CAPITOLUL 12

SISTEMUL
MORFOGENETIC
G L A C I A R (SMG)

Noţiuni generale. Modul de formare a gheţii. Limita zăpezilor perene şi

limita glaciaţiei. Clasificarea gheţarilor. Clasificarea gheţarilor pe baza
criteriului morfologic. Calotele glaciare. Cîmpurile glaciare. Cupolele glaciare.
Gheţarii de evacuare. Gheţarii de circ şi de vale. Clasificarea gheţarilor. Balanţa
de masă a gheţarilor. Mişcarea gheţarilor. Deformările interne. Alunecarea
bazală. Viteza de deplasare a gheţarilor. Morfologia gheţarilor. Relieful glaciar.
Procesele de eroziune glaciară. Materialul morenaic. Forme de eroziune
glaciară. Forme asociate curgerii neconstrânse a gheţii. Forme asociate curgerii
constrânse a gheţii. Forme asociate acţiunii conjugate a proceselor glaciare şi
periglaciare. Relieful de acumulare glaciară. Procesele de acumulare. Formele
de acumulare. Relieful de eroziune şi acumulare fluvio-glaciară Cauzele
glaciaţiilor.

« Este un ţinut golaş, păstrând eroziuni adânci lăsate de o imensă cantitate de gheaţă de mai bine de 1 km
grosime, care altădată şi-a exercitat presiunile colosale asupra stâncii, silind-o să cedeze. Implacabilă şi de
nestăvilit, gheaţa s-a revărsat în afară, strivind munţi, umplând lacuri cu sfărâmături de pietre şi pământ
rupte din munţi, tăind pe câmpii înclinate văi imense, dintre care unele de vreo 100 km lungime. Cicatricele
săpate de gheaţă sunt încă adânci, rănile nu s-au vindecat niciodată.

Este o regiune fără fruntarii, căci ochiul nu-i poate cuprinde marginile. Pare că se întinde dincolo de
limitele cunoscute ale acestei planete. Ameninţătoare, imuabilă, cufundată în propria-i dezolare, a apărut
atât de jalnică primilor albi care au pus piciorul pe acolo, încât, înspăimântaţi şi smeriţi, i-au zis Pământul
Sterp »

In nordul îndepărtat, Farley Mowat, 1959

12.1. Noţiuni generale

Pe aproximativ 10 % din suprafaţa Terrei, temperatura aerului este mult prea scăzută pentru
o activitate normală a râurilor, apa fiind totuşi prezentă, în stare solidă, sub formă de gheţari.
Trăsăturile distincte ale reliefului glaciar rezultat în urma proceselor de eroziune, transport şi
acumulare glaciară dau posibilitatea recunoaşterii relativ uşoare a acestuia, chiar după ce gheţarii
s-au topit. Aşa se face că pe baza morfologiei actuale, s-a putut stabili, cu mare exactitate,
distribuţia în trecut a gheţarilor montani şi a calotelor glaciare de mari dimensiuni. Se apreciază că
în urmă cu 2-3 milioane de ani, gheţarii erau extinşi pe aproape o treime din suprafaţa globului.
 317

În Cuaternar, pe continentul european, calota glaciară feno-scandinavă a ocupat, în mai

multe reprize, o suprafaţă de circa 35 % din cea totală, coborând până la 45°33'' latitudine în est,
iar în vest până aproximativ la nord de linia care uneşte Cracovia cu Londra. Fazele glaciare au
primit denumiri locale în fiecare ţară, cele mai des folosite fiind însă, nomenclaturile germane şi
poloneze. În ordine cronologică, în vestul Europei, au primit următoarele denumiri: Elster, Saale
(cu două stadii: Warthe şi Drenthe), Weichsel (Vistula), de la numele râurilor ce străbat depozitele
unde ele au fost definite. În partea estică a Europei acestora le corespund glaciaţiile Lihvino (Oka),
Nipru şi Valdai. Fazele glaciare amintite sunt separate de interglaciare, caracterizate de mici
transgresiuni marine (de exemplu, în vestul Europei sunt cunoscute sub denumire de Cromerian,
Holsteinian, Eemian). În Germania de Nord calota glaciară a avut dezvoltarea maximă în urmă cu
20 000 ani. În urma topirii ei s-au format şiruri succesive de morene la Brandemburg, Frankfurt etc.
Gheţarii s-au retras spre nord, unde o uşoară avansare a glaciaţiunii a lăsat dovadă morenele de la
Salpausselka, datate 10 300 ani BP. Mult timp s-a crezut că extinderea calotei glaciare din Europa
de Nord a fost limitată doar la nivelul uscatului continental. Însă, aceasta se dezvolta spre nord, în
mediul oceanic, până la nivelul rupturii de pantă a platoului continental (până la aproximativ – 200
m). În timpul maximului glaciar calota nord-europeană se lega cu inlandsis-ul nord-american
printr-o punte grosă de banchize. Calota nord-americană acoperea toată Canada şi nordul S.U.A. În
decursul maximului său, ajungea în est până la latitudinea New York-ului (cu dezvoltarea unui lob
imens la sud de Marile Lacuri, până către St. Louis), iar spre vest s-a prelungit la nivelul oraşului
Seattle. Literatura glaciologică americană admite existenţa a patru glaciaţiuni pe teritoriul Americii
de Nord: Nebraska (cea mai veche, cu cea mai mică răspândire); Kansas (cea mai extinsă în lobul
Mississippi); Illinois (a depăşit-o pe precedenta doar la sud de lacul Michigan); Wisconsin (ultima
glaciaţiune cu dezvoltarea cea mai puternică).
Gheţarii montani din Europa au coborât până la altitudini de 200 – 800 m în Alpi (limbile
gheţarilor ajungeau până în Piemontul italian, la sud şi Piemontul bavarez, la nord), de asemenea,
prezenţa acestora semnalându-se şi în munţii Pirinei, Jura, Vosgi, Masivul Central Francez,
Carpaţi. Culmile înalte ale Carpaţilor au permis instalarea gheţarilor, ale căror urme se întâlnesc şi
astăzi în Munţii Rodnei, Maramureşului, în Bucegi şi în toate celelalte masive ale Carpaţilor
Meridionali ale căror altitudini depăşesc 2000 m. Cercetările asupra gheţarilor şi a morfologiei
glaciare din Alpi au condus la publicarea a numeroase studii, în care concepţiile monoglaciare şi
pluriglaciare au fost susţinute sau infirmate.
Pentru prima dată o descriere a depozitelor morenaice vechi, construite de gheţarii din Alpi a
fost făcută de De Saussure (1794), acesta fiind un adept al teoriei monoglaciare, urmat apoi de Lory
(1864), Mortillet (1883), Boule (1896). Pluralitatea glaciaţiilor din Alpi a fost demonstrată de A.
Penck şi Brückner, în sinteza lor Die Alpen im Eizeitalter (Alpii în decursul timpurilor glaciare)
(1901 – 1909). Autorii respectivi au dezvoltat conceptele de complexe şi serii glaciare. Complexul
glaciar este constituit dintr-o morenă terminală care se desfăşoară într-un con, dând naştere la un
nivel fluvio-glaciar, ce constituie un câmp glaciar. Complexele glaciare pot să se reunească pentru
a forma o serie glaciară şi un câmp glaciar de ansamblu. În timpul perioadelor glaciare se
formează serii glaciare tăiate de văi care se individualizează în timpul perioadelor interglaciare. Pe
baza acestor principii, în regiunea Memmingen, de la nord de Alpi, pe platoul suabo-bavarez (Iller
– Riss), autorii au identificat patru câmpuri glaciare de ansamblu, care corespund la patru nivele
glaciare aluviale ce diferă prin altitudine, pante, compoziţie petrografică şi soluri de alterare.
Aceste observaţii au permis descrierea a 4 glaciaţiuni, denumite, în ordine cronologică crescândă
Würm, Riss, Mindel, Günz, de la numele unor râuri din nordul Alpilor. Celor 4 glaciaţiuni aveau să
li se adauge altele două: Donau şi Biber, ca urmare a studiilor întreprinse de Eberl (1928,1930) şi
Schaefer (1953).
Cele mai puternice şi mai evidente efecte asupra peisajului actual s-au datorat glaciaţiei
cuaternare, motiv pentru care s-a considerat oportună o prezentare succintă a acesteia; însă, în
istoria Terrei mai sunt cunoscute încă cel puţin patru glaciaţii, ale căror urme sunt din ce în ce mai
bine conservate, cu cât sunt mai recente. Cea mai veche glaciaţie s-a desfăşurat în urmă cu 2 500 –
 318

2 300 milioane de ani (glaciaţia Huroniană din Proterozoicul Inferior), existenţa acesteia fiind
demonstrată de prezenţa unor morene fosile (tillite) din nordul Americii de Nord, sud-estul Africii,
vestul Australiei, India Centrală. O altă glaciaţie, ale cărei depozite, reprezentate tot prin tillite, au o
răspândire mult mai largă, s-a desfăşurat în urmă cu 950 – 615 milioane de ani (Proterozoicul
superior). Aceasta este considerată glaciaţia cea mai grandioasă care a avut loc vreodată pe Terra şi
a afectat regiuni întinse din Eurasia, America de Nord şi de Sud, Africa, Australia şi, probabil,
Antarctica. Glaciaţiile următoare s-au dezvoltat cu 580-570 milioane de ani în urmă (Eocambrian)
şi, respectiv, acum 450 – 440 milioane de ani (Ordovician, mai ales în Africa). Acum 300 – 280
milioane de ani s-a desfăşurat glaciaţia cunoscută sub denumirea de Gondwana, după numele
continentului sudic, alcătuit, în acea perioadă, din America de Sud, Africa, India şi Antarctica.
În prezent, gheţarii ocupă 16,24 milioane km2, ceea ce reprezintă, după cum s-a precizat
anterior, 10 % din suprafaţa uscatului terestru. În condiţiile climatice actuale, gheţarii (al căror
număr a fost estimat între 70 000 şi 200 000) sunt răspândiţi pe glob la diferite altitudini, din zonele
polare până la Ecuator. În zonele polare gheţarii ajung să acopere, în întregime, relieful, cu o
mantie având grosimi de mii de metri şi deţin aproximativ 99 % din suprafaţa ocupată de gheţari
(de altfel, Antarctica şi Groenlanda sunt singurele regiuni acoperite cu mari calote glaciare). Spre
Ecuator ocupă numai unele suprafeţe restrânse la circurile glaciare, situate în cei mai înalţi munţi.
Dintre regiunile montane în care se găsesc gheţari se pot enumera: Munţii Stâncoşi, Munţii Anzi,
Alpii Scandinavi, Munţii Alpi, Munţii Caucaz, Podişul Pamir, Munţii Hindukuş, Alpii Noii
Zeelande, Kilimandjaro, Ruwenzori etc.

Tabel 12.1. Repartiţia gheţarilor pe glob (Bălteanu, 1982)

Suprafaţa
Nr. crt. Continentul/regiunea
(km²)
A. EUROPA 118 000
1 Svalbard 58 000
2 Novaia Zemlia 24 300
3 Franz Josef 13 700
4 Islanda 12 170
5 Scandinavia 6 200
6 Alpi 3 600
7 Pirinei 30
B. ASIA 132 725
8 Himalaya 33 250
9 Karakoram 17 800
10 Severnaia Zemlea 17 500
11 Pamir 10 200
12 Tianshan-Alai 10 175
13 Caucaz 1 800
14 Alte regiuni 42 000
C. AFRICA 20
D. AMERICA DE NORD 2 068 900
15 Groenlanda (calota şi gheţarii locali) 1 833 900
16 Arh. Nord-canadian 155 000
17 Regiunea continentală 80 000
E. AMERICA DE SUD 25 000
F. OCEANIA 1 015
18 Noua Zeelandă 1000
19 Noua Guinee 15
G. ANTARTICA 13 900 000
SUPRAFATA TOTALÃ 16 245 660
 319

12.2. Modul de formare a gheţii

Formarea gheţarilor este condiţionată de existenţa obligatorie a două elemente climatice

principale: temperaturi medii coborâte şi o anumită cantitate de precipitaţii. Există regiuni unde
temperaturile foarte coborâte ar putea permite formarea gheţarilor (de exemplu, în nordul Asiei),
însă precipitaţiile sunt insuficiente pentru apariţia şi alimentarea maselor glaciare.Valorile negative
ale temperaturii contribuie la menţinerea aproape permanentă a apei în stare solidă, sub formă de
zăpadă, firn (névé) şi gheaţă. Trecerea de la o formă la alta are loc în urma unui fenomen complex
de diageneză (totalitatea transformărilor fizice, chimice, de structură şi textură suferite de zăpadă,
firn şi gheaţă, în anumite condiţii de temperatură, presiune etc.).
Zăpada, cea mai importantă sursă de provenienţă a gheţii, prezintă proprietăţi diferite în
funcţie de condiţiile fizico-geografice.Valorile medii ale densităţii zăpezii sunt cuprinse între 0,1 –
0,6 (Tricart, Cailleux, 1962), însă cele ale zăpezii proaspete şi uscată pot să ajungă până la 0,9.
Proprietăţile mecanice ale zăpezii sunt influenţate foarte mult de condiţiile de temperatură. Astfel,
la temperaturi scăzute, zăpada prezintă proprietăţi elastice, pentru ca în jur de 0° C să se comporte
ca un corp vâscos. Transformarea zăpezii în firn (névé) şi gheaţă are loc continuu, fără limite
tranşante. De asemenea, diageneza zăpezii prezintă trăsături specifice în strânsă concordanţă cu
mediul climatic în care se produce. În zonele polare, pe fondul temperaturilor negative, zăpezile
uscate se transformă direct în firn şi, respectiv, gheaţă, însă procesul de diageneză, care se
desfăşoară sub acţiunea presiunii şi însumează cicluri de câţiva zeci de ani, este foarte lent. În
regiunile subpolare apar perioade scurte de încălzire, în timp ce în ţinuturile alpine din zonele
temperate şi din cele tropicale, în timpul verii se produc încălziri puternice, la care se adaugă şi
variaţiile termice diurne. În timpul perioadelor de încălzire o mare cantitate de zăpadă se topeşte,
astfel că apa rezultată se va infiltra şi va reîngheţa spre adâncime. În urma procesului de reîngheţ se
degajă o anumită cantitate de căldură care va contribui la ridicarea temperaturii până aproape de
punctul de topire, favorizând astfel, formarea unei zăpezi foarte umede, care evoluează repede în
firn şi, respectiv, gheaţă.
Firnul este format dintr-o zăpadă puternic consolidată. Definiţia firnului format în domeniul
glaciar montan al regiunilor temperate este foarte simplă, şi anume: firnul este zăpada din iernile
precedente care nu s-a topit în cursul verii. În aceste regiuni, precum şi în cele tropicale, rolul
primordial în procesul de diageneză al zăpezii îl deţine amplitudinea diurnă a temperaturilor (s-a
constatat că variaţiile anuale ale temperaturiii sunt cu totul nesemnificative). De exemplu, în munţii
înalţi din Peru şi nordul statului Chile, la peste 5300 m altitudine, temperatura se menţine mereu
sub 0° C, ceea ce permite acumularea zăpezii. Insolaţia puternică din unele zile de vară duce la
topirea superficială a zăpezii şi infiltrarea apei în adâncime, uneori până la stratul de firn, unde
îngheaţă favorizând o diageneză rapidă în sensul zăpadă - firn – gheaţă. În domeniul glaciar polar
datorită faptului că procesul de diageneză este foarte lent, zăpada, înainte de a se transforma în firn,
persistă mai mulţi ani, ceea ce explică grosimea mare a păturii de zăpadă (şi firn) care acoperă
gheţarii polari. În concluzie, se admite că firnul este o zăpadă consolidată cu o densitate egală sau
mai mare de 0,6 (gheaţa are o densitate cuprinsă între 0,8 – 0,9, diferenţele fiind date de proporţia
de aer şi praf în gheaţa respectivă). Timpul necesar transformării firn-ului în gheaţă este, de
asemenea, variabil în funcţie de condiţiile climatice. Pentru Alpi se avansează un interval cuprins
între 25 – 40 ani, în timp ce pentru Groenlanda această diageneză necesită 150 – 200 de ani.
Creşterea densităţii în seria zăpadă – firn – gheaţă duce la o rearanjare a reţelei cristaline
care are ca rezultat expulzarea treptată a aerului şi o mărire a granulelor iniţiale. În firn, aerul deţine
încă proporţii importante, ocupând spaţiile dintre granulele care abia se ating. În gheaţă aerul se
mai găseşte doar în unele incluziuni (bule) şi are presiuni de 3 – 5 atm (uneori până la 20 atm).
Cercetarea compoziţiei aerului din incluziunile respective poate să ofere indicii importante asupra
atmosferei din timpul formării gheţii.
 320

12.3. Limita zăpezilor perene şi limita glaciaţiei

În atmosferă, la orice latitudine, există posibilitatea formării fulgilor de zăpadă însă

altitudinea de apariţie diferă de la o zonă la alta. La nivelul solului ajung numai dacă stratele de aer
pe care le străbat au temperaturi sub 0°C. În zonele polare această condiţie este întrunită tot timpul
anului, chiar de la nivelul mării, însă odată cu apropierea de Ecuator se micşorează durata de timp
în care este posibilă depunerea zăpezii şi aceasta numai la altitudini din ce în ce mai mari. Dacă în
regiunile polare zăpada persistă tot timpul anului, în regiunile temperate are un caracter sezonier.
Linia care separă terenurile acoperite de zăpadă de cele neacoperite poartă denumirea de linie a
zăpezilor şi prezintă mari fluctuaţii sezoniere, anuale şi multianuale. Regiunile în care zăpezile
căzute în timpul iernii nu se mai topesc în întregime, ci persistă de la un an la altul (în apropiere de
Poli şi la anumite altitudini) sunt separate de cele acoperite numai temporar de zăpadă prin linia
zăpezilor perene. Această linie este situată la nivelul mării în regiunile polare, de unde urcă treptat
spre Ecuator, la peste 5000 m (în Puna de Atacama ajunge la 6 300 m, reprezintând cea mai
ridicată limită de pe Glob). Poziţia liniei zăpezilor perene este în funcţie de cantitatea de
precipitaţii solide, de temperatura aerului, de expoziţia reliefului etc. În mod obişnuit, această linie
este mai coborâtă în regiunile maritime, bogate în precipitaţii şi mai înalţată spre interiorul
continentelor, spre care ariditatea se accentuează. În Munţii Alpi – unde gheţarii acoperă o
suprafaţă de 3 600 km2 - linia zăpezilor perene se află la 3 600 m în sud, şi la 3 100 m în nord.
Gheţarii se formează la altitudini mai mari decât linia zăpezilor perene. În acest sens, chiar s-a
propus termenul de nivel de glaciaţie, care reprezintă altitudinea critică necesară apariţiei
gheţarilor. Această altitudine este influenţată de expoziţia versanţilor, dar şi de particularităţile
topografice locale care pot să favorizeze acumularea zăpezii şi transformarea ei în gheaţă. De
obicei, limbile gheţarilor coboară sub linia zăpezilor perene, unde are loc procesul de ablaţie
(reducerea masei gheţarului prin topire, evaporare şi distrugere mecanică).

12.4. Clasificarea gheţarilor

Clasificarea gheţarilor este recunoscută de majoritatea glaciologilor ca fiind o problemă

foarte dificilă. Ahlmann (1948) propune o clasificare a gheţarilor având la bază trei tipuri de
criterii: morfologic, dinamic şi termic.

12.4.1. Clasificarea gheţarilor pe baza criteriului morfologic

Criteriul morfologic pune accentul pe condiţiile fizico-geografice în care se dezvoltă gheţarul

şi pe dimensiunile acestuia. Această clasificare este cea mai utilizată şi cuprinde două tipuri
principale de gheţari: gheţarii de vale şi calotele glaciare. În afară de aceste două categorii, foarte
familiare, Ahlmann a separat şi câteva forme intermediare. Flint (1971) clasifică gheţarii în trei
tipuri de bază (gheţari de circ, gheţari de vale şi calote glaciare) şi în două tipuri intermediare
(gheţari de piemont şi calote montane). Având în vedere extinderea gheţarilor şi trăsăturile lor
morfologice fundamentale, un grup de specialişti a elaborat, sub egida UNESCO, o clasificare mai
detaliată, care are avantajul că poate fi lărgită în funcţie de scopul investigaţiilor. Conform acestei
clasificări, gheţarii sunt separaţi în şase tipuri (fig.12.1.): (i) calote glaciare; (ii) câmpuri glaciare;
(iii) cupole glaciare; (iv) gheţari de evacuare sau limbi de gheaţă; (v) gheţari de vale; (vi) gheţari
de circ.

12.4.1.1. Calotele glaciare

Cunoscute şi sub denumirea de inlandsis (care, în traducere, înseamnă "gheaţă din interiorul
continentului") acestea constituie o masă imensă de gheaţă, de talie continentală, care acoperă
aproape în întregime relieful subglaciar. În prezent există două calote glaciare - în Antarctica şi
 321

Groenlanda - dar, în trecutul geologic, calote asemănătoare acopereau nordul Europei, Asiei şi
Americii de Nord.

Fig. 12.1. Reprezentarea

schematică a principalelor tipuri de
gheţari (Allen, 1970).

a) Calota antarctică
constituie cel mai mare gheţar
existent pe planeta noastră,
acoperind în proporţie de 80 %
continentul sudic (suprafaţa totală
fiind apreciată la 13 975 000 km2).
Calota de gheaţă prezintă mai
multe boltiri sub forma unor
domuri uriaşe, mai înalte în estul
continentului şi mai coborâte în
vest.

Fig. 12.2. Calota antarctică; (A) în plan; (B) schiţă tridimensională (Chorley et al., 1985).

Fig. 12.3 . Inlandsis-ul groelandez. Secţiune transversală prin partea centrală, pe direcţia V-E: relieful este
exagerat (Flint, 1971).
 322

Grosimea medie a gheţii este de 200 - 300 m, iar cea maximă atinge 4 200 m. Volumul
acestei mase uriaşe de gheaţă este evaluat a fi între 24 000 000 - 28 000 000 km3, ceea ce reprezintă
circa 90 % din volumul total al gheţii existente pe Terra. Acest volum echivalează cu cantitatea
totală de precipitaţii căzută pe întregul glob în circa 60 de ani (Bălteanu, 1982). Datorită presiunii
exercitate de către gheaţă, relieful a coborât cu aproximativ cu 500 - 600 m. Totuşi, prin grosimea
mare a calotei glaciare, Antarctica este continentul cu cea mai mare înălţime medie de pe glob
(2263 m). Calota glaciară antarctică are aspectul unui platou înalt de 3000 - 4000 m în estul părţii
centrale şi de 1 500 - 2 000 m în vestul acesteia. De sub masa de gheaţă apar, izolat, creste montane
şi vârfuri piramidale (nunatak-uri). Spre margini, forma calotei devine convexă, coborând cu pantă
lină spre ţărmuri, de unde se prelungeşte, în continuare, prin platforme de gheaţă plutitoare (gheţari
de şelf) sau se termină pe uscat, în aşa-numitele oaze (suprafeţe izolate de apariţie a rocilor de sub
mantia de gheaţă, caracterizate prin prezenţa unui relief ruiniform, datorat proceselor intense de
dezagregare). Din cele peste 40 de platforme de gheaţă din jurul continentului antarctic, mai
cunoscuţi sunt gheţarii de şelf Ross, Fichner, Shacleton, Larsen etc.
b) Calota groelandeză ocupă o suprafaţă de 1726400 km2 (ceea ce face să se situeze pe locul
doi, după mărime) reprezentând 4/5 din suprafaţa celei mai mari insule a planetei noastre. Aceasta
este formată din două boltiri uriaşe de gheaţă, sub forma unor domuri aplatizate, care ajung în nord
la 3 200 m, iar în sud la 2 760 m. Gheaţa are cele mai mari grosimi (peste 3000 m) în partea
nordică a insulei, unde acoperă un relief mai plat, cu depresiuni care coboară cu 400 m sub nivelul
mării. În sud, calota glaciară are o grosime de numai 800 m, acoperind un relief montan accidentat,
cu altitudinea de 1 000 m (Tricart, Cailleux, cit. Bălteanu, 1982). Privit în ansamblu, inlandsis-ul
groenlandez are forma unei lentile biconvexe, cu un volum total de 2 700 km3. Din calota
groelandeză se desprind radiar numeroşi gheţari de evacuare, care se deplasează cu viteze diferite
spre ocean (între 1-6 km/an). Ajungând la nivelul mării, din aceşti gheţari se rup bucăţi imense de
gheaţă (proces denumit velaj sau calving - engleză) care sunt apoi antrenate de vânturi şi curenţii
marini (iceberg-uri).

12.4.1.2. Câmpurile glaciare

Reprezintă întinderi de gheaţă care mulează suprafaţa terenului, fără a reuşi să mascheze
denivelările reliefului. În funcţie de conformaţia substratului, grosimea gheţii poate ajunge la 200 -
500 m. Numeroase insule situate în ţinuturile arctice sunt acoperite în întregime de câmpuri
glaciare. Pot fi citate, astfel, insulele Svalbard (unde există trei câmpuri glaciare care se dispun sub
forma unei mantii asupra reliefului domol, cu altitudini cuprinse între 600 şi 900 m), unele insule
din arhipelagurile Franz Josef, Novaia Zemlea şi Severnaia Zemlea etc. Linia de echilibru a gheţii
din aceste insule este situată între 200 şi 600 m, dar în unele locuri coboară şi la nivelul mării,
deoarece sunt sub influenţa ciclonilor formaţi în nordul Oceanului Atlantic. Două dintre cele mai
întinse câmpuri glaciare se întâlnesc în Patagonia, fiind cunoscute sub numele de Hielo Patagonico
Nord (4 400 km2) şi Hielo Patagonico Sud (13 500 km2).

12.4.1.3. Cupolele glaciare (ice dom)

Au forma unor domuri larg boltite ocupând unele platouri montane de pe care gheaţa se
scurge radiar, prin intermediul gheţarilor de evacuare. Distribuţia acestora este în strânsă legătură
cu existenţa unor regiuni caracterizate printr-o alimentare abundentă cu zăpadă şi prin prezenţa
unor condiţii geomorfologice adecvate pentru acumularea ei. Un exemplu clasic de cupolă glaciară
îl reprezintă gheţarul Jostedalsbreen din Norvegia, care de altfel este şi cel mai mare gheţar de pe
continentul european (având o suprafaţă de 486 km2). Din cupola situată la altitudinea de 1 980 m,
se desprind divergent circa 20 de gheţari de evacuare, dintre care unii coboară spre 400 - 500 m. În
Islanda, se găsesc mai multe cupole glaciare, printre care cea mai întinsă este Vatnajökull, cu o
suprafaţă de 8 400 km2. Asemenea cupole glaciare sunt localizate şi în insulele Franz Josef şi
 323

Severnaia Zemlea, unde linia de echilibru a gheţarilor este situată între 2 000 şi 600 m (Smith,
1974, cit. Bălteanu, 1982). Alte cupole glaciare sunt localizate în Arhipelagul Canadian (Insula
Ţara Baffin - două cupole, fiecare a câte 6 000 km2 şi altele mai mici; Insula Ellesmere - trei cupole
care totalizează aproximativ 62 000 km2).
Uneori cupolele glaciare se formează în craterele unor vulcani stinşi, cele mai cunoscute
exemple fiind gheţarii din craterele vulcanilor Chimborazo (6 310 m altitudine) şi Cotopaxi (6 005
m altitudine) din America Centrală (Lliboutry, 1965, cit. Bălteanu, 1982).

12.4.1.4. Gheţarii de evacuare sau de racord

Sunt cei care se detaşează în cuprinsul calotelor, câmpurilor sau al domurilor glaciare prin
viteze mai mari de deplasare decât a gheţii din jur. Aceste râuri de gheaţă nu au un bazin de
alimentare bine conturat, fiind greu de deosebit de restul masei de gheaţă. Formarea acestora este
pusă în legătură cu proprietăţile plastice ale gheţii, care tinde să se deplaseze diferenţiat sub propria
ei greutate. Conformaţia substratului are, de asemenea, un rol important în apariţia gheţarilor de
evacuare, în sensul că majoritatea acestora ocupă arii depresionare.

12.4.1.5. Gheţarii de circ şi de vale

Sunt larg răspândiţi în cadrul principalelelor lanţuri montane şi depind direct de conformaţia
reliefului şi de modul în care se desfăşoară transformarea zăpezii în gheaţă.
a) Gheţarii de circ includ gheţarii dezvoltaţi în cadrul căldărilor glaciare, în craterele
vulcanilor stinşi sau în nişele sculptate în versanţii munţilor. Aceşti gheţari sunt bine reprezentaţi în
Pirinei, la altitudini de peste 3 000 m, fiind numiţi şi gheţari de tip pirineian.
b) În cazul gheţarilor de vale, gheaţa formată în circurile glaciare se scurge în lungul unor
văi şi exercită o acţiune puternică de eroziune şi şlefuiere a rocilor. Gheţarii de vale cei mai bine
studiaţi sunt în Munţii Alpi (printre cei mai cunoscuţi fiind Mer de Glace, Hintereisferner, Aletsch
ş.a.) care se formează în mai multe circuri alăturate şi poartă denumirea de gheţari de tip alpin. O
altă caracteristică a gheţarilor de vale este lipsa de aderenţă la versanţii stâncoşi din jur unde,
datorită şi diferenţelor termice, rămâne o zonă de separaţie între gheaţă şi rocă ce poartă numele de
rimaye.
Gheţarii din Himalaya se aseamănă cu cei din Alpi, dar ei sunt compuşi din mai mulţi gheţari
secundari care confluează într-unul principal (gheţari de tip himalayan). Dimensiunile gheţarilor
himalayeni sunt mult mai impresionante decât ale gheţarilor alpini, limba lor depăşind uneori 50
km. În Munţii Himalaya - unde gheţarii ocupă suprafeţe întinse datorită altitudinilor mari şi a
precipitaţiilor bogate - activitatea intensă a gheţarilor favorizată de valorile crescute ale
acumulărilor, pantele mari, precum şi de dimensiunile acestora, contribuie la transportul unor
importante cantităţi de materiale până în zona pădurilor. Cei mai mari gheţari din aceşti munţi sunt
Zemu, a cărui limbă măsoară 31 km, şi Rangbu, de 19 km. Gheţari de tip himalayan se întâlnesc şi
în Pamir (Fedcenko, lung de 71 km), în Munţii Karakorum (Baltura, 58 km şi Biafo, 68 km) ale
căror limbi coboară până la 2 800 - 3 500 m, mult sub limita zăpezilor perene. În Scandinavia sunt
localizaţi circa 1 500 de gheţari de circ şi de vale cu dimensiuni variate, de la câteva sute de km2 la
mai puţin de 1 km2. Studiile întreprinse pe aceşti gheţari au scos în evidenţă o tendinţă actuală de
retragere a acestora. Alaska găzduieşte numeroşi gheţari, dintre care mulţi coboară chiar până la
nivelul oceanului. Printre aceştia, gheţarul Malaspina (3 800 km2) corespunde unui tip aparte,
cunoscut sub numele de gheţar de piemont. Aceşti gheţari sunt caracteristici regiunilor cu
alimentare bogată în zăpadă. Gheaţa care se formează într-o serie de circuri situate la partea
superioară a masivelor montane se scurge pe o serie de văi care se unesc apoi la baza muntelui sub
forma unei trene arcuite. Un caz aparte îl constituie gheţarii de tip turkestan, întâlniţi în regiunea
Munţilor Tianşan, la care gheaţa se acumulează în depresiuni tectonice adânci, fără scurgere,
alimentarea făcându-se prin avalanşele declanşate pe versanţi.
 324

Deşi nu deţin decât 0,015 % din suprafaţa totală ocupată cu gheaţă a Terrei, gheţarii din
regiunile tropicale şi ecuatoriale prezintă o mare varietate de forme. Lanţurile montane din Africa
adăpostesc gheţari de circ şi de vale de mici dimensiuni (de exemplu, gheţarul din craterul
vulcanului Kibo, cel din craterul vulcanului Kenya, din masivul Ruwenzori etc.).

Foto 12.1. Gheţari alaskieni de vale (sus). Gheţarul

Malaspina de tip piemont (dreapta) (imagini
preluate de pe site-ul Virtual Geomorphology)

În sectorul ecuatorial şi tropical al Anzilor, pe teritoriul Americii de Sud şi Centrale, linia de

echilibru se găseşte la altitudini de peste 4 500 m. Astfel, în Peru gheţarii sunt suspendaţi în circuri
glaciare situate la circa 5 000 m altitudine absolută. În apropierea Ecuatorului, pe teritoriul
Columbiei, ca urmare a unei alimentări mai abundente cu zăpadă, gheţarii de vale coboară până
spre altitudini de 4 500 m. În Noua Zeelandă gheţarii ocupă circa 1 000 km2 şi sunt caracterizaţi
printr-o dinamică foarte accentuată, datorită precipitaţiilor abundente şi a unor variaţii sezoniere
accentuate ale temperaturii.Stratul de gheaţă care acoperă Oceanul Artic şi mările din jurul
Antarcticii provine, spre deosebire de gheţarii de pe continente formaţi prin metamorfozarea
zăpezii, din îngheţul apei de mare şi poartă denumire de banchiză de gheaţă. Apa mării îngheaţă la
temperatura de - 1,9°C, datorită salinităţii de 35 ‰, această gheaţă fiind mult mai fragilă decât cea
formată pe uscat. Oceanul Artic este acoperit în întregime de o banchiză de gheaţă compactă, cu o
grosime de 3 - 4 m. Cea mai mare parte a banchizei din jurul Antarcticii, are un caracter sezonier şi
grosimi mai reduse. Iarna, banchiza antarctică se extinde în oceanele din jur, pe o distanţă de 1 200
- 1 600 km. Sub acţiunea valurilor şi a vânturilor, banchiza este afectată de o deplasare permanentă.
Vara, spre periferie, banchiza se topeşte treptat sau se rupe în bucăţi uriaşe, denumite iceberg-uri,
care plutesc duse de vânturi în largul oceanului.

12.4.2. Clasificarea gheţarilor pe baza criteriului dinamic

Acest criteriu are la bază observaţiile asupra activităţii gheţarilor, în acest sens separându-se
trei mari grupe: gheţari activi, gheţari pasivi şi gheţari morţi. Fiecare dintre aceste tipuri este strâns
legat de bilanţul de masă al gheţii (acumulare şi pierdere prin ablaţie), precum şi de proprietăţile
termice. Gheţarii activi sunt caracterizaţi printr-o mişcare continuă a gheţii dinspre zonele de
acumulare spre cea de ablaţie. Surplusul de gheaţă părăseşte zona de acumulare, iar accentuarea
pantei duce la apariţia unui prag glaciar, punct în care viteza de curgere creşte, apărând o cascadă
de gheaţă (ice fall). Pentru gheţarii pasivi viteza de deplasare este minimă. În cadrul gheţarilor
morţi se includ aceia care au încetat să mai fie alimentaţi şi să se mai deplaseze.
 325

12.4.3. Clasificarea gheţarilor pe baza criteriului termic

A treia categorie de clasificări, şi anume, cea care are la bază criteriul termic, ia în
consideraţie, în primul rând, temperatura gheţii. Căldura din interiorul gheţarului provine din trei
surse: radiaţia solară, radiaţia terestră (căldura geotermică) şi cea de fricţiune rezultată în urma
mişcărilor interne şi a alunecărilor bazale. Pe baza temperaturilor generate de aceste surse de
căldură se pot distinge gheţari reci sau polari, care au tot timpul temperatura sub punctul de topire
la presiune şi gheţari calzi sau temperaţi la care întreaga masă de gheaţă se află aproape de punctul
de topire sub presiune. Se utilizează punctul de topire sub presiune deoarece temperatura la care
apa îngheaţă descreşte odată cu creşterea presiunii, cu o rată de aproximativ 1°C la 140 bari (de
exemplu, pentru calota din Antarctica, la o adâncime de 2164 m - Byrd Station - punctul de topire
este la – 1.6°C). În cazul gheţarilor calzi sau temperaţi, apa rezultată în urma topirii zăpezii, firn-
ului şi a gheţii deţine o proporţie însemnată în interiorul masei de gheaţă, pătrunzând uneori până la
contactul cu patul de alunecare. O caracteristică importantă a gheţarilor temperaţi este aceea că
temperatura de la bază este mai coborâtă decât cea de la suprafaţă. Caldura geotermică care ajunge
la baza gheţarilor temperaţi nu este răspândită mult în interior, dar cu siguranţă topeşte o anumită
cantitate de gheaţă. Această căldură, la care se adaugă cea rezultată în urma fricţiunii cu roca in situ
duce la formarea unui film de apă, la baza gheţarului, cu grosimi de 1 – 2 mm, de unde şi denumire
de gheţari cu bază umedă (wet-base glaciers). Toate acestea contribuie la creşterea vitezei de
mişcare şi a forţei de eroziune, în general, mult mai mari decât în cazul celorlalte tipuri de gheţari.
Temperatura de la baza gheţarilor reci sau polari este mai ridicată decât cea de la suprafaţă. De
exemplu, în urma studiilor efectuate la Camp Century (calota groelandeză) s-a arătat că
temperatura gheţii la adâncimea de 10 m este de – 24° C, foarte apropiată de media anuală a
temperaturii aerului. Temperatura minimă, - 24,6°C a fost înregistrată la 154 m, pentru ca la baza
gheţii să fie – 13°C (la o adâncime de 1387 m). Din acest exemplu rezultă că temperatura întregii
mase a gheaţă se află sub punctul de topire la presiune. Gheţarii reci au fost împărţiţi la rândul lor
în două tipuri, şi anume: subpolari şi polari. Diferenţa dintre aceştia constă în faptul că în cazul
celor subpolari, temperaturile mai ridicate din timpul scurtei veri de la aceste latitudini, permit
topirea gheţii de suprafaţă pe o grosime cuprinsă între 10 - 20
m, situaţie care nu se produce şi în cazul celor polari.
Gheţarii reci sau polari se mai numesc gheţari cu bază uscată
din cauză că gheaţa bazală este "sudată" puternic (îngheţată)
de roca in situ, mişcarea având loc numai sub forma
curgerilor plastice interne. Datorită acestui fapt, gheţarii reci
produc o eroziune minimă asupra substratului. Temperatura
gheţii de suprafaţă în mediul polar este foarte scăzută aceasta
fiind în concordanţă cu cea a aerului. Din această cauză
topirile la suprafaţa gheţarilor sunt neglijabile, de altfel
întreaga masă de gheaţă având temperaturi sub 0°C.

Fig. 12.4. Profilul temperaturii gheţii: (a) gheţari cu bază

caldă; (b) gheţari cu bază rece (White et al., 1987)

Deseori distincţia dintre gheţarii cu bază caldă sau rece este mai greu de făcut pentru că
aceştia nu pot fi incluşi în întregime într-o categorie sau alta. Aceste situaţii pot varia de la sezon la
sezon, cu caracteristici polare iarna şi temperate în unele veri. Foarte mulţi gheţari au areale cu
condiţii temperate sau polare în funcţie de condiţiile climatice locale şi de presiunea exercitată de
masa de gheaţă într-un anumit punct. În general, gheţarii cu bază caldă apar în zonele temperate sau
 326

acolo unde grosimea gheţii este foarte mare. În schimb, baza rece apare în condiţiile mediului polar
şi a unui strat subţire de gheaţă. Cei mai mulţi dintre gheţarii temperaţi au baza caldă dar aceasta
poate apărea şi datorită unor condiţii particulare din unele zone ale calotelor glaciare polare.

12.5. Balanţa de masă a gheţarilor

Comportamentul gheţarilor este legat de balanţa de masă sau bugetul glaciar. Balanţa de
masă este dată de procesele de acumulare şi de ablaţie care au loc în arealul unui gheţar într-un
anumit interval de timp. Aşadar, masa unui gheţar este variabilă în timp datorită căderilor de
zăpadă, ploilor sau a altor surse de apă care îngheaţă la suprafaţa gheţarului şi a avalanşelor, pe de
o parte, topirii gheţii, evaporării, eroziunii eoliene, sublimării (conversia directă a gheţii în vapori)
şi desprinderii iceberg-urilor sau a altor blocuri din masa gheţarului, pe de altă parte. Pierderile prin
topirea apei în interiorul sau la baza gheţarului sunt, în general, nesemnificative faţă de volumul de
la suprafaţă, de aceea sunt neglijate în studiile de buget.
Pentru analiza balanţei de masă este utilizat bugetul anual (sau balanţa anuală) calculat
pentru un interval de timp cuprins între două momente succesive în care procesul de ablaţie deţine
valoarea maximă. În mod obişnuit, valoarea maximă a ablaţiei se atinge la sfârşitul sezonului de
vară, însă cele două maxime nu se produc exact în aceeaşi zi, de aceea bugetul anual nu cuprinde
neapărat 365 de zile. Masa totală adăugată sau pierdută de un gheţar în acest interval de timp poartă
denumirea de acumulare totală anuală, respectiv, ablaţie totală anuală. Rezultatul diferenţei
acestor două valori îl reprezintă acumularea anuală netă, respectiv, ablaţia anuală netă, în funcţie
de evoluţia gheţarului. Balanţa netă specifică este dată de acumularea anuală netă sau ablaţia
anuală netă într-un anumit punct al gheţarului, iar prin cumularea valorilor obţinute la toate
punctele de măsurătoare se poate estima balanţa totală de masă. Balanţa de masă este pozitivă
atunci când procesele de acumulare a zăpezii au o pondere mai mare decât cele de ablaţie şi este
negativă atunci când situaţia este inversă (fig. 12.5). În aceste situaţii are loc creşterea masei
gheţarului datorată proceselor de acumulare sau reducerea masei acestuia ca urmare a proceselor de
ablaţie.
Rezultatele numeroaselor măsurători arată că procesele de acumulare şi de ablaţie pot să
apară în orice zonă a unui gheţar, însă balanţa pozitivă (acumularea netă) este caracteristică
sectoarelor superioare, iar balanta negativă (ablaţia netă) celor inferioare. Astfel, în cuprinsul
gheţarilor se conturează două zone distincte: o zonă de acumulare, în sectorul superior şi o zonă de
ablaţie spre fruntea gheţarului (fig. 12.5.).

Fig. 12.5. Diagramă

idealizată în care se prezintă
localizarea zonei de acumulare, a
celei de ablaţie şi a liniei de
echilibru, în cadrul unui gheţar
(Summerfield, 1997).

Aceste două zone sunt

separate de linia de echilibru de-a lungul căreia volumul anual al acumulării este egal cu cel al
ablaţiei (balanţa de masă este egală cu 0). Atunci când bugetul net este perfect echilibrat (balanţa
de masă totală este egală cu 0) nu are loc expansiunea sau retragerea gheţarului astfel încât
extremităţile rămân staţionare.
 327

S-a observat însă că pentru o perioadă mai lungă de timp această stare de echilibru este
arareori menţinută, fruntea şi marginile gheţarilor având unele fluctuaţii (avansări şi retrageri), de
obicei, constante. Gheţarii cu o balanţa de masă pozitivă se caracterizează printr-o activitate
intensă, iar fruntea acestora este, în general, cu o pantă destul de mare. În schimb, existenţa unui
buget negativ are drept consecinţă o anumită recesiune a frunţii gheţarului, de obicei, cu o pantă
mult mai mică decât cea a gheţarilor cu balanţă pozitivă (fig. 12.6).

Fig. 12.6. Balanţa de masă

pentru: (A) calote continentale; (B)
gheţari de şelf; (C) gheţari de vale.
Alunecarea bazală apare în cazurile
A. şi C. înregistrând valoarea maximă
în apropierea liniei de echilibru
(Chorley et al., 1985).

Balanţa de masă este, în

foarte multe cazuri, reflectată de
poziţia şi tipul sistemului de
morene. De asemenea, bugetul
total are efecte directe şi asupra
activităţii interne a gheţarului
respectiv. Acumulările importante
din sectoarele superioare ale unor
gheţari au ca rezultat creşterea
vitezei de curgere spre zona de
ablaţie; în general, gheţarii
temperaţi înregistrează valori mari
ale acumulării şi ale ablaţiei şi în
consecinţă viteze mari de curgere.
În contrast cu aceştia sunt gheţarii
polari, care pot fi consideraţi mai degrabă pasivi, şi pentru care se înregistrează, în mod obişnuit,
valori mici ale acumulării şi ale ablaţiei cu efect direct asupra vitezelor mici ale curgerilor interne.

12.6. Mişcarea gheţarilor

Pentru a înţelege mai bine dinamica gheţii trebuie făcută precizarea că aceasta are un
comportament particular, în unele privinţe asemănător cu al sării. La gheaţă se întrepătrund
proprietăţi ale corpurilor vâscoase şi ale celor plastice. Totdeauna corpurile vâscoase care sunt
supuse unor forţe externe îşi păstrează forma un timp limitat apoi ele tind să se întindă. Dimpotrivă,
corpurile plastice îşi conservă forma căpătată sub influenţa unei forţe exterioare, din care cauză ele
se pot modela. Vâscozitatea gheţii variază între 1012 şi 1015 poise (sarea are o vâscozitate de1017
poise), în funcţie de temperatură (fiind mai ridicată la temperaturi scăzute) şi starea cristalină.
Astfel, la - 23°C este de 2,5 ori mai mare decât la - 3°C. Se apreciază că valoarea ridicată a
 328

vâscozităţii la temperaturi scăzute joacă un rol de seamă în procesul curgerilor interne ale calotelor
glaciare.
Cu mai multe sute de ani în urmă, locuitorii din zonele limitrofe gheţarilor din Alpi au
observat că aceştia se deplasează, însă măsurători sistematice asupra ratelor de mişcare au fost
făcute abia începând cu secolul al-XVIII-lea. Prima explicaţie ştiinţifică cu privire la deplasarea
gheţarilor aparţine lui Forbes (1843) care a arătat că răspunsul gheţii la efort (stress = rezultantă a
forţelor care acţionează într-un anumit punct al unui corp, la o solicitare exterioară) este mult mai
evident decât la alte substanţe plastice. În majoritatea tratatelor de specialitate deplasarea gheţarilor
este pusă pe seama a două tipuri de procese: deformări interne (internal deformation) şi alunecări
bazale (basal sliding). Alţi autori au separat un al treilea proces - deformarea patului (bed
deformation) - responsabil în mişcarea gheţarilor în anumite situaţii (existenţa unui substrat format
din roci neconsolidate) (fig.12.7.). Importanţa relativă a acestor trei tipuri principale de procese în
deplasarea gheţarilor variază în funcţie de tipul acestuia: prin alunecare bazală se realizează peste
90 % din deplasarea gheţarilor cu bază caldă, în timp ce pentru cei cu baza rece, acest proces este
aproape nesemnificativ.

Fig. 12.7. Procesele implicate în

mişcarea gheţarilor (Chorley et al., 1985)

Pentru aceştia din urmă,

procesele de deformare internă au rolul
primordial în producerea deplasării,
deoarece în orice punct din interiorul
gheţarului poate apărea un efort ca
rezultat al grosimii stratului de gheaţă.
Acest efort poate fi împărţit în două
componenete: presiunea hidrostatică şi
tensiunea de forfecare (shear stress =
solicitarea unui corp de către două forţe care acţionează în acelaşi plan şi în sensuri opuse).
Presiunea hidrostatică este raportată la grosimea stratului de gheaţă şi acţionează egal în toate
direcţiile, în timp ce tensiunea de forfecare este raportată atât la grosimea masei de gheaţă, cât şi la
panta suprafeţei gheţarului. Tensiunile de forfecare înalte se produc la baza maselor de gheaţă cu
grosime şi pantă mare, iar cele cu o valoare mai redusă apar acolo unde stratul de gheaţă este
subţire şi are o pantă mică. În practică, gheaţa se deformează la o tensiune de forfecare relativ mică
ce variază de la valori puţin peste 0 bari, în cazul maselor de gheaţă orizontale, până la 1,5 bari
(150 kPa, 1bar = 100 kPa) atunci când stratul de gheaţă are grosimi şi pante mari.

12.6.1. Deformările interne

La scară redusă, principalul mod de manifestare a deformărilor interne, este dat de mişcarea
prin alunecare (slip-page) a cristalelor de gheaţă unele faţă de altele şi în interiorul acestora, proces
denumit creep. Rata de deformare a gheţii sau rata de solicitare (strain rate = rata proceselor prin
care în interiorul unui corp solid deformabil se produc tensiuni şi deformaţii sub acţiunea forţelor
exterioare) a fost studiată, odată cu începutul secolului al - XIX - lea, pe baza mai multor modele,
iar toate aceste rezultate au fost cuprinse în aşa-numita lege Glen (Glen, 1955). Prin relaţia dată de
Glen se demonstrează că rata de deformare este extrem de sensitivă la schimbările tensiunii de
forfecare; de exemplu, la o dublare a acestei tensiuni rata de deformare creşte de 8 ori. De
 329

asemenea, se arată că rata de deformare trebuie raportată şi la temperatura gheţii, deoarece la o

reducere a temperaturii de la - 10°C la - 25°C, deformările scad de 5 ori. Aplicarea legii Glen
permite o bună cunoaştere a comportării gheţarilor, în sensul că explică de ce deformările
importante au loc în stratul bazal al masei de gheaţă, unde tensiunea de forfecare are valorile cele
mai mari. Tot legea Glen oferă amănunte importante în ceea ce priveşte mişcarea din interiorul
gheţarilor cu bază rece care se află în imposibilitatea de a aluneca.
La scară mare, mecanismele deformării interne sunt reprezentate prin cutări şi încălecări
(folding and thrusting). Cutele pot fi adesea observate pe pereţii abrupturile de la marginea
gheţarilor sau chiar la suprafaţa acestora. Acestea apar ca un rezultat al vitezelor diferite de curgere
înregistrate în anumite sectoare sub influenţa variaţiilor "debitelor" de gheaţă sau a rezistenţei
opuse de patul de alunecare. În anumite situaţii creep-ul nu se poate ajusta (adapta) suficient la
tensiunile din interiorul masei de gheaţă şi ca urmare apar o serie de cute. În zonele cu tensiuni
longitudinale, ca de exemplu cascadele de gheaţă, pot apărea deplasări sub forma alunecărilor
rotaţionale care deţin o pondere importantă în mişcarea gheţarilor. În zonele de compresiune pot
apărea supraîncălecări. Asemenea planuri de încălecare pot fi observate, de asemenea, pe pereţii
abrupturilor marginale ale gheţii, ai crevaselor sau ai tunelurilor create de apa de topire. Distribuţia
longitudinală a zonelor cu distensiuni şi compresiuni a fost exemplificată pentru prima dată de Nye
(1952) şi este redată în fig. 12.8.

Fig. 12.8. Curgerea la compresiune şi

de distensiune (Nye, 1952)

Curgerea la compresiune
(compressive flow) prin alunecare
planară şi creep diferenţial se produce
ascendent, iar în cazul curgerii de
distensiune (extending flow) mişcarea
este descendentă. La scara întregului
gheţar, curgerea la compresiune apare
acolo unde grosimea gheţii descreşte
spre avale - în zona de ablaţie - iar
curgerea de distensiune acolo unde
grosimea creşte spre avale - zona de
acumulare. Curgerea la compresiune care tinde să apară în zonele de ablaţie şi în particular în
apropierea frunţii, constituie o importantă cale de ridicare a materialelor de la baza gheţarului spre
suprafaţa acestuia. La scară mică, curgerea la compresiune şi de distensiune apare în funcţie de
topografia substratului. De exemplu, curgerea de distensiune apare unde panta patului creşte înspre
avale, iar cea la compresiune acolo unde panta se reduce, cum ar fi zonele din amonte ale unor
praguri.

12.6.2. Alunecarea bazală (bazal sliding)

Alunecarea bazală implică trei mecanisme majore. Primul mecanism este reprezentat de
alunecarea gheţii în condiţiile existenţei unui strat foarte subţire (de ordinul milimetrilor) de apă
interpus între aceasta şi patul de alunecare. Stratul de apă reduce frecarea dintre gheaţă şi pat iar
aceasta are drept urmare creşterea vitezei de deplasare a gheţarului
Al doilea mecanism, cunoscut sub denumirea de creep de reîngheţ (regelation creep) are
implicaţii asupra mişcării gheţarilor cu bază caldă atunci când apar mici neregularităţi (obstacole)
 330

pe suprafaţa patului. La trecerea peste un obstacol, în amonte de acesta, datorită presiunilor mari
care apar, gheaţa se apropie de punctul de topire sub presiune, favorizând topirea. Apa provenită
prin topire se scurge prin părţile laterale ale obstacolului, în avale de care reîngheaţă, deoarece
presiunea este mai mică.
Procesul este mult mai eficient atunci când căldura latentă rezultată prin reîngheţ poate fi
transferată dinspre partea din avale a obstacolului spre cea din amonte, contribuind astfel la noi
topiri ale gheţii. Asemenea transfer se realizează în condiţii de eficienţă maximă atunci când
obstacolele sunt mai mici de 10 cm. S-a observat că în condiţiile existenţei unor obstacole mai mari
de un metru, deplasarea gheţii se datorează unui al treilea mecanism, denumit creep bazal
amplificat (enhaced basal creep). Creşterea tensiunilor în partea din amonte a obstacolului va avea
drept consecinţă deformarea gheţii, care va fi cu atât mai puternică cu cât mărimea neregularităţii
va fi mai mare. Acest fapt va permite gheţii,
a cărei temperatură trebuie să fie mai scăzută
decât cea necesară topirilor sub presiune, să
curgă în jurul obstacolului (fig. 12.9).

Fig. 12.9. Influenţa obstacolelor asupra

curgerii gheţii: (A). mecanismul creep-ului bazal
intensificat (în plan); tensiunile mari din partea
dinspre amonte a obstacolului cauzează deformări
puternice şi curgerea gheţii în jurul acestor
neregularităţi; (B). mecanismul topirii la
presiune; topirea se produce în partea dinspre
amonte a obstacolului, iar reîngheţul în avale de
acesta. (Chorley et al., 1985)

Pe lângă deformările interne şi alunecarea bazală alt proces implicat în deplasarea gheţarilor
este reprezentat de deformarea patului (bed deformation). În condiţiile prezenţei unor roci
neconsolidate în alcătuirea patului, peste 90 % din mişcarea bazală a gheţii se produce prin
deformarea acestuia. Acest proces apare acolo unde presiunea apei interstiţiale din porii acestor
roci este foarte mare, contribuind astfel la reducerea tensiunilor de forfecare suficient pentru ca
patul să fie deformat sub greutatea gheţii de deasupra. Prin urmare, procesul în cauză are o acţiune
eficientă restrânsă, şi anume la gheţarii cu bază caldă care se deplasează peste sedimente
deformabile.

12.7. Viteza de deplasare a gheţarilor

Măsurătorile efectuate pentru un număr foarte mare de gheţari arată că pentru întreaga masă
de gheaţă vitezele de deplasare sunt cuprinse între 3 şi 300 m/an, însă există şi anumite sectoare (de
exemplu, cascadele de gheaţă) pentru care s-au înregistrat viteze de 1 - 2 km/an. Pentru fiecare
gheţar în parte, viteza de deplasare variază în timp şi spaţiu. Privind profilele verticale din fig.
12.10. A şi B se observă că viteza maximă se înregistrează la suprafaţă şi descreşte spre baza
gheţarului. Acest fapt pare puţin paradoxal ştiindu-se că majoritatea deplasărilor se produc în
stratele bazale unde forţa de forfecare este maximă. Orice strat imaginar de gheaţă nu se deplasează
numai ca un rezultat al forţei de forfecare de la acel nivel ci numai dacă pătura de dedesubt se
mişcă.
 331

Fig. 12.10. Reprezentare schematică a

variaţiilor pe verticală şi orizontală a vitezelor de
deplasare în cazul gheţarilor de vale: (A) gheţar
neafectat de alunecări bazale; (B) gheţar la care
alunecările bazale sunt semnificative (izoliniile
intersectează fundul văii); (C) secţiune orizontală la
suprafaţa unui gheţar ale cărui margini nu alunecă pe
pereţii văii; (D) secţiune orizontală la suprafaţa unui
gheţar ale cărui margini înregistrează o alunecare
semnificativă la contactul cu pereţii văii (Summerfield,
1997).

Astfel, viteza de deplasare de la fiecare nivel reprezintă o cumulare a celor de la bază până în
punctul respectiv. În plan transversal vitezele de deplasare scad spre marginile gheţarului datorită
apariţiei frecării între masa de gheaţă şi pereţii văii (fig. 12.10. C şi D). Ratele mici de deplasare
sunt caracteristice gheţarilor la care mişcarea se realizează, în principal, datorită deformărilor
interne (de exemplu, gheţarul cu bază rece Meserve din Antartica are o viteză de deplasare de 3-4
m/an în zona liniei de echilibru), iar cele mari pentru cei la care procesele de alunecare bazală
însumează peste 90% (de exemplu, gheţarul Franz Josef, din Noua Zeelandă, înregistrează viteze
de peste 300 m/an).
S-a observat că viteza de deplasare a gheţarilor nu este constantă în timp. Saltul de la viteza
normală la cea accelerată are loc destul de repede. Argumentarea acestor variaţii se bazează pe
existenţa a două tipuri de alunecări bazale: normale şi rapide. De exemplu, în cazul gheţarilor de
evacuare (outlet glacier) desprinşi din calotele glaciare, aportul de gheaţă este arhisuficient pentru a
menţine o viteză de deplasare ridicată, în timp ce pentru foarte mulţi gheţari, zonele de acumulare
furnizează, într-un anumit interval, un volum suficient întreţinerii doar a unei curgeri la viteze
normale. Pentru aceşti din urmă gheţari, periodic, pot apărea surplusuri în aportul de gheaţă, ceea
ce va favoriza trecerea de la un regim normal de curgere la unul rapid. Variaţiile înregistrate în
deplasarea gheţarilor apar ca un răspuns la alterarea balanţei de masă datorită modificării
condiţiilor meteorologice. Răcirea climatului are drept consecinţă o intensificare a acumulării care
contribuie la creşterea grosimii gheţii, rezultatul final fiind o viteză de deplasare mult mai mare.
Încălzirea duce la creşterea ablaţiei cu urmări asupra reducerii masei de gheaţă şi a vitezei, până
când se ajunge la un nou profil de echilibru. Aceste schimbări ale balanţei de masă pot fi transmise
în avale sub forma undelor cinematice. Deplasarea masei de gheaţă sub forma undelor cinematice
reprezintă un fenomen foarte complex, în explicarea căruia trebuie invocate şi unele aspecte ale
topografiei patului de alunecare al gheţarului. În zonele în care patul de alunecare prezintă anumite
proeminenţe, gheaţa se va deplasa mult mai rapid, deoarece tensiunea de forfecare bazală este
crescută, astfel încât viteza de mişcare, sub formă de unde cinematice a gheţii groase din aceste
areale va fi de 2 până la 5 ori mai mare decât a celei din jur.
Cele mai spectaculoase variaţii temporale înregistrate în deplasarea gheţarilor sunt
reprezentate de aşa-numitele unde glaciare (glacier surges). Aceste evenimente, în timpul cărora
 332

viteza de deplasare a gheţii creşte de 10 – 100 ori faţa de valorile normale, au fost înregistrate la un
număr foarte mare de gheţari (numai în America de Nord au fost identificaţi 204 gheţari la care
s-au manifestat asemenea oscilaţii). Deşi procesul este foarte răspândit, gheţarii care înregistrează
un astfel de comportament au puţine caracteristici în comun. La unii gheţari s-a observat că astfel
de unde apar cu o anumită regularitate ciclică (periodicitate fiind de 15 – 100 ani sau mai mult), iar
la alţii sunt imprevizibile. Undele glaciare se manifestă la o gamă foarte largă de gheţari: de la cei
cu baza caldă, până la cei cu baza rece. În toate situaţiile apar acolo unde pragul de instabilitate este
depăşit (o acumulare mult mai mare decât ablaţia) astfel încât viteza de deplasare a gheţii din zona
de acumulare spre cea de ablaţie creşte rapid. În asemenea condiţii fruntea gheţarului avansează cu
o rată foarte mare (cazul gheţarului Bruárjökull, din Islanda, a cărui frunte a avut o avansare de 45
km, cu o rată de 5 m/h) sau efectul se limitează doar la creşterea grosimii masei de gheaţă din
amonte de frunte (cazul multor gheţari din America de Nord).
Deoarece mecanismul de desfăşurare a acestui proces rămâne încă puţin cunoscut, s-a
încercat o punere în legătură a mai multor factori care ar putea contribui la declanşarea sa. Astfel,
sunt invocaţi unii factori externi, precum cutremurele sau creşterea precipitaţiilor, însă regularitatea
de apariţie a acestor unde la majoritatea gheţarilor ca şi cantităţile oarecum similare de gheaţă
deplasate la fiecare ciclu sugerează, mai degrabă, influenţa unor elemente interne. În acest sens alţi
specialişti argumentează apariţia acestui fenomen prin creşterea cantităţii de apă de la baza masei
de gheaţă (ca urmare a schimbărilor în sistemul hidric subglaciar) care duce la accelerarea
alunecărilor bazale. Acest fenomen poate iniţia un feedback pozitiv prin faptul că odată cu
creşterea alunecărilor bazale iniţiale, cantitatea de apă topită sporeşte ca urmare a unui aflux mai
mare de căldură eliberată prin frecare şi, în consecinţă, o rată mai mare a mişcărilor bazale.

12. 8. Morfologia gheţarilor

Cele mai evidente forme ale suprafeţei unui gheţar sunt crevasele. Acestea sunt fracturi, de
diferite dimensiuni, apărute în masa gheţarului în momentul apariţiei unui dezechilibru în profil
longitudinal. Concret, crevasele apar atunci când asupra masei de gheaţă se exercită presiunile tot
mai crescute ca urmare a vitezelor diferite de deplasare a gheţii de pe margine faţă de cea centrală
sau atunci când este obligată să traverseze unele neregularităţi ale substratului. Adâncimea
crevaselor este în medie de 15 - 20 m, rar depăşesc 30 m, peste această limită reînchizându-se sub
efectul plasticităţii gheţii. Crevasele sunt grupate în reţele transversale, longitudinale şi radiare, însă
în anumite situaţii au o dispunere haotică, fiind cunoscute sub denumirea de seracuri după numele
unui sortiment de brânză produs în arealul Alpilor.

Foto 12.2. Crevase longitudinale şi

transversale în masa gheţarului (imagine preluată de
pe site-ul Virtual Geomorphology).

O altă formă o constituie benzile Forbes reprezentate de strate de gheaţă de culori diferite
(mai deschise şi mai închise) care apar, de obicei, la baza cascadelor de gheaţă. În cazul în care
viteza de deplasare a gheţii este mai mare în partea mediană, aceste benzi sunt arcuite spre aval.
Grosimea totală a fiecărei perechi de benzi de culoare închisă-deschisă corespunde cu distanţa
parcursă de gheţar într-un an. Benzile închise apar în timpul verii când apa de topire antrenează
 333

materiale detritice fine, iar cele deschise la culoare se formează iarna prin încorporarea zăpezii în
gheaţă la trecerea peste cascada de gheaţă.
Pe suprafaţa calotelor glaciare din Antarctica şi Groenlanda pot fi observate adesea diferite
forme eoliene, cunoscute sub denumirea de sastrugi. Acestea sunt formate din zăpadă compactă şi
sunt orientate în sensul direcţiei vânturilor dominante.
În zona de ablaţie morfologia gheţarului suportă o întreagă gamă de forme create de apa
provenită prin topirea gheţii (cursuri de apă supraglaciare şi subglaciare, grote, tuneluri, goluri,
mori glaciare denumite astfel datorită zgomotul produs de căderea apei de la suprafaţa gheţarului
în unele crevase, la baza cărora se formează o microdepresiune etc.).

12.9. Relieful glaciar

12.9.1. Procesele de eroziune glaciară

Eroziunea glaciară este realizată prin intermediul a două procese majore: exaraţia (uzura
glaciară, la care se poate adăuga şi procesul de detersie, adică cel de şlefuire) şi detracţia
(dislocarea şi antrenarea în mişcare a unor blocuri).
Exaraţia implică scrijelirea, scobirea şi şlefuirea rocii patului de către gheaţa curată sau de
către materialele incorporate pe marginile şi la baza gheţarului (aceste materiale pot avea diferite
dimensiuni, de la blocuri până la particule fine, de obicei sub 0,1 mm, acestea din urmă fiind
cunoscute sub denumirea de făină de gheţar). Atunci când acţiunea de exaraţie este exercitată de
către gheaţa curată sau care conţine numai particule fine, pe suprafaţa rocilor substratului apar
areale şlefuite sau zgârieturi denumite striaţii, care urmează sensul general al mişcării gheţii (în
unele cazuri prezintă intersecţii datorate schimbărilor de direcţie).

Foto 12.3 şi 12.4. Roci polizate prin detersia gheţarului,

cu striaţii şi bloc eratic (J. Mueller, R. Schmidt).

12.9.2. Materialul morenaic

Înainte de tratarea câtorva probleme legate de antrenarea şi transportul materialelor detritice

de către gheaţa în mişcare trebuie făcute unele precizări în legătură cu terminologia utilizată. În
literatura anglo-saxonă, pentru materialul transportat de gheţari, dar nedepus încă, se foloseşte
termenul de glacial debris sau rock debris şi nici într-un caz cel de morenă. În dicţionarele
geomorfologice româneşti termenul de morenă este definit ca reprezentând "masa de material
 334

detritic transportat de gheţari şi depus acolo unde se topeşte gheaţa" (Băcăuanu et al., 1974), sau
"totalitatea aluviunilor glaciare pe cale de a fi transportate sau care sunt deja depuse" (Posea et
al., 1986). Pentru a nu mai exista nici o confuzie în privinţa denumirii materialelor transportate de
către gheţari noi vom utiliza termenul de material morenaic în locul celui de morenă. Procesele de
eroziune exercitate de către masa de gheaţă se pot desfăşura cu o mai mare amploare numai dacă
materialul erodat este antrenat de gheaţa în mişcare (fig. 12.11).

Fig. 12.11. Ilustrare schematică a

drumului parcurs de materialele
morenaice transportate de către un gheţar
de vale (Summerfield, 1997)

Dimensiunile materialului morenaic pot varia de la cele ale particulelor fine până la blocuri
imense. După poziţia în raport cu masa de gheaţă materialele morenaice pot fi: subglaciare (sau de
fund) care se găsesc la contactul gheaţă-roca in situ; supraglaciare (sau de suprafaţă) care provin în
urma dizlocărilor de pe pereţii văii glaciare; intraglaciare (sau interne).
În mod obişnuit, materialul morenaic supraglaciar este mai abundent în văile şi circurile
glaciare şi absent peste marile calote continentale. Acesta poate fi transportat pe suprafaţa
gheţarului până în zona de ablaţie, însă în apropierea liniei de echilibru va fi acoperit progresiv prin
aportul de gheaţă permanent din amonte. Odată acoperit se transformă în material morenaic
intraglaciar care va fi transportat către fruntea gheţarului. În acelaşi timp, materialul morenaic
intraglaciar se poate deplasa spre suprafaţă, în zona de ablaţie, prin canalele de evacuare a apei
topite sau se poate deplasa către baza gheţarului unde este incorporat materialului morenaic
subglaciar. Deplasarea de-a lungul liniilor de alunecare din zonele de curgere la compresiune tinde
să transforme materialul morenaic subglaciar în intraglaciar, iar în sectoarele joase din zona de
ablaţie, în supraglaciar. La anumiţi gheţari, materialul morenaic intraglaciar este distribuit uniform
pe toată grosimea masei de gheaţă, iar la alţii este concentrat numai în anumite benzi, separate de o
gheaţă relativ curată. Fiecare bandă se desfăşoară paralel cu liniile de curgere şi cele mai multe sunt
formate probabil prin îngheţarea materialului morenaic subglaciar anterior deplasării spre suprafaţa
gheţarului. Sub gheaţa caldă, datorită topirilor bazale, materialul morenaic subglaciar este mai
abundent şi prin reîngheţ poate fi ataşat bazei gheţii sub forma unor benzi foarte subţiri, deoarece şi
stratul de reîngheţ este de numai câţiva centimetri grosime. În locurile în care patul de alunecare
prezintă ruperi de pantă semnificative, în masa de gheaţă apar numeroase fracturi în care se vor
acumula materiale morenaice intraglaciare.

12.9.3. Formele de eroziune glaciară

Eroziunea glaciară are drept rezultat o gamă foarte largă de forme, în funcţie de extensiunea
gheţii, de regimul termic al gheţarilor, de cantitatea şi calitatea materialului morenaic subglaciar, de
caracteristicile patului, de perioada de activitate a gheţarului, de formele de relief preexistente etc.
Din multitudinea de clasificări ale formelor de eroziune glaciară ne-am oprit la una folosită destul
de frecvent în ultimul timp, conform căreia acestea pot fi împărţite în trei categorii: forme asociate
curgerii neconstrînse a gheţii; forme asociate curgerii gheţii în cadrul văilor; forme create ca
urmare a conjugării acţiunii proceselor glaciare şi periglaciare (tabel 12.2).
 335

12.9.3.1. Forme asociate curgerii neconstrânse a gheţii

Curgerea neconstrânsă a gheţii este caracteristică tuturor tipurilor de calote (însă unele dintre
formele de eroziune rezultate în urma acestui tip de deplasare a gheţii apar şi în văile glaciare). De
altfel, activitatea erozională dedesuptul acestor mase de gheaţă este, cel mai probabil, restrânsă la
zonele cu gheaţă bazală caldă în care apare o gamă variată de forme pozitive sau negative.
În categoria celor pozitive pot fi incluse :
- spinările de balenă (whalebacks), forme de înălţimi mici, netezite prin eroziune pe toate
laturile, cu o lungime de cîteva sute de metri;
- drumlinurile în rocă (rock drumlins) asemănătoare unor coline alungite în direcţia
deplasării gheţii, cu o înălţime cuprinsă între 5 - 50 m şi al căror raport lungime - lăţime este de
4:1;
-interfluvii sau creste ascuţite, cu lungimi de mai mulţi kilometri.
Formele asimetrice pozitive, orientate parţial pe liniile de curent sunt cunoscute sub
denumirea de roche moutonnée (spinări de berbec, roci mutonate). Atunci când sunt de dimensiuni
mai mari poartă denumirea de flyggberg-uri. Aceste semne de eroziune glaciară apar adesea pe
spinările de rocă rezistentă la eroziune, la care latura dinspre care se deplasează gheaţa (latura
dinspre amonte - stoss) este rotunjită şi netezită prezentând o suprafaţă cu striaţii şi şanţuri. Latura
dinspre avale (lee) este mai neregulată şi mai abruptă decât cea din amonte datorită faptului că
gheaţa a smuls blocurile fisurate (fig. 12.12.).
Formele negative includ:
- canelurile (grooves) şi
-bazinele în rocă (rock basins).

Tabel 12.2. Formele de relief rezultate în urma eroziunii glaciare (Summerfield, 1997)

Procesul Morfologii
Dimensiuni liniare
dominant asociate
0,01 m 0,1 m 1m 10 m 100 m 1 km 10 km 100 km 1000 km 10000 km

Pozitive, pe Spinări de balenă Pinteni, creste

direcţia liniilor (Whalebacks) pe direcţia liniilor de curent
de curent
Drumlinuri în rocă
(Rock drumlins)
Curgerea Pozitive, parţial
neconstrânsă a pe direcţia Roci mutonate Flyggberg-uri
gheţii liniilor de (Roche moutonnées) (Flyggbergs)
curent
Negative, pe
direcţia liniilor Striaţii Scobituri
de curent (Striations) (Grooves)
Negative,
parţial pe Excavaţii în rocă
direcţia liniilor (Rock basins)
de curent
Curgerea Negative, pe
constrânsă a direcţia liniilor Troguri
gheţii de curent (Trougs)
Interacţiunea Circuri
proceselor Negative (Cirques)
glaciare
cu cele Custuri
periglaciare Pozitive (Arêtes)
Hornuri
(Horns)
Nunatak-uri
 336

Fig. 12.12. Forme tip roches

moutonnée ideale. (A). în plan; (B).
în profil; (C). model stereografic cu
distribuţia principalelor zone de
eroziune din cadrul formelor tip
roches moutonnée întâlnite în
Finlanda (Chorley et al., 1985).

Atunci când materialele morenaice subglaciare sunt de dimensiuni mai mari, locul striaţiilor
este luat de o serie de caneluri (şănţuleţe) orientate pe direcţia de curgere a gheţii, care în mod
normal au adâncimi de 1 - 2 m şi lungimi de 50 - 110 m. În anumite condiţii favorabile pot să
atingă dimensiuni mult mai mari. De exemplu, în valea râului Mackenzie au fost descrise caneluri
cu adâncimi de până la 30 m, lăţimi în jur 100 m şi lungimi de mai mulţi km. Bazinele în rocă sunt
excavaţiile de mari dimensiuni (de la câţiva metri până la sute de km în lăţime) ocupate adesea de
către lacuri. Originea glaciară a acestor bazine este sugerată nu numai de către abraziunea specifică
cât şi de fenomenul de subsăpare sub nivelul regional de bază al reţelei hidrografice. De asemenea,
s-a observat că multe dintre aceste bazine sunt orientate de-a lungul sistemelor de fracturi.

Foto 12.5 şi 12.6. Exemple de roche

moutonnee cu striaţii (D. Heron).
 337

Formelor asociate curgerii neconstrânse a gheţii li se pot adăuga şi fjeld-urile (sau fjell-uri,
fjäll - uri) care reprezintă suprafeţe întinse cu roci dure din zona montană modelate de către
gheţarii de platou sau calotele glaciare. Acestea apar ca o alternanţă de spinări mutonate şi zone
depresionare, mlăştinoase sau cu turbării. Fjeld-urile din Canada, Scandinavia, Karelia, Pen. Kola,
Uralul de nord, Siberia de est etc., au pe suprafaţa lor porţiuni mai înalte asemănătoare monadnock-
urilor, care au funcţionat în timpul acoperirii cu gheaţă ca nunatak-uri.

Foto 12.7. Field cu spinări de roci

(nunatakuri) care stăpung masa de gheaţă. (R.
Schmidt).

12.9.3.2. Formele asociate curgerii constrânse a gheţii

Atunci când curgerea gheţii este concentrată pe un traseu bine delimitat, acesta se lărgeşte şi
se adânceşte atâta timp cât gheţarul este activ, astfel încât după dispariţia gheţii rămâne o vale
adâncă, cu pereţii abrupţi al cărei profil longitudinal este relativ drept şi cu numeroase ruperi de
pantă, iar cel transversal este în formă de U. O asemenea vale este cunoscută sub denumirea de
uluc sau trog glaciar (glacial trough). Majoritatea trogurilor glaciare corespund unor văi modelate
de râuri înainte de instalarea gheţarilor (fig. 12.13.). Există şi cazuri în care gheaţa provenită din
calotele de platou se scurge pe versanţi dând naştere la troguri pur glaciare.

Foto 12.8. Vale glaciară (trog) cu

profil în forma literei U (imagine preluată de
pe site-ul Virtual Geomorphology).

Fig. 12.13. Modelul transformării

văilor montane în troguri glaciare: (A)
valea montană în formă de V; (B)
invadarea văilor montane de către
gheţari; (C) eroziunea exercitată de
gheţar asupra versanţilor văii şi a
fundului de vale; (D) zonele "moarte" (în
care deplasarea şi forţele de forfecare
sunt neglijabile, trecute cu negru pe
desen) dispar, întrgul versant al văii fiind
modelat de către gheţar; (E) după
dispariţia gheţarului rămâne o vale
glaciară în formă de U ( Ritter, 1982)
 338

Eroziunea exercitată de gheţarii afluenţi se materializează, de asemenea, prin troguri în

formă de U, dar cu o secţiune mai mică; baza acestor văi este situată cu mult deasupra fundului văii
glaciare principale şi de aceea au fost numite troguri suspendate (hangings troughs).
Râurile care ocupă ulterior trogurile sapă rapid mici văi în formă de V, iar în zona unde se
realizează confluenţa între gheţarul principal şi afluenţii săi apar o serie de cascade. Pintenii
interfluviali care înainte de instalarea gheţarului ajungeau până la nivelul albiei principale, au fost
retezaţi prin eroziune glaciară, fiind cunoscuţi sub numele de pinteni retezaţi (truncated spurs).
Când pe acelaşi uluc glaciar s-au instalat două generaţii de gheţari (sau mai multe), ultimul, dacă
are dimensiuni mai mici, îşi va "construi" un nou trog în cadrul celui anterior, contactul dintre
acestea fiind marcat de o serie de umeri asemănători teraselor fluviale în rocă, cunoscuţi chiar sub
denumirea de umeri glaciari sau replata.

Foto 12.9. Trog glaciar cu replata

(imagine preluată de pe site-ul Virtual
Geomorphology).

În funcţie de tipul gheţarului care le-a creat se disting trei categorii de troguri glaciare:

(i) troguri alpine sunt săpate de către gheţarii de vale a căror zonă principală de acumulare se
află localizată în cadrul circurilor din regiunile montane.
Datorită proceselor de subsăpare glaciară profilul
longitudinal al trogurilor alpine se prezintă sub aspectul
unor alternanţe de praguri (rock bars- engleză; verrou -
franceză; zăvor - denumire dată pragului care separă circul
de valea glaciară) şi cuvete sau bazinete (rock basins -
engleză; bassin de surcreusement - franceză) (fig. 12.14.).
Dacă patul de curgere al gheţii prezenta anterior instalării
gheţarului anumite neregularităţi, de forma unor mici
depresiuni, atunci acestea vor fi cu precădere supuse
eroziunii (şi mai ales sub gheaţa caldă) datorită tensiunilor
de forfecare bazale înalte asociate creşterii continue a
masei de gheaţă.

Foto 12.10. Vale glaciară

suspendată (imagine preluată de pe site-ul
Virtual Geomorphology)
.
Fig. 12.14. Praguri în patul văii
glaciare (profil longitudinal) (Grigore,
1965, din Posea, 1970).
 339

Astfel, adâncirea cuvetelor din spatele pragurilor glaciare se datorează unui mecanism de
feedback pozitiv: pe măsura adâncirii are loc o creştere a grosimii masei de gheaţă ceea ce
favorizează o mai intensă acţiune de eroziune în contrapantă (această situaţie este în contrast cu cea
întâlnită în sistemele fluviale, la care ajustarea formelor de albie în condiţiile schimbărilor de pantă,
viteză, adâncime are loc printr-un mecanism de feedback negativ). Cele mai mari bazinete, cu o
formă alungită, se dezvoltă în partea inferioară a văii (de unde denumirea de bazinete terminale)
datorită fluctuaţiilor sezoniere (retragere şi înaintare) ale frunţii gheţarului. După dispariţia
gheţarului aceste cuvete se umplu cu apă, formând lacuri (tăuri, iar în engleză tarns sau finger
lakes, acesta din urmă, mai ales pentru lacurile apărute în bazinetele marginale, cum ar fi, de
exemplu, Garda, Como, Leman, Lacul celor patru Cantoane etc.);

(ii) troguri islandice sunt formate de către gheţarii de evacuare desprinşi din calotele
glaciare sau gheţarii de platou care se constituie în sursă de aprovizionare cu gheaţă. Trogurile
islandice au, de obicei, o pantă abruptă în zona de obârşie şi un gradient mai mic al patului de
alunecare spre avale. Zona de subsăpare maximă din cadrul trogurilor islandice, care apare în
imediata apropiere a obârşiei (acolo unde se desprinde din calotă), este mai greu de explicat însă,
majoritatea specialiştilor o argumentează prin existenţa în acest sector, a gheţii cu bază caldă care
favorizează o eroziune mult mai intensă decât acolo unde baza gheţii este rece.

Foto 12.11. Fiorduri norvegiene (imagine

Landsat preluată de pe site-ul Virtual Geomorphology).

Dacă baza trogurilor islandice cu deschidere spre mare se află sub nivelul acesteia,
concomitent cu retragerea frunţii gheţarului pătrunde apa, dând naştere unui "estuar" îngust,
denumit fiord. Acestea pot lua naştere fie prin eroziunea glaciară la o anumită adâncime sub nivelul
mării, fie prin submersia ţărmurilor. Cele mai răspândite sunt cele din prima categorie, deoarece
gheaţa are o densitate mare, astfel încât, deşi pluteşte, între 75 % şi 90 % din masa ei se află sub
nivelul apei (Strahler, 1973). Ca urmare, un gheţar cu grosimi de câteva sute de metri are
posibilitatea de săpare la adâncimi considerabile sub nivelul mării. Fiordurile pot să pătrundă adânc
în interiorul uscaturilor (de exemplu, Sognefjord are 160 km) având numeroase ramificaţii, după
cum în unele cazuri pot avea forma unei cuvete adânci de subsăpare (peste 1200 m la Sognefjord),
închisă la contactul cu marea de un prag submers. Fiordurile sunt răspândite pe coastele de vest ale
celor două Americi, în Peninsula Labrador, în Groenlanda, Islanda, Norvegia, în Noua Zeelandă
(Insula de Sud), între 50° - 70° latitudine nordică şi sudică;

(iii) troguri deschise care iau naştere pe cumpenele ce despart masele de gheaţă din
componenţa calotelor glaciare sau continentale, în urma eroziunii exercitate de către râurile de
gheaţă. Sunt denumite astfel, deoarece sunt deschise la ambele capete. Spre deosebire de celelalte
două tipuri, profilul longitudinal al trogurilor deschise are punctul de maximă denivelare în partea
mediană.
 340

12.9.3.3. Formele rezultate în urma acţiunii conjugate a proceselor glaciare şi a celor

periglaciare

Circurile glaciare (căldare sau zănoagă - română; cirque - franceză, corries - scoţiană, kar
- germană, botn - norvegiană, nish - suedeză, cwms - galeză, hoyo sau circo - spaniolă). Termenul
de circ glaciar a fost introdus în literatura geomorfologică de Ramsey (1860) pentru a desemna
depresiunile semicirculare sau semieliptice formate pe versanţi sau la obârşia văilor montane, ca un
rezultat al interacţiunii dintre procesele periglaciare şi cele glaciare (însă termenul de circ a fost
folosit pentru prima dată de Charpentier (1823) pentru a face referire la bazinele de formă
semicirculară din Pirinei). Circurile glaciare pot avea diametre de la câteva sute de metri până la
mai mulţi km, fiind înconjurate de pereţi abrupţi cu înălţimi care ating adesea sute de metri.

Foto 12.12. Circ glaciar (imagine

preluată de pe site-ul Virtual Geomorphology).

Fig. 12.13. Vf. Alaska cu un microcirc

glaciar(imagine preluată de pe site-ul Virtual
Geomorphology).

Dimensiunile şi aspectul circurilor reflectă tipul de rocă în care au fost săpate, poziţia şi
structura stratelor, relieful preexistent, condiţiile climatice care condiţionează la rândul lor numărul
şi intensitatea fazelor glaciare succedate etc. Astfel, în funcţie de structura geologică se pot deosebi
circuri consecvente, subsecvente, obsecvente etc. (de exemplu, acolo unde au fost atacate capetele
de strate ale unei structuri monoclinale, circurile sunt asimetrice, cu pereţi foarte abrupţi şi înalţi).

Fig. 12.15. Principalele stadii în

dezvoltarea circurilor glaciare: (A)
nivaţia pe sub stratul de firn; (B)
apariţia nişei de nivaţie; (C) stadiul de
circ glaciar. (Ritter, 1982)

De asemenea, s-a observat că cele mai numeroase şi mai bine dezvoltate circuri glaciare apar
fie pe versanţii umbriţi, cu expunere nordică şi nord-vestică în munţii din emisfera nordică şi pe
 341

versanţii orientaţi spre sud, în emisfera sudică, fie acolo unde vânturile contribuie la acumularea
unor mari cantităţi de zăpadă în aceste depresiuni (de obicei cele două situaţii se suprapun). În
regiunile în care s-au succedat mai multe faze glaciare de intensităţi diferite, se dezvoltă circurile în
trepte, cu umeri bine marcaţi pe pereţi încât dau impresia unor circuri îmbucate.
În formarea circurilor glaciare se pot distinge mai multe stadii de evoluţie. Stadiul iniţial
presupune acumularea unor mari cantităţi de zăpadă, prin intermediul vântului şi al avalanşelor, în
micile excavaţii de la obârşia văilor sau de pe versanţi, în unele accidente structurale etc.,
amplasate deasupra sau în apropierea liniei zăpezilor perene. Zăpada acumulată an de an se
transformă prin diageneză în firn (névé) (fig. 12.15.). În timpul sezonului cu temperaturi mai
ridicate, apa rezultată din topirea zăpezii şi a firn-ului pătrunde în fisurile rocilor substratului, unde
îngheaţă pe parcursul nopţii. Repetarea acestui ciclu îngheţ-dezgheţ produce o dezagregarea a
rocilor de la baza şi de pe marginile masei de firn, gelifractele fiind transportate în partea din avale
a excavaţiei prin procese de creep (fie pe sub
masa de firn, fie la suprafaţa acestuia prin
procesul de snow-creep) sau prin intermediul
apei de topire. Prin aceste procese excavaţiile
iniţiale se adâncesc şi se lărgesc continuu
formându-se un circ de nivaţie de formă
semicirculară, delimitat la partea inferioară
de o potcoavă nivală (protalus rampart -
engleză, bourrelet de pont de neige -
franceză). Lărgirea şi adâncirea continuă a
circurilor de nivaţie favorizează creşterea
grosimii firn-ului care se transformă treptat în
gheaţă.

Fig. 12.16. Dezvoltarea formelor de relief

asociate glaciaţiilor alpine: (A) eroziune fluvială
înainte de instalarea gheţarilor; (B) acumulări
incipiente de zăpadă şi gheaţă; (C) dezvoltarea
reţelei de văi glaciare; (D) după retragerea
gheţarilor apar o serie de noi forme de relief,
printre care circuri, custuri, pinteni retezaţi,
troguri suspendate ( Flint, 1971)

Forma concavă a circului determină alunecarea rotaţională a masei de gheaţă, astfel încât
acesta începe să capete rolul principal în eroziunea depresiunii şi de aceea denumirea de circ
glaciar pornind de la acest stadiu de evoluţie. În cele mai multe cazuri gheaţa trece de pragul din
avale al circului, canalizându-se pe o fostă vale fluvială sau va crea, prin procese specifice, un nou
uluc. Atunci când circul glaciar atinge o anumită dimensiune în deplasarea gheţii mult mai
importante devin deformările interne decât alunecările rotaţionale. Rata eroziunii în circurile
glaciare este diferită în funcţie de caracteristicile substratului geologic şi de condiţiile climatice.
Astfel, în regiunile polare şi subpolare, unde procesul erozional dominant este reprezentat de
detracţie, rata eroziunii în circuri este estimată la 7 - 76 mm/ 1000 de ani (Anderson, 1978), iar
pentru regiunile temperate, unde exaraţia (abraziunea) este mult mai importantă sunt citate valori
cuprinse între 95 - 165 mm/1000 ani (Reheis, 1975).
 342

Un rol important în dezvoltarea circurilor precum şi în deplasarea gheţii în interiorul

acestora îi este atribuit acelei deschideri verticale interpuse, în partea din amonte, între peretele de
rocă şi masa de gheaţă, cunoscută sub denumirea de rimaye (sau bergschrund). Johnson (1904)
argumenta rolul jucat de rimaye (denumind-o ipoteza bergschrund-urilor) în procesul de retragere
al pereţilor circurilor astfel: apa rezultată în urma topirii zăpezii şi a firn-ului se "canalizează" pe
acestă deschizătură şi pătrunde în fisurile rocilor unde îngheaţă provocând dezagregarea acestora
după o anumită succesiunea a ciclurilor îngheţ-dezgheţ. Ipoteza bergschrund-urilor este
recunoscută de unii cercetători şi contestată de alţii datorită faptului că măsurătorile fluctuaţiilor de
temperatură din rimaye s-au dovedit a nu fi chiar aşa de mari pentru a putea produce o gelifracţie
intensă.

Foto 12.14. Matter-

horn, Munţii Alpi.

Fig. 12.17. Principalele forme de relief create de gheţarii

montani (Selby, 1985)

De aceea, cei care contestă această ipoteză propun nu un singur mecanism responsabil de
retragerea pereţilor circurilor, ci o combinaţie între gelifracţie şi dezagregare prin hidratare.
Indiferent de procesele care produc eroziunea pereţilor, circurile evoluează "muşcând" progresiv
din suprafeţele situate în amonte. În stadiul iniţial (cel al circurilor simple, înainte de a se ajunge la
îngemănarea lor când se formează circurile compuse sau complexe) marginile părţii superioare a
pereţilor circurilor au un aspect foarte neregulat, zimţat, de unde denumirea de topografie tip
biscuit (biscuit board topography). Într-un stadiu de evoluţie mai avansat, prin intersecţia a doi
pereţi de circ se formează o custură (arête sau karling) reprezentând o creastă alpină ascuţită şi
fierăstruită. Custurile se pot forma şi în lungul culmilor care despart două troguri glaciare (fig.
12.17.). Prin acţiunea proceselor crionivale, în cadrul custurilor sunt sculptate ace, vârfuri cu aspect
piramidal, lame sau muchii ascuţite şi zimţate etc. La intersecţia foarte apropiată a două circuri
opuse, masa de gheaţă din interiorul circului situat la o altitudine mai mare poate să treacă în
celălalt formându-se o şa de transfluenţă (col). Acolo unde se intersectează mai multe creste alpine
apar piscuri piramidale denumite horn-uri, cum ar fi, de exemplu, Matterhorn (în Munţii Făgăraş
 343

deseori poartă numele de strungă). Fostele circuri glaciare adăpostesc deseori lacuri glaciare,
denumite popular: tăuri, zănoage, ochiuri etc.
O schematizare a principalelor stadii de evoluţie a formelor de eroziune glaciară datorate
gheţarilor montani, create prin acţiunea combinată a curgerii constrânse a gheţii cu cea rezultată
din interacţiunea proceselor glaciare şi periglaciare este prezentă în fig. 12.15.

12.10. Relieful de acumulare glaciară

Înainte de a ne referi la procesele şi formele de acumulare glaciară trebuie făcută o distincţie

între materialele depozitate de către gheţari şi formele de relief date de către acestea.

Tabel 12.3. Principalele caracteristici ale till-urilor (Summerfield, 1997)

1. Sortare slabă - materialele componente se încadrează unui număr mare de clase granulometrice, adesea cu claste de
mărimea blocurilor prinse într-o matrice fină, argiloasă.
2. Lipsa stratificaţiei - în general, nu are loc o schimbarea progresivă a granulometriei odată cu creşterea grosimii
depozitelor, cu excepţia celor care au suferit o anumită modificare datorită apelor provenite din topirea gheţii.

3. O compoziţie petrografică foarte variată - în special acolo unde aceste depozite sunt opera marilor calote glaciare
care au transportat materiale din arii sursă separate de distanţe mari.
4. Faţetele particulelor componente prezintă adesea striaţii sau alte urme ale eroziunii glaciare.
5. O orientarea preferenţială a particulelor.
6. O anumită compactare datorită presiunilor din timpul depozitării.
7. Roca in situ de la baza depozitelor prezintă urme ale eroziunii glaciare.
8. Particulele componenete sunt, în general, colţuroase, la care se adaugă cele şlefuite pe anumite faţete.

Depozitele slab sortate şi aproape neconsolidate din nordul Europei erau puse, înainte de
apariţia teoriei glaciaţiei elaborate de Agassiz (1840), pe seama potopului biblic din timpul lui Noe.
În Germania mult timp chiar s-a folosit termenul de diluvium pentru a desemna aceste depozite. În
Anglia pentru acelaşi tip de depozite se utilizează termenul de drift, care, iniţial, era atribuit tot
materialelor care se presupunea că au fost depuse în timpul potopului biblic. În anul 1830, Lyell a
emis chiar o teorie a driftului, prin care explica răspândirea unor blocuri uriaşe de stâncă în câmpii
(care sunt, de fapt, blocuri eratice transportate de către gheţari). După acceptarea teoriei lui Agassiz
s-a încetăţenit treptat (mai ales în literatura anglo-saxonă), termenul de drift glaciar care denumeşte
totalitatea materialelor transportate şi depuse de către gheţari sau în asociaţie cu râurile (pe scurt,
depozitele glaciare şi cele fluvio-glaciare). Formele de relief rezultate în urma depunerii acestor
materiale poartă denumirea de morene şi în marea majoritate a tratatelor de specialitate se atrage
atenţia asupra terminologiei utilizate în desemnarea depozitelor (drift) şi a formelor (morenă)
pentru a nu se crea confuzii.
Drift-urile se subîmpart în drift-uri glaciare nestratificate sau till-uri (denumite şi boulder
clay de către unii specialişti britanici în acord cu alcătuirea acestora), care cuprind materialele
depuse direct de gheţari fără o contribuţie fluvială (tabel 12.3.) şi drift-uri glaciare stratificate sau
depozite fluvio-glaciare la a căror acumulare finală au contribuit atât procesele glaciare cât şi cele
fluviale.

12.10.1. Procesele de acumulare

Acumularea glaciară implică un număr foarte mare de procese şi de aceea clasificarea

acestora poate fi uneori arbitrară. Unele confuzii apar şi datorită faptului că pentru a descrie acelaşi
proces s-au folosit diferiţi termeni. Pentru prezentarea succintă a proceselor de acumulare glaciară
 344

am adoptat clasificarea dată de Summerfield (1997) care le grupează în funcţie de zona de acţiune
(suprafaţă, bază şi marginile gheţarului). Trebuie făcută însă o precizare: materialele depozitate în
oricare din cele trei situaţii pot fi reantrenate şi redepozitate în zone mai îndepărtate faţă de cele
unde s-a produs acumularea iniţială, astfel încât este greu de reconstituit cărui proces i se datorează.
În cazul depozitelor subglaciare au fost identificate trei procese majore care contribuie la formarea
acestora. Topirea subglaciară (undermelt) favorizează depozitarea materialelor prinse în stratul
bazal al masei de gheaţă care prin creşterea temperaturii se topeşte "eliberând" astfel materialul
morenaic. Topirile apar fie datorită căldurii geotermice, fie celei eliberate în urma frecărilor dintre
masa de gheaţă şi substrat sau creşterii presiunilor în jurul unor obstacole. Al doilea proces,
denumit placaj bazal (basal lodgement) contribuie la formarea till-urilor de placaj (lodgement till)
constituite din materialele detritice sudate de gheaţa bazală care se deplasează în lungul planurilor
de forfecare. Forţele de frecare care apar la deplasarea masei de gheaţă peste substrat conduc la
placarea materialelor morenaice, element cu element sau în bloc. Aceste materiale mobile, sudate
în dezordine pe suportul de gheaţă pot atinge câţiva metri cubi şi au, în general, axa mare orientată
în direcţia de deplasare a gheţii. Procesul de placaj bazal apare acolo unde forţa de frecare dintre
patul de alunecare şi particulele aflate în mişcare este mare ceea ce contribuie la o încetinire a
transportului şi la o "implantare" a materialelor în masa de gheaţă. Curgerea bazală (basal
flowage) constituie cel de al treilea proces care contribuie la formarea depozitelor subglaciare, dar
care însă, are şi un rol erozional însemnat. Prin acest proces se realizează fie o acumulare a
materialelor neconsolidate în concavităţile de la baza masei de gheaţă, fie materialul este
transportat şi depus paralel cu direcţia de deplasare a gheţii.
Acumularea supraglaciară (de suprafaţă) se realizează prin două procese principale: topire de
suprafaţă şi curgere. Primul proces se referă la depunerea materialelor ca urmare a topirilor de la
suprafaţa masei de gheaţă şi este cel mai activ în partea frontală a gheţarilor calzi, acolo unde într-o
singură vară se poate produce topirea (ablaţia) pe o grosime ce depăşeşte uneori 20 m. Curgerea
supraglaciară contribuie la transportul şi depozitarea materialelor aflate la partea superioară a masei
de gheaţă fiind, de asemenea, mult mai eficace în zona de ablaţie a gheţarilor. Deplasarea
materialelor se realizează fie sub forma creep-ului sau prin intermediul apei.
Acumularea în zona marginală a gheţarilor reprezintă rezultatul mai multor procese. Prin
mecanismele prezentate în capitolul 12.9.2. şi conform fig. 12.18., particulele de la baza masei de
gheaţă migrează spre marginile acesteia (în poziţii intraglaciare sau supraglaciare), situaţie în care
se pot forma acumulări importante prin "descărcarea" materialelor ca urmare a recesiunii
gheţarului. În condiţiile avansării gheţarilor, materialele aflate în faţa acestora vor fi împinse şi vor
fi depozitate acolo unde înaintarea masei de gheaţă se opreşte.

12.10.2. Formele de acumulare

Marea majoritate a acumulărilor glaciare au o formă tridimensională purtând denumirea

generalizată de morene. S-a constatat însă, că puţine morene sunt formate în întregime din till-uri,
în alcătuirea lor intrând şi depozite stratificate care sunt opera apelor de topire sau chiar "sâmburi"
aparţinând rocii in situ. O altă caracteristică importantă a morenelor este reprezentată de durata
relativ scurtă de existenţă în forma iniţială, în comparaţie cu alte forme de relief. Multe morene
incorporează în prima fază sâmburi de gheaţă care prin topire duc la modificarea formei de început.
De asemenea, morenele pot fi distruse sau modificate de activitatea apelor provenite din topirea
gheţurilor şi zăpezilor, iar în cazul celor subglaciare (de fund) modificările survin în urma
acţiunilor de avansare sau retragere a gheţarilor.
În literatura de specialitate, morenele au fost clasificate în funcţie de mai multe criterii,
dintre toate acestea cel mai elocvent pare a fi cel care ia în consideraţie raportul cu direcţia de
curgere a gheţii. În conformitate cu acest criteriu pot fi distinse trei tipuri majore:
morene orientate paralel pe direcţia de curgere;
morene transversale pe direcţia de curgere;
 345

morene fără o orientare anume faţă de direcţia de curgere a gheţii (tabelul 12.4. şi fig.
12.18.).

Fig. 12.18. Principalele tipuri de morene (Chorley et al., 1985).

Tabel 12.4. Clasificarea principalelor tipuri de morene (Summerfield, 1997)

Paralele pe direcţia de curgere a Transversale pe direcţia de curgere

Fără o orientare preferenţială
gheţi a gheţii
Forme subglaciare Forme subglaciare Forme subglaciare
Morene de fund tip drumlin sau
Morene dendritice sau Rogen Morenă de fund joasă
canelate
Morenă de fund sub formă de
Drumlin-uri şi coline tip drumlin Morene tip plintă sau De Geer
movile

Morene subglaciare încălecate

Coline tip crag-and-tail
Morene subacvative
Forme de acumulare marginale Forme de acumulare frontale Forme de acumulare de suprafaţă
Morene mediale şi frontale
Morene terminale
Morenă interlobară şi tip kame Morene de dezagregare
Morene de împingere
Morene de încălecare a gheţii
Kame şi morene deltaice

12.10.2.1. Formele de acumulare paralele pe direcţia de curgere a gheţii

Morenele orientate aproape paralel cu direcţia de curgere a gheţii se pot forma atât în condiţii
subglaciare, cât şi sau supraglaciare, precum şi pe marginile masei de gheaţă.
Între morenele laterale, terminale şi mediale suprafaţa rămasă în urma topirii gheţurilor este,
în general, acoperită cu un strat de till-uri glaciare cunoscut sub denumirea de morenă de fund.
Aceasta se prezintă sub forma unui relief şters, fără proeminenţe topografice putând fi uşor
recunoscută. Totuşi, în unele situaţii, morenele de fund pot avea grosimi mari, acoperind în
întregime relieful preexistent instalării glaciaţiei. Atunci când morena de fund are grosimi mari şi
este uniform răspândită dă naştere unor întinse câmpuri de till-uri (till sheet), însă numai acolo
 346

unde relieful anterior este destul de plat. În zonele cu relief intens fragmentat contururile formelor
preexistente se menţin. În condiţiile curgerii gheţii peste morenele de fund, acestea se transformă
într-o succesiune de forme paralele de tip canelură cu înălţimi de 10 m şi lungimi de 1 km sau în
cazuri excepţionale pot să atingă 25 m înălţime şi 20 km lungime. În funcţie de modul principal de
apariţie a acestor forme se poate face o distincţie între morenele de fund canelate (fluted ground
moraine) (fig. 12.18.), la care canelurarea (modelarea) s-a făcut în stratul de till glaciar şi morene
de fund tip drumlin (drumlinized ground moraine) ale căror coame sunt deasupra nivelului general
al depozitelor glaciare, reprezentând una dintre cele mai clare forme de relief construcţional. În
privinţa formării morenelor canelate s-au emis numeroase ipoteze, marea majoritate având ca punct
de plecare existenţa unor obstacole în cadrul patului de alunecare.

Fig. 12.19. Modul de formare al principalelor tipuri de forme de acumulare glaciară; (a) drumlin-uri;
(b) cozi de cometă; (c) morene canelate; (d) morene Rogen; (e) morene De Geer.

Între cele mai studiate forme de morene subglaciare se numără drumlin-urile. Acestea se
prezintă sub forma unor coline paralele, alungite pe direcţia de curgere a gheţii, rotunjite şi netede,
semănând cu cupa unei linguri răsturnate (fig. 12.19. şi fig. 12.20.). Apar de regulă în grupuri până
la câteva sute, formând aşa-numitele câmpuri de drumlinuri, în spatele morenelor terminale. Au
între 1 - 2 km lungime, 400 - 600 m lăţime şi 5 - 50 m înălţime. Raportul lungime-lăţime este
cuprins, în general, între 2 şi 3,5. Unele sunt formate în întregime din till glaciar în care predomină
argila, iar altele conţin şi "sâmburi" de
rocă sau drift-uri mai vechi stratificate sau
nu.

Foto. 12.15. Drumlinuri în permafrost

(imagine preluată de pe site-ul Virtual
Geomorphology).
 347

În ciuda faptului că drumlinurile au fost intens cercetate, până în prezent nu s-a ajuns la o
explicaţie unanim recunoscută în privinţa formării acestora. Existenţa sâmburilor de rocă in situ la
un număr mare de drumlinuri a condus la ideea că acestea s-ar fi format în jurul obstacolelor. Însă
nu toate drumlinurile au în componenţa lor fragmente de roca in situ, ceea ce face ca ipoteza
anterioară să nu fie pe deplin plauzibilă. Concentrarea drumlinurilor în anumite zone confirmă
faptul că acumularea iniţială a materialelor este influenţaţă de anumite condiţii locale. Dintre aceste
condiţii se pare că variaţiile locale în rugozitatea patului de alunecare sunt printre cele mai
semnificative. Unde apar anumite neregularităţi ale patului, materialul morenaic subglaciar începe
să se depună. De asemenea, existenţa unor blocuri de rocă sau a unor protuziuni ale patului
favorizează colectarea materialelor în partea din amonte după care acestea vor fi transportat şi
depuse în partea dinspre avale unde presiunile sunt mai reduse.

Fig. 12.20. Câteva tipuri de

drumlin-uri din Finlanda (Gluckert,
1973)

Stadiul iniţial al formării

acestui tip de acumulare
corespunde unei forme
intermediare între drumlinurile în
rocă şi roches moutonnées, pe
deoparte şi drumlinuri propriu-
zise, pe de altă parte, denumite
crag-and-taile (obstacol cu trenă,
cozi de cometă) care constau
dintr-o trenă de materiale glaciare
depuse în parte dinspre avale a
rocilor obstacol de pe patul de
alunecare.
Morenele formate pe
suprafaţa gheţarilor sau pe
marginile acestora au şanse mult mai mici de a se menţine în forma iniţială. În această categorie pot
fi incluse morenele laterale, formate prin acumularea materialelor la contactul masei de gheaţă cu
pereţii văii şi morenele mediane sau centrale care iau naştere prin contopirea celor laterale în urma
confluenţei a doi gheţari.

12.10.2.2. Formele de acumulare transversale pe direcţia de curgere a gheţii

Marea majoritate a morenelor orientate transversal faţă de direcţia de curgere a gheţii au luat
naştere în partea frontală a maselor de gheaţă. Dintre acestea cele mai spectaculoase sunt morenele
terminale sau frontale (terminal sau end moraine = border moraine) care marchează maximul
extensiunii gheţarilor dintr-o anumită regiune (fig. 12.21. şi 12.22.). De obicei, după dispariţia
gheţii, morena terminală apare ca un aliniament de coline vălurite şi mici depresiuni = sölle
(acestea din urmă cantonând adesea lacuri) creându-se o morfologie specifică cunoscută sub
denumirea de knob and kettle topography (topografie de coline şi depresiuni). Morenele terminale
tind să aibă o configuraţie arcuită, convexitatea curburii fiind îndreptată în sensul de deplasare al
gheţii, ceea ce indică faptul că aceasta a înaintat sub forma unor lobi, fiecare cu un front curb. În
zona de întâlnire a doi lobi, prin reunirea morenelor într-un singur aliniament cu curbură inversă se
 348

formează morena interlobară (fig.12.21.). În timpul retragerii maselor de gheaţă, frontul acestora
înregistrează câteva momente staţionare care se înscriu în relief sub forma unor fâşii morenaice
paralele şi similare cu morenele terminale, dar de dimensiuni mai mici, discontinue purtând
denumirea de morene recesionale. Forma şi mărimea morenelor terminale este în strânsă
interdependenţă cu cantitatea de materiale transportate, cu bugetul de masă şi cu volumul de apă
provenită din topire care circulă în sistem. Astfel, morenele terminale construite de marile calote
glaciare pot să atingă peste 100 de m înălţime şi să se întindă pe mai multe zeci de kilometri în
lungime, pe când cele ale gheţarilor de vale sunt masive şi mai înalte (uneori peste 300 m) datorită
vitezelor de curgere, încărcăturii de materiale şi a bugetului total mult mai mari.

Fig. 12.21. Forme

de relief dezvoltate la
periferia calotelor
glaciare (Thornbury,
1969).

În general, acestea sunt alcătuite dintr-un amestec de materiale transportate în condiţii

subglaciare sau intraglaciare cu cele de origine fluvio-glaciară şi lacustră. De asemenea, formarea
lor este realizată prin acţiunea combinată a mai multor procese (descărcarea, topirile de suprafaţă şi
sub presiune, curgeri etc.).
Referitor la relieful morenei frontale trebuie menţionat faptul că în morfologia actuală a
Finlandei acesta se păstrează destul de bine, lanţurile de morene fiind denumite aici Salpauselka.
Mai evidente sunt Salpauselka I şi II, iar cel de-al treilea val, care apare mai la nord, apare mai
puţin pregnant în morfologia actuală. Şirul de Salpauselka apare astăzi sub forma unor dealuri şi
coline izolate, dispuse unele în continuarea celorlalte. Aceste culmi deluroase au înălţimi medii de
60-80 m, lăţimi de câţiva kilometri şi lungimi de ordinul sutelor de kilometri. Profilul transversal al
acestora este asimetric, în sensul că versantul dispre gheţar este mai abrupt, iar cel opus mai
 349

prelung şi mai domol. Între Salpauselka se dezvoltă culoare depresionare cunoscute sub denumirea
de pradoline (în poloneză - pradoliny; în germană - urstromtäler). Pradolinele au fundul plat,
străbătute iniţial de râuri orientate perpendicular pe direcţia de deplasare a gheţii care apoi au fost
captate parţial sau integral astfel încât numai local, cursurile de apă se dezvoltă pe traiectul
depresiunii. Adesea, în cadrul morenei frontale sunt răspândite blocuri mari de rocă, transportate de
gheţari de la mari distanţe (dovadă stă alcătuirea petrografică a acestora, total diferită de cea a
rocilor din apropiere) şi care sunt cunoscute sub numele de blocuri eratice.

Foto 12.16. Bloc eratic (imagine

preluată de pe site-ul Virtual Geomorphology).

Cel mai mare bloc eratic cunoscut până în prezent se află în localitatea Stiemitten –
Germania şi are o lungime de cca 4 km, lăţimea de 2 km şi o grosime de 7-20 m.

Fig.12.22. Morene terminale (f) şi morene de dezintegrare (g) (Selby, 1985).

Morenele de împingere (push moraines) constituie un alt tip de acumulare care se dezvoltă
de-a lungul părţii frontale a maselor de gheaţă. Acestea iau naşterea prin împingerea materialelor
glaciare sau a celor de altă origine, din faţa frontului gheţarilor datorită procesului de avansare pe
care le înregistrează masa de gheaţă. Morenele de împingere pot atinge dimensiuni apreciabile;
peste 100 m înălţime şi peste 30 de km lungime. Acţiunea de împingere exercitată de către gheaţă
favorizează apariţia unor încălecări complexe şi a unor sisteme de cute în cadrul depozitelor
angrenate. Acest fapt se reflectă în aspectul lor asimetric şi anume versantul distal (din faţă) fiind
 350

mult mai abrupt decât cel situat la contactul cu fosta masă de gheaţă, care este mai prelung şi mai
domol. Morenele de împingere apar sub forma unor grupuri de creste paralele sau aproape paralele,
întregul ansamblu având o formă arcuită în plan (fig.12.23.).
Marea majoritate a proceselor care acţionează în frontul maselor de gheaţă contribuie şi la
formarea unor morene subglaciare. În această categorie pot fi incluse acele creste transversale largi,
cunoscute sub denumirea de morene dendritice (ribbed moraines - în literatura americană) sau
Rogen (Rogen moraines - în literatura europeană, de la numele lacului Rogen-Suedia, unde sunt
bine dezvoltate) (fig. 12.19, şi 12.24.), care apar sub forma unor şiruri de coline disparate, cu
înălţimi de 10 - 30 m şi lungimi de peste un km.

Fig. 12.23. Forma în plan a morenelor de

împingere (Fairbridge, 1968)

Distanţa dintre aceste şiruri de coline este

cuprinsă, de obicei, între 100 - 300 m. În plan au o
formă arcuită, cu partea concavă orientată invers direcţiei de deplasare a masei de gheaţă. Acest tip
de morene se formează, probabil, prin forfecări şi încălecări în spatele frontului glaciar, de obicei în
depresiunile largi ale vechilor câmpuri de till-uri sau în văile cu caracter local săpate în roca in situ.
Morenele Rogen se asociază adesea cu cele canelate şi cu drumlinurile, având de multe ori partea
superioară "drumlinizată", de aceea mulţi specialişti afirmă că ar avea o origine comună. Se
presupune că morenele Rogen sunt rezultatul interacţiunii dintre materialul morenaic bazal,
presiunea apei din pori şi temperatura gheţii, ele dezvoltându-se acolo unde, la nivelul patului de
alunecare, există variaţii transversale ale tensiunilor.

Fig. 12.24. Forma în plan a morenelor Rogen

(Fairbridge, 1968)

În interiorul zonei marginale, locurile de

acumulare se schimbă periodic dând naştere la creste,
coline şi depresiuni de diferite mărimi. Crestele dispuse
în şiruri paralele cu frontul masei de gheaţă sunt, de obicei, de dimensiuni mici şi alcătuite din till-
uri (fig. 12.24). Acest tip de morene poartă diferite denumiri: morene de vale transversale (cross-
valley moraines), morene tip plintă (washboard moraines) sau creste morenaice (moraine ridge),
morene De Geer (De Geer moraines), iar în
legătură cu modul de formare a acestora s-au
emis numeroase ipoteze (fig.12.19. şi 12.25.).

Fig. 12.25. Forma în plan a morenelor De Geer

(Fairbridge, 1968)
 351

12.10.2.3. Forme de acumulare fără o orientare preferenţială

Anumite tipuri de morene nu au o orientare preferenţială în funcţie de direcţia de deplasare a

gheţii şi nici nu sunt caracterizate de creste distincte. Morena de fund poate apărea fie sub forma
unor câmpuri de till-uri, care uneori pot fi uşor ondulate, fie este dispusă sub aspect de movile
răspândite haotic (chaotic hummocky terrain) cu înălţimi care depăşesc 100 m. Uneori morenele
capătă aspectul unor benzi în care sunt amestecate fără nici o regularitate formele colinare cu cele
depresionare, lipsite complet de creste liniare. Morenele de acest tip sunt cunoscute sub denumirea
de morene de dezintegrare, au înălţimi de peste 70 m, fiind formate din till-uri supraglaciare în
partea cea mai joasă a zonei de ablaţie (fig. 12.19.).
Acolo unde din marginile stagnante ale unor mase de gheaţă se rup blocuri de diferite
dimensiuni care sunt acoperite cu till-uri de ablaţie se crează un relief specific denumit în literatură
relief de gheaţă moartă (dead-ice topography) şi anume cel cu un aspect haotic, cu morene de
dezintegrare.

12.11. Relieful de eroziune şi acumulare fluvio-glaciară

12.11.1. Formele de eroziune fluvio-glaciară

Este binecunoscut faptul că marea majoritate a cursurilor formate din apele de topire au o
mare încărcătură solidă şi o mare capacitate de eroziune. Debitul solid în suspensie poate să atingă
concentraţii de peste 3000 mg/l. Culoarea caracteristică alb-cenuşie este dată de prezenţa în
abundenţă a sedimentelor fine rezultate în urma eroziunii glaciare. De asemenea, se apreciază că pe
25 % - 90 % din debitul solid total este reprezentat de cel târât. Vitezele mari de curgere (8-15
m/s), încărcăturile solide destul de însemnate (în suspensie, debit târât şi în soluţie) fac ca râurile de
la marginile maselor de gheaţă să se constituie într-un agent erozional foarte important.
Microformele de eroziune cuprind diferite tipuri de concavităţi netezite (marmite sau pot-
hole), săpate în roca in situ, fie numai de către apa de topire sau au o origine mixtă, fluvio-glaciară.
Acestea sunt cunoscute sub denumirea generică de forme-p ( p-forms = plastically sculptured
forms). Depresiunile alungite sub formă de semilună care au peste 5 m lăţime şi sunt săpate în roci
cristaline rezistente la eroziune sunt cunoscute sub denumirea de sichelwannen.
Macroformele de eroziune fluvio-glaciară sunt reprezentate de către albiile de scurgere a
apei de topire. Acestea pot să depăşească 100 m adâncime şi să se desfăşoare pe mai multe zeci de
km. Albiile fluvio-glaciare pot avea forme diferite, grupate în două mari categorii: albii
subglaciare, pentru care gheaţa joacă rolul principal şi albii marginale şi submarginale
aproximativ paralele cu marginile masei de gheaţă. Albiile subglaciare sunt, în general, paralele cu
direcţia de deplasare a gheţii şi au un profil longitudinal, de cele mai multe ori, convex.

12.11.2. Formele de acumulare fluvio-glaciară

Materialele transportate de către apa provenită din topirea gheţii pot fi depuse în perimetrul
de acţiune al masei de gheaţă sau în faţa frontului acesteia, areal cunoscut sub denumirea de mediu
proglaciar. Astfel, unul dintre criteriile de clasificare a formelor de acumulare fluvio-glaciară ia în
considerare poziţia acestora faţă de masa de gheaţă (tabel 12.5.). Multe din formele de acumulare
care iau naştere la contactul cu gheaţa, şi mai ales în cazul gheţarilor activi, au o existenţă efemeră
datorită variaţiilor mari ale debitelor lichide cât şi a potenţialului de reîncorporare în interiorul
masei de gheaţă prin reîngheţ, a materialelor depozitate. Formele proglaciare rezistă mult mai bine
în timp, mai ales acolo unde masa de gheaţă se află în retragere.
Mecanismele de depozitare prin intermediul apei provenite din topirea gheţii sunt similare cu
cele din sistemul fluvial obişnuit, cu menţiunea că acumularea în interiorul masei de gheaţă se face
la presiuni hidrostatice foarte ridicate, atunci când apa circulă prin tunele sub sau intraglaciare.
 352

Acumularea materialelor transportate de către apele de topire se poate face în condiţii subglaciare,
intraglaciare, supraglaciare sau de-a lungul marginilor masei de gheaţă (fig. 12.26). Terminologia
utilizată pentru a denumi formele de acumulare fluvio-glaciară este foarte diversă şi de aceea apar o
serie de confuzii. Din spectrul foarte larg al formelor de acumulare fluvio-glaciare ne vom opri la
câteva categorii mai importante.
Öesar-urile (åsar, eskers, ås, ös, harju) sunt forme înguste, sinuoase, de acumulare fluvio-
glaciară, cu aspectul unui rambleu, uneori cu ramificaţii (biöesar-uri), a căror orientare este
conformă cu deplasarea gheţarilor (fig.12.26.).

Foto 12.17. Esker (Strahler, Strahler,

1999).

Ele sunt alcătuite din nisipuri, pietrişuri, blocuri, argile, ajungând până la 200 m în înălţime,
3 km lăţime şi la peste 100 km lungime. Öesar-urile s-au format prin umplerea cu materiale
morenaice a canalelor şi tunelelor sub şi intraglaciare, sau prin umplerea unor canale de suprafaţă,
care prin topirea masei de gheaţă s-au aşezat pe suprafaţa terestră, indiferent de morfologia ei. Din
această cauză, între distribuţia spaţială a öe, öesar-urile intersectează interfluvii, lacuri, văi etc.

Foto 12.18. Moulin Kame, Wisconsin

(imagine preluată de pe site-ul Virtual
Geomorphology).

Kames-urile reprezintă forme pozitive de relief, alungite şi plate la partea superioară sau cu
aspect de movile care au înălţimi obişnuite până la 5 - 60 m, diametre ce rar depăşesc 1 km şi
versanţi cu pante de 25 - 35 grade. Acestea s-au format prin acumularea materialelor în cuvete
lacustre cantonate pe suprafaţa gheţarilor sau între două mase de gheaţă, în mod obişnuit în
apropierea morenei frontale. Prin topirea gheţii aceste depozite fluvio-lacustre s-au suprapus
reliefului subglaciar reprezentat în primul rând de morenele de fund. Sunt alcătuite din nisipuri,
argile, pietriş rulat şi chiar materiale mai grosiere cu o stratificaţie torenţială. Deltele construite de
către cursurile de apă care debuşau în lacurile supraglaciare sau marginale, prezentau iniţial la
partea superioară un aspect neted corespunzător nivelului fostului lac, iar acum apar ca nişte forme
curioase, izolate, denumite kame deltaice.
Structura acestor depozite glacio-lacustre este în general rubanată, cu alternanţe de culoare -
închisă sau deschisă - denumite de varve. Fiecare varvă individuală, se consideră că reprezintă
depunerile dintr-un an - fâşia mai groasă, de culoare deschisă, fiind alcătuită din depuneri de
 353

anotimp cald, cu textură mai grosieră, iar fâşia mai subţire de culoare închisă fiind compusă din
argilă fină, care se depune iarna, când lacul este acoperit cu un strat de gheaţă.
Depunerile rămase între o masă de gheaţă stagnantă şi versantul unei văi constituie terase de
kame, ale căror frunţi abrupte sunt versanţii de contact cu gheaţa. La partea superioară a kames-
urilor sau chiar pe versanţii acestora pot să apară mici depresiuni (kettle-holes) produse prin topirea
blocurilor reziduale de gheaţă (fig. 12.27.). În mod obişnuit, aceste depresiuni au o formă circulară,
lăţimi de până la 2 km şi adâncimi mai mici de 8 m (sunt şi cazuri când ajung la 50 m adâncime şi
13 km în diametru). Un astfel de peisaj este cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de
kettle-and-kame topography (asocierea micilor depresiuni cu formele pozitive - kames).

Tabel 12.5. Clasificarea formelor de acumulare fluvio-glaciară (Summerfield, 1997)

Poziţia în
Sedimentele Mediul de funcţie de
Forma generală Termenul genetic
dominante depunere masa de
gheaţă
Acumulări la contactul cu gheaţa Marginală
Creastă Esker
Subglaciară
Nisip Intraglaciară Kame
Fluvial Colină
şi Supraglaciară Complex de kame
Suprafaţă cu Marginală
pietriş Kettled sandur
depresiuni
Acumulări proglaciare Suprafaţă
Nisip şi pietriş Fluvial Proglaciară Sandur
aproape
Praf şi argilă plană Proglaciară/ Câmpie lacustră
Nisip şi pietriş Lacustru Terase, creste marginală Plajă
Argilă nisipoasă
Terasă Kame deltaice
şi pietriş

Fig. 12.26. Modelul dezvoltării

formelor şi al depozitelor fluvio-
glaciare: (A) faza de topire a
gheţarului1; (B) după dispariţia
gheţarului (Summerfield, 1997).
 354

Acumularea fluvio-glaciară este mai puternică în zona proglaciară ca urmare a reducerii

puterii de transport a cursurilor de apă şi datorită prezenţei într-un număr mult mai mare a lacurilor
la marginea maselor de gheaţă. La periferia morenei terminale cursurile de apă construiesc succesiv
conuri aluviale, glacisuri proluviale şi chiar câmpii piemontane, denumite sandur, sandre (plural,
sandar) sau câmpii fluvio-glaciare (uneori se face distincţia între sandre-le care iau naştere la
periferia gheţarilor de vale = valley sandar şi cele de la marginea marilor calote = plain sandar sau
outwash plaine) (fig. 12.21.). Pe suprafaţa acestor câmpii, râurile îşi construiesc terase, coborând
nivelul pânzei freatice, contribuind astfel la antrenarea de către vânt a particulelelor fine, uscate
care sunt depuse la mari distanţe, formând câmpiile de loess. În cadrul câmpiilor de sandre apar
adesea forme depresionare, de formă circulară, ovală sau neregulată, cu diametre până la 200-300
m şi adâncimi până la 20 m, cunoscute sub denumirea de sölle sau zolii (fig. 12.21.).

Fig. 12.27. Diferite tipuri de

gheaţă moartă şi depresiunile
închise corespondente (kettle)
(Flint, 1971).

În regiunile din sudul Marilor Lacuri aceste depresiuni sunt foarte numeroase şi de
dimensiuni mari, de unde şi numele de câmpie cu gropi (pitted plain). Sub aspect genetic unele
zoliile pot fi depresiuni de evorsiune, altele se nasc prin procese termocarstice (prin topirea gheţii
moarte), iar altele pot fi antropice.

12.12. Cauzele glaciaţiilor

În privinţa cauzelor care contribuie la apariţia sau la retragerea periodică a glaciaţiilor au fost
emise numeroase ipoteze controversate. Aceste ipoteze pot fi grupate în două categorii, în funcţie
de factorii primordiali pe care pun accentul: ipoteze care iau în consideraţie cauze existente pe
Pământ şi ipoteze care pun accentul pe cauze extraterestre (cosmice).

12.12.1. Cauze terestre

Între cauzele terestre care favorizează formarea şi extinderea calotelor glaciare pot fi
menţionate erupţiile vulcanice, translaţia continentelor, apariţia lanţurilor montane, deplasarea
Golfstreamului, existenţa pragului nord-atlantic Thompson-Nansen, dezintegrarea substanţelor
radioactive şi interacţiuni exogene între criosferă, atmosferă şi ocean:
(i) încă din 1784, Benjamin Franklin a susţinut că erupţiile vulcanice produc o scădere
generală a temperaturii pe glob prin efectul de ecranare pe care pulberile vulcanice îl au faţă de
radiaţia solară. Însă, majoritatea specialiştilor afirmă că erupţiile vulcanice provoacă numai
fluctuaţii ale învelişului de gheaţă, fără a avea capacitatea de a declanşa o nouă perioadă glaciară;
(ii) în conformitate cu teoria tectonicii globale, unii autori consideră că deplasarea
continentelor în regiunile polare favorizează răcirea climatului prin faptul că pe suprafaţa lor se
acumulează zăpezi perene care se transformă treptat în gheaţă. Astfel, perindarea continentelor prin
regiunile polare permite instalarea succesivă a gheţarilor în cadrul lor;
(iii) teoria înălţării zonelor de orogen formulată în 1910 de Ramsey şi completată ulterior
de Haug consideră că datorită mişcărilor alternative de înălţare şi coborâre, regiunile muntoase se
situează când deasupra, când dedesubtul limitei zăpezilor perene. Mişcărilor descendente le
corespund perioadele interglaciare atunci când are loc topirea parţială sau integrală a gheţarilor.
Mişcările ascendente influenţează circulaţia atmosferică în sensul favorizării acumulărilor de
 355

zăpadă, care cu timpul se transformă în gheaţă. Woldstedt (1954) afirmă că înălţarea zonelor de
orogen reprezintă o "stare de pregătire" a perioadelor glaciare;
(iv) dezvoltarea glaciaţiei în Europa ar fi fost facilitată de deplasarea Curentului Golfului
spre partea central-nordică a Oceanului Atlantic. Această ipoteză este controversată, datorită
faptului că gheţarii s-au instalat în Spitzbergen şi Groenlanda, insule aflate sub influenţa aceluiaşi
curent;
(v) în legătură cu existenţa pragului nord-atlantic Thompson-Nansen, care se întinde între
Insulele Britanice şi Groenlanda, se presupune că, în timpul glaciaţiilor se ridica împiedicând
aportul de apă caldă în Marea Nordului şi în regiunile situate la nord de aceasta. Datorită acestui
fapt, temperaturile medii anuale descreşteau continuu, favorizând instalarea gheţarilor. Majoritatea
specialiştilor afirmă însă că este greu de presupus că acest prag a oscilat atât de mult (circa 600 m)
pe verticală, pentru ca să funcţioneze când ca o barieră (în timpul glaciaţiilor), când ca o mare
deschisă (în timpul perioadelor interglaciare);
(vi) Joly (1923) şi Wagner (1940) avansează ipoteza radioactivităţii prin care arată că, la
circa 30-50 milioane ani apar, periodic, faze de orogeneză, datorate dezintegrării substanţelor
radioactive. În timpul orogenezei, căldura acumulată în decursul unei lungi perioade, este
distribuită în scoarţa Pământului; ulterior prin disiparea acestei călduri, substratul răcit al zonelor
montane, alături de altitudinea acestora, contribuie la apariţia perioadelor glaciare;
(vii) ipoteza autovariaţiei consideră că în interacţiunea ocean - atmosferă - criosferă
(învelişul de gheaţă şi zăpadă) există transferuri reciproce de energie, care, peste un anumit prag,
pot determina extinderea sau retragerea gheţarilor. Astfel, extinderea suprafeţelor acoperite cu
zăpadă determină reflectarea puternică a radiaţiei solare şi scăderea temperaturii cu 1,3 - 1,9° C,
contribuind direct la avansarea gheţarilor.
În concluzie, se poate afirma că aceste ipoteze nu explică apariţia marilor glaciaţii, ci oferă
doar unele scenarii locale sau zonale prin care ar fi fost posibilă dezvoltarea sau retragerea
gheţarilor.

12.12.2. Cauze cosmice (extraterestre)

La rândul lor, ipotezele referitoare la cauzele extraterestre ale apariţiei glaciaţiilor au fost
grupate în trei categorii: ipoteze bazate pe variabilitatea radiaţiei solare; pătrunderea sistemului
solar într-un nor de pulberi galactice; modificarea parametrilor geometrici ai orbitei terestre:
(i) se consideră că schimbările puternice ale radiaţiei solare produc modificări climatice
evidente, capabile să determine apariţia perioadelor glaciare. Prezenţa unor perioade cu pete solare
influenţează temperatura, distribuţia presiunii atmosferice şi circulaţia pe suprafaţa globului. În
perioada de manifestare a petelor solare se produc oscilaţii importante de radiaţie în zona spectrală
ultravioletă, maximul solar se intensifică, circulaţia ciclonică se deplasează spre sud, în dauna
presiunii subtropicale ceea ce contribuie la instalarea unor fenomene tipice perioadelor glaciare. Se
presupune că dacă perioadele de activitate maximă a petelor solare se conjugă cu cele de înălţare a
munţilor şi platourilor, atunci se formează gheţari şi calote continentale;
(ii) între ipotezele cosmice care susţin apariţia gheţarilor datorită unor factori din afara
spaţiului solar se află şi aceea conform căreia glaciaţiile s-ar declanşa atunci când sistemul nostru
pătrunde într-un nor de pulberi galactici care "umbresc" Soarele pentru o anumită perioadă. Astfel,
are loc o ecranarea a Pământului, însoţită de o scădere accentuată a temperaturii;
(iii) una dintre ipotezele care câştigă tot mai mulţi adepţi este cea formulată de Milancović
(1941), conform căreia modificările climatice care provoacă alternanţa fazelor glaciare şi
interglaciare sunt datorate schimbării parametrilor geometrici ai orbitei terestre, care modifică
distribuţia latitudinală şi sezonieră a radiaţiei solare. Hays, Imbrie şi Shackleton (1976) au reluat
această teorie şi au arătat că modificările cele mai importante în paleoclima terestră au avut o
periodicitate de 23 000, 42 000 şi 100 000 ani. Aceste intervale corespund precesiunii, oblicităţii şi
 356

excentricităţii orbitei Pământului în raport cu Soarele, ceea ce determină o repartiţie inegală a

radiaţiei solare.

Rezumat

Gheţarii ocupă 16,24 milioane km2, ceea ce reprezintă, după cum s-a precizat anterior, 10 %
din suprafaţa uscatului terestru. În condiţiile climatice actuale, gheţarii (al căror număr a fost
estimat între 70 000 şi 200 000) sunt răspândiţi pe glob la diferite altitudini, din zonele polare până
la Ecuator. Formarea gheţarilor este condiţionată de existenţa obligatorie a două elemente climatice
principale: temperaturi medii coborâte şi o anumită cantitate de precipitaţii. Valorile negative ale
temperaturii contribuie la menţinerea aproape permanentă a apei în stare solidă, sub formă de
zăpadă, firn (névé) şi gheaţă. Cea mai utilizată clasificare a gheţarilor pune accentul pe condiţiile
fizico-geografice în care se dezvoltă gheţarul şi pe dimensiunile acestuia (criteriul morfologic).
Astfel se disting: (i) calote glaciare; (ii) câmpuri glaciare; (iii) cupole glaciare; (iv) gheţari de
evacuare sau limbi de gheaţă; (v) gheţari de vale; (vi) gheţari de circ. Comportamentul gheţarilor
este legat de balanţa de masă sau bugetul glaciar. Balanţa de masă este dată de procesele de
acumulare (căderi de zăpadă, ploi sau a altor surse de apă care îngheaţă la suprafaţa gheţarului şi a
avalanşelor) şi de ablaţie (topirea gheţii, evaporare, eroziune eoliană, sublimare şi desprinderea
iceberg-urilor sau a altor blocuri din masa gheţarului) care au loc în arealul unui gheţar într-un
anumit interval de timp. Vitezele de deplasare ale gheţarilor sunt cuprinse între 3 şi 300 m/an, însă
există şi anumite sectoare (de exemplu, cascadele de gheaţă) pentru care s-au înregistrat viteze de 1
- 2 km/an.
Eroziunea glaciară este realizată prin intermediul a două procese majore: exaraţia (uzura
glaciară, la care se poate adăuga şi procesul de detersie, adică cel de şlefuire) şi detracţia
(dislocarea şi antrenarea în mişcare a unor blocuri). Formele de eroziune glaciară sunt: forme
asociate curgerii neconstrînse a gheţii easte caracteristică tuturor tipurilor de calote (spinările de
balenă, drumlinurile în rocă, creste ascuţie, roci mutonate, caneluri, bazine în rocă, field-uri,
nunatak-uri.) ; forme asociate curgerii constrînse a gheţii are loc atunci când curgerea gheţii este
concentrată pe un traseu bine delimitat, astfel încât după dispariţia gheţii rămâne o vale adâncă, cu
pereţii abrupţi al cărei profil longitudinal este relativ drept şi cu numeroase ruperi de pantă, iar cel
transversal este în formă de U. O asemenea vale este cunoscută sub denumirea de uluc sau trog
glaciar. forme rezultate în urma acţiunii conjugate a proceselor glaciare şi periglaciare (circurile,
custurile, şeile de transfluenţă, hornurile).
Relieful de acumulare glaciară este reprezentat de morene care sunt paralele cu direcţia
curgerii (morene de fund), transversale pe direcţia curgerii (morene terminale) şi fără o orientare
preferenţială. Relieful fluvio-glaciar este reprezentat în special prin formele de acumulare (oesar,
kame, sandre).

Bibliografie selectivă

BĂCAUANU, V. (1989), Geomorfologie, Editura Universităţii “Al. I. Cuza” Iaşi.

BĂLTEANU, D. (1982), Învelişul de gheaţă al Pământului, Editura şt. şi enciclopedică.
BLOOM, A.L. (1978), Geomorphology, Prentice-Hall, Inc., Englewood Cliffs, New Jersey.
CHORLEY, R.J., SCHUMM, S.A., SUGDEN, D.E. (1985), Geomorphology, Methuen, London.
COTEŢ, P. (1969), Geomorfologie cu elemente de geologie, Ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti.
EVANS, I. (1974), The geomorphometry and asymmetry of glaciated mountains,University of
Cambridge.
FLINT, R.F. (1971), Glacial and Quaternary Geology, Wiley, New York.
GRECU, FLOARE (1997), Gheaţa şi gheţarii, Editura tehnică, Bucureşti.
 357

LLIBOUTRY, L. (1965), Traité de glaciologie, Paris, Mason, vol.2

NICULESCU, GH., NEDELCU, E., IANCU, SILVIA (1960) – Nouvelle, contribution a l’étude de
la morphologie glaciare des Carpates roumaines, in Recueil d’étude géogr., Edit. Academiei,
Bucureşti.
NICULESCU, GH. (1965), Masivul Godeanu. Studiu geomorfologic. Editura Academiei,
Bucureşti.
POSEA, G., GRIGORE, M., POPESCU, N., IELENICZ, M. (1976), Geomorfologie, Ed. didactică
şi pedagogică, Bucureşti.
PRICE, R.J. (1973), Glacial and Fluvioglacial Landforms, Oliver and Boyd, Edingburg.
STRAHLER, A., STRAHLER, A. (1999), Introducing Physical Geography, Wiley, New York.
SÎRCU, I. (1964) – Câteva precizări în legătură cu glaciaţia cuaternară din Carpaţii Orientali
româneşti, Natura, geol. – geogr., an XIV, nr. 3.
SÎRCU, I. (1979), Munţii Rodnei. Studiu geomorfologic, Editura Academiei, Bucureşti.
SUGDEN, D.E., JOHN, B.S. (1976), Glaciers and Landscape. A Geomorphological Approach,
London, Arnold.
SUMMERFIELD, M. (1992), Global Geomorphology, Longman.
URDEA, P. (1993), Consideraţii asupra manifestării glaciaţiei cuaternare în Munţii Retezat, St. şi
cercet. Geografie, t. XL
***The Virtual Geomorphology (1995-2001), pagini web de Z. Zwolinski, Univ. Poznan.