Patriotismul

Inflăcărat patriot, ca şi inaintaşii săi –Grigore Ureche şi Miron Costin-

dar şi profun observator al fenomenului social-politic, Ion Neculce are o
concepţie onfluenţată de apartanenţa sa de clasă, de eopca in care trăieşte,
precum şi de stadiul la care se afla istoriografia in acea perioadă. Dar Neculce
are darul portretizării mai dezvoltat decat cel al inaintaşilor săi. De aceia,
personajele sale istorice sunt, de cele mai multe ori, eroi de roman. Chiar dacă
nu toate personajele lui Neculce sunt personalităşi de marcă ale istoriei,
cronicarul reuşeşte să le creioneze fizionomia şi să le sugereze caracterul fie
printr-un gest, fie printr-un obicei , tic sau acţiune simplă.
Dragostea fata de tara a cronicarului strabate ca un fier rosu letopisetul si
nu pierde nici un prilej de a se manifesta. Important pentru literatura este ca
patriotismul lui Neculce nu se rezuma la simple declaratii, ci ia forma unor
strigate de durere, psalmodice: „Oh! oh! oh! saraca tara a Moldovei, ce
narocire de stapani c-acestia ai avut! Ce sorti de viata ti-au cazut! Cum au mai
ramas om traitor in tine, de mirare este, cu atatea spurcaciuni de obiceiuru ce
sa trag pana astadzi in tine, Moldova!”„[...] oh, oh, oh! vai, vai, vai di tara! Ce
vremi cumplite au ajunsu si la ce cumpana au cadzut. Doar Dumnedzau di a
faci mila precum au facut cu israiliteni, cu Moise proroc, de-au despicat Marea
rosie.”
 Contributia cronicarilor la dezvoltarea
culturii romane
Istoriografia in limba romana s-a dezvoltat incepand cu sfarsitul sec XVI odata cu ridicarea noii boierimi si
aparitia primilor carturari; un rol important l-a avut raspandirea umanismului.

1) Contributia la dezvoltarea istoriei:

 au pus bazele istoriografiei romanesti (bazandu-se pe document si

adevar);
 transmit informatii pretioase cu privire la istoria medievala (domnii &
evenimente);
 informatii in legatura cu etnogeneza romanilor (originea latina a limbii si a
poporului roman, unitatea romanilor si continuitatea existentei pe acest
teritoriu.);

Grigore Ureche este cel dintai care vorbeste despre originea romanilor „si toti de la rami se trag.”.

Miron Costin prin lucrarea sa „De Neamul Moldovenilor” continua ideile lui Ureche in legatura cu
etnogeneza romanilor aducand argumente stintifice.

 contribuie in mod esential la formarea constiintei nationale;

 scopul scrierilor nu este numai unul informativ, ci si unul educativ.

2) Contributia in domeniul limbii:

 in cronici exista primele dovezi ale limbii romane in diferite perioade ale
evolutiei;
 oglindesc eforturile de transformare a limbii dintr-un mijloc de comunicare
intr-un mijloc de transmitere a culturii.

Grigore Ureche se bazeaza pe limba vorbita, stilul sobru.

Miron Costin se afla sub influenta limbii latine.

Ion Neculce: limba folosita tn operele lui este imaginea scrisa a limbii vorbite in prima jumatate a sec
XVIII –lea (stilul oral).
3) Contributia in domeniul literaturii:

 cronicile reprezinta primele incercari ale unei literaturi romanesti originale.

 Grigore Ureche:
 Primul portret al lui Stefan cel Mare.
 Portrete, tablouri, schite de nuvele.

 Miron Costin:
 Primul poet („Viata Luminii” – poem filosofic si „Stihurile de
descalecatul tarii” – aflate la inceputul letopisetului).
 Memorialist, zugrav de moravuri si caractere
 Povestiri (descrierea unei invazii de lacuste)a

il899s9277hllx

 Ion Neculce:
 Realizeaza o opera personala bazata pe evenimente traite de el
insusi sau auzite.
 Creeaza personaje de fictiune.
 Este uneori impersonal ca un adevarat scriitor.
 Detine arta povestirii & cea a portretului (cei 14 domnitori).
 Realizeaza tablouri de epoca.
 Este prezent hazul & ironia.
 Relateaza intamplari anecdotice.

CONCLUZII:

 Cronicarii realizeaza prin operele lor un act de cultura.

 Ofera surse de inspiratie pentru scriitorii de mai tarziu.
 Au contribuit la dezvoltarea istoriografiei limbii si literaturii.
 Au format constiinta nationala.
Originea poporului roman si a limbii romane

Evenimente istorice de referinta in scrierile cronicarilor:

Forta narativa a lui Ion Neculce se afirma prin episoadele povestite
gradat, cu amanunte, cu o coloratura afectiva. Batalia de la Stanilesti(1711,
dusa de rusi si de Dimitrie Cantemir impotriva turcilor) se deruleaza in
pagini memorabile. Turcii erau ca' noaja de lupi intr-o turma de oi' dar au
fost razbiti de obuzul rusesc, 'au fost doborati cu foc, ca si cum I-ar matura
cu o matura”. “Si au inceput a bate pe vrajmas, cat intunecasa lumea, de
nu se vede om cu om, si sa vede numai para ieste din puscasi.Ca si cum ar
arde un stah mare, trestie, pe niste vanat mare, ase se vede focul iesit din
pusci(…)Mare este omul, iar la razboi pre mica-I este tinta…”.
 Arta narativa
Arta narativa a cronicarului consta si in maiestria cu care stie sa
trezeasca interesul cititorului fata de cele relatate. El prezinta viata
zbuciumata, palpitanta a boierului pribeag, alternand perioadele de marire
cu cele de dizgratie.

Aceste jocuri de lumini siumbre contureaza un portret uman plin de

viata, ale carui detalii izvorasc din faptele povestite.

Dar Neculce este un scriitor nu numai prin arta naratiunii si a

organizarii acesteia, ci si prin arta portretului.

Legenda lui Nicolae Milescu este de fapt o schita a vietii unui om,
un portret biografic, in care amanuntele ce caracterizeaza izvorasc din
intamplari, tradand preferintele lui Neculce pentru portretul anecdotic.

Intreaga opera a lui Neculce evidentiaza marele talent de povestitor al

cronicarului. El nareaza sfatos, in limba populara vorbita in Moldova
timpului sau, iar participarea sa afectiva la cele povestite este usor vizibila.

Capacitatea autorului de a prezenta destinul unui carturar ca spatarul

Milescu,viata sa aventuroasa, pune in lumina arta sa narativa.

Faptele nu sunt doar povestite, ci istoricul aluneca spre literatura, furat fiind
de propriile-i sentimente.

Prezentandu-si personajul, Neculce se opreste asupra unor

amanunte care-l identifica si-l individualizeaza. Astfel spatarul " era un
boier...de la Vaslui, prea invatat si carturar si stia multe limbi... si era
mandru si bogat".

Dupa aceasta prezentare urmeaza o insiruire de episoade

anecdotice, incidente din viata spatarului, care completeaza schita de
portret de la inceput. Aceste episoade sunt marcate prin formule
introductive ca iar cind, deci, dupa aceea, iara mai pre urma, formule
care dau cursivitate naratiunii si oralitate stilului.
 Desi gramatic la curtea lui Stefanita - voda, spatarul unelteste
impotriva acestuia, ca sa-i surpe domnia.

Pe marginea acestei atitudini, cronicarul introduce in naratiune propriile lui

ganduri si comentarii de tipul:"Nu s-au saturat de bine si cinste ce ave la
Stefanita-voda".

Complotul lui este insa descoperit, domnul porunceste sa i se taie nasul si

"Nicolae Carnul" este nevoit sa pribegeasca prin mai multe tari ale lumii.

Aceasta lucrare are la baza povestirile boierilor batrani si anintirile

cronicarului care a fost el insusi martor al domniilor din ultimii ani
prezentati.

Meritul lui Ion Neculce este acela de a scrie o astfel de opera intr-o opera
de mari schimbari sociale si politice. Insusi Nicolae Costin, fiul lui Miron
Costin, incercase sa redacteze un letopiset al Moldovei fara sorti de
izbanda.

Ion Neculce aseaza in fruntea letopisetului o serie de 42 de legende reunite

sub titlui "O sama de cuvinte". Ele contin memoria populara fiind marcate
de oralitatea stilului.

Referitor la caracterul fictional al acestei opere cronicarul afirma: "deci cine

le va citi si le va crede bine va fi, iara cine nu le va crede iara bine va fi;
cine precum e voia asa va face".
 Caracterul memorialistic al operei
Letopisetul are un caracter memorialistic si acorda o mare atentie domniei
lui Dimitrie Cantemir.

Dandu-si seama ca multe legende istorice care circulau prin viu grai
au un fundament istoric, Neculce aseaza in fruntea scrierii sale un numar
de patruzeci si doua de legende de circulatie folclorica, devenind astfel un
culegator al folclorului romanesc.

Constient ca el n-a putut aduna decat o parte din aceasta istorie vie a
poporului,Neculce inmanuncheaza aceste legende sub titlul " O sama de
cuvinte".
 Legenda VII - o sama de cuvinte -

Aceasta este o legenda cu tema justitiara, in spiritul celor despre Vlad Tepes, incheiata cu un act
de dreptate. Textul se bazeaza pe naratiune si pe vorbire indirecta, in unele
momente dialogul personajelor dobandind accente de vorbire directa ("l-au intrebat Stefan-voda;
el au strigat ase tare, si pentru ce ara duminica?").

Domnul vrea "sa marga la biserica intru o duminica dimineata, la liturghie, in targu in Vasluiu", dar un
glas de om se aude indemnand boii la plug. Mirarea lui Stefan este mare, pentru ca nimeni nu ara
campul duminica, si trimite iscoade "sa-J gasasca pre acel om, sa-l aduca la dansul".

Este gasit "pre apa Vasluiului, cale de patru ceasuri", intr-un loc numit Movila lui Purcel, caci asa il
chema pe omul fara zi de sarbatoare, legenda avand si o justificare toponimica.

Povestea lui Purcel este simpla: neavand plug sa-si are campul in celelalte zile ale saptamanii,
foloseste, pentru a-si ara ogorul, plugul fratelui sau, pe care acesta i-l imprumuta numai duminica.
Fata de o asemenea atitudine de rapacitate, de altfel des intalnita in eposul popular romanesc, Voda
ia o decizie simpla, cu sens profund moralizator, de a-i lua plugul fratelui bogat si de a-l da fratelui
sarac.
 Legenda XX - O sama de cuvinte –

Legendele lui Ion Neculce sunt pline de invataminte despre morala epocilor
trecute. Incipitul legendei este extrem de simplu, incluzand si intriga: "Avand Radul-Voda o fata din
trupul lui, sa fi fugit cu o sluga, iesind pre o fereastra din curtile domnesti din cetatea Harlaului."

Fata se comporta numai dupa glasul inimii, in dispretul oricarei norme etice, aducand curtii domnesti
grave prejudicii, pe care domnitorul incearca sa le indrepte rapid:

"Si au facut Radu-Voda navod de oameni si au gasit-o la mijlocul codrului, la o fantana ce se chema
Fantana Cerbului, langa podul de lut."

Pedeapsa este cumplita:

"Deci pre sluga l-au omorat, i-au taiat capul, iar pre dansa au dat-o la calugarie, de-au calugarit-o."

Fata vinovata trebuie izolata, pentru a fi la adapost de gura lumii si protejata de propria-i constiinta
tulburata. De aceea, in privinta ei Radu-Voda actioneaza moderat, incercand sa o recupereze prin
calugarie. Izolarea fetei de lume tine de o traditie veche, exprimata indeosebi in basme, dar
practicata si in Evul Mediu european. De altfel, Catalina din "Luceafarul" sau fata de imparat
din "Calin (file din poveste)" sunt inchise in castele romantice pentru a-si pastra castitatea.
Legendele vechi vorbesc de faptul ca astfel de temnite sau locuri inchise nu sunt perfecte, deoarece
fiintele supranaturale se pot dematerializa, patrunzand prin pereti, sub forma fie a unei ploi de aur
(Zeus), fie a unei cete (la celti) sau a unui Zburator la romani.

Legenda pare desprinsa din piesele lui Shakespeare, continand scenariul unei "Romeo si
Julieta" autohtone, tot in forme tragice, cei doi protagonisti ai actiunii avand o soarta cruda. Dincolo
de schematismul acestei legende, de povestire tragica urmand linii clasice, observam un anumit
determinism al destinului eroilor romantici, supusi unor pasiuni de neinvins prin ratiune.
 Legenda X - O sama de cuvinte

Legenda X este o anecdota savuroasa, care povesteste cum procedeaza un sol roman trimis la
inalta Poarta atunci cand intra in contact cu o noua bautura, cafeaua. Logofatul Tautu, trimis la turci
de Bogdan-Voda sa inchine tara, comite o serie intreaga de erori de protocol, culminand cu sorbirea
cafelei ca pe oricare alta bautura:

"Dupa ce au luat Bogdan-voda domnia, au si trimis pre Tautul logofatul sol.la turci, cand au inchinat
tara la turci. Si ase vorbascu oamenii, ca l-au pus viziriul de au sedzut inaintea viziriului pre macat, si
n-au fost avand mestei la nadragi, ca, tragandu-i cibotele, numai cu coltuni au fost incaltat. Si dandu-
i cahfe, nu stie cum o va be. Si au inceput a inchina: «Sa traiasca imparatul si viziriul!» Si inchinand,
au sorbit felegeanul, ca alta bautura."

Textul este, in esenta, ironic, o razbunare subtila impotriva unui personaj demn de dispret, pentru
ca solia logofatului Tautu punea tara intr-o situatie nefavorabila, de pierdere a independentei fata de
turci. De aceea logofatul este un personaj ridiculizat prin amanuntele povestite: la intrevedere se
observa ca "n-au fost avand mestei la nadragi", ramanand numai in "coltuni".

De ridicolul total il salveaza intrucatva replica si gestul final, memorabile prin umorul lor neasteptat.
 Legenda XXXVII - O sama de cuvinte

Textul acesta imprumuta atmosfera narativa a povestilor orientale, cu destine urmarite in paralel de-
a lungul intregii vieti, cu impliniri providentiale ale sortii, cu mari prietenii intrate in legenda. Istoria lui
Ghica-Voda debuteaza aproape fabulos, cu doi calatori porniti la drum in cautarea rostului in viata.
Protagonistul este "arbanas", albanez de felul lui, si merge la Tarigrad pentru a-si gasi "stapan sa
slujasca".

Cu el pleaca si un copil turc, tot sarac, din ostrovul Ciprului, si pe drum hotarasc sa se ajute in
momentul in care "vor gasi pita", adica isi vor gasi rostul. Turcul ii spune ca "De voi fi om mare, te voi
face de vii fi mai mare in Chipru, giudecatoriu."

De aici destinul imprevizibil al fiecarui personaj este urmarit insecvente narative separate. Turcul va
sluji din stapan in stapan si va reusi sa ajunga un pasa sarac, vestitul Kuprulii(Chiupruliol), dar
multumit de slujba sa, prieten cu un "musaip imparatescu"

Imperiul Otoman se afla intr-o degringolada fara precedent: rascoalele ienicerilor urmau una dupa
alta in Tarigrad, "de nu se mai pute asedza Poarta".

intr-o zi, Kilprulu ii spune prietenului sau ca, de va deveni vizir, va reusi sa potoleasca toate aceste
zurbale. Vorba aceasta despre pasa cel sarac ajunge la sultan, care il avanseaza in grad:

"Si cum l-au pus viziriu, indata au pus si au strigat oastea, si pre de alta parte au inceput a taie
capetili celor vicleni, pana i-au speriat, de au asedzat toate zorbaleli."

Ghica-Voda ajunge, la randul lui, in Tarigrad, slujind la "capichehaile" (la ambasadele) moldovenesti,
si vine apoi cu negustorie in Moldova, ajungand mai tarziu, in vremea lui Vasile Lupu, arbanas si el,
"capichihaie la Tarigrad si mare vornic aici in Moldova."

in aceste imprejurari, cele doua povesti se intalnesc din nou, Ghica-Voda fiind recunoscut, in timpul
unei vizite la inalta Poarta, de vizir, fostul lui prieten din copilarie. El este chemat la vizirul Ktiprulu
pentru o convorbire de taina; la inceput, nerecunoscandu-l in marele vizir pe copilul de altadata,
boierului moldovean ii este frica, dar acest sentiment ii dispare in momentul cand afla adevarul.
Vizirul ii promite ca il va aseza domn al Moldovei, dar trebuie sa taca "molcam".

Ghica-Voda este un samaritean in adevaratul sens al cuvantului, pentru ca ii cere vizirului sa nu-l
mazileasca pe Gheorghe Stefan, pe care il slujea cu credinta. Vizirul ii spune ca il va mai tine un
timp, apoi se va lepada de el. Asa se si intampla: voda Stefan este chemat la Poarta, dar refuza sa
mearga si atunci este pus domn Ghica-Voda. Istoria celor doi are o nota de cavalerism medieval,
devotamentul si prietenia dintre ei durand intreaga viata. Ion Neculce creeaza aici, cum spune Al.
Piru, "doua caractere, acela al omului de cuvant (vizirul) si acela al demnitarului cinstit, care nu-si
tradeaza.stapanul (Ghica)".