CONVENŢIA GIRONDINĂ

(21 SEPTEMBRIE 1792-2 IUNIE 1793)

Odată cu arestarea şi întemniţarea regelui Ludovic al XVI-lea la 10 august 1792,

monarhia franceză se prăbuşeşte, iar războaiele purtate de francezi iau un caracter național și
politic, nemaifiind un conflict între regi.
Iacobinii, sub conducerea avocatului Maximilien de Robespierre, dominau Comuna și
și-au mărit influența în Adunarea Legislativă. Aceasta decide convocarea alegerilor cu
sufragiu universal masculin, destinat să reunească o nouă convenție constituțională, care să
reprezinte o adunare suverană. Astfel, în ea se contopesc toate puterile: puterea constituantă,
puterea executivă şi cea legislativă1.
Iniţial, Convenţia a reprezentat scena unor ample lupte politice între facţiunea
girondinilor şi cea a iacobinilor, întrucât nici una dintre ele nu dispunea de o majoritate clară.
Încă din primele şedinţe ale forului legislativ, iacobinii au ocupat scaunele din stânga sălii,
situate în partea de sus a Adunării. În partea dreapră se aflau girondinii, iar la centru stăteau
repbulicani şi patrioţi fără nuanţe bine conturate. Girondinii, majoritatea proveniţi din
departamentul Gironde (de unde şi numele de ''girondini'') o largă autonomie locală, în timp
ce iacobinii doreau o puternică centralizare statală. Deputaţii din centrul sălii susţineau
liberalismul economic, dar dezavuau mişcările populare2.
La 20 septembrie 1792, Convenţia a fost constituită. În fruntea sa a fost ales Jérôme
Pétion, cu 235 de voturi la 254 de votanţi, care îşi va alege 5 secretari 3. Convenţia îşi începe
lucrările la 21 septembrie 1792, sub impresia veştilor privind succesul militar de la Valmy,
unde o armată franceză a oprit înaintarea prusacă. În noaptea de 21/22 septembrie, Convenţia
proclamă Republica Franceză, devenită la 25 septembrie, la cererea iacobinilor, ''una şi
indivizibilă''. De asemenea, Adunarea a fost unanimă în dezaprobarea atât a dictaturii, cât şi a
legii agrare. Data proclamării Republicii va deveni prima zi a Anului I al Libertăţii. Cele 83
de republici departamentale, organizate prin Constituţia din 1791, se menţin. Administraţiile
lor nutresc, în general, simpatie pentru girondini. Republica una şi indivizibilă este aceea în
care Parisul este centrul de unde pornesc toate impulsurile. De acum, revoluţia va avansa cu
rapiditate, tot ceea ce aparţine Vechiului regim dispărând cu promptitudine4. ''Mersul''
revoluţiei este impetuos, iar Robespierre exprimă acest lucru evident la 5 noiembrie: ''De ce
nu-i daţi în judecată pe toţi, şi municipalitatea, şi adunarea electorală, şi secţiunile din Paris, şi
chiar adunările primare din cantoane, şi pe toţi cei care s-au luat după noi? Fiindcă toate
lucrurile acestea sunt ilegale, la fel de ilegale ca revoluţia, ca alungarea de pe tron şi căderea
Bastiliei, la fel de ilegale ca libertatea însăşi''5.
În toamna anului 1792, după bătălia de Valmy, armata franceză trece la ofensivă. După
Valmy au urmat o serie de victorii care, cu o nemaipomenită repeziciune, au dus armatele
franceze până la Alpi şi până la Rhin. În noaptea de 21 spre 22 septembrie, armata franceză

1
Jacques Madaule, Istoria Franţei, vol. II, trad. Eugen Rusu, Bucureşti, 1973, p. 177.
2
Aurelian Chistol, File din istoria Europei moderne, Craiova, 2013, p. 58.
3
Albert Mathiez, Revoluţia franceză, trad. Leonard Altbuch, Bucureşti, 1976, p. 250.
4
Jacques Madaule, op. cit., p. 177-178.
5
Ibidem, p. 178.
intră în Savoy cu 18000 de oameni, în mare parte voluntari, fiind întâmpinată de populaţia de
la sate şi oraşe, peste tot arborându-se cocarde tricolore. La 29 septembrie, armata din Var
intră fără luptă în Nice, ocupând în ziua următoare fortăreaţa Villefranche. Francezii reuşesc
să pătrundă şi în Imperiul Romano-German, ocupândd Speyer, Mainz şi Frankfrut. Belgia a
fost cucerită în acelaşi timp cu Savoy şi Rinul mijlociu. La 27 octombrie, Dumouriez intră în
Belgia pe la Velenciennes sur Mon, cu cea mai bună armată franceză, formată mai ales din
trupe de linie. În mai puţin de o lună, austriecii au fost izgoniţi din toată Belgia; la 14
noimebrie din Bruxelles, la 28 din Liège, la 30 din Anvers şi, în sfârşit, la 2 decembrie din
Namur6. Se punea acum problema păstrării cuceririlor, deoarece ţările cucerite erau foarte
diferite între ele prin structura socială, prin limbă, prin civilizaţie: Savoy era ţară de limbă şi
civilizaţie franceză, Nice era ţinut de limbă italiană, iar între graniţele ţinuturilor renane se
vorbea germana. În toate ţinuturile ocupate exista un nucleu, mai mult sau mai puţin numeros,
de locuitori care s-au compromis prin legăturile lor cu francezii, înscriindu-se în cluburi sau
acceptând funcţii în noua administraţie.
În cadrul Convenției, lupta politică se intensifică, plenul oscilând între a sprijini
girondini și iacobini (mai radicali și având populația Parisului de partea lor). Dominînd
Convenţia, deputaţii iacobini deschid procesul lui Ludovic al XVI-lea. Robespierre scoate în
evidenţă faptul că este vorba de un act politic şi nu juridic: "Nu există aici njci un proces.
Ludovic nu este un acuzat, iar voi nu sînteţi judecători . . . Nu aveţi de dat nici o sentinţă,
trebuie să luaţi o măsură pentru salvarea tuturor"7. Până la 20 noiembrie, judecarea stătea sub
semnul întrebării. Dar, în această zi se descoperă la Tuileries faimosul dulap de fier în care
Ludovic închisese dovezile tuturor uneltirilor curţii cu străinătatea între ani 1789-1792.
Printre altele, se află că Ludovic al XVI-lea a continuat să-i plătească pe membrii gărzii lui
personale concediaţi şi care au trecut graniţa şi s-au instalat la Koblenz, că acesta a instituit la
Pari o agenţie de corupţie şi de spionaj şi că subvenţiona publicaţiile aristocraţilor8.
Sesizat la 16 octombrie 1792, Comitetul legislativ a studiat îndelung problema
procedurii ce trebuia urmată pentru judecarea lui Ludovic al XVI-lea. Iacobinii au văzut clar
până unde mergeau implicaţiile procesului şi că părţile erau, de fapt, Vechiul regim şi
revoluţia. La 6 noimebrie, girondinii au prezentat un raport întocmit în grabă şi superficial
despre crimele regelui. Nu-i erau imputate decât câteva fapte demult cunoscute şi destul de
puţin semnificative. Adunarea legislativă a considerat însă acest raport unul nesatisfăcător. 9
La 7 noiembrie, un alt raport, bine construit şi limpede, a împins procesul mult înainte. La 21
noiembrie, Adunarea a instituit o nouă Comisie formată din 12 membri care să inventarieze
documentele din dulapul de fier. La 6 decembrie, iacobinii s-au hotărât să întărească Comisia
celor 12 cu încă 9 membri, iar această nouă comisie, formată din 21 de membri, să prezinte în
termenul cel mai scurt actul de acuzare al lui Ludovic al XVI-lea10. La 10 decembrie, Robert
Lindet a depus raportul său cu privire la crimele lui Ludovic, în care punea în lumină
duplicitatea regală în toate perioadele critice. O zi mai târziu, regele avea să fie interogat. La

6
Albert Mathiez, op. cit., p. 298.
7
Serge Bernstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. III, State şi identităţi europene (secolul XIV-1815), trad.
Monica Timu, Iaşi, 1998, p. 347.
8
Albert Mathiez, op. cit., p. 276.
9
Ibidem, p. 277.
10
Ibidem, p. 281-282.
16 decembrie, se propune expulzarea Bourbon-ilor, pentru a se împiedica pentru totdeauna
reîntoarcerea regalităţii. La 26 decembrie, Ludovic a apărut pentru a doua oară în faţa
Convenţiei.
Ludovic este găsit vinovat de conspiraţie împotriva libertăţii publice şi a siguranţei
statului. Cu o majoritate mică, de un singur vot, regele este condamnat la moarte
și ghilotinat la 21 ianuarie 1793 în piaţa Revoluţiei, actuala piaţă Concorde. Revoluţia "a
aruncat drept sfidare Europei, un cap de rege"11. Executarea lui Ludovic al XVI-lea a marcat
începutul unei noi perioade în istoria Convenţiei. A fost afectată însăşi regalitatea în prestigiul
ei tradiţional şi mistic. La ştirea executării regelui Franţei, curtea din Londra a arborat doliul.
Eliminarea regelui a accentuat antipatia monarhiilor continentale faţă de regimul
revoluţionar de la Paris. La 23 ianuarie 1793, a doua împărţire a Poloniei liberează Prusia de
preocupările din Răsărit, iar Anglia suferă şi ea o evoluţie rapidă în cursul anului 1792. Aflată
deja în conflict cu Austria şi Prusia, Franţa declară război în februarie-martie 1793 Angliei,
Olandei şi Spaniei. Toate acestea adeversare ale Franţei vor forma o coaliţie12. Cu excepţia
Rusiei, toate marile puteri europene, toţi vecinii Franţei s-au grupat împotriva acesteia.
Tocmai în acest moment începe o nouă criză internă. Convenţia naţională impune noi
măsuri de salvare publică: la 24 februarie, toţi cetăţenii necăsătoriţi sau văduvi fără copii, de
la 18 la 40 de ani, sunt declaraţi rechiziţionaţi permanent şi se ordonă recrutarea din rândul
acestora a 300000 de oameni. Comisarii trimiși în departamente pentru a organiza mobilizarea
sunt aleși dintre iacobini, lărgind falia dintre girondini și masele populare. Această măsură va
duce la izbucnirea unei puternice insurecţii clericale şi monarhiste în Vendée, o provincie
profund creştină, devotată preoţilor şi bisericii, care se răscoală în numele religiei şi al regelui.
Încurajați de traumatismul cauzat de executarea regelui și ostilitatea țăranilor față de
conscripție, organizează o revoltă armată care se extinde și în Bretagne. Căpeteniile răzvătirii
erau atât ţărani, cât şi nobili13. Insurecţia clericală şi regalistă nu este decât manifestarea
extremă, episodul cel mai cumplit al împotrivirilor şi nemulţumirilor care frământau masele
populare din întreaga Franţă. Desfiinţarea reglementării alimentelor prin decretul din 8
decembrie 1792 şi moartea regelui au fost urmate de o creştere rapidă a preţului articolelor de
consum şi de o recrudescenţă a mizeriei14. Oraşele suferă şi mai mult decât satele. La Paris
foametea devenise aproape o stare permanentă.
Astfel, primejdiile cresc în jurul naţiunii franceze, iar metodele girondinilor sunt din ce
în ce mai incapabile. Girondinii încearcă în van să se opună propunerilor iacobine destinate a
crește puterea guvernului central. În concescinţă, la 10 martie 1793 (după alte surse, la 12
martie), a fost instituit la Paris ''Tribunalul Revoluţionar'', menit a-i judeca pe
contrarevoluţionari, iar la 6 aprilie, Convenția creează Comitetul de Salvare Publică, organul
executiv al Republicii, format iniţial din 9, apoi din 12 membri, aleşi lunar de către
Convenţie15. Georges Danton afirma despre acest tribunal: ''Să învăţăm din greşelile

11
Serge Bernstein, Pierre Milza, op. cit., p. 347.
12
Aurelian Chistol, op. cit., p. 58.
13
Jacques Madaule, op. cit., p. 180-181.
14
Albert Mathiez, op. cit., p. 327.
15
Aurelian Chistol, op. cit., p. 59.
înaintaşilor noştri; să facem ce nu a făcut Adunarea Legislativă; să fim noi cumpliţi pentru ca
poporul să nu aibă nevoie să fie''16.
Frontierele naturale, cucerite în toamna lui 1792, au fost pierdute în câteva săptămâni în
primăvara nului 1793. La sfârşitul lui martie, după înfrângerea de la Neervinden, toată Belgia
era evacuată, iar câteva zile mai târziu malul stâng al Rinului a avut aceeaşi soartă. La
începutul lui aprilie, Franţa nu mai stăpânea dincolo de frontiera din nord-est decât cetatea
asediată Mainz17.
Dificultățile militare, extinderea războiului civil, avansul forțelor inamice pe teritoriul
național, au produs o criză în cadrul Convenției, rivalitatea dintre girondini și iacobini fiind
din ce în ce mai mare. Un contraatac nefast al girondinilor, îndreptat împotriva lui Jean-Paul
Marat, unul dintre șefii iacobini cei mai populari și radicali, eșueză prin achitarea sa în fața
Tribunalului Revoluționar, la 24 aprilie.
Sub presiunea aristocraţilor revoluţionari, iacobinii au declanşat acţiunea de răsturnare a
girondinilor. În urma apelului lansat de către Robespierre, între 31 mai și 2 iunie, o insurecție
pariziană condusă de Jacques Hébert, somează Convenția să aresteze 29 de deputați și 2
miniștri girondini18. Populația cerea o restribuire a bogăției și continuarea acțiunilor anti-
creștine. La 10 iunie, iacobinii preiau controlul asupra Comitetului de Salvare Publică din care
vor face principalul instrument al dictaturii revoluționare.
Astfel s-a încheiat, prin triumful iacobinilor, lupta începută pe vremea Adunării
legislative. Girondinii au fost învinşi pentru că, după ce au dezlanţuit războiul cu străinătatea,
nu au ştiut să aducă victoria şi pacea şi pentru că au şovăit în toate momentele hotărâtoare. 2
iunie nu a fost numai o revoluţie politică. Sanculoţii au răsturnat nu numai un partid politic, ci
o întreagă clasă socială. După minoritatea aristocraţilor, care s-a prăbuşit odată cu monarhia, a
venit rândul marii burghezii19.

16
Jacques Madaule, op. cit., p. 181.
17
Albert Mathiez, op. cit., p. 318.
18
Aurelian Chistol, op. cit., p. 59.
19
Albert Mathiez, op. cit., p. 350.
 BIBLIOGRAFIE:
1. Barber, John, Istoria Europei moderne, trad. Daniela Truţia, Bucureşti, 1998;
2. Bernstein, Serge, Milza, Pierre, Istoria Europei, vol. III, State şi identităţi europene
(secolul XIV-1815), trad. Monica Timu, Iaşi, 1998;
3. Chistol, Aurelian, File din istoria Europei moderne, Craiova, 2013;
4. Madaule, Jacques, Istoria Franţei, vol. II, trad. Eugen Rusu, Bucureşti, 1973;
5. Albert Mathiez, Revoluţia franceză, trad. Leonard Altbuch, Bucureşti, 1976;
UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI
FACULTATEA DE ŞTIINŢE SOCIO-UMANE
SPECIALIZAREA ISTORIE
ANUL II

CONVENŢIA GIRONDINĂ
(21 SEPTEMBRIE 1792-2 IUNIE 1793)

-REFERAT-
-ISTORIA MODERNĂ UNIVERSALĂ-

STUDENT: ŞTEFAN ION COSMIN

PROF.: CHISTOL AURELIAN