Adolescenţa reflectată în două opere literare

Înţeleasă ca vârstă a maximelor aspiraţii şi a formării, adolescenţa s-a definit ca temă

literară din cele mai vechi timpuri şi ca urmare a necontenitelor încercări ale fiinţei umane de a se
lămuri cu sine şi cu lumea. Încă de la începutul mileniului al III-lea î.Hr., Epopeea lui Ghilgameş,
cel mai vechi text sumero-babilonian, oferă modelul unor eroi care descoperă în trecerea de la
adolescenţă la maturitate, eterne valori umane: prietenia, devotamentul, speranţa. Literatura
populară oferă modele fantastice ale formării prin căutarea unui ideal semnificat de cunoaşterea
de sine. Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte reprezintă povestea moralizatoare a celui
care, dobândind experienţe inedite, conştientizează dramatismul condiţiei umane, ca succesiune
de vârste ori ca succesiune de etape existenţiale. Raportată la individ, adolescenţa generează o
întreagă literatură în care stau alături poezia, romanul şi scrierea confesivă. Ionel Teodoreanu
surprinde în La Medeleni vârsta-metaforă, legată de spaţiile sufleteşti ale dezvoltării.Articulându-
se pe imaginea individului în formare, romanul Fraţii Jderi urmăreşte eroul în proiecţii epopeice,
condiţionându-l social şi mitic. Acelaşi specific îl identificăm în Amintiri din copilărie, cu
deosebirea că dimensiunea eroică este substituită aici de modelul idilic al unei lumi în petrecere,
în care satul real se transfigurează în spaţiu ideal. Simţită prin trăire directă, adolescenţa devine
imagine de jurnal, confesiune autentică, precum în Jurnalul de copilărie şi adolescenţă a lui Geo
Bogza, sau confesiune dedublată în intenţia unei măşti exemplare, ca în jurnalul lui Titu
Maiorescu. Dincolo de individ, adolescenţa se raportează la planurile sociale care au modelat-o
de-a lungul timpului. Mereu actuală, tema adolescenţei rămâne un punct de interes pentru
scriitorii contemporani, care o relaţionează cu dramele existenţiale ale eroilor contemporani, aşa
cum se întâmplă cu personajele lui Mircea Cărtărescu din Travesti.
Două opere literare în care este reflectată tema adolescenţei sunt Romanul adolescentului
miop de Mircea Eliade şi Juventus – Despre mine aş fi vrut să scriu despre tine de Simona
Popescu.
Mircea Eliade este fără îndoială una dintre cele mai fascinante personalităţi ale literaturii
secolului XX, acesta definindu-se prin complexitatea unei opere care îl înscrie în seria marilor
spirite enciclopedice ce fac mândria patrimoniului nostru naţional.
 Simona Popescu se înscrie în generatia deceniului nouă, este o prezenţă activă în peisajul
artistic actual, autoarea fiind identificată cu un reper incontestabil de valoare.
Proiectat în câteva versiuni, sub titlul iniţial Romanul unui om sucit, Romanul
adolescentului miop începe să fie scris în 1921. Tema care va deveni esenţa romanelor atât de
populare de mai târziu, Elevul Dima dintr-a şaptea, de M. Drumeş, şi Cişmigiu et comp., de Gr.
Bejenaru, beneficiază în romanul lui Eliade, câteva decenii mai devreme, de o tratare superioară
prin autenticitate, dar şi prin imaginea unei adolescenţe marcate de preocupări enciclopedice şi în
egală măsură de atmosfera cotidiană a şcolii, de oscilaţiile sufleteşti ale vârstei şi de ineditul
experienţelor erotice.
Despre mine aş fi vrut să scriu despre tine face parte din volumul Juvetus, acumulând în
mesajul liric, deghizat într-o confesiune de esenţă narativă, ideea fundamentală în definirea
adolescenţei: pluritatea eurilor care tulbură drumul către sine, formulată astfel de Ioana
Pârvulescu: “Egotismul versurilor se estompează fiindcă eu nu se poate înţelege pe sine decât
când e înconjurat de nenumăraţi tu pe care să-i poată respinge”. Titlul prefigurează, de atfel, tema
şi maniera tratării ei. Două verbe tranzitive – aş fi vrut şi să scriu – se constitue în poli ai
comunicării cu sinele, exprimând opţiunea şi posibiliatea acesteia. Eu şi tu sunt calificative ale
fiinţei, aflate în raporturi contradictorii şi, în acelaşi timp, consecutive în plan temporal, căci eul
devine esenţă a propriei fiinţe, proiectată într-un alt timp, într-o altă vârstă. Dacă pronumele “eu”
închide universal său semantic vârsta clipei, prezentul “tu” exprimă vârsta timpului, sinteză de
trecut şi viitor. Succesiunea vârstelor, asociată imaginii unor păpuşi ruseşti, ascunse una în alta,
oferă modelul metaforic al adolescenţei ca primă etapă problematizantă.
Primele aprecieri despre Romanul adolescentului miop vin chiar din perspectiva autorului:
“Îmi spuneam că, pentru întâia oară, un adolescent scria despre adolescenţă, şi scria întemeiat pe
documente. Când, câţiva ani mai târziu, au început să apară în Viaţa românească fragmente din
cel de-al doilea volum din La Medeleni, am simţit că nu mă înşelasem. Adolescenţii lui Ionel
Teodoreanu nu erau cei pe care îi cunoscusem eu. Aparţineau altei lumi, care mă fermeca şi mă
înduioşa totodată, dar pe care o simţeam definitiv depăşită. Adolescenţii mei erau într-adevăr de-
atunci şi de-acolo, din Bucureştii primilor ani de după război …”. Premisa autenticităţii vine din
caracterul autobiografic şi din abordarea de jurnal, dar poartă pecetea stilistică a ficţiunii, căci
autorul se transfigurează într-o instanţă naratorială, Mircea, totodată personaj, configurat prin
mijloacele literaturii. Convenţia este anunţată în debutul romanului, scrierea unei cărţi despre
propria viaţă fiind necesitatea ce defineşte eroul adolescent. Formula stilistică a mărturisirii se
articulează pe verbe la viitor, căci romanul lui Mircea este o promisiune şi un ideal. El nu va ieşi
din această matcă până la final, cum nici adolescenţa nu poate ieşi din graniţa convenţională fără
riscul de a se converti în banala maturitate. Romanul promis rămâne dincolo de text, închizând în
el realitatea alunecoasă a unui adolescent care se caută cu înfrigurare. Convenţia funcţionează
constant şi continuu, permiţând o lectură deschisă, întrucât promisiunea generează un text real
despre un text ficţional, personalitatea lui Mircea Eliade se proiectează în ficţiunea personalităţii
unui personaj, iar proiecţia generalizează o vârstă în care cititorul adolescent poate afla propria
imagine.
În opera Simonei Popescu idealul spiritului matur este unitatea de sine, tradusă în fuga de
uitare. Memoria conservă evoluţia fiinţei, aşa cum păpuşile de lemn conservă în interiorul lor
copii din ce în ce mai mici, pe care jocul le dezvăluie treptat. Mesajul autoarei este implicit:
“Cine de adolescenţă scapă de el scapă. Cine pacea o vrea trebuie să-şi uite adolescenţa. Sau s-o
transforme în sirop, cum fac scriitorii, în adevăruri general valabile, în universal valabile amintiri
din copilărie … (…) Şi cine uită se va fărâmiţa, deşi va părea că-i întreg ca o sticlă”. Discursul
liric evoluează pe o succesiune de cuvinte-cheie sau sintagme cu valoare de simbol care formează
imaginea adolescenţei: elanul şi bălmăjeala, amestecul de iubire şi ură, sănătatea şi ipohondria,
umilinţa şi grosolănia, întreaga asociere de contrarii prin care se descrie eul liric în dialog cu
sinele. Trecerea prin vârste ţine de firescul evoluţiei şi autoarea înţelege cronologia ca pe un dat:
“Tu – cerând iertare în toate părţile şi-o ureche care să te asculte. Sub privirea atâtor fiinţe
străvechi care te compun, sub privirea celor din jur, sub privirea duhurilor strămoşilor tăi, sub
privirea celui ce-ţi va cântări sufletul la sfârşit. (…) Ce se va întâmpla oare cu cel care-ţi va vinde
sufletul pe nimic, an de an, unuia mai mare brusc cu un an decât el şi căruia nu încetează şă-i
spună EU: cel de 14 celui de 15, cel de 15 celui de 16 şi tot aşa şi tot aşa în speranţa că unul îţi va
aduce liniştea, că va veni timpul să te lepezi”. Drumul invers, din afară către sine – reprezentând
sfidarea specifică vârstei, pe care poeta o propune ca o opţiune dificilă, dar posibilă – , rămâne
singura salvare de sub teroarea maturizării.
Primul volum al Romanul adolescentului miop urmăreşte o acţiune contemporană
adolescenţei scriitorului, de aceia imaginea adolescentului cu spaţiile lui existenţiale, cu febrila
căutare de sine ocupă un loc semnifivativ în compoziţia cărţii, în vreme ce al doilea volum, scris
într-un timp mult mai concentrat, este mai aproape de adevărata literatură de ficţiune, cu o artă
literară superioară celui dintâi, semn al maturizării creatorului, şi cu o unitate stilistică evidentă.
Sondarea lumii exterioare, analiza universului interior, atât de tensionat, lectura şi impresiile pe
care ea le produce tânărului cititor se reflectă în pagini de jurnal, adeseori nostalgic, cu o
încărcătură metaforică sensibilă: “Am sfârşit Uliţa copilăriei înainte de a sfârşi La lutte
universelle a lui Dante? Şi nu mi-e ruşine de mine însumi? Nu mi-e ruşine de numele meu şi de
durerea mea şi de vrerile mele? … Zadarnic. Eu am rămas tot trist şi tot îndrăgostit de Sonia …”.
Lumea adolescenţei se constitue dintr-o galerie de portrete, prefigurate de mărturisirea iniţială a
autorului de jurnal: “Romanul meu va fi un roman cu eroi ciudaţi. Sufletele lor vor fi liniare”.
Adolescenţii se însufleţesc treptat prin descriere şi analiză, prin dialog şi naraţiune, oscilând între
imaginea reală şi proiecţia ei subectivizată în paginile jurnalului. Fiecare erou aduce cu sine un
model care să genereze personaliatea întreagă a adolescentului miop.
“Romanul adolescentului miop e un jurnal deghizat, autorul mimând că aceste notaţii sunt
doar materie primă ce urmează, ulterior, să fie prelucrată. Intenţionat, însă, transformarea n-a mai
avut loc. Mircea Eliade ne prezintă astfel prima formulare a conceptului de autenticitate, teore-
tizat ulterior în eseurile sale şi perfecţionat în Maitreyi şi Şantier” (Mircea Handoca)
“La Simona Popescu este cât se poate de evident antiromantismul. Nu e nimic bolboro-
sitor sau confuz în poezia ei. Desenul versurilor este clar. Imaginaţia nu aruncă umbră. Pe scurt: o
lirică în regim de transparenţă” (Nicolae Manolescu)