formă alterată a numelui Buliga),
alături de fiul său, Simion, prefăcea un clopot pentru biserica
piteşteană „Precista din Coastă”, cu hramul „Vovêdênïê ‹Bogorodicê›”
(Intrarea în biserică a Născătoarei de Dumnezeu) 10 . Tot astfel stau
lucrurile şi în aceste ultime două cazuri pe care le-am adus în discuţie.
6 Opinia lui Nicolae Iorga, potrivit căreia „lângă oraş [Piteşti – n. n.], aga
Buliga făcu schitul care-i poartă numele” (N. Iorga, Istoria bisericii româneşti şi
a vieţii religioase a românilor, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, 1928,
p. 282), este neîndoielnic eronată, fiind vorba, după cum bine se ştie, de
două personaje distincte, care au trăit în secole diferite; confuzia a fost
sesizată şi de M. M. Branişte, Schitul Buliga, p. 48, nota 7.
7 Date biografice ale acestor dregători la Nicolae Stoicescu, Dicţionar al
marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova, sec. XIV–XVII, Bucureşti,

1971, p. 132, pp. 163-164.
8 Documentele epocii brâncoveneşti în colecţiile Muzeului Municipiului Bucureşti, vol.
întocmit de Grina–Mihaela Rafailă, Bucureşti, 2008, doc. 317, p. 333.

9 DANIC, Mitropolia Ţării Româneşti, CLX/1.
10 Gr. G. Tocilescu, Raporturi asupra câtoru-va mănăstiri, schituri şi biserici din ţeră,
presentate Ministeriului Culteloru şi alu Înveţământului publicu, extras din „Analele

Academiei Române. Memorii şi Notiţe”, s. II, t. VIII, secţ. II, 1887, p. 153;
Inscripţii medievale şi din epoca modernă a României. Judeţul istoric Argeş (sec. XIV–
1848), cu o introducere, indicaţii bibliografice, repertoriu cronologic, note
explicative, anexe şi indici de Constantin Bălan, Bucureşti, 1994, nr. I 500, p.
365; situată pe strada Crinului, biserica are de fapt hramul Adormirea Maicii
Domnului.
Potrivit surselor epigrafice, din care astăzi mai există numai un

fragment al pisaniei iniţiale a mănăstirii Stânişoara – o altă ctitorie a
cupeţului piteştean, pentru celelalte izvoare, de aceeaşi factură, pe
care le avem în vedere, păstrându-se numai transcrieri ale textelor mai
mult sau mai puţin fidele, conservate într-un raport 11 şi în trei
manuscrise, dintre care două se află la Biblioteca Academiei
Române 12 şi unul la Biblioteca Muzeului Judeţean Argeş 13 –, reiese că
părinţii lui Martin au fost „jupan Pătru Buliga” şi „jupâneasa Elena”.
Cu toate acestea, în actele originale ce au ajuns până la noi, Martin nu
utilizează niciodată numele său de familie, Buliga 14 , semnătura sa
autografă păstrându-se numai în forma „Martin cupeţ”.
Pe actul de danie din 26 mai 1751 s-a conservat şi amprenta
sigiliului său inelar, aplicat în tuş. Având diametrul de 1,4 cm, prezintă
în câmpul sigilar, pe o terasă cu iarbă, o pereche de păsări mari
(probabil dropii) afrontate, cu ciocurile unite, dintre care porneşte o
cruce latină, de la baza căreia, de o parte şi de alta a braţului vertical,
sunt redate oblic două elemente greu lizibile (steaguri? flori?). De o
parte şi de alta a păsărilor sunt redaţi, ca aştrii figuraţi, la dextra
soarele, iar la senestra semiluna. În registrul superior literele „M” şi
„T”, iar în cel inferior „¨” şi „R” 15 .
11 Gr. G. Tocilescu, op. cit., p. 153.

12 Biblioteca Academiei Române (în continuare BAR), mss. 5142, f. 279; A.
1009, plicul II, f. 64, apud Inscripţii ... Judeţul istoric Argeş, nr. II 502-505, pp.
366-368.
13 Aparţinând lui Dimitrie Butculescu, ms. 3545 cuprinde textul pisaniei
pierdute a schitului Buliga la ff. 13v-14 (cu o traducere în limba franceză),

unde se vorbeşte despre „jupan Martin sin Pătru Buliga”; întregul manuscris
a fost recent publicat: Spiridon Cristocea, Carmen Măndescu, Prima
monografie a Piteştiului, în „Argesis. Studii şi comunicări – seria istorie”, XIII,
2004, pp. 323-340; a se vedea şi Inscripţii ... Judeţul istoric Argeş, nr. II 502, p.
366.
14 Precizăm că în această formă el apare menţionat pentru prima dată abia în
cea de a doua pisanie a mănăstirii Stânişoara, la 17 octombrie 1836 (BAR,

ms. A 1009, plicul III, f. 57, apud Inscripţii ... Judeţul istoric Argeş, nr. 660, pp.
434-435).
15 DANIC, Mitropolia Ţării Româneşti, CLX/6; preotul M. M. Branişte a
sesizat, în mod eronat, în câmpul sigilar „o biserică cu o cruce mare deasupra

Într-un zapis din 2 noiembrie 1722 este menţionat şi „Sima

cupeţul”, fiul lui Pătru Buliga 16 , deci al fratelui negustorului piteştean.
Este cunoscut faptul că Martin a avut şi două surori, Despa şi
Neacşa 17 , care i-au supravieţuit, spre deosebire de fratele său, decedat
la o dată anterioară anului 1753. În caz contrar, ar fi fost, fără
îndoială, pomenit şi el în relativ bogata corespondenţă purtată cu
prilejul dispariţiei subite a negustorului argeşean. Precizăm că soţia lui
Martin Buliga, Aniţa, a fost fiica lui Constantin Merişanu (Bucşanu) şi
a Ilincăi – fiica lui Badea Berindei, călugărită Irina – şi sora
paharnicului Tudor Merişanu 18 . Vărul primar al tatălui său a fost
marele vornic Barbu Merişanu, iar bunicul ei, Nica postelnic, fratele
marelui paharnic Staico Bucşanu (Merişanu), pretendent, acesta din
urmă, la tronul Ţării Româneşti, care a sfârşit spânzurat din porunca
lui Constantin Brâncoveanu, la 7 iunie 1693 19 . Aşadar, soţia lui
Martin Buliga provenea dintr-una din familiile boiereşti de vază ale
ţării. Căsătoria celor doi, încheiată prin 1730 20 , s-a realizat, fără
îndoială, şi din interese reciproce. Dincolo de sentimente, care în ce
măsură vor fi existat nu putem şti, Martin a văzut în această alianţă
matrimonială şi un mijloc sigur de propulsare socială şi includere a sa
– situaţie întâlnită şi în Europa occidentală – în casa 21 unei importante
familii boiereşti, ceea ce îi asigura protecţie, suport uman şi îi punea la
dispoziţie un sistem de relaţii necesar pentru a avansa în ierarhia
şi iniţialele M. K. U. P.” (Martin Cupeţul), în fapt o combinaţie practic

imposibilă, de litere chirilice şi latine (idem, Schitul Buliga, p. 82, Anexe, doc.
1).
16 DANIC, Mitropolia Ţării Româneşti, CLXI/10.
17 Ibidem, CLX/9 (Anexe, doc. 11).
18 Marius Păduraru, Un intrigant de marcă al epocii sale, marele paharnic Staico
Bucşanu (Merişanu), în Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească.

Enciclopedie istorică, genealogică şi biografică, vol. II, coord.: Mihai Dim. Sturdza,
Bucureşti, 2010, Arborele genealogic Bucşanu (Merişanu) (sub tipar).
19 Ibidem.
21 Pentru opiniile asupra acestei noţiuni, a se vedea şi Dan Horia Mazilu,
Voievodul dincolo de sala tronului. Scene din viaţa privată, Iaşi, 2003, pp. 87-144;
Violeta Barbu, De bono coniugali. O istorie a familiei din Ţara Românească în secolul
al XVII-lea, Bucureşti, 2003, pp. 21-24.
socială 22 , la un moment dat el ocupând şi dregătoria de vtori (al doilea)

sluger. Aniţa provenea dintr-o familie boierească importantă, dar care
se afla în declin, astfel că a văzut în energicul şi întreprinzătorul
negustor Martin Buliga soţul potrivit. Neavând copii, soţii Buliga l-au
adoptat pe Barbu, alintat probabil chiar de ei, încă de mic,
Bărbuceanu 23 . Documentele relevă faptul că acesta ştia carte, de la el
păstrându-se un zapis pe care l-a scris la 11 aprilie 1751 24 şi o
semnătură autografă 25 . Barbu a deprins primele buchii probabil în
familia sa legitimă, ori în cea care l-a adoptat, după cum, de asemenea,
nu este exclus să se fi numărat printre învăţăceii şcolii de pe lângă
schitul Buliga, înfiinţată din dorinţa tatălui său adoptiv. Piatra sa
tombală i-a oferit lui Grigore G. Tocilescu posibilitatea să afle că s-a
stins din viaţă la 15 septembrie 1754 – supravieţuindu-i lui Martin
numai un an şi şapte luni – şi că tatăl său legitim a fost „jupan Matei
Ungurelu, vtori vistiernic” 26 , un apropiat al familiei Buliga, poate
chiar o rudă a acesteia.
Refacerea picturii schitului Buliga – ctitoria piteşteană a
negustorului Martin – în secolul al XIX-lea i-a împiedicat pe istoricii
Al. Odobescu şi Gr. G. Tocilescu, care au cercetat monumentul,
inclusiv numele personajelor cuprinse în tabloul votiv, să facă o
transcriere corectă în cazul unora dintre acestea 27 . Dată fiind calitatea
sa de comanditar, portretul lui Martin a fost zugrăvit în pronaos, pe
peretele dinspre nord, rezervat ctitorului. Era reprezentat în costum
boieresc, cu dulamă, ţinând mâna pe Barbu, copilul adoptat. În
dreapta sa erau zugrăviţi părinţii săi, jupanul Pătru Buliga – tatăl – şi
Elena – mama. Portretul soţiei lui Martin Buliga era redat în partea
opusă, lângă Irina, poate soţia lui Sima. Acesta, încheia tabloul votiv,
fiind, foarte probabil, cel atestat drept „cupeţ” 28 , fratele ctitorului.
22 Gh. Lazăr, Les marchands en Valachie, pp. 264-265.

23 M. M. Branişte, Schitul Buliga, p. 50.
24 DANIC, Mitropolia Ţării Româneşti, CCXCIX/12 (Anexe, doc. 5).
25 Ibidem, CCXCIX/13 (Anexe, doc. 8).
26 BAR, ms. 5142, f. 279, apud Inscripţii ... Judeţul istoric Argeş, nr. II 505, p. 36.
27 Gr. G. Tocilescu, op. cit., p. 153.
28 Gr. G. Tocilescu a citit „diaconul Sima, care a fost ispravnic” (ibidem); însă,
după cum a relevat regretatul epigrafist C. Bălan, inscripţia iniţială ar fi putut

fi „d(umnealui) cupeţul” (Inscripţii ... Judeţul istoric Argeş, nr. II 503, p. 367).
Fig. 1 a. 26 mai 1751 (Anexe, doc. 6), scrisoarea de închinare a schitului

Buliga către Mitropolie.
Fig. 1 b. Amprenta sigilară a peceţii lui Martin Buliga însoţită de semnătura

sa autografă (detaliu de pe actul de mai sus).
Fig. 2. 11 aprilie 1751 (Anexe, doc. 5), zapis redactat de Bărbuceanu, fiul
adoptiv al lui Martin Buliga.
După cum el însuşi o afirma, într-una din scrisorile adresate

mitropolitului, Martin era grav bolnav încă din 7 februarie 1751, din
moment ce starea în care se găsea reclama prezenţa duhovnicului său,
pe care îl identificăm în persoana părintelui Daniel, egumenul
mănăstirii Râncăciov 29 . După acest moment, Martin avea să mai
trăiască exact doi ani şi o săptămână, răstimp în care şi-a continuat
aparent normal activitatea – documentele păstrate nu înregistrează
nicio altă recidivă –, închinându-şi principala ctitorie la Mitropolie şi
continuând să-şi sporească averea imobiliară. Totuşi, afecţiunea de
care suferea s-a agravat în această perioadă, provocându-i în cele din
urmă decesul, neaşteptat sau mai degrabă survenit într-un moment
nedorit, atât pentru familie, cât şi pentru mitropolit, deoarece Martin
nu reuşise să-şi redacteze încă diata, adică să reglementeze împărţirea
averii sale.
Duminică, 14 februarie 1753 30 , în urma „unui cataroi” – ce s-a
declanşat dimineaţa, „mai înaintea leturghi‹i›i” –, în termeni moderni,
atac cerebral (apoplexie), manifestat inclusiv prin pierderea vocii,
poate chiar printr-o stare de comă totală, agonia încetând „la al 10-lea
29 Deduceam aceasta dintr-o lectură atentă a celor două scrisori expediate

din Piteşti, la data amintită, mitropolitului, dintre care una este semnată de
însuşi Martin, iar cealaltă de apropiatul său, Răducan Dimancea (DANIC,
Mitropolia Ţării Româneşti, CCXCIX/10, 11 – Anexe, doc. 3, doc. 4),
coroborate cu actul din 17 februarie 1753 (ibidem, CCXCIX/15 – Anexe,
doc. 10).
30 DANIC, Mitropolia Ţării Româneşti, CCXCIX/14 (Anexe, doc. 9); ibidem,
CCXCIX/15. În mod eronat, M. M. Branişte a arătat că Martin Buliga a

trecut la cele veşnice la 17 februarie 1753 (aceasta fiind, de fapt, data
scrisorilor ce anunţau mitropolitului decesul negustorului), „în aceeaşi lună şi
aceeaşi zi ca tatăl său” (M. M. Branişte, Schitul Buliga, p. 49). Informaţia, care
nu are niciun suport documentar, a fost preluată de la acest autor şi de Gh.
Lazăr, Negustori mecena, p. 163. De asemenea, ambii autori au lecturat şi au
interpretat greşit pasajul din scrisoarea Aniţei, de la 17 februarie 1753,
arătând că Martin Buliga s-a stins din viaţă „dimineaţa mai înainte de
leturghie”; în realitate, textul este următorul: „duminică dimineaţa, mai
înaintea leturghi‹i›i, l-au găsit [pe Martin, n. n.] un cataroi şi pân la zéce
ceasuri trecând din zi, ş-au dat sfârşitul şi, după obicéi, l-am îngropat a treia
zi, marţi” (DANIC, Mitropolia Ţării Româneşti, CCXCIX/13).
ceas din zii”, adică seara, cu aproximaţie între orele 17 şi 18 31 , Martin

Buliga şi-a dat sfârşitul 32 . Lespedea de pe mormântul său conţinea, cu
aproximaţie, textul: „† Suptŭ această piatră│odihnescŭ oase│lă robu
lui Dumne│zeu, jupan Martin│5 cupeţ, fecioru lu j│upan Pătru
Buliga│şi al jupâněsii A│nii, în zilele lui│Io Grigore Ghica│10
voivodŭ în luna│lui mai, în 20 de zile,│în leat 7261” 33 . Data
inscripţiei, 20 mai 1753, nu reprezintă – după cum am demonstrat –
ziua decesului lui Martin Buliga ci, marchează momentul când
lespedea a fost definitivată de meşterul pietrar sau, mai probabil, când
aceasta a fost montată peste mormântul pe care avea să-l acopere mai
bine de 74 de ani, până la 10 septembrie 1827. Atunci, atât osemintele
lui, cât şi ale soţiei, „au fost deshumate, puse într-un săculeţ şi
îngropate din nou în acelaşi mormânt, alături de Partenie, un vrednic
egumen al schitului, care pentru merite deosebite a fost socotit ca al
doilea ctitor, deci îndreptăţit să fie la un loc cu primii ctitori, în
mormântul lor” 34 .
Deşi averea lui Martin nu s-a împărţit întocmai cum acesta şi-ar
fi dorit, consultând pravilele, mitropolitul Neofit a căutat să facă o
distribuire echitabilă a bunurilor pentru a-i satisface pe toţi cei
îndreptăţiţi: familia formată din Aniţa şi Bărbuceanu, schitul Buliga şi
surorile defunctului, Despa şi Neacşa 35 .
31 Ştiut fiind faptul că în evul mediu orele se numărau de la răsăritul soarelui,
aproximarea noastră s-a făcut ţinând cont că la începutul lui februarie acest
corp ceresc îşi face apariţia la 7:34 şi apune la 17:24; la sfârşitul lunii, acelaşi
ciclu se produce la 6:55, respectiv la 18:02.
32 Ştirea decesului lui Martin Buliga s-a păstrat consemnată şi pe un Triodion
deteriorat, probabil o ediţie din 1731 apărută sub auspiciile episcopului

Inochentie al Râmnicului, care a aparţinut schitului Buliga: „Când au răposat
dumnealui jupânulu Martin sluce(r), în zilele prea (lumina)tului domn, Io
Matei Voevod, în luna lui f(evruarie)” (a se vedea M. M. Branişte, Însemnări pe
vechile cărţi de slujbă de la bisericile din Piteşti, în „Mitropolia Olteniei”, XII, nr. 1-
4, 1961, pp. 197-198).
33 BAR, ms. 5142, f. 279, apud Inscripţii ... Judeţul istoric Argeş, nr. II 504, p.
367.
34 M. M. Branişte, Schitul Buliga, pp. 49-50; pentru activitatea prodigioasă a
acestui egumen vezi M. M. Branişte, Partenie Nica Buligeanu (1786-1827), pp.

735-760.
Fig. 3. 17 februarie 1753 (Anexe, doc. 8), scrisoarea Aniţei către mitropolit,
prin care îi anunţa decesul soţului său, Martin Buliga.
Decesului lui Martin i-a urmat, destul de repede, la 15

septembrie 1754, cel al „coconului” Bărbuceanu, formulă ce trădează
vârsta fragedă a acestuia. Aşa cum o arată textul evocat mai sus, anul
morţii Aniţei nu s-a mai săpat pe piatra de mormânt, aceeaşi cu a
soţului ei. Având în vedere conţinutul unui act din 1792, ea s-a stins
din viaţă la ani buni după aceste tulburătoare evenimente 36 .
Activitatea comercială, proprietăţi imobiliare şi
patrimoniul funciar. Titlul de jupan ∗ , care însoţeşte numele lui Pătru
Buliga, ne îndreptăţeşte să considerăm că fiul său reprezenta cel puţin
a doua generaţie de negustori a familiei. Aprecierea de care Martin s-a
bucurat i-a determinat pe contemporani să i se adreseze şi lui astfel,
nominalizându-l în această calitate încă din tinereţe. Prea multe
informaţii despre activitatea comercială a negustorului piteştean nu se
regăsesc în sursele cercetate de noi. Un singur izvor relevă un tip de
marfă ce făcea obiectul negoţului său: cartea de judecată, redactată la
19 ianuarie 1741, în care se precizează că Martin i-a vândut
logofătului Hristea o butie de vin de 103 vedre, tocmind „vadra cu
câte bani 9” 37 . Este posibil ca produsul tranzacţionat să fi provenit
din viile proprii 38 , sau ca Martin să fi fost numai un intermediar. Fără
îndoială, activitatea sa comercială implica o sferă mai largă, mărfurile
pe care negustorul piteştean le desfăcea în oraş, poate şi în alte centre
ale ţării, fiind mult mai numeroase. Nu este exclus nici ca o ramură a
acesteia să se fi axat pe importuri şi exporturi din şi în centrele
meşteşugăreşti transilvănene.
Asemenea contemporanilor săi, Martin a căutat să-şi sporească
averea prin investirea profitului obţinut din negoţ în bunuri imobile,
precum case, prăvălii, mori, ocini, vii, aducătoare de venit. O altă
36 Documente privind relaţiile agrare în veacul al XVIII-lea, vol. I, Ţara Românească,

vol. editat sub redacţia lui Valeriu Mihordea, Şerban Papacostea, Florin
Constantiniu, Bucureşti, 1961, doc. 634, p. 791.
∗
Titlul pe care în trecut îl purtau numai boierii de vază ai sfatului domnesc,
care treptat şi-a pierdut din importanţă, de la începutul secolului al XVII-lea
fiind atribuit şi negustorilor mai însemnaţi.
37 DANIC, Mitropolia Ţării Româneşti, CCXCIX/8 (Anexe, doc. 2).
38 Precizăm că Martin avea vii la Ştefăneşti, în privinţa cărora nu este indicată
modalitatea achiziţionării, precum şi la Valea Popii, moştenite de la părinţi

(DANIC, Mitropolia Ţării Româneşti, CCXCIX/14).
sursă a câştigului său a constituit-o acordarea de împrumuturi în bani,

evident prin perceperea unor dobânzi – camăta –, practică des
întâlnită în epocă. A reuşit, astfel, constituirea unui patrimoniu
funciar menit a-i asigura o existenţă confortabilă la bătrâneţe, lui şi
soţiei, şi pe care intenţiona, probabil, să-l lase moştenire copiilor.
Lipsa moştenitorilor direcţi l-a determinat să consacre o mare parte a
averii activităţilor cu caracter religios şi filantropic.
Patrimoniul funciar al negustorului piteştean includea moşii,
livezi şi vii în oraş, în satele din jur, dar şi în zonele mai sudice ale
Argeşului, ori în judeţul Teleorman, mai propice practicării
agriculturii. Redăm în continuare, pe scurt, informaţii din zapise şi
alte acte ale epocii privitoare la posesiunile lui Martin Buliga.
În cel mai vechi act care atestă cumpărarea unei ocini de către
Martin, datat 2 februarie 1727, se precizează că el a achiziţionat de la
călugăriţa Chilsiia, de la fiul ei, Drăguşin, şi de la ginerele Cârstea, „o
funie de moşii den Miceşte, însă în căpă‹tâiul› den jos, care mi-au alis
boiarii când s-au hotărit aceli moşii, şi în lat stânjeni 19, în lungu
cumu mergu şi cele funii, până‹-n› hotar, iar căpătâiu, cel despre
soare-răsari să mai lungeşte până în râu şi alătur cu Ştefăneşti‹i›” 39 .
De la Stepan logofăt şi de la soţia sa, Catrina, nepoata de frate
a logofătului Duminecă din Piteşti, a cumpărat, la 12 iulie 1728,
„doao roate de moară după râul Argeşului, care să chiamă moara
Negovanilor şi sântu într-o casă cu dumnealui căpitan Iordache
Bucşănescul”. Date ca zestre Catrinei, cele două roţi de moară
fuseseră achiziţionate de Duminică logofăt de la „Arsenie sin
Neacşului slugerescul ot Piteşti” şi de la fiii acestuia, Arsenie şi Matei.
Vânzarea către negustorul piteştean s-a perfectat la 12 iulie 1732,
pentru 220 de taleri noi, inclusiv moşia „care-le iaste între zăgas” 40 .
La 3 iulie 1730, jupanul Martin Buliga cumpăra de la Marin
Cucu şi de la feciorii săi, cu toţii din Piteşti, casa lor „cu tot locul ce ar
avea [...], însă cum merge locul, de lungu până în nuc, i dupe cum
merge, până în locul Calii Buligoasei, şi pă lângă vărzărimi, până în

40 Ibidem, CLX/16.
uliţă, şi din dosu casii, pă unde iaste gardu”. Achiziţionarea acestor

bunuri s-a făcut pentru 17 taleri 41 .
Necula, fiul diaconului Zaharia din Piteşti, i-a vândut jupanului
Martin Buliga, la 28 noiembrie 1733, pentru doi taleri şi 30 de bani,
„un loc de casă, în mahalaoa cea din Sus, care iaste printe Sânbotin,
care loc îmi este mie de la mumă-mea, fata Dalii” 42 .
De la Nicodim călugărul şi de la fiul său Nicolae, Martin Buliga
a achiziţionat, la 4 aprilie 1741, „o şuveică de loc, care iaste pe lângă
locul biséricii”, adică patru stânjeni, pentru cinci taleri 43 . Tot ei i-au
vândut, la 29 aprilie 1746, un teren dinaintea casei lor, „până în locul
biséricii, pă cum va arăta semnele, şi în lungu merge până în uliţă”,
primind în schimb 14 taleri 44 .
Documente din acelaşi an indică împresurarea unor posesiuni
ale Trivăii – un alt schit piteştean – de către negustorul piteştean.
Aceste moşii erau situate una, Ughiul Banului, în apropierea lăcaşului
ctitorit de mitropolitul Varlaam şi alte două, în Ueşti, respectiv la
Slătioare. Pentru aceste încălcări de proprietate, egumenul Metodie s-
a plâns atât domnului, cât şi mitropolitului Neofit 45 dar, indiferent
cum a evoluat procesul, este clar că în punctele indicate avea şi Martin
posesiunile sale, pentru că astfel n-ar fi putut uzurpa moşiile schitului
Trivalea.
În Teleorman, la Batiu şi la Zărneşti, Martin Buliga a
achiziţionat moşii ale familiei Merişanu, cu care, prin soţia sa, se
înrudea. Astfel, la 26 ianuarie 1751, a cumpărat de la Costandin
Florescu partea de moşie a lui Iordache Merişanu, care era cumnat
atât cu vânzătorul, cât şi cu cel ce achiziţionase terenul. Tot atunci,
acelaşi intermediar i-a vândut şi partea lui de moşie de la Zărneşti 46 .
41 Ibidem, CLX/1.
42 Ibidem, CLX/2; actul reprezintă, după ştiinţa noastră, cea mai veche
menţiune documentară a acestei forme de organizare administrativ–
teritorială a oraşului Piteşti, care la acea dată îngloba cel puţin două mahalale:
de Sus şi de Jos.
44 Ibidem, CLX/5.
45 Mihail M. Andreescu, Istoricul mănăstirii Trivale, Bucureşti, 2001, doc. 261-
263, pp. 300-303.

46 DANIC, Mitropolia Ţării Româneşti, CCLXXIII/1, nr. 8-9.
Neofit monah, fiul diaconului Nicodim, i-a vândut omului de

afaceri piteştean, la 29 februarie 1752, pentru 25 de taleri, o casă în
spatele locuinţei sale, căci astfel se poate înţelege expresia: „o casă din
dosu-i”, situată lângă un imobil ce aparţinea lui Ianache Pârţache 47 .
Dintr-un act ulterior decesului lui Martin, datat 12 iulie 1792,
reiese că vtori slugerul a deţinut ocini şi în satul Colţu Ungheni, situat
în acea vreme tot în judeţul Teleorman. Împărţită între Aniţa şi
schitul Buliga, această moşie va fi arendată, la un moment dat,
arnăutului Iane Civu 48 .
Probabil ultima moşie cumpărată de negustorul Martin Buliga,
la 12 februarie 1753, a fost Burdea, pe care a achiziţionat-o pentru a o
lăsa jumătate schitului Buliga şi jumătate fiului său adoptiv,
Bărbuceanu 49 . La toate acestea adăugăm viile de la Ştefăneşti şi Valea
Popii pe care le-am mai amintit.
Ctitorii. Una dintre preocupările majore ale negustorului
Martin Buliga a reprezentat-o activitatea ctitoricească, apanaj al
elitelor societăţii medievale 50 , el fiind, singur sau alături de alţii, ctitor
a patru edificii religioase: schitul Buliga, mănăstirea Stânişoara şi două
biserici de mir, una cu hramurile Sf. Dumitru şi Sf. Nicolae, din Valea
Rea, iar cealaltă, dedicată Sf. Gheorghe, din Bascov 51 .
Unul din motivele fundării de edificii religioase în general, în
speţă a bisericii Buliga, destinată a fi necropolă a familiei
comanditarului, pe care acesta o închina Mitropoliei din Bucureşti,
„muma tuturora sfintelor mănăstiri şi bisérici” 52 , este surprins în
debutul scrisorii lui Martin Buliga, din 26 mai 1751: „† Nu iaste alt
lucru mai bun, mai de folos şi mai bine primit şi plăcut lui
Dumnezeu, decât când neştine din pravoslavnicii creştini, cu fierbinte
47 Ibidem, CLX/7 (Anexe, doc. 7).

48 Documente privind relaţiile agrare, doc. 634, p. 791.
49 DANIC, Mitropolia Ţării Româneşti, CCXCIX/14.
50 Din totalul ctitoriilor religioase înălţate între anii 1715-1750 cinci (5 %) au
fost opera domniei, 24 (23 %) au aparţinut marii boierimi, 32 (25 %) clerului,

19 (18 %) negustorilor – din care patru ale lui Martin Buliga! –, 22 (21 %)
dregătorilor, iar 4 (4 %) altor categorii (Gh. Lazăr, Negustori mecena, p. 160).
51 Ion Ionaşcu, Catagrafia Eparhiei Argeş la 1824, cu prefaţă, indice şi o hartă,
Bucureşti, 1942, pp. 25-26.

52 DANIC, Mitropolia Ţării Româneşti. CCXCIX/11 (Anexe, doc. 3).
dragoste, şi cu inemă călduroasă îşi pornéşte al său cuget şi buna

voinţă spre zidirea şi întemeiarea a sfintelor şi dumenzeeştilor
lăcaşuri. Pentru acéia dar, iubitorii de Dumnezeu, pravoslavnici
creştini, fieşicarii după a sa putinţă (ca unii ce iubescu podoaba casii
Lui şi locul lăcaşului măririi Lui) zidescu şi înalţă besérici şi sfinte
mănăstiri, spre slava şi mărirea lui Dumnezeu şi, prin lucruri ca
acéstea, plăcute şi bine primite înaintea preabunului Dumnezeu, îşi
câştigă nume nemuritoare şi-şi agonisescu pomeniri vécinice, luându-
şi răsplătirea ostenélii lor de la însuşi Acela ce lăcuiaşte în ceruri,
Dumnezeu” 53 . În acelaşi timp, dincolo de sentimentul religios, extrem
de prezent şi de profund la omul medieval, pentru negustorii
secolului al XVIII-lea ctitorirea lăcaşurilor de cult a reprezentat şi o
modalitate sigură de acumulare de prestigiu şi afirmare socială, prin
transformarea, asemenea categoriilor superioare, domnia şi boierimea,
a unei părţi a capitalului bănesc în capital simbolic 54 .
Schitul Buliga. Aşa cum s-a menţionat în pisanie 55 , lăcaşul a fost
înălţat la 1 septembrie 1745, dar a fost definitivat abia între 7
februarie–26 mai 1751 56 , întârzierea putând fi pusă atât pe seama
stării sănătăţii ctitorului, cât şi pe o posibilă diminuare a resurselor
sale financiare investite în fundarea celorlalte trei lăcaşuri. Deoarece
actul ctitoricesc era perceput şi ca „o înţelegere bilaterală, cu caracter
contractual, între diferiţii reprezentanţi ai puterii feudale şi instituţia
53 Ibidem, CLX/6.
54 Gh. Lazăr, Negustori mecena, pp. 159-160.
55 „† Cu vrerea Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Duhului Sfânt.
Miluindu-ne bunul Dumnezeu, îndemnatu-ne-a de am zidit această sfântă şi

dumnezeiască biserică din temelie, eu robul lui Dumnezeu, jupan Martin sin
jupan Pătru Buliga, şi cu jupâneasa mea Necşa, întru lauda şi cinstea
preamarilor Voevozi Mihail şi Gavriil şi a tuturor celorlalte făr de trupuri
[puteri], în zilele prealuminatului domnu, Ion Constandin Niculae voevod, ca
să fie noo şi părinţilor noştri de pomenire în veci, amin; sept(emvrie) 1 a zi,
l(eat) 7254” (ms. 3545 de la Biblioteca Muzeului Judeţean Argeş, ff. 13v-14;
Inscripţii ... Judeţul istoric Argeş, II 502, p. 366).
56 DANIC, Mitropolia Ţării Româneşti, CCXCIX/11; ibidem, CLX/6 (Anexe,
doc. 6).
bisericii” 57 , după ce a finalizat şi a înzestrat schitul cu obiectele

necesare oficierii cultului, fiindcă nu avea moştenitori direcţi, care să
se ocupe de acest lăcaş, dar şi din cauza stării precare de sănătate,
Martin Buliga l-a închinat Mitropoliei din Bucureşti. O primă
descriere a acestui schit, amplasat în epocă la marginea oraşului 58 ,
datează de la 1883, fiind realizată de Dimitrie Butculescu, în cea dintâi
schiţă monografică a reşedinţei judeţului Argeş 59 : „Această biserică
este situată în vestul oraşului, sub panta lanţului de coline lângă care
se găsesc Piteştii. Configuraţia sa exterioară este de paralelogram cu
absida în semicerc. Pridvorul este din cărămidă, iar tavanul boltit al
acestuia se sprijină pe şase stâlpi din cărămidă. Toate chenarele de
frescă reprezintă vrejuri cu motive geometrice roşii, brune şi negre.
Toate frescele prezintă scene biblice şi de persecuţii ale martirilor.
Ancadramentul intrării este din piatră pictată în verde, decorat cu un
vrej de flori şi frunze intercalate [în entrelac]. Deasupra se găseşte
piatra comemorativă a acestei biserici [...]. Biserica are două clopote,
dintre care cel mai vechi şi cel mai mare are o înălţime de 0,46 m şi
diametrul de 0,55 m. Acesta poartă are în vârf o inscripţie latină,
dispusă pe un singur rând, cu caractere majuscule latine: „Ioannes
Georgius Angerer me fudit Graecii; 1746” [„Ioan George Angerer m-
a turnat la Greci; 1746”].
Mai jos, pe marginea clopotului, se găseşte următoarea
inscripţie în litere chirilice: „Marătinŭ cupeţu; 7254” ‹1746 d. Chr.›. La
stânga şi la dreapta, pe pereţii clopotului, sunt reprezentaţi cei doi
arhangheli, Mihail şi Gavriil” 60 .
57 Voica Maria Puşcaşu, Actul de ctitorire ca fenomen istoric în Ţara Românească şi
Moldova până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Bucureşti, 2001, p. 201.

58 Pe locul unde ulterior, între 1899-1900, s-a construit Palatul administrativ,
astăzi clădire aparţinând Muzeului Judeţean Argeş.

59 Vezi supra nota 13.
60 Textul inscripţiei acestui clopot – care, după demolarea lăcaşului, în 1900,
a fost dăruit bisericii Sf. Ioan din Piteşti, unde a fost păstrat până în timpul
primului război mondial – şi în Inscripţii ... Judeţul istoric Argeş, nr. II 506, p.
368.
Fig. 4. Schitul Buliga (foto Al. Antoniu, Album general al României, Bucureşti,
1893).
Acestei descrieri îi urmează cea realizată în 1885 de Al.

Odobescu: „Schitul Buliga, situat pe un deal, la marginea oraşului,
consistă dintr-o biserică, care prin micimea sa, prin formele sale
arhitectonice şi sistemul decorativ, aminteşte Biserica Stavropoleos
din Bucureşti [...]. E singura biserică a oraşului Piteşti, care prin stilul
său particular, s-ar putea clasa printre monumentele naţionale, a căror
conservare şi reparaţiune trebuiesc de aproape privegheate” 61 . La
acea dată, din întregul ansamblu, ce includea perimetrul Grădinii
Publice de astăzi, inclusiv Cercul Militar, nu se mai păstra decât
biserica, şi ea demolată în 1897 62 .
61 Gr. G. Tocilescu, op. cit., pp. 153-154.

62 Eugenia Greceanu, Patriciatul şi monumentele de arhitectură urbană din Botoşani
şi Piteşti înainte de 1800, în „Revista muzeelor şi monumentelor. Monumente
istorice şi de artă”, XVI, nr. 1, 1985, p. 80.
Fig. 5. Schitul Buliga, ilustrată de epocă, circulată în 1902 (Colecţia Gh.

Frunză).
Mănăstirea Stânişoara. În pomelnicul cel vechi al bisericii

mănăstirii Stânişoara ∗ se preciza: „Gheorghe, Safta, Martin şi Aniţa,
cari au făcut biserica cea dintâi de lemn, înaintea celei de la 1747” 63 .
Că Martin Buliga s-a numărat între ctitorii acestui lăcaş e confirmat şi
de pisania cea veche, care se păstra, săpată pe o lespede de piatră, ce a
fost înlăturată şi pusă ca masă la proscomidia bisericii zidite în 1807 64 :
„† Cu vrérea Tatălui şi cu ajutoriul Fiiului şi cu ...
[D(u)h(u)lui]│Sfânt.│S-au zidit această sfântă besérică, cu toată
cheltu[iala] ... │boiarilor, Gheorghie vel cliucér za arie sân Anghel de
...│cupeţ sân Pătru ot Piteşti, fiind ispravnic şi os[tenitor] ...│iegumen
Ghenadie arfimandrit Cozii, în zilele prealum[inatului domn
Costan]│din voivod vß m(ê)s(ê)ca av(g¨st), b lht #js^nê...” 65 .
O altă confirmare a implicării lui Martin Buliga în fundarea
acestei biserici o aflăm în partea finală a textului unei cărţi, azi
∗
Situată în oraşul Călimăneşti, judeţul Vâlcea.
63 Gr. Uriţescu, Mănăstirea Stânişoara, Bucureşti, 1943, p. 13.
64 Ibidem.
65 Inscripţii ... Judeţul istoric Argeş, nr. 659, p. 434.
păstrată doar în manuscris. Datat între 1749 mai 8–1764 mai 12, prin
acest act arhimandritul Ghenadie, proegumen al Coziei, dăruia
schitului Stânişoara o vie în dealul Jiblei. La un moment dat se dau
detalii despre lăcaş: „auzind aceşti pravoslavnici boiari creştini,
cinstitul dumnealui Gheorghie Sirezliul biv vel stolnicu i Martin
piteştan biv vel cliucer de arie, de cea îngustă viiaţă a acestui părinte
Nichiforu, cu blagoslovenie la acestu locu au zidit acestu schitişor,
care din veac a fost aicia sihăstrie călugărească. După acéia, pustiindu-
să de oameni ca la 76 de ani, şi făcându-să acest părinte întâiu
păstoriu al acestui loc, Stânişoarei” 66 .
Dacă despre Gheorghe Serezli se ştie că a fost mare stolnic,
atestat ca atare la 28 august 1754 67 , aşa cum am arătat, singura
dregătorie cu care este menţionat negustorul Martin Buliga, atât în
documente, cât şi în izvoarele epigrafice, exceptând aceste două
manuscrise care sunt susceptibile de o transcriere eronată a rangului
său boieresc, este aceea de vtori sluger. Este neverosimil ca atât
familia, cât şi cunoscuţii, să omită din corespondenţa purtată în jurul
decesului său, precum şi din „eternizarea” ce i s-a făcut prin lespedea
de mormânt, dregătoria de clucer de arie, superioară celei de vtori
sluger.
Fiind „veche, prea mică şi zidirea ei foarte slăbită de
cutremur” 68 , biserica iniţială a mănăstirii Stânişoara, la edificarea
căreia şi-a adus şi Martin contribuţia, a avut soarta tragică a schitului
Buliga, fiind în cele din urmă demolată. În locul ei s-a înălţat alta, în
1836, dar nici aceasta, din cauza terenului friabil, n-a supravieţuit
vremurilor. Între 1903-1908, a fost construită actuala biserică a
mănăstirii Stânişoara, cu sprijinul episcopului Ghreasim Timuş.
Şcoala de la schitul Buliga. Potrivit actului de închinare a schitului
la Mitropolie, în calitate de comanditar, Martin Buliga a hotărât „să fie
şi şcoală rumânească pentru învăţătura copiilor şi pentru chiverniseala
a vreunora săraci, carii nu vor avea unde să pléce capul, să fie plata
dascalului şi hrana săracilor” 69 . Iniţiativele de acest gen au fost destul
66 DANIC, Mănăstirea Cozia, mss. 209, f. 159; f. 215, ff. 66-67.

67 Theodora Rădulescu, Sfatul domnesc şi alţi mari dregători ai Ţării Româneşti din
secolul al XVIII-lea, liste cronologice şi cursus honorum, Bucureşti, 1972, p. 317.
68 Inscripţii ... Judeţul istoric Argeş, nr. 659, p. 435.
de rare în epocă, fapt pentru care gestul lui Martin, este cu atât mai
mult de apreciat 70 .
Foarte probabil, şcoala de la schitul Buliga a început să
funcţioneze încă din timpul vieţii ctitorului, deşi dovezi clare în acest
sens nu există. Având profiluri diferite în timp, această instituţie a
funcţionat neîntrerupt până la demolarea schitului 71 .
Reprezentant de seamă al patriciatului Ţării Româneşti din
prima jumătate a „marelui secol”, negustorul piteştean Martin Buliga
relevă prin întreaga sa activitate, valenţele unui homo novus conştient de
importanţa sa socială şi legat afectiv de comunitatea a cărei
condescendenţă şi-a asigurat-o prin activitatea sa ctitoricească şi
filantropică.
70 Gh. Lazăr, Negustori mecena, pp.164-167; pe teritoriul Ţării Româneşti,
autorul a nominalizat, pe lângă cel al lui Martin Buliga, primul în ordine

cronologică, încă două exemple de acest gen: negustorul Ionaşco la Slatina şi
negustorul Dumitrake Papazoglu, la Bucureşti.
71 M. M. Branişte, Schitul Buliga, pp. 69-75.
ANEXE ∗
1. 1740 (7249) noiembrie 15 ‹Piteşti›. Ion, „fiul popii lui Ion Cojocaru” din
Piteşti, vinde cupeţului Martin ‹Buliga› două locuri de prăvălie, pentru 30 de
taleri noi.
† Adecă eu, Ion snăi popii lui Ion Cojocaru ot Piteşti, dat-am zapisul
mieu la mâna dumnealui jupânului Martin cupeţ ot Piteşti, pe cum să să ştie,
că m-am tocmit cu dumnealui, de a mea bună voe, de i-am vândut
dumnealui, 2 locuri de prăvălie, însă locu ce-i de pimniţă şi locu prăvăli‹i›i,
ce-i de pe lângă pimniţă, alăturea pe den sus, şi cu locu curţii, însă pe cum
mérge, înpotriva prăvăliilor. Şi i le-am vândut dumnealui în bani gata taleri
30 noi, ca să-i fie dumnealui o‹h›abnice în véci, moşie stătătoare, dumnealui
şi coconilor dumnealui, câţi Dumnezeu ‹îi› va dărui.
Şi când am făcut acést aşezământ şi zapis, au fost oameni buni
marturi, care mai jos să vor iscăli.
Şi eu, pentru mai adevărată credinţă, am scris eu cu mâna mea, şi m-
am iscălit mai jos, ca să să crează.
Noemvrie 15 dni, leat 7244 ‹1740›.
Ion, snă popii lui Ion Cojocaru ot Piteşti
† Az popa Costandin tipograh, marturie1.
Pentru două locuri de prăvălii: au rămas supt stăpânirea mănăstirii
‹Buliga› un loc şi a ‹lui› popa Ion altu, şi pentru aceia am scris să să ştie,
iscălindu-mă mai jos.
Danil Rinkatzwbanoj2
Şerban Lerescul, mărturisescu1.
DANIC, Mitropolia Ţării Româneşti, CLX/4.
Orig. rom., hârtie (33,5 x 21,5), difolio, filigran, rupt la îndoituri.
Copii: DANIC, CLX/8 (nr. 6); ms. 133, f. 112v.
1 Semnături autografe.
2 Danil Râncăcioveanul.
2. 1741 ianuarie 19. Carte de judecată dată de cinci mari dregători în pricina
dintre Martin cupeţul şi Hristea logofătul, pentru o bute de vin.
∗
Transcrierea documentelor româno–chirilice s-a realizat de către Marius
Păduraru, iar traducerea celor două scrisori greceşti, cât şi a semnăturilor în
aceeaşi limbă, de către Aurel Radu.
Avut-au întrebăciune de faţă la divan, înaintea noastră, din porunca

mării sale, prealuminatului nostru domnu Io Costandin Neculai voevod,
Martin cupeţ cu Hristea logofăt, pentru o bute de vin mare, vedre 103.
Pentru că luând Hristea logofăt această bute de vin de la Martin cupeţ, au
fost tocmit vadra câte bani 9. Şi după tocmeala ce au avut între dânşii, au
luat Hristea logofăt acea bute cu vin de s-au dusu acasă-şi. Şi după ce au eşit
vinul din bute, fost-au mersu Martin cupeţ înpreună cu Hristea logofăt de au
măsurat butea, eşind şi la măsurătoare tot vedre 103. Şi cerând Martin cupeţ
bani‹i› la Hristea logofăt dupe tohmeala ce au avut, ar fi tăgduit Hristea
logofăt, cum că n-ar fi tocmit cu acel preţ ce arată mai sus, ci au tocmit cu alt
preţ, mai jos. Pentru care, eşând amândoi faţă naintea noastră şă tăgăduind
Hristea logofăt că şi banii vinului nu sânt la el, ci sânt la Nica frate-său.
Deci, Martin cupeţ scoţând scrisoarea Nicăi frate-său, pe cum că nu
iaste la el nici un ban, ci sânt la frate-său Hristea, aşa am hotărât, ca să jure
Hristea logofăt, cum că au tocmit cu alt preţ, mai jos, şi aşa jurând, să
plătească lui Martin cu preţul ce va mărturisi Hristea logofăt.
Drept acéia, dupe hotărârea judecăţii, am încredinţat cu această carte
a noastră iscălită. Aceasta scriem.
Ghenarie 19, ‹leat› 7249 ‹1741›.
† Matei Cantacuzino vel ban
† Radul Comăneanu vel sărdar
† Ştefan Dudescu vel medelnicer
† Toma ‹Iuliano› [?] biv vel medelnicer
† Alecse [?] vel clucer za arie1.
DANIC, Mitropolia Ţării Româneşti, CCXCIX/8.
Orig. rom., hârtie (28,5 x 20), difolio, filigran, pătat şi rupt la îndoituri.
3. 1751 februarie 7, ‹Piteşti›., Cupeţul Martin ‹Buliga›, fiind suferind,

închină biserica sa din Piteşti, încă neterminată, Mitropoliei din Bucureşti,
aşa cum a făgăduit mai înainte, urmând să-i facă şi aşezământ îndată ce se va
mai însănătoşi.
Preacinstite, preasfinte, sfinţiea ta, părinte mitropolite, cu multă plecăciune

închinându-mă, sărut sfinţită dreapta sfinţi‹i›i tale blagoslovitoare
Cu preaplecată scrisoare fac ştire sfinţi‹i›i tale pentru beserecuţa caré

din voia lui Dumnezău şi blagosloveniia sfinţi‹i›i tale o am făcut aici, la
Piteşti. Şi măcar că până acum nu am săvârşit-o de tot lucrul, dar cu ajutoriul
lui Dumnezeu şi a sfinţi‹i›i tale blagosloveniie fiind sănătate şi ajutându-mă

Dumnezeu, o voi săvârşi din toate ce sântu trebuincioasă.
Dar astă ună dată, aflându-mă părinte cam bolnav, am socotit că
decât să o închin la altă parte, mai bine la sfânta Mitropolie, fiind muma
tuturora sfintelor mănăstiri şi bisérici, şi apoi dintu-ntâiaşi dată, pe cum am şi
făgăduit sfinţi‹i›i tale. De care lucru, acuma viindu acea vréme, cu adăvăr să
ştii sfinţiia ta, că o am închinat sfintii Mitropolii şi să fie dat cu toată inima
mea, pentru ca să aibă pomenire părinţii miei şi eu. Şi acum, la luna lui
marte, ajutându-mă Dumnezeu să mă mai însănătoşăze, voi să viu la
Bucureşti, şi atunci şi aşăzământul biséricii pentru toate îl voi face, înaintea
sfinţi‹i›i tale. Numai părinte, de vréme că Dumnezeu m-au luminatu într-
acesta-ş chip, şi am dat-o aici, la sfânta Mitropoliie, mă rog bunătăţii sfinţi‹i›i
tale, ca să nu fiu uitat de sfintele rugi la sfântu-i jărtvélnic, ca să-ş facă milă
sfântul, marele Costandin şi Elena, să mă curăţe de boala ce o am.
Şi ‹la› sfârşit, iarăşi mă rog, să nu fiu uitat şi înstriinatu de a sfinţi‹i›i
tale dorită blagosloveniie. Să fii sfinţiia ta sănătos.
Fevruarie 7 dni 1751.
A sfinţi‹i›i tale plecat fiu şi slugă,
Martin cupeţu1.
Orig. rom., hârtie (31,5 x 21,5), difolio, filigran; sigiliu inelar aplicat în ceară.
1 Semnătură autografă.
4. 1751 februarie 7, ‹Piteşti›. Scrisoarea lui Răducan Dimancea către

mitropolitul Ungrovlahiei, prin care adevereşte dorinţa lui Martin ‹Buliga› de
a-şi închina biserica la Mitropolie, încredinţându-l de întregul său sprijin în
această pricină.
T»n Ømet˜rwn qiot£thn panierÒthta doulikwj proskunè, kaˆ t»n
sebasm…an moi ¢utÁj dex…an ™ulaboj ¡sp£zomai
† Di£ t»n ØpÒqesin panierÒtate d˜spota tÁj ™kklhs…a toà

Martinoà, Óti n¦ m¾n ™gine kamm…a ¢m˜lia, kaˆ m£lista n¦ ™ginen
¢rket» parak…nhsij, tÒsin ¢pÒ ™m…na tÒn doàlon thj Óson m¦llon
kaˆ m¦llon ¢pÒ tÒn pneumatikÕn pap© kÚr Dani»l, ¥j ™…nai beba…a
¹ ¢utÁj panierÒthton.
TÁj Ðpo…aj Øpoqšsewj tÕ kat£ tÕ parÒn sumpÒrasmai qšlei
tÕ katal£bei ¹ ¢utÁj panierÒthta ¢pÒ tÕ ‡dion ¢utÒ toà Martinoà
gr£mma. TÕ dš Óti kaˆ ™ij tÕ ˜xÁj kat£ p¦nta trÒpon q˜lei
¢kolouq»sh ¹pros»kousa parak…nhsij dšn ¢mfib¦lle.
“Ewj oute di¦ tîn ¡gioj thj ™ucwn n¦ fq£sei tÕ pr©gma ™ij
teleisi kaˆ ¢gaq»n ™kbasin t¦ ™th tÁj Ømetšroj sofopanierÕthtoj
™istan qeÒqin poll¦ kaˆ ¡ipan…ere kaˆ qeopiqe…j ¢ut©j ™ucwj ‡hsan
meq Ømîn ™n b…w pant… ¢m¾n.
1751 feuroà£rioj 7.
O proqumÒtatoj ™n pant… kaˆ dâ pantoj doàloj thj,
Radoukan Dimantza
† TÒn rhqšnta pneumatikÒn kÚr Dani»l m/Ólon Ðpoà æj
™gnèrisan Óti tÕn ™cei ¹ ¢utÁj panierÕthtov ™ij tÕ ™leÒj thj
parakalî Ómwj kaˆ ™gè doulikîj n¦ ™paux…sh t»n ™unoi£n thj kaˆ
n¦ tÕn ™gnwr…zh ™x Ðlokl»rou doàlon thj.
Tî panierot£tw kaˆ qeiot£tw mitropol…th p£shj
'Ougaroblac…j proskunhtèj.
Di¦ toà Mart…nou t¾n ¢fišrwsin.
Înalt preasfinţiei tale mă închin şi cu plecăciune,
dreapta cucernic o sărut
† Pentru pricina preasfântului stăpân al bisericii lui Martin,

preasfinţia ta să fie încredinţat că nu s-a făcut vreo negrijă şi neîndoielnic, s-a
făcut destulă îndemnare din partea mea, sluga ta, cât şi cu altele, de părintele
duhovnic chir Daniil. Urmarea acestei pricini o vei înţelege preasfinţiia ta din
însăşi scrisoarea lui Martin. Nu poate fi nicio îndoială că şi pe viitor, pricina
va fi împinsă înainte, cu orice chip, iar între timp, prin râvnă sfântă, lucrurile
vor ajunge la bun sfârşit.
Îţi urez să ai mulţi ani de la Dumnezeu şi fie ca rugăciunile smerite
ale sfinţii tale să fie cu mine pentru tot restul vieţii. Amin.
1751 februarie 7.
Veşnic supusa slugă a sfinţiii tale,
Răducan Dimancea.
Adăugat pe margine: † Se ştie că numitul duhovnic, chir Daniil, are
toată mila sfinţiii tale. Cu toate acestea, preaplecat cer şi eu să-i arţi
milostenie şi să-l recunoşti în întregime drept sluga sfinţiii tale.
Pe verso: Preasfântului şi dumnezeiescului mitropolit al întregii
Ungrovlahii, mă închin.
Pentru Martin am întărit.
Orig. grec, hârtie (31,5 x 21,5), difolio, filigran, sigiliu inelar aplicat în ceară.
5. 1751 aprilie 11. Dumitru din Albeşti şi Pătru, fecior boieresc, împrumută
de la jupanul Martin ‹Buliga› 30 de taleri, cu dobândă.
† Adecă eu Dumitru ot Albeşti dinpreună cu Pătru, fecior boerescu,

dat-am zapisul nostru la mâna dumnealui jupanului Martin, precum să să
ştie, că ne-am rugat de dumnealui, de ne-au dat taleri treizeci, de acum pân la
Crăciun, cu osteneala lor, pân la Crăciun să avem a-i da taleri 5, care fac
peste tot taleri 35. Şi să avem a-i da bani‹i› la zi, pe cum scrie zapis‹ul›.
Şi pentru mai adevărată credinţă, ne-am iscălit mai jos, ca să să
crează. ‹Pis› aprilie 11 ‹dni, vă leat› 7259 ‹1751›.
† Eu Dumitru ot Albeştii, platnic
† Eu Petre, fecioru boerescu, platnic
Şi am scris eu, Bărbucean, cu învăţătura dumnealor.
Pe verso: † Dintr-acest zapis, au dat Dumitrul, taleri 5.
Orig. rom., hârtie (22,2 x 17,3), difolio, filigran, pătat şi rupt la îndoituri, lipsă
½ din f. 2.
6. 1751 mai 26, ‹Piteşti›. Scrisoarea cupeţului Martin ‹Buliga› prin care
închină schitul său, din oraşul Piteşti, Mitropoliei Ţării Româneşti, arătându-i
mitropolitului care sunt condiţiile sale.
† Nu iaste alt lucru mai bun, mai de folos şi mai bine primit şi plăcut
lui Dumnezeu, decât când neştine din pravoslavnicii creştini, cu fierbinte
dragoste, şi cu inemă călduroasă îşi pornéşte al său cuget şi buna voinţă spre
zidirea şi întemeiarea a sfintelor şi dumenzeeştilor lăcaşuri. Pentru acéia dar,
iubitorii de Dumnezeu, pravoslavnici creştini, fieşicarii după a sa putinţă (ca
unii ce iubescu podoaba casii Lui şi locul lăcaşului măririi Lui) zidescu şi
înalţă besérici şi sfinte mănăstiri, spre slava şi mărirea lui Dumnezeu şi, prin
lucruri ca acéstea, plăcute şi bine primite înaintea preabunului Dumnezeu, îşi
câştigă nume nemuritoare şi-şi agonisescu pomeniri vécinice, luându-şi
răsplătirea ostenélii lor de la însuşi Acela ce lăcuiaşte în ceruri, Dumnezeu.
Drept acéia şi eu, robul lui Dumnezeu, Martin cupeţul din oraşul
Piteştii sud Argeş, pornindu-mi voinţa cea din inimă şi luându ajutoriu pre
Dumnezu, din agoniseala şi din mila ce m-au miluit Dumnezeu, cu stradaniia
mea, din tineréţele méle, cu inimă călduroasă, am zidit o sfântă mănăstioară,
întru acest oraşu ce s-au zis mai sus, şi cu hănişoru înprejurul ei, întru slava şi
mărirea lui Dumnezeu şi întru cinstea şi prăznuirea Sfinţilor taziarhi Mihail şi
Gavriil, care mănăstioară, după ce (cu ajutoriul lui Dumnezeu) o am săvârşit
de zidit, de zugrăvit, făcând toate odăjdiile şi altele câte sânt de trebuinţă
sfintei besérici.
Acum, pentru mai buna întemeiaré şi statorniciia ei, am socotit, din
tot sufletul mieu şi cu toată bunăvoinţa mea, de o am închinat şi o am
afierosit ca să fie metoh sfintei şi dumnezeeştii Mitropolii din Bucureşti,

unde să cinstéşte şi să prăznuiaşte hramul Sfinţilor, şi în tocma cu apostolii,
Împăraţi Costantin şi Elena, şi sfinţiei sale, părintelui mitropolitului a toată
Ungrovlahiia, chiriu chir Neofitu, însă mănăstioara, cu hănişorul ce iaste
înprejur şi cu viişoarele de acolea, şi cu altele, mişcătoare şi nemişcătoare,
atât céle din lăuntru cât şi céle din-nafară, numai cât voiu mai avea viiaţă în
lumea aceasta, să fie tot supt stăpânirea şi purtarea mea de grijă, iar după
moartea mea, să fie închinate sfintei Mitropolii, după cum s-au zis mai sus,
înpreună şi cu altele, câte voiu lăsa eu în diiată, la sfârşitul vieţii méle, aceştii
mănăstioare. Însă, după năstavul cel dumnezeescu ce m-am îndemnatu de
am închinat acest schitişoru sfintei Mitropolii, am socotitu, de am orânduit,
ca să aibă a lua sfânta Mitropolie pe an, de la acest schitişoru ceară, ocă
doaozeci. Iar ce ar mai prisosi din venitul schitului, am lăsat să fie pentru
chiverniseala lui, ca orice s-ar strica să să dreagă din venitul acela.
Aşijderea, de vréme că am socotitu să fie şi şcoală rumânească pentru
învăţătura copiilor şi pentru chiverniseala a vreunora săraci, carii nu vor avea
unde să pléce capul, să fie plata dascalului şi hrana săracilor din prisosul
venitului a acelui schitişoru, după cum va fi prisosul venitului pe an. Iar
sfânta Mitropolie să nu aibă a să întinde mai mult, nici la moşii, nici la vii,
nici la dobitoace, afară din ce am orânduit, pe an ceară ocă doaozeci.
Şi preasfinţiţii mitropoliţi, carii după vremi să vor învrednici de la
Dumnezeu a otcârmui scaunul sfintei Mitropolii, să aibă a orândui om al
sfinţii sale, înpreună şi cu vechilul mieu, care voiu lăsa eu, sau care va fi după
vremi, să aibă a lua seama, din an în an, atâta pentru venitulu schitului, cât şi
pentru cheltuiala ce să va face la acélea ce mai sus am orânduitu, pentru ca să
nu să risipească în zadar venitul ce va fi, ci (precum am zis), să fie pentru
chiverniseala schitului.
Drept acéia, pentru încredinţarea şi statorniciia aceştii danie şi
închinăciune, am dat această scrisoare a mea la sfinta Mitropolie şi la sfinţiia
sa, părintele mitropolitul Ugrovlahiei, cel mai sus numit, ca să fie sfintei
Mitropolii de ajutoriu şi de întărire, iar noao şi părinţilor noştri vécinică
pomenire, întărind scrisoarea aceasta cu iscălitura mea şi cu iscăliturile a
multor boiari şi neguţători, carii mai jos sânt iscăliţi.
Mai 26 dni, leat 7259 ‹1751›.
Martin cupeţ.
† Egw murea [?] Grhgorioj martuj1.
Matei Ungurelu biv vtori clucer, martur2.
Orig. rom., hârtie (44,5 x 31), difolio, filigran; sigiliul inelar, aplicat în tuş, al
lui Martin ‹Buliga›.
Copie DANIC, ms. 133, ff. 113v-114r.
Ediţii: Marin M. Branişte, Schitul Buliga. Un metoc al Mitropoliei Ţării

Româneşti, în „Mitropolia Olteniei”, XVIII, nr. 1-2, 1966, Anexe, doc. 1, pp. 81-83.
1† Eu Mirea Grigore martor.

7. 1752 (7260) februarie 29, ‹Piteşti›. Neofit monah, fiul diaconului

Neacşu, vinde lui Martin ‹Buliga›, al doilea sluger, o casă ‹în Piteşti›, în dosul
hanului, pentru 25 de taleri.
† Adecă eu Neofit monah, sin Nicodim diiacon, dat-am zapis‹ul›

mieu la mâna dumnealui slujerul Martin, vtori slujer, precum să ‹să› ştie, că
având eu o casă din dosu-i ‹h›anului, lângă casa lui Ianache Pârţache, şi
făcând-o eu casa vânzătoare, am mers la dumnealui de i-am vândut-o, drept
taleri 25. Şi pentru aceşti bani, mi-au dat un cal, şi mi-au dat şi bani, să aibă
dumnealui a stăpâni cu bună pace, dă către tot neamul mieu.
Şi pentru mai adevărata credinţă mi-am pus numele şi degetu mai jos,
să să crează.
Fevruarie 29 ‹dni, leat› 7260‹1752›.
Eu Neofit monah vânzător, sin Neacşu1 deaconu2.
Orig. rom., hârtie (22,2 x 17), difolio, filigran.
Copie DANIC, CLX/8 (nr. 1); ms. 133, f. 113.
1 NhÎk¨.
2 Semnătură autografă.
8. 1753 februarie 17, ‹Piteşti›. Aniţa, soţia răposatului Martin ‹Buliga›, al

doilea sluger, îi anunţă mitropolitului Ungrovlahiei moartea neaşteptată a
bărbatului ei, fără a apuca să-şi facă diată, şi-i cere sprijinul.
Preacinstite şi sfinţite sfinţiia ta, părinte mitropolite, să fii prea sfinţiia ta

sănătos. Cu căzută plecăciune ne1 închinăm şi sărutăm cinstita dreapta
sfinţi‹i›i tale blagoslovitoare
† Cu prea plecata noastră scrisoare facem ştire sfinţi‹i›i tale pentru

soţiia mea, că duminecă dimineaţa, mai înaintea leturghi‹i›i, l-au găsit un
cataroi şi pân la zéce ceasuri trecând din zi, ş-au dat sfârşitul şi, după obicéi,
l-am îngropat a treia zi, marţi.
Şi eu, rămâind striină, neavând nici un fel de ajutori, pă nimini, numai

pă Dumnezeu milostivul şi al doilea pă sfinţiia ta, răfnită la înţeleapta
învăţătura preasfinţi‹i›i tale, ca să mă înveţi şi să-mi porunceşti prea sfinţi‹i›ia
ta ce să fac, că eu le-am pierdut toate, că răposatu‹lui› mieu soţie, dintru-
ntâia-ş dată i-au perit limba şi nu mi-au lăsat nici un fel de învăţătură, să ştiu
şi eu de ce să mă apuc. Şi nici diiată n-au apucat să facă, numai eu şi copilu2,
pă care l-am crescut noi de mic, în nădejdea lui Dumnezeu şi a preasfinţi‹i›i
tale, am rămas moştenitori. Şi iarăşi, mai bucurându-ne că răposatu, când au
închinat bisérica sfintei Mitropolii, fiind şi sfiinţia ‹sa› p‹ărintele›3 egumenul
Râncăciovean şi cu dumnealui Răducan biv vel medelnicer la aşezământ, mi-
au răspuns răposat‹u› că pentru mine şi pentru moştenitoriu4, copilu2 meu,
au5 închinat biserica la Mitropolie, ca după moartea dumnealui, să avem pă
prea sfinţiia ta de ajutori şi de învăţătură6.
Şi cu această nădejde a răposatului, ştiind că după moartea dumnealui
voi să fiu făr de nici un ajutori, înmplându-să această rea întâmplare,
aşijderea şi noi căzu‹ră›m la mila preasfinţi‹i›i tale, ca să nu rămânem în gurile
duşmanilor, că după dumnelui, numai pă sfinţia ta avem, de aceasta
căzu‹ră›m la mila preasfinţi‹i›i tale.
Şi blagosloveniia preasfinţi‹i›i tale să fie cu noi. Fevruarie 17 1753.
Preaplecaţi,
Aniţa a răposatului Martin vtori slujer.
Barbuceanul7.
Orig. rom., hârtie (31,3 x 21), difolio, filigran.
1 mß.
2 kopii.
3 Litera e se suprapune literei p.
4 mowenitorii.
5 am.
6 Peste la s-a scris Šn; întregul cuvântul apere în forma Šnbßcßte¨rrß.
9. 1753 februarie 17, ‹Piteşti›. Raducan Dimancea îl înştiinţează pe

mitropolit despre moartea slugerului Martin ‹Buliga›, fără a întocmi diată
pentru biserică şi pentru familie.
Panierètate logiètate kaˆ qeoprÒblhte mhtropol»te t»n
panierètht£thj doulikîj proskunî kaˆ t»n pan…eron ¢utÁj dexi£n
™ulabîj ¢sp£zomai
† TÕ parÒntoj mou ™toion ™inai prîton n¦ t»n proskun»sw

kaˆ deÚteran n¦ t»n fanerèsw Ôti ™uriskÒmenoj ™dè me tÕ
¢sezam™nto ™ij tÕ Phta…sti ™ij t¦j d˜ka t˜suaroj toà parÒntoj
ºm™ra kuriak» phgain£menoj ™ij t»n eklhs…an ºlqan kaˆ m˜ ™ipan
pîj ™pi£sthken glÒsua toà sloutz£ri Martinoà kaˆ ™ugñwntai
¢po t»n ™kklhs…an ™p»ga n¦ tÒn ™idè Ð Ðpo‹oj panntelîj dñ
˜gnèrizen kaˆ ™ij t¦j d˜ka Ôrej tÁj Ám˜raj ™pl»rwsen tÕ koinÒn
crõj cwr…j n¦ k£mei diaqÚkh kaˆ bl˜pwntaj ¹ ce‹ra kaˆ tÕ ped…
Ðpoà ¢n£qreyen ½goun Ð klhronÒmoj toà pîj dñ ™prÒfqasen n¦
k£mei diaqÚkh ™prÒstrazan ˜ij tÕ Ÿleoj tÁj panierèthtoj thj kaˆ
dâ gr£mmatÒj touj s£j ™dwsan t»n ‡dhsin, kaˆ „xeÚrwntai kaˆ ™gè
tÒn lÒgon Ðpoà ™ipan Ð makar…thj Ótan ™kamen tÕ gr£mma tÁj
™klhs…an kaˆ t»n ¢fišrwsen ™ij t»n mitrëpolin l™gwntai pîj dâ
¥lo dñ ¢mfierënei t»n ™klhsân ™ij t»n mitrÒpolin, mÕnon ¢n…swn
kaˆ tÒn t…cei q£natoj n¦ ™cei ¹ gin˜ka tou kaˆ Ð kluronÒmoj tou t»n
diafñteusin tÁj panierèthtÒj thj, kaˆ Ótan ™ipan ¢ut£ t¦ lÒgia
ºtan parÒn kaˆ Ð ‹goÚmenoj Ð Rinkatzob£noj kaˆ ™gè kaˆ dâ toàto
parakalî t»n panierëtht£n thj n¦ toÚj bohq»sh nouqetèntai touj
kaˆ prost£zont˜j touj tˆ n¦ k£moun, kaˆ fanerënw kaˆ ˜toàto t»n
panierètht£n thj Óti t»n paraskeu» d…o ºm˜rej prˆn n¦ ¢poq£nei
™ilqen Ð makarˆthj ™ij tÕ kon£ki mou Ôntai parÒn kaˆ Ð Gian£kij Ð
bat¦coj ØiÒj tÁj zarafÕgioj Ð Ðpo‹oj tÒn ™rëthsen dâ t»n
™klhs…an poà t»n ™cei poskunhmñh kaˆ ¢utÒj ¢pekr…qei pîj t»n
eproskÚnhsen ™ij t»n mitrÒpolin kaˆ tÒn ™rëthsan met… t»n ™cei
prikismñh kaˆ ¢pokr…qhken pîj dâ t»n êran ¢gÕrasan m…an
mosân ÑnomazÒmenoj Mpoàrdai t»n Ñpo‹an mosân t»n ¢gÕrasen
mis¾n dia t»n ™klhs…an kaˆ mis¾n di¦ tÕ ped… ½goun di¦ tÒn
klhrwnèmon tou kaˆ Ósa periseÚsh ¢pÕ tèra kaˆ ¢mprÒj tÒson ¢pÕ
tÕ ben…to toà canioà Óson ¢pÕ tÕ ben…to toà ¢mpelioà Ðpoà ™cei
m™sa ™ij t»n ™klhs…an, ™ug¦zontai Ôlla t¦ ™xoda tÁj ™klhs…aj Óti
periseÚsh p£lin qšlei ¢gor£sh kam…an mosân di¦ t»n ™klhs…an,
kaˆ ™legan ™mprost£mai pîj ¢nˆswj kaˆ tÒn t…ch q£natoj
prot»tera ¢pÕ t»n ginaˆka tou, qšlei ¢f…sei ™ij t»n diaqÚkhn tou
pîj prîta n¦ ™ug£loun t»n pr…kan tÁj ginaik¦j tou kaˆ Óti ½qelen
¢pÕ m™nh n¦ gˆnontai tr…a mer…dia tÒ tipot™stou tÕ ™na mertikÒn n¦
p£rei ¹ gina…ka tou tÕ ¥lo mertikÒn n¦ p£rei tÕ ped… tou Ð
Mparmpoustz¦nou Ðpoà ™cei di¦ klhrînèmon tou kaˆ tÕ tr…ton
mertikÒn n¦ ™inai di¦ t»n ™klhs…an kaˆ di¦ t¦ ™xoda tÁj qan»seèj
tÕ d™ ¢mp™li toà Stefanestioà q™lei tÕ ¢f…sei tÁj gina…kaj tou, kaˆ
di¦ tÕ ped… tou tÕ Mparmpoutz£nou ¢gèrasen xecwrist£ ¢mp…li ™ij
tÕ B¦lai PÕph, kaˆ p£lin ™na ¢mp˜li Ðpoà ™cei ™ij tÕ B¦lai PÕph
patrikÒn tou kaˆ ¥lla ¢pÕ t¦ patrik£ tou q˜lei ¢f…sh toÚj
suggen…j tou ¢ut¦ ™mart…rhsan ™mprost£mai t»n paraskeu» tÕ
br£du kaˆ t»n kuriak» tÕ br£di ™pl»rwsen tÕ koinÕn crõj, kaˆ ™gè
kaqëj ¥kousa ™tzi martirî ™mprÒj ™ij thn panierètht£thj, kaˆ
Ópwj ¢urh ™ulogon ¹ panierètht£ thj ¢id˜ pan…eroj ¢utÁj ™ucÒj
™isan mete moà en b…w pant….
1753 ‹febrou‹£rioj› 17.
TÁj panierèthtÒj thj kat£ pneuma ØiÒj kaˆ doàloj ÛpÕcreoj
Radoukan Dumantza1.
Preasfânte, luminate şi întru Dumnezeu blagoslovite mitropolite, mă închin

umil preasfinţiei tale şi preasfânta dreaptă, cucernic o sărut
† Prin aceasta de faţă mai întâi mă închin şi, în al doilea rând, fac
cunoscut că aflându-mă aici, şezător în Piteşti, în 14 ale acestei zile de
duminică, mergând la biserică, au venit şi mi-au spus cum i-a pierit graiul
slugerului Martin.
Şi ieşind din biserică am mers să-l văd, acestea oricum nu le ştiam, iar
la al 10-lea ceas din zi s-a sfârşit, fără să-şi facă diată.
Şi văzând văduva şi copilul, pe care l-au înfiat moştenitor al lui, cum
nu a apucat să facă diată, cer mila sfinţiei tale, şi prin scrisorile lor ţi-au dat
de ştire.
Şi cunoscând şi eu vorbele pe care le-a zis răposatul când au făcut
scrisoarea bisericii şi au închinat-o la Mitropolie, zicând că pentru altceva nu
închină biserica Mitropoliei, numai la moartea sa, să aibă femeia lui şi
moştenitorul lui paza preasfinţiei tale. Şi când a zis aceste vorbe, a fost de
faţă şi egumenul Râncăcioveanu, şi eu. Şi pentru aceasta rog pe sfinţia ta să-i
ajute, sfătuindu-i şi poruncindu-le ce să facă.
Şi arăt şi acestea preasfinţiei tale, că vineri, cu două zile înainte să
moară, a venit răposatul la conacul meu, de faţă cu Ianache vătaful, fiul
zarafului. L-am întrebat de biserică unde a închinat-o, şi acesta a mărturisit
cum a închinat-o la Mitropolie, şi l-am întrebat cu ce a înzestrat-o, şi a
mărturisit cum în acea zi a cumpărat o moşie numită Burdea, care moşie a
cumpărat-o jumătate pentru biserică şi jumătate pentru copil, pentru
clironomul lui. Şi oricât ar prisosi de acum înainte, atât din venitul hanului,
oricât din venitul viei pe care o are lângă biserică, scoţându-se iar cheltuielile
bisericii, cu prisosul iarăşi vrea să cumpere o moşie pentru biserică.
Şi a zis înaintea mea, că la moartea lui, vrea să lase protimie femeii lui
prin diata lui, ca mai întâi să scoată zestrea femeii lui, şi că a vrut, din ce
rămâne din averea lui, să se facă trei părţi: o parte să ia femeia lui, altă parte
să ia copilul lui, Bărbuceanu, pe care-l are ca moştenitor al lui, şi a treia parte
să fie pentru biserică şi cheltuielile înmormântării. Via de la Ştefăneşti vrea să
o lase femeii lui şi pentru copilul lui, Bărbuceanu, a cumpărat osebit vie la
Valea Popii. Şi iarăşi o vie părintească pe care o are la Valea Popii, din cele
părinteşti, vrea să o lase rudelor lui.
Acestea le-a mărturisit în faţa mea vineri seara, şi duminică seara s-a
sfârşit.
Şi eu, de mai jos, am auzit. Aşa mărturisesc în faţa preasfinţiei tale, şi
fie ca rugăciunile preasfinţiei tale să fie cu mine toată viaţa mea.
1753 februarie 17.
Al preasfinţiei tale fiu duhovnicesc şi supus îndatorat,
Radou Dimantz1.
Orig. grec, hârtie (31,5 x 21,2), difolio, filigran.
1 Răducan Dimancea.
10. 1753 februarie 17. Scrisoarea egumenului Daniel de la mănăstirea

Râncăciov, prin care îl înştiinţează pe mitropolit despre moartea slugerului
Martin fără a lăsa diată.
Preacinstite al nostru stăpân, sfinţite sfinţiia ta, părinte mitropolite, cu prea

plecata metanie închinându-mă, sărut dreapta sfinţi‹i›i tale blagoslovitoare
† Cu preaplecata-mi scrisoare fac ştire prea sfinţi‹i›i tale că duminică

la 14 zile ale aceştii luni, viind un fecior de la dumnealui Martin vtori slujer
şi-mi spuse de dumnealui, pă cum că e în cumpăna morţii, perindu-i şi limba.
Şi sculându-mă eu să mérgu să-l văz, şi pân a susi eu la dumnealui ş-au dat
sfârşitul, la care nici diiată n-au apucat să-ş facă, nici ceva învăţătură, fiindu-i
moartea grabnică.
Şi în ce fel s-au întâmplat, aflându-mă şi eu la aceasta, făcui ştire
preasfinţi‹i›i tale, cum va fi porunca preasfinţi‹i›i tale.
Preasfinţite blagosloveniia preasfinţi‹i›i tale să fie p‹u›r‹u›rea cu noi.
Fevruarie 17 dni, 1753.
Al prea preasfinţi‹i›i tale preaplecată slugă,
Danil Rinkatzwbanoj1.
Pe verso: † Prea cinstitului şi preasfinţitului sfinţi‹i›i sale, părintelui şi
stăpânului nostru, chirio Neofit, arhiepiscopul şi mitropolitul Ungrovlahiei,
cu preaplecată metanie să să dea.
Orig. rom., hârtie (32 x 21,5), difolio, filigran.
1 Danil Râncăcioveanul.
11. 1753 (7261) aprilie 29, ‹Bucureşti›. Carte de judecată a mitropolitului

Neofit şi a vel logofătului Ştefan Văcărescu pentru împărţirea averii rămasă
de pe urma decedatului Martin ‹Buliga› vtori sluger, ctitorul schitului Buliga.
Neofit, cu mila lui Dumnezeu, arhiepiscop a toată Ungrovlahiia
Din porunca Măriei sale, prea luminatului şi prea înălţatului domnului

nostru Io Matei Ghica Voevod înaintea smereniei noastre şi înaintea
cinstitului blagorodnicului preiubitului fiiul smerenei noastre sufletesc,
dumnealui pan Ştefan Văcărescul vel logofăt, au avut judecată de faţă sfânta
besérică de la Piteşti, hramul Sfinţilor Îngeri, ce iaste metoh sfintei
Mitropolii, ce iaste zidită den temeliia ei de răposatul Martin biv vtori slujér
cu Neacşa şi Despa, surorile răposatului, şi cu Aniţa soţiia lui, că
întâmplându-se moarte grabnică lui Martin, n-au apucat să facă aşăzământ cu
diiată, neavând copii clironomi în urmă, şi cu multe surori după moartea
frăţine-său, căuta iale să intre în clironomia frăţine-său, neavând Martin alte
rude mai aproape.
Iar Aniţa, soţiia răposatului, văzând aşa, au venit de au dat jalbă la
Măriia sa vodă cu răvaş, şi măriia sa, după jalba ei, au orânduit la noi,
înpreună cu dumnealui vel logofăt că să cercetăm pricina şi să hotărâm după
pravilă.
Şi viind cu toţii de faţă, înaintea noastră, am cercetat pricina pre
amăruntul, şi văzând noi că nu iaste diiată la mijloc, ca să-şi fie hotărât
mortul cui ce ar fi avut să lase, am căutat la sfânta pravilă Armenopul ∗ , ce iaste
tâlcuită de pre limba elinească pre limba apla grecească, lit. 379, pentru
mănăstirea ce rămâne neisprăvită şi n-au apucat ctitorul acela să o înzestreze
cu diiată, zice nearaoa a lui chir Leon, «de va muri cinevaş făr de diiată şi nu
va avea nicicuş clironom, nici de cei ce să sue în sus, mumă, tată, moşi şi
moaşă, nici din cei ce să pogoară în jos, fecior, fată, nepoţi de fecior şi
strenepoţi de fecior, atunci întră la moştenire rudele ce sânt de laturi, adică
fraţii, şi să face avérea mortului trei părţi. Şi rudele acéstea, toţi câţi vor fi, iau
o parte şi o înpart între dânşii, iar mănăstirea ia celelalte doao părţi». Care,
după această poruncă a sfintei pravili, aşa să cădea să să facă clironomiia
acestui răposat, murind făr de diiată, având numai bisérica neînzestrată şi pe
acéste două surori. Dar fiindcă ne-au arătat Aniţa o scrisoare de
mărturisanie, iscălită de opt mărturii, anume: dumnealui Răducan Dimache
biv vel medelnicer şi Mihai Bucşănescul biv vel clucer za arie şi Ianache biv
vel vătaf de copii, şi Petre biv vel logofăt de visterie, şi Şărban Lerescul, şi
∗
Constantin Armenopulos (Harmenopulos), jurist bizantin, autor al
codicelor de legi Hexabiblul.
Iordache căpitan ot Budeasa, şi Matei Ciumescul, şi Mihai vtori comis ot

Piteşti, mărturisind aceşti numiţi boiari într-acea scrisoare, cum cu doao zile
mai nainte de moarte, au fost mersu Martin la dumnealor, şi între altele ce au
vorbit, l-au întrebat aceşti boiari pentru besérica den Piteşti, ce au făcut-o de
piiatră şi pentru soţiia dumnealui şi pentru Bărbuceanul, ce l-au luat fecior de
suflet, ce aşezămând va să le lase după moartea dumnealui, răposatul le-au
zis: cum că la diiata ce v-a să-ş facă la sfârşitul vieţii, v-a să înzestréze
besérica şi să lase parte soţiei şi pă Bărbuceanul să-l facă fecior de suflet
desăvârşit, să le lase moşii şi vii, şi să-şi orânduiască şi pentru pomenirile
dumnealui. Şi ce ar mai prisosi în urmă, iar să să facă trei părţi, să ia soţiia o
parte, copilul de suflet alta şi besérica alta. Care, pentru aceasta, văzând şi noi
mărturisaniia acestor numiţi boiari, am primit acea scrisoare a fi adevărată,
căci, zice pravila Matei Vlastaris ∗ la slova delta, cap. 3, zac. 92, list. 91: ‹‹Să
ţine în seamă şi diiată nescrisă, când cel ce îşi face diiată îşi va arăta voinţa sa
înaintea a şapte mărturii, aflându-se cu toţii denpreună. Iardaca nu să vor
întâmpla şapte mărturii, în locul unde face cineva acea diiată nescrisă, poate
acela să arate voia sa şi înaintea a cinci mărturii şi să va ţinea în seamă
asémenea››.
Deci, noi văzând ce poruncescu sfintele pravile, n-am urmat nici
după pravila care poruncéşte să ia besérica doao părţi şi rudele o parte, nici
după pravila ce scrie pentru diiata cea nescrisă, ci, aşa am hotărât, ca din
toată avuţiia mortului, câtă să află acum, după moarte, mai întâi să-ş
plinească Aniţa toată lipsa zestrilor, după foaie ce s-au preţuit de neguţători,
şi să să plătească şi datoriile de vor fi, şi cheltuiala pomenilor mortului până
în trei ani, pre cât să va socoti după potrivă. Apoi, ce vor mai prisosi,
mişcătoare şi nemişcătoare, să să facă trei părţi, o parte să ia Aniţa, soţiia
mortului, înpreună cu numitul copil de suflet, să înparţă amândoi precum
vor şti, între ei (măcar şi n-au apucat răposatul Martin să-l facă fecior
desăvârşit, cu molitve, după sfânta pravilă), a doao parte să o ia Neacşa şi
Despa, surorile mortului, să o înparţă amândoao, iar a treia parte să o ia
besérica. Căci, după pravilă, precum au zis mai sus, era să ia besérica doao
părţi, dar pentru diiata cea nescrisă, s-au dat beséricii numai o parte, şi s-au
dat şi Aniţii o parte, cu numitul copil de suflet. Şi au rămas poruncele
sfintelor pravili jos, păgubindu-se besérica de o parte.
Şi când să va face înpărţeala, să nu să socotească şi cheltuiala ce au
făcut răposatul în viiaţa lui, la zidirea beséricii şi a hanului, ca să să pue şi
acélea la înpărţeală, că pentru acéia s-au păgubit besérica de n-au luat doao
părţi. Iar pentru înpărţeala lor, aşa au găsit cu cale, de vréme că nu să ştiu
∗
Matei Vlastares, autor al textului juridic Syntagma kata stoicheion, copiat atât
în Moldova cât şi în Ţara Românească încă din secolul al XV-lea.
moşiile şi cealelalte ce mai sânt, care de ce preţ iaste, să nu să facă înpărţeala

aici, ci să-şi ia de fieştecare parte câte un om, pre cine vor vrea, şi cu poruncă
domnească să meargă acolo, la casa răposatului, ca să să facă toate de faţă, şi
să să facă trei părţi, dupre cum mai sus am hotărât, dând fieştecăruia parte ce
i să va veni, cu foi iscălite de la mâinele lor, cine şi ce să stăpânească, moşii,
vii, ţigani, dobitoace şi altele. Aşijderea şi pentru hainele şi sculele ce sânt la
Aniţa nescrise în catastih, câte vor fi de preţu mai mare, acélea să să dea
Aniţii pentru hainele ce-i sânt lipsă den zestri, însă care să vor potrivi, iar
altele, ce vor fi cu preţ mai mic, de la taleri 30 în jos, rochii, gheordii i
măhrămi fămeeşti, acélea să rămâe la Aniţa, fiindcă şi ia au fost ca o roabă
casii în 23 de ani, şi de vor avea rudeniile bănuială asupra Aniţii, că i-ar fi
rămas niscare-va bani, sau alte lucruri, şi le tăinuiaşte, întâi să cercetéze, şi de
vor dovedi cu mărturii de credinţă, au bani, au alcevaş, atunci să să pue şi
aceia la înpărţeală, iar neavând mărturii de credinţă să o dovedească, iar să nu
o năpăstuiască, atunci să-i dea carte de blestem ca să iasă din bănuială.
Şi după cum au cursu pricina judecăţii aceştiia şi precum am găsit cu
cale şi cu dreptate, am dat sfintei besérici această carte de judecată, ca să-şi
stăpânească partea ce să va veni, cu dreptate, ca o zéstre ce s-au venit de la
răposatul ctitor, şi să aibă bună pace de către Neacşa, şi Despa, şi Aniţa şi
Bărbuceanu, fecior de suflet cel numit.
Întărind această carte cu iscăliturile noastre, aceasta scriem.
Aprilie 29 dni, leat 7261‹1753›.
Neofit al Ungrovlahiei.
Az, Şerban Văcărescu, vel logofăt1.
Orig. rom., hârtie (38,5 x 27), difolio, filigran, rupt la îndoituri.
Copie DANIC, ms. 133, ff. 114v-115v.
Ediţii: M. M. Branişte, Schitul Buliga, Anexe, doc. 2, pp. 83-84
Fig. 6. Oraşul Piteşti în anul 1793 (pictură de Luigi Mayer).
Fig. 7. Mănăstirea Stânişoara, Călimăneşti, judeţul Vâlcea (fotografie

contemporană).
MARTIN BULIGA, A REPRESENTATIVE OF THE MERCHANT ELITE FROM

WALACHIA ON THE FIRST HALF OF THE 18th CENTURY
(Abstract)
The elite of the merchants was very well organized and very powerful
in many ways, basically in its main purpose, i. e. the economy, but also in the
political , social, cultural, and religious scope.
Such a merchant was Martin Buliga from Piteşti (Argeş County in
nowadays Romania), who was mainly noticed for two sorts of activities: the
foundation and patronage. He represented the second generation of
merchants – as long as his father, Pătru Buliga, was mentioned in documents
as a jupan – and he tried to consolidate his social position through a
matrimonial alliance. Thus his marriage with Aniţa Merişanu (Bucşanu), the
daughter of Constantin Merişanu (Bucşanu) – whose family the great boyar
Barbu Merişanu and the great cup bearer Staico Bucşanu (Merişanu) were
part of – represented for the merchant this paper talks about an opportunity
to become part of a boyar house – this meaning protection and support, in
order to obtain his social promotion (he became a purveyor).
The sources of his incomes were: the inheritance from his parents,
Aniţa’s dowry, his own trade activities, the crediting of various persons
whom he requested to act so in his own interests. All of these permitted
Martin Buliga to found (on his own or in collaboration) four religious
edifices: Buliga Convent (in Piteşti), which was his main foundation that
became his family necropolis, Stânişoara Monastery (in Călimăneşti, Vâlcea
County) and two churches, one at Valea Rea (today Piteşti, Găvana II
Neighborhood) and another one at Gura Baţcovului (now Bascov, a
suburban parish of Piteşti). These foundations showed both the fact that,
like any Middle Ages’ person, he was a pious man, and, on the other hand
the desire of increasing his prestige in front of his contemporaries.
These foundations together with that of a school within Buliga
Convent (where the poor people’s children could be taught) made him
appear as a homo novus of his time, a fact that provided him the respect of the
other community members.
CONTRIBUŢII DOCUMENTARE PRIVIND
ACTIVITATEA CASEI COMERCIALE
„HAGI IANUŞ ŞI FRAŢII”
Gheorghe Lazăr
În contextul transformărilor de ordin economic înregistrate în

perimetrul Europei Centrale şi de Sud–Est, din a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea în Ţara Românească se vor înfiinţa primele case
de comerţ, cele mai multe asemenea iniţiative aparţinând negustorilor
de origine greacă. O asemenea întâietate se explică prin rolul
important pe care aceşti alogeni l-au ocupat în derularea schimburilor
comerciale din Europa Centrală şi de Sud–Est, reuşind să acopere
acest vast teritoriu cu o multitudine de asemenea reţele comerciale, la
baza cărora solidaritatea „etnică” şi relaţiile personale au jucat un rol
crucial 1 . Din această perspectivă, un exemplu reprezentativ, dar nu şi
singurul 2 , este cel al casei comerciale „Costa Petru şi fiii”, întemeiată de
negustorul Costa Petru, de origine epirotă, prezent în zona Olteniei
încă din anul 1765 3 – într-o primă fază, el a avut ca parteneri de
1 Gheorghe Lazăr, Les marchands en Valachie, XVIIe–XVIIIe siècles, Bucureşti,

2006, pp. 180-184 (cu bibliografia problemei).
2 În acest sens amintim şi cazul caselor comerciale întemeiate de negustorii
Ioan Hagi Moscu (Dumitru Limona, Elena Moisuc, Casa comercială Ioan Hagi
Moscu şi Ştefan I. Moscu din Bucureşti, în „Revista Arhivelor”, XXXVII, nr. 3,
1975, pp. 256-271; ibidem, în „Revista Arhivelor”, XXXIX, nr. 4, 1977, pp.
376-404), Aman din Craiova, a fraţilor Crăciun (Gigi Orman, Hagi Crăciun şi
Crăciun Roşu, în „Arhivele Olteniei”, X, 1931, pp. 234-237) sau cea a fraţilor
Pavlovici (idem, Fraţii Pavlovici, în „Arhivele Olteniei”, VIII, 1929, pp. 275-
283).
3 Nestor Camariano, Quelques renseignements sur la vie et l’activité commerciale de
l’épirote Consta Petru en Olténie (Valachie), în „Balkan Studies”, 19, nr. 2, 1978,
pp. 313-326.
208 Gheorghe Lazăr
afaceri pe fraţii săi –, şi continuată mai apoi până la mijlocul celui de-
al treilea deceniu al secolului al XIX-lea de către fiii săi.
După dispariţia lui Costa Petru – eveniment survenit probabil
în ultima parte a anului 1793 4 –, responsabilitatea coordonării
afacerilor va reveni fiului său mai vârstnic, Hagi Ianuş, cel care a
reuşit nu numai să menţină coeziunea familiei, dar şi să ofere, prin
schimbările operate la nivelul strategiilor economice, perspective noi
de evoluţie casei lor comerciale. Astfel, pe lângă o anume diversificare
şi complementaritate a afacerilor desfăşurate de Hagi Ianuş şi fraţii
săi, se observă totodată şi fenomenul de teritorializare a activităţii lor
şi de organizare a unei vaste reţele comerciale ale cărei interese
economice depăşeau teritoriul Ţării Româneşti. Amploarea afacerilor
derulate, relaţiile pe care le întreţineau cu reprezentanţi de marcă ai
boierimii şi ai domniei, legăturile comerciale şi de afaceri angajate cu
mediile negustoreşti din Europa Centrală şi de Sud–Est, explică nu
numai propulsarea familiei Costa Petru în rândul celor mai
importante familii de negustori din Ţara Românească de la sfârşitul
secolului al XVIII-lea şi primele trei decenii ale secolului următor, dar
şi soliditatea şi prestigiul de care casa lor comercială (în realitate un
sistem de case comerciale individuale în fruntea cărora se aflau câte
unul din fraţi) s-a bucurat în epocă 5 .
Din analiza uriaşului fond arhivistic rezultat în urma activităţii
desfăşurate de această casă comercială, în mare parte conservat, dar
din nefericire încă foarte puţin cercetat de specialişti 6 , reiese foarte
clar faptul că, aşa cum era practica în epocă, pe lângă comerţul
4 Ibidem, p. 323.
5 Despre activitatea desfăşurată de membrii acestei familii de negustori, a se
vedea Ariadna Camariano–Cioran, L’Epir et les pays roumanins, Jannina, 1984,
pp. 129-133; Valentina Filip, Un model de reuşită al elitei negustoreşti. Cazul
familiei Costa Petre (1782-1825), în Faţetele istoriei. Existenţe, identităţi, dinamici.
Omagiu Academicianului Ştefan Ştefănescu, vol. îngrijit de Tudor Teoteoi,
Bogdan Murgescu, Şarolta Solcan, Bucureşti, 2000, pp. 247-254; Gh. Lazăr,
op. cit., pp. 181-183.
6 Cea mai mare parte a arhivei acestei case comerciale se păstrează la Direcţia
Arhivelor Naţionale Istorice Centrale (DANIC) şi cuprinde câteva mii de

piese documentare ce aşteaptă încă să facă obiectul unor cercetări
sistematice.
Activitatea casei comerciale „Hagi Ianuş şi fraţii” 209
propriu-zis, derulat în parteneriat şi cu ajutorul unor case comerciale

importante ale vremii, Hagi Ianuş şi fraţii săi s-au implicat şi în alte
activităţi lucrative de pe urma cărora au obţinut câştiguri
„considerabile” 7 . La loc de frunte s-a situat arendarea unor venituri
ale statului – aşa cum este cazul vinăriciului din cele cinci judeţe ale
Olteniei 8 , cel al poştelor sau cel al extragerii sării –, dar şi ale moşiilor
aparţinând unor importante familii de boieri 9 sau ale unor mănăstiri
închinate la Locurile Sfinte.
O altă sursă importantă de venituri a constituit-o, ca şi în cazul
altor familii de negustori, acordarea de bani cu camătă, printre
datornicii „casei” numărându-se membri ai familiei domneşti sau
descendenţi ai unor familii boiereşti de seamă din epocă. De
asemenea, în timpul evenimentelor din anii 1821-1822, printre cei
care au primit bani cu împrumut se numărau atât Tudor Vladimirescu
– într-un document se preciza că banii erau acordaţi „pentru trebuinţa
cheltuielilor norodului ţării” –, cât şi „Divanul” ţării, care încerca să
anihileze mişcarea de revoltă condusă de acesta din urmă 10 .
Perspectiva câştigurilor substanţiale ce puteau fi obţinute din această
activitate l-a determinat pe Hagi Ianuş să neglijeze într-o anumită
măsură celelalte preocupări comerciale, dând curs numeroaselor şi
insistentelor cereri din partea unor renumite familii boiereşti, tot mai
atrase şi „fascinate” de modul de viaţă european, de a le asigura
7 Gh. Lazăr, op. cit., pp. 194-232.

8 De exemplu, în perioada 1799-1801, Hagi Ianuş a desfăşurat această
activitate din care a obţinut un venit de 456 118 guruşi, în colaborare cu
clucerul Dumitrache Brăiloiu şi fiul acestuia, slugerul Nicolăiţă (V. Filip, op.
cit., p. 252).
9 Amintim, în acest sens, cazul banului Grigore Brâncoveanu ale cărui moşii
din zona Olteniei au fost deţinute în arendă de Hagi Ianuş şi fraţii săi timp
de 17 ani (I. Constantinescu, Arendăşia, p. 94), şi despre care arhiva familiei
Hagi Ianuş oferă nenumărate mărturii documentare.
10 A. Camariano–Cioran, op. cit., pp. 130-131; Documente privind istoria
României, Răscoala din 1821, vol. I, p. 226, p. 265, p. 321; a se vedea şi

scrisoarea lui Tudor Vladimirescu, din 22 aprilie ‹1821›, adresată marelui
vistier prin care îl anunţa că îi trimite nişte scrisori, precum şi banii primiţi de
la isprăvnicia Vâlcea, cerându-i totodată ca acest isprăvnicat să „răspundă”
de restituirea sumei de 5 000 taleri luaţi cu împrumut de la Hagi Ianuş
(DANIC, Documente istorice, MDCLXXX/29).
210 Gheorghe Lazăr
sumele de bani de care aveau nevoie. Dincolo însă de câştigurile

imediate pe care „casa” le-a obţinut din această activitate, pe termen
lung această practică s-a dovedit a fi însă una păguboasă, căci Hagi
Ianuş şi fraţii săi se vor confrunta de-a lungul timpului cu probleme
tot mai mari în recuperarea sumelor avansate. Mai mult, în condiţiile
în care tot mai mulţi debitori întâmpinau greutăţi în ceea ce priveşte
returnarea sumele de bani datorate 11 , membrii familiei Costa Petru se
vedeau obligaţi, la rândul lor, să recurgă la angajarea de împrumuturi
de la diverse persoane 12 – care în felul acesta îşi valorificau
economiile de care dispuneau –, pentru a asigura necesarul de
lichidităţi şi pentru a nu fi consideraţi rău platnici, în special pentru
achitarea obligaţiilor băneşti faţă de partenerii de afaceri. Acest blocaj
financiar se va accentua şi mai mult în timpul evenimentelor sociale şi
politice din anii 1821-1822 când, pentru mai multă siguranţă, Hagi
Ianuş şi o parte a membrilor familiei sale se vor retrage în
Transilvania, unde de altfel îşi găsise adăpost şi majoritatea familiilor
boiereşti, multe dintre ele datorându-i sume importante de bani.
Dispariţia fulgerătoare, în septembrie 1823 13 , a lui Hagi Ianuş 14 , cel
11 Fenomenul a căpătat dimensiuni cronice spre sfârşitul celui de-al doilea

deceniu al secolului al XIX-lea, o dovadă a acestei stări de fapt constituind-o
numeroasa corespondenţă dintre Hagi Ianuş, pe de o parte, şi fraţii săi,
precum şi oamenii săi de încredere, pe de altă parte, prin care primul le cerea
tot mai insistent să facă presiuni asupra datornicilor, în speranţa că vor reuşi
să recupereze măcar o parte din datorie.
12 Amintim cu titlu de exemplu, deşi în fondul documentar al acestei familii
se găsesc multe asemenea situaţii, cazul Păunei Coţofeanca care, la 15 iunie

1811, îi cerea lui Hagi Ianuş să-i restituie 3 000 taleri din cei 5 000
împrumutaţi, deoarece găsise alţi negustori care îi garantau o dobândă mai
mare decât cea oferită de casa lor (DANIC, Hagi Ianuş, XVI/10; a se vedea şi
ibidem, XVII/49, XVII/83).
13 Data morţii lui Hagi Ianuş – 6 septembrie 1823 – o aflăm dintr-o scrisoare
redactată la Sibiu, patru zile mai târziu, de către fratele defunctului,

Polihronie, şi adresată omului lor de încredere de la Craiova, Costandin
Caneţu; tot în această epistolă Polihronie îl avertiza pe Caneţu că îi va trimite
1 000 de anunţuri în legătură cu decesul fratelui său pe care trebuia să le
expedieze la toţi negustorii cu care „casa” lor avea afaceri (ibidem,
CXVIII/18).
care constituia fără îndoială elementul de coeziune al familiei,

dificultăţile tot mai mari întâmpinate în recuperarea sumelor de bani
de la datornici, unii dintre ei recurgând la diverse tertipuri pentru a se
sustrage plăţii acestora, la care s-au adăugat şi conflictele izbucnite
între membrii familiei privind averea şi modul de gestionare a
acesteia 15 , au fost factorii ce au contribuit în mod decisiv la declinul
casei comerciale „Hagi Ianuş şi fraţii” şi, într-un final, la falimentul
acesteia în anul 1825 16 .
Documentul pe care îl publicăm în anexă trebuie plasat în acest
context tulbure în care membrii familiei Costa Petru încercau pe de o
parte să redreseze situaţia economică a casei lor comerciale –
recuperarea sumelor de bani avansate diverselor persoane de-a lungul
timpului constituind în acest sens o preocupare constantă 17 –, iar pe
de altă parte să facă faţă cererilor venite din partea propriilor
creditori. Aşa cum se poate constata, urmare a plângerii unei
14 Se pare că problemele de sănătate ale lui Hagi Ianuş datau cu ceva timp
înainte de răscoala lui Tudor Vladimirescu, căci în arhiva familiei se

păstrează o notă, datând cel mai probabil din 28 noiembrie 1820, întocmită
de spiţerul Leopold Koller, în care acesta din urmă consemna costul
medicamentelor ce i le cumpărase în perioada 24 decembrie 1819–14
noiembrie 1820 (DANIC, Hagi Ianuş, XCVIII/105).
15 Cel mai revendicativ din această perspectivă a fost Nicolae Athanasiu
Guma, ginerele lui Astrinino, fratele lui Hagi Ianuş, care a emis pretenţii
asupra părţii de avere a socrului său încă din anul 1814, imediat după
moartea acestuia (ibidem, XLIII/23; a se vedea şi ibidem, CXXXVII/74,
CXXXVII/75).
16 Falimentul casei Hagi Ianuş a produs o puternică emoţie, în special în
mediul comercial; atenţia cu care se urmărea derularea conflictelor de natură

financiară izbucnite între membrii familiei şi modul cum au fost ele
rezolvate, reiese foarte clar dintr-o scrisoare a lui Ştefan Moscu (din
Bucureşti) adresată casei Hagi Constantin Pop din Sibiu, în care pe lângă
multe alte aspecte privind afacerile lor, menţiona şi faptul că „toată averea
nemişcătoare a Hagi Ianuşilor a fost scoasă la mezat, spre a fi plătiţi moştenitorii fratelui
lor, Astriano” (DANIC, ms. 1916, ff. 429-430).
17 În acest sens, a se vedea diversele liste ce se păstrează în arhiva familiei,
cuprinzând numele persoanelor şi sumele de bani pe care acestea le datorau

„casei”; sperăm că în viitorul nu foarte îndepărtat să analizăm şi să publicăm
câteva asemenea liste de datornici.
212 Gheorghe Lazăr
„logofetese”, al cărei nume nu este menţionat în document, dar fără

îndoială aparţinând neamului Brăiloiu, o comisie formată din trei
boieri cercetează din ordinul Divanului „toată datoriia, capetele cu
dobânda”, pe care mai sus-amintita casă comercială o acumulase faţă
de această familie boierească 18 . Pentru clarificarea tuturor aspectelor,
comisia face o analiză amănunţită, „întocmai după zapise”, –
consemnând cu precizie în fiecare caz data şi suma împrumutată,
dobânda aferentă, sumele de bani restituite, persoana care deţinea
actul de datorie în momentul întocmirii „raportului”, etc. –, a
obligaţiilor de natură financiară pe care le-a presupus acest
„parteneriat” îndelungat între cele două familii. Dincolo însă de
caracterul său arid, trăsătură de altfel specifică acestui tip de izvoare,
documentul oferă totodată informaţii interesante şi asupra unor
aspecte privind practica cămătăriei în epoca respectivă, fenomen
abordat numai într-o manieră foarte generală în istoriografia română.
În primul rând, avem în vedere faptul că sumele de bani pe
care Hagi Ianuş şi fraţii săi le-au împrumutat, fenomen de care
aminteam mai sus, au fost nevoiţi să le garanteze la rândul lor, din
motive care nu sunt încă suficient de clare, cu zapise ale unor
datornici ai lor. Numai aşa ne putem explica de ce zapise de datorie
ale diverşilor membri ai familiei Brăiloiu ajungeau în posesia unor
terţe persoane care, în condiţiile falimentului amintitei case
comerciale, exercitau fără îndoială presiuni asupra respectivei familii
boiereşti în dorinţa de a-şi recupera sumele de bani; de altfel, în
finalul documentului cei trei membri ai comisiei fac precizarea că
„toate [...] socotelile de mai sus” au fost făcute „spre a să şti dumneaei
izbrănită şi lămurită despre toţi mai sus-numiţii creditori”.
Cel de-al doilea aspect interesant pe care dorim să-l reliefăm şi
asupra căruia documentul oferă detalii, are în vedere modul în care cei
trei membri ai comisiei au decis în cazul sumei de 1 290 de taleri şi 60
de bani – între timp, zapisul de datorie ajunsese în posesia
arhimandritului Antim –, împrumutată de fostul mare logofăt Cornea
Brăiloiu încă din anul 1812; constatând că „dobânda trece peste capete”
(este vorba de aşa-numitul fenomen al anatocismului), cei trei boieri
18 A se vedea, de exemplu, supra nota 8.

hotărăsc, invocând autoritatea pravilei 19 , ca dobânda să nu depăşească

valoarea împrumutului efectiv şi să fie calculată „deopotrivă cu capetele”.
În finalul acestor rânduri, nu ne rămâne decât să sperăm că
cele câteva scurte consideraţii, precum şi documentul pe care îl
publicăm în anexă, vor contribui la o mai bună cunoaştere a fecundei
activităţi economice, şi nu numai, desfăşurată în Ţara Românească de
familia de negustori Costa Petru. Totodată, suntem conştienţi de
faptul că numai prin publicarea a cât mai multe asemenea documente,
fie din bogatul fond documentar rezultat în urma activităţii casei
comerciale Costa Petru, fie din alte fonduri arhivistice, vom dispune
de acele informaţii atât de necesare pentru înţelegerea corectă şi
exactă a fenomenelor socio–economice cu care s-a confruntat Ţara
Românească încă de la mijlocul secolului al XVIII-lea.
19 Fără îndoială, cei trei boieri aveau în vedere prevederea din Legiuirea
Caragea, care stabilea următoarele: „După ce dobânzile să vor face tot deopotrivă cu
capetile, dobândă să nu să mai plătească” – Legiuirea Caragea, ediţie îngrijită de
Andrei Rădulescu (coord.), Alexandru Costin, Vasile Grecu, Nicolae
Daşcovici, Vintilă Gaftoescu, Constantin Tegăneanu, Aurel Sava, Bucureşti,
1955, p. 56, cap. 10.
214 Gheorghe Lazăr
DOCUMENTARY CONTRIBUTIONS ON THE ACTIVITY OF THE

COMMERCIAL HOUSE „HAGI IANUŞ AND BROTHERS”
(Abstract)
In the context of the political and economic transformations from the

middle of the 18th century, several commercial houses appeared in Wallachia,
many of them set up by merchants of Greek origins. One of the most
relevant examples from this perspective is that of the commercial house
founded by the Epirot merchant Costa Petru, present in the region of Little
Wallachia (Oltenia) as early as 1769, and whose activity was to be continued
by his sons up to the middle of the third decade of the 19th century. Besides
trading, the members of the Costa Petru family were also involved in other
“entrepreneurial” activities – such as the lease of state revenues (custom
houses, post offices, salt mines etc.), the administration of estates belonging
to boyar families or monasteries – which brought them important benefits.
Another substantial source of income was, as in the case of other merchant
families, to lend money on usury; among those who used the “services” of
the house were both members of the ruling families, and descendents of
other leading boyar families. Undoubtedly, the immediate financial gains of
the Costa Petru family were significant, but in the long run, following the
financial lock-up which reached an alarming level in the period 1821-1822,
this activity had disastrous results, contributing to a large extent, several
years later, to the bankruptcy of the house (1825). The document published
in the Appendix, dated February 28, 1826, records the way in which a
commission, made up of three boyars, analysed and resolved the debt which
the above mentioned commercial house had towards the Brăiloiu family,
one of the distinguished boyar families of that time.
216 Gheorghe Lazăr
218 Gheorghe Lazăr
220 Gheorghe Lazăr
PORTULANE GRECEŞTI ALE MĂRII NEGRE DE
LA SFÂRŞITUL EVULUI MEDIU
Andreea Atanasiu–Croitoru
Muzeul Marinei Române din Constanţa
Ovidiu Cristea
Introducere. Textul de faţă nu are altă ambiţie decât de a da o

traducere unui document cunoscut şi folosit în istoriografia
românească încă din 1957 1 . O traducere integrală ar permite
înţelegerea felului în care a fost redactat un astfel de izvor şi ar facilita
reluarea discuţiei asupra toponimiei şi topografiei Mării Negre la
sfârşitul Evului Mediu. Un astfel de demers ar fi cu atât mai necesar
cu cât, în ultimele decenii, au existat polemici aprinse în legătură cu
localizarea unor centre comerciale din zona pontică sau din cea
adiacentă acesteia (Vicina este, desigur, exemplul cel mai cunoscut)
sau în privinţa identităţii dintre anumite aşezări citate în diferite texte:
Chilia–Licostomo, Maurokastron–Asprokastron. Rândurile înşiruite
aici nu au pretenţia de a oferi soluţii ci, mai degrabă, de a face un
inventar sumar al problemelor puse de un astfel de tip de document
şi de a vedea în ce măsură se integrează altor izvoare medievale din
această categorie.
O primă chestiune care trebuie discutată este dacă astfel de
izvoare s-au dorit a fi complemente ale unei hărţi sau doar un fel de
ghid practic la dispoziţia oamenilor mării care frecventau „Marea cea
Mare”. În unele cazuri legătura cu documentul cartografic este
indiscutabilă. Astfel, Patrick Gautier Dalché a evidenţiat pasajele în
care autorul textului Liber de Existencia Riveriarum et forma maris nostri
1 Petre Ş. Năsturel, Aşezarea oraşului Vicina şi ţărmul de apus al Mării Negre în

lumina unui portulan grec, în „Studii şi cercetări de istorie veche”, VIII, 1957,
pp. 295-305.
222 Andreea Atanasiu–Croitoru, Ovidiu Cristea
Mediterranei menţionează explicit existenţa unei hărţi 2 , portulanul

fiind, prin urmare, un supliment explicativ. În cazul portulanelor
greceşti publicate de A. Delatte un răspuns ferm este dificil de
formulat. Dacă ne-am afla în faţa unor lucrări de compilaţie, care s-ar
fi mulţumit să copieze datele culese, de-a lungul timpului, de către
navigatorii italieni, atunci existenţa unei hărţi nu ar fi obligatorie. Spre
o asemenea concluzie ar pleda şi abundenţa de detalii conţinută în al
doilea portulan pe baza cărora navigatorul ar fi putut recunoaşte un
port, un refugiu, o anumită aşezare 3 . Textul indică tot ceea ce ar fi
putut fi util pentru identificarea unui loc – stânci, insule, insuliţe,
promontorii, munţi, dealuri, sate de pescari (în cazul intrării pe braţul
Chilia), culoarea pământului, arbori (menţiunea a doi copaci pe o
plajă pentru a identifica Gorgotza/Capo dei Gorgozini sau a unui
chiparos pentru identificarea Liviopoli/Linopoli), biserici, fortificaţii
– indicii ce ar fi fost foarte greu de marcat pe o hartă pentru că ar fi
făcut-o neinteligibilă. Totuşi, concluzia contrară, a corelării dintre text
şi o hartă, poate fi la rândul său susţinută; drept exemplu poate fi
adus faptul că unele direcţii sunt date ţinându-se cont de cele 16
vânturi – 8 principale (tramontana, greco, levante, sirocco, mezzodi, garbino
[sau libeccio], ponente, maestro) şi 8 intermediare (între tramontana şi greco,
între greco şi levante, între levante şi sirocco, între sirocco şi mezzodi, între
mezzodi şi garbino, între garbino şi ponente, între ponente şi maestro, între
2 Modul de redactare a hărţilor constituie o problemă în sine la care nu ne
vom referi în cele ce urmează; pentru problemele legate de proiecţia hărţilor,

a se vedea W. R. Tobler, Medieval distorsions: the projections of ancient maps, în
„Annals. Association of American Geographers”, 56, 1966, pp. 351-360;
Caterina Balletti, Francesco Guerra, Il sistema proiettivo delle carte nautiche e la
rappresentazione geometricamente corretta del bacino del Mediterraneo e del Mar Nero, în
Dall’Adriatico al Mar Nero: Veneziani e Romeni, tracciati di storie comuni, vol.
editat de Grigore Arbore Popescu, Roma, 2003, pp. 178-188. Ideea de bază
a acestor studii este că a existat un principiu matematic la baza realizării
hărţilor, dar că acest principiu nu este dintre cele cunoscute sau utilizate
astăzi în cartografie.
3 K. Kretschmer, Die italienischen Portolane das Mittelalters: ein Beitrag zur Gesichte
der Kartographie und Nautik, Berlin, 1909, p. 358, citează mărturia cartografului
anconetan Grazioso Benincasa, care afirma că porturile din Egeea şi Marea
Neagră precum şi aspectul ţărmurilor „non sono tratte niuna de la charta, ma sono
tochate con mano et vegiute choli ochi”.
Portulane greceşti ale Mării Negre de la sfârşitul Evului Mediu 223
tramontana şi maestro) 4 – care compuneau binecunoscuta roză a

vânturilor. Aşa cum s-a observat, stilul de reprezentare al hărţilor
nautice consta într-o proiecţie plană suprapusă de un sistem reticulat
trasat în funcţie de acest instrument de navigaţie 5 . Pământul era
reprezentat în formă rotundă, având în centru un punct din care ieşea
roza vânturilor, ale cărei direcţii erau raportate la distanţele diferitelor
puncte.
Însă, chiar dacă admitem că aceste portulane greceşti sunt
simple cópii ale unor originale occidentale 6 , ar rămâne de rezolvat o
serie de probleme: s-a copiat în chip voit un anume izvor sau,
dimpotrivă, la întâmplare, ceea ce s-a găsit la îndemână. S-a folosit un
singur text drept reper sau au fost adunate date din mai multe
izvoare? Textul de referinţă era o operă originală sau, la rândul ei, tot
o operă de compilaţie 7 ? Totodată ne putem întreba ce impuls a stat la
baza redactării unui astfel de document şi, dacă admitem caracterul
practic al portulanelor, se poate pune întrebarea de ce pentru spaţiul
bizantin nu există tentative similare anterioare secolului al XV-lea 8 ,
perioadă în care au fost redactate probabil textele de faţă? Multe
dintre întrebări rămân însă fără răspuns, în lipsa unor date sigure;
comparaţia celor două portulane greceşti relevă diferenţe de conţinut,
dar şi de viziune. O confruntare a celor două portulane greceşti cu
documente occidentale din aceeaşi categorie pune în evidenţă
4 Il Compasso da Navegare, opera italiana della metà del secolo XIII, prefaţa, textul
codicelui Hamilton 396 şi ed. îngrijită de Bacchisio Raimondo Motzo,

Cagliari, 1947, pp. XCVI-XCVII.
5 Grigore Arbore Popescu, La cartografia in uso a Venezia tra XIV–XVII seccolo
e la conoscenza dell’area del Danubio Inferiore e del Mar Nero, în Dall’Adriatico al

Mar Nero, p. 162.
6 Influenţa unor lucrări „italiene” este incontestabilă, dacă ne raportăm la
toponimie şi la alte detalii terminologice v. şi Patrick Gautier Dalché, Carte

marine et portulan au XIIe siècle. Le Liber de Existencia Riverarum et forma maris
nostri Mediterranei (Pise, circa 1200), Roma, 1995, p. 43.
7 Mulţi cercetători consideră că, în Evul Mediu, cartografii se mulţumeau să
reproducă modele consacrate de decenii, fără nici un fel de preocupare

pentru evenimente survenite v. C. Balletti, F. Guerra, op. cit., p. 186.
8 Editorul, Armand Delatte, se fereşte să ofere o datare sigură; indiciul de
bază care ar pleda pentru o datare în secolul al XV-lea are în vedere

toponimia care păstrează încă influenţe italiene puternice.
similitudini, dar şi un număr important de deosebiri. Prin urmare, cu

toată prudenţa necesară, se poate avansa ipoteza că documentele la
care ne referim, chiar dacă s-au putut inspira din unele occidentale
asemănătoare, înglobează şi informaţii rezultate în urma observaţiilor
directe.
Caracteristicile portulanelor. K. Kretschmer 9 a susţinut
teoria derivării hărţilor medievale din portulane care, la rândul lor, ar
fi derivate din periplele epocii antice. Navigaţia, fiind aproape
exclusiv costieră, pentru că lipseau instrumentele de orientare şi de
determinare a rutei, depindea de folosirea diurnă sau nocturnă a
aştrilor. În aceste condiţii, unicul mod de orientare erau descrierile
particularităţii coastelor şi indicaţiile distanţelor între diferitele puncte
de orientare, care permiteau determinarea poziţiei relative a locului.
Portulanul a fost, în aceste condiţii, instrumentul de consultat sub
coverta navei, fapt care ar putea explica de ce s-au păstrat mai multe
portulane decât hărţi nautice 10 .
Portulanele greceşti publicate de A. Delatte prezintă toate
trăsăturile specifice unui astfel de tip de document. Există mai întâi o
descriere amănunţită a ţărmurilor Atlanticului (din Anglia şi Irlanda
până la Gibraltar), apoi a Mediteranei şi, în sfârşit a Mării Negre. Ca o
particularitate interesantă: nu există referiri la Marea de Azov decât
într-unul dintre cele două portulane ce conţin referiri la Pont, mai
exact în cel publicat pentru prima dată la Veneţia în 1573 [notat în
cele ce urmează cu P I] 11 .
Pe lângă descrierea ţărmurilor există informaţii despre distanţe,
despre adâncime (în braţe sau în palme), informaţii despre calitatea
porturilor, despre felul în care să fie legate parâmele, despre locul în
care să fie aruncată ancora, despre limpezimea apei. Asemenea
indicaţii nu sunt o noutate; deja Compasso de Navegare, elaborat în
secolul al XIII-lea, preciza întotdeauna distanţele dintre două puncte
şi, adeseori, adâncimea apei, caracteristicile porturilor din zona
9 K. Kretschmer, op. cit., p. 170 şi urm.; pentru unele nuanţări în această

problemă v. P. G. Dalché, op. cit., pp. 42-43 care consideră că argumentele
lui Kretschmer în această privinţă sunt destul de şubrede.
10 Presciuttini Bellezza, Origini controverse della carta nautica, în „Rivista
Maritima”, CXXII, 1989, p. 85.

11 P I, pp. XVI-XIX.
pontică, calitatea fundalurilor marine, curenţii şi vânturile dominante

în diferite zone, modalităţile de acostare într-un anumit port 12 .
Există apoi, pe lângă menţionarea aşezărilor de pe ţărm şi a
distanţelor dintre ele indicarea unor „traversări”, a unor rute dintre
două puncte situate la o oarecare distanţă unele de altele. Astfel de
menţiuni sunt făcute în special pentru centrele din care era posibilă
navigaţia spre mai multe direcţii; este cazul cu Gallipoli (din care se
putea naviga spre „Marmara”, „Araklia” şi „Lango”), cu Rodosto (din
care se putea pleca spre „Marmara”, Pivates şi Selimbria) 13 , cu
Argyros (din care se putea naviga spre Farnazia, insulele Kokais 14 ,
Sevastopoli şi Licostomo) 15 , cu capul Kavalier, în apropiere de Caffa,
de unde se putea pleca spre Trapezunt, Chirisonda, Sinope şi
Amastris 16 . Asemenea cazuri se pot găsi şi pentru portulanul grec din
Codex Leidensis [notat în continuare P II], dar este de remarcat că
exemplele sunt mult mai puţine şi oricum diferite de cele din P I. Un
astfel de caz este cel al Insulei Şerpilor (Fidonisi în text) de la care
portulanul trasează distanţele către Asprokastron (Cetatea Albă), către
Asprea (Aspera), către Astravikis, către Glossida şi către Licostomo.
Este greu de spus însă dacă avem de-a face cu rute frecventate curent
de către navigatori sau, pur şi simplu, dacă insula a fost folosită drept
reper pentru mai multe direcţii de autorul portulanului.
Chiar şi modul de structurare al informaţiei în cele două
portulane greceşti este diferit. P I începe descrierea ţărmurilor Mării
Negre în sensul acelor de ceasornic de la Constantinopol urmând
coasta vest-pontică, în timp ce P II porneşte descrierea în sens
contrar urmând ţărmul anatolian. Deosebirile nu se opresc însă aici: P
II ignoră pe coasta apuseană a Mării Negre o serie de aşezări situate
între Vitza/Leviza şi Caliacra, printre care şi Varna; descrierea gurilor
Dunării este făcută în altă ordine şi cu diferenţe semnificative (P I
aminteşte în interiorul gurii Zavarnei o cetate numită
„Pambulo”/Bambola, detaliu ignorat în P II care identifică, în
schimb, Zanavarda după un munte mic şi rotund).
12 P. G. Dalché, op. cit., p. 39.

13 P I, p. 229.
14 Două insuliţe din faţa Caffei potrivit P I, p. 233.
15 P I, p. 230.
16 P I, p. 233.
O diferenţă notabilă între cele două portulane greceşti o

constituie caracterul informaţiei. P I este un tip de document mult
mai apropiat de modelele occidentale, în timp ce P II pare să se
adreseze unor necunoscători ai zonei pontice; există în acest portulan
un număr consistent de informaţii care derivă din experienţa de
navigaţie. Se fac o mulţime de atenţionări în privinţa cheiurilor,
promontoriilor, stâncilor, pietrelor, adâncimii scăzute a apei, asupra
particularităţilor porturilor – pentru toate vasele, pentru bărci, bun,
foarte bun (ex. Caffa), nici bun nici rău (ex. Anapa) – sau în privinţa
fundurilor nisipoase.
Asemenea menţiuni sunt mult mai rare în P I, dar atunci când
apar, semnalează detalii preţioase. Astfel la Capul Kavalier este
menţionată o „stâncă rea”, despre o altă rocă ni se spune că uneori se
vede, altădată nu se vede, iar pentru una dintre rutele care mergeau
spre Tana ni se menţionează că apa are între 7 şi 10 braţe adâncime,
iar căpitanul vasului era sfătuit să nu acosteze spre mal dacă este
noapte. Informaţii suplimentare se oferă şi despre unele porturi.
Despre Cembalo se spune că este un loc bun pentru orice vreme (o
menţiune asemănătoare se face pentru Bosforul Cimerian), iar despre
Caffa că este un loc bun de iernat, ceea ce constituia un indiciu
preţios în caz de vreme rea sau în situaţia în care căpitanul vasului era
surprins în regiunile respective într-o perioadă târzie a anului. Astfel
de menţiuni erau inserate adeseori în portulane; Compasso de Navegare
preciza de exemplu că insula Daphnousia oferea adăpost împotriva
tuturor vânturilor 17 .
Pe lângă aceste menţiuni, P I este mult mai succint în
informaţii faţă de P II. La acesta din urmă surprinde abundenţa de
detalii care ar fi ajutat la identificarea ţărmurilor în faţa cărora
navigatorul s-ar fi aflat la un moment dat. Pentru a da doar un
exemplu, P I spune despre Ghiada (localitate pe litoralul vest pontic)
că „este aşezare şi are port, iar gura este spre est şi fundul ‹apei› este
bun. De la Ghiada până la Agathopoli sunt 15 mile spre nord” în
timp ce P II face următoarea prezentare: „se recunoaşte după
muntele ce se vede din larg şi pe care îl denumesc Papeas. Dacă vrei
să intri la Niada [=Ghiada], lasă muntele la nord, iar intrarea este pe la
17 A se vedea mai jos.

miazăzi. Promontoriul acesta este mare, negru şi împădurit. Oprim în

largul acestuia la 1,6 mile după care intrăm înspre golf în faţa unui
turn unde ancorăm în apa de 5 braţe. De la Niada până la Malathra
sunt 26 mile către est. Şi de la Malathra până la gura
Constantinopolului sunt 75 mile”.
Nici unul dintre cele două portulane greceşti nu oferă detalii în
privinţa situaţiei politice a regiunii. Totuşi în P I există un reper care
ar putea servi la o datare, fie şi aproximativă a documentului, chiar
dacă s-ar putea obiecta că, dacă portulanul s-a rezumat să copieze un
document similar italian, argumentul nu ar mai fi valid. Ne referim la
precizarea „de la Lerio până la Simiso sunt două aşezări şi una este a
genovezilor şi cealaltă a Moronilor”. Într-adevăr multe izvoare
vorbesc despre existenţa a două porturi la Simisso, unul fiind în
stăpânirea otomanilor 18 , cel de-al doilea al genovezilor.
Genovezii sunt atestaţi la Simiso (Amissos; azi Samsun)
începând cu anul 1302 şi, deja în 1314, aşezarea era una prosperă 19 .
Încă de la sfârşitul secolului al XIV-lea exista aici o fortificaţie a
Superbei, care în jur de 1420 a fost ocupată de Mehmed I 20 . În 1424
genovezii au obţinut de la sultanul Murad al II-lea permisiunea de a
reface întăriturile 21 . Concesia a fost acordată drept răsplată pentru
sprijinul naval al Genovei în lupta sultanului împotriva lui Cüneyt
bey 22 , dar nu a supravieţuit mult timp. Se pare că în 1425 genovezii
18 Ar merita discutat termenul prin care portulanul îi desemnează pe

otomani; acesta diferă sensibil de cel existent în alte izvoare bizantine
contemporane.
19 Michel Balard, La Romanie génoise (XIIe siècle–début du XVe siècle), Roma,
1978, pp. 132-133.

20 Potrivit formulei lui Colin Imber, The Ottoman Empire, 1300-1650: the
Structure of Power, Londra, 2002, p. 21: „in obscure circumstances”; Imber

plasează evenimentul la trei ani după expediţia lui Mehmed I împotriva
cetăţii Kastamonu.
21 Şerban Papacostea, Virgil Ciocîltan, Marea Neagră răspântie a drumurilor
intercontinentale (1204-1453), Constanţa, 2007, p. 235.

22 Stanford J. Shaw, History of Otoman Empire and Modern Turkey, Cambridge,
1976, p. 47.
au incendiat aşezarea, înainte de a o părăsi definitiv pe corăbii 23 . Dacă

menţiunea din portulan ilustrează o stare de fapt şi nu este o simplă
informaţie copiată dintr-o sursă mai veche, atunci documentul ar
putea data din primele două decenii ale veacului al XV-lea. Datarea
însă nu poate fi sigură, atât din motivul indicat mai sus, dar şi din
cauza faptului că momentul cuceririi de către otomani a centrului de
la Simisso este dificil de stabilit cu precizie.
Distanţele. În ambele portulane distanţele sunt date în mile
marine, fără să ni se precizeze exact despre ce mile este vorba. Ar fi
de făcut o comparaţie între distanţele dintre diferite aşezări şi cele
indicate în portulane occidentale. Până la alcătuirea unui astfel de
instrument de lucru exhaustiv, ne mulţumim să semnalăm doar câteva
situaţii; distanţa Constanţa–Mangalia este de 36 de mile în P II, în
timp ce Compasso de Navegare dă 30 de mile 24 . Ne-am aştepta deci ca
toate distanţele din portulanul grec să fie superioare celor din
portulanul pisan; numai că pe acelaşi segment de ţărm, luând drept
reper distanţa Mangalia–Caliacra, situaţia este inversă: P II dă o
distanţă de 36 de mile între aceste două puncte, în timp ce Compasso de
Navegare una de 40 de mile. Problemele apar pentru că milele în care
s-a făcut calculul au fost diferite, deoarece în unele cazuri
instrumentele de măsurat şi oamenii care le-au folosit nu au fost
aceiaşi sau, în sfârşit, din cauza faptului că direcţia pe care s-a făcut
măsurarea a fost una diferită. Patrick Gautier Dalché a mai atras, în
plus, atenţia asupra unui aspect: distanţele indicate au fost măsurate
pe uscat sau au fost estimate la bordul navelor 25 ? Dacă a doua
variantă este cea corectă, atunci se naşte o a doua întrebare: estimarea
s-a făcut urmând cursul cel mai scurt între două puncte, sau în urma
unei navigări care a urmat toate sinuozităţile ţărmului? Dificultăţi sunt
create şi de toponimie care, de multe ori, prezintă diferenţe de la o
limbă la alta şi de faptul că o comparaţie făcută între listele de
localităţi menţionate în izvoare prezintă numeroase diferenţe.
23 A se vedea Encyclopedia of Islam s. v.; C. Imber, op. cit., plasează în 1428
cucerirea de către Murad al II-lea a regiunii de coastă din jurul oraşului

Simisso.
24 P I se mulţumeşte să amintească doar Mangalia şi Constanţa pe ruta care
lega Caliacra de gurile Dunării.

25 P. G. Dalché, op. cit, p. 61.
Ca o particularitate, în P I există câteva situaţii în care

distanţele sunt lăsate necompletate; primele două cazuri sunt
consecutive şi au în vedere litoralul septentrional al Mării Negre: „de
la Varopoli până la Kokino Fanari sunt -- mile. De la Kokino Fanari
spre Tzortzinatzi sunt -- mile”; al treilea exemplu are în vedere
segmentul anatolian „de la Kinoli până la Gheraprimo spre Duo
Kastelia”; în sfârşit ultimul priveşte coasta asiatică a Propontidei „de
la Lena până la Aghious Saranta sunt 30 mile şi până la Capul Santa
Maria --”. O explicaţie foarte sigură pentru aceste lacune este greu de
dat; pentru perioadele mai vechi, astfel de omisiuni erau rezultatul
slabei cunoaşteri a unei mări, iar exemplul cel mai cunoscut este Liber
de Existencia Riveriarum care, pentru zona pontică, lasă majoritatea
distanţelor în alb 26 . Pentru secolul al XV-lea o asemenea concluzie
este însă greu de susţinut şi nu putem face decât simple speculaţii pe
marginea absenţei distanţelor respective.
Direcţiile. Am amintit la începutul acestor consideraţii de
sistemul de direcţionare utilizat de navigatorii occidentali, care avea la
bază roza vânturilor 27 . Pentru cele două portulane greceşti pe care le
prezentăm utilizarea vânturilor principale şi intermediare pentru a
indica o direcţie este foarte rară. În fapt nu am găsit decât două
exemple de acest gen în P I, direcţia având drept referinţă în cazurile
respective vântul de sud-est sirocco. Majoritatea reperelor au ca sistem
de referinţă fie punctele cardinale (de ex. „spre răsărit” sau „de la
nord-vest spre sud-est”), fie corpuri cereşti (luceafărul de ziuă, înspre
steaua de dimineaţă).
Această particularitate pune din nou problema originalităţii
portulanelor; fără a nega influenţele unor opere occidentale de acest
tip este probabil ca autorii acestor texte să fi dorit ca lucrările lor să
fie pe înţelesul celor cărora li se adresau. Dacă ne-am afla în faţa unor
simple traduceri în greacă nu s-ar explica nici numărul mare de
neconcordanţe, nici aceste diferenţe în sistemul de indicare a
direcţiilor. Alegerea unor repere diferite explică şi unele inversări în
26 P. G. Dalché, op. cit, p. 8; Ovidiu Cristea, Informaţii despre Marea Neagră într-
un portulan pisan de la sfârşitul secolului al XII-lea (cca. 1200), în „Sud–Estul şi

contextul european. Buletin”, IX, 1998, p. 79.
27 Expunerea cea mai detaliată a acestui sistem şi a relaţiei cu sistemele antice
greco-romane la P. G. Dalché, op. cit., pp. 70-79.

ordinea în care sunt înşirate punctele de pe ţărm. Astfel, P I

menţionează Anchialos-ul ca şi când s-ar fi aflat la nord de
Mesembria, în realitate fiind plasat la sud de acesta, pe ruta maritimă
către Sozopol. O situaţie şi mai alambicată se întâlneşte pentru
porţiunea de litoral cuprinsă între Caffa şi Sevastopol (pe ţărmul
răsăritean al Mării Negre), unde localităţile sunt prezentate într-o altă
ordine.
În plus P I înregistrează aproape orice punct ce ar fi putut servi
drept reper; nu numai porturi, aşezări sau insule, dar şi capuri,
promontorii, istmuri, guri de râuri multe dintre acestea neavând
corespondent nici în P II, nici în izvoarele occidentale, după cum şi
cel de-al doilea portulan oferă mult mai multe indicii în privinţa
porturilor şi adâncimilor. Aceste particularităţi ar sugera, din nou, că
ne aflăm în faţa unor opere cu destule elemente de originalitate, care
au fost redactate în urma unui contact direct cu Marea Neagră.
Toponimie. Studiul toponimiei pontice ar putea constitui în
sine subiectul unei lucrări deosebit de ample; ar fi nevoie însă de
competenţe multiple (filologice, istorice, cartografice, arheologice şi
nu numai) şi de o investigaţie extinsă la un număr cât mai mare de
hărţi şi portulane ale Mării Negre. Cum un asemenea demers
depăşeşte cu mult ambiţiile prezentei lucrări, ne vom limita la câteva
observaţii. Cel mai vechi portulan al Mării Negre, Liber de existencia
Riveriarum, înregistrează pentru Pontul Euxin doar 11 toponime şi
capitolul respectiv este tributar multor autori ai antichităţii; interesant
este faptul că, în interiorul Mării Negre, autorul distinge, asemenea
Mediteranei, existenţa mai multor mări. Compasso de Navegare
înregistrează 103 toponime, P I 160, P II 143, iar izvoarele indexate
de Georg Martin Thomas (cuprinse între sfârşitul secolului al XV-lea
şi 1580) menţionează 187. Aceste cifre trebuie luate cu precauţie; în
primul rând pentru că P II lasă la o parte Marea de Azov, ceea ce are
drept consecinţă o diminuare a numărului total de toponime.
În al doilea rând pentru că este posibil ca două localităţi să
apară sub două sau chiar mai multe denumiri diferite. O privire, fie şi
rapidă, pe o listă a numelor punctelor de pe ţărm, indică faptul că
există un număr redus de cazuri în care variaţiile de la un izvor la altul
să fie minime. În unele situaţii avem de-a face cu traduceri „Aghios
Gheorghios” pentru ital. San Giorgio; alteori izvoarele occidentale au
tradus un termen grecesc. Este cazul toponimului „Trei insule” (Tria

Nisia) modelat în „Tresnesia” în Compasso de Navegare. În alte cazuri
portulanul grec a păstrat forma occidentală: Capul San Lorenzo
(coasta anatoliană aproape de Trapezunt), San Sisto (în Propontida),
insula Rosa (coasta septentrională) 28 . În sfârşit sunt situaţii în care o
denumire nu a fost corect înţeleasă, iar termenul folosit, deşi aparent
sinonim, duce la o completă schimbare de sens; un exemplu relevant
este cazul toponimului Roussikon Pharos (prezent în P II) cu
echivalentele occidentale Rosofar/Roxofar/Rosafa/Roso far
denumire ce a conservat trecerea Rus’ ilor, a varegilor în regiunile
respective, prezenţă marcată şi în alte toponime precum
Varanghika/Varong Lime sau insula Rosa. P I indică acelaşi loc prin
toponimul Kokino Fanari (farul Roşu) luând termenul roso drept un
indicativ cromatic.
Multe toponime pontice prezintă asonanţe, fapt ce poate
provoca, fără îndoială, neclarităţi şi chiar încurcături istoriografice.
Istoricii au atras atenţia asupra confuziei dintre Chilia şi o localitate
din Bithinya cu nume apropiat 29 , dar şi între cetatea de la gurile
Dunării şi Anchialos 30 . Confuzii a generat şi Cetatea Albă de la gurile
Nistrului. Moaştele Sf. Ioan cel Nou au fost aduse la Suceava, dintr-o
localitate cu nume similar din Crimeea 31 , iar d-l Ştefan Andreescu a
28 Se mai poate adăuga, pentru Propontida, San Sisto; toate aceste toponime
sunt întâlnite în P I.
29 A se vedea Nicolae Bănescu, Chilia (Licostomo) und das bythinische Chele, în
„Byzantinische Zeitschrift”, 28, 1928 şi idem, Ein Schlusswort über das

bythinische Chele, în „Byzantinische Zeitschrift”, 32, 1932.
30 Octavian Iliescu, A stăpânit Dobrotici la gurile Dunării?, în „Pontica”, IV,
1971, pp. 371-376; Petre Diaconu, Kili et l’expédition d’Umur beg, în „Revue des
études Sud–Est européennes”, XXI, nr. 1, 1983, p. 29.
31 Petre Ş. Năsturel, Un prétendue œuvre de Grégoire Tsamblak: „Le martyre de
Saint Jean le Nouveau”, în Actes du Premier Congrès International des Etudes

Balkaniques et Sud–Est Européennes, Sofia, 1971, p. 349; Matei Cazacu, Saint
Jean le Nouveau, son martyre, ses reliques et leur translation à Suceava, în L’Empereur
hagiographe. Culte des saints et monarchie byzantine et post–byzantine, studii adunate
şi prefaţate de Petre Guran, Bucureşti, 2001, pp. 137-138; Ştefan S. Gorovei,
Mucenicia Sfântului Ioan cel Nou. Noi puncte de vedere, în Închinare lui Petre Ş.
Năsturel la 80 de ani, vol. îngrijit de Ionel Cândea, Paul Cernovodeanu,
Gheorghe Lazăr, Brăila, 2003, pp. 559-560 şi p. 564.
evidenţiat faptul că expresia „cheia Lituaniei” nu are în vedere cetatea

moldoveană, ci Kievul (Mancherman) 32 . În sfârşit, într-o comunicare
la Institutul de Istorie “Nicolae Iorga”, d-l Sergiu Iosipescu a emis
ipoteza că Moncastro stăpânit de bulgarii lui Theodor Svetoslav ar fi
în fapt Emona.
O investigaţie mai amănunţită ar scoate în evidenţă, poate, şi
alte cazuri de înţelegeri eronate; mai important este însă să ţinem cont
că mulţi dintre autorii surselor medievale nu aveau date foarte
amănunţite despre toponimia spaţiului pontic; de multe ori „ajustau”
informaţia la cunoştinţele lor despre regiunea respectivă 33 , fapt menit
să inducă în eroare un cititor modern, iar confuziile mai sus-
prezentate sunt urmarea unui astfel de procedeu.
Toate aceste precizări arată că portulanele sunt un izvor
departe de a fi uşor de descifrat; totodată însă înţelegerea corectă a
datelor oferite ar putea facilita scrierea unor capitole importante din
istoria Mării Negre; cu alte cuvinte, ne-am putea apropia ceva mai
mult de felul în care oamenii epocii încercau să domine „Marea cea
Mare”.
În loc de concluzii dăm mai jos traducerea celor două
portulane publicate de Armand Delatte, lăsând forma numelor cât
mai aproape de varianta originală.
32 Ştefan Andreescu, Cetatea Albă – cheia Lituaniei?, în idem, Izvoare cu privire la

istoria Mării Negre, Bucureşti, 2005, pp. 113-124.
33 Un studiu relevant pentru opera lui Georgios Pachymeres a întreprins
Angeliki E. Laiou, On Political Geography: the Black Sea of Pachymeres, în The

Making of Byzantine History. Studies dedicated to Donald M. Nicol, vol. editat de
Roderik Beaton, Ch. Roueche, Londra, 1993, pp. 94-121.
TRADUCERE
Aici începem strâmtoarea Polisului şi a Mării Negre 34
„[p. 229] De la Capul Grego 35 până la Capul Sormo sunt 12 mile spre nord-
est. Capul Sormo are jumătate de milă lungime. De la Sormo la Maito 36
dincolo de nord sunt 30 mile. De la Maito până la Hilia Mila de la nord-vest
spre sud-est sunt 5 mile. Aproape de Hilia Mila este un port denumit Porto
Rouso. De la Hilia Mila până la Sisto pe direcţia sud-est sunt 12 mile. De la
Sisto până la Koligo înspre nord-est sunt 8 mile. De la Koligo până la
Kalipoli 37 înspre nord-est sunt 10 mile şi pe toată coasta se poate arunca
ancora. Kalipoli este un oraş care are port cu cheu, iar în port apa este mică,
iar în afară se poate ancora la adâncime de 16 până la 20 braţe. De la Kalipoli
până la portul Dargo spre sud sunt 5 mile. De la Kalipoli până la Marmara
sunt 40 mile către nord-est. De la Kalipoli până la capul Arakleia sunt 12
mile. De la Kalipoli până la Lango pe direcţia nord est sunt 15 mile.
De la Arakleia până la capul Piga sunt 40 mile spre sud-est. Rodosto
este un port unde se poate ancora. De la Rodosto până la Marmara sunt 40
mile. De la Rodosto până la Pivates sunt 20 mile. Este o stâncă la 5 mile spre
larg de Pivates înspre siroc, iar apa este deasupra ei la 2 picioare şi jumătate.
Pivates este aşezat la ţărm. De la Rodosto până la ţărmul Silivriei sunt 30
mile. Silivria 38 este oraş şi port, iar gura sa este spre est. Apa este doar pentru
34 Spre deosebire de al doilea portulan acesta include în prezentarea Mării

Negre şi Marea de Marmara.
35 Sau Capo de Grega în Compasso da Navegare, p. 44.
36 Malato în ibidem, p. 44.
37 Gallipoli, oraş cu o importanţă strategică aparte în secolele XIII–XV;
instalarea aici a catalanilor lui Roger de Flor a provocat o viguroasă reacţie

din partea Genovei, care şi-a oferit concursul basileului Andronic al II-lea v.
O. Cristea, Veneţia şi Marea Neagră în secolele XIII–XIV. Contribuţii la studiul
politicii orientale veneţiene, Brăila, 2004, pp. 60-61; cucerirea acestei poziţii de
către otomani în 1354 a facilitat expansiunea fulgerătoare în Peninsula
Balcanică. Atunci când veneţienii au solicitat acest punct, în timpul
negocierilor premergătoare cruciadei de la Varna, genovezii au ripostat
oferindu-şi concursul sultanului Murad al II-lea, v. Ş. Papacostea, Gênes,
Venise et la croisade de Varna, în „Balcanica Posnaniensia. Acta et Studia”,
VIII, 1997, pp. 27-37.
38 Selimbria, Solombria în Compasso da Navegare, p. 44. În 1453 Selimbria a
fost unul dintre cele două porturi (al doilea a fost Mesembria) solicitate de
Iancu de Hunedoara bizantinilor în schimbul ajutorului militar. În cele din
ambarcaţiuni mici, iar cele mari stau pe afară şi îşi aruncă ancorele către
nord-vest la adâncimi de 4 şi 5 braţe cu provele spre ţărm.// [p. 230] Thira
este aşezare şi loc de ancorare. De la Thira până la Marmara sunt 50 mile.
De la Thira până la Righi înspre sud-est sunt 50 mile. De la Ghyro până la
Kalolimno de la sud spre nord sunt 50 mile. De la Ghyro până la insula
Aghios Stefanos 39 de la nord-est spre sud-est sunt 80 mile. De la Aghios
Stefanos până la Polis 40 pe direcţia nord-vest sud-est sunt 18 mile.
Polis este oraş mare şi este împărţit în 3 cantoane 41 . Primul este
aşezat de la nord la est la 6 mile, al doilea este spre siroc 42 la 6 mile, iar al
treilea către uscat la 6 mile. Cu totul acoperă 18 mile. Are un port mare şi
bun. Este un promontoriu care duce spre Galata 1 milă şi jumătate 43 şi se
întoarce 15 mile. Galata este un oraş cu port bun. De la un oraş la altul
fundul este bun. De la Polis până la Skoutari 44 sunt 30 mile. De la Galata
urmă basileul a optat pentru cedarea Mesembriei, dar şi această cesiune a

venit prea târziu, otomanii cucerind aşezarea vest-pontică. Pentru problema
negocierilor ungaro–bizantine v. Francisc Pall, Stăpânirea lui Iancu de
Hunedoara asupra Chiliei şi problema ajutorării Bizanţului, în „Studii. Revistă de
istorie”, t. 18, nr. 3, 1965, pp. 619-638; O. Cristea, Căderea Constantinopolului
(1453) şi politica pontică a Ungariei: ecouri occidentale, în „Revista Istorică”, s. n.,
VII, nr. 7-8, 1996, pp. 599-603 a adăugat dosarului problemei câteva
fragmente de cronici occidentale.
39 Sancto Stefano în Compasso da Navegare, p. 44; distanţa până la capitală era
apreciată în acest portulan la zece mile.

40 Constantinopol.
41 Compasso da Navegare, p. 45 distinge patru „facze”, dar menţionează numai
trei; prima, la 6 mile „a llevante et a pponente” numită „capo de la Mangania”

(Mangana); a doua Blacherne tot la 6 mile, dar plasată „a maestro et a sirocco”; a
treia „Porta Auria” între „greco e llevane” tot la 6 mile.
42 Vânt de sud-est (it. scirocco, variante sirocco, silocco) extrem de cald şi uscat;
aici termenul desemnează direcţia în funcţie de bătaia vântului amintit

procedeu frecvent utilizat în portulane occidentale vezi supra introducerea.
43 Aceeaşi distanţă în Compasso da Navegare, p. 45.
44 Sau Scutari, aşezare situată pe malul Asiatic al Bosforului în faţa
Constantinopolului; în 1368 sultanul Murad I părea dispus să acorde

veneţienilor dreptul de a se aşeza aici, dar este îndoielnic că iniţiativa s-ar fi
concretizat din cauza pretenţiilor veneţiene care solicitau scutirea de taxe şi
dreptul de a fortifica aşezarea v. Gh. I. Brătianu, Les Vénitiens dans la mer
Noire au XIVe siècle après la deuxième guerre des Détroits, în „Echos d’Orient”, 37,
1934, p. 157; cf. O. Cristea, Veneţia şi Marea Neagră, p. 180.
până la Arhanghelos 45 sunt 7 mile. Arhanghelos este un port bun. De la

Arhanghelos până la Fanari 46 pe la gura Arghiros înspre nord sunt 15 mile.
De la Arghiros la Farnazia sunt 100 mile spre est. De la Arghiros
până la capul de la Sevastopoli pe direcţia nord-est sunt 940 mile. De la
Arghiros până la insulele Kokais sunt 650 mile. De la Arghiros până la
Likostoma//[p. 231] trecând pe la gura râului Vizina de la sud spre nord
sunt 380 mile. Pe direcţia asta găseşti Fidonisic la nord-vest de ea la 4 mile şi
jumătate. De la Fanari până la Ghiada pe nord-vest sunt 100 mile. Ghiada 47
este aşezare şi are port, iar gura este spre est şi fundul ‹apei› este bun. De la
Ghiada până la Agathopoli sunt 15 mile spre nord. De la Agathopoli spre
Vernize prin nord-vest sunt 20 mile. Vernize 48 seamănă cu o insulă. De la
Vernize până la Siva spre nord sunt 10 mile. De la Siva până la Sizopoli 49
spre nord sunt 10 mile.
Sizopoli este aşezare mare cu port bun. Are două insule, una se
numeşte Zaforonisi şi are o biserică în mijlocul său. Îţi arunci ancorele spre
aşezare şi prova spre insula unde apa are 4 braţe şi jumătate. Cealaltă insulă
se numeşte Aghios Ioannis şi este spre nord şi se află la intrarea în port 50 .
De la Sozopoli până la Mesimvria 51 sunt 18 mile. Mesimvria este aşezare şi
port cu ancorare spre plajă. De la Mesimvria până la Ahilos 52 sunt 14 mile.
Ahilos este aşezare şi port bun. De la Mesimvria până la Varna sunt 100
mile. De la Mesimvria până la Capul Lemanou 53 spre nord-est sunt 30 mile.
45 Sancto Angelo în Compasso da Navegare, p. 45 care dă aceeaşi distanţă de 7

mile.
46 Fanaro în ibidem, p. 45 care dă o distanţă de 12 mile „per tramontana ver lo
greco”.
47 Niada în P II, vezi mai jos.
48 Vordovizo în P II care spune despre acest loc că este un castru.
49 Sozopol.
50 P II consideră de asemenea Sozopol drept un port bun, dar informaţiile
sunt diferite. În P II insula mai mare e numită Sf. Ioan, iar a doua Sf.
Kyrikos. P I lasă impresia că Sf. Ioan este a doua insulă ca importanţă şi dă
numele celei de-a doua în forma Zaforonisi.
51 Mesembria.
52 Anchialos; aşa cum este introdusă informaţia s-ar putea crede că oraşul se
află la nord de Mesembria; în fapt este situat între Sozopol şi Mesembria v.

şi P II.
53 Nemona în P II; C. Lemano în Atlante Luxoro, izvor cartografic de la
începutul secolului al XIV-lea sau Delemano în alte portulane occidentale, a

se vedea infra.
De la Capul Lemanou până la Vitzi 54 spre nord sunt 15 mile. De la Vitzi

până la Mavro Molo 55 sunt 15 mile şi de la Mavro Molo la Galata sunt 10
mile. De la Rosito până la Varna//[p. 232] sunt 6 mile. Varna este aşezare şi
are 50 mile până la Kayiakara. De la Varna până la Katritzi sunt 10 mile spre
nord-est. De la Katritzi până la Karbona sunt 10 mile.
Kayiakara 56 este o aşezare de la care sunt 80 de mile la Grosea spre
nord. Pe această cale găseşti Selouda şi Mpagalia 57 şi Konstanta 58 şi
Zavarna 59 . Şi această gură este una a Dunării. În interiorul gurii Zavarnei
este o cetate denumită Pamboulo 60 . Şi de la această gură este o insuliţă
denumită Grosea. De la gura Groseei până la gura Likostomo, unde este
cealaltă gură spre nord a Dunării, sunt 120 mile. Şi găseşti pe această direcţie
multe guri şi livezi. Gura Aspa 61 , gura Solini 62 şi gura Likostomo sunt cele
mai mari guri ale Dunării 63 . Şi pe această gură este aşezarea Likostomo. De
la gură până la Fidonisi spre nord sunt 40 mile. De la Likostomo până la
Monokastro spre nord găseşti pe calea asta pe Alikais şi Falkonerais 64 .
Monokastro este aşezare în intrând şi este împădurită. De acolo se taie
lemne şi se încarcă.
54 Vitza în P II.
55 P II nu menţionează nici o localitate între Vitzi şi Paltziki.
56 Caliacra; Pentru importanţa Caliacrei în sistemul pontic genovez v. Ş.
Papacostea, Genovezii la Caliacra: un document ignorat, pp. 277-282.

57 Mangalia; Pangala în P II.
58 Constanţa; tot în forma Konstanta apare şi în P II; prima apariţie a
Constanţei într-un portulan este cea din Liber de Existencia Riveriarum et forma
maris nostri Mediterranei (sf. sec. XII) v. P. G. Dalché, op. cit., p. 141.
59 Zanavarda; Tsanavardas în P II; pentru detalii v. Silvia Baraschi, Sur la
topographie ponto–danubienne au Moyen Age. II. Grosseto=Grossea, Banbola,

Zanavarda, în „Revue Roumaine d’Histoire”, 29, nr. 1-2, 1990, pp. 121-135.
60 Banbola vezi ibidem, pp. 121-135.
61 Sau Aspera, Aspra în P II; v. S. Baraschi, Sur topographie ponto–danubienne au
Moyen Age. III. Aspera et Lo Donavici, în „Revue Roumaine d’Histoire”, 30,

1991, pp. 67-77.
62 Sulina.
63 Portulanul nu menţionează gura Sfântului Gheorghe.
64 Falconara în Atlante Luxoro.
De la Monokastro până la Fiordelize 65 sunt 80 mile spre nord est. De

la Fiordelize până la Kolante sunt 60 mile spre est şi pe această direcţie
găseşti Barbareses 66 . Kolante este o gură de râu. De la Kolante până la gura
Likou spre sud est sunt 25 mile.//[p. 233] De la gura lui Kolante până la
gura Louzi sunt 5 mile. De la promontoriul de după gura Louzi 67 până la
ţărmul lui Gazor sunt 40 mile spre sud est. Capul Gazor 68 este cu multe
canale şi are de jur împrejur 60 mile. De la capul de est al Gazorului până la
aşezarea Pidea 69 spre sud-est sunt 15 mile. De la Pidea până la Capul Gotzes
spre sud sunt 35 mile. De la Pidea până la insula Rosa unde este capul
Negropinei spre sud-est sunt 100 mile. Capul Negropina este numai livezi.
De la Grosea până la Capul Varopoli sunt 55 mile către sud est. De la
Varopoli până la ţărmurile Gatzori sunt 75 mile. De la Varopoli până la
Capul Fanari spre sud sunt 100 mile. De la Varopoli până la Kokino Fanari 70
sunt -- mile 71 . De la Kokino Fanari spre Tzortzinatzi sunt -- mile 72 .
De la Tzortzinatzi ajungi la Alikes. De la Alikes ajungi la Alfeta. De la
Alfeta ajungi la Kalamata 73 . De la Kalamata ajungi la Tzapo. De la Tzapo
până la capul Faro sunt 15 mile. De la Capul Faro până la Tzimbalo 74 spre
sud-est sunt 30 mile. Tzimbalo este aşezare şi are port bun pentru orice
65 Flordelixe în Atlane Luxoro; Flor de Lix/Flordelis/Feoll Dellis în Georg

Martin Thomas, Der periplus des Pontus Euxin nach Münchener Handschriften mit
ein Karte, în „Abhandlungen der Philosophisch–Philologischen Klasse der
Königlicher bayerischen Akademie der Wissenschaften”, X, 1864, pp. 237-
238; poate o variantă deformată pentru Illice/Elexe/Lerici.
66 Barbarexe în Atlante Luxoro.
67 Flumen Lusen/Lusom în G. M. Thomas, op. cit., pp. 239-240.
68 Pe această rută P II menţionează Socori vezi infra.
69 Apideas în P II; Pidea/Pideya în G. M. Thomas, op. cit., pp. 239-240.
70 Probabil unul şi acelaşi punct cu Rousikon Pharos din P II (vezi infra);
autorul prezentului portulan a luat numele de Ros’(=Vareg) drept roşu şi l-a

tradus în greceşte.
71 Lacună în text.
72 Distanţă nespecificată.
73 Calamita.
74 Cembalo; este interesantă menţiunea pădurilor numeroase şi a faptului că
se construiau „corăbii multe”; în 1345, hanul tătar Djanibek avea în plan să-
şi creeze o flotă pe care să o opună genovezilor, iar centrele în care a
intenţionat să construiască aceste corăbii au fost Cembalo şi Calamita.
Pentru acest episod v. V. Ciocîltan, Mongolii şi Marea Neagră în secolele XIII–
XIV. Contribuţia cinghishanizilor la transformarea bazinului pontic în placă turnantă a
comerţului euro–asiatic, Bucureşti, 1998, p. 193 şi nota 284.
vreme. Are şi multe păduri şi se construiesc corăbii multe. De la Tzimbalo la

Bangropoli spre sud-est sunt 50 mile. Pe această cale găseşti capul lui Aghios
Ioannis şi o cetate denumită Aghios Theodoros. Bangropoli este o localitate
aşezată pe ţărm, iar în partea de nord-est are o insuliţă bună pentru
ancorat.//[p. 234] De la Bangropoli până la Soldaghia 75 spre nord sunt 40
mile. De la Soldaghia până la capul Panormi, unde este şi Capul de nord-vest
al Kafei sunt 50 mile. De la Panormi până la insulele Kokais, unde se afla şi
celălalt cap al Kafei sunt 25 mile. Kokais sunt două insuliţe lângă ţărm şi
printre aceste două insule este aşezarea Kafa. Kafa este o localitate mare cu
port de iernat. De la Kokais până la capul Kavalier spre sud-est sunt 50 mile.
După Kavalier este o stâncă rea.
De la capul Kavalier până la Trapezounta sunt 460 mile spre sud. De
la capul Kavalier până la Kerasounta spre sud sunt 360 mile. De la capul
Kavalier până la Lilopotamo spre sud sunt 350 mile. De la capul Kavalier
până la Sinopi sunt spre sud 340 mile. De la capul Kavalier până la Amastro
sunt 430 mile. Kaprera, unde este celalalt cap al estului este la 30 mile. De la
Capul Kavalier până la Bosporos spre nord sunt 25 mile. Bosporos este o
aşezare cu port bun pentru toate timpurile şi are şi o stâncă care se vede
deasupra apei. Capul de nord al Bosporului se numeşte Pontikos. De la
Pontikos până la Capul de Nuze sunt 30 mile spre sud-est. De la Pontikos
până la Alikais care este aproape de Capul Agripoli//[p. 235] către nord-vest
sunt 170 mile. Pe această direcţie găseşti Katavoria unde se poate ancora.
De la Capul Santa Krouze până la stâncile Pitzinaka spre nord sunt
100 mile. Pe această direcţie găseşti Alikais unde încarcă corăbiile şi merg
spre Tana. De la Aghios Gheorghios până la Capul Koumano spre sud-est
sunt 25 mile. De la Koumano ajungi la Partes. De la Partes ajungi la Pelonizi
şi Capul Grosperas. De la Grospera până la Lena de Palastra spre sud sunt
25 mile. Dacă vii dinspre Capul Pontikos ca să mergi spre Tana mergi prin
ape de 7 si 10 braţe adâncime şi nu acosta spre mal dacă este noapte. De la
Lena de Palastra până la stânca Tzipa spre sud sunt 30 mile. De la Balastra
până la râul Tanei spre sud-est sunt 140 mile. De la Balastra ajungi la
Louraki şi la Pambanaki. De la Pambanaki ajungi la Kapedi. De la Kapedi
ajungi la Porto Riza. De la Porto Riza până la Margapezi sunt 40 mile. În tot
arhipelagul Tanei fundul este înalt şi toate corăbiile stau amarate la 40 mile în
larg.
75Soldaia port important al Mării Negre în perioada bizantină, unul dintre

puţinele amintite de altfel în primul portulan al bazinului pontic publicat de
P. G. Dalché; din secolul al XIII-lea a pierdut treptat preponderenţa în
favoarea Caffei.
Foumaghi este un rîu mare care se află la 12 mile spre Tana. De la

ieşirea Tanei până la locurile din stânga Tzarkasiei şi până la stânca Pasmak
nu găseşti alt loc decât Tarka. Stânca Pasmak este mare şi câteodată se vede
câteodată nu se vede. Este aşezată în larg între 40 şi 50 de mile. De la
Pasmak până la promontoriul Stavros sunt 100 mile spre sud. De la
Pasmako//[p. 236] până la Pezo spre sud sunt 50 mile. Pezo este o aşezare
cu livezi şi stânci. De la Pezo până la Koupas sunt 60 mile. De la Koupa
până la istmul Stavros sunt 60 mile spre sud-est. De la capul Stavros până la
Gropa spre nord sunt 40 mile. Pe direcţia asta se află insula Matrika. Matrika
este insulă şi aşezare la 2 mile de coastă. Are împrejur numai stânci şi lemne.
Nu se pot apropria nici bărcile din cauza stâncilor.
De la istmul Grosperas până la capul de nord-vest al Sevastopoli sunt
360 mile. De la istmul Grosperei până la Mapa sunt 40 mile. De la Mapa
până la Thanasia spre sud sunt 10 mile. De la Thanasia până la Kalolimno
spre sud-est sunt 10 mile. Kalolimno este port bun. De la Kalolimno până la
Mavros Lakkos sunt 15 mile. Mavros Lakkos este aşezare cu livezi. De la
Mavros Lakkos până la râul Londas spre sud est sunt 20 mile. De la râul
Londas până la portul Sousako spre sud-est sunt 12 mile. De la portul
Sousako până la Tzekia sunt 60 mile spre sud-est. De la Tzekia până la Capul
Koumpo şi Kakari spre sud sunt 50 mile. De la Kakari până la Pezanti cale
dreaptă sunt 50 mile. Pe această cale găseşti râul Nikopolis şi Capul Bouzo
unde este capul de nord-vest al Sevastopoli. De la capul Bouzo până la
Sevastopoli sunt 25 mile spre răsărit.//
[p. 237] Sevastopoli este o aşezare cu un râu mare. Opus gurii sale de
vărsare este locul de ancorare. De la Sevastopoli până la Capul Avgaza către
sud sunt 20 mile. De la Sevastopoli până la râul Sanso spre sud sunt 100
mile. De la Sevastopoli până la Capul Platani sunt 45 mile. De la gura
Avgazei până la râul Sanso sunt 80 mile şi pe direcţia asta înainte găseşti
râurile: Poton, Tamosa, Karmpatia, Potimo şi Lipotimo şi Mega Potimo.
Faso este aşezare şi este la un râu. Lovato este aşezare şi are un râu mare. De
la Faso la Lovato sunt 30 mile. De la Lovato până la Trapezounta sunt 175
mile. De la Lovato ajungi la Konga, de la Konga ajungi la Tarkavi. De la
Tarkavi ajungi la Kanistro. De la Kanistro ajungi la Stylonia. De la Stylonia
ajungi la Capul San Lorenzo. De la Capul San Lorenzo până la Trapezounda
sunt 4 mile.
Trapezounta este un oraş mare cu portul înspre răsărit. De la
Trapezounda la Platanea sunt 15 mile nord-vest. Platanea este port şi gura sa
se deschide spre est. De la Platanea până la capul Tripolis sunt 50 mile spre
vest. De la capul Gyros până la Capul Leonas spre nord-vest sunt 130 mile.
Tripolis este port pentru vase mici. De la Tripolis până la Gheraprimo spre
sud vest sunt 20 mile.//[p. 238] De la Gheraprimo până la Kerasounda sunt
10 mile. Kerasounta este port cu loc de ancorare spre ţărm. Şi Kazi este
port. De la Kerasounta spre nord-vest este Capul Bohasi. După Kerasounta
ajungi la Aghios Vasilis. După Aghios Vasilis ajungi la Nikomidia. După
Nikomidia ajungi la Bazar, după Bazar ajungi la Sekisti, după Sekisti ajungi la
Aghios Thomas. După Aghios Thomas ajungi la Leona. Leona este aşezare
şi port cu deschidere spre est. De la Capul Leonei până la Capul Tenes spre
nord-vest sunt 10 mile. De la Nasi ajungi al râul Permor. De la Permor
ajungi la Fadisa. Fadisa este port cu deschidere către nord şi are o insulă la
intrare. De la Fadisa la Lerio se merge către nord-vest şi pe direcţia asta
găseşti Armyro şi Lemonia.
De la Lerio până la Simiso sunt două aşezări şi una este a
Genovezilor şi cealaltă a Moronilor. Şi sunt la jumătate de milă una de
cealaltă. De la Simiso până la Lagousta spre vest sunt 60 mile. Pe această
direcţie găseşti pe Aghia Anna şi Platonia. De la Capul Lagoustei găseşti
capul Tzarambi. De la Capul Tzarambi ajungi la Lali. De la Lali ajungi la
Bakiro. De la Bakiro ajungi la Kalipo. De la Kalipo ajungi la Karoze. De la
capul Tzarambis se vede Sinope spre nord la 8 mile. Sinope este o aşezare cu
două porturi, unul din răsărit pe nume Sinope şi altul spre nord-vest Armiro.
Oraşul este între aceste două porturi.//[p. 239] Şi nu poţi să ajungi la Capul
Tzarambis dacă nu treci pe la Sinope. Portul dinspre nord vest este mai bun
decât cel de la răsărit şi se numeşte Porto Armiro. De la Porto Armiro până
la Kolfizi către nord-vest sunt 8 mile. De la Kolfizi până la Stefanio sunt 4
mile. De la Stefanio până la Kinoli spre vest sunt 10 mile. De la Kinoli până
la Gheraprimo spre Duo Kastelia 76 sunt -- 77 .
De la Gheraprimo până la capul Amastros sunt 60 mile. Duo
Kastelia este un loc de oprire bun, acolo se opresc corăbiile. De la Duo
Kastelia până la Samastro către sud-vest sunt 40 mile. Samastros este
aşezare, iar în partea sa de nord sunt stânci multe la 2 mile în larg şi multe
dintre ele sunt deasupra apei. Capul Samastros este pentru toate corăbiile.
De la Samastros până la Capul Tio spre sud sunt 2 mile. De la capul Tio
până la istmul Rakia sunt 90 mile. De la Capul Tio până la Porto Petene sunt
30 mile. De la Petene până la Aghios Gheorghios sunt 20 mile spre sud-vest.
De la Aghios Gheorghios până la capul Logoghenta sunt 5 mile. Istmul
Rakia este port bun şi gura sa se deschide spre nord-vest.
De la Rakia până la Farnazia spre sud-vest sunt 90 mile. De la istmul
Rakia//[p. 240] până la Diopoli spre sud-vest sunt 50 mile şi pe această cale
ajungi capurile Zagari şi Ak unde este o insulă mică lângă ţărm şi este şi port.
De la Farnazia până la Karpi sunt 20 mile. De la Farnazia până la gura
76 Textual Două cetăţicastele.

Arghiros vest sunt 90 mile. Karpi este aşezare şi are loc de ancorat la capul
său. De la Karpi ajungi la Potimo. De la Potimo ajungi la Sola. De la Sola
ajungi la Riva. De la Riva la gura Arghiros.
De la Arghiros până la Skoutari 78 prin canal sunt 20 mile. Skoutari
este aşezat vis-a-vis de Polis. De la Skoutari ajungi la Capul Nikomidiei la 90
mile. Nikomidia este aşezare. De la Nikomidia până la San Sisto spre sud
sunt 5 mile. De la San Sisto până la Tranghilo sunt 50 mile. În sudul
Tranghilo sunt multe livezi şi stânci. De la Tranghilo până la Capul Kavalari
către sud-vest sunt 40 mile. Între Capul Kavalari şi Kieta sunt insulele
Pagonerais în număr de cinci şi au un castru deasupra. De la Pagonerais până
la Polis spre nord sunt 20 mile. Şi insulele acestea se numesc: Britzi//[p.
241], Dighinou, Halki, Proti şi Agios Andreas. De la capul Tritanos până la
Aghios Minas sunt 10 mile.
De la Aghios Minas până la Leondari sunt 14 mile. De la Leondari la
Kioni sunt 6 mile. De la Capul Tritona până la Kioni sunt 30 mile spre sud-
est.
Palolimno este o aşezare pe munte. De la Palolimno până la
Moudania sunt stânci. La Moudania urcă corăbiile pentru Brusa. De la
Moudania până la Brusa sunt 15 mile. De la Moudania la Triglia ajungi la
Kapeliti. De la Kioni până la Kapeliti spre sud-vest sunt 30 mile. De la
Kapeliti până la Diaskelo este 1 milă. Diaskelo este port bun şi are o insulă
în faţă. De la Kapeliti ajungi la Leopandi. De la Leopandi ajungi la
Kalolimno la 15 mile în nord. Kalolimno este insulă şi înspre nord-vest are
loc de ancorare. De la Kalolimno la Tritanos spre nord sunt 50 mile. De la
Kalolimno până la Marmara spre sud-vest sunt 60 mile.
De la Leopadi până la Rodia spre vest sunt 30 mile. În faţa istmului
Rodiei este o insulă pe nume Adano. De la promontoriu până la Marmara
spre nord sunt 6 mile. Marmara este o insulă mare. În partea de nord este un
port bun. Canalul Marmara înspre ţărm are apa mică 1 milă spre larg.
Lartaki este port bun şi are un râu. În faţa portului este o insulă mică
iar la intrarea în port o biserică. Şi laşi biserica//[p. 242] pe stânga când intri.
De la Lartaki se vede Palormo spre sud-vest. De la Palormo până la Spiga
spre sud-vest sunt 20 mile. Spiga este o aşezare ce are golf. În interior este o
insuliţă, loc bun de ancorat. De la Spiga până la Parisi spre nord sunt 15
mile. Parisi este port bun. După capul de nord-vest al portului este o stâncă.
Lampsis este vis-a-vis de Kalipoli. Acolo se numeşte Paradisi. Capul
Lapsakos cu Groseo ce are pe partea cealaltă Hilia Milia este la 30 mile. Mai
jos de acest cap este localitatea Dangos. Până la Vitouperi spre sud sunt 6
mile. Vis-a-vis de gura Souras unde ‹locul› este cel mai îngust se află
78 Scutari vezi supra.

Dardania. Şi să ai grijă la cele două maluri şi să treci prin mijloc pentru că te

pot arunca curenţii într-o parte sau alta.
De la Vitouperi până la Banghia sunt 6 mile. Acolo este o stâncă la
jumătate de milă în larg. De la Bakia până la portul Dardanelelor sunt 3 mile.
De la port până la strâmtoare sunt 2 mile. Turnul din Armiros are un lac şi
livadă, nimic altceva.
Yanitzaris are o cetate pe promontoriul de la intrarea dinspre sud.
Yanitzaris se învecinează spre sud cu Tenedos la 16 mile. Yanitzaris se
învecinează//[p. 243] cu Asermizi spre nord. Sermizi este la începutul
Troadei. Lena esta vis-a-vis de Tenedos. De la Lena până la Aghious Saranta
sunt 30 mile şi până la Capul Santa Maria -- 79 . De la Capul Santa Maria până
la Moudani sunt 10 mile. Portul Moudani este port bun şi este la 20 mile de
Mitilini. De la Moudani până la Landrimia spre sud-est sunt 40 mile.
Landrimia este aşezare în golf şi este port bun cu intrarea dinspre sud.
Aproape sunt multe insule şi stânci care nu ies din apă. Din partea de
nord-vest este un alt golf acoperit de un munte pe care se află satul
Gorgona. Pe promontoriul de la sud-est este un castru denumit Kastritzi.
De la Trimithia până la capul Santa Maria sunt 20 mile. La capul
Aghia Anna sunt trei insule şi stânci şi este un port bun. Capul Aghia Anna
este la nord de capul Hrisomiso cu 30 mile. Hrisomiso este capul golfului
Martelatzo, golf care are 15 mile. În interiorul golfului sunt locuri de ancorat
bune. Capul Martelatzo cu capul Stiga, care este capul golfului Kastitzi, sunt
la 25 mile dinspre sud spre nord”.
[traducere după Les Portulans Grecs, ed. Armand Delatte, Paris, 1947, pp. 229-
242]
Începutul portulanului Mării Negre
„[p. 26] De la Polis 80 până la Hili 81 sunt spre nord 36 de mile. De la altarul
oraşului se ajunge în Ahili, un cap mic tăiat înspre insulă. De la Hili spre
80 Denumire uzuală pentru Constantinopol.
81 Localitate din Bithynia omonimă cu aşezarea de la gurile Dunării. Pentru
această problemă a se vedea N. Bănescu, Chilia (Licostomo), pp. 68-72 şi idem,

Ein Schlusswort, pp. 334-335. În sursele similare occidentale utilizate de G. M.
Thomas, op. cit., pp. 253-254, aşezarea apare în forma Silli/Sili; prima formă
apare şi în Compasso da Navegare, p. 131; la Ignatie de Smolensk (v. Georga
Majeska, Russian Travellers to Constantinople in the Fourteenth and Fifteenth
Centuries, Washington DC, 1984, [„Dumbarton Oaks Studies”, XIX] p. 90)
Dipopotamo 82 sunt 14 mile spre nord şi de la Dipopotamo e bine cu barca

pentru că fundul este la 6 până la 8 palme. Ca să recunoşti Dipopotamo: este
o stâncă mare lângă care este o stâncă mai mică care apare când este furtună.
De la Dipopotamo până la capul Astravikis 83 sunt 24 de mile spre
nord//.
[p. 27] De la Astraviki către Karbi 84 sunt 5 mile către nord. Karbi
este un port bun şi are o adâncime de la 6 la 7 braţe, iar intrarea sa este la
distanţă de promontoriu şi trebuie să ai grijă la un chei care este la o distanţă
de 100 de braţe de promontoriu către miazăzi.
Din Karbi până la Kaukano sunt 3 mile şi distanţa faţă de
promontoriu este 100 de picioare, iar în interior adâncimea este de 6 braţe şi
poate ajunge la 6 şi jumătate. Şi leagă-ţi parâmele de ţărm şi aruncă şi ancora
către răsărit pentru că este port bun.
Din Kaukano până la Daphnousia 85 sunt 6 mile pe direcţia
luceafărului de dimineaţă. Daphnousia este o insulă săracă la o distanţă de
numele apare ortografiat Fili. Pentru Compasso da Navegare Hili era „uno stallo”
şi putea fi folosit numai de bărci, nu şi de corăbii.
82 Diapotamo în Compasso da Navegare, p. 131 care aprecia distanţa între Hili
şi Diapotamo la 20 de mile; Depotimo/Depotinio/Dipotino v. G. M.

Thomas, op. cit., pp. 253-254.
83 Pentru indicaţiile topografice în legătură cu această aşezare v. G. Majeska,
op. cit., nota 81, p. 90.

84 Carpi în Compasso da Navegare, p. 131 care face o apreciere la fel de
favorabilă a portului; Carpi/Calpi/Carpy G. M. Thomas, op. cit., p. 253-254.

85 Dafnousia sau Daphnousia insulă şi, totodată aşezare bizantină. În
Compasso da Navegare, p. 132, ca şi în sursele utilizate de G. M. Thomas, op.

cit., pp. 253-254 apare sub numele Fenosia/Fenexia/Fenoxio. Compasso da
Navegare adaugă că insula oferă adăpost împotriva tuturor vânturilor.
Distanţa la care era situată în raport cu capitala bizantină variază de la un
izvor la altul; Nikephor Gregoras menţionează că insula se afla la 100 de
stadii de Constantinopol. Episodul cel mai cunoscut din istoria acestui petic
de pământ este fără îndoială cel din 1261 când flota podesta-ului veneţian
Marco Gradenigo a ales drept ţintă Daphnousia, ceea ce a favorizat cucerirea
Constantinopolului de către trupele Imperiului de la Niceea. Pentru acest
episod v. O. Cristea, Recucerirea bizantină a Constantinopolului şi acţiunea flotei
veneţiene împotriva insulei Daphnusia, în „Studii şi materiale de istorie medie”,
XIX, 2001, pp. 109-114 şi Şerban Marin, Veneţia şi căderea unui imperiu.
Reprezentarea momentului 1261 în cronistica veneţiană, în „Revista Istorică”, s. n.,
XIV, nr. 3-4, 2003, care pune în valoare un număr apreciabil de cronici
inedite veneţiene.
uscat de 1 milă. Şi de la această insulă este o stâncă la 2 mile către răsărit, iar
între insulă şi stâncă sunt 6 braţe de adâncime a apei. Se poate staţiona bine
în partea de sud ‹a insulei›, în faţa porţilor castrului.
Din Constantinopol până la Daphnousia sunt 86 de mile. Din
Daphnousia către râul Gazari 86 sunt 36 mile către nord.
Din Inpi 87 până la Pontoirakleia 88 sunt 35 mile. Pontoirakleia este un
port bun, iar intrarea în el se face dinspre promontoriu din apus, iar
adâncimea apei este de 6 până la 16 braţe. Ajungerea la Pontoirakleia se face
astfel, cum vii din larg îţi apare ca o insulă şi cum te apropii spre ea observi
un deal care se numeşte Kofinon. Iar dacă vii dinspre nord îţi apar în zare
trei munţi mici pe promontoriul cel mare.
De la Daphnousia până la Pontoirakleia sunt 100 mile spre nord
puţin prin vest 89 //.
[p. 28] Din Pontoirakleia până la Tio 90 sunt 40 mile spre nord 91 .
Din Tio până la Partheni 92 sunt 30 mile către vest. Partheni este
gazdă pentru corăbii suple. Din Partheni către Amastros 93 sunt 18 mile spre
nord vest. Amastros are 2 porturi unul în sud şi altul în nord. Portul din
nord este bun şi trebuie să te îndepărtezi de promontoriu către chei. În port
găseşti apă adâncă de 5 braţe. Ca să ajungi la Amastros vii din larg şi vezi un
munte mare pe care este o biserică şi cum te apropii de ţărm vezi în zare
86 Poate Zagari prezent în Compasso da Navegare, p. 132 şi la G. M. Thomas,

op. cit., pp. 253-254; distanţa Daphnousia–Zagari e apreciată la 30 de mile în
primul portulan menţionat.
87 Probabil Nipo/Impo/Impe v. G. M. Thomas, op. cit., pp. 253-254.
88 Heracleea Pontică sau Ponte Arachia/Pont’Arachia (Compasso da Navegare,
p. 132); Penderachia, Pontanasia (cf. G. M. Thomas, op. cit., pp. 253-254) sau
Pandoraklija şi Pantoraklija potrivit mărturiei pelerinului rus Ignatie de
Smolensk (v. G. Majeska, op. cit., p. 88). La începutul secolului al XIII-lea a
fost o poziţie disputată între Imperiul de Niceea, Imperiul de Trapezunt şi
seldjucizi. În a doua jumătate a aceluiaşi veac a fost una dintre aşezările în
care s-au implantat genovezii v. Ş. Papacostea, V. Ciocîltan, op. cit., p. 233.
89 Compasso da Navegare, p. 132 dă o distanţă de 90 de mile.
90 Thio din portulanele occidentale v. G. M. Thomas, op. cit., pp. 253-254;
acestea înregistrează între Heracleea Pontică şi Thio şi alte toponime:

Aguia/Agni, Moline/Molina, C. Piselo/Pichello.
91 70 de mile potrivit Compasso da Navegare, p. 132.
92 Partengo în Compasso da Navegare care dă o distanţă de 12 mile faţă de Tio;
Parteni/Partemj v. G. M. Thomas, op. cit., pp. 253-254.

93 Sau Amastris/Samastro (G. M. Thomas, op. cit., pp. 253-254); distanţa
coincide – situaţie destul de rară – cu cea din Compasso da Navegare, p. 132.

spre sud o insulă 94 . Acela este portul apusului. Din Pontoirakleia până la
Amastros sunt 100 mile către vest.
Din Amastros până la Tripohili 95 sunt 14 mile. Hili este doar pentru
bărci.
Din Hili până la Kromnan 96 sunt 12 mile.
Din Kromnan până la Kytores 97 sunt 9 mile. Kytores este ascunsă şi
e nevoie de mare atenţie. Are la intrarea sa pietre, iar apa de deasupra lor are
15 palme. Recunoşti Kytores venind din larg spre un munte mare pe nume
Mouskiani şi când te apropii de ţărm vezi cele două margini ale unei guri
către un castel, iar spre nord vezi de asemenea o insulă.
Din Kytores până la Karabis 98 sunt 36 mile către vest. Recunoşti
Karabis după muntele plin de livezi şi împădurit.
Din Amastros până la Karabis sunt 72 de mile către nord. Din
Karabis până la Inopoli 99 sunt 25 mile către nord//. [p. 29] Din Inopoli
către Kinoli 100 sunt 25 mile. Kinoli este aşezare bună şi în port se pătrunde
94 Muntele, biserica şi insula apar ca repere de identificare şi în ibidem, dar
descrierea este destul de diferită. Potrivit portulanului pisan biserica nu este

pe munte, ci pe insulă.
95 Tripisilli în Compasso da Navegare, p. 132; Tripisilli/Tripolj/Tripixili v. G.
M. Thomas, op. cit., pp. 253-254.

96 Probabil Comana/Comano din sursele occidentale v. ibidem, pp. 253-254;
în Compasso da Navegare, p. 132 apare forma Groma mai apropiată de textul

portulanului grec.
97 Reperul de recunoaştere oferit – un castel – face posibilă identificarea
aşezării cu Castelle/Castellas v. G. M. Thomas, op. cit., pp. 253-254; şi în

acest caz toponimul este mai apropiat de forma Quitori din Compasso da
Navegare, p. 133. Distanţa faţă de aşezarea precedentă este apreciată la 12
mile; descrierea din Compasso da Navegare contrastează însă cu textul
portulanului grec. Portul e descris drept bun, deşi se fac unele atenţionări
privitoare la intrarea în port.
98 Foarte probabil Calami din ibidem, p. 133) şi Carami din sursele utilizate de
G. M. Thomas, op. cit., pp. 253-254.

99 Ginopoli/Ginopi/Ginopoly cf. ibidem, pp. 253-254.
100 Quinoli/Quineli/Quj nolj/Quinoli; harta din 1501-1506 aflată la Hof-
und Staats Bibliothek din München face din cele două aşezări Ginopoli–
Quinoli una singură sub numele Quinopoli v. G. M. Thomas, op. cit., pp.
253-254.
din sud. Recunoşti Kinoli dinspre sud venind către un promontoriu de piatră
pe care este ridicat un castel 101 .
Din Kinoli până la Stefani 102 sunt 25 mile către nord. Stefani este un
port bun, cu intrare bună şi este bine protejat de sud la est. Apele sunt
curate, iar fundul este de la 8 la 12 braţe. Ca să ajungi la Stefani faci astfel,
venind dinspre luceafăr se vede Poupo unde pe un promontoriu înalt înfipt
în ape apare un castel în ruine. Promontoriul este roşu. Când intri înăuntru
să legi prova spre promontoriu în faţa hanului şi ancora către miazăzi şi să ai
grijă că puţin mai jos este uscat neted.
Din Stefani către Lepti 103 sunt 30 mile vest către nord.
Din Lepti către Armeni 104 sunt 9 mile către răsărit. Armeni este port
bun pentru toate vasele şi are o intrare mică, iar deasupra intrării construit
un adăpost. Intrarea este dinspre nord la jumătate de lungime de prova de
adăpost, iar la nord de promontoriu sunt 8 picioare până la fund.
Din Armeni spre Sinope 105 sunt 12 mile spre nord. Din Lepti către
promontoriu Posdapas sunt 25 mile spre nord-est. În largul mării la 1 milă
de capul Posdapei este o insulă numită Skopelo. La poalele promontoriului e
loc bun de ancorat şi să legi prova spre insulă, iar ancora la 25 sau 30
picioare.//
[p. 30] Sinope se recunoaşte când vii din larg şi vezi un munte negru
şi mărunt în spatele căruia vezi un munte mic după care se află un munte
înalt 106 . De la promontoriu până la Sinope sunt 9 mile. Sinope este un port
bun. De la promontoriu până la oraş fundul apei este curat şi se află la 25
101 Compasso da Navegare, p. 133 dă drept reper de identificare o biserică cu
hramul Sf. Maria.

102 Stefano (ibidem, p. 133); Stefanio/San Steve/San Stefano/S. Estevi v. G.
M. Thomas, op. cit., pp. 253-254.

103 Lefiti (Compasso da Navegare, p. 133); Lefti/Rofetti/Lo fetti v. G. M.

104 Erminio/Ermo/Arimio v. ibidem, pp. 251-252; aşezarea nu este
menţionată în Compasso da Navegare, p. 133.

105 Important centru pontic de pe ţărmul anatolian era punctul din care se
făcea cea mai rapidă traversare spre Caffa. Deşi genovezii au frecventat
această poziţie au intrat în conflict cu emirul de Sinope care a dus o politică
pontică deosebit de agresivă; pentru această problemă, a se vedea Ş.
Papacostea, Génois et riverains du bassin pontique aux XVIe et XVe siècles: le cas de
Sinope, în „Studii şi materiale de istorie medie”, XXIV, 2006, pp. 1-8.
106 Ignatie de Smolensk (G. Majeska, op. cit, p. 88) menţionează ca pe un fapt
ieşit din comun înălţimea munţilor de lângă ţărm: „muntele e atât de înalt
încât are vârful acoperit de nori”.
braţe. Poţi să acostezi într-un loc pe nume Fournitzia la două lungimi de

prova şi până la chei apa este la 12 sau 14 braţe.
Din Sinope până la Karousa 107 sunt 20 mile spre miazăzi şi est.
Karousa este un port bun pentru toate vasele şi are intrarea dinspre nord.
Trebuie să navighezi pe lângă promontoriu şi ai să găseşti adâncimi 3 şi 6
braţe şi ai să vezi un palat, mergi spre el în faţă şi acostează la 8 braţe. Ca să
recunoşti Karousa, sus pe promotoriu are un palat.
Din Karousa până la Kalippon 108 sunt 20 mile şi când intri înăuntru
şi nu se mai zăreşte Posdapas, aruncă ancora cu prova spre miazăzi.
Din Kalena înspre Alli 109 sunt 40 de mile spre vest.
De la promontoriu lui Alli până la Aggisi 110 sunt 18 mile spre nord.
Capul de la Aggisi este jos şi nisipos şi o milă şi jumătate către larg înspre
miazăzi cu vântul din est la 2 mile în larg vei găsi fundul la o adâncime de 6
până la 10 braţe. Iar direcţia ancorării să fie înainte spre arbori. La 10 mile în
larg apa are de la 4 la 6 braţe//[p.31] Spre recunoaşterea Aggisiei din larg
venind vezi un munte mare pe care îl numesc Aroukanon şi un altul spre
vest asemănător pe care îl numesc Dihala.
Din Sinope până la Alli sunt 90 mile către nord şi pe direcţia asta
spre vest vezi munţi înalţi între care unul înalt şi două creste despărţite
numite Dihala. Şi coboară către vest înspre o vale mare. Şi din această vale
vezi munţii înalţi. Pe cei care îi vezi despărţiţi în două creste aceia sunt
Kalippos.
Din Aggisi până la Amisos 111 sunt 36 mile spre est. În Amisos ajungi
venind dinspre larg şi văzând un munte înalt şi rotund. Şi când îţi apare
primul promontoriu întins şi jos, acel promontoriu este Aghia Anna din
Amisos.
Din Amisos înspre Iris 112 sunt 18 mile înspre steaua de dimineaţă.
Iris este un râu cu adâncimea de 6 până la 8 palme. Din Iris până la
107 Carossa (Compasso da Navegare, p. 134); Carossa/Carosa v. G. M. Thomas,

op. cit., pp. 251-252.
108 Callipo (Compasso da Navegare, p. 134); Calipo/Gallipo v. G. M. Thomas,
op. cit, pp. 251-252.

109 Lalli (Compasso da Navegare, p. 134); Lalli/Lalij/Lally v. G. M. Thomas, op.
cit, pp. 251-252.

110 Langissi (Compasso da Navegare, p. 134); Langusi/Langasi/Languissi v. G.
M. Thomas, op. cit, pp. 251-252.

111 Summesso (Compasso da Navegare, p. 134); Simisso v. G. M. Thomas, op.
cit, pp. 251-252.

112 Lirio/Lirus cf. ibidem, pp. 251-252.
Gorgotza 113 este Simonitou la 12 mile către vest. Din Amisos până la
Gorgotza sunt 30 mile către vest. Şi de la promontoriu de la Gorgotza spre
larg fundul este ridicat de stânci, iar adâncimea este de 5 palme. Gorgotza se
recunoaşte după cei doi copaci pe plajă.
Din Gorgotza până la Limnia 114 sunt 15 mile spre nord. Recunoşti
Limnia după muntele mare care poartă numele//[p. 32] de Kessarian şi care
este împădurit şi cu livezi. Şi când te apropii de pământ vezi Limnia, pământ
jos şi plat şi împădurit.
Din Limnia către Lambiros întâlneşti Thermodo la 5 mile către
răsărit. Lambiros 115 este un loc bun pentru amarat de la sud la vest de la
promotoriu până la castel şi până în larg la 1 milă apa are 6 până la 7 braţe şi
când rămâi aici, ancorează în faţa copacilor la 1 milă faţă de larg, unde fundul
este la 6 braţe. Ca să ajungi la Lambiros un munte îţi apare din partea de
răsărit, iar pe munte este un castru denumit Mazou şi muntele este tăiat
dinspre nord.
De la promontoriul lui Amisos denumit Aghia Anna şi până la
Lambiros sunt 70 de mile. Şi de la Lambiros până la Oineon 116 sunt 16 mile
spre răsărit. Promontoriul lui Oineon are două dealuri separate, unul lângă
altul. Pe unul din ele este un castru denumit Oineon de unde de sus vezi în
rada munţilor un turn mare cu trei turnuri mai mici, iar pe al doilea două
turnuleţe.
De la Oineon până la Dri sunt 6 mile. De la Dri până la Fatisas 117
sunt 8 mile. Spre luceafărul de dimineaţă este o insulă joasă şi stâncoasă, iar
până în larg sunt 6 mile. Şi dinspre nord fundul apei este adânc. Fatisas este
un port bun pentru toate vasele. Trebuie să stai în larg la jumătate de milă în
faţa a două biserici care sunt, una a Născătoarei şi a doua a Prodromului.
Acolo fundul apei este la 20 braţe.
113 Capo de Gorgozini în Compasso da Navegare, p. 134; aşezarea lipseşte din
hărţile analizate de G. M. Thomas, op. cit.

114 Capo di Limenia în Compasso da Navegare, p. 134; Liminia/Limina în G. M.
Thomas, op. cit, pp. 251-252.

115 Armiro (Compasso da Navegare, p. 134); Lamiro v. G. M. Thomas, op. cit,
pp. 251-252.
116 Ar putea fi aşezarea indicată sub numele de Homo/Homorio în hărţile
occidentale v. G. M. Thomas, op. cit, pp. 251-252.

117 Vatiza (Compasso da Navegare, p. 134); Fatiza/Fatida/Fadissa v. G. M.

Din Fatisas până la promontoriul Diasoni 118 sunt 20 mile//[p. 33]

către sud. Diasoni este un cap mic cu un turn înalt şi îngust care şi până în
ziua de azi este ruină, iar capul are stânci trei lungimi de prova înspre larg.
Din Diasoni şi până la promontoriul Vouna 119 sunt 10 mile spre
nord şi est. Iar acest promontoriu este curat şi aproape şi în larg unde apa
are 13 braţe. Dacă ancorezi puţin mai încolo nici nu mai găseşti fundul.
Vouna îl recunoşti după promontoriul larg care dă într-o insulă pe care cresc
ca şi pe promontoriu mulţi pini.
De la capul Vouna până la Panaghia sunt 80 mile spre nord. Panaghia
este un port bun pentru iernatul vaselor. De la promontoriu şi până acolo
este o pădure de chiparoşi. De la Panaghia până la Aghios Theodoros sunt 2
mile spre miazăzi. Aghios Theodoros este un port bun pentru iernatul
tuturor vaselor. De la capul Vona până la Aghios Theodoros sunt 20 mile.
Aici găseşti mereu o apă bună şi cu fundul curat cu 15 până la 20 braţe
adâncime. Şi dacă acostezi mai spre larg nu mai găseşti fundul.
De la Aghios Theodoros până la Stivi sunt 6 mile spre răsărit. Stivi
este bun şi fundul este curat şi la 12 braţe adâncime. Se ancorează faţă de
ţărm la 2 lungimi de prova, iar de la promontoriu la o lungime. Ca să
recunoşti Stivi din larg vezi un munte care atârnă deasupra mării.
Din Stivi prin Poutzali şi Mideia 120 până la Aghios Vasileios 121 sunt
30 mile spre nord şi est. Din Aghios Vasileios până la Kerasounta 122 sunt 12
mile spre nord şi est. Kerasounta este un port bun. //[p. 34] Şi mai sus de
Kerasounta spre luceafărul de dimineaţă este o stâncă deasupra apei la 1 milă
şi jumătate în larg care se numeşte Palamidas.
Cum recunoşti Kerasounta: cum vii dinspre larg vezi un munte
întins. De la munte până la Kerasounta 70 de mile prin nord est. De la
Kerasounta până la insulă 3 mile către sud. Acolo faci oprire la prânz, fundul
apei este curat şi măsoară 25-30 de braţe. Şi cum vii spre insulă întâi leagă
parâmele după care prinde ancora de ţărm.
118 Diasona în Compasso da Navegare, p. 134; nu apare în G. M. Thomas, op. cit.

119 Vona (Compasso da Navegare, p. 134); Lavona/Leona v. G. M. Thomas, op.
cit, pp. 251-252.
120 Onio în Compasso da Navegare, p. 134; Omidie/Homidi/Omidea v. G. M.

121 Sanuasili/S. Vaxili/S. Vaxilj v. ibidem.
122 Ciresonda (Compasso da Navegare, p. 134);
Chirizonda/Sirizonda/Girasonda v. G. M. Thomas, op. cit, pp. 251-252.
De la insulă până la promontoriul Zefiros 123 sunt 15 mile către nord.

Acest promontoriu este un adăpost bun pentru vântul de nord. De la
promontoriu Zefiros la o milă către miazăzi şi spre port este o stâncă spre
steaua de dimineaţă. În spatele portului sunt 12 braţe, iar în faţa portului la 5
lungimi de prova găseşti adâncime de 25 braţe. Pentru recunoaşterea Zefiros
observi din larg un promontoriu masiv şi negru pe care este o biserică a
Născătoarei. Intrarea în port este dinspre nord.
Din Zefiros către Tripoli 124 sunt 20 mile către est. Şi dinspre est sunt
multe insule de piatră. Tripoli îl recunoşti din larg după muntele cu două
culmi.
Din Vona către Tripoli sunt 100 mile. Din Tripoli până la Aetos 125
sunt 10 mile spre nord. Din Aetos către Liviopoli 126 sunt 28 mile spre
nord.//[p. 35] Liviopolis este o staţie bună şi are o trecere îngustă spre larg.
Este un castru ruinat în faţa căruia trebuie să opreşti şi să ancorezi la trei
lungimi de prova. Fundul este la o adâncime 12 până la 14 braţe. Liviopolis îl
recunoşti după un chiparos înalt şi castrul care sunt izolate.
Din Liviopolis până la Ieron 127 sunt 18 mile spre nord. De la Ieron
până la Kordilis sunt 9 mile un sfert de nord spre est. Kordilis este un port
bun cu intrarea dinspre nord şi cu fundul curat. În largul său apa are 12 braţe
adâncime. Kordilis este recunoscut după capul împădurit cu biserica ridicată
pe el.
Din Kordilis până la Platana 128 sunt 9 mile spre est. Platana este un
port bun de iernat pentru toate vasele. Trebuie să ancorezi în faţa unei
biserici la 3 lungimi de prova de ţărm, iar fundul este la 11 braţe.
De la Platana până la Trapezunt 129 sunt 9 mile spre est. Trapezunt
are un promontoriu la nord denumit Dafnonta şi un loc bun de ancorat
123 Poate una şi aceeaşi aşezare cu Zefalum (Compasso da Navegare, p. 135) şi

cu Zefano din hărţile occidentale analizate de G. M. Thomas, op. cit, pp. 249-
250.
124 Acelaşi nume în hărţile occidentale v. Compasso da Navegare, p. 135; G. M.

125 Aitos în Compasso da Navegare, p. 135; poate aceeaşi localitate apare sub
numele de Lartos/Laitos la G. M. Thomas, op. cit, pp. 249-250.

126 Probabil Linopoli în Compasso da Navegare, p. 135 şi Uiopoli/Viopoli v. G.
M. Thomas, op. cit, pp. 249-250; lipseşte menţiunea localităţii San Eugenio
care apare în hărţile occidentale.
127 Poate una şi aceeaşi aşezare cu Giro (Compasso da Navegare, p. 135) şi
Giro/Cavo Giro/Gita v. G. M. Thomas, op. cit, pp. 249-250.

128 Platena (Compasso da Navegare, p. 135); Platena/Platema v. G. M. Thomas,
op. cit, pp. 249-250.

pentru toate vasele. Şi nu trebuie să ancorezi în faţa castrului. Acolo unde

vezi o biserică căţărată pe o faleză deasupra mării, mergi în larg la 1 milă şi
eşti în cel mai bun loc de staţionat din zonă. Îţi arunci ancorele spre est şi
prova spre vest.
Din Ieron până la Trapezunt sunt 27 mile din nord spre est. Din
Trapezunt până la Sourmena 130 sunt 24 mile către sud est. Sourmena este un
port bun pentru toate vasele, iar intrarea sa este dinspre nord. Acostezi la 1
braţ lungime de ţărm şi găseşti fundul la 35 braţe, iar înspre port la 15 braţe.
Sourmena se recunoaşte după promontoriul masiv şi înalt//.
[p. 36] Din Sourmena până la Rizon 131 sunt 30 mile un sfert de nord
spre est. La Rizon sunt ape cu fund bun şi curat. Din Rizon până la
Athina 132 sunt 30 mile spre est. Din Athina spre Arhavi 133 sunt 80 mile spre
nord est. Din Arhavi spre Vathi 134 sunt 20 mile spre nord est. Vathi îl
recunoşti după turn.
Din Vathi până la râul Fasios 135 sunt 35 mile. Acest râu are fundul
bun, iar la vărsare adâncimea de 8 până la 10 palme. Există şi o groapă mare
şi cu fundul bun. Fasios îl recunoşti venind din larg după munţii şi dealurile
dinspre miazăzi care sunt mărginite de râu spre nord şi vest. Există şi un
castru înalt pe numele de Skoudia.
Din Lazopotamon până la promontoriul Menkrilias 136 sunt 60 mile şi
acolo este Sikapas, un port bun în larg la trei lungimi de prova cu fundul la 5
picioare în faţa pădurii de pe ţărm. Acest promontoriu se recunoaşte după
129 Trebizonda sau Trapezonda/Traposonda v. G. M. Thomas, op. cit, pp.

249-250.
130 Surmena (Compasso da Navegare, p. 135); Surmena/Sirmeno v. G. M.

131 Rissa (Compasso da Navegare, p. 135); Risso/Riso v. G. M. Thomas, op. cit.,
pp. 249-250; P II ignoră Stillo şi Capo di Croxe din hărţile occidentale.

132 O altă Atenă, care în hărţile occidentale apare sub forma Sentina
(Compasso da Navegare, p. 135); Sontina, Sentina/Setina v. G. M. Thomas, op.

cit., pp. 249-250.
133 Probabil aceeaşi aşezare cu Arcavi (Compasso da Navegare, p. 135);
Arcani/Arcauj v. G. M. Thomas, op. cit., pp. 249-250.

134 Portul apare şi sub numele de Vati, Poti sau Louati. Pentru ultima formă
v. ibidem, pp. 249-250.

135 Faxo (Compasso da Navegare, p. 135); Fasso/Faso (cf. G. M. Thomas, op.
cit., pp. 249-250) sau Phasis, râu de numele căruia se leagă legenda
Argonauţilor şi a Lânii de Aur.
136 P. Mengrelo/P. Mingello/P. Malfitan v. ibidem, pp. 247-248.
coama joasă, iar pe de o latură se termină într-o râpă la fel ca şi pe cealaltă

parte.
Din Lazopotamon până la Skourtza sunt 45 mile înspre sud. Din
Skourtza spre Sevastopoli 137 sunt 9 mile către vest. Din Sevastopoli până la
Krio Nero sunt 20 mile spre sud. De la Krio Nero până la Pezounta 138 sunt
20 mile spre sud. Pezounta este un port bun, curat unde se poate ancora în
partea de nord//[p. 37] la 3 lungimi de prova unde este un râu înaintea unei
biserici denumită Aghia Sofia. Adâncimea apei este de 20 braţe. Recunoşti
Pezounta venind dinspre largul mării spre un munte înalt cu o vale
împădurită în mijlocul căreia este un deal cu o căsuţă deasupra. Dacă vii pe
lângă ţărm acesta este întins şi împădurit şi te scoate în larg la 10 mile 139 .
Din Pezounta până la Ieron 140 sunt 20 mile către sud. Din Ieron până
la Kakari sunt 18 mile. Ieron îl recunoşti după muntele care se întinde înspre
larg. Din Kakari până la Koupa 141 sunt 45 mile spre vest. Koupa o recunoşti
după muntele rotund care pare ca o insula şi mai este şi un alt munte înalt în
spate.
Din Koupa până la Asprozikhian şi până la Hiakon sunt 40 mile spre
sud. Hiakon se recunoaşte după pământul jos şi întins. Din Hiakon până la
Mavrozikhian 142 sunt 40 mile către vest.
Mavros Lakkos este un port bun şi mare cu intrarea dinspre miazăzi
şi trebuie să intri pe un canal cu maluri murdare. După ce intri între maluri
poţi ancora oriunde pentru că fundul este bun la ambele maluri. La intrarea
în Mavros Lakkos apa are 8 braţe adâncime. Mai în spate fundul este curat şi
sunt două insuliţe. Mavros Lakkos se recunoaşte venind dinspre sud găseşti
gura lui Kalos Limenos şi acolo un deal după care portul//[p. 38] îşi
deschide gura pe care se intră. Şi dacă vii dinspre nord întâlneşti un vârf
mare puţin retezat care se numeşte Masipa după care se deschide dinspre est
şi intri înăuntru şi ancorezi în largul capului la una sau două mile unde
fundul este la 15 sau 18 braţe şi este curat peste tot.
137 Savastopoli (Compasso da Navegare, p. 135); Savasstopoli/Savastropoli cf.
G. M. Thomas, op. cit., pp. 247-248.

138 Pezonda (Compasso da Navegare, p. 135); Pezonda/Pezona v. G. M.

139 Pentru navigatorul care ar fi utilizat Compasso da Navegare, p. 135 reperul
de identificare în cazul Pezontei era o biserică cu o cupolă situată în spatele

portului, probabil biserica Sf. Sofia amintită de portulanul grec.
140 Giro în ibidem.
141 Probabil Copa (ibidem), respectiv Coppa/Copa la G. M. Thomas, op. cit.,
pp. 245-246.
142 Poate Maurachia din Compasso da Navegare, p. 135.
De la Kalos Limenas până la Hisi sunt 20 mile spre şi după Hisi se

găseşte o stâncă înspre larg. Din Hisi până la Tria Nisia 143 sunt 10 mile. Tria
Nisia este un popas bun pentru toate vasele. Are o intrare bună dinspre nord
şi dinspre sud. Dacă vrei acostezi la mal şi îţi arunci ancorele la 13 sau 14
braţe. Tria Nisia le recunoşti cum vii dinspre Kouperi văzând aceste Trei
Insule.
De la Tria Nisia până la Anapa sunt 20 mile către vest. Şi dacă vrei să
ajungi la Anapa ai grijă la vârful Anapa care este o stâncă în larg. Anapa este
un port nici bun nici rău. Trebuie să ancorezi la 4 până la 5 braţe şi să ai
ancorele întinse şi straiurile legate bine pentru că vor fi trase în toate
direcţiile.
Din Anapa până la Kartzi (Kerci) sunt 45 mile către nord vest. Kartzi
se numeşte Bosphoros 144 . De la Mandraha 145 până la Kouna Bosporului
sunt 20 mile către nord, iar fundul este bun. Şi când vrei să ieşi din Bosporos
înspre vest un sfert prin nord, ieşi fără nicio frică.
//[p. 39] Din Tria Nisia până la Kavelari 146 sunt 65 mile sud vest.
Din Kavelari până la Kyperikon 147 sunt 18 mile către sud est. Şi pe direcţia
asta venind dinspre Kavelari lângă un munte jos este o stâncă în larg la 3
mile cu apă de 5 palme deasupra. Recunoşti stânca pentru că este în faţa
uscatului, iar uscatul este roşu.
De la Kyperikon la Glarostasi 148 este o stâncă în larg la 1,6 mile. De
la Glarostasi până la Tzavida 149 sunt 10 mile către sud est. Tzavida are
143 În traducere Trei Insule; apare în forma Tresnesia în ibidem.

144 Bosforul Cimerian; Vospro în surse similare occidentale G. M. Thomas,
op. cit., pp. 241-242.
145 Foarte probabil Matrega din Compasso da Navegare, p. 136. Privilegiul
acordat de Manuel Comnenul genovezilor în 1155 prevedea ca negustorii

liguri să nu poată naviga spre „Rossia şi Matracha”; pentru identificarea celor
două toponime v. N. Bănescu, La domination byzantine à Matracha
(Tmutorokan), en Zichie, en Zacharie et en Russie à l’époque des Comnènes, în
„Bulletin de la Section Historique de l’Académie Roumaine”, XXII, 1941;
Gh. I. Brătianu, Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană, ed. a II-a,
traducere de Michaela Spinei, ediţie îngrijită, studiu introductiv, note şi
bibliografie de Victor Spinei, Iaşi, 1999, p. 236 şi p. 242, nota 27.
146 Cavalari/Olori/C. Latro/C. Lary; se poate remarca faptul că portulanul
grec nu menţionează aşezările din Marea de Azov.

147 Probabil Ciprico din Compasso da Navegare, p. 136, respectiv
Ciprico/Sipico/Tipicio la G. M. Thomas, op. cit., pp. 241-242.

148 Probabil Conestaxe/Constanze/Con nestax la ibidem.
fundul bun şi este bună de ancorat. De la 1 milă până la 25 mile spre larg
adâncimea apei o găseşti de la 5 până la 30 braţe.
Din Tzavida la Kafas 150 sunt 36 mile un sfert spre sud. Kafas este un
port foarte bun cu adâncimi de 4 până la 5 braţe. De la capul Kafas până la
Elafopidima 151 sunt 6 mile spre sud est. De la Elafopidima 1 milă până la 30
mile găseşti peste tot adâncimi de la 10 la 30 braţe. De la Elafopidima până
la Tzavida sunt 30 mile şi pe direcţia asta fundul este la 15 braţe pe toată
calea. Şi în toate golfurile de la Kafa este bine de ancorat şi fundul curat.
De la Elafopidima până la Halita 152 trecând prin Touzin sunt 9 mile,
un sfert de vest spre sud, iar în punctul de la Halita dinspre vest sunt 2 mile
iar adâncimea apei este de 4 până la 6 palme. Halita se recunoaşte după
muntele înalt şi rotund din piatră pe numele Touzi pe care într-o vale se
vede un castru//. [p. 40]
De la Halita până la Mega Onoma 153 sunt 10 mile spre sud est iar
fundul este bun, curat, aproape de ţărm. În larg fundul este la 10 până la 25
braţe. Mega Onoma îl recunoşti după promontoriu mare care dă într-o
insulă.
De la Mega Onoma până la Sougdaia 154 sunt 6 mile. De la Sougdaia
la Athlivon sunt 3 mile. Acesta este un port bun pentru toate vasele şi are
intrarea dinspre nord. Recunoşti acest port după muntele mare rotund şi
roşu pe numele de Pourkan. Şi are din sud şi vest încă un munte înalt şi
îndepărtat. Acest port are un fund bun la 8,10 braţe. De la Mega Onoma
până la Athlivon sunt 9 mile spre sud vest.
De la Sougdaia până la Alousta 155 sunt 50 mile. Alousta o recunoşti
dinspre larg după muntele mare şi plat întins de la est la vest care se numeşte
Kakavarso.
149 Zavida (Compasso da Navegare, p. 136); Zavida/Çavida v. G. M. Thomas,
op. cit., pp. 241-242.

150 Caffa.
151 În Compasso da Navegare, p. 136 prima aşezare menţionată după Caffa este
Sipipidimma, la 30 de mile spre apus; la G. M. Thomas, op. cit., pp. 241-242

apare Pofidima/Pefidima/Pesidima.
152 Callita în Compasso da Navegare, p. 136.
153 Meganome în Compasso da Navegare, p. 136; cf. G. M. Thomas, op. cit., pp.
241-242: Neganome/Meganome.
154 Soldadia în P. G. Dalché, op. cit., p. 140; Sodania în Compasso da Navegare,
p. 136.
155 Lusta/lusta v. G. M. Thomas, op. cit., pp. 241-242.
De la Alousta până la Pagouropoli 156 sunt 26 mile spre miazăzi. Din

larg vezi un munte înalt aplecat spre mare şi care arată spre o insulă. De la
Pagouropoli la 20 mile în larg spre sud-est găseşti insulele Gourzouviei
denumite Aghios Isidoros, insule unde este bine de oprit cu prova spre ele.
Între aceste insule în partea de sud este o platformă lungă la 4 palme
deasupra apei. Dacă vrei să intri în aceste locuri ai grijă de uscat. Din nord
este curat peste tot. //[p. 41]
Din Pagouropoli până la Agia sunt 82 mile. Recunoaşterea Agiei se
face după muntele împins spre mare iar din partea de apus se vede un munte
ca un dinte. De la acesta înspre vest vezi un munte înalt care coboară spre
mare şi se rezemă pe un promontoriu alb.
Din Agia până la Simpolos 157 sunt 6 mile către vest. Simpolos este
port bun, iar intrarea se face dinspre miazăzi. Să ştii că intrarea este foarte
strâmtă şi fundul adânc, iar în faţa gurii la 2 lungimi de prova fundul este la
30 braţe. Simpolos se recunoaşte din larg după piatra în formă de turn care
iese din mare.
Din Simpolos până la Fanari 158 sunt 12 mile. Fanari este ca o stâncă
la două lungimi de prova spre larg faţă de promontoriu. În spatele ei sunt
Agios Pantes, port bun aşezat spre răsărit, iar mai jos Agios Klimis şi acesta
port bun care are o insulă denumită Mesada spre răsărit.
Din Fanari până la Mega Rema sunt 20 mile către nord. Intrarea se
face dinspre steaua de dimineaţă. Mai la nord este o stâncă în larg la 1 milă,
cu 2 palme deasupra apei. De la Mega Rema până la Hersona 159 sunt 4 mile
către nord. Intrarea este bună şi este loc bun de iernat pentru toate vasele.
De la Hersona este Avlita 160 , şi ea un port asemănător. De la Fanari până la
Aliki sunt 64 mile spre nord. De la Aliki spre Kerkiniti sunt 9 mile. Din larg
se observă două dealuri ca un turn deasupra portului iar intrarea este dinspre
156 Pagropoli în Compasso da Navegare, p. 136; aceeaşi aşezare se ascunde

probabil sub numele Uagropoli/Vagropoli/Pangropoly v. G. M. Thomas,
op. cit., pp. 241-242.
157 Cembali în Compasso da Navegare, p. 136; probabil
Cembalo/Cembaro/Cembaio în hărţile analizate de G. M. Thomas, op. cit.,
pp. 241-242.
158 Fanario în Compasso da Navegare, p. 136; Fanar în sursele folosite de G. M.

159 Chersonesus; foarte probabil una şi aceeaşi localitate cu Cursona din
Compasso da Navegare, p. 136 şi cu Gerezonda din lista stabilită de G. M.

160 Foarte probabil Alfeta din P I şi Lefti/Lefeti/Rofeti în ibidem; în mod
surprinzător din înşiruire lipseşte mult mai cunoscutul port Calamita.

est.//[p. 42] De la Kerkiniti până la Rousikon Pharos 161 sunt 30 mile spre
vest. Dincolo de acest far este o insulă spre mare la 2 mile. De la Rousikon
Pharos până la Varanghika sunt 30 mile. Varanghika este un port bun cu
intrarea dinspre nord. Să ai grijă dinspre est pentru că în larg este o stâncă la
2 mile. La intrare sunt 7 braţe adâncime iar înăuntru 5 braţe şi ajunge până la
3 braţe. Fundul este curat. Varanghika o recunoşti după căciula de piatră de
pe capul din est.
De la Varanghika până la Kalo Limena sunt 9 mile spre nord. Ai grijă
dinspre est că este o stâncă. În port apa are 3 picioare şi fundul este bun.
Din Kalo Limena spre Glossida 162 sunt 40 mile spre nord. De la Glossida
până la Antigropoli 163 şi până la locul denumit Insula Păsărilor 164 sunt 30
mile către nord. Şi să ştii că tot golful este port bun şi are fund bun, curat la
3 braţe adâncime.
De la Insula Păsărilor până la insula Apideas 165 sunt 30 mile spre sud.
De la Rousikon Pharos spre Apideas sunt 75 mile sfert de nord spre vest şi
pe această direcţie apa are de la 10 la 20 braţe. Apideas o recunoşti după
ţărmul jos şi plaja mare la marginea căreia sunt păduri de pini şi între aceste
păduri capul de la Apideas. De la aceste păduri spre larg sunt 20 mile unde
adâncimea apei este de la 4 la 6 braţe.
De la Varanghika 166 până la Madariko 167 sunt 50 mile spre sud vest.
Madariko are intrarea îngustă şi când intri înăuntru este larg//[p.43] La
intrare apa are 4 braţe şi jumătate, iar înăuntru adâncimea are de la 2 până la
7 picioare. De la portul Varanghika până la Sokori sunt 110 mile sfert de sud
către vest. Sokori 168 are numai plaja, iar de aici până în larg la 2 mile fundul
este la 6 braţe. Madariko se recunoaşte după dealul dinspre sud înspre capul
insulei Apideas. Din Apideas până la insulele sudului este o apă joasă. Iar
161 Textual Farul Ruşilor, probabil o amintire a prezenţei varegilor în aceste

regiuni, fapt atestat şi în alte toponime (v. nota următoare); în surse
occidentale apare drept C. Rosofar/Roxofar/Rosafa/Roso far v. ibidem, pp.
239-240.
162 La Grosse/La Grocea/Rose menţionată de izvoarele folosite de ibidem,
pp. 239-240 între Varanghika şi Madariko.

163 Poate G. de nigropoli/nigropoly din izvoarele occidentale v. ibidem, pp.
239-240.
164 În text Nisi ton poulion; poate Insula Rubea/Rossa/Roixa din hărţile şi
portulanele occidentale v. ibidem.

165 Pidea/Pidera, ibidem.
166 Varangilco/Barangolje/Varangico/Varongo Lime v. ibidem.
167 Megaricho/Megaripo v. ibidem.
168 Zacori/Zagori în ibidem.
acolo unde este o culme împădurită acolo este de oprit în faţa acestei culmi
unde apa are de la 2 la 3 braţe adâncime. Şi să ştii că dacă nu găseşti apă să
intri spre Sokori.
De la Sokori până la râul Elisos sunt 20 mile spre nord şi vest. Râul
Elisos 169 se recunoaşte după pământul jos de la gura sa din partea de nord.
De la râul Elisos până la râul Permerizi sunt 40 mile, iar la vărsarea lui
Permerizi în mare până în larg la 1 milă este o insulă curată dinspre sud cu
fund bun de 2, 3 picioare adâncime unde ancorăm la 2 lungimi de prova spre
ţărm. Din nord la 1 milă în larg este o stâncă la 4 palme sub apă. De la capul
Sokori până la Permerizi sunt 20 mile, iar spre larg până la 20 mile fundul
este la 10 braţe.
De la insula de la Permerizi până la Mavro Nero 170 sunt 100 mile
spre sud şi est. Trebuie să fereşti promontoriul de la nord şi să opreşti în faţa
unei văi unde fundul este la 4 braţe.//[p. 44] Să ai grijă să nu faci multe
acostări pentru că Mavro Nero are stânci multe. Mavro Nero se mai
numeşte Xenistria şi Xenistria, Mavro Nero. De la Xenistria până la
Kerataritza sunt 40 mile către est. De la Kerataritza până la gura
Asprokastrului sunt 20 mile sud-est. Asprokastro îl recunoşti pentru că
deasupra gurii de intrare este un turn alb. Dacă vrei să ancorezi la gura sa,
stai cu turnul spre nord şi spre vest. Şi dacă corabia este făcută pentru ape
adânci este bine să ancorezi în larg şi să intri cu barca.
De la gura lui Asprokastro până la Gherakofala şi până la gura lui
Likostomo 171 sunt 40 mile spre miazăzi. Recunoşti această gură după
pământul jos şi împădurit şi după un sat cu colibe de pescari. De la
169 În portulane mai vechi apare în forma Elexe, v. Compasso da Navegare, p.
131; pentru alte variante Illixeni, Ilice, Lerici, a se vedea Anca Popescu,
Mitropolia Goţiei într-o diplomă otomană de învestire a patriarhului de Constantinopol,
în „Studii şi materiale de istorie medie”, XVIII, 2000, passim; pentru
stăpânirea cetăţii Lerici în secolul al XV-lea v. Şt. Andreescu, Politica pontică a
Moldovei: Ştefan cel Mare şi castelul „Illice”, în idem, Din istoria Mării Negre
(Genovezi, români şi tătari în spaţiul pontic în secolele XIV–XVII), Bucureşti,
2001, pp. 117-126.
170 Aşa cum se poate înţelege din paragraful următor Mavro Nero mai era
numită şi Xenistria localitate ce apare în unele hărţi şi portulane occidentale

sub numele de La Zinestra/La Sinestra v. G. M. Thomas, op. cit., pp. 237-
238
171 Şi în acest caz, ca şi în cel al Vicinei, amintit mai jos, este menţionat doar
braţul Dunării nu şi cetatea/portul Licostomo. Este interesant reperul dat de

portulan, care nu face nici un fel de trimitere la gura de lup.
Likostomo până la gura Sulinei sunt 20 mile. Sulina 172 o recunoşti după
culmile împădurite din care iese gura, iar fundul este la 11 până la 12 palme.
Şi din nou de la Fanari până la Fidonisi sunt 300 mile. Şi de la
Fidonisi 173 până la Sulina sunt 18 mile spre vest. De la gura lui Sulina până la
gura lui Aspra sunt 9 mile către miazăzi. Recunoşti Aspra 174 după culmea
înaltă pe care, când te apropii vezi cruci de lemn. Ancorează la o lungime de
prova faţă de ţărm, iar la babord şi tribord ai 11 braţe adâncime.
De la gura lui Aspra până la gura lui Aghios Gheorghios sunt 9 mile
către sud est. //[p. 45] Recunoşti gura lui Aghios Gheorghios 175 după
pământul roşu, iar înspre est arbori joşi. Intrarea pe gură este dinspre sud şi
găseşti fundul la 9 palme. Ai grijă că este o gură rea ce are stânci înspre larg
la 4 şi 5 mile.
De la gura lui Aghios Gheorghios până la gura lui Astravikis,
denumit şi Pangratis, sunt 25 mile. Această gură are stânci spre larg la 35
mile 176 . De la Pangratis până la Glossida 177 sunt 70 mile. Recunoşti Glossida
după promontoriul înalt dinspre est, iar intrarea pe gură este către sud.
De la Fidonisi până la Asprokastro (Cetatea Albă) sunt 80 mile către
nord. De la Fidonisi până la Asprea sunt 30 mile către vest. De la Fidonisi
către Astravikis sunt 120 mile spre sud vest. De la Fidonisi până la Glossida
sunt 130 mile către nord. De la Fidonisi până la Likostomo sunt 18 mile.
Recunoşti râul Vitzinei 178 venind dinspre larg spre un deal care are în spate
alte dealuri.
172 Salina/Solinar/Saline v. G. M. Thomas, op. cit., pp. 237-238. Compasso da

Navegare, p. 131 menţionează că este o gură a Dunării, dar că navele nu pot
urca pe ea în amonte.
173 Ibidem dă forma Filoxia.
174 Laspera/La Spreya/Asprea v. G. M. Thomas, op. cit., pp. 237-238; S.
Baraschi, Sur la topographie, III, pp. 67-77.

175 Sanzorzi/Siordij/San Zorzo v. G. M. Thomas, op. cit., pp. 237-238.
176 Compasso da Navegare, p. 130 menţionează că pe toate cele 4 braţe ale
fluviului se putea ajunge la Vicina, dar indica drept cele mai sigure Aspera şi
San Giorgio; portulanul grec atenţionează că ultima era o intrare periculoasă.
177 Grossea/Glocea/Groxea v. G. M. Thomas, op. cit., pp. 237-238; Grosseto
în Compasso da Navegare, p. 130; pentru acest toponim v. S. Baraschi, Sur la

topographie, II, pp. 121-135.
178 Portulanul grec menţionează doar „râul Vicinei” nu şi localitatea. Este
greu de spus dacă sintagma se referă la un braţ al Dunării sau, mai probabil,
la întreg fluviul; spre o asemenea interpretare pledează şi menţiunea din
Compasso da Navegare, p. 130: „Lo dicto Grosseto è la prima foce de Vecina”.
Menţiuni similare se fac şi pentru celelalte braţe ale Dunării.
De la Glossida până la Tzanavadras 179 este un port bun cu intrarea

dinspre miazăzi unde vei găsi fundul bun la 4 braţe. Tzanavadras se
recunoaşte după un munte mic rotund. Dacă vrei să găseşti un loc bun, să
intri dinspre nord 20 lungimi de prova.
De la Tzanavadras până la Konstanta 180 sunt 18 mile sfert de miazăzi
spre vest. De la Konstanta până la Pangala 181 sunt 36 mile 182 spre miazăzi.
Pangala este un port bun cu intrarea dinspre miazăzi. Să ai grijă la o stâncă
care este la jumătate de milă din port spre larg//[p. 46] şi apa are deasupra ei
între 7 şi 9 palme. Recunoşti Pangala după pământul negru împădurit în
partea de miazăzi.
De la Pangala la Kaliakra sunt 36 mile spre miazăzi şi est 183 .
Kaliakra 184 este port bun cu ţărmurile curate. Fundul apei este la 5 palme.
Kaliakra o recunoşti după cetatea roşie de pe promontoriu, iar în depărtare
sunt trei munţi, iar înspre nord sunt păduri.
De la Kaliakra la Paltziki sunt 18 mile. Ai grijă că dinspre ţărm este o
stâncă la 2 mile în larg, iar în spatele stâncii este loc bun de oprit 185 .
Recunoşti Vitza 186 după cele două promontorii albe, iar pe cel
dinspre nord este o cetate bună. De la acest promontoriu în larg apa are 10
179 Zanavarda/Zenovarda/Ianavarda v. G. M. Thomas, op. cit., pp. 237-238.

Pentru detalii v. S. Baraschi, Sur la topographie, II, pp. 121-135.
180 Costanza/Costanxa/Costanca v. G. M. Thomas, op. cit., pp. 237-238.
Prima menţiune a Constanţei într-un portulan medieval aparţine unui

portulan probabil pisan publicat de P. G. Dalché, op. cit.; comentariul pentru
ţărmul de vest al Mării Negre la O. Cristea, Informaţii despre Marea Neagră, pp.
77-81.
181 Pangalla/Pangalay, Mangalia de astăzi v. G. M. Thomas, op. cit., pp. 237-
238.
182 30 de mile potrivit portulanului Compasso da Navegare, p. 130.
183 Lipseşte între aceste două porturi Losilusicho/Lo Silusico menţionat în
G. M. Thomas, op. cit., pp. 237-238. Compasso da Navegare, p. 130 dă distanţa

de 40 de mile între Mangalia şi Caliacra.
184 Caliacra.
185 Portulanul ignoră un număr însemnat de aşezări aflate la sud de Caliacra,
cea mai importantă fiind, fără îndoială, Varna. Sursele folosite de G. M.

Thomas menţionează între Caliacra şi Vitza aşezările Gavarna, Carbona,
Castri/Castrici/Castrisa/Castoci, Varna/Verna/Barna,
Rusico/Rossica/Roxico/Rossicho, Gallato, Mauro v. G. M. Thomas, op. cit.,
pp. 235-238. Compasso da Navegare, p. 130 menţionează Carbona, Varna,
Erminio.
186 Leviza, Lavize, Lavica, Laviza v. G. M. Thomas, op. cit., pp. 235-236.
braţe. De la Vitza până la Nemona 187 sunt 50 mile. De la Nemona până la

Mesevria 188 sunt 12 mile către vest şi când ajungi la promontoriul Mesevriei
ancorează în larg la jumătate de milă şi găseşti apă de 4 braţe.
De la Mesevria până la Ahelo 189 sunt 9 mile către vest unde opreşti în
larg la 2 mile şi jumătate. Fundul are de la 2 la 3 braţe. De la Ahelo până la
Poros 190 sunt 12 mile către vest. Poros este un râu. De la Poros până la
insula Prodromos sunt 6 mile către est. De la Ahelo până la Sozopoli sunt 20
mile către est şi miazăzi 191 . Sozopoli 192 este un port bun ce are în faţă două
insule: insula cea mare se numeşte Aghios Ioannis//[p. 47] şi cealaltă se
numeşte Aghios Kirykos. Iar de la insula mică spre uscat este portul cel bun
cu intrarea dinspre sud şi dacă vrei să intri dinspre insula mare ancorează
după insula cea mică la 3 lungimi de prova. Fundul este la 4 până la 5 braţe.
Din Sozopoli până la Elaias/Eleas 193 sunt 9 mile şi mai jos se află
portul denumit Oriopatamo. Din Eleas mai jos se află Athanata care este loc
nisipos unde poţi să te înfunzi şi înţepeneşti. De la Eleas până la
promontoriu Vordovizo sunt 9 mile către miazăzi şi est. Pe promontoriul
Vordovizo este un castru, iar de la castru o pădure şi în faţa acestei păduri
apa are 5 braţe.
187 Emona; în portulane occidentale apare drept capul delemano, c. de
lemano. În Compasso da Navegare, p. 130 se ascunde probabil sub numele

Erminio, o aşezare cu un nume asemănător găsindu-se pe ţărmul sudic al
Mării Negre între Amastris şi Sinope; d-l Sergiu Iosipescu, într-o comunicare
susţinută la Institutul de Istorie “Nicolae Iorga” identifică Emona cu acel
Moncastro pe care l-ar fi stăpânit bulgarii lui Theodor Svetoslav. Pentru
punctul de vedere tradiţional care identifica aşezarea cu Cetatea Albă v. Gh.
I. Brătianu, Les Bulgares à Cetatea Albă (Akerman) au début du XIVe siècle, în
„Byzantion”, II, 1925, pp. 104-119.
188 Mesembria, Mesembre, Mesenber, Mesenbre, Misenber, Mezember v. G.
M. Thomas, op. cit., pp. 235-236. Compasso da Navegare, p. 130 oferă date
suplimentare; portul ar fi fost bun, oferea adăpost împotriva tuturor
vânturilor, adâncimea era cuprinsă între 6 şi 30 de paşi.
189 Anchialos, Aclilo, Lasilo, Achilo v. G. M. Thomas, op. cit., pp. 235-236.
190 În portulane occidentale Porro/Poro v. ibidem.
191 Portulanele occidentale mai menţionează, între Anchialos şi Sozopol,
localitatea Scafidia/Scafida/Estafadi v. ibidem.

192 Sisopoli, Sizopoli v. ibidem; în Compasso da Navegare, p. 130 se precizează că
Sozopol „e bono tiradore per barche”.

193 În portulane occidentale între Sozopol şi Verdizo este menţionată
Lesini/Esine/Axine/Esine v. G. M. Thomas, op. cit., pp. 235-236; în P I

apare Siva.
De la Vordovizou 194 până la Agathopoli 195 şi Resvi 196 sunt 9 mile

către miazăzi. De la Resvi până la promontoriu Niadei sunt 9 mile miazăzi
spre est. De la promontoriu până la port sunt 3 mile, iar portul are fundul
apei la 6 braţe. Niada 197 se recunoaşte după muntele ce se vede din larg şi pe
care îl denumesc Papeas. Dacă vrei să intri la Niada, lasă muntele la nord, iar
intrarea este pe la miazăzi. Promontoriul acesta este mare, negru şi
împădurit. Oprim în largul acestuia la 1,6 mile după care intrăm înspre golf
în faţa unui turn unde ancorăm în apa de 5 braţe. De la Niada până la
Malathra 198 sunt 26 mile către est. Şi de la Malathra până la gura Oraşului 199
sunt 75 mile 200 .
Sfârşitul portulanului Mării Negre”.
[traducere după Les Portulans Grecs. II. Complements, ed. Armand Delatte,
Bruxelles, 1947, pp. 27-47].
194 Verdizo, Vordizo, Verdiza, Verdixo, Berdizo v. G. M. Thomas, op. cit.,

pp. 235-236.
195 În alte surse Gatopoli, Gastopoli, Garopoli v. ibidem.
196 Ibidem menţionează între Agathopoli şi Malathra următoarele aşezări:
Stagnaira/Stagnarra, Polici, Omidie; portulane mai vechi, precum Compasso

da Navegare, pp. 129-130, indică numai Stangnara şi Viopoli.
197 Ghiada în P I; poate aşezarea amintită sub forma Omidie în G. M.

198 În alte portulane şi hărţi aşezarea apare drept Malatra, Malatr., Malatro,
Malitra, Omalasti v. ibidem.

199 Constantinopol.
200 Sursele cartografice utilizate de ibidem mai menţionează Filea şi Giro între
Malatra şi Constantinopol.
GREEK PORTOLANS OF THE BLACK SEA AT THE END OF

THE MIDDLE AGES
(Abstract)
The topic of this paper is an attempt to provide a translation of the

two portolans published by Armand Delatte, documents known and used in
the Romanian historiography as early as 1957. We reckon that a reanalysis of
this issue would allow us to understand the way in which such documents
were created and would facilitate a reconsideration of the toponymy and
topography of the Black Sea at the end of the Middle Ages. Such an
initiative is extremely necessary, as, in the past decades, there have been
spirited debates regarding the localisation of several commercial centres
from the Black Sea area or from its neighbourhood (the best known
example is, undoubtedly, that of Vicina) or regarding the identity of different
settlements mentioned in medieval texts: Chilia–Licostomo, Maurokastron–
Asprokastron.
This paper does not pretend to provide definite solutions, but rather
to make an inventory of the problems raised by such documents and to
determine the extent in which the portolans can be integrated to other
medieval sources from the same category.
A first question aims to find out if such sources were complimentary
to a map or only a sort of a practical guide, useful for the seafarers sailing in
the “Great Sea”. In certain cases, the relation with the cartographic
document in indisputable. Thus, Patrick Gautier Dalché indicated the
passages in which the author of the text Liber de Existencia Riveriarum et forma
maris nostri Mediterranei clearly mentions the existence of a map, the portolan
being only an explanatory supplement. In the case of the Greek portolans
published by A. Delatte, a definite answer is difficult to be given. If they are
compilations, which would only have copied the data gathered, along the
centuries, by Italian navigators, the existence of a map would not be
compulsory.
The abundance of details in the second portolan would plead for
such a conclusion, as on this basis the seamen would have identified a port,
a refuge, a certain settlement. The text indicate everything that could be
helpful for identifying a place – rocks, islands, islets, piers, mountains, hills,
fishermen villages (in the case of the mouth of the Kilia branch), the hue of
the land, trees (the mention of two trees on a beach to identify
Gorgotza/Capo dei Gorgozini or of a cypress to identify
Liviopoli/Linopoli), churches, fortifications – indications that would have
been extremely difficult to be marked on a map, as they would have made it

unintelligible.
Nevertheless, an opposite conclusion, of a correlation between the
text and a map, can also be supported: an example may be the fact that some
directions are given by alluding to the 16 winds – the eight main winds
(tramontana, greco, levante, scirocco, mezzodì, garbino/libeccio, ponente, maestro) and
the eight intermediary winds (between tramontana and greco, between greco and
levante, between levante and scirocco, between scirocco and mezzodì, between
mezzodì and garbino, between garbino and ponente, between ponente and maestro,
between tramontana and maestro) – which made up the well known wind-rose.
As it had been noticed, the style in which navigation maps were represented
consisted in a planar projection superposed by a reticular system made
according to this navigation instrument. The land was represented in a
round shape, having in the centre a dot out of which emerged the wind-rose,
whose directions were related to the distances of the different points.
Yet, even though we admit that these Greek portolans are simple
copies of western original documents, several problems still remain to be
solved: was a certain source copied in a deliberate way or, on the contrary,
did they copy, at random, what was found at hand? Was a single text used as
model or were the information gathered from several sources? Was the
reference text an original work or, in its turn, a compilation? In the same
time, we can question ourselves what impulses dictated the creation of such
a document and, if we admit the practical character of the portolans, we can
wonder why there are no similar attempts for the Byzantine area previous to
the 15th century, when these texts were probably created? Many of these
questions can not receive an answer in the absence of definite data; a parallel
between the two Greek portolans reveals differences in their content, but
also in vision. A comparison with western documents from the same
category shows several similarities, but also a significant number of
differences. Thus, with all the necessary caution, we can mention the
hypothesis that these documents, even if they could have been inspired by
similar western ones, contain information resulted from direct observations.
In conclusion, the Greek portolans are a source that can not be easily
deciphered; in the same time, the correct understanding of the data provided
by these documents could facilitate the writing of important chapters in the
history of the Black Sea; in other words, we could get closer to
understanding the way in which contemporary people were attempting to
dominate the “Great Sea”.
PIRAT SAU REIS? O DILEMĂ A NAVIGAŢIEI ŞI
COMERŢULUI ÎN RELAŢIILE
VENEŢIANO–OTOMANE DIN MEDITERANA
RĂSĂRITEANĂ ÎN PRIMA JUMĂTATE
A SECOLULUI AL XVI-LEA
Seapower was both physical and rhetorical

Palmira Brummett 1
Ovidiu Cristea
Personajul principal al rândurilor de mai jos, Şaban-reis (Saba,

Saban, Sabana, Sabarays), nu s-a remarcat prin capturi spectaculoase
sau alte acţiuni maritime de mare anvergură şi chiar dacă a participat
– dacă nu e vorba cumva de o confuzie cu un omonim 2 – la bătălia
de la Prevesa (1538) 3 , nu s-a bucurat totuşi de faima unor lupi ai
1 Palmira Brummett, Ottoman Seapower and Levantine Diplomacy in the Age of
Discovery, New York, 1994, p. 90.

2 Mă refer la faptul că binecunoscutul site:
http://www.corsaridelmediterraneo.it/corsari/s (accesat la 26.10.2009)
indexează sub acest nume doi corsari, care nu par însă să fie una şi aceeaşi
persoană cu personajul nostru. Un Saba-reis a participat la bătălia de la
Formentera împotriva spaniolilor, în 1529, şi s-a făcut remarcat printr-o
acţiune de anvergură în Adriatica, Marea Tireniană şi apele Siciliei, în 1555,
fiind apoi urmărit de flota veneţiană, condusă de Pandolfo Contarini, până la
ţărmurile Africii. Acest pirat a rămas activ până în jurul anului 1560, în timp
ce personajul de care ne ocupăm în articolul de faţă a murit în 1548; un alt
Şaban reis a fost activ la sfârşitul secolului al XVI-lea şi la începutul veacului
al XVII-lea, dar a acţionat în special împotriva spaniolilor.
3 Şaban-reis a făcut parte, împreună cu navele de sub comanda sa, din centrul
dispozitivului otoman; pentru această luptă navală v. John F. Guilmartin jr.,

Galleons and Galleys, Londra, 2002, pp. 130-132; Jan Glete, Warfare at Sea,
266 Ovidiu Cristea
mărilor precum Kemal-reis (Camalli) 4 , Barbarossa 5 , Drogut-reis 6 sau

Uludj Ali 7 .
Calitatea de protagonist al paginilor care urmează i-a fost
conferită de episodul în care a fost implicat şi care a dat naştere unui
litigiu serios în raporturile veneţiano–otomane la mijlocul secolului al
XVI-lea 8 . Incidentul arată, dacă mai era nevoie, cât de strâns sunt
1500-1650. Maritime conflicts and the transformation of Europe, Londra, 2000, p.

101, lucrare importantă pentru războiul naval în epoca modernă, însă mai
puţin utilă pentru evoluţia situaţiei în Mediterana.
4 Ample referiri la acest corsar şi pirat otoman se găsesc în studiul
fundamental al lui Alberto Tenenti, I corsari in Mediterraneo all’inizio del

Cinquecento, în „Rivista Storica Italiana”, LXXII, nr. 2, 1960, p. 239, p. 241, p.
252, pp. 255-256, p. 259. Istoricul italian a folosit în studiul său exemple din
„Jurnalele” lui Marino Sanudo cel Tânăr şi Girolamo Priuli. Tot Sanudo a
fost folosit de P. Brummett, op. cit., p. 100, pp. 105-106, p. 117 pentru
analiza raporturilor veneţiano–otomane la începutul secolului XVI. Despre
activitatea lui Camalli în 1492-1493, pe baza unor documente inedite din
arhivele Veneţiei, v. Ovidiu Cristea, Veneţia şi pirateria în Levant la sfârşitul
secolului al XV-lea: cazul corsarului „Camali” (1492-1493) în Miscellanea Historica
et Archaeologica in Honorem Professoris Ionel Cândea, vol. editat de Valeriu Sîrbu,
Cristian Luca, Brăila, 2009, pp. 261-273.
5 A. Tenenti, I corsari, pp. 270-276; Naval Warfare. An International Encyclopedia,
vol. editat de Spencer C. Tucker, Santa Barbara–Denver–Oxford, 2002, pp.

92-93 (voce redactată de Robert J. Allison).
6 Cunoscut şi în variantele Dorgut, Dragut, Turgut. Câteva dintre acţiunile
navale ale acestuia sunt comentate în vasta sinteză a lui Fernand Braudel,
Mediterana şi lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea, vol. IV, trad. de
Mircea Gheorghe, p. 299; pentru acţiunile anterioare epocii de care ne
ocupăm în studiul de faţă ibidem, vol. V, pp. 16-18; celelalte referiri din
volumele V-VI au în vedere perioada post 1550.
7 Pentru acest pirat v. Orhan Kologlu, The renegades and the case Uluç/Kiliç Ali,
în Mediterraneo in armi (secc. XV–XVIII), vol. editat de Rossela Cancila,

Palermo, 2007, pp. 513-531, deşi mai bine de jumătate din articol este
consacrat unor probleme generale referitoare la renegaţi şi la rolul lor în
Imperiul Otoman; pentru cariera propriu zisă a lui Uludj v. ibidem, pp. 426-
431.
8 Trebuie făcută o precizare de ordin metodologic: toate referinţele privind
acest personaj provin din rapoartele lui Giovanni Maria Malvezzi. Avem,
prin urmare, perspectiva unui terţ, dar care urmărea, în numele
Pirat sau reis? O dilemă a navigaţiei şi comerţului în relaţiile veneto–otomane 267
legate istoria comerţului maritim şi a pirateriei, precum şi cât de greu

este să încadrăm tipologic multitudinea de evenimente maritime care,
la prima vedere, ar intra toate între coperţile voluminosului dosar al
pirateriei 9 . Linia de demarcaţie între pirat şi corsar, uşor de făcut în
teorie, este mult mai dificil de sesizat în practică. Dificultatea este
sporită, în multe situaţii, de caracterul îndelungat al discuţiilor în jurul
unui incident maritim, de nenumăratele tergiversări, temporizări şi
încercări ale ambelor părţi de a-şi impune punctul de vedere. Finalul
este, de multe ori incert. Istoricul este obligat să constate că
„povestea” pe care o cercetează nu are un final sau, în situaţia fericită
în care s-a dat un verdict, că nu există nici un indiciu că soluţia
propusă a fost pusă vreodată în aplicare.
Cazul de faţă nu face excepţie. Prima menţiune este într-un
raport din 20 mai 1548, redactat la Constantinopol de Giovanni
Maria Malvezzi, ambasadorul Habsburgilor la Poartă 10 , iar ultima
Habsburgilor, cu maxim interes evoluţia raporturilor de forţe din

Mediterana. Nu o dată Malvezzi menţionează intervenţiile sale pe lângă
membrii Divanului otoman pentru a cere pedepsirea corsarilor care atacau
nave creştine. În ciuda valorii informaţiilor emisarului Habsburgilor este de
presupus că o investigaţie în arhivele Veneţiei ar putea întregi „dosarul
Şaban-reis în mod semnificativ.
9 Pentru o comparaţie cu o epocă posterioară v. exemplele analizate în
studiile lui Viorel Panaite, Navigaţie comercială, piraterie şi drept otoman în Marea
Mediterană în vremea lui François Savary de Brèves, în In memoriam profesor Radu
Manolescu, coord.: Stelian Brezeanu, vol. îngrijit de Ecaterina Lung şi Monica
Neaţu, Bucureşti, 2006, pp. 193-214, care discută multe aspecte ale litigiilor
dintre creştini şi otomani la sfârşitul secolului al XVI-lea utilizând surse ce
reflectă în special perspectiva otomană; V. Panaite, French Commercial
Navigation and Ottoman Law in the Mediterranean according to the Manuscrit Turc
130 (Bibliothèque Nationale de France), în „Revue des études Sud–Est
européennes”, XLIV, nr. 1-4, 2006, pp. 253-268; idem, French Commerce,
North African Piracy and Ottoman Law in the Mediterranean (close Sixteenth–early
Seventeenth centuries), în „Revue Roumaine d’Histoire”, XLVI, nr. 1-4, 2007,
pp. 69-81; idem, A legal opinion on Western Piracy in the Ottoman Mediterranean
about the late-Sixteenth and early Seventeenth centuries, în „Revue des études Sud–
Est européennes”, XLVII, nr. 1-4, 2009, pp. 165-173.
10 Austro–Turcica 1541-1552. Diplomatische Akten des habsburgischen
Gesandtschaftsverkehrs mit der Hohen Pforte im Zeitalter Süleymans des Prachtigen,
268 Ovidiu Cristea
într-un document emis de acelaşi personaj la 7 octombrie 1550 11 . La

data respectivă trecuseră mai bine de doi ani şi cazul nu fusese încă
clasat, ba chiar Malvezzi considera că „li negotii de la Sig.a de Venetia
andavano male et pessimamente” 12 .
Dar care era problema în dispută? Documentul din 20 mai
1548 menţiona că două galere ale acestui „reis” otoman fuseseră
capturate de către veneţieni sub acuzaţia de piraterie. Însă unul dintre
viziri, Ibrahim paşa, şi kapudanul Porţii au respins acest punct de
vedere pretinzând că Şaban nu era corsar, ci căpitan al sultanului
(„Ma costoro non voleno admettere che fusse corsaro, ma dicono che era capitan –
o per dir meglio – rays del Sig.or) 13 . Prin urmare, capturarea celor două
galere era considerată drept o acţiune ostilă împotriva Porţii ce putea
avea consecinţe serioase. Documentul mai preciza că, deşi bailul
veneţian, Alvise Renier 14 , a apărat punctul de vedere al Serenissimei, era
greu de anticipat deznodământul întâmplării. Această primă menţiune
lasă în suspensie mai multe chestiuni. Este de presupus că Şaban era
cunoscut autorităţilor veneţiene din atacuri anterioare împotriva unor
nave navigând sub flamura purtând leul înaripat şi că, foarte probabil,
acţiunea veneţiană de represalii fusese motivată. Pe de altă parte
atitudinea oficialilor otomani era una obişnuită în astfel de cazuri;
oricâte pagube produsese un căpitan de navă vaselor veneţiene acesta
vol. editat de Srecko M. Dzaja, cu colaborarea lui Günther Weiss, München,

1995, doc. 84, p. 251.
11 Ibidem, doc. 194, p. 518.
12 Ibidem.
13 Ibidem, doc. 84, p. 251; trebuie precizat că termenul corsar nu are
întotdeauna, în documentele din secolele XV–XVI, accepţiunea din zilele

noastre şi că, adeseori este un sinonim pentru pirat. În acest sens, vezi
exemplul acţiunilor lui Camalli (Kemal-reis) din 1492-1493 în care acesta şi
alţi căpitani otomani sunt etichetaţi drept piraţi v. O. Cristea, op. cit., p. 267.
Pentru dificultatea de a distinge între un reis şi un pirat v. şi P. Brummett, op.
cit., p. 99. Autoarea sesizează că documentele veneţiene folosesc termenul
„corsar” pentru o varietate de situaţii (ibidem) şi că diferenţa un căpitan de
navă şi un corsar este la fel de greu de surprins şi în cazul unor puteri
creştine (de ex. Ospitalierii).
14 A îndeplinit funcţia de bail între 1547-1550, Maria Pia Pedani, Elenco degli
inviati diplomatici veneziani presso i sovrani ottomani, Veneţia, 2000, p. 23; în 1556
a fost trimis din nou la Constantinopol ca ambasador extraordinar.
era asimilat cu un supus al Porţii pe care doar sultanul avea dreptul să

îl judece şi, eventual, să îl pedepsească 15 .
Textul este mult prea sumar pentru a decide de partea căreia
dintre părţi se afla adevărul, dar merită subliniat detaliul că navele lui
Şaban erau „galere”. Era vorba deci de navele standard ale
Mediteranei şi nu de galiote sau de fuste, ambarcaţii folosite, de
obicei, de piraţi şi de corsari 16 . Desigur, s-ar putea obiecta că
Malvezzi nu a văzut respectivele nave şi că nu este sigur că ar fi putut
deosebi o galeră de ambarcaţii de tonaj mai redus. Este însă de
presupus că ambasadorul Habsburgilor a notat cu fidelitate ceea ce
aflase la curtea otomană şi că discuţiile dintre autorităţile otomane şi
bailul veneţian se purtaseră pe baza unor informaţii destul de corecte.
În sfârşit, merită menţionat amănuntul că, în această primă
mărturie, nu se face nici cea mai vagă aluzie la soarta lui Şaban şi a
navelor sale. Despre acestea putem presupune că fuseseră luate ca
despăgubiri, dar nu se face nicio precizare cu privire la încărcătura
avută la bord, la numărul de oameni, la valoarea totală a capturii etc.
Dintr-un document emis la peste doi ani distanţă aflăm că întregul
echipaj fusese luat în sclavie, dar acest fapt era cât se poate de banal
în Mediterana secolului al XVI-lea. Nevoia de vâslaşi făcea ca atât
navele creştine, cât şi cele otomane să recurgă la acest procedeu.
Pe 24 mai 1548, Malvezzi adăuga amănuntul că Şaban-reis
fusese ucis, fapt ce ar fi stârnit furia lui Ibrahim paşa şi a amiralului
(kapudan paşa) otoman după ce, într-o primă fază, afacerea părea să
15 Din nou analogia cu cazul lui Camalli este interesantă; acesta a fost
capturat de capudanul otoman, care a refuzat să îl predea veneţienilor sub

motivul că este vorba de un prizonier al sultanului v. O. Cristea, op. cit., p.
271. Alberto Tenenti, I corsari, p. 238 constata, pe bună dreptate, că
pedepsirea unui corsar cu moartea şi distrugerea corăbiei sale constituia o
măsură extraordinară. Totuşi, există situaţii care arată că era pusă uneori în
aplicare; vezi cazurile menţionate de P. Brummett, op. cit., p. 100.
16 O bună şi succintă prezentare tipologică a navelor cu rame însoţită de
ilustraţii la J. F. Guilmartin jr., op. cit., pp. 106-114; a se vedea şi Angus

Konstam, Renaissance War Galley, 1470-1590, f. l., 2002, p. 15-20; Andreea
Atanasiu, Veneţia şi Genova în Marea Neagră. Nave şi navigaţie (1204-1453),
Brăila, 2008, în special pp. 107-160.
270 Ovidiu Cristea
se liniştească 17 . Faptul că ştirea morţii lui Şaban-reis a ajuns mai târziu

la Istanbul ar sugera că acesta nu fusese răpus în timpul luptei, ci
executat ulterior pentru faptele sale de piraterie. Dacă această
presupunere se verifică, putem constata o schimbare semnificativă
faţă de sfârşitul secolului al XV-lea. Atunci, în ajunul războiului din
1499-1503, Senatul veneţian recomanda căpitanului mării să nu îi
execute prin spânzurare sau tragere în ţeapă pe piraţii otomani
capturaţi, deoarece acestea erau măsuri obişnuite doar pe timp de
război 18 . La opt ani după încheierea conflictului din 1537-1540,
veneţienii păreau să adopte o poziţie ceva mai agresivă; o confirmă
informaţia, din acelaşi document, potrivit căreia alte patru galere ce se
îndreptau spre Alger, sub comanda aghiotantului fiului lui Barbarossa,
fuseseră capturate tot de veneţieni, ceea ce provoca multe probleme
bailului Serenissimei, care se vedea obligat să negocieze cu îndemânare
şi prudenţă pentru a tempera furia otomanilor 19 .
În orice caz, uciderea unui reis a complicat situaţia şi măsurile
ce se impuneau au fost lăsate în seama însuşi sultanului, aflat în acel
moment în campanie împotriva Persiei 20 . Potrivit unui raport al lui
Malvezzi, din 2 iulie 1548, Ibrahim paşa adresase sultanului un
memoriu pentru a-l informa asupra cazului. Bailul veneţian se
adresase la rândul său suveranului otoman, iar acesta luase, în opinia
lui Malvezzi, o hotărâre surprinzătoare. Mai precis, sultanul i-a
poruncit lui Ibrahim paşa să ancheteze cazul (si debba informare et far
processo) şi, dacă se ajungea la concluzia că Şaban-reis era vinovat, să i
se aplice o pedeapsă usturătoare 21 . Dacă însă veneţienii erau vinovaţi,
17 Austro–Turcica, doc. 85, p. 254: „Hebray Bassa, el quale è qua et el captan de
mare pareva che fussero aquietati per conto de la presa de un certo Sabarays – el quale
cum doi galere fu preso da le galere de’ Venitiani – ma hora de novo tornano a fare furia,
perché hanno inteso che ditto Sabarays è stato morto in quella presa”.
18 O. Cristea, op. cit., p. 270 (textul integral al deciziei Senatului la p. 264).
19 Austro–Turcica, doc. 85, p. 254.
20 Cauzele acestei campanii, obiectivele şi rezultatele sunt analizate sumar de
Adel Allouche, The Origins and Development of the Ottoman–Safavid Conflict (906-
962/1500-1555), Berlin, 1983, pp. 141-142.
21 Această precizare sugerează fie că vestea morţii lui Şaban aştepta încă o
confirmare, fie că raportul vizirului a fost expediat imediat după aflarea ştirii
se poruncea kapudanului şi „contraamiralului” (tümamiral) Salih-reis să

nu întreprindă nicio acţiune de represalii contra navelor veneţiene,
nici împotriva altor nave creştine „ma che el mare sia sicuro et comune a
tutti gli amici” 22 . Decizia lui Suleyman Magnificul pare într-adevăr, la
prima vedere, surprinzătoare pentru că, aşa cum remarca Malvezzi, „è
de notare questa tanta piacevoleza, maxime verso gli Venitiani – chossa insolita
di costoro” 23 . Totuşi există câteva explicaţii pentru această decizie; în
primul rând faptul că Imperiul Otoman se afla angajat într-un conflict
extrem de dificil împotriva Safavizilor şi, prin urmare, ar fi fost inutilă
încordarea relaţiilor cu puterile occidentale într-o astfel de
conjunctură.
Apoi, faptul că veneţienii puteau invoca permisiunea acordată
lor de sultan de a-i pedepsi pe cei care stânjeneau traficul maritim
dintre Veneţia şi Imperiul Otoman. Potrivit aceluiaşi Malvezzi,
Suleyman „ha datto quella licentia et comandamento a’ detti sig.ri Venitiani
che possan giettare a fondo tutti gli leventi de’ Turchi che saranno provati fora del
numero dele 20 galere ordinarie” 24 . Dacă informaţia ambasadorului
Habsburgilor este corectă 25 , Serenissima Republică beneficia de un
privilegiu exorbitant având dreptul de a scufunda orice navă
capturării navelor lui Şaban, când încă nu se cunoşteau detalii despre soarta
reis-ului.
22 Austro–Turcica, doc. 89, p. 260-261: „El Sig.or ha mandato una dechiaratione al
Bassa qua, cometendogli che si debba informare et far processo et – trovandosi che
Sabarays sia colpevole – che sia gravemente castigato; et se gli Venitiani saranno colpevoli,
che si fatia sapere el tutto a So Alteza, cometendo al capitan del mare et a Salerays che
però non faciano né assino fare movimento alcuno contra detti sig.ri Venitiani né contra
altri, ma che el mare sia sicuro et comune a tutti gli amici”.
23 Ibidem, p. 261.
25 Nu cred că ar exista motive temeinice să punem la îndoială afirmaţia
brescianului cu atât mai mult cu cât a întreţinut relaţii foarte bune cu bailul
veneţian Alvise Renier v. Austro–Turcica, doc. 201, p. 534: „o sia per comissione
della Signoria, o sia per malignita particulare, o negligentia de questo bailo novo ditto
messer Bernardo Navagiero [...] bailo qua, non se continua con quella diligentia qual
faceva el bailo passato meser Alouisio Renier a darme con diligentia et amorevoleza li
avisi per tempo quando che expediva a Venetia”; Malvezzi regreta că Bernardo
Navagero nu copiase atitudinea predecesorului favorabilă emisarului
Habsburgilor.
272 Ovidiu Cristea
aparţinând unor corsari otomani; mai mult chiar, sultanul ar fi stabilit

numărul obişnuit al galerelor Porţii la 20, orice ambarcaţiune
suplimentară putând constitui, potrivit textului, o ţintă pentru flota
veneţiană 26 . Într-o astfel de situaţie periculoasă s-a plasat în anul 1548
chiar Drogut-reis; la insistenţele veneţienilor, dar şi ale lui Malvezzi,
sultanul a poruncit lui Salih-reis să îl captureze şi să îl aducă în faţa
sa 27 . Desigur, asemenea situaţii par să fi fost mai degrabă
excepţionale. În practică, lucrurile nu stăteau chiar atât de simplu şi
chiar Malvezzi sublinia că aceşti răufăcători (leventi) 28 beneficiau de
protecţia Porţii atâta timp cât se bucurau de statutul de reis şi cât timp
primeau ajutor de la alţii care se îndeletniceau tot cu atacarea navelor
comerciale 29 . Chiar şi cazul lui Şaban-reis arăta că pedepsirea unui
astfel de personaj putea atrage represalii din partea otomanilor.
Dincolo de aceste variante trebuie luată în calcul şi o a treia
explicaţie. Aceasta ar consta într-o concepţie aparte a sultanului
asupra stăpânirii mării şi desfăşurării comerţului maritim. „Marea să
fie sigură şi să aparţină tuturor prietenilor” ilustrează interesul
padişahului pentru siguranţa căilor maritime de comerţ, idee care
apare afirmată şi în alte surse din perioada îndelungatei sale domnii.
Stă mărturie un document din 1546 în care sultanul se adresa
ambasadorului Portugaliei cerându-i ca navigaţia din Oceanul Indian
să fie ca în vechime, adică „commune et aperta a tutti lì li [sic!] mercanti” 30 .
26 Un alt document din 14 aprilie 1548 confirmă această decizie v. Austro–
Turcica, doc. 81, p. 241. Potrivit acestui text bailul veneţian a solicitat lui
Salih-reis să îi înmâneze o listă cu cei 20 de căpitani numiţi de Poartă. Cine
nu figura pe această listă urma să fie tratat ca un răufăcător; cf. ibidem, doc.
83, p. 245: cele 20 de galere conduse de Salih-reis aveau drept ţintă pe cei
care atentau la siguranţa rutelor comerciale, indiferent dacă erau creştini sau
musulmani.
27 Austro–Turcica, doc. 103, p. 298; Malvezzi considera că acţiunile lui Drogut
puneau în pericol pacea dintre otomani şi Carol Quintul şi presupunea că

vinovaţi pentru acţiunile piratului erau francezii, care nu priveau cu ochi
buni încheierea unei păci între Habsburgi şi otomani.
28 Nu am găsit termenul în dicţionarul veneţian al lui Boerio; a se vedea
explicaţiile editorilor volumului de documente Austro–Turcica, p. 689.

29 Ibidem, doc. 85, p. 255.
30 Ibidem, doc. 37, p. 115: raport al ambasadorului Habsburgilor, Gerhard
Veltwyck, către Ferdinand I, din 9 octombrie şi 5 noiembrie 1546. O poziţie

Cum Suleyman nu dorea nimic în privinţa Indiei, nici regele

Portugaliei nu putea emite pretenţii, cu atât mai mult cu cât nu
stăpânea decât câteva castele şi acelea construite cu forţa 31 . Tot în
acelaşi sens pledează şi un document din 1547, care rezumă o discuţie
purtată între marele vizir, Rustem paşa, şi Justus de Argento, cel care
îl însoţise pe Gerhard Veltwyck în misiunea la Poartă. Potrivit acestui
text, sultanul poruncea „amiralilor” săi să păzească marea de
incursiuni şi să se abţină de la orice violenţă şi jaf, cei care refuzau să
se supună fiind ameninţaţi cu spânzurarea şi cu incendierea navelor 32 .
Chiar dacă Suleyman Magnificul nu a dezvoltat această idee a
păcii pe mare şi a foloaselor ce puteau decurge din ea pentru imperiu
în nici unul dintre documentele menţionate, se poate presupune că, în
viziunea sa, în ciuda pagubelor pe care le provocau navelor creştine,
acţiunile piraţilor afectau şi interesele Porţii pentru că privau vistieria
imperiului de importantele venituri obţinute din taxele vamale. În
plus, mulţi dintre reişi aveau o loialitate îndoielnică, acţionând de
multe ori pe cont propriu. În acest sens, situaţia celebrului Drogut-reis
este una cât se poate de relevantă şi departe de a fi singulară 33 .
asemănătoare se desprinde şi din corespondenţa lui Suleyman cu Senatul

veneţian din 1557. Deşi nu cunoaştem textul epistolei „Marelui Turc”,
scrisoarea Senatului conţine scuza că „marea este uriaşă şi asemănătoare unei
păduri”, expresie ce contrastează puternic cu dorinţa lui Suleyman pentru o
„mare liberă” şi ferită de pericole. Pentru comentariul scrisorii Senatului
veneţian v. O. Cristea, “Il mare e grande et come un boscho”. Veneţieni şi otomani în
Mediterana răsăriteană, sec. XV–XVI, în In memoriam profesor Radu Manolescu,
pp. 104-113.
31 Austro–Turcica, doc. 37, p. 115: „che quanto a lui [=Suleyman], como el non
desidera cosa alcuna d’India così non deve desiderar esso re di Portugallo, non havendo lui
altro in India si non alcuni castelleti fabricati per forza”.
32 Ibidem, doc. 56, p. 187: „Dixit item Bassa, principem suum ordinasse iam, ut
biremis seu fusta instruerentur et expediretur ad vocandum capitaneum Droguth et

Salarys, ut scilicet Droguth veniret Constantinopolim et Salarys remaneret pro
conservando mari illo libero ab incursionibus et ipse abstinerent a rapinis, et qui nollent
obedire, quod palo affigerentur et eorum navigia comburentur” [subl. n.].
33 Vezi de exemplu ceea ce spune acelaşi Malvezzi despre refuzul lui Drogut
de a se supune ordinelor kapudanului, ibidem, doc. 81, p. 241 (document din

14 aprilie 1548), doc. 84, p. 251 (20 mai 1548) sau doc. 85 (24 mai acelaşi
an), p. 255. Un caz asemănător, de la începutul secolului al XVI-lea, a fost
274 Ovidiu Cristea
Decizia sultanului cu privire la Şaban-reis pare să fi „îngheţat”

cazul pentru câteva luni. Cel puţin Malvezzi nu mai aminteşte nimic
despre acesta până într-un raport expediat lui Ferdinand I, la 21
octombrie 1548, când susţinea că emisarii Franţei erau cei care agitau
în continuare cazul şi că doreau să îi determine pe otomani să declare
război Veneţiei. Atmosfera trebuie să fi fost tensionată după cum
rezultă şi dintr-o discuţie purtată între bailul veneţian Alvise Renier şi
marele vizir Rustem paşa. La un moment dat, relatează emisarul lui
Ferdinand I, bailul a mărturisit că se îndoieşte de un anumit lucru, dar
că doreşte să păstreze tăcerea asupra acestuia. La insistenţele
demnitarului otoman, Renier a declarat că nu crede că Drogut va fi
prins şi că, dimpotrivă, va fi apărat şi ajutat de Divanul otoman. Nu
numai că piratul nu ar fi fost pedepsit în vreun fel, continua
reprezentantul Serenissimei, ci, din contră, urma să fie recompensat aşa
cum fusese cazul lui Salih-reis (etichetat în text drept „acel hoţ”) şi aşa
cum se încercase şi cu Şaban-reis despre care demnitarii otomani
pretindeau că era căpitan al sultanului în timp ce, în realitate, era doar
„un ladro levente, perfido et ribaldo, desobediente al Sig.or suo” 34 . În ciuda
caracterului tranşant al afirmaţiei, marele vizir s-a mulţumit să
respingă acuzaţiile, afirmând că Drogut va avea de suferit pentru
nesupunere şi că Şaban-reis a primit o pedeapsă bine-meritată.
Acest dialog este la rândul său surprinzător prin poziţia relativ
conciliantă a lui Rustem paşa, cunoscut şi temut pentru agresivitatea
sa în raporturile cu puterile creştine 35 . Foarte probabil, atitudinea
studiat de P. Brummett, op. cit., p. 99; analizând măsurile punitive luate de

autorităţile otomane în 1504 împotriva lui Kara Durmuş, autoarea ajunge la
concluzia că acestea nu au fost un semn de bunăvoinţă faţă de Veneţia, ci un
indiciu cât se poate de clar pentru toţi corsarii că nesupunerea faţă de sultan
se pedepseşte drastic.
35 În august 1550 Rustem paşa a dat următoarea replică solului polon care
venise să ceară daune pentru pagubele provocate regelui său foarte probabil
de tătari: „el Signor non è solita a dare, ma a recevere, et che s’el re de Polonia vol la
amicitia de Signor, che renda et refacia li danni; altramente che faria, che se ne pentiria”.
Cum emisarul polon a insistat spunând că suveranul său e un rege de seamă,
marele vizir „con quella sua rabiosa colera rispose che gran re – che gran re è schiavo del
Signor et se non se guarda el Signor lo mandara a pigliar esso con gli figli et moglie et farà
adoptată în timpul întrevederii acordate bailului a ţinut cont de faptul

că însuşi sultanul poruncise măsurile ce trebuiau luate împotriva
comandanţilor otomani care acţionau pe cont propriu şi că, în
momentul respectiv, atenţia Porţii era concentrată asupra soluţionării
conflictului cu Persia. Este de asemenea posibil ca acţiunile lui
Drogut să fi provocat iritarea sultanului şi a unor membri ai
Divanului, nu numai pentru că puneau în pericol negocierile cu
Habsburgii, dar şi pentru că piratul, deşi se angajase să se supună
ordinelor Porţii, se dovedise a fi dezobedient 36 . Acest fapt reiese
destul de limpede din tentativa lui Drogut de a reintra în graţiile
sultanului în primăvara anului 1549. Atunci corsarul a solicitat marelui
vizir să medieze pentru obţinerea iertării din partea lui Suleyman
Magnificul. Rustem paşa a răspuns că nu are de gând să stârnească
mânia împăratului cu o astfel de cerere. Acordarea iertării, explica
marele vizir, ar fi însemnat pentru Suleyman o dezonoare pentru că ar
fi dat dreptate puterilor creştine, care pretindeau că Poarta sprijină
războiul de cursă în fapte, deşi în vorbe pretindea contrariul. Singura
cale de reconciliere, continua demnitarul otoman, era ca Drogut să-i
despăgubească pe spanioli şi pe veneţieni pentru pagubele pricinuite
şi apoi putea fi luată în calcul şi reintrarea în serviciul sultanului 37 .
Nu este deci de mirare de ce, cu un an mai devreme, Poarta era
destul de iritată de acţiunile maritime care contraveneau obiectivului
de a menţine pacea cu Habsburgii şi cu Veneţia pe durata derulării
conflictului cu Tahmasp. Din acest motiv, fuseseră trimise porunci
stricte în toate porturile Imperiului Otoman, prin care se interzicea
acordarea de adăpost şi provizii pentru Drogut şi ai săi consideraţi a fi
„rebeli” faţă de Poartă 38 , iar marele vizir mărturisea lui Malvezzi că
tutti li Polacchi schiavi gitando el Regno de Polonia a focho et sangue”, v. Austro–

Turcica, doc. 189, p. 503.
36 Potrivit unor cuvinte ale lui Ibrahim paşa, menţionate într-o scrisoare a lui
Malvezzi către marele vizir Rustem paşa, „Drogut et li altri leventi non hanno fatto
tanto danno alla Cat.ca Ces.a M.tà del’Imperator nostro sig.re quanto che hanno dato
dispiacer el molestia al Sig.or Turcho”, v. Austro–Turcica, doc. 116, p. 332.
37 Ibidem, doc. 162, p. 432.
38 Ibidem, doc. 161, p. 430.
276 Ovidiu Cristea
singura recompensă pe care el, Rustem paşa, era dispus să o ofere lui
Drogut şi altora de felul lui era o lovitură de ciomag 39 .
Este semnificativ totuşi că, deşi în discuţia cu Renier a răspuns
reproşurilor referitoare la Drogut şi Şaban, Rustem paşa a evitat să
dea o explicaţie în privinţa lui Salih-reis, care fusese recompensat de
sultan pentru acţiunile întreprinse împotriva veneţienilor. Drept
urmare, Serenissima avea motive să rămână sceptică în privinţa
măsurilor punitive luate de partea otomană, cu atât mai mult cu cât
reproşurile formulate de Alvise Renier aveau în urmă o lungă istorie.
Soluţia propusă lui Ibrahim paşa pentru eliminarea răufăcătorilor – o
acţiune comună a navelor veneţiene, otomane şi spaniole conduse de
vice-regele Neapolelui – a fost privită, cum era de aşteptat, cu destule
rezerve de demnitarul otoman. Acesta a lăsat să se înţeleagă că nu
avea nimic împotriva unei acţiuni comune cu veneţienii, dar era mai
mult decât rezervat în privinţa cooperării cu spaniolii de teama
izbucnirii unor neînţelegeri care, în final, ar fi provocat pagube mai
mari decât cele produse de Drogut-reis şi ar fi putut duce la ruperea
păcii 40 .
În orice caz, povestea lui Şaban-reis nu a luat sfârşit în luna
octombrie. La 22 decembrie, Malvezzi nota că Rustem paşa dorea să
îi pedepsească pe veneţieni pentru moartea lui Şaban 41 . Este greu de
spus dacă această nouă turnură a întregii afaceri avea sau nu legătură
39 Ibidem, doc. 113/II, p. 327; publicat anterior în Eudoxiu de Hurmuzaki,
Documente privitoare la istoria românilor. vol. II/1, 1451-1575, cu portretul lui Iacob
Heraclid Despot voievod, Bucureşti, 1891, doc. CXXIX, p. 256.
40 Austro–Turcica, doc. 113/II, p. 328: „Rispose mi Soe Excell.tia che o faria questo,
cioè de fare che unitamente le sue galere insieme cum quelle delli sig.ri Venitiani
perseguitassero Drogut, ma che dubitava che puoi la M.tà del’imperatore Carlo non
pilliasse qualche gielosia et che per tale unione non si facesse qualche desordine tra Turchi
et Christiani onde puoi si attacasse magior garbollio di quello de Drogut et che la pace se
rumpesse”; cf. E. de Hurmuzaki, Documente, vol. II/1, p. 256. Această soluţie
îşi avea un precedent chiar într-o decizie a sultanului din 1547; atunci marele
vizir era împuternicit să transmită lui Justus de Argento propunerea unei
colaborări între navele spaniole şi cele otomane împotriva piraţilor (ibidem,
doc. 56, p. 187).
41 Textual „Să le tragă o curea pe spinare”: Austro–Turcica, doc. 142, p. 383:
„Rustan Bassa ha voluntà de tirar una coreggia giù per la schiena a detti sig.ri
Venitiani”.
cu revenirea sultanului din campania în Persia, Malvezzi notând că

Suleyman era sănătos, dar „molto malinconicho et assai vecchio et con poca
alegrezza del popolo per le cose le quale li sonno successe molto male in questa
guerra de Persia” 42 . Mai probabil însă, ostilitatea la adresa Veneţiei era
datorată instigărilor ambasadorului Franţei, d’Aramon care reuşise, se
pare, să convingă o parte a membrilor Divanului să rupă pacea cu
cetatea lagunelor.
În această conjunctură numele lui Şaban-reis a fost din nou
vehiculat, dar informaţiile transmise acum de Malvezzi sunt destul de
ambigue şi diferă în anumite aspecte de cele transmise anterior.
Astfel, cele două galere ale corsarului, pomenite în primele rapoarte
asupra cazului, erau reduse la o singură triremă, într-un raport din 31
ianuarie 1550. Se poate presupune că zvonurile care circulau afectau
în bună măsură calitatea ştirilor, raportul transmis lui Ferdinand I de
Habsburg precizând că nu era sigur dacă marele vizir chiar dorea să
declare război Veneţiei sau doar să obţină o sumă de bani, idee
completată de precizarea că otomanii doreau să pună mâna pe o
fortificaţie veneţiană construită în apropierea unor saline aparţinând
Imperiului Otoman 43 . Din ianuarie şi până în octombrie 1550, dată la
care Malvezzi menţionează pentru ultima dată numele lui Şaban-reis,
problema reapare de fiecare dată când este vorba de raporturile
veneţiano–otomane. Ambasadorul Habsburgilor nu mai oferă detalii
suplimentare, dar este semnificativă inserarea în depeşele sale a unei
epistole pe care sultanul a adresat-o Senatului veneţian. Scrisoarea
imperială adopta o poziţie radical, diferită de cea din 1548 când se
exprimase voinţa ca „el mare sia sicuro et comune a tutti gli amici”. În acest
document, emis la 5 iulie 1550, Suleyman cerea socoteală veneţienilor
pentru cele peste patruzeci de corăbii cu care ieşiseră în larg „et in
confini nostri”, dar şi pentru capturarea unor supuşi ai săi, transformaţi
în sclavi, a navelor şi mărfurilor lor. Dintre toţi aceştia, singurul
individualizat era Şaban-reis despre care sultanul afirma că fusese „mal
trattato”. Documentul mai degrabă complică decât limpezeşte
42Ibidem.
43Ibidem, doc. 147, p. 396; textul nu face nici cea mai vagă aluzie la regiunea
geografică în care s-ar fi aflat fortăreaţa, însă un document ulterior (ibidem,
doc. 161, p. 431) precizează că era vorba de castelul Parga din Epir.
278 Ovidiu Cristea
lucrurile; nu se face nici cea mai vagă menţiune a deciziei din 1548,
când sultanul poruncea pedepsirea corsarului otoman în
eventualitatea în care ar fi fost găsit vinovat, respectiv iertarea
veneţienilor, în cazul în care vina le-ar fi aparţinut. Tonul din 1550
este unul ultimativ şi nu se referă decât la capturarea lui Şaban, fără
nicio referire la daunele pe care acesta le provocase Veneţiei. Foarte
probabil această demonstraţie verbală de forţă a avut drept unic scop
intimidarea cercurilor conducătoare veneţiene, care se aflau pe
punctul de a trimite un ambasador la Constantinopol în persoana lui
Caterino Zeno 44 . Este plauzibil, în acest context, ca sultanul şi marele
vizir să fi apelat la această strategie de disuasiune pentru a impune
Veneţiei condiţiile Porţii. În acest context, cazul lui Şaban-reis, care se
afla în discuţie de doi ani de zile, a fost doar un pretext folosit de
partea otomană ca dovadă a lipsei de loialitate a Veneţiei pe timpul
desfăşurării campaniei din Persia. În cele din urmă, cazul s-a stins fără
a afla din documentele redactate de Malvezzi amănunte despre felul
în care s-a rezolvat litigiul. Reprezentantul Habsburgilor lasă să se
înţeleagă că bailul Alvise Renier a fost cel care a reuşit să
detensioneze relaţiile dintre Veneţia şi Poartă.
În fapt, cazul lui Şaban-reis constituie doar un exemplu dintre
sutele de situaţii de acest gen întâlnite în Mediterana secolului al XVI-
lea. În condiţiile unui comerţ încă înfloritor, războiul de cursă a
cunoscut o dezvoltare fără precedent antrenând, de o parte şi de alta,
lovituri şi contra-lovituri. Soarta lui Şaban-reis au împărtăşit-o atâţia
alţi căpitani de vas otomani sau creştini, unii dintre aceştia suferind
chiar o soartă şi mai crudă. Aşa ar fi fost cazul unui oarecare catalan
Miguel Herrera sau Miguel Zuniga care, capturat de flota otomană, a
fost trimis în lanţuri la galere. Ar fi fost mai bine pentru el, era de
părere Malvezzi, să fi fost spânzurat, decât să fie trimis pentru toată
viaţa la galere 45 .
44 A fost ales în februarie 1550, misiunea sa principală fiind cea de a adresa

felicitări sultanului pentru victoria din Persia v. M. P. Pedani, op. cit., p. 24.
45 Austro–Turcica, doc. 147, p. 397: „Perché se fusse stato appichato, fuora mancho
male per esso che ritrovarse nel loco dove che se ritrova et stara in vita sua”; un alt
document, din aprilie 1550 (ibidem, doc. 159, p. 427) menţiona că „Michele
de Erera” era în lanţuri pe o banchetă de pe galera lui Salih-reis, că din cauza
Dincolo de aceste destine individuale, câteodată eroice, alteori

tragice, episodul lui Şaban-reis pe care l-am adus în discuţie ni se pare
semnificativ prin prisma concepţiei otomane a „mării libere”. Chiar
dacă această idee apare doar superficial exprimată în anumite
momente, chiar dacă trebuie să ţinem cont de încărcătura retorică
inevitabilă, ea este totuşi sugestivă pentru a nuanţa concepţia
otomanilor despre stăpânirea mărilor. Dacă este adevărat că sultanii i-
au încurajat pe corsari şi războiul de cursă, este la fel de adevărat
faptul că au perceput la justa dimensiune beneficiile pe care imperiul
le putea obţine din comerţul cu „necredincioşii”.
frigului şi a condiţiilor vitrege îşi pierduse picioarele şi că cu greu mai putea

fi numit om.
280 Ovidiu Cristea
PIRATE OR REYS? A DILEMMA IN THE VENETIAN–OTTOMAN

RELATIONS IN THE EASTERN MEDITERRANEAN DURING THE FIRST
HALF OF THE 16th CENTURY
(Abstract)
The emergence of the Ottoman Empire as a world power during the

reign of Selim the Grim and Suleyman the Magnificent was followed by the
rising force of the Ottoman fleet in the Mediterranean. Though the empire
was able to build and to equip a large number of vessels, much of its
maritime strength relied on the corsairs’ flotillas. They sometimes operated
like independent forces, sometimes under the kapudan pasha’s command,
but, in any case, enjoyed the status of being the Porte’s subjects and,
consequently, the sultan’s protection.
The case analyzed in the present paper is almost an exception. One
of these sea wolves – Şaban-reis – was captured and executed by the
Venetians in 1548. At that time, the event could have been perceived as a
hostile gesture towards the sultan, thus risking to give a serious blow to the
Venetian-Ottoman relations. Despite the gravity of the situation and the
interference of the French ambassador, who tried to convince the members
of the Divan to open war against Venice, finally – after two years of
negotiations – the whole affair had no serious consequences. This
conclusion can be explained, on one hand, by the Ottoman struggles both in
Europe (the Habsburgs) and Asia (Safavid Persia) and, on the other hand, by
the aim of Suleyman the Magnificent that the Mediterranean Sea should be
“opened to all merchants”. Besides the rhetoric of the expression, the
sultan’s words suggest the negative impact of war and piracy upon the
maritime trade which, ultimately, affected the empire’s incomes. So, as
Palmira Brummett pointed out, “control of commerce […] was a
prerequisite as well as an effect of the Ottoman conquest” 46 .
46 P. Brummett, op. cit., p. 8.

INDICE
A Alba Iulia, 35, 36, 37, 38, 40, 52,

Abram, evreu, 40 53, 58, 59
Abramo (Avram), Emanuel, 144 Albania, 51, 140, 145
Adam, Dimitrie, 140 Albul din Câmpulung, 80
Adano, 241 Aldea din Câmpulung, 79
Aetos, 250 Alecse, clucer, 191
Ag(h)ios Andreas, 241 Alexandria, patriarhie, 99
Ag(h)ios Klimis, 255 Alexandru Aldea, 71
Ag(h)ios Pantes, 255 Alexandru Coconul, 68
Agafia, 118, 122 Alexandru Iliaş, 104
Agapia, 102, 104 Alexandru Lăpuşneanu, 46
Agathopoli, 226, 235, 261 Alexandru Movilă, 110
Aggisi (Langissi/Langusi), 247 Alexi, Ghinea, 55
Aghia Anna, 240, 242, 247, 248 Alfeta, 237, 255
Aghios Gheorghios, 230, 238, Alger, 270
240, 258 Alikais, 236, 238
Aghios Ioannis, 235, 237, 260 Alikes, 237
Aghios Isidoros, 255 Aliki, 255
Aghios Kirykos, 260 Alli, 247
Aghios Minas, 241 Alousta, 254
Aghios Stefanos, 234 Alvise, negustor grec din Polonia,
Aghios Theodoros, 237, 249 129, 130, 132, 142
Aghios Thomas, 239 Amastros (Amastris), 225, 238,
Aghios Vasileios, 249 240, 244, 245, 260
Aghios Vasilis, 239 Amisos, 247, 248
Aghious Saranta, 229, 242 Anapa, 226, 253
Agia, 255 Anchialos, 106, 230, 231, 235,
Agripoli, 238 260
Ahelo, 260 Ancona, 36, 50, 127, 131, 136,
Ahili, 242 145
Ahilos, 235 Andre(i), negustor, 23
Aiud, 35, 41, 43, 49 Andreescu, Ştefan, 231, 232
Ak, 240 Andrei din Câmpulung, 80
Andrei din Varna, 51
282 Indice
Andreka (Andreica), negustor, 24 Asteo, 143

Angelini da Campi, Antonio, 152 Astraviki (Astravikis), 225, 243,
Angerer, Ioan George, 185 258
Anghel, negustor, 56 Athanata, 260
Anglia, 224 Athina, 251
Antigropoli, 256 Athlivon, 254
Antim, arhimandrit, 212 Ausilia, Giovanni Maria, 157,
Anton Neamţul, 156 159, 160, 161, 164
Antonie vodă din Popeşti, 84 Austria, 49, 58
Antonio din Veneţia, negustor, Avgaza, 239
51 Avlita, 255
Apideas, 237, 256
Apolloni da Veglia, Simone, 162 B
Arad, 49 Bacău, 150, 152, 153, 155, 162,
Arakleia (Araklia), 225, 233 164
Arboraşul, Gheorghe, 39 Bacîru, Livia, 58, 59
Ardeal (a se vedea Transilvania), Badea (Badiu) din Câmpulung, 81
36, 64 Bahlui, râu, 102
Argeş, judeţ, 169, 170, 171, 172, Baia Mare, 54, 55, 56
174, 178, 183, 184, 185, 187, Baia, 150, 151
188, 194, 205 Bakia, 242
Argeş, râu, 171, 181 Bakiro, 240
Arghiros, 235, 240, 241 Balagora, Dyma, 114
Argyros, 225 Balastra, 238
Arhanghelos, 235 Balcani (a se vedea Peninsula
Arhavi, 251 Balcanică), 127, 131, 136, 138,
Armiro (Armyro/Armiros), 240, 141
242, 248 Baldeschi, Federico, 151
Aroukanon, 247 Ballati da Cortona, Benedetto,
Arsenie, fiul slugerului Neacşu 150
din Piteşti, 181 Bandini, Marco, 148, 149, 155,
Arszen (Arsene), negustor, 22 160, 162
Arventi, Laurentio, 54 Banghia, 242
Asermizi, 242 Bangropoli, 237
Asia Mică, 35 Barbareses, 237
Aspa, 236 Barbarossa, corsar, 266, 270
Aspera (Asprea/Aspra), 225, 236, Barbu zis Bărbuceanu, fiul
258 adoptiv al lui Martin Buliga,
Asprokastron (a se vedea Cetatea 173, 174, 176, 178, 180, 183,
Albă), 221, 225, 262, 257, 258 199, 203, 205
Asprozikhian, 252 Barnovschi, mănăstire, 111
Indice 283
Barnovschi, Toader Dumitru, 91 Bogos, armean din Suceava, 55

Barthelmysz, Hans, 22 Bohasi, 239
Basarab cel Tânăr, 27 Bokowiczy, familia, 38
Basarabi, dinastie, 93 Bosfor, strâmtoare, 238, 253
Bascov, 170, 183, 205 Bosforul Cimerian, 226, 253
Basel, 66 Bossi da Milano, Giovanni
Basilikos Heraklides, Iacob Francesco, 158
(Despot vodă), 46 Bouzo, 239
Báthory, Cristofor, 40 Bran, 14
Báthory, Sigismund, 37, 38, 53, Braşov, 13, 14, 15, 17, 18, 19, 20,
54 22, 25, 29, 31, 34, 35, 36, 37,
Báthory, Ştefan, 38, 40, 42, 43, 59 38, 39, 40, 41, 42, 44, 45, 51,
Batiu, 182 53, 54, 55, 56, 58, 59, 65, 66,
Battista del Monte, Giovanni, 69, 71, 72, 73, 74, 81, 85, 87,
149, 152, 162 88
Bazar, 239 Braude, Benjamin, 29
Bazin, Lucas, 49 Brăila, 19, 23, 30, 42, 57
Băjescu, Mareş, 83 Brăiloiu, Cornea, 212
Băjeşti–Muscel, 83 Brăiloiu, familia, 209, 212, 214
Bărbat, negustor braşovean, 74 Brunacci da Cremona, Antonio,
Bărcuţă, Giovanni Battista (Ioan 162
Baptista), 148, 152, 167 Brusa, 241
Bărcuţă, Gligoraş, 156 Bruxelles, 261
Bărcuţă, Ianoş, 156 Bucovina, 34
Benckner, Paul, 86 Bucşanu (Merişanu), Constantin,
Berindei, Badea, 173 173, 205
Berindei, Ilinca (călugărită Irina), Bucşanu (Merişanu), Staico, 173
173 Bucşănescu, Iordache, 181
Bethlen, Gabriel, 36 Bucşănescu, Mihai, 201
Bevilacqua, Luigi, 153, 154, 167 Bucureşti, 39, 40, 42, 44, 45, 46,
Biblioteca Academiei Române – 47, 48, 50, 51, 53, 54, 59, 127,
Bucureşti, 172 129, 134, 139, 169, 171, 173,
Biblioteca Muzeului Judeţean 180, 182, 183, 185, 186, 187,
Argeş din Piteşti, 172, 184 188, 189, 191, 192, 195, 201
Bisericani, 111 Buczacz, 110, 111
Bistriţa, 34, 35, 37, 41, 55, 56 Buda, 33
Bithinya (Bitinia), 231 Buda, negustor, 72, 87
Blaj, 71, 74 Budeasa, 202
Blandrata (Biandrata), Giorgio, Buhăeşti, 111
52, 53 Buliga, Coruia, 171
Boczkowyth, Vincenţiu, 38 Buliga, Costandin Matei, 171
284 Indice
Buliga, Despa, 173, 178, 201, Campagnano, Girolamo, 136,

202, 203 137
Buliga, Dumitru, 171 Cantacuzino Măgureanu, Şerban,
Buliga, Elena, 172, 174 138, 139
Buliga, familia, 171, 174, 175 Cantacuzino Şeytanoğlu, Mihai,
Buliga, Lupu, 171 96, 106, 107, 119, 122
Buliga, Martin, 169, 170, 171, Cantacuzino, Andronic, 119, 122
172, 173, 174, 175, 176, 177, Cantacuzino, Dimitrie, 106
178, 179, 180, 181, 182, 183, Cantacuzino, familia, 106, 107,
184, 185, 186, 187, 188, 189, 119
190, 191, 192, 193, 194, 195, Cantacuzino, Iane, 101
196, 197, 198, 199, 200, 201, Cantacuzino, Iordache, 108, 119,
202, 203, 205 122
Buliga, Neacşa, 173, 178, 201, Cantacuzino, Matei, 191
202, 203 Cantacuzino, Mihai, 96, 106, 107,
Buliga, Pătru, 172, 173, 174, 178, 108, 119, 114, 122
180, 184, 205 Cantacuzino, Ştefan vodă, 84
Buliga, Safta, 187 Cantacuzino, Toma, 101, 118,
Buliga, schit, 170, 174, 178, 183, 119, 122
185, 187, 188, 189, 190, 191, Cappello, Giovanni, 129, 130,
193, 194, 195, 199, 201, 202, 131
203, 204, 205 Caragiani, Nicolae (Karaiannis,
Buliga, Sima, 173, 174, 175 Nikolaos), 138, 139, 142
Buliga, Simion, 171 Caraman, Nicolae, 41, 42, 43
Buligeanul, Nica Partenie, Caransebeş, 35, 41, 42, 45, 49
egumen, 170, 178 Cardi, Romualdo, 156, 158, 159,
Buligoasa, hotar, 171, 181 166, 167
Buonvisi, Francesco, 152 Carpaţi, 27, 35, 147, 149
Burdea, 183, 199 Casa de Austria, 128
Burdugan, fratele lui Ciudin Catrina, soţia lui Stepan logofăt,
vistiernicel, 104 181
Busta, negustor, 22 Cavaco (Kavacos), familia, 55
Butculescu, Dimitrie, 172, 185 Cavaco (Kavacos), Filip, 55
Cavalli, Marino, 47
C Câineni, 25, 35
Caffa (Kafa/Kafas), 225, 226, Călineşti–Muscel, 83
230, 238, 246, 254 Călugăra, 165
Caliacra, 225, 228, 236, 259 Câmpulung Muscel, 22, 23, 63,
Calvi, franciscan conventual, 165 64, 65, 66, 67, 68, 69, 70, 71,
Cameniţa, 95, 109 72, 73, 74, 75, 81, 82, 83, 84,
85, 86, 87, 88
Indice 285
Cârstea, ginerele călugăriţei Conegliano, Giuseppe (Josef),

Chilsiia, 181 143, 144
Cârstea, negustor, 23 Conegliano, Isac, 143, 144
Cârstina, mama Mariei, soţia lui Conegliano, Leon, 143
Dumitrache Chiriţă Conegliano, oraş, 143
Paleologul, 109 Congregaţia “De Propaganda
Celebi, Constantin, 118, 119 Fide”, 147, 148, 149, 150, 151,
Celebi, Curt, 10, 118 152, 153, 154, 155, 162
Celebi, Iacob, 162 Constantin Brâncoveanu, 66,
Celebi, Perachi, 118 139, 173
Cembalo, 226, 237, 255 Constantin Grecul, 83
Cenad, 49 Constantinopol (a se vedea
Cereşnovăţ, 98 Istanbul), 36, 54, 58, 59, 96,
Cernovodeanu, Paul, 11 97, 99, 105, 112, 129, 131,
Cetatea Albă, 225, 231, 232, 258, 132, 133, 134, 136, 137, 142,
260 143, 225, 234, 242, 243, 244,
Chazelles, Elias, 136, 137 257, 261, 267, 268, 278
Chazelles, Gaşpar, 136, 137 Constanţa, 221, 227, 228, 236,
Chilia, 221, 222, 231, 242, 262 259
Chilsiia, călugăriţă, 182 Contarini, Alvise, 132
Chios, 55 Copou, 158, 159, 160, 163
Chirisonda, 225 Cornul lui Sas, 89, 96
Chişinău, 151 Costa Petru, 207, 208, 210, 211,
Chrisso, Ianaki, 114, 116 213, 214
Cibo, Odoardo, 162 Costa Teodor, 140
Cicanci, Olga, 11 Costin, familia, 165
Cicogna, Francesco, 47, 49 Costin, Miron, 89
Ciovârnişani, 171 Costin, Velicico, 162
Ciripcăuţi, 104 Cotnari, 116, 148, 152
Ciudin, vistiernicel, 104 Cottoni, companie comercială,
Ciumescu, Matei, 202 139, 140
Ciure, Florina, 11 Cozia, mănăstire, 188, 189
Cluj, 33, 34, 35, 37, 41, 44, 45, 46, Cozzi, Dima, 139
49, 50, 58, 59 Cozzi, Hagi Marcu, 139
Coiliciu, fratele lui Ciudin Cracovia, 38, 54, 56
vistiernicel, 104 Craiova, 35
Colţu Ungheni, 183 Crimeea, 106, 114, 123, 231
Coman, negustor braşovean, 74 Croaţia, 50
Comăneanu, Radu, 191 Crusius, Martin, 7
Conegliano, Asteo, 143, 144 Cucu, Marin, 181
Conegliano, Gad, 143, 144 Cüneyt bey, 227
286 Indice
Cujbă, Dumitraşco, 118 Dimitrie, negustor, 51

Cujbă, Ionaşcu, 118 Dinga, 101
Curzola, Giovanni, 59 Diopoli, 240
Dipopotamo, 243
D Doboş, Vasile, 158
Dafnonta, 250 Dobromir, negustor, 74, 87
Dalché, Patrick Gautier, 221, Dollert, Georg, 25
223, 228, 262 Dragoslave, 53
Dalia, 182 Drăcşani, 110
Dalmaţia, 49, 51 Drăguşin, fiul călugăriţei Chilsiia,
Dan din Câmpulung, 76 181
Dan, Mihail, 15, 19, 24 Dri, 248
Dangos, 241 Drogut-reis, 266, 272, 273, 276
Daniel, egumenul mănăstiri Duca, Gheorghe, 152
Râncăciov, 177, 178, 190, 197, Duca, Iannis, 139, 142
199, 202 Dudescu, Ştefan, 191
Daniel, fiul lui Salomon, 132, 145 Dumbrăveni, 37
Daphnousia (Dafnousia), 226, Dumitru din Albeşti, 193
243, 244 Dumitru din Câmpulung, 79
Dardania, 241 Dumitru din Râmnic, 39
Dargo, 233 Dunărea, 18, 59, 228, 225, 231,
Dăieni, 92 242
Dâmboviţa, 67 Duo Kastelia, 229, 240
de Argento, Justus, 273, 276 Durazzo, 138, 140, 141, 145
de Via, Antonio, 129, 130 Dymitro (Dumitru), negustor, 22,
de’ Francisci, Giuseppe, 48, 49 23
Dealul Copoului (a se vedea Dymo, Michel, 114
Copou), 99, 117
Dealul Şorogari, 105, 117, 118 E
Dedu, Statie, 140 Elafopidima, 254
Delatte, Armand, 222, 223, 224, Elaias (Eleas), 260
232, 242, 261, 262 Elisos, 257
Demény, Lidia, 11 Elye, Radul (Ilie, Radu), negustor,
Diaskelo, 241 22, 23
Diasoni, 249 Embey, 55
Dighinou, 241 Emo, Angelo, 143
Dihala, 247 Emona, 232
Dima, negustor, 55 Epir, 98
Dimache, Răducan, 203 Esztelnek, 154
Dimancea, Răducan, 177, 192, Europa Occidentală, 10, 128, 139
193, 197, 200, 201
Indice 287
Europa, 10, 13, 16, 30, 66, 67, Galaţi, 149, 151, 154, 155, 157,
169, 207 162, 165
Gallicciuoli din Brescia,
F Gianbattista, 48
Fadisa, 240 Gallipoli (Kalipoli), 225, 233,
Falkonerais, 236 240, 241
Fanar (Fanaro/Fanari), 229, 235, Gatzori, 237
237, 255, 258 Gazari, 244
Farnazia, 225, 235, 240 Gazi Giray, 92
Fasios, 251 Gazor, 237
Faso, 239, 251 Genova, 227, 233
Fatisas, 248, 249 Georg, negustor, 22
Făgărăşanu, Gheorghe Petru, 85 Gereog, Abraham, 43
Fărăoani, 153, 164 Gereog, Andrei, 43
Felice, negustor, 51 Gereog, Ioan, 42
Felin, 95 Gereog, Ştefan, 55
Felmer, Iacob, 40 Gereog, Toma, 42
Felmer, Sebastian, 40 Gereog, Wolfgang, 42
Femianus, 71 Germania, 47, 49, 58
Ferdinand I, 272, 274, 277 Ghekas, negustor, 39
Fidonisi, 225, 236, 258 Ghenadie, proegumen al
Fidonisic, 235 Mănăstirii Cozia, 188, 189
Filitti, Ioan C., 89, 105, 106, 112, Gheorghe Ştefan, 102, 104, 118
113, 114 Gheorghe, fiul lui Constantin,
Fiordelize, 236 negustor, 140
Florea din Câmpulung, 79 Gheorghe, Simion, 140
Florescu, Costandin, 182 Gherakofala, 257
Foumaghi, 238 Gheraprimo, 229, 239, 240
Fournitzia, 247 Gherghe, negustor, 83
Francesco, florentinul, 51 Gherghina din Câmpulung, 78
Francesi, Giovanni, 54 Gherghiţa, 22, 23
Franţa, 274, 277 Ghiada, 226, 235, 261
Fronius, Marcus, 86 Ghica, Gheorghe, 97
Fronius, Mathias, 40 Ghica, Grigore al II-lea, 143
Frontali, Giovanni Bartolomeo, Ghica, Grigore, 178
164 Ghica, Matei, 201
Ghinea, negustor, 26, 56
G Ghyro, 234
Gaikos, fiul lui Gherghin, 39 Gibraltar, 224
Galata, 234, 236 Gilliatti, Marco, 38
Giontoli, Marc Antonio, 165
288 Indice
Giorgini, Antonio, 165 Halita, 254

Giorgio, Constantin, 139, 142 Halki, 241
Giorgio, negustor, 140 Hamza, Hağği, 132, 145
Glarostasi, 253 Hanciu, 55
Glossida, 225, 256, 258, 259 Hartha (Herţa?) din Târgovişte,
Godolić, Serafim, 37 negustor, 25
Goldenberg, Samuel, 11, 14, 15, Hasan Bey, 132
19, 23, 24, 25, 28 Hass, Valentin, 26
Golia, mănăstire, 98, 102, 103, Haţeg, 35
104, 105, 108, 110, 117, 118 Hăjdeiani, 101
Gorgona, 242 Hegyes, Andreas, 86
Gorgotza, 222, 248, 262 Herrera, Miguel, 278
Gotzes, 237 Hersona, 255
Gourzouviei, 255 Hiakon, 252
Grama, Scarlat, 10 Hili, 242, 243, 245
Graţiani, Gaşpar, 102, 110, 111 Hilia Mila, 233
Graziani, Anton Maria, 46 Hisi, 253
Grego, 233 Horilcani, 92
Greissing, Cirill, 40 Horváth, Ioan, 38
Griga, 101 Hotchin, Cristea, 55
Grillo, Giovanni Antonio, 129, Hotin, 109
130 Hrisomiso, 242
Grisoni, familia, 53 Hristea, logofăt, 180, 190, 191
Grisoni, Giacomo, 53 Hrizea, preot, 68
Grisoni, Pietro, 52 Hüssein ağa, 84
Gropa, 239 Huşi, 153, 159, 163, 164
Grosea, 236, 237
Groseo, 241 I
Grospera (Grosperas), 238, 239 Ian(n)is, negustor, 41
Gross, Grigore, 152 Ianache, vătaf, 199
Grozăveştii de Sus, 100 Ianakie de la Nicopole, negustor,
Grozeşti, 164 51
Guai, Fausto, 53 Iane din Câmpulung, negustor,
Guria, 91 77
Gyna (Ghinea) cel Mare, Iane, negustor, 51
negustor, 39 Iani, negustor, 55
Gyros (Gros), negustor, 239 Ianuş sasul, 156
Iaşi, 89, 92, 94, 97, 98, 99, 102,
H 105, 108, 109, 110, 112, 113,
Hagi Ianuş, 208, 209, 210, 211, 114, 117, 118, 119, 121, 127,
212, 214 129, 130, 148, 149, 151, 152,
Indice 289
155, 156, 157, 158, 159, 161, Johanes de Colosswar, 59

162, 163, 164, 165, 166, 167 Jszar (Isar), negustor, 22
Ibrahim paşa, 268, 269, 270, 275, Jugur–Muscel, 84
276 Jwan (Ivan), negustor, 22, 23
Ieron, 250, 251, 252
Ierosmoli, Georgius, 114 K
Iliaş ungurul, 158 Kakari, 239, 252
Imperiul Otoman, 10, 14, 16, 25, Kakavarso, 254
29, 75, 133, 142, 275, 277 Kalamata, 237
India, 273 Kalena, 247
Inopoli, 245 Kalippon, 247
Inpi, 244 Kalippos, 247
Insula Păsărilor, 256 Kalo Limena, 256
Insula Rosa, 231, 237 Kalolimno, 234, 239, 241
Insula Şerpilor, 225 Kalos Limenos, 252
Ioan (Iancu) de Hunedoara, 71 Kanistro, 239
Ioan (Iene/Yani), negustor, 43 Kapedi, 238
Ioan de Câmpulung, 71 Kapeliti, 241
Ioan din Caransebeş, 42 Kaprera, 238
Ioan Zaraful, 140 Karabis, 245
Ioan, fiul lui Gaşpar, 71 Karbi, 243
Ion Cojocaru, 190 Karbona, 236
Iordache de Budeasa, căpitan, Karlowitz, 138
202 Karmpatia, 239
Iordache, pietrar, 157 Karousa, 247
Iorga, Nicolae, 11, 89, 94, 95, 96, Karoze, 240
97, 99, 107, 108, 110, 112, Karpi, 240
113, 114, 116 Kartzi, 253
Iosipescu, Sergiu, 232, 260 Kastitzi, 242
Iris, 247 Kastritzi, 242
Irlanda, 224 Kataratos
Isar, negustor, 40 (Lozinschi/Lozonschi),
Istanbul, 270 Gheorghe, 95, 109, 123
Italia, 46, 52, 57, 59 Katavoria, 238
Iuliano, Toma, medelnicer, 191 Katritzi, 236
Kaukano, 243
J Kavalari, 241
Jane (Iane, Iannis), negustor, 23 Kavalier, 225, 226, 238
Jeavrea, Lupu, 101 Kavelari, 253
Jibla, 188 Kayiakara, 236
Jijia, 96, 102, 111 Kazi, 239
290 Indice
Kemal-reis (Camalli), 266 Lambiros, 248

Kerasounta, 238, 239, 249 Lampsis, 241
Kerataritza, 257 Landrimia, 242
Kerci, 253 Lango, 225, 233
Kerestel, armean, negustor, 55 Lapsakos, 241
Kerkiniti, 255 Lartaki, 241
Kessarian, 248 Lazăr, Gheorghe, 11
Kieta, 241 Lazopotamon, 251, 252
Kinoli, 229, 240, 245, 246 Lecha, Sava, 139
Kircos, Zaharia, 55 Lehr, Lia, 11
Kiros, Duca, 139 Leipzig, 34
Kiros, Giorgio, 139 Lemanou, 235
Kiros, Nikos, 139 Lemonia, 240
Kofinon, 244 Lena, 229, 238, 242
Kokais, 225, 235, 238 Leona, 239, 249, 240
Kokino Fanari, 229, 231, 237 Leondari, 241
Kolante, 236 Leopandi, 241
Kolfizi, 240 Lepti, 246
Koligo, 233 Lerescu, Şerban, 201
Konda (Coandă), negustor, 26, Lerio, 227, 240
27, 28, 29, 30, 31, 56 Lescalopier, Pierre, 53
Konga, 239 Leţ (Lécfalva), 41
Kordilis, 250 Levant, 13, 17, 133, 134, 143
Korecki, Samuil, 110 Licostomo (Chilia), 221, 225,
Koumano, 238 231, 235, 236, 242, 257, 258,
Koumpo, 239 262
Kouna, 253 Likou, 237
Koupa, 239, 252 Lilopotamo, 238
Kouperi, 253 Limidari, Bano, 114
Kretschmer, K., 222, 224 Limnia, 248
Krio Nero, 252 Liov (Lwów), 36, 98, 109, 114,
Kromnan, 245 128
Kyperikon, 253 Lipotimo, 239
Kyrste (Cârstea), negustor, 22, 23 Lipova, 37
Kytores, 245 Lisa, Giacinto, 155, 156, 157,
158, 163, 166, 167
L Liviopoli, 222, 250, 262
Ladislaus Pribeg, 43 Logoghenta, 240
Lagousta, 240 Londas, 239
Laiotă Basarab, 74 Longotsch (Lungoci), negustor,
Lali, 240 22, 23
Indice 291
Louraki, 238 Maria Kataratos (Lozonschi),

Louzi, 237 soţia lui Dumitraşcu Chiriţă
Lovato, 239 Paleologul, 90, 98, 105, 106,
Lozna, 109 109, 111, 112, 116, 119, 120,
Lozonschi, Vasile, 95, 96 123
Ludovicus Italus, 37 Maria, văduva raguzanului
Lutsch, Janes (Jorg), 25 Alfonso, 38
Lyssibona, Gerhard, 54 Marin din Câmpulung, 79
Marino, negustor, 39
M Martelatzo, 242
Madariko, 256 Martellini, Pietro, 51
Madrelli, Francesco Maria, 156, Martin Blănarul, 157
163 Martinoni, Nicolò, 49
Maito, 233 Masipa, 252
Malathra, 227, 261 Maslev, Stoian, 18, 23
Malvezzi, Giovanni Maria, 266, Matei Basarab, 68, 129, 132
267, 268, 269, 270, 271, 272, Matei, fiul lui Neacşu slugerul,
273, 274, 275, 276, 277, 278 181
Manciu, Gheorghe Diniu, 85 Matei, mitropolitul Mirelor
Mandraha, 253 Lichiei, 97
Manea din Câmpulung, 76 Matrika, 239
Mangalia, 228, 236, 259 Maurokastro (Moncastro, Cetatea
Manoil, Simotos, 114 Albă), 221, 232, 236, 260, 262
Manole Grecul, 156 Mavro Molo, 236
Manole, Costa, 140 Mavro Nero, 257
Manolescu, Radu, 11, 64, 72, 73 Mavrocordat, Constantin, 86,
Manta Grecul, 83 143, 164
Manu, Apostol, 139 Mavroidi, Nikos, 139, 140, 142
Manu, negustor, 140 Mavros Lakkos, 239, 252
Manzi, Francescantonio, 155, Mavrozikhian, 252
156, 157, 158, 159, 160, 161, Maximilian de Habsburg,
163, 164, 166, 167 arhiduce, 48
Mapa, 239 Mazou, 248
Marcianopol, 148, 149, 162 Mazza, Gaspare, 54
Marea Adriatică, 34 Mârţu, Flaminiu, 64, 67, 69
Marea Azov, 224, 230 Mediaş, 40
Marea Marmara, 225, 233, 241 Mediterana, 224, 230, 265, 266,
Marea Neagră, 224, 230 267, 269, 273, 278
Marescotti, Giuseppe, 151 Mega Onoma, 254
Margapezi, 238 Mega Potimo, 239
Mega Rema, 255
292 Indice
Mehmed I, 227 55, 56, 60, 89, 90, 91, 92, 93,
Mehmet, Hağği, 132 94, 96, 98, 99, 102, 105, 108,
Menkrilias, 251 109, 110, 111, 112, 113, 114,
Merişanu (Bucşanu), Aniţa, soţia 116, 117, 118, 120, 127, 128,
lui Martin Buliga, 173, 178, 129, 130, 131, 133, 134, 136,
184, 188, 197, 198, 201, 202, 138, 139, 140, 143, 144, 147,
203, 205 148, 149, 150, 151, 153, 155,
Merişanu, Barbu, 173, 205 156, 159, 161, 164, 165, 166
Merişanu, Iordache, 182 Moldovo, N. N., 156
Merişanu, Nica, postelnic, 173, Morosini, Alessandro, 53, 59
191, Morosino, Antonio, postăvar, 39
Merişanu, Tudor, 173 Moudania, 241, 242
Mesada, 255 Mouskiani, 245
Mesembria, 230, 233, 235, 260 Movilă, Constantin, 90, 94, 95,
Metodie, egumen, 182 101, 104, 107, 109, 123
Miceşti, moşie, 181 Movilă, Elisabeta doamna, 95,
Mideia, 249 109, 119, 123
Mihai din Constantinopol, Movilă, familia, 89, 90, 92, 95, 96,
negustor, 51 99, 103, 110, 111, 114, 117,
Mihai Viteazul, 41, 92, 93, 100, 119, 120
121, 123 Movilă, Gavril, 83
Mihail din Nicopole, 40 Movilă, Ieremia, 89, 96, 90, 92,
Mihail, fiul lui Alvise, negustor, 93, 102, 105, 109, 110, 113,
129, 130 116, 119, 122
Mihay (Myhay/Mihai), negustor, Movilă, Marghita doamna, 94
22, 24 Movilă, Maria, 95
Mihoci Latineţul, raguzan, 41 Movilă, Mihail, 93, 123
Milea arbănaş, 84 Movilă, Moise, 111
Milea grecul, 84 Movilă, Simion, 90, 92, 93, 100,
Mircea, croitor din Câmpulung, 111, 123
84 Movileni, 110
Miroslava, 159, 160 Münster, Sebastian, 66
Mitilene, 242 Muntele Athos, 98
Mitrea din Hotărani, 100 Muntenia (a se vedea Ţara
Mitrofan, episcop al Romanului, Românească), 9, 91, 134
95 Murad al II-lea, 227, 228, 233
Mocenigo, Alvise, 142 Murano, 59
Moise, evreu, 51 Murgescu, Bogdan, 11
Moise, negustor, 51 Murgescu, Costin, 11
Moldova, 9, 10, 34, 36, 41, 42, 43, Mustachi, Ghinea, 68
44, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 54,
Indice 293
N Nychole (Nicola), negustor, 22

Nan, 91 Nyro, Ioan, negustor, 48
Napolitano, Antonio, 157
Nasi, 240 O
Neacşa, 173, 179, 202, 204 Oceanul Indian, 272
Neacşu, diacon, 196 Odobescu, Alexandru, 174, 186
Neaga, 100 Oineon, 248
Neagoe Basarab, 74 Olt, râu, 34
Neagoe, Claudiu, 28 Oltenia, 34, 143, 207, 209
Neamţ, 90, 123 Oprea din Câmpulung, 78
Necula din Piteşti, fiul diaconului Orăştie, 35
Zaharia, 182 Orhei, 99, 101
Neculai, Costandin, 191 Orientul Apropiat, 34, 56, 141
Negeşti–Muscel, 83 Orientul Îndepărtat, 13
Negovani, 181 Oriopatamo, 260
Negropina, 237
Negrul, negustor, 56 P
Nemona, 235, 260 Pagonerais, 241
Neofit, călugăr, 183, 196 Pagouropoli, 254, 255
Neofit, mitropolitul Pakucs–Willcocks, Mária, 11
Ungrovlahiei, 182, 201 Palamidas, 249
Niada, 226, 235, 261 Palavra, Dima, 55
Nica Grecul, 82 Paleologul, Alexandru, 93, 113
Nica, negustor, 55 Paleologul, Constantin
Nicanor, mitropolitul Moldovei, Sguromali, 112, 114
102, 103 Paleologul, Dimitrie, 115
Nicatus, Mihail, 38 Paleologul, Dumitrache Chiriţă,
Nicodim, călugăr, 182 89, 90, 92, 93, 95, 98, 99, 101,
Nicodim, diacon, 183 104, 105, 106, 107, 109, 111,
Nicolae Oloz (Italianul), 42 112, 113, 116, 117, 118, 119,
Nicolae, „băcal”, 157 120, 122
Nicolae, fiul lui Constantin, Paleologul, Gheorghe, 113, 114
negustor, 140 Paleologul, Lazăr, 115, 116, 118,
Nicolae, negustor, 51 122
Nicopole, 18, 35, 71, 239 Paleologul, Manuil, 105, 112, 114,
Nikomidia (Nicomedia), 239, 241 118, 122
Nikos, Mihail, 140 Paleologul, Muselim, 106, 122
Nikos, Milea, 140 Paleologul, Nicolae, 113, 114,
Nikos, Stati, 139 115, 116, 118, 122
Nistru, 231 Paleologul, Pavel, 113, 116
Nuze, 238 Paleologus, italian, 53
294 Indice
Palolimno, 241 Pescasi, Atanasie Giorgio, 139

Palormo, 241 Pesci, 157
Paltziki, 236, 259 Petru cel Tânăr, 16
Pambanaki, 238 Petru Cercel, 53
Pamboulo, 236 Petru Şchiopul, 101, 112, 114
Panaghia, 249 Petru, preot, 74
Pană Grecul, 82 Pezanti, 239
Pană, negustor, 82 Pezo, 239
Panco din Dârstor, 51 Pezounta, 252
Pangratis, 258 Pidea, 237, 256
Panna, 23 Piero di Giovanni, raguzan, 38,
Panormi, 238 39
Panthaleon, negustor, 26, 27, 28, Piga, 233
30, 31 Pigas, Meletios, 99, 124
Pap, Francisc, 11 Piluzzi, Vito, 150, 151, 152, 154,
Papa, Adam, 140, 142 155, 162
Papa, Andrei, 140 Pipereşti, 94, 102
Papa, Iacob, 140 Piteşti, 22, 23, 169, 170, 171, 177,
Papa, Iannis Gheorghe, 140 178, 181, 182, 185, 186, 187,
Papeas, 226, 261 190, 191, 192, 194, 196, 197,
Paradisi, 241 199, 201, 202, 204, 205
Parisi, 241 Pitzinaka, 238
Partes, 238 Pivates, 225, 233
Partheni, 244 Platana, 250
Pasmak (Pasmako), 239 Platani, 239
Passarowitz, 142 Platonia, 240
Pârţache, Ianache, 183, 196 Plesius, Giacobo, 53
Pătru, slujitor, 193 Poarta (a se vedea Imperiul
Peio, Giorgio, 139, 140, 142 Otoman), 107, 131, 133, 134,
Pelonizi, 238 137, 138, 267, 272, 273, 275,
Peninsula Balcanică (a se vedea 278
Balcani), 35, 55 Podul lui Topor, 92
Peninsula Italică, 49, 57, 127, Poenari–Muscel, 84
131, 133, 136, 139 Poeti, Giuseppe, 153
Pera, 138 Polis, 234, 241, 242
Permerizi, 257 Polonia, 10, 17, 89, 90, 95, 107,
Permor, 240 109, 111, 116, 129, 130, 151
Persia, 275, 277, 278, 280 Pontikos, 238
Perugino din Milano, Piero Pontoirakleia (Heraclea Pontică),
Francesco, 52 244, 245
Pescaro, Giovanni, 157
Indice 295
Pontul Euxin (a se vedea Marea Rădilă, 71, 74, 87

Neagră), 224, 230, 244 Râmnicu Vâlcea, 35
Poros, 260 Râncăciov, mănăstire, 177, 200
Porto Armiro, 240 Râşca, 99, 101
Porto Petene, 240 Râşnov, 53, 59
Porto Riza, 238 Râul Doamnei, 171
Porto Rouso, 233 Renier, Alvise, 268, 271, 274,
Portugalia, 272 276, 278
Posdapas, 246, 247 Renzi da Stipite,
Potimo, 239, 240 Francescantonio, 152, 153,
Potocki, Maria, 111 161, 162, 164, 165
Potocki, Ştefan, 95 Resvi, 261
Poton, 239 Righi, 234
Poupo, 246 Riva, 240
Pourkan, 254 Rizon, 251
Poutzali, 249 Rodia, 241
Prăjescu, Ion, 119 Rodosto, 225, 233
Precista din Coastă, biserică, 171 Roescu, Petre, 74, 76
Prevesa, 265 Roma, 161, 164
Prima, negustor, 84 Rosito, 236
Probota, 112 Rosnov, 41
Proca din Câmpulung, 77 Rosofar, 231, 256
Prodromos, 248, 260 Rossi da Mondaino, Antonio,
Propontida, 229, 231 150, 152
Proti, 241 Rous(s)ikon Pharos, 231, 237,
Prut, râu, 96 256
Rudolf al II-lea de Habsburg, 49,
R 54, 113
Racoviţă, Constantin, 159 Rudzinski, Ştefan Atanasie, 150
Radna, 41 Ruse, 18
Radu cel Mare, 71, 74 Ruset, Iordache, 162
Radu Paisie, 16 Rustem paşa, 273, 274, 275, 276
Radu Şerban, 90, 94 Ruzzini, Carlo, 141, 142, 145
Radu, logofăt, 84 Rzeczkowski, Anton, 150
Radziwiłł, Cristofor, 116
Raguza, 127, 37, 42, 50, 59 S
Rakia, 240 Safavizi, dinastie, 271
Ramandi, Constantin, 104, 111, Salih-reis, 271, 272, 274, 276, 278
118 Salomon, evreu, 132, 145
Raso, Diamandis, 129, 130, 145 Samastro, 240, 244
Răchiteni, 164 San Giorgio, 230, 258
296 Indice
San Lorenzo, 231, 239 Silvestro, italian, postăvar, 38

San Sisto, 231, 241 Sima cel Bătrân, 22
Sanso, 239 Sima Grecul din Câmpulung, 82
Santa Krouze, 238 Simion, armean, negustor, 55
Santa Maria, 229, 242 Simis(s)o, 227, 228, 240, 247
Sava de la Nicopole, negustor, 51 Simon sau Simion din
Savu, preot, 85 Câmpulung, 78
Săbăoani, 164 Simonitou, 248
Sânbotin, 182 Simpolos, 255
Schelt, Petru, 59 Sinope, 225, 238, 240, 246, 247,
Scheöll, negustor, 24 260
Schneyder, Velthen, 22 Sirezliul, Gheorghie, 188
Scipio, negustor, 53 Sisto, 233, 241
Sebeş, 35, 41 Siva, 235, 260
Sekisti, 239 Sivori, Franco, 53
Selimbria, 225, 233 Skopelo, 246
Selouda, 236 Skoudia, 251
Sencăuţi, 94 Skourtza, 252
Serenissima (a se vedea Veneţia), Skoutari, 234, 241
129, 130, 131, 132, 133, 134, Slatina, 35, 120
138, 139, 140, 142 Slătioare, 182
Serezli, Gheorghe, 188 Slovacia, 48
Sermizi, 242 Socolescu, Ioan, 170
Sevastopol, 225, 230, 235, 239, Sokori, 256, 257
252 Sola, 240
Sevastos, Giacomin, 129, 130 Soldaia, 238, 254
Sf. Dumitru, 183 Solini, 236
Sf. Gheorghe, 183 Sophia, 26
Sf. Ioan cel Nou, 231 Soranzo, Lorenzo, 136, 137
Sf. Munte (a se vedea Muntele Sormo, 233
Athos), 108 Soroca, 104
Sf. Nicolae, 183 Sosinou, 98, 116, 124
Sf. Sava, 112 Sotir, 55
Sibiu, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, Souras, 241
20, 21, 23, 24, 25, 26, 27, 28, Sourmena, 251
29, 31, 34, 35, 38, 41, 42, 44, Sousako, 239
54, 55, 56, 58, 69, 70, 75, 76, Sozopol, 230, 235, 260
77, 78, 79, 80, 81, 87, 88 Spera, Francesco Maria, 162
Siguri, Ioan Teodor, 139 Sperieţi, 159, 160, 161, 163
Sikapas, 251 Spiga, 241
Silivria, 233 Spilimberger, Ioannes, 60
Indice 297
Split, 131 Tamosa, 239

Stahl, Friedrich, 156 Tana, 226, 238
Stamatello, Giorgio, 139, 140 Tarka, 238, 239
Stanciul din Câmpulung, 76, 77 Tarsia, Cristofor, 142
Stavropoleos, mănăstire, 186 Tălmaciu, 14, 25, 27, 35, 41
Stavros, 238 Tâmpa, 48, 59
Stângăceni, 98 Târgovişte, 22, 24
Stânişoara, 172, 183, 187, 188, Teleorman, judeţ, 181, 182, 183
204, 205 Temistocle, 54
Stefani(o), 240, 246 Tenedos, 242
Stefano di Pietro, vopsitor de Tenes, 240
postav, 39 Teodor, fiul lui Constantin,
Steffan (Ştefan), negustor, 22 negustor, 140
Stepan, logofăt, 181 Thanasia, 239
Stiga, 242 Thermodo, 248
Stivi, 249 Thira, 234
Stoianovich, Trajan, 16 Thomas Olaz Ragusiensis, 37
Stoica din Câmpulung, 77, 81 Thomas, Georg Martin, 230, 236
Stoicescu, Nicolae, 89, 90 Thwdor (Tudor), negustor, 22
Stylonia, 239 Tiepolo, Lorenzo, 142
Suceava, 55, 98, 124, 231 Tigheci, 93
Süleyman I Kanunî (Suleyman Timişoara, 34, 37
Magnificul), 271, 273, 275, Timuş, Gherasim, episcop, 188
277, 280 Tio, 240, 244
Sulina, 236, 258 Toader, cântăreţ bisericesc, 158
Svetoslav, Theodor, 232, 260 Tocilescu, Grigore G., 171, 172,
174, 186
Ş Toma, negustor, 43, 48
Şaban-reis, 265, 267, 268, 269, Tomarà, Marco, 140
270, 272, 274, 276, 277, 278, Tomeşti, 102
279, 280 Touzin, 254
Şelimbăr, 26, 45 Tranghilo, 241
Şerb, negustor, 72, 87 Transilvania (a se vedea Ardeal),
Şerban din Câmpulung, negustor, 10, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 25,
71, 87 26, 27, 28, 29, 30, 33, 34, 35,
Ştefan Tomşa al II-lea, 89, 95, 96, 36, 38, 40, 42, 43, 45, 48, 49,
110 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 58,
Ştefăneşti, 180, 181, 183, 199 59, 60, 64, 66, 70, 73, 75, 82,
85, 154, 156
T Trapezunt, 238, 239, 225, 231,
Tahmasp, 275 244, 250, 251
298 Indice
Tria Nisia, 231, 253 Ţările Române (a se vedea Ţara

Triglia, 241 Românească, Moldova,
Trimithia, 242 Transilvania), 9, 10, 11, 27, 28,
Tripohili, 245 33, 50, 55, 58, 60, 127, 128,
Tripoli, 239, 250 131, 134, 136, 138, 139, 140,
Tritanos, 241 141, 143, 144, 148, 149
Tritona, 241
Trivalea, mănăstire, 182 U
Troadei, 242 Ueşti, 182
Trotuş, râu, 164 Ughiul Banului, 182
Tudor, Sebastian, 70 Uludj Ali, 266
Tudoran din Constantinopol, Ungaria, 10, 16, 17, 36, 46, 47,
negustor, 51 49, 52
Turda, 43, 49, 55, 56 Ungurelu, Matei, 174, 195, 197
Turnu Roşu, 35, 58 Ureche, Nestor, 96
Tzanavadras, 259 Uście, 95, 109
Tzapo, 237 Ustie, 99, 101
Tzarambi, 240
Tzavida, 253, 254 V
Tzekia, 239 Vadul Vidinului, 35
Tzimbalo (Cimbalo), 237 Valahia (a se vedea Ţara
Tzipa, 238 Românească, Muntenia), 16,
Tzortzinatzi, 229, 237 26
Valea Popii, 180, 183, 199
Ţ Valea Rea, 183, 205
Ţara Bârsei, 75 Vannucci, misionar catolic, 164
Ţara Românească (a se vedea Varanghika (Varong Lime), 231,
Muntenia, Valahia), 9, 10, 16, 256
17, 18, 26, 27, 28, 34, 35, 39, Varlaam, mitropolitul Moldovei,
41, 42, 43, 44, 45, 49, 50, 51, 182
53, 54, 55, 56, 60, 63, 64, 66, Varna, 225, 233, 235, 259
67, 68, 69, 71, 72, 73, 74, 75, Varopoli, 229, 237
82, 83, 84, 85, 86, 90, 92, 93, Varşovia, 147, 151, 152, 162
97, 98, 100, 111, 117, 121, Vasile din Câmpulung, 78
128, 129, 131, 133, 136, 137, Vasile Lupu, 101, 155
138, 139, 140, 142, 143, 169, Vasile Neamţul, 159
170, 171, 172, 173, 174, 177, Vathi, 251
178, 180, 181, 182, 183, 184, Vatoped, mănăstire, 98, 108, 117,
185, 188, 189, 190, 191, 192, 118, 122
193, 194, 195, 196, 197, 200, Văcărescu, Şerban, 203
202, 203, 207, 208, 213 Văcărescu, Ştefan, 201
Indice 299
Vânători, 94, 98, 111 Woychul (Voicu), negustor, 22,

Veltwyck, Gerhard, 272, 273 23
Veneţia (a se vedea Serenissima),
34, 36, 45, 46, 48, 49, 54, 57, X
58, 59, 127, 129, 131, 133, Xenistria, 257
134, 136, 138, 139, 140, 141,
142, 143, 144, 224, 233, 234, Y
243, 266, 268, 269, 271, 274, Yanitzaris, 242
275, 278 Z
Vernize, 235 Zaforonisi, 235
Vevelli, Constantin Battista, 10 Zagari, 240, 244
Vicina, 221, 258, 262 Zamoyski, Jan, 91, 92, 93
Viena, 34, 49, 56, 142 Zanavarda, 225, 236, 259
Vilna, 98, 116, 124 Zápolya, Ioan Sigismund, 52
Vitali, Geronimo, 54 Zarand, 49
Vitouperi, 241, 242 Zauli, Felice Antonio, 153, 158,
Vitz(a) (Leviza), 225, 236, 258, 166, 167
259 Zavarna (Zanavarda), 236, 225,
Vlad Călugărul, 71, 74 236
Vlad Ţepeş, 73, 74 Zărneşti, 182
Vladimirescu, Tudor, 209, 211 Zecca Veneţiei, 52, 140
Vladislav I Vlaicu, 69 Zefiros, 250
Vladislavić, Sava, 136, 145 Zeno, Caterino, 278
Vlaicu, logofăt, 84 Zimmermann, Franz, 23
Vlastaris, Matei, 202 Zingali, 164
Voicu din Râmnic, negustor, 39 Zlatna, 53
Volponi, Giovanni Battista, 153, Zota, negustor, 55
167 Ztamathe (Stamate), negustor, 22
Vona, 249, 250 Ztamathe (Stamate), negustor,
Vordovizo(u), 235, 260, 261 23, 43
Voroavă, Anton, 156, 159 Ztanszul (Stanciu), negustor, 22
Vorsi, Sima, 55 Zuniga, Miguel, 278
Vouna, 249 Zupa (Supa), negustor rezident în
Vrana din Caransebeş, 42 Caransebeş, 42, 43
W Zwchbey, Asvadour, 55
Wása, Sigismund al III-lea, 95 Zyma (Sima), negustor, 22
Weiss, Michael, 85
Wiszniewiecki, Mihail, 110
Wolff, George, 152
Wolff, Petru, 152

Cristian Luca (Ed.), Negustorimea in Tarile Romane Intre Societas Mercatorum Si Individualitatea Mercantila (Sec. XVI-XVIII), Galati, 2009

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cristian Luca (Ed.), Negustorimea in Tarile Romane Intre Societas Mercatorum Si Individualitatea Mercantila (Sec. XVI-XVIII), Galati, 2009

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Negustorimea în Ţările Române, între

Societas Mercatorum şi individualitatea

Galaţi University Press

Activitatea şi rolul negustorimii alogene în Ţările Române au

activitatea dinamică şi profitabilă reprezentată de negoţul la medie şi

pe drumul deschis de Nicolae Iorga, cu sapienţa şi intuiţiile sale

numeroase studii, din care le menţionez pe cele fundamentale: Radu

La sfârşitul secolului al XV-lea, regii maghiari au arendat celor două

Istorie”, nr. 5, 1965, pp. 207-259 şi discuţia privind dreptul de etapă în M.

bis zum 17. Jahrhundert, în „Scripta Mercaturae”, 11, 1977, p. 13.

Rechtstellung der Balkangriechen, în „Études balkaniques”, VII, nr. 1, 1971, pp.

Rolul unui privilegiu medieval în epoca premodernă:

4 Expresia îi aparţine lui Erich Landsteiner, Die Kaufleute, în Wien: Geschichte

törvényhatóságok jogszabályainak gyűjteménye, vol. I, vol. editat de Sándor

Hermannstädter Lokal-Statuten, vol. editat de Gustav Seivert, Sibiu, 1869, p. 22

principilor Transilvaniei, în deciziile dietei Transilvaniei şi în statute şi

7 A se vedea discuţia, cel mai recent, la M. Pakucs–Willcocks, Sibiu–

Hermannstadt, p. 118 sqq.

şi Ungaria în secolele XV şi XVI, Bucureşti, 1902, p. 281.

domnia şi viaţa lui Petru vodă Şchiopul (1517-1612), adunate, adnotate şi

Journal of Economic History”, XX, nr. 2, 1960, pp. 234-313, în special p.

în acea perioadă, negustorii italieni au pierdut controlul comerţului

Economic and Social History of the Orient”, III, 1960, p. 139.

Hungary in the 16th and 17th Centuries, în „Acta Orientalia Academiae

„greci” erau singura sursă de aprovizionare cu produse orientale 14 .

14 A se vedea discuţia, mai pe larg, M. Pakucs–Willcocks, Negustori şi practici

însă a pune accent pe apartenenţa etnică a persoanelor dincolo de

16 M. Pakucs–Willcocks, Sibiu–Hermannstadt, p. 60 şi p. 68.

a se vedea M. Pakucs–Willcocks, Sibiu–Hermannstadt, pp. 36-38.

Sibiu era de trei florini, faţă de zece florini la Braşov 20 . Pe de altă

20 M. Pakucs–Willcocks, Sibiu–Hermannstadt, p. 139.

Sibiu–Hermannstadt, tabelul 24 p. 127, tabelul 26, p. 128 şi tabelul AII.15, p.

1550 136 777 1 97 72

Tabel 2: Transporturi şi negustori la Sibiu, 1500-1597

„Socius”, „Gesell” şi „Gesellschaft”: asocierile de

regulă cu două sau trei nume înregistrate ca plătind taxele vamale

În ceea ce priveşte informaţiile despre asocierile întâlnite în

23 Ibidem, p. 136, tabelul 32.

în cauză a fost redactat în 1601 26 . Pe baza cronologiei intrărilor din

Mihail Dan şi Samuel Goldenberg afirmau că principalele

26 S. Maslev, op. cit., p. 14.

dezvăluie prea multe despre necesităţile care motivau aceste asocieri

nr. 41, f. 3v.

sec. XVI, în „Acta Musei Napocensis”, IV, 1967, pp. 131-150.

păstrat în arhiva oraşului Sibiu, în colecţia de documente medievale 32 .

32 DJAN Sibiu, Colecţia de documente medievale, U IV 886, 1561; hârtia

Sentinţa juraţilor de la Tălmaciu reflectă nelămuririle create de

33 M. Pakucs–Willcocks, Negustori şi practici comerciale, pp. 50-51.

Ţara Românească, care urma să plătească datoria către creditorul turc.

34 Claudiu Neagoe, Mari dregători şi negustori greci în Ţara Românească în a doua

Caransebeş, în 1573, al cărui izvor a fost prezentat de S. Goldenberg,

Hermannstadt, CD–Rom, p. 96, p. 98, p. 101.

• 20 buc. camelot negru

Am discutat în detaliu acest caz tocmai datorită unicei

întrerupte 38 . Altminteri, putem doar bănui că transferurile de bani şi

38 Am argumentat, pe larg, în M. Pakucs–Willcocks, Negustori şi practici

1636-1746, Bucureşti, 1981, p. 54 sqq; Marta Bur–Markovska, The “Greek

TRADE AND MERCHANTS IN THE ORIENTAL TRADE OF TRANSYLVANIA

This study examines the participation of the “Greek” merchants in the

Un rol important în dezvoltarea comerţului exterior al Ţărilor

1 Un impediment în calea comerţului îl constituia marea diversitate a

numerarului aflat în circulaţie, ca şi a unităţilor de măsură şi greutăţilor

În secolul al XVI-lea, comerţul Transilvaniei cu Ţara