Identitate, memorie și ficțiune în literatura concentraționară

Jurnalul fericirii

Nicolae Steinhardt

Nicolae Steinhardt reușește să iasă în evidență prin scrisul său laic în timpul vieții.
Născut în 1912 și stingându-se din viață în anul 1989, este fascinant, dar și straniu prin
biografia sa. Dedică un întreg volum lui Geo Bogza, pe care îl consideră un poet al Efectelor,
Exaltării,Grandiosului,Solemnități și Patetismului(1982). Debutează în anul 1934 cu niște
notații parodice În genul tinerilor, semnate Anthistius, colaborând la Viața românească,
Universul literar și la Revista Fundațiilor unde a reușit să se semneze cu numele adevărat un
volum intitulat Între viață și cărți în anul 1974. Apoi i s-au mai publicat Literatura la
persoana întâi(1983), Escale în timp și spațiu sau dicoace și dincolode texte(1987), Cartea
împărtășirii(1995), Călătoria unui fiu risipitor(1995).

O bună impresia a reuși să facă cu un jurnal memorialistic numit Jurnalul fericirii(1992), o

carte a renașterii, de înțelepciune, rezumată prin faza finală:"Numai datorită creștinismului nu
umblu crispat, jignit, pe străzile diurne, nocturne ale orașului- spațiu proustian descompus de
timp-și nu ajung să fiu și eu- cum spune Francois Mauriac, în Destine-unul din acele cadavre
pe care le poartă, vii, apa curgătoare a vieții și să nu mă număr printre cei ce încă n-au înțeles-
Fapte, 20, 35- că mai fericit este a da decât a lua"1.

Fenomenul concentraționar comunist a reușit să atingă în primii ani ai comunismului cote

inimaginabile, așa numiții deținuți făceau parte din toate categoriile sociale, de la scriitori,
oameni politici până la muncitori, țărani, foști comuniști care ajung să cadă în dizgrație 2 .
Numărul locurilor de detenție, dar și al închisorilor trece de 130, numărul celor care treceau
prin acele locuri infecte având o medie de 2 milioane de persoane, multe dintre ele sfârșind
acolo. Printre aceste locuri se umără Jilava, Suceava, Aiud, Gherla, Sighet, Pitești etc. În
perioada comunistă erau folosite diverse metode de exterminare, acestea reprezentând scopul
lor final în ceea ce îi privește pe deșinușii politici, în mod special,în memorialistica care a

1
Micu, Dumitru, Istoria literaturii române de la creația populară la postmodernism, Saeculum I.O, pag 783
2
Cesereanu, Ruxandra, Gulagul în conștiința românească, Ed. Polirom, Iași, 2005, pag. 101-102
apărut în anul 1989 și anume foamea, tortura, frigul,infecțiile care erau cel mai des întâlnite și
invocate. În ceea ce privește regimul comunist din care eceștia făceau parte , se încerca
reeducarea deținuților. Una dintre metodele folosite era bătaia care era la ordinea zilei.
Existau și niște etape prin care treceau deținuții la stadiul de "epave" umane, fără un pic de
demnitate. Aceste etape erau următoarele: arestul, ancheta, procesul, trecerea prin închisoare
de tranzit, aceasta fiind reprezentată cel mai des de Jilava, ultimul contact cu un mediu cât
mai uman.

În discursul memorialistic în ceea ce privește închisorile comuniste, sunt întâlnite tot felul de
descrieri ale acestora, în unele întâlnindu-se descrisă întreaga închisoare, pe când în altele sunt
întâlnite descrise doar anumite componente importante care o formează. În închisoare, celula
este locul unde deținutul își petrece timpul cel mai des, dar și cea căreia mulți memorialiști îi
acordă atenți cuvenită. Despre celule aflăm faptul că ele ca și dimensiune sunt destul de mici,
mirosul este unul urât, pregnant, numărul celor care stau într-o celulă este destul de mare,
iluminarea nu este una tocmai grozavă, luminând atât cât este nevoie, cu un mobilier din lemn
și cu beton sau chiar pământ în partea de jos. Sunt întâlnite și niște celule speciale cu rolul de
izolare în Râmnicu Sărat și în Aiud sau la Jilava unde exista o celulă specială pentru tortură,
dar acest lucru nu însemna nepărat că bătaia mu putea fi administrată în orice loc al închisorii.
O celulă în mod normal cuprindea între 4-20 de deținuți, cu niște condiții mizere, mâncarea la
rândul ei era de proastă calitate, fiind reprezentată de ozeamă lungă, pentru care deținuții se
îngrămădeau cu speranța de a prinde vreun cartof rătacit sau cine știe ce altă legumă.

Lucrurile care îi ajutau să treacă de la o zi la alta era acea zeamă caldă de cea mai proastă
calitate, dar pe care o așteptau cu mare nerăbdare, somnul, care de multe ori nu era unul
odihnitor, țigările și credința care îi ajuta să treacă de fiecare zi: "Nici urmă de viață în jurul
acestui fort abandonat de Dumnezeu și de oameni. De pe înălțimea zidurilor de apărare care
ne dominau cu cei cincisprezece metri de pământ arid pe care smocurile de iarbă uscată
păreau niște plăgi, soldații de gardă, cu căciulile lor rusești trase până la urechi, ne
supravegheau din miradoare, cu mitralierele îndreptate spre noi " 3 . Citatul de mai sus
reprezintă cum este văzută închisoare de Ceiseanu în momentul sosirii sale la Jilava. Faptul că
nu putea afla vești din afară pe mulți dintre ei îi aducea până în momentul nebuniei, singura
lor speranță rămânând credința. Pentru mulți era un refuziu, crescându-le și moralul, de a

3
Constantin, Cesianu,Salvat din Infern, București, Ed. Humanitas, 1992, pag 25
rezista până în momentul eliberării. Închisoarea este descrisă ca fiind cuprinsă de obscuritate
și prinsă în neant:" Era un coridor lung și sumbru, iluminat din loc în loc de becuri electrice"4.

Multe dintre amintirile românești legate de detenția Gulagului autohton sunt niște anatomii
ale puterii și totalitarismului, unele reprezentând niște confesiuni, pe când altele sunt doar
niște reportaje. Spre deosebire de cititorul occidental care este obișnuit doar cu o anumit tip de
literatură, cel român este nevoit să recupereze o întârziere etico-morală explicabilă politic.
Începând cu anul 1990, cititorul trece de la o literatură a ipocriziei la o literatură a adevărului
infernal, care este urmată de o monotonie a groazei, o habitudine la oroarea Gulagului. 5 Un
lucru este clar, acela că memoriile despre detenția comunistă o depășește de mult pe cea
despre Holocaust. Cei care au trecut prin experiența Holocaustului scriu cu o anumită îndoială
resemnată, ca și când nici ei nu mai cred în povestea oribilă pe care o relatează sau ca și când
se așteaptă să nu fie crezuți de cei din jur. Sunt câteva memorii de detenție care au confiscate
de organul de represiune, lucru pentru care autorul a fost nevoit să reia o a doua variantă a
manuscrisului. Jurnalul fericirii a lui Nicolae Steinhardt este o a treia variantă revizuită,
corectată pe baza primelor două versiuni deoarece prima versiune fusese confiscată de
autorități, dar într-un final îi este înapoiată autorului. Unele mărturisiri de detenție sunt
deghizate, dar travestiul acestora este unul transparent. 6 În general autorul consideră că
amintirile din închisoare sunt scrise fără ură, având pur și simplu un scop istoric. Deținuții
politici reprezintă istorie pentru că la rândul lor ei fac parte din istorie. În Jurnalul fericirii,
drumul crucii a lui Aurel State reprezintă o urcare pe Muntele Tabor datorită mărturisirii sale,
actul scrisului actul scrisului fiind un act sacerdotal. Stilul este unul elaborat, aproape baroc.
Cea care face mărturisirea își înțelege depoziția ca pe un "zbierăt" animalic care are are un rol
cathartic, dar și funcție psihopedagogică; ea este cea care face distincția acel numit "zbierăt"
de țipătul uman pentru că doar un "zbierăt" animalic ar reuși să trezească sufletele celor
îndoctrinați. Se pare că uneori viața de detenție are la rândul ei și o latură pitorească, fiecare
deținut intrând la un moment dat în poziția unei Șeherezade cu un apetit epic. Poveștile sunt
crude sau umoristice, dar totuși peste toată această latură pitorească va domni mereu teroarea.
Cei care mărturisesc Gulagul nu își amintesc de paseism, acea componentă a amintirii este
inexistentă deoarece cel care a trecut prin existența Gulagului își transcrie coborârea în infern
din datorie morală, după din nevoie are loc o refulare cathartică unde memoria și cuvântul

4
Idem, pag 38
5
Nicolae, Baltă, Sertarul și tipăriturile, Luceafărul, nr. 16, 1994
6
Cesereanu, Ruxandra, Gulagul în conștiința românească.Memorialistica și literatura închisorilor și lagărelor
comuniste(eseu de mentalitate), Iași, Ed. Polirom, 2005, pag 92
reprezintă patronii spirituali ai celui care face mărturia. Tema care a fost luată în discuție în
acest eseu de mentalitate nu poate renunța la o panoramare a principatelor momente din
existența Gulagului românesc. Pe data de 23 august 1944, în România are loc o lovitură de
stat prin care regele Mihai I de Hohenzollern este a urmărit răsturnarea dictaturii lui Ion
Antonescu și scoaterea țării din alianța cu Germania. Acesta trebuia înlăturat pentru că refuza
să renunțe la alianța cu Germania, considerând că așa numitele condiții date de alianța
occidentalo-soviatică Romîniei nu erau satisfăcătoare. Cea mai mare frică a lui Antonescu era
aceeea că Armata Roșie va profita și va acapara România , lucru care se și întâmplă. La mai
puțin de un an după această lovitură de stat regimul antonescian este înlocuit de cel comunist.

Majoritatea celor care au făcut parte din detenția comunistă nu fac un istoric al Gulagului
românesc, ci doar schițează niște premise ale represiunii, cu gândul de a realiza o frescă
istorică. Mulți autori evită să facă o analiză istorică, procedând la speculații de tip eseistic în
definirea comunismului, dar și efectele pe care acesta le-a avut. De exempu, Nicolae Dima
vede comunismul ca fiind un triplu negativ:antihristic din punct de vedere religios, patologic
din punct de vedere antropologic și medical, nu în ultimul rând și deznaționalizator, în ceea ce
privește etnia. Nicolae Steinhardt consideră că:"Fiind un totalitarism perfid, deloc simplist,
comunismul este o crimă perfectă, săvârșită de un clan de maniaci. Spre deosebire de
celelalte totalitarisme,comunismul folosește înșelăciuni care derutează, astfel încât numai
inițiații sânt apți să-i depisteze fățărnicia"7. În scrierile românești nu este o voce care să aibă
rolul de a analiza deținutul ca fiind un tip uman într-un eseu antropologic ironic despre
națiunea zekilor cum este Arhipeleagul Gulag al lui Alexandr Soljenițîn. Sunt descrise multe
nunanțe ale celor care suferă în Gulag: pe o parte este suferința tranțantă, dar înălțătoare, iar
pe cealaltă este suferința josnică și rușinoasă. Steinhardt, la rândul său descie nunața
suferințelor: "Două feluri de suferințe: pe de o parte crucea; pe de altă parte cununa de spini,
palmele, scuipatul, biciuirea, glamida roșie. Altfel spus: durerea și batjocura".8

Călăii îi numesc pe deținuți , dându-le diverse apelative jignitoare, printre care

numim:"viermi", "păduchi", "putregaiuri", "gânganii". Din punct de vedere ideologic,
deținuții din România aveau diverse coloraturi: erau liberali, legionari, social-comuniști,
țărăniști, comuniști. Din punct de vedere social, Gulagul românesc a conținut atât intelectuali
și țărani, cât și muncitori, deși erau într-un număr mai mic. În Gulag au fost deținuți de tot
felul: greco-catolici, ortodocși, romano-catolici, protestanți, evrei, musulmani etc. Mulți

7
Idem, pag116
8
Steinhardt, 1991, pag. 189
mărturisitori văd în detenție un har de a putea închina lui Dumnezeu suferințele. Odată cu
creștinarea sa în închisoare nu îl face să fie orgolios în suferința lui, ci din contră pare să-i
aducă o seninătate nerăzbunătoare:"el împarte locuitorii detenției comuniste după o grilă
religioasă:sfinți, eroi, seniori și ăndrăzneți ai binelui" 9 . De asemenea, Steinhardt îi
numește:"unificator leii, și miorlăiții înfrângerii și trădării, năpârci și târâtoare"10. În fiecare
memorialist al detenției apare tipul de deținut pe care el însuși îl transpune prin propria
experiență. Aici apar și două cazuri are se încadrează: Paul Goma și Nicolae Steinhardt.

Paul Goma este războinicul prin excelență, el răspunzând la represiune prin legea talionului,
pe când lui Steinhardt i se observă nonviolența christică. Ambii au vocația de mărturisitori.
Paul Goma preferă să folosească sabia, pe când Steinhardt mâinile goale. Nicolae Steinhardt
vorbește depre patimile prin care a trecut ca despre o școală a creștinismului. Este văzut ca
fiind: "un senior candid, gata să ierte și să uite, generos, pașnic și milostiv. Doar împreună,
Paul Goma și N. Steinhardt alcătuiesc cruciatul deplin, prin unirea contrariilor: primul insistă
pe latura ofensivă, al dolea, pe cea ascetică"11. Nicolae Steihardt fiind oarecum obsedat de
excesul de zel al anumitor terționari clasifică gardienii în două tipuri: zeloși și moderați, cruzi-
inventivi și umani, subliniid faptul că cei moderați nu probează normalitatea regimului
comunist. Disecând psihologia torționarului, dar și a victimei, Steinhardt face o scurtă
monografie despre tortură, în care descrie o tortură sofisticată, o tortură fără instrumente.
Supremația torturii fără instrumente este reprezentată de autoterfelirea impusă de anchetă și
prelungirea până la decădere. În Jurnalul fericirii, Steinhardt vorbește despre trei soluții
pentru a rezista universului concentraționar: soluția Soljenițîn, aceea de a te considera un om
mort pentru a fi inabordabil de către aparatul de represiune, soluția Zinoviev, unde trebuie
jucat rolul unui nebun sau a unui vagabond inadaptat la sistem, ultima și cea din urmă, soluția
Churchill-Bukovski, unde deținutul trebuie să lupte cu sistemul concentraționar.

9
Cesereanu, Ruxandra, Gulagul în conștiința românească.Memorialistica și literatura închisorilor și lagărelor
comuniste(eseu de mentalitate), Iași, Ed. Polirom, 2005, pag 124
10
Steinhardt, Nicolae, 1991,pag 32,100
11
Cesereanu, Ruxandra, Gulagul în conștiința românească.Memorialistica și literatura închisorilor și lagărelor
comuniste(eseu de mentalitate), Iași, Ed. Polirom, 2005, pag 125