UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI CLUJ-NAPOCA

CENTRUL DE FORMARE CONTINUĂ, ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ṢI CU

FRECVENŢĂ REDUSĂ

Specializarea : Asistenţă Socială

Lect.dr. DAN RUSU

PSIHOLOGIE SOCIALĂ

ANUL II
C.F.C.I.D

Cluj-Napoca

2017

1
Date de contact ale titularului de curs Date de identificare curs şi contact tutori
Nume: Rusu Dan Octavian Psihologie Socială

Birou: B-dul 21 Decembrie 1989, nr. 128- Codul cursului ALR 2404
130, sala 305
Telefon: 40.264-42.46.74 Anul II, sem. II
Fax: 40.264-42.46.74 Tipul cursului: obligatoriu
E-mail: drusu67.dor@gmail.com
Consultaţii: miercuri, 10-12

Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite:

Nu sunt impuse condiţionări pentru participarea la acest curs. Formarea generală în domeniul
ştiinţelor socio-umane de la nivelul primilor doi ani de studiu, cu precădere disciplinele de
psihologie generală dar și metode de asistenţă socială cu individul, familia şi grupul, oferă
cunoştinţe ce sunt utile în parcurgerea cu succes a stagiului de pregătire, respectiv pentru
promovarea examenului de evaluare finală.

Descrierea cursului:
Formarea bazei teoretice și practice în psihologia socială aplicată în asistența socială. Acest lucru
se realizează prin familiarizarea studenţilor cu conceptele şi temele fundamentale ale
comportamentelor sociale individuale: altruismul, agresivitatea, prejudecăţile, percepţia socială,
cogniţia socială, atitudini si evaluarea mediului social, identitatea socială, atracţia intepersonală,
şi, în strânsă legătură cu aceste teme, care sunt determinate social, contextele culturale specifice
în care acestea se petrec. Se va realiza clarificarea concepțiilor și noțiunilor privind
comportamentul uman. Înțelegerea rolului asistentului social in identificarea tipului de
comportament precum și a factorilor care influențează comportamentul uman. Însușirea valorilor
și principiilor respectării condiției umane. Formarea deprinderilor practice de investigare și
intervenție in cazurile comportamente dezadaptate. Studenții au posibilitatea de a înțelege care
sunt rolurile asistentului social în acest contex.

2
Organizarea temelor în cadrul cursului:

Temele sunt organizate pe 2 module, cu temele aferente acestora. Astfel modulul 1 care are
următoarele componente tematice: 1. Introducere în obiectul şi problematica psihologie sociale,
Scurt istoric. Constituirea psihologiei sociale ca şi entitate ştiinţifică. Constituirea psihologiei în
România, Definiţii ale psihologiei sociale, Problematica şi principalele trăsături ale psihologie
sociale, Tendinţe actuale: interdisciplinaritatea şi caracterul pragmatic, 2. Percepţia socială,
Atribuirea, Formarea şi managementul impresiilor despre ceilalţi, 3. Reprezentările sociale,
Conceptul de Reprezentare Socială, Modul II: 1. Comportament și influență socială, 2. Grupul în
psihologia socială 3. Teorii psihologice asupra agresivităţii

Materiale şi instrumente necesare cursului:

Pentru parcurgerea în bune condiţii a pregătirii necesare promovării cursului studentul ar avea
nevoie de următoarele resurse:
 calculator conectat la internet (pentru a accesa baze de date resurse electronice
suplimentare dar şi pentru a participa la secvenţele de formare interactivă on-line)
 acces la resursele bibliografice (prin legitimaţie la biblioteca Centrală a Universităţii
Babeş-Bolyai)
 acces la imprimantă, pentru realizarea temelor, acces la echipamente de fotocopiere

Notarea studenţilor
Modalitatea de evaluare: pentru a promova, studentul
trebuie să obţină, în total, minim 4,5 puncte iar la testul Ponderea în notare, exprimată
grilă minim 2 puncte în %
Examen: test grilă, din toata materia discutata la cursuri. 5 puncte (50%)
- elaborarea unui referat despre unul din subiectele 5 puncte (50%)
abordate în cadrul cursului, cu folosirea a cel putin 3 - definirea şi folosirea
surse bibliografice; 10 pagini, format electronic, corectă a conceptelor,
caractere de 12, spaţiu 1,5. Nu sunt admise lucrările în construirea logică a
care referinţele bibliografice nu sunt menţionate argumentării 1 p
conform rigorilor ştiinţifice. Depăşirea dimensiunilor - bogăţia, relevanţa şi
sau dimensiunile insuficiente vor atrage depunctarea corectitudinea referinţelor
lucrării. bibliografice 1 p
- prezentarea referatului 3 p

Elemente de deontologie academică:

Plagiatul sau frauda se pedepseşte în conformitate cu reglementările în vigoare (poate implica
exmatricularea studentului). Plagiatul este prezentarea unor ideilor, argumente, forme de
exprimare, date, figuri, tabele etc. Scrise sau elaborate de către o alta persoană ca aparţinând
propriei persoane, fără o corectă menţionare a sursei (prin citare, referire sau notă bibliografică).
Prin urmare, este vorba de plagiat în situaţia în care cuvintele unei alte persoane sunt reproduse
fără menţionarea sursei, cât şi atunci când ideile sau argumentele altei persoane sunt parafrazate
astfel încât cititorul ar putea crede că ele aparţin autorului textului. Pentru standardele de

3
redactare a bibliografiilor puteţi consulta: Standardele APA pentru redactarea bibliografiilor
(salvat în data de 29 august 2005, de pe adresa http://psihologie.esential.ro/APA%20bibl.html.)

Solicitarea de ajutor prin e-mail: Este necesar să includeţi numele dumneavoastră complet în
subiectul fiecărui e-mail pe care mi-l trimiteţi, precum şi numele cursului/disciplinei pentru care
formulaţi intrebări/doriţi clarificări.

Studenţi cu nevoi speciale:

Titularul cursului îşi exprimă disponibilitatea, în limita constrângerilor tehnice şi de timp, de a
adapta conţinutul şi metodele de transmitere a informaţiilor, precum şi a modalităţilor de evaluare
(ex.: examen oral pentru studenţii cu probleme de vedere) în funcţie de tipul nevoilor speciale
cursantului.

Strategii de studiu recomandate:

Având în vedere caracteristicile învăţământului la distanţă, se recomandă studenţilor o planificare
riguroasă a secvenţelor de studiu individual, coroborată cu secvenţe de dialog prin internet cu
tutorele şi titularul disciplinei. Parcurgerea fiecarui modul, rezolvarea la timp a temelor facilitează
înţelegerea conţinutului tematic şi promovarea, în bune condiţii, a disciplinei.

Bibliografie

Alcock, J. E., Carment, D. W., & Sadava, S. W. (2005). A Textbook of Social Psychology (6th
ed). Scarborough, Ontario: Prentice-Hall Canada.

Aronson, E. (2008). The Social Animal (10th ed.). New York: Worth Publishers.

R. A., Branscombe, N. R., & Byrne, D. (2009). Social Psychology (12th ed.). Boston, MA:
Pearson/Allyn and Bacon.

Baron, R. A., Byrne, D., & Branscombe, N. R. (2007). Mastering Social Psychology. Boston,
MA: Pearson/Allyn and Bacon.

Baumeister, R. F., & Bushman, B. J. (2010). Social Psychology and Human Nature (2nd ed.).
Belmont, CA: Thomson/Wadsworth.

4
DeLamater, J. D., & Myers, D. J. (2011). Social Psychology (7th ed.). Belmont, CA: Wadsworth.

Dickerson, P. (2012). Social Psychology: Traditional and Critical Perspectives. Harlow, UK:
Pearson.

Fiske, S. (2004). Social Beings: A Core Motives Approach to Social Psychology. New York:
Wiley.

Hewstone, M., Stroebe, W., & Jonas, K. (Eds.). (2012). An Introduction to Social Psychology
(5th ed.). London: Blackwell.

Kassin, S. M., Fein, S., & Markus, H. R. (2010). Social Psychology (8th ed.). Boston, MA:
Houghton Mifflin.

Kenrick, D. T., Neuberg, S. L., & Cialdini, R. B. (2010). Social Psychology: Goals in Interaction
(5th ed.). Boston: Allyn and Bacon.

Kimble, C. E., Diaz-Loving, R., Hirt, E. R., Hosch, H. M., Lucker, G. W., & Zarate, M. A.
(1999). Social Psychology of the Americas. Needham Heights, MA: Simon & Schuster Custom
Publishing.

Smith, E. R., & Mackie, D. M. (2007). Social Psychology (3rd ed.). Philadelphia, PA:
Psychology Press.

Taylor, S. E., Peplau, A. L., & Sears, D. O. (2006). Social Psychology (12th ed.). Englewood
Cliffs, NJ: Prentice Hall.

5
MODUL 1
Obiectivele modulului

1. Introducere în obiectul şi problematica psihologie sociale, Scurt istoric.

2. Descrierea constituirii psihologiei sociale ca şi entitate ştiinţifică. Constituirea psihologiei în
România,
3. Înțelegerea conceptului de psihologie socială, definiţii ale psihologiei sociale
4. Familiarizarea cu problematica şi principalele trăsături ale psihologie sociale,
5. Identificarea tendinţelor actuale: interdisciplinaritatea şi caracterul pragmatic al psihologiei
sociale
6. Definirea conceptului de percepţia socială și operaționalizarea acestui concept.
7. Prezentarea conceptului de atribuire, problematizarea conceptului.
8. Formarea şi managementul impresiilor despre ceilalţi,
9. Familiarizarea cu conceptul de Reprezentări sociale. Operaționalizarea conceptului de
Reprezentare Socială.

Biliografie pentru modulul I:

Batson, C. D. (1991). The Altruism Question: Toward a Social-Psychological Answer. Mahwah,
NJ: Lawrence Erlbaum Associates.
Cornelius, R. R. (1996). The Science of Emotion: Research and Tradition in the Psychology of
Emotion. Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hall.
Davis, M. H. (1996). Empathy: A Social Psychological Approach. Boulder, CO: Westview Press.
Dovidio, J. F., Piliavin, J. A., Schroeder, D. A., & Penner, L. A. (2006). The Social Psychology
of Prosocial Behavior. Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum Associates.
Ickes, W. (Ed.) (1997). Empathic Accuracy. New York: Guilford Publications.
Lewis, M., Haviland-Jones, J. M., & Feldman Barrett, L. (Eds.). (2008). Handbook of Emotions
(3rd ed.). New York: Guilford Publications.
Miller, R. S. (1997). Embarrassment: Poise and Peril in Everyday Life. New York: Guilford
Publications.

6
Oatley, K., Keltner, D., & Jenkins, J. (2006). Understanding Emotions (2nd ed.). London:
Blackwell.
Omdahl, B. L. (1995). Cognitive Appraisal, Emotion, and Empathy. Mahwah, NJ: Lawrence
Erlbaum Associates.
Parrott, W. G. (2001). Emotions in Social Psychology: Key Readings. Philadelphia, PA:
Psychology Press.
Reeve, J. (2008). Understanding Motivation and Emotion (5th ed.). New York: John Wiley &
Sons.
Salovey, P. (1991). The Psychology of Jealousy and Envy. New York: Guilford Press.
Tracy, J. L., Robins, R. W., & Tangney, J. P. (Eds.). (2007). The Self-Conscious Emotions:
Theory and Research. New York: Guilford Press.
van Goozen, S. H. M., Van de Poll, N. E., & Sergeant, J. A. (Eds.) (1994). Emotions: Essays on
Emotion Theory. Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum Associates.

Bibliografie pentru Psihologie socială aplicată:

Amabile, T. M. (1996). Creativity in Context: Update to the Social Psychology of Creativity.
Boulder, CO: Westview Press.
Baumeister, R. F., & Finkel, E. J. (Eds.). (2010). Advanced Social Psychology: The State of the
Science. New York: Oxford University Press.
Bell, P. A., Greene, T., Fisher, J., & Baum, A. S. (2006). Environmental Psychology (5th ed.).
Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum Associates.
Bennett, M., & Sani, F. (Eds.). (2003). The Development of the Social Self. Hove, UK:
Psychology Press.
Carpendale, J., & Lewis, C. (2006). How Children Develop Social Understanding. London:
Blackwell.
Chadwick-Jones, J. (2000). Developing a Social Psychology of Monkeys and Apes. Philadelphia,
PA: Psychology Press.
Cottam, M. L., Mastors, E. M., Dietz-Uhler, B., & Preston. T. (2009). Introduction to Political
Psychology (2nd ed.). Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum Associates.
Eisenberg, N. (Ed.). (1994). Social Development. London: Sage Publications.
Hepburn, A. (2003). An Introduction to Critical Social Psychology. London: Sage Publications.

7
Hewitt, J. P., & Shulman, D. (2010). Self and Society: A Symbolic Interactionist Social
Psychology (11th ed.). Boston, MA: Pearson/Allyn and Bacon.
Holtgraves, T. M. (2002). Language as Social Action: Social Psychology and Language Use.
Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum Associates.
Leary, M. R. (1996). Self-Presentation: Impression Management and Interpersonal Behavior.
Boulder, CO: Westview Press.
Nowak, A., & Vallacher, R. R. (1998). Dynamical Social Psychology. New York: Guilford
Publications.
Riggio, R. E., & Feldman, R. S. (Eds.). (2005). Applications of Nonverbal Communication.
Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum Associates.
Sanders, G. S., & Suls, J. (Eds.). (1989). Social Psychology of Health and Illness. Mahwah, NJ:
Lawrence Erlbaum Associates.
Seligman, C., Olson, J. M., & Zanna, M. P. (Eds.). (1996). The Psychology of Values. Mahwah,
NJ: Lawrence Erlbaum Associates.
Shadish, W. R., & Fuller, S. (Eds.). (1994). The Social Psychology of Science. New York:
Guilford Publications.
Simpson, J. A., & Kenrick, D. T. (Eds.). (1997). Evolutionary Social Psychology. Mahwah, NJ:
Lawrence Erlbaum Associates.
Van Lange, P. A. M. (Ed.). (2006). Bridging Social Psychology: Benefits of Transdisciplinary
Approaches. Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum Associates.
Winter, D. D. N., & Koger, S. M. (2010). The Psychology of Environmental Problems (3rd ed.).
Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum Associates.

Modulul II:
1. Definirea conceptului de comportament și influență socială. Exemple în cotidian
2. Prezentarea și problematizarea conceptului de grup vs. individ. Grupul în psihologia socială
3. Modele și teorii psihologice asupra agresivităţii. Scurt istoric, aplicații, paradigme șiposibile
modele de intervenție.
Bibliografie specifică:
Berkowitz, L. (1992). Aggression: Its Causes, Consequences, and Control. New York: McGraw-
Hill.

8
Christie, D. J., Wagner, R. V., & Winter, D. D. (Eds.). (2001). Peace, Conflict, and Violence:
Peace Psychology for the 21st Century. Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall.
Englander, E. K. (2006). Understanding Violence (3rd ed.). Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum
Associates.
Frieze, I. H. (2005). Hurting the One You Love: Violence in Relationships. Belmont, CA:
Wadsworth/Thomson Learning.
Fry, D. P., & Björkqvist, K. (Eds.) (1996). Cultural Variation in Conflict Resolution: Alternatives
to Violence. Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum Associates.
Herzberger, S. D. (1996). Violence Within the Family: Social Psychological Perspectives.
Boulder, CO: Westview Press.
Osofsky, J. D. (Ed.) (1997). Children in a Violent Society. New York: Guilford Publications.
Stoff, D. M., & Cairns, R. B. (Eds.). (1996). Aggression and Violence: Genetic, Neurobiological,
and Biosocial Perspectives. Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum Associates.
Trickett, P. K., & Schellenbach, C. J. (Eds.). (1998). Violence Against Children in the Family and
the Community. Washington, DC: American Psychological Association.
Van Hasselt, V. B., & Hersen, M. (Eds.). (2000). Aggression and Violence: An Introductory
Text. Needham Heights, MA: Allyn & Bacon.
Wilmot, W. W., & Hocker, J. L. (2010). Interpersonal Conflict (8th ed.). Boston: McGraw-Hill.

9
 1. Introducere în obiectul şi problematica psihologie sociale

1. Obiectul şi problematica psihologie sociale:

Scurt istoric. Constituirea psihologiei sociale ca şi entitate ştiinţifică
2. Definiţii ale psihologie sociale
3. Problematica şi principalele trăsături ale psihologie sociale
a. Caracteristicile psihologiei sociale
b. Problemele metodologice
4. Tendinţe actuale

1. OBIECTUL ŞI PROBLEMATICA PSIHOLOGIEI SOCIALE

Există situaţii în care rămânem total indiferenţi faţă de ceilalţi:

O pereche, un bărbat şi o femeie, îmbrăcaţi foarte sărăcăcios, stau pe o bancă în parc,

10
Figura alcoolicului de pe treptele bisericilor

11
Un protest studenţesc,
Sute de studenţi au protestat în faţa rectoratului, în Cluj
Marţi 02 octombrie 2007, 13:27

Peste 700 de studenţi ai Universităţii Tehnice din Cluj-Napoca au protestat astăzi, la ora 12.00, în
faţa rectoratului universităţii, împotriva majorării taxelor şi a lipsei locurilor de cazare.

Studenţii cer menţinerea taxelor de şcolarizare de anul trecut, semnarea contractului de studiu
pentru toată durata şcolarizării, construirea unor cămine noi, păstrarea a 30% din venitul fiecărei
facultăţi la bugetul facultăţii, mărirea burselor şi posturi în plus la secretariat.

Protestarii au avut pancarte pe care scria "Nu suntem cifre, suntem oameni", "Taxe americane,
condiţii africane" sau "Uniţi avem putere" şi au scandat lozinci precum "Ole, ole ole ole,
secretara nu mai e", "Unde-s banii", "Nu tac", "Tata nu-i bancher, e numai inginer" sau "Noi de
aicea nu plecăm, nu plecăm acasă, până nu ne rezolvăm şi problema noastră".

Studenţii au demonstrat că sunt la fel de bine organizaţi ca un sindicat, majoritatea dintre ei fiind
membrii Organizaţiei Studenţeşti a Universităţii Tehnice (OSUT).

Preşedintele acesteia, Bogdan Buta, a declarat astăzi că dacă nu se rezolvă nici de data aceasta
problemele, studenţii iau în considerare continuarea protestelor, chiar şi o nouă pichetare a
clădirii rectoratului.

12
"Vom încerca să obţinem astăzi o întâlnire pentru a negocia şi sperăm ca în urma acestei întâlniri
să rezolvăm toate aceste probleme ale studenţilor, să nu mai fim nevoiţi să venim din nou în
stradă. Am încercat în repetate rânduri să găsim soluţii paşnice, începând de la a strânge
semnături, la a prezenta problemele logice, însă nu am fost ascultaţi", a declarat Buta.

Conducerea universităţii nu a fost prezentă în sediul rectoratului astăzi, deoarece se aflau la

înmormântarea unui profesor, cadru didactic al UTC.
Sursa: Realitatea TV

13
Un dosar penal şi 140 de suporteri reţinuţi în urma violenţelor de sâmbătă de pe stadioane
Duminică 02 septembrie 2007, 21:15

Un suporter al echipei Politehnica Ştiinţa Timişoara s-a ales cu un dosar penal, iar alţi patru au
fost amendaţi cu 8.000 lei, după incindentele dintre fani şi jandarmi, care au avut loc sâmbătă, la
Arad, înaintea meciului cu UTA, transmite corespondentul NewsIn.

Potrivit celor declarate, astăzi, de căpitan Lucian Nemeş, purtător de cuvânt în cadrul
Jandarmeriei Arad, pe numele unui suporterului din Timişoara a fost întocmit dosar penal pentru
că a rănit un subofiţer jandarm. "Au fost aplicate patru amenzi contravenţionale în valoare de
8.000 de lei, pentru tulburarea ordinii şi liniştii publice la stadion. De asemenea, s-a mai constatat
o infracţiune de ultraj, când un suporter al echipei din Timişoara a aruncat cu bucăţi de sârmă pe
care le-a rupt din gardul unei locuinţe din apropierea stadionului şi a rănit un subofiţer la ochi şi
la arcadă. Pe numele acestui suporter s-a întocmit dosar penal", a precizat Nemeş.

Arădenii şi timişorenii şi-au făcut deja un obicei să creeze incidente înaintea meciurilor directe.
Înainte de începerea partidei UTA - Poli Timişoara, când suporterii timişoreni au ajuns la
stadionul echipei UTA a început o adevărată luptă de stradă între cele două galerii. În timpul
luptelor, mai mulţi jandarmi şi ziarişti au fost loviţi cu pietre şi bucăţi de lemne, iar două maşini
aflate în apropiere au fost distruse de suporterii violenţi. Pentru aplanarea conflictelor, jandarmii
au intervenit în forţă, folosind şi spray-uri lacrimogene.

Sursa: Realitatea TV

14
Cum pot fi explicate aceste situaţii şi cum ele pot să devină obiectul de studiu al unei discipline
socio-umane?

Psihologia socială reprezintă întâlnirea fericită dintre psihic şi social, dar mai ales dintre individ
şi structurile socioculturale în care trăieşte el.

a. Scurt istoric. Constituirea psihologiei sociale ca şi entitate ştiinţifică

Partea de istorie pentru o disciplină reprezinta cartea ei de vizită.

Cartea de vizită desemnează identitatea ştiinţei şi conţine definiţiile sau punctele de reper.

Preistoria psihologiei sociale

Istoria psihologiei sociale începe oficial în 1908 dar ea se regaseşte în gîndirea presocratică
(secolul al VII-lea î:C. ).
Platon (427-347 î.C.) accentul este pus pe stat în faţa individulului care se supune autorităţilor.

15
Aristotel (384-322 î.C. ) natura umană este socială prin esenţa ei şi care consideră omul “zoon
politikon” şi de la această realitate se construiesc relaţiile interpersonale, familia, comunitatea şi
statul.

Cele două curente au dat naştere la 2 orientări devine ulterior tradţionale: una de orientare
socială care modelează experienţa şi conduita individului şi celalată de orientare individualistă
în care rolul proceselor psihice individuale este esenţial iar socialul emerge de fapt din acesta.
Ideile lor formulate despre relaţiile dintre oameni, societate şi individ, iubire, prietenie,
invidie, deoasebirile psihosociale dintre femeie şi bărbat, constituie şi astăzi teme extrem de
interesante şi domenii în care cercetările nu au încetat să caute explicaţii şi legităţi.

Teorticienii Evului mediu, Toma d”Aquino, moraliştii francezi: Voltaire, Roussseau, filosofii
germani: Kant, Hegel, pun în mare măsură bazele cercetării psihosocialului.

Gândirea socială în care concepţia dominanţei socialului asupra individului este dominantă este
imbogăţită conceptual de catre filosoful german Hegel (1770-1832). Pentru el statul este forma
supremă a societăţii dar şi încoronarea spritului social obiectiv iar indivizii sunt participanţi activi
Gândirea hegeliană a stat la baza dezvoltării spiritului de grup sau a group mind.

În psihologia socială există două curente principale care configurează psihologiei sociale două
tendinţe de factură psihologică respectiv de una sociologică.

a.Orientarea psihologică
Aceasta situează individul în cadrul social, dar insistă asupra substratului biologic, în primul rând
fără să ignore condiţionarea socială a mediului care îşi pune amprenta asupra tuturor proceselor
senzoriale şi superioare. Conţinuturile vieţii actorului social sunt determinate în mare măsură de
cele ale societăţii în care trăieşte. Schema de lucru a acestei orientări înseamnă: subiect-mediu,
sau subiect individual-obiect. Psihologi sociali de origine psihologică Floyd Allport, Lewin,
Festinger, Asch ; Donald Campbell

b.Orientarea sociologică oferă prioritate aspectelor sociale, structurilor, relaţiilor,

organizaţiilor, şi abia după aceastea vizează aspectele psihice ale individului.

Auguste Comte (1798-1857) propune termenul de sociologie care o consideră ştinţa supremă care
compară culturile din perspectiva dezvoltării lor sociale. Comte este socotit şi părintele
pozitivismului. Sistemul filosofic în care modeulul cunoaşterii umane porneşte de la stadiul
teologic, metafizic spre cel ştiinţific. În ultimul stadiu fenomenele sunt reale şi certe iar
cunoaşterea lor implică constante şi variabile spaţio-temporale.

Emile Durkheim (1858-1917) este de fapt întemeietorul sociologiei ştiinţifice. Consideră faptele
sociale independente şi exterioare de conştiinţa individuală. « Reprezentările colective « deşi se
formează din asocierea şi interacţiunea indivizilor ele diferă în mod semnificativ de reprezentările
individuale. Există deci o relativă independenţă a socialului în aport cu individualul.

16
Studiul opiniei publice, reprezentările sociale, agenţii de socializare: mass-media, şcoala, familia,
sunt elemente care provin din sociologie. Schema de lucru este subiectul-obiectul, unde cel dintâi
nu este un individ ci o colectivitate sau grup, iar obiectul o valoare, normă, alt grup sau o
instituţie. Dintre psihologii sociali de origine sociologică : Mead, Goffman, French, Homans,
Bales.

În concepţia interacţionalismului simbolic, individul este dependent de relaţiile sociale cu

celălalt, pentru că îşi poate constitui, respectiv îşi poate obţine, “identitatea” doar în aceste relaţii.
În menţinerea acestor raporturi, individul are nevoie de strategii. Interacţionalismul statuează că
în societate, ca textură a indivizilor care dispun de valori şi norme şi care intră în interacţiune,
aptitudinile de adaptare se transmit la copii datorită procesului de socializare. Nimic nu este
mecanic, totul este influenţat de context. Înţelesul sau semnificaţia care o dăm unui eveniment
sau persoane, diferă în funcţie şi de evoluţia calităţii relaţiei cu acea pesoană. Societatea şi
individul se modelează reciproc şi permanent. Cunoaşterea unuia implică cunoaşterea celuilalt.
Distingem două şcoli: Școala de la Chicago, al lui G. Mead, care consideră cercetarea modului
de construire a realităţii subiective în momentul dat, cea mai avansată metodă de cunoaştere,
refuzând totodată folosirea instrumentelor standard, iar Școala de la Iowa, consideră importante
rolurile sociale ale indivizilor şi văd ca necesară folosirea unor metode standardizate de genul
testelor şi chestionarelor consacrate.

Constituirea propriu-zisă, a psihologiei sociale are loc undeva la sfârşitul secolului XIX şi
începutul sec. XX, şi se caracterizează prin abordarea sistematica a comportamentelor umane şi
se identifică de fapt două curente: psihologia popoarelor (Volkenpsychologie) şi psihologia
multimilor. În ambele cazuri există o concetrare asupra socialului iar ca metodă de cercetare de
bază este utilizată observaţia.

În cazul Volkenpsycholgie obiectul de studiu l-a reprezentat limbajul, miturile, obiceiurile, adică
produsele interacţiuni sociale. Reprezentanţi de seama ar fi: Wilhelm Wundt, Hermann
Steinthal, Lazarus. Ultimii doi în 1860 editează prima revista: Zeitschrift fur Volkerpsychologie
und Sprachwissenshaft (Revista de psihologia popoarelor şi lingvistică). .

În 1864 şi 1871 apare termenul de psihologie socială, iniţial în lucrările lui Carlo Cataneo apoi în
cele ale lui Lindner. Psihologia socială însemna analiza individului în societate, adică o
psihologie a societăţii.

În 1896, Psihologia mulţimilor pune în centrul atenţiei spiritul de grup sau group mind. Gustave
Le Bon, cel mai important reprezentant al acestui curent, susţine ideea comportamentului agresiv
al mulţimii ca şi consecinţă a spritului de grup.

După anul 1895, termenul reapare în scrierile lui Gabriel Tarde iar în 1896 publică „Studii de
Psihologie Socială”. În 1897 apare cartea lui Baldwin a cărei temă este dezvoltarea morală şi
socială a copilului iar în 1901 Paolo Orano lansează volumul întitulat „Psihologia sociale”.

Experimentele din cadrul psihologiei sociale au debutat cu Norman Triplett în 1898 profesor la
Universitatea din Indiana şi au constat dn studii asupra modului în care subiecţii dintr-un grup îşi
imbunatăţesc performanţele în contrast cu situaţiile în care activează singuri. Studiul s-a realizat
pe un grup de ciclişti ale căror timpi şi viteză a crescut simţitor în comparaţie cu situaţia în care
17
alergau singuri. În perioada aceasta adică între 1890-1910 în SUA s-au constituit mai bine de 31
de laboratoare de psihologie experimnetală.
Primele lucrări de psihologie socială apar în1908 semnate de sociologul american E.Ross
englezul William McDougall. Cartea lui Ross tratează probleme ca: sugestibilitatea, imitaţia,
moda, datina, spiritul de grup iar al lui McDougall: relaţiile interpersonale în a căror explicare
recurge la instincte, emoţii, frică, curiozitatea, instinctul gregar, patern, sexual, credinţe
religioase, structura caracterului. Toate sunt considerate propensiuni sau dispoziţii.

În 1924Allport Floyd publică un tratat de psihologie socială experimentală iar în 1931 Murphy
şi Murphy un volum numit Experimental Social Psychology. Sheriff în 1935 elaborează un
experiment ce viza formarea normelor de grup. În perioada urmatoare mai precis in 1938, Kurt
Lewin, Lippit şi White publică un experiment ce viza modul în care se modifică comportamentul
de grup sub influenţa stilului de leadership. În această direcţie sub conducerea lui Lewin din
1947 debutează un program de cercetare a dinamicii grupurilor care va contiuna şi după moartea
sa. Adorno şi colaboratorii săi publică în anul 1950 un studiu asupra personalităţii autoritare.

Experimente deja clasice în psihologia socială sunt cele realizate în 1951 de Asch asupra
conformismului iar Festinger şi Carlsmith în 1953 asupra disonanţei cognitive. Se observă că
jumatatea secolului trecut este dominată de cercetări asupra influenţelor grupurilor asupra
indivizilor, asupra trăsăturilor de personalitate, atitudinilor etc. De aici, din aceste teme pornesc
alte subiecte de cercetare care se referă la atracţia personală, dragostea romantică, atribuirea,
supunerea la autoritate. În această perioadă teroria disonanţei cognitive, elaborată de Leon
Festinger, ajunge să monopolizeze cea mai mare parte din atenţia cercetătorilor. Urmează anul
1958, în care, cercetările lui Fritz Heider, prin teoria atribuirii impune un curent care va fi mulţi
ani în vogă şi va reprezenta în mare măsură punctul de plecare pentru o abordare cognivitistă a
psihologie sociale. În continuarea acestora vin experimentele lui Milgram asupra obedienţei din
1963 şi cele din 1968 ale lui Latane şi Darley asupra comportamentului de ajutorare în caz de
urgenţă. Instituţionalizarea psihologie sociale a debutat cu impunerea ca materie de studiu în
universitate iar apoi în 1966 se constituie European Association of Experimental Social
Psychology (EAESP) pentru ca peste 4 ani în 1971 să apară European Journal of Social
Psychology de fapt prima revistă internaţională a psihologilor sociali.

Serge Moscovici actualizează conceptul de reprezentare colectivă elaborat de Durkheim şi

relansează conceptul de reprezentări sociale, iar în paralel lucrează la un proiect ce vizează
influenţa minoritară. Dealtfel aceste lucrări forţează reviste prestigioase ca şi Journal of
Abnormal and Social Psychology să se dividă în anul 1965 în două curente: psihologie
patologice şi psihologiei sociale. Cele două curente vor duce la apariţia a trei reviste, cea de
psiholgie socială fiind Journal of Personality and Social Psychology şi Journal of
Experimental Social Psychology. În perioada următoare datorită subspecializărilor şi a
tendinţelor din psihologia socială apar reviste extrem de specializate pe anmite domenii. Astfel
în 1971 apare Journal of Applied Social Psychology iar în 1975 Personality and Social
Psychology Bulletin. Deoarece cogniţia socială va fi începand din deceniul 8 una dintre
abordările preferate ale psihologilor sociali, mai ales datorită a posibilităţii îmbunătăţirii şi
eliminării neajunsurilor din teoriile lui Heider şi Asch prin utilizarea metodelor şi a conceptelor
de percepţie a pesoanei, stereotipurilor ale lui Eleanor Rosh, luarea deciziei sau schimbărilor de
atitudine, preluate din psihologa cognitivă, apare în anul 1982 revista Social Cognition.

18
Constituirea psihologiei în România
În România psihologia se constituie ca disciplina independenta, cu caracter experimental, imediat
dupa ce ea începe sa se dezvolte ca stiinta experimentala pe plan mondial. Pionierii psihologiei
experimentale din România: E. Gruber, C. Radulescu-Motru, F. Stefanescu-Goanga, îsi fac
ucenicia în primul laborator de psihologie experimentala , al lui W. Wundt, înfiintat în 1879 la
Leipzig. Eduard Gruber este fondatorul primului laborator de psihologie experimentala din tara
noastra la Iasi în 1893.

Întemeietorul psihologiei experimentale din România, a fost Fl. Stefanescu-Goanga (1881-

1958), doctor în filozofie tot de la Leipzig cu teza "Cercetari experimentale cu privire la
tonalitatea afectiva a culorilor", sustinuta în 1911 la W.Wundt. Goanga a ocupat apoi catedra de
psihologie de la Universitatea din Cluj în 1919, pe lânga care a înfiintat, în 1921, un laborator,
transformat, în 1922, în celebrul "Institut de psihologie experimentala, comparata si aplicata". În
1926 începe primele cercetari experimentale, iar în 1927, data la care a procedat la primele
cercetari largi si intense. Începând din 1928, colaboratorii institutului sunt trimisi pentru
specializare, în strainatate, pentru studii aprofundate. Sub conducerea lui Stefanescu-Goanga, în
decurs de un deceniu, apar peste douazeci de volume în colectia "Studii si cercetari psihologice".
Aplicarea psihologiei la viata economica si sociala a însemnat prestarea de servicii de psihologie
aplicata într-o serie întreaga de domenii ale vietii publice: la Calea Ferata, la Posta si telegraf, în
armata, la Ministerul Justitiei, la Ministerul Sanatatii si Asistentei Sociale si Ministerul Muncii.
Rezultatul acestei activităţi a reprezentat-o publicarea în anul 1929 aunei cercetări intitulate
"Selectionarea capacitatilor si orientarea profesionala" iar în 1940 "Masurarea inteligentei".
Domeniul aptitudinilor si a diagnozei a însemnat centrul preocupărilor sale datorita implicatiilor
ei practice. Sub conducerea sa s-au format o serie întreaga de psihologi români: N. Margineanu,
Al. Rosca, A.Chircev, M. Beniuc, M. Peteanu si altii. Institutul de psihologie din Cluj a avut un
periodic propriu, "Revista de psihologie", precum si o colectie intitulata "Studii si cercetari
psihologice" si alta "Teste, chestionare, fise". Desi elev al lui W. Wundt, el nu s-a situat pe
pozitiile filozofice ale acestuia., sustinând unitatea fiziologicului si a psihicului precum si
unitatea dintre organism si mediu, dar interactiunea dintre acestea era prezentata cu un accent
insuficient pe conditiile sociale ale existentei omului. Meritul deosebit al lui Stefanescu-Goanga
este de a se fi dedicat, pe plan stiintific, exclusiv psihologiei, pe care o concepea ca pe o stiinta de
sine statatoare, de a fi promovat mai ales ramura ei experimentala.

La Bucuresti, în 1906 C. Radulescu-Motru realizează Laboratorul de psihologie experimentală,

iar de numele lui se leaga primele eforturi de la noi de a asigura psihologiei conditiile obiective
ale trecerii de la speculatia filozofica spre stiinta, de la compilatie spre cercetari originale.
Laboratorul devine un centru important de cercetari dupa 1929, cu aportul unor cercetători de
factură experimentală ca şi: I.M. Nestor, G. Zapan, G. C.Bontila, C. Georgiade, C. Zahirnic.
În cartea lui C. Radulescu-Motru, "Curs de psihologie" (aparuta în 1923, editia a II-a 1929),
considera ca psihicul în toata complexitatea sa nu poate fi explicat numai prin notiuni biologice;
în explicarea faptelor de constiinta trebuie sa tinem seama în plus de intervetia unei noi serii de
conditionari si determinari ale mediului social:"psihogeneza îsi are radacinile în biogeneza, dupa
ale carei legi se explica diferentierea sensibilitatii, iar vârful si-l are în viata sociala, pentru
întretinerea careia concura toate manifestarile constiintei individuale". Alte apariţii editoriale ar
fi: "Probleme de psihologie" apărut în 1898, "Curs de psihologie" din 1923 dar şi studiile si
articolele de psihologie. Revistele înfiinţate înfiintat ar fi: "Studii filozofice"-care a apărut între
19
anii 1897-1919, "Revista de filozofie" între anii 1923-1943; "Revista de psihologie experimentala
si practica" apărută în 1931; "Analele de psihologie" între 1934-1943 şi "Jurnalul de
psihotehnica" între 1937-1941. Orientarea care a avut-o a însemnat evidenţierea legaturii între
procesele psihice cu cele fiziologice şi a factorilor sociali asupra vietii psihice. A încurajat si
sprijinit aplicarea psihologiei în diverse domenii de activitate cum ar fi: educaţie, industrie,
armata etc. pentru desfasurarea unor activitati permanente si adâncite.

Spr deosebire de colegii săi de la Cluj şi Bucureşti, Mihai Ralea nu a utilizat niciodata metoda
experimentala în activitatea sa din perioada 1923-1938, timp în care a fost profesor la
Universitatea din Iasi. Cu toate acestea a adus o contributie importanta la constituirea psihologiei
stiintifice în Romania, prin analize critice ale unor curente din psihologia vremii: behaviorism,
structuralism si prin orientarea psihosociologica din lucrarile publicate. Studii importante
publicate la Iasi mai importante sunt "Formarea ideii de personalitate- studiu de psihologie
genetica" (1924), "Problema inconstientului" (1925) "Asupra expresiei sociale a emotiilor". În
"Pragmatism si psihologie", Mihai Ralea critică psihologia pragmatista, comportamentista
americana şi aduce aduce o contributie fecunda la adaptarea cât mai perfecta a omului modern la
complexul sau mediu". Aceasta "adaptare" la care se refera, nu are numai un caracter pasiv, ci si
activ. Ideea studierii psihologice a omului total, a omului concret, actionând în contextul social
caruia îi apartine, ideea dublei determinari, biologice si sociale, a personalitatii, ideea
conditionarii sociale a psihicului uman, a proceselor psihice superioare si a rolului activ al
individului în societate sunt câteva din contextele activitatii psihologice a lui Mihai Ralea,
activitate care a constituit o contributie deosebit de importanta în procesul de
scientifizare a psihologie românesti. În "Ipoteze si precizari în stiinta sufletului"(1926), A
contribuit la crearea Institutului de psihologie al Academiei, a "Revistei de psihologie", la
înfiintarea Asociatiei Psihologilor din România.

Acestă perioada de mijloc în dezvoltarea psihologiei sociale mai cuprinde câteva orientări de
marcă: psihanaliza, behaviorism şi gestaltismul.
Concepţia Psihanalitică a lui Freud, structurează psihicul uman din Id, Eu şi Supraeul.
Behaviorismul reprezentat de Pavlov, Watson, Skinner, recurg la schema stimul-răspuns. Şi
fundamentează principiile şi mecanismele învăţării.
Gestaltismul prin abordarea percepţiei, fundamentează legitimitatea psihologiei sociale ca ştiinţă
autonomă, şi deschide calea spre dezvoltarea psihologiei sociale cognitive.

2. Definiţii ale psihologiei sociale

Psihologia socială este domeniul ştiinţei care caută să înţeleagă natura şi cauzele
comportamentului uman Baron & Byrne (1981).
Psihologia sociala are ca obiect de studiu comportamentul social. O definitie a ceea ce isi
propune psihologia sociala este furnizata de catre Baron & Byrne (1981) "psihologia sociala

20
studiaza modul in care comportamentul, sentimentele sau gandirea unui individ sunt influentate
sau determinate de comportamentul sau caracteristicile altora. Aceasta prezenta poate fi :
implicita, explicita sau imaginara" (cit.de Abric, 1994, p.11).

Breackwell & Rowett (1986) identifica patru nivele de analiza pentru studiul comportamentului
social:
Nivelul 1: analiza intrapsihica, ex. disonanta cognitiva;
Nivelul 2: procesele interpersonale, ex. perceptia altuia si atractia personala;
Nivelul 3: interactiunea intre individ din grup, ex. conformitate in grup, facilitati sociale;
Nivelul 4: relatiile intergrupe, ex. competitia, compararea intergrupe, schimbarile
intergrupe.

Cartwright consideră “aceea ramură a ştiinţelor sociale care încearcă să explice cum societatea
influenţează cogniţia, motivaţia, dezvoltarea indivizilor şi cum aceasta la rândul ei este
influenţată de indivizi”

Iluţ consideră:” că vizează felul în care contextele micro, mezo şi macrosociale afectează
conţinutul proceselor psihice şi comportamentale ale indivizilor şi felul în care iau naştere, se
structurează sau se modifică contextele socioculturale, în special cele micro şi mezo prin
interacţiunea mintal-emoţională şi comportamentală a acestora.

Abordarea personală, consider că psihologia socială, vizează maniera în care individul şi

societatea încearcă să se sincronizeze, din cauza unor defazări în procesul evolutiv societal sau
individual. Descoperile tehnicii uneori au fost când înaintea imaginaţiei când în urma ei. Astfel:
multe dintre descoperiririle tehnicii au ramas în patrimoniul armatei şi au fost cunoscute
publicului consumator abia dupa ani buni. Dar uneori ideile revoluţionare cum ar fi constituirea
Uniunii Europene au fost cu mult înainte de concretizarea ei.

3. Problematica şi principalele trăsături ale psihologie sociale

a. Caracteristicile psihologiei sociale

Abordarea psihologist-pozitivă, consideră că psihologia socială, deţine câteva caracteristici
importante:
 Ştiinţificitatea, cu trimiteri atât la metode cât şi domeniile de cercetare care le vizează.
 Centrarea pe studiul şi explicarea comportamentelor sociale şi individuale, care au loc în
contexte culturale specifice.
 Studiul proceselor cognitive, memoria are un rol important în modul în care reacţionăm la
diferite evenimente. Experienţele negative repetate cu o persoană, determină în cele din
urmă ruptura cu acea persoană.
 Acordă o importanţă crescută factorilor de mediu fizic. Căldura, frigul, poluarea,
zgomotul, aglomeraţia, gradul de iluminare, gradul de igienă şi confort, sunt factori
denumiţi variabile ecologice, care influenţează în mod direct psihicul şi implicit
performanţele noastre.

21
  Sesizează diferitele modificări în comportamentul unui cuplu, alegerea partenerului de
viaţă, şi de ce nu de sex. Conceptul de cuplu a suferit profunde mutaţii. Apariţia cuplurilor
homosexuale, orientarea spre parteneri cu statut şi poziţie socială, au produs mutaţii
serioase în structura socială.

b. Problemele metodologice
* Metoda de cercetare (gr. methodos) - mod, mijloc, cale de urmat intr-o actiune, respectiv o
cercetare de cunoastere a realitatii; este totodata si sistemul de reguli propus pentru o cercetare.
* Metoda cantitativa - metoda de cercetare bazata pe masurarea si cuantificarea datelor
obtinute; m.c. sunt utilizate cu precadere in statistica, sociologie si ramurile acestora.
* Metoda calitativa - mod nenumeric de culegere a datelor din mediul natural al subiectilor
investigati; informatiile astfel obtinute sunt mult mai bogate, mai ales asupra dezvoltarii
ontologice a subiectilor; m.c. au fost utilizate mai intai in studiile antropologice.

Observaţia
Ancheta
Experimentul
Analiza corelaţională. Daca în realitate există relaţia cauză-efect. Violenţa informaţiile din BOP
Conduita etică şi cod deontologic: înşelarea, deconspirarea, riscuri minime.

4. Tendinţe actuale: interdisciplinaritatea şi caracterul pragmatic

Deşi iniţial se găsea la linia de demarcaţie a: psihologiei, sociologiei, antropologiei, astăzi
psihologia socială este o ştiinţă de sine stătătoare, cu un repertoriu tematic teoretic şi de cercetare
foarte bogat. Totuşi această apropiere de disciplinele amintite a determinat apariţia unor cercetări
şi orientări culturale. În acest sens se studiază cultura marilor popoare (euro, americană,
orietală,), a subculturilor dintr-o cultură, şi contextele culturale cum influenţează existenţa şi
dezvoltarea unor personalităţi modale.

O mai mare aplicabilitate a noţiunilor de psihologie sociale în domenii ca: cel juridic (în audierea
martorilor, reconstituiri), un rol imporant îl joacă atractivitatea şi statul socio-economic al
victimelor respectiv al acuzaţilor, vezi la hărţuire sexuală, escrocherii. Sănătate (relaţia
bolnavului cu mediul spitalicesc, modificarea realţiilor interpersonale în caz de boală),
informarea bolnavilor asupra efectelor nocive ale unei substanţe asupra organismului, stresul
asupra sistemului imunitar, sesiunea produce stres si tulburări respiratorii. Marketingul (în
comerţ, dar şi politică). Managementul organizaţional, satisfacţia în muncă (depinde de
personalitate, consonanţa conitivă, satisfacţia în muncă, teoria echităţii în organizarea locurilor de
muncă+Greenberg+schimbul de birouri. Conflictele de la locul de muncă , negocierile
(experimentul lui Sheif de la Robber+s Cave cu 11 copii.
Cunoaşterea mecanismelor de influenţă socială, contribuie la influenţarea comportamentului
cumpărătorilor dar şi a electoratului. Psihologia socială cognitivă: apelează la percepţia
subliminală.

22
 2. PERCEPŢIA SOCIALĂ

Perceţia socială este procesul prin care încercăm să cunoaştem şi să înţelegem alte persoane

I. Comunicarea nonverbală: limbajul nonverbal;

Comunicarea nonverbală: o bază a comunicării;
Expresia facială
Contactul vizual;
Limbajul corpului;
Distanţa fizică;
Aplicaţii practice ale limbajului nonverbal

II. Atribuirea: cum înţelegem cauzele comportamentului celorlalţi

Teorii ale atribuirii: cum dăm sens mediului social
Surse de erori în atribuire
Aplicaţiile teorie atribuirii

III. Formarea şi managementul impresiilor despre ceilalţi

Teoria cognitivă a formării impresiilor
Managementul impresiilor sau arta de a arăta bine

Cunoaşterea mediului fizic, social şi cultural implică utilizarea unor mecanisme cum sunt:
 Comunicarea verbală;
 Comunicarea paralingvistică;
 Limbajul nonverbal;
 Atribuirea;
 Combinarea şi sinteza informaţiilor;

I. COMUNICAREA NONVERBALĂ: LIMBAJUL NONVERBAL;

Comunicarea verbală directă reprezintă informaţia pe care cineva o spune, şi cu acest prilej ne
putem forma o imagine despre ceea ce ea gândeşte, simte, ce atitudine are faţă de ceilalţi oameni
sau numai anumiţi oameni, despre instituţii, evenimente politice sau culturale, sau cine se declară
a fi. Informaţiile obţinute prin vorbire nu sunt întotdeauna şi reale, uneori oamenii pot să spună
lucruri mai puţin reale şi mai puţin verificabile.

Comunicarea paralingvistică se referă la tonul, pauzele, fluenţa, pe care emiţătorul le utilizează în

conversaţie. Acest gen de comunicare aparţine în mare parte comunicării nonverbale, deoarece
modul în care se manifestă nu transmite conţinut lingvistic concret. Cele patru canale:
 Expresia feţei;
 Contactul vizual;
 Limbajul corpului;

23
  Distanţa fizică;
Transmit informaţii care de multe ori trădează o contradicţie între limbajul verbal şi gândurile
emiţătorului.

1. Expresiile feţei exprimă în mod manifest stările emoţionale ale interlocutorului. Cercetătorii
identifică 6 emoţii de bază, a căror manifestare apare încă dn copilărie:
 Fericirea, bucuria
 Surpriza
 Supărarea, tristeţea
 Frica, îngrijorarea
 Dezgustul
 Furia

Există nuanţe pentru toate aceste emoţii, deoarece ele pot fi mai intense sau mai reduse ca
intensitate. Toate aceste emoţii se pot identifica relativ uşor, deoarece oamenii disting uşor între
emoţii negative şi pozitive. Universalitatea biologică face ca oamenii să se manifeste specific
pentru diferite situaţii. Un context pozitiv îi determină să se bucure sau să jubileze, pe când unul
negativ aduce tristeţea şi supărarea.
În cultura umană se impun anumite conduite prin care se oprimă sau se impune un anumit mod de
manifestare afectivă într-un anumit context. Acestea poartă denumirea de reguli de expunere. De
exemplu băieţii sunt învăţaţi de când sunt mici ca nu este frumos să plânga, sau să nu râdem de
persoane în vârstă, sau într-un context oficial de situaţii comice.

2. Contatactul vizual, mai ales prin expresia şi mişcările ochilor, exprimă tandreţe, supărare,
tristeţe. Este binecunoscut faptul, că „ochii sunt oglinda sufletului”, de aceea multe persoane
preferă să-şi ascundă privirea în spatele ochelarilor de soare, să evite contactul vizual direct, sau
dinpotrivă, să insiste cu privirea în explorarea interlocutorului.
Evitarea privirii are 2 explicaţii: lipsa de interes, dispreţ, dezaprobare sau ruşine, vinovăţie,
timiditate pe de altă parte.
Privirea insistentă are de asemenea 2 explicaţii: iubire, preţuire, stimă, simpatie, atracţie, interes,
şi mânie sau intenţii agresive.
Există norme sociale care reglementează şi controlează modul în care contactul trebuie sau nu
trebuie folosit.

3. Limbajul corpului, oferă de multe informaţii importante pentru interlocutor.

Postura corporală, înseamnă poziţia şi mişcările corpului ca întreg, informează despre starea
afectivă de moment dar şi despre reacţii mai stabile care se declanşează într-un anumit context.
Atitudinea care o exprimă de fapt această postură are rol decisiv în relaţiile interumane: cuplu,
părinţi-copii, subordonaţi-şef, dar şi în artă: pictură, fotografii, film, teatru, pantomimă. Sunt
exprimate prin gesturi, atitudini sau mişcări ale corpului, mesaje care sunt înţelese peste secole,
(feţele de pe picturile vechi sau icoane) în aproape toate culturile, (gesturile actorilor care deşi
vorbesc o altă limbă şi receptorul citeşte titrarea, el înţelege mesajul nonberbal, sau în filmele
mute din anii 30).

4. Distanţa fizică, sau „spaţiul personal”, cum îl mai numeşte Hall (1966). Această expunere
senzorială permanentă o împarte în:

24
 - zonă intimă, 46 cm;
- zonă personală, între 46 cm până la 1,22 m;
- zonă socială, între 1,22 m şi 3,66 m, folosită în negocieri;
- zona publică, peste 3,66 m, folosită pentru cuvântări.

De multe ori aceste distanţe depind de de o serie de factori: cealaltă persoană, sexul axesteia,
tipul de relaţii, contextul, şi nu în ultimul rând largul auditoriu în faţa căruia vorbim. Ca urmare
nu putem spune neapărat ca există o regulă de fier, dar în general este bine să ţinem cont de ele, şi
să vedem când obţinem consecinţe pozitive.
Dacă este importantă pentru noi o persoană de sex opus, vom căuta să jonglăm cu aceste distanţe
pentru a-i câştiga încrederea, iar limbajul nonverbal al acesteia este de multe ori cel mai bun feed-
back de modul în care este interpretat demersul nostru.

5. Aplicaţii practice ale limbajului nonverbal. Un job care implică activitatea cu oamenii:
medic, asistent social, agent de vânzări, actor, politician, cere şi o expresivitate emoţională din
partea celor care o prestează. Un politician expresiv care varsă o lacrimă când este judecat va
impresiona pozitiv, chiar dacă nu va schimba verdictul, un agent de vânzări entuziast va convinge
mai uşor un client decât unul posac, un medic zâmbitor va avea mai mulţi pacienţi, la fel şi un
asistent social.

Încercaţi sa vă gândiţi la următoarele situaţii:

 Un incident care va enervat; gândiţi-vă insistent la acest lucru
 Un incident care va făcut să deveniţi trist; gândiţi-vă insistent la acest lucru

Comparaţi comportamentul vostru în cele două situaţii. Cum v-aţi modificat poziţia braţelor,
umerilor, a picioarelor sau a trunchiului?

1. Comunicarea în noul spațiul public

Definirea spațiului public la Habermas

Cum putem defini spatiul public?

Spatiul public - “spatiu simbolic in care se opun si isi raspund discursurile in cea mai mare parte
contradictorii tinute de diferiti actori politici, sociali, religiosi, culturali, intelectuali care compun
societatea. Este o zona intermediara intre societatea civila si stat. Consecinta acestei extensiuni a
spatiului public este diminuarea rolului societatii civile si supradimensionarea comunicarii
politice” (Dominique Wolton).

Noțiunea de spațiu public constituie elementul conceptual de bază al analizei pe care Habermas o
realizează asupra relației dintre comunicarea de masă și democrație. Această analiză integrează
urmatoarele concepte: opinia publică, mass media și actorii politici.

După Habermas, spațiul public s-a constituit ca loc de mediere între societatea civilă și stat, în
care se formează și se exprimă opinia publică. Prin spațiu public el ințelege acea sferă în care
„reuniți ca public, cetățenii tratează neconstranși sub garanția de a putea să se intruneasca si sa se
uneasca liberi, sa-si exprime si sa-si publice liber opinia lor asupra problemelor de interes
general. In cadrul acestei sfere publice se dezvolta o conștiință politica care cere puterii
25
reglementari legale ale functionarii relatiilor economice si sociale prin elaborarea unor legi cu
valabilitate generala si care actioneaza totodata ca opinie publica, ca unica sursa de legitimare a
acestor legi” (Habermas,). Opinia publica avea deci dubla functie: legitimarea normelor publice,
a legilor si cea de instanta publica rationala de judecare si critica a puterii.

Insa spatiul public initiat si instituit de burghezie continea in germene elementele propriei
deformari, caci el nu se poate intinde „la scara de masa” fara a se perverti. Antagonismele sociale
impiedica opinia publica sa exprime si sa condenseze in chip rational interesul general. In
realitate, in cursul evolutiei societății moderne spatiul public va fi macinat de interesele
particulare si grupurile de presiune, de „masificarea societatii”, toate acestea făcând imposibilă
definirea și urmarirea rationala a unui interes general. „Societatea de masă” va produce
relativizarea dintre public și privat și va determina criza „spațiului public”.

Conceptul de spatiu public, oricat ar fi de contestat printre specialisti, rămane totusi un element
important în analiza comunicării sociale. Politologi sau sociologi ai comunicarii au pus stăpânire
pe acest concept si l-au îmbogățit (plecand de la conceptul de spatiu public teoretizat de
Habermas) aducandu-i doua modificari esentiale (apud Camelia Beciu, Politica discursiva):
1. sa accepte ideea ca spatiul public este un spatiu conflictual;
2. sa refuze sa recurga la o teorie manipulatorie a mass-media sau la o concepție pesimistă și
unilaterala a consumului.

Din punctul de vedere al comunicarii, interesant este demersul lui Paul Beaud care scrie:
„autonomizarea socialului il someaza pe fiecare să se considere un individ social, sa gaseasca în
social noi norme ale apartenentei, ale integrarii sale. Grație mai ales știintelor umane, spatiul
public intra in fosta sferă privată, înlocuiește structurile tradiționale de socializare cu propriile
instrumente de comunicare”.

Trebuie facută insa o distincție intre societatea civilă și spațiul public (apud D. Wolton, Les
contradictions de la communication politique, in La communication, Etat des savoirs); daca
societatea civila este istoric anterioara nașterii spatiului public și ii conditioneaza cel putin
teoretic aparitia, spatiul public traduce fenomenul de politizare a celei mai mari parti a
problemelor cu care se confrunta societatea, in sensul ca democratia face din aproape toate
problemele propriul obiect de confruntare si negociere.In acest context, putem defini spatiul
public drept „spatiu simbolic in care se opun si isi raspund discursurile in cea mai mare parte
contradictorii tinute de diferiti actori politici, sociali, religiosi, culturali, intelectuali care compun
societatea. Este o zona intermediara intre societatea civila si stat. Consecinta acestei extensiuni a
spatiului public este diminuarea rolului societatii civile si supradimensionarea comunicarii
politice”. (apud D. Wolton, op. cit.)
Aceasta reprezentare despre spatiul public sintetizeaza particularitatile mecanismului democratic
actual care functioneaza prin interactiunea dintre actorii sociali, comunicarea de masa si opinia
publica: se configureaza deci o noua dinamica sociala bazata pe interactiunea dintre putere, mass
media si opinia publica.

Comunicarea înnoiește radical formele dominării sociale; o face însă discret și chiar fără ca
mediatorii care îi gestionează dezvoltarea să fie conștienți ca ea aduce cu sine un nou mod de
exercitare a dominației sociale. Aceasta este diferită de propagandă pentru că se dezvoltă la
26
inițiativa celor mai diverse instituții sociale și nu implică doar acceptarea pasivă a opiniilor
emițătorilor sau aderarea la niște modele de comportament; ea este un „catalizator” al schimbării
sociale, intrând în mod necesar în interacțiune cu indivizii și grupurile sociale cărora li se
adresează; paradoxal, ea presupune o anumită participare din partea „țintelor” pe care reușește să
le definească cu o precizie din ce în ce mai mare. Comunicarea este asimetrică și inegalitară, dar
nu poate fi unilaterală.

Dacă acceptăm că este un puternic catalizator al schimbării sociale, comunicarea nu întâlnește in

cale niște elemente inerte: ea trebuie să țină seama de reacțiile celor cărora li se adresează
(indivizi sau grupuri sociale); mai mult, ea implica o oarecare interactivitate.

Caracteristicile comunicării în câmpul social sunt:

• asimetria, rezultat al importanței crescânde a dispozitivelor comunicaționale folosite astâzi de
cea mai mare parte a instituțiilor sociale care îi pun pe subiectii -; cetățeni în situație de
„interacțiune parțială”;
• diversificarea modalităților de exercitare (discurs argumentativ, discurs persuasiv, interactiv);
• fărămițarea în spații care se juxtapun sau chiar se suprapun (comunicarea politică se suprapune
uneori cu cea publică, comunicarea publicitară de asemenea);
• o participare diferită in funcție de clasă și grup social (acces la media în funcție de modalitățile
de exercitare a controlului social)
• tendința spre o anumită întrepătrundere cu viața profesională precum și cu spațiul privat; în
acest sens, dispozitivele comunicaționale vor ajuta la compatibilizarea mișcării de individualizare
a practicilor sociale cu participarea la spațiul public).
În orice caz, complexitatea spațiului public de astăzi este o invitație la a-i intelege mai bine
marile articulari.

2. Percepția subliminală

Un mesaj subliminal este un semnal sau mesaj conceput să fie transmis sub limitele normale a
percepţiei. De exemplu poate fi insesizabil gândirii conştiente, dar accesibil subconştientului.
Cercetările actuale nu au reuşit încă să confirme existenţa unui asemenea efect. Cu toate acestea
există un număr de teorii care ar putea suporta modul de functionare posibil al unui asemenea
efect (dacă ar exista).

Percepţia este un proces psihic senzorial complex. Constă într-o prelucrare de informaţii primite
de individ prin organele sale de simţ, mai simplu spus este o procesare de senzaţii. J. Brunner şi-a
publicat in anii ’50 propriile studii asupra percepţiei, evidenţiind cu această ocazie rolul
determinant pe care îl au factorii cognitivi în realizarea percepţiei. De la Brunner încoace
cercetările asupra asimilărilor inconştiente de informaţii s-au diversificat stimulate fiind şi de
aplicaţiile diverse în psihoterapie şi psihologia reclamei. Cu această ocazie s-a pus în evidenţă
existenţa unor prelucrări inconştiente de informaţie.
“Percepţia subliminală echivalează cu fenomenul de subcepţie.[…].Este vorba de o percepţie ce
nu atinge pragul conştiinţei, dar a cărei detecţie este atestată de un răspuns la un alt nivel, cum ar
fi răspunsul electrodermal sau, mai simplu, potenţialul evocat cerebral.”

27
Când percepţia se desfăşoară cu conştiinţa perceperii şi când este implicată şi intenţia avem de-a
face cu un act perceptiv. Când însă percepţia se desfăsoară în absenţa intenţiei, subconştient sau
inconştient, ne aflăm în prezenţa unui fapt inperceptiv. Percepţia subliminală este deci un fapt
perceptiv şi nu un act de percepţie, iar din punct de vedere procesual se constituie intr-un
mecanism automatic. Ori de câte ori putem spune că unii stimuli prezentaţi sub limita
conştientizării individului îi influenţează gândurile, sentimentele sau acţiunile, avem de-a face cu
o percepţie subliminală. Aceasta era de altfel accepţiunea iniţială a termenului, ulterior ea
extinzându-se asupra tuturor situaţiilor în care stimuli neobservaţi sunt totuşi percepuţi.
Procesarea inconştientă a caracteristicilor fizice ale stimulilor este un fapt ce nu mai poate fi pus
la îndoială, constituindu-se în ceea ce numim percepţie subliminală. Ideea in sine de percepţie
subliminală, şi mai ales posibilitatea ca sentimentele, gândurile şi/sau acţiunile oamenilor ar
putea fi influenţate prin intermediul unor stimuli percepuţi dar nu şi conştientizaţi, a stârnit încă
de la apariţie multiple controverse si polemici. De-a lungul timpului au avut loc numeroase
experimente care obtineau - culmea! - rezultate contrare, însă aviditatea publicului după
senzaţional a primat, ajungându-se in zilele noastre la acţiuni legislative de interzicere si
pedepsire a influenţării indivizilor prin intermediul mesajelor subliminale, la comercializarea de
casete audio-video cu “mesaje subliminale”, şi la emiterea de norme şi legi privitoare la aspectele
publicitare ale problemei. Problema în sine se reduce la a stabili dacă prelucrările inconştiente de
informaţie au sau nu au consecinţe vizibile asupra comportamentelor umane. În abordarea acestei
probleme Miclea propune discutarea a încă două praguri senzoriale: unul obiectiv şi unul
subiectiv:

Pragul senzorial obiectiv ar fi valoarea minimă pe care ar trebui să o atingă un stimul pentru a
pute fi recepţionat de catre organism, dar fără ca subiectul să fie conştient de prezenţa stimulului.
Singurele modificări care apar - de natură bioelectrică - sunt insesizabile în planul conştient al
subiectului.

Pragul senzorial subiectiv ar fi limita inferioară a valorii intansităţii stimulului pe care subiectul îl
poate conştientiza doar ca fiind prezent ,dar nu poate da alte detalii legate de natura stimulului
respectiv. Miclea mai spune că doar luând în considerare existenţa pragului senzorial subiectiv se
poate concluziona existenţa cu certitudine a percepţiilor inconştiente de informaţii.

Primele experimente privind natura percepţiei subliminale

Interesul pentru această problematică nu este nou. El s-a manifestat încă de la sfârşitul sec. XIX
şi începutul sec. XX. În cadrul acestor studii cu adevărat de pionierat, subiecţilor li se prezentau
într-o manieră fugitivă stimuli auditivi şi vizuali, iar apoi erau pur şi simplu întrebaţi dacă au
conştientizat prezenţa vreunui stimul. Exista posibilitatea, luată de altfel în calcul, ca subiecţii
doar să presupună că au văzut sau auzit ceva. Statistic s-a dovedit că cei cărora li se prezentaseră
într-adevăr stimulii, “ghiciseră” mai bine decât cei cărora nu li se prezentase nimic. Ulterior au
urmat zeci şi zeci de studii similare, iar ca o concluzie generală s-a desprins faptul că o cantitate
destul de mare de informaţi, capabilă să ghideze decizii şi acţiuni, este percepută chiar când
indivizii nu au experienţa subiectivă a percepţiei lor. O altă cale urmată de cercetători a fost aceea
privind stimulii inseparabili din punct de vedere perceptiv. Aceştia depăşeau ca intensitate pragul
minim absolut, însă erau prezentaţi în maniere care făceau foarte dificilă, dacă nu chiar
imposibilă percepţia lor. Este vorba de o categorie nouă de stimuli, anume cei foarte greu de
28
discriminat. Primele cercetări pe tema acestei categorii de stimuli au fost desfăşurate de
psihologul englez Anthohy Marcel în perioada anilor ’70. Concluzia studiilor lui a fost că luarea
unei decizii ca urmare a acţiunii unui stimul este înlesnită (amorsată) dacă stimulul urmează
imediat după unul înrudit ca natură. Alte studii care au urmat aceeaşi direcţie nu au avut însă
rezultate asemănatoare cu ale psihologului britanic. Se putea totuşi afirma că dificultatea în a
discrimina un stimul de un altul nu afectează în toate cazurile şi percepţia şi interpretarea acelui
stimul. Explicaţia părea că rezidă în acele mecanisme aflate la limita dintre subconştient şi
inconştient de receptare si prelucrare a informaţiilor senzoriale. Cel mai cunoscut şi totodată cel
mai controversat caz rămâne un aşa-zis experiment desfăşurat în 1956 în Fort Lee, New Jersey în
Statele Unite. În acel an ar fi fost instalat într-un cinematograf “drive-in” din oraş un proiector
special construit de către firma new – york – eză “Subliminal Projection Co. Inc.” pentru a difuza
mesaje subliminale în timpul rulării unor filme de cinema. Coordonatorul proiectului, directorul
de marketing James Vicary, a raportat, într-un articol publicat un an mai târziu, că în urma
difuzării de mesaje subliminale vizuale cu o durată de 3/1000 dintr-o secundă o dată la fiecare 5
secunde în timpul filmului “Picnic”, ar fi obţinut rezultate spectaculoase în ceea ce priveşte
manipularea comportamentelor. Concret, în timpul filmului erau expuse mesajele “Eat Popcorn!”
respectiv “Drink Coke!”, adică “Mâncaţi Popcorn!” şi “Beţi Coca-Cola!”. Vicary afirma într-un
articol publicat în 1958 în revista “Life”, că experimentul a vizat un lot de 4500 de subiecţi, pe o
perioadă de şase săptămâni şi că în urma administrării respectivelor mesaje vănzările la popcorn
si la coca-cola ar fi crescut cu 57,7 % respectiv cu 18,1%. Deşi condiţiile experimentului precum
şi modul de realizare erau destul de vag precizate, articolul şi consecinţele sale au stârnit polemici
şi dispute vii. Se contura posibilitatea robotizării şi înrobirii fiinţelor umane doar prin expunerea
la stimuli sibliminali. Puţini au ţinut însă cont de interviul pe care acelaşi John Vicary l-a acordat
la câţiva ani după aceste evenimente revistei “Advertising Age” (1970) şi în care afirma că de
fapt totul fusese o mistificare cu scopul de a salva compania de la falimentul care se întrezărea.
Un alt cercetător - P. Wakins - a elaborat un experiment similar în 1973 pentru a testa concluziile
lui Vicary. El a expus un lot de subiecţi aceluiaşi mesaj subliminal “Drink Coke” ca în
experimentul lui Vicary. La final el i-a rugat pe aceştia sa spună cât de însetaţi se simţeau, şi
totodată să aleagă dintr-o lungă listă de băuturi (printre care figura şi Coca-Cola) pe aceea care le
plăcea cel mai mult. Faţă de lotul de control senzaţia de sete era de două mai mare, dar Wakins
nu a înregistrat vreo preferinţă deosebită pentru Coca-Cola faţă de alte băuturi care erau prezente
pe listă. R. Fowler a urmat o altă cale în cercetarea mesajelor subliminale. În 1981 el şi-a axat
studiile pe mesajele subliminale alcătuite dintr-un singur cuvânt. După expunere subiecţilor le
erau prezentate simultan, două cuvinte dintre care unul înrudit semantic cu termenul prezentat
subliminal, iar cel de-al doilea fără nici o legătură cu acesta. Apoi li se solicita să-şi dea cu
părerea care din cei doi termeni era inrudit ca semnificaţie cu termenul prezentat subliminal.
Peste 95% din subiecţi au făcut asocieri corecte dovedind existenţa unei procesări semantice
parţiale a mesajului subliminal prezentat. Cu alte cuvinte, procesarea mesajului subliminal în
subconştient/inconştient priveşte în principal categoria semantică din care face parte stimulul.
Deşi cercetările în privinţa mesajelor subliminale auditive sunt deocamdată incomplete, se pare
că în cazul lor procesarea semantică a mesajului nu atinge nici măcar nivelul categoriei
corespunzătoare.

Unii cred că fenomenul de percepţie subliminală mai apare şi cu ocazia studierii unor pacienţi
suferinzi de diferite leziuni ale creierului. Un exemplu e sindromul denumit “Vedere Oarbă”. Cei
care suferă de această afecţiune a creierului prezintă leziuni la nivelul cortexului vizual, în urma
cărora sunt deseori lipsiţi de conştiinţa percepţiei unor stimuli aflaţi în anumite regiuni ale
29
câmpului lor vizual. Deşi ei pretind că nu percep nici unul din stimulii vizuali prezenţi în această
zonă oarbă, sunt totuşi capabili “să ghicească” amănunte despre stimulul respectiv, cum ar fi
mărimea, forma ori direcţia de orientare. Acest fenomen nu poate fi pus numai pe seama adaptării
unor zone ale scoarţei cerebrale pentru preluarea funcţiilor zonei lezate, deoarece subiecţii nu
prezintă experienţa conştientizării stimulului în zona oarbă a câmpului lor vizual. Înseamnă că
informaţiile despre natura stimulilor vizuali invizibili conştiinţei ajung pe o altă cale în plan
conştient.

Un alt sindrom care poate prezenta interes este “prosopagnosia”. Pacienţii sunt incapabili să
recunoască feţe cu grad mare de familiaritate pentru ei. Deşi sunt conştienţi că se uită la faţa unui
om, ei nu se pot pronunţa asupra identităţii acelei persoane chiar dacă o cunosc foarte bine. Cu
toate acestea unii dintre pacienţi sunt capabili să indice pe unul dintre cele două nume care le sunt
prezentate, şi să-l asocieze în mod corect cu persoana pe care o au atunci în faţă. Din nou
informaţii despre natura şi conţinutul unui stimul pătrund pe altă cale decât cea conştientă în
planul cunoaşterii şi interpretării realităţii.
Aceste efecte se datorează modului în care scoarţa cerebrală procesează informaţiile primite, fără
legătură cu aşa-zisa percepţie subliminală.

Aplicaţii ale utilizării mesajelor subliminale în publicitate şi psihologia reclamei

Principalele aplicaţii ale utilizării mesajelor subliminale se găsesc în psihologia reclamei. În
practică se asociază un stimul subliminal cu unul supraliminal urmărindu-se potenţarea
impactului acestuia din urmă. Este vorba de fenomenul de amorsaj. Se prezintă imaginea unui
produs – stimul supraliminal – dublată de expunerea subliminală (mascată) a unui cuvânt,
imagini, simbol, etc., care are capacitatea de a creşte nivelul de excitaţie (de obicei se marşează
pe excitaţia sexuală, ştiut fiind că aceasta e cea mai intensă) şi cum “sexul vinde orice” mesajul
subliminal e de regulă o imagine pornografică, un simbol cu semnificaţii sexuale profunde, sau,
mai simplu, cuvântul “SEX” pur şi simplu. Se apreciază că prin asocierea cu stimulul sexual
subliminal procesarea stimulului supraliminal este favorizată. Aceasta este metoda de influenţare
directă. Metoda utilizată de Vicary era una de natură indirectă pentru că mesajele nu erau asociate
cu nici un stimul supraliminal. O altă cale este prezentarea imaginii într-o manieră distorsionată
sau modificată aşa încât recunoaşterea ei să fie imposibilă la o percepere directă a ei. Ulterior,
mecanismele de prelucrare a informaţiei aflate sub pragul conştiinţei analizeză şi refac imaginea
relevându-i adevăratul sens. Dar poate că cea mai comună formă de prezentare a unei informaţii
într-o manieră subliminală este prezentarea repetată la nesfârşit a aceleiaşi imagini, clip
publicitar, melodie, etc., obţinându-se o saturare cu informaţie (amorsaj repetitiv). Este cazul
reclamelor repetate de mai multe ori pe zi la televizor sau la radio şi pe care cei mai mulţi dintre
noi le ignorăm (sau cel puţin asta suntem tentaţi să credem), al panourilor publicitare de pe
marginea drumurilor, al sloganurilor electorale, ş.a.m.d. Cu cât întâlnim mai des unul şi acelaşi
stimul din categoriile menţionate suntem înclinaţi să-l investim cu tot mai multă imporanţă. Aşa
că atunci când cineva ne vorbeşte de un produs oarecare pe care l-am avut tot timpul “în atenţie”
mulţumită publicităţii şi reclamei, ne vom da seama că produsul ne este foarte familiar şi că
putem să spunem destul de multe lucruri despre el. Se naşte întrebarea dacă oamenii ar putea fi
determinaţi să adopte anumite conduite de cumpărători obedienţi. Răspunsul sugerat de studiile
de laborator este “nu”. Tot ce se poate induce este o clasă de comportamente şi nicidecum o

30
acţiune orientată către un scop precis. Cu alte cuvinte nu vom putea fi determinaţi să bem coca-
cola sau să mâncăm popcorn, dar este posibil să ni se inducă senzaţii de sete şi de foame oarecum
artificiale. Acestea sunt rezultatele studiilor efectuate în laboratore, sub o supraveghere riguroasă,
departe de alţi factori perturbatori. Adevărul e că în lumea din afara laboratorului de cercetare,
există o mulţime de alţi stimuli – majoritatatea supraliminali – care perturbă acţiunea stimulilor
sublimnali. Omul este o fiinţă care se orientează preponderent după stimulii supraliminali.
Aceştia din urmă beneficiază de un suport energetic cu mult mai puternic decât stimulii
subliminali şi se impun cu mult mai uşor planului conştient.

Referinţe bibliografice

Dixon, N. F. McGraw-Hill, 1971: Subliminal Perception: The nature of a controversy, New

York

Merikle P.M and M. Daneman, Psychological Investigations of Unconscious Perception in

Journal of Consciousness Studies, 1998.

Anthony W. Greenwald, New Look 3: Reclaimed Unconscious Cognition in American

Psychologist, 47, 1992.

D. Holender - Semantic activation without conscious identification in dichotic listening,

parafoveal vision, and visual masking: A survey and appraisal -, Behavioral and Brain Sciences,
9, 1-23 (1986).

Miclea,M., : Psihologia cognitivă - Polirom, Iaşi, 1999;

Dumitru Zamfir, Ştefan Vlăduţescu Percepţia şi audiopercepţia -, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 2003;

Zlate, M. Psihologia mecanismelor cognitive -, Polirom, Iaşi, 1999;

http://forum.alltheweb.ro/index.php/topic,128.0.html?PHPSESSID=6aa7f6607ae6908f9b7368a6
21f9a89b

II.ATRIBUIREA,
are loc pentru evenimente, situaţii, comportamente mai puţin obişnuite.

Este un proces extrem de complex, şi de aceea cele mai multe teorii încercă să se axeze pe
următoarele aspecte practice :
1. pentru a-i cunoaşte pe ceilalţi-nivel general,

31
 2. a înţelege cauzele care au declanşat o anumită reacţie din partea unei alte
persoane, iar în felul acesta răspundem la întrebarea de ce?-cauzalitate
3. identificarea intenţiei sau neintenţiei din partea unei alte persoane atunci când am
suferit anumite consecinţe neplăcute. Altfel interpretăm acţiunile cuiva când ştim
care au fost raţiunile faptelor sale. -intenţionalitate
4. cunoaşterea unor motive care stau în spatele unui act, pe viitor ne vor ajuta să
facem previziuni sau să anticipăm anumite reacţii din partea altor persoane. Dwek
(1975), consideră că este important să învăţăm copii să-şi atribuie succesul lor,
deoarece în felul acesta pe viitor vor muncii mult mai eficient şi vor fi şi conştienţi
de acest lucru -predictivitate

1. Jones şi Davis (1965) elaborează o teorie a procesului atribuţional, rămasă clasică, numită
teoria inferenţei corespondenţei (corespondent inference).
Întrebarea de bază se centreză asupra modului în care folosesc oamenii informaţiile ce le
deţin despre comportamentul semenilor lor, pentru a deduce motivaţia, personalitatea, adică a
trăsăturilor stabile care au stat în spatele acestor acte.
 în acest scop sunt luate în considerare doar comportamentele liber alese, neimpuse
de alţii care să fie de fapt specifice subiectului respectiv. Comportamentele impuse
nu fac obiectul acestui studiu deoarece ele nu indică atitudini şi trăsături stabile.
 sunt analizate conduitele care au distinctivitate, adică sunt răspunsul la un anumit
stimul specific. Termenul folosit de Jones şi Davis este cel al efectelor
noncomune. Autorii consideră că acel comportament care poate fi interpretat ca
având multiple cauze comune nu poate fi relevant pentru a se găsi o disponibilitate
internă. Deciziile sau diferite acţiuni mai puţin obişnuite, ne determină să ne
întrebăm asupra motivaţiilor corespondente evenimentelor sau faptelor observate.
 dezirabilitatea socială, reprezintă conformarea comportamentului şi atitudinilor
actorilor sociali la valorile şi normele promovate şi acceptate de societate. În
contrast cu acest concept, Jones şi Davis, consideră că relaţia de cauzalitate între
acţiuni şi disponibilităţi, trebuie căutată în activităţile cu o dezirabilitate socială
scăzută, deoarece dezirabilitatea socială ascunde o marjă mare de minciună.
Chestionarele din psihologie, încearcă să ocolească aceste răspunsuri de apărare a
eului.

Limitele: teoria îşi are limitele ei, inferenţa corespondentă, oferă explicaţii pentru un număr redus
de cazuri în care se procedează la atribuiri, iar previziunile oferite de acestea sunt valabile doar
pentru un număr restrâns de comportamente, care nu pot generalizate.

2. Teoria lui Heider sau teoria echilibrului cognitiv, este circumscris relaţiilor
interpersonale, deoarece autorul consideră comportamentul interpersonal co-determinat de
configuraţiile cognitive ale individului.
Perspectiva gestaltistă consideră că universul interior al individului trebuie să fie echilibrat şi
consistent. Pentru aceasta individul dă sens şi interpretează evenimentele cu care vine în contact,
în conformitate cu judecăţile, aşteptările sau implicaţiile referitoare la cele observate, proces
numit şi “producere de plus-valoare la nivelul sensului (Beauvois, Deschamps, 1990).

32
 Atribuirea este tocmai această producere de sens, în care individul pornind de la
observaţie, găseşte în mod subiectiv, nu aleator, o explicaţie pentru evenimentul sau fenomenul în
cauză.
Câteva elemente definitorii pentru această teorie sunt:
 detaşarea unei matrici cauzale, permanente şi stabile dintr-o serie de informaţii
ambigue şi incerte care conduc la cunoaşterea dispoziţiilor stabile ale actorilor
sociali,
 o percepere şi reorganizare economică şi stabilă a mediului, prin utilizarea unor
legi ale “simţului comun”, cu ajutorul cărora individul înţelege mediul său
 căutarea “distalului” pornind de la “proximal”, se porneşte de la date apropiate,
cunoscute, pentru a se ajunge la cele îndepărtate, nevăzute, dar care îşi au
originea şi caracteristicile în cele dintâi.
 rolul intenţionalităţii, în acţiunile celuilalt actor social, îi permite să genreze
inferenţe explicative mult mai rapide asupra trăsăturilor stabile de personalitate.
În această teorie, Heider, reuşeşte să ne convingă despre caracterul de subiect activ, pe care îl
deţine actorul social, în procesul de observare şi interpretare a mediului.

Modelul covarianţei al lui H.H. Kelley

Autorul porneşte de la considerentul că oamenii obişnuiţi atunci când încearcă să înţeleagă
mediul lor, evenimentele care se desfăşoară în jurul lor, au de fapt aceleaşi scopuri dar şi metode
cu cele ale oamenilor de ştiinţă. La capitolul metode, între Kelley şi Heider, există un consens,
deoarece, ambii consideră că este vorba de o utilizare naivă a modelului analizei de varianţă
(ANOVA). Prin această metodă, se observă în mod sistematic, cum variabilele dependente;
comportament sau eveniment observat, se modifică în funcţie de variabilele independente
reprezentate de: obiecte, persoane în interacţiune cu obiectele, modalităţi temporale şi
circumstanţiale. Aceste patru elemente ale structurii cauzale conduce la obţinerea unor imagini
despre realitatea înconjurătoare, dar care depinde de:
 cantitatea de informaţii deţinută de observator. Informaţiile provenite din mai
multe surse, oferă posibilitatea atribuirii, şi decelarea trăsăturilor stabile de
personalitate. Informaţiile lacunare, sau cele obţinute dintr-o singură sursă sau
observaţie, implică o analiză simplă şi plină de subiectivism instabil.
 Informaţiile consensuale, se referă la comportamentul unor persoane diferite, dar
care se află în aceeaşi situaţie şi sub influenţa aceluiaşi tip de stimul. Când de
exemplu, la o şedinţă, o persoană ajunge să se certe cu alta, indică un consens
scăzut.
 Informaţiile distinctive, care se referă la comportamentul aceleaşi persoane, dar
care se află sub acţiunea unor stimuli diferiţi. Analizăm o persoană când este
supusă unui factor de stres, când se află într-o situaţie intimă sau când trebuie să
decidă rapid asupra unui lucru şi constatăm calm, luciditate, logica şi echilibru în
ceea ce întreprinde.
 Informaţii consistente, care se referă la comportamentele unei singure persoane,
sub acţiunea unui singur stimul, de-a lungul timpului, în contexte diferite. La
stres o persoană, îşi pierde cumpătul, devine agresivă, iar acest mod de a
reacţiona se repetă de fiecare dată când se află în acest context.
Spre deosebire de savant, actorul naiv, recurge la analize incomplete, omiţând din calcul anumite
elemente, sau apelând la experienţa anterioară. Acest lucru este posibil datorită:

33
  Schemei cauzale, care este foarte economică, din punctul de vedere al efortului
cognitiv al individului, şi reprezintă în fapt schema generală a explicaţiei
cauzale.
 Procesului de auto-atribuire respectiv hetero-atribuire, care desemnează locul
ţintei a cărei comportament se vrea a fi explicat. Auto-atribuirea se referă la
explicarea comportamentului propriu, pe când hetero-atribuirea se referă la
explicarea comportamentul celuilalt. Ulterior între cele două noţiuni, autorul
consideră că nu există o diferenţă în ceea ce priveşte modul de inferenţă a
comportamentului.

În mare parte teoria explică, modul în care observatorul naiv depăşeşte lacunele informaţionale.
Teoria lui Kelley a fost şi ea supusă criticilor,
 deoarece între elementele observate de actorul social, pot să existe mai multe
tipuri de relaţii, nu doar cele cauzale ,
 actorii sociali pot să utilizeze în analiză procedee mai puţin complicate, cum ar fi
principiile similarităţii efectelor şi al evidenţei perceptive.

Teoria multidemensională a lui Wiener

Are în centrul ei două teorii: motivaţia şi afectivitatea, pe baza cărora îşi construieşte modelul
explicativ al atribuirilor. Pe lângă elementele referitoare la atribuirea cauzală externă şi internă,
autorul introduce:
 instabilitatea vs. stablitatea factorilor cauzali, precum şi a celor de
 caracter controlabil respectiv incontrolabil al cauzelor comportamentale.

Explicarea comportamentului trebuie realizat atât în termenii dispoziţiilor stabile cât şi a celor
instabile. De exemplu în meciul Steaua –Rapid. Când o echipă consideră că cealaltă a avut noroc,
se referă la atribuiri externe, instabilă şi incontrolabilă, dar când antrenorul Gigi Becali afirmă că
are o echipă puternică, tehnică, bine pregătită fizic, face atribuiri interne, stabile şi controlabile.

Teoria socială a atribuirii

Accentul în această teorie cade în acest pe sens pe influenţa factorilor culturali.
Explicarea şi înţelegerea mediului, are la bază:
 relaţiile interpersonale, dar această abordare necesită o corectare, deoarece ele
reprezintă de fapt
 relaţii între grupuri, fiecare individ fiind sursă de atribuire, deoarece este
reprezentantul unui grup.
 categorizarea socială. Experimentele realizate, arată că informarea asupra
faptului că acel comportament observat este unul impus, nu a schimbat părerea
observatorului, şi a făcut ca şi atribuirea cauzală să se realizeze în funcţie de
categorie şi nu de rol. Dacă galeriile a două echipe de fotbal se încaieră, fiecare
consideră că a fost mai agresată decât cealaltă, sau suporterii unei echipe de
fotbal care au pierdut meciul, consideră că arbitrul a fluierat de mai multe ori
împotriva lor decât a echipei adeverse, chiar dacă obiectiv nu a fost aşa.
 Între atribuire şi stereotipuri există o relaţie circulară (Hamilton, 1979). Prin
utilizarea acestor inferenţe economice, în care se ignoră anumite elemente, se
construiesc stereotipiile care sunt preluate de fapt, de la grup şi vor influenţa

34
 întreg procesul de codare, prelucrare a informaţiei ulterioare provenită de la
membrii acelui grup care face obiectul stereotipului.
 Influenţele culturale sunt determiante în formarea atriburilor, deaoarece norme,
valori diferite, implică o percepţie diferită asupra lumii, a celorlalte grupuri.

Erorile de atribuire
Prin caracterul economic al proceselor de inferenţă, putem sesiza că în procesul atribuirii se pot
strecura anumite erori, deoarece eliminarea sau alegerea unor trasee pra scurte spre o concluzie
afectează cantitatea de informaţie cu care operează actorul social. Cele mai frecvente erori sunt:
1. Eroarea fundamentală a atribuirii, în care se atribuie persoanei în cauză o pondere
exagerată, adică cauzelor interne, şi se ignoră în mare măsură cauzele externe
determinată de context. Gilbert şi Malone (1995), arată că preferăm să atribuim oamenilor
caracteristici direct observabile, decât să apelăm la context. O persoană bine îmbrăcată
cazută pe trotuar este dusă imediat la spital, deoarece trecătorii se sesizează imediat,
atribuind individului faptul că a cazut jos fiindu-i rău, în schimb o persoană îmbrăcată
sărăcăcios va zacea mult şi bine, deoarece este considerată sub influenţa băuturilor
alcoolice.
2. efectul actor-observator, se bazazează pe faptul că actorii sociali atribuie acţiunilor sau
comportamentelor lor cauze externe, şi cauze interne când este vorba de actorii pe care îi
observăm. De asemenea comportamentele neintenţionate şi mai puţin observabile sunt
supuse unei analize mult mai ample decât cele publice observabile. Prezentarea regizată a
unui interviu prezintă un interes mult mai scăzut decât o filmare a paparazilor asupra unui
eveniment monden. Principiu pe care se bazează şi serialul: „No Coment by Monica
Columbeanu”, este cel că viaţa şi comportamentele inaccesibile sunt mai interesante decât
cele acesibile, iar regia constă tocmai în prezentarea unor scene sau comportamente mai
puţin accesibile publicului, care fac în fond să crească rating-ul emisiunii.
3. atribuirea succesului vs. insuccesului. În general oamenii tind să atribuie propriul succes
unor cauze interne, self-serving bias, şi se consideră inteligenţi, tenace, iar eşecul este
atribuit unor cauze externe. Primele cercetări ce vizau locusul cauzalităţii au fost iniţiate
de Rotter, şi au pornit de la cercetările lui Bandura de la teoria învăţării sociale. Rotter
(1966), elaborează o scală în care indivizii explică acţiunile lor ca fiind cauzate de:
 propriul lor comportament, şi atunci este vorba de un control intern
 de forţe externe, control extern.
Prin combinarea celor două dimensiuni, se poate recurge la clasificarea indivizilor cu ajutorul
normei de internalitate. Ea se referă la o orientarea constantă a discursului actorului social, spre
valorizarea factorilor de tip intern: efort, ambiţie etc. În plan social sunt persoane care se bucură
de apreciere crescută, spre deosebire de cei cu o orientare spre externalitate.
4. nevoia de control (Wortman, 1976), sau iluzia controlului sunt prezente în orice situaţie
dificilă, dar exemplele le dăm pentru cazuri extreme, deoarece persoanele respective, au credinţa
inconştientă că pot influenţa cursul unui eveniment. Părinţii copiilor cu cancer incurabil,
persoanele cu probleme care apelează la vraci sau persoanele părăsite care consideră că nu vor să
fie în alt context decât în cel care sunt. Experienţele repetate în care controlul s-a dovedit
ineficient, determină dobândirea unei neajutorări învăţate (Seligman, 1967).

35
 Atracţia interpersonală

1. Teorii ale atracţiei interpersonale

a. Însuşirile personale: competenţa şi atracţia fizică
b. Domenii de aplicaţii ale atracţiei interpersonale: mass-media, educaţie, justiţie
2. Forme de manifestare ale atracţiei interpersonale
a. Dragostea şi prietenia
b. Singurătatea

1. Teorii ale atracţiei interpersonale

Cadrul general
Un studiu efectuat în anii 50, în SUA, arată că americanii acelor vremuri erau preocupaţi de ce
trebuie să facă pentru a deveni:
 Îndrăgiţi,
 Populari,
 Şi mai ales să facă o impresie bună (good impression)
Adolescenţii care au fost astfel studiaţi, au arătat că sunt interesaţi de:
 Modul în care reacţionează ceilalţi la persoana lor,
 Şi cei din jur să-i iubească cât mai mult,

Dale Carnage oferă o reţetă foarte simplă pentru ceea ce ar trebui să facem pentru ca cineva să ne
iubească:
 Să fim cu persoana respectivă, amabili şi drăguţi,
 Să ne comportăm de parcă am iubi-o
 Să ne interesăm de subiectele, domeniile ei de interes
 Să nu refuzăm să o lăudăm şi să răsplătim amabilităţile ei în pozitiv,

36
  Să fim atenţi
Autorul consideră că un astfel de comportament şi atitudine în anumite condiţii, cu anumite tipuei
de persoane, succesul este asigurat.

Experimentele de laborator, arată că suntem înclinaţi să:

 Manifestăm interes şi sensibilitate faţă de persoanele cu trăsături fizice şi psihice
plăcute şi cu un good loock, dar le respingem sau cel puţin nu manifestăm prea
mare interes pentru personale mai puţin plăcute,
 Suntem interesaţi de persoane care cooperează, şi mai puţin de cele care intră în
concurenţă cu noi,
 Preferăm persoanele care ne laudă, celor care ne blamează.
Concluzie:
Teoriile atracţiei indică faptul că în general suntem atraşi de persoane cu aspect fizic plăcut şi mai
puţin de cele cu aspect fizic mai puţin plăcut.

a. Însuşirile personale: competenţa şi atracţia fizică

Concluziile anterioare ne conduc la ideea că preferând persoanele atrăgătoare din punct de vedere
fizic, căutăm de fapt o „recompensă estetică”. Teoria recompensei, explicitează faptul că ne plac
persoanele care sunt de aceeaşi părere cu noi, deoarece ne consolidează convingerea că ceea ce
facem este corect.
Există caracteristici aproape universale care ajung să ne placă la o persoană:
 Sinceritate,
 Pricepere,
 Inteligenţă,
 energia sau dinamismul
Odată ce dezvoltăm cu o persoană o relaţie apropiată, ajungem să o înzestrăm pe aceea persoană,
în mod subiectiv uneori, cu trăsături şi calităţi pozitive, chiar şi în situaţiile în care le lipsesc
aceste caracteristici.

Competenţa, este trăsătura pe baza căreia, atunci când avem o relaţie apropiată cu o persoană, ne
determină să o îndrăgim mai tare.
 Astfel, cu cât o personă este mai competentă, cu atât o vom îndrăgi mai tare.
 Vom căuta ca cercul nostru intim să fie construit din persoane competente,
 Dar nu ne vom simţi foarte bine lângă persoane prea competente.

37
 3. REPREZENTĂRILE SOCIALE

1. Conceptul de Reprezentare Socială

2. Teoria reprezentărilor sociale în abordarea lui Moscovici, Abric si Mugny

3. Reprezentarea socială contextuală a inteligenței

4. Funcțiile reprezentărilor sociale

5. Organizarea și structura reprezentărilor sociale

1. Conceptul de Reprezentare Socială

Interesul psihologiei sociale pentru studiul reprezentărilor este relativ recent. Debutul,
consemnează majoritatea autorilor, a fost fixat în 1961, odată cu publicarea celebrei teze de
doctorat a lui Serge Moscovici, "La psychanalyse, son image et son public".

Serge Moscovici a reactualizat conceptul de "reprezentare colectivă" propus de Durkheim care

acum devine socială. Totodată, el a atras atenţia, asupra posibilităţii recitirii miturilor, a gândirii
magico-religioase, a structurilor imaginarului din perspectivă psihosociologică. Un alt curent din
care îşi extrage substanţa teoria lui Moscovici asupra reprezentărilor sociale este
"interacţionismul simbolic", reprezentat de G.H. Mead, axat pe aspectele "implicite" ale
comportamentului şi pe procesele simbolice dar şi pe rolul limbajului în definirea realităţii
sociale. Individul este plasat în situaţii sociale construite de activitate, de lumea obiectelor şi de
modele interacţionale (Herzlich, 1972). Producţiile simbolice reglează comportamentul social,
inventează norme, creează ideologii, coduri de lectură şi strategii comportamentale.
Reprezentările sociale (RS) se alimentează din credinţe religioase, practici culturale, ritualuri, din
imaginarul cotidian, dar depăşesc această "istorie poroasă" (Ferréol, 1994) prin năzuinţa de a
sistematiza, organiza şi reface toate aceste informaţii lacunare. Se sprijină pe "mărturii" ale
subiectului, pe consideraţiile şi interpretările acestuia, dar apelează şi la norme, reguli, stiluri

38
împărtăşite de o populaţie, valori ce reglează relaţiile interpersonale. RS se interferează în parte
cu opiniile şi atitudinile, dar nu sânt atât de direcţionate ca acestea. Spre deosebire de opinii, care
construiesc un răspuns manifest, verbalizat, observabil şi susceptibil de măsurare, şi de atitudini,
care stabilesc o relaţie între stimuli şi răspunsuri, răspunsul fiind cuantificabil prin timpul de
reacţie, RS pendulează între percepţie şi social, mediază între cognitiv şi afectiv. Ele
reconstruiesc realul, "atingând" simultan stimulul şi răspunsul, accentuând aici în aceeaşi măsură
în care modelează acolo.

Deşi construcţii cognitive, reprezentările sociale aparțin socialului. Doise (1990): ele joacă un rol
important în menţinerea raporturilor sociale, sânt fasonate de aceste raporturi şi vehiculează,
uneori direct, dar cel mai adesea indirect, o cunoaştere socială.

Articularea la context
Procesul reprezentaţional nu poate fi rupt de informaţia care vine din context; el ne apare constant
atașat acţiunii materiale sau simbolice. "Produse sociale", reprezentările participă hotărâtor la
constituirea socială a contextului.

Interacţionând cu contextul, dezvoltându-şi competenţa, actorul social schimbă, transformă,

construieşte, ia decizii şi poziţii, stabileşte relaţii, ataşează acţiunii sale o semnificaţie cognitivă
ce poate avea rol diferenţiator în construirea reprezentării. Amerio şi De Piccoli (1991) au
demonstrat că acţiunea activează cogniţiile (şi reprezentările), construcţiile identitare ce fac ca
actorul să se diferenţieze de context şi de alţi actori. Ansamblul de concretizări, comparaţii şi
diferenţieri induse prin acţiune contribuie fie la elaborarea unor reprezentări comune din partea
unor indivizi grupaţi de acţiunea colectivă, fie la îmbogăţirea sau diluarea acestor reprezentări.
Cei doi au găsit că procesul reprezentaţional nu poate fi detaşat de activitatea în care actorii
sociali sunt angajaţi. Reprezentările înglobează şi structurează elementele cognitive ce rezultă din
relaţiile concrete cu contextul social. Relaţiile dintre indivizi nu sunt "neutre", ci determinate de
luarea de poziţie ce angajează competenţa lor acţională. Iar competenţa se dezvoltă, după cum se
ştie, prin activitate.

Reprezentările sociale impregnează majoritatea raporturilor interpersonale, ele preiau norme,

modele, ticuri din mediu, se alimentează din specificitatea pe care le-o imprimă societatea şi
cultura noastră. Preluarea nu este însă mecanică, imaginea oferită de context este filtrată,
prelucrată, încorporată. Specificul reprezentării sociale (faţă de opinie, atitudine, imagine) este
acela că nu operează o ruptură între universul exterior şi universul interior al individului sau
grupului (cf. Moscovici, 1978).

Reprezentarea nu este o simplă "reflectare" a realităţii, ci o organizare în funcţie de

"circumstanţe" (context social şi ideologic, caracteristicile situaţiei, finalitate imediată). De aceea,
dacă membrii unui grup omogen împărtăşesc o "teorie", aceasta capătă caracteristici de
"prototip", de "tip de organizare" (cf. Flament, 1994) şi devine "ghid de acţiune", orientând
relaţiile sociale, acţiunile actorilor sociali.

39
 2. Teoria reprezentarilor sociale in abordarea lui Moscovici, Abric si Mugny

Analiza moleculara practicata de psihologia sociala si psihologia cognitiva evidentiaza cele doua
componente ale intelectului: cognitivă, subiectul activ vine incarcat cu textura psihica cognitiva;
sociala, aceasta textura se realizeaza si produce in mediul social. Nu exista o ruptura intre
universul exterior si universul interior al individului sau al grupului (Moscovici, 1988, 1998;
Abric, 1994). Discursul este totdeauna situat în timp şi spaţiu, presupune raporturi concrete,
interacţiuni (Mugny, Carugati). În al doilea rând, este alimentată de câmpul ideologic, de locul
ocupat de individ sau grup în sistemul social. Cu alte cuvinte, mediul cultural-ideologic, stilul de
gândire al colectivităţii îl "ancorează" pe individ, îl "modelează". Individul, este "prizonierul"
mediului său cultural.

Reprezentarea este reflectarea intr-un mediu intern al realitatii exterioare date de relatia:

R = f (P  S)
Stimulul extern si obiectul sunt indisociabile, ele formeaza un ansamblu. Un raspuns nu este strict
o reactie la un stimul, pana la un punct acest raspuns este la originea stimulului, adica stimulul
este determinat in mare masura de raspuns. Daca un subiect sau un grup exprima o opinie in
raport cu un obiect sau eveniment, aceasta opinie este intr- un fel constitutiva obiectului, ea il
determina. Obiectul este atunci reconstituit in asa fel incat sa fie consistent cu sistemul de
evaluare utilizat de individ pentru el.

Se pune intrebarea de ce orice forma cu continut social - de exemplu: inteligenta, arta, boala,
delicventa sau elementele presocratice (apa, aer, foc) - are reprezentari sociale asa de diferite pe
populatia aceleasi culturi. Fiecare societate contine un numar de descriptori diferiti care constituie
o parte semnificativa a lumii obiective pe diferite grupuri si persoane in societatea respectiva.
Aceasta lume obiectiva cu tot ce contine ea: obiecte, evenimente, notiuni, nu exista in ea insasi ci
ea exista pentru un individ, grup sau in raport cu acestia. Relatia cu lumea determina lumea
insasi. O reprezentare este intotdeauna o reprezentare pentru cineva. Aceasta legatura cu obiectul
este o parte intrinseca a legaturilor sociale si trebuie interpretate in acest cadru.

Reprezentarea este intotdeauna o reprezentare sociala (Moscovici, 1961, p.50). Chiar si nivelului
simtului comun ii este propriu un anumit nivel al cunoasterii psihologice (H. Kelley, 1992). Nu
exista o relatie obiectiva intre realitate si reprezentare fiindca orice realitate este prelucrata de
individ sau de grup in sistemul sau cognitiv, integrata in sistemul sau de valori, depinzand de
istoria sa si de contextul social si ideologic. Subiectul sau grupul, prelucreaza necunoscutul si il
transforma in ceva familiar, indiferent daca acest lucru este posibil sau nu, dar aceasta prelucrare
si reconstructie constituie pentru subiect realitatea insasi. Reprezentarea este o constructie socio -
cognitiva condusa atat de reguli cognitive cat si de reguli sociale.

Obiectul este înscris într-un context activ, în mişcare, şi este conceput de către o persoană sau o
colectivitate care comunică permanent cu contextul, ajustându-şi comportamentul. Deci subiectul
şi obiectul nu sunt distincte. Individul reconstruieşte obiectul, îl reevaluează. Am putea spune

40
chiar că obiectul nu are valoare intrinsecă, ci că există doar prin semnificaţia ce i-o dă individul
(grupul) care-l pune în valoare. Reprezentarea e socială pentru că individul însufleţeşte "realitatea
obiectivă", şi-o apropie, o reconstituie, o integrează organizării sale cognitive, sistemului său de
valori, istoriei sale, contextului său social şi ideologic. Nimic mai fals decât ideea că realitatea
este "obiectivă", neutră. Ea capătă semnificaţie numai atinsă de individ. Definiţia lui Abric (1994)
asupra reprezentării sociale subliniază această mixtură: "o viziune funcţionalistă a lumii ce
permite individului sau grupului să dea un sens conduitelor, să înţeleagă realitatea prin propriul
sistem de referinţe, deci să se adapteze, să-şi definească locul".

Serge Moscovici vorbea de “era reprezentarilor sociale”, iar Denise Jodelet considera
reprezentarile sociale “un domeniu in expansiune”, in timp ce Willem Doise afirma ca sint “o
notiune aflata la rascruce”. Conceptul de reprezentare sociala este greu de definit chiar si pentru
cei de talia lui Moscovici, care l-a lansat, deoarece el are o pozitie mixta, interdisciplinara, fiind
situata la intersectia dintre sociologie si psihologie. Conceptul apartinind acestui domeniu comun,
trebuie astfel sa cuprinda atit domeniul perceptiv cit si cel intelectual.
Reprezentarea sociala este un sistem de valori, de notiuni si de practici relative la obiecte, aspecte
sau dimensiuni ale mediului social care permit nu numai stabilirea cadrului de viata al indivizilor
si grupurilor, dar constituie in mod egal un instrument de orientare a perceptiei situatiei si de
elaborare a raspunsurilor ( Moscovici, 1976, p.43 ).

Abric si Mugny a caror cercetari s-au inspirat din conceptia teoretica a lui Moscovici, aduc o
serie de precizari si nuantari. Prin reprezentari autorii inteleg produsul si procesul unei activitati
mintale, prin care individul sau un grup reconstituie realul cu care este confruntat si ii atribuie o
semnificatie specifica. Este de subliniat ca nu caracteristicile obiective ale unei situatii sint cele
care determina comportamentele subiectilor aflati in interactiune, ci reprezenatarea acelei situatii.
Se observa ca paradigma in aceasta viziune arata acum in felul urmator: organism-stimul-
organism-reactie. Astfel, comportamentele umane sint determinate nu de stimuli, cit de imaginile
sau ideile pe care le fac oamenii despre stimuli. Se observa ca aceasta convingere se regaseste la
majoritatea psihologilor si cercetarilor din domeniul psihologiei sociale, fiind defapt conceptul de
baza utilizat in acest tip de demers stiintific.

"Este eronat să spunem că reprezentările sociale sunt reprezentări cognitive" afirmă Moscovici
(1986). Nu înseamnă că reprezentările nu sunt şi cognitive. Dar nu sunt doar producţii sau
mecanisme cognitive. Funcţionarea lor, alimentîndu-se din exterior şi din interior, în acelaşi timp,
integrînd socialul, le-a atras calificarea de construcţii socio-cognitive (Abric). Ele presupun un
subiect activ, care organizează totul plecînd de la o "textură psihologică", dar şi o componentă
socială, mediul exterior care elaborează condiţii de context. Ele integrează, raţionalul şi
iraţionalul, tolerează aparente contradicţii, articulează logicul şi ilogicul. În realitate, ele ne apar
ca ansambluri bine organizate şi coerente, dirijînd discret prestaţia socială a subiectului.

Generarea acestor reprezentari este sociala, dar elaborarea lor ramine personala ( Neculau, 1993
). Prin aceasta se surprinde faptul ca nu exista o incompatibilitate intre individual si social, intre
reprezentarile sociale si reprezentarile individuale, deoarece reprezentarile individuale sint
reprezentarea personala a socialului. Prin aceasta se poate explica faptul ca prin cultivare,
documentare, manipulare, subiectul poate sa-si modifice reprezentarea despre un lucru sau altul.
Aceasta modificare dupa cum se va demonstra experimental nu se datoreaza in exclusivitate
subiectului, ci ele sint consecinta actiunii convergente a societatii, culturii in care individul
41
traieste. Subiectul este cel care isi modifica reprezentarea sociala despre un concept in urma
presiunilor implicite sau explicite ale societatii, care are nevoie de un individ capabil sa se
adapteze noilor cerinte. Ideologia, specificul si interesele societatii sint de fapt factorii principali
care determina subiectul sa se schimbe ( M. Zlate, 1999 ).

Reprezentarile sociale constituie un exemplu elocvent de formatiuni psihice extrem de complexe,

multideterminate si plurivalente ( M. Zlate, 1999 ). Acest lucru este posibil datorita specificitatii
lor in raport cu reprezentarile mintale individuale prin caracterul lor simultan social si individual ;
de fantasme, prin faptul ca se raporteaza la lumea reala ; de figurabilitate, prin caracterul lor
constructiv pornind de la elementele senzoriale si perceptive fixare si conservate in memorie ; de
prejudecati si stereotipuri, prin continutul si structura lor care depasesc continutul lor ; de credinte
si superstitii, prin emergenta lor din real.

3. Reprezentarea socială contextuală a inteligenței

O componenta fundamentala a reprezentarii este semnificatia sa care este dublu determinata de

efectele de context:
 contextul discursiv, adica de natura conditiilor de producere a discursului plecand de la
care va fi formulata sau descoperita o reprezentare;
 contextul social, adica de contextul ideologic pe de o parte si pe de alta parte de locul
ocupat in sistemul social de catre individul sau grupul vizat.

In contextul stiintific, reprezentarea inteligentei va fi corespunzatoare paradigmei la care adera

cercetatorul respectiv. Mugny vorbeste despre monofazia reprezentarii stiintifice a inteligentei ca
despre un concept riguros axat pe o anumita paradigma si despre polifazia acestei reprezentari in
reprezentarea sociala, evidentiata in discursul subiectilor care vor aborda inconstient paradigme si
orientari diferite din lumea stiintei.
Reprezentarea unui membru al societatii va fi in conformitate cu cea a grupului de apartenenta,
oglindind coeziunea la grup si omogenitatea sau neomogenitatea grupului. Reprezentarea sociala
a inteligentei poarta amprenta rolului pe care il indeplineste subiectul in acel context. Studiul lui
Mugny a aratat diferente semnificative intre reprezentarile sociale despre inteligenta la profesorii
care sunt parinti si intre cei care nu sunt parinti, intre adultii profesori sau neprofesori.

Functiile reprezentarii sociale ale inteligentei

Functia de cunoastere permite intelegerea si explicarea realitatii. Cunoasterea sociala este un

ansamblu de mecanisme socio - cognitive prin care indivizii isi construiesc ideile lor despre
realitate si isi moduleaza in consecinta conduitele lor plecand de la cunostintele astfel
reprezentate.

Cunoasterea la nivelul simtului comun este un tip particular de cunoastere utilizat de toata lumea
si care functioneaza pe baza imaginilor si mecanismelor mintale puse in lucru in viata cotidiana
pentru a afla, invata, intelege si explica ceea ce se intampla. Notiunea de simt comun permite sa
aratam ca ceea ce prevaleaza in orice cunoastere sociala sunt semnificatiile atribuite lucrurilor.
Teme explicatiei cotidiene reprezinta un aspect pentru intelegerea psihologiei naïve si explicarea
42
elaborarii prin inferenta a unor cognitii ale universului mental pornind de la observarea
evenimentelor si a comportamentului (Deschamp& Clemence, 1987).

Acestea nu sunt direct determinate de informatia care ne este furnizata asupra lor, ci de atitudinea
de baza cu care au fost construite de- a lungul istoriei noastre, de universul de valori in care am
fost plonjati si care a generat modul nostru de a vedea lumea.

Simțul comun cuprinde doua forme esentiale:

 un simt comun de prima mana reprezentat de ansamblul cunostintelor spontane de lucru
intr- un grup si care este fondat pe experienta fiecaruia;
 un simt comun secundar care este compus din ansamblul cunostintelor cu continut
stiintific care sunt transformate in imagini si utilizate in viata cotidiana.

O forma economica de reprezentare care functioneaza la nivelul simtului comun este prototipul.

Cercetarile experimentale publicate de E. Rosch (1976, 1980) acrediteaza ideea reprezentarii

mintale ale categoriilor pe baza de prototip. Prototipul se refera la unul sau la mai multre
exemplare reale care apar cu cea mai mare frecventa cand se cere exemplificarea elementelor
unei categorii. Acei membri cu prototipicalitatea cea mai ridicata sunt socotiti prototipuri ai
categoriei respective. Se considera ca reprezentarea mintala a categoriei se face prin aceste
exemplare tip sau prototipuri. Cercetarile experimentale au pus in evidenta efectul
prototipicalitatii: unele elemente sunt considerate mai tipice pentru o categorie decat altele, unii
membri ai categoriei respective sunt mai reprezentativi decat altii (Fehr & Russel, 1984).
Prezenta efectului prototipicalitatii este confirmata de peste 50 de studii utilizand diverse tipuri de
categorii si manipulari experimentale (Miclea, 1994, p.131). Efectul prototipicalitatii este intalnit
incepand de la categoriile naturale, la emotii si perceptia sociala. Cercetarile experimentale
confera prototipului doua acceptiuni care se refera la :
 unul sau mai multe exemplare reale care apar in exemplificarea unei categorii si care are
cea mai inalta valoare de prototipicalitate (Malt &Smith, 1984).
 un exemplar ideal al categoriei, un portret robot care reprezinta suma caracteristicilor
membrilor categoriei respective (Neisser, 1979).

Psihologia cotidiana desemneaza un concept care construieste o explicatie a conduitelor proprii

sau ale altora, bazata pe o psihologie naiva, exersata pe omul banal in existenta sa cotidiana.
Acest tip de psihologie depinde de doi factori: primul vizeaza mobilizarea unui corpus de
cunostinte formate din cunoastere cat si din reprezentare, al doilea are trasatura mecanismelor de
procesare a informatiei de care individul dispune. Primul factor se refera la cunostintele pe care
individul le poseda asupra a ceea ce este inteligenta, informatii care sunt rezultanta prelucrarilor
sale asupra informatiilor din cunoastere. Recursul permanent la aceasta psihologie cotidiana
poate fi interpretat ca un proces ideologic, producand un mod de a vedea in conformitate cu
situatia in care se afla. Exista doua modalitati esentiale care opereaza in orice cunoastere:
coerența și producția de sens. Cautarea coerentei inseamna ca fiecare subiect cauta sa atribuie
inteligentei caracteristici care sunt in conformitate cu modul sau de a le considera, percepe,
intelege. Coerenta se obtine cand suntem capabili sa atasam caracteristicilor inteligentei altele

43
care ne sunt familiare, care reprezinta o anumita valoare si permit in consecinta judecarea
inteligentei. Cautarea coerentei inseamna ca indivizii se angajeaza in activitate, deci aceasta le
ofera o baza relativ stabila si logica. Producerea de sens se refera la faptul ca individul va face
semnificative elementele experientei sale si informatiile de care dispune in masura in care ele se
alatura motivatiilor si intereselor sale. Subiectul va filtra, elimina itemii sau informatiile care nu
sunt de valoare pentru el si ii va pastra doar pe cei cu o anumita valoare si semnificatie
motivationala pentru el.

4. Funcțiile reprezentărilor sociale

Reprezentarea are funcția de a situa indivizii și grupurile în campul social.

Reprezentarea unui concept va purta specificitatea grupului sau membrilor grupului social (Baron
& Byrne, 1991). Un individ cu o functie de conducere va situa aptitudinile de conducator pe
primul plan, permitand elaborarea unei identitati sociale si personale gratifianta, compatibila cu
sistemul de norme si valori social - istoric determinate. O educatoare sau invatatoare va considera
ca inteligent elevul care are note mari la disciplina ei; un parinte va considera ca inteligent copilul
care este ascultator acasa si cu note mari la scoala.

Functia de orientare a reprezentarilor sociale ale inteligentei, adica de ghidare a

comportamentului si practicilor socio - profesionale. Acest proces intervine direct in definirea
finalitatii situatiei, determinand apriori tipuri de relatii pertinente pentru subiect si chiar in situatii
in care exista o sarcina de efectuat va determina tipul de demers cognitiv adoptat. O educatoare
va acorda importanta metodelor de predare in scoala, acestea fiind implicit oglindite in
reprezentarea inteligentei. S- a demonstrat experimental ca reprezentarea sarcinii determina tipul
de demers cognitiv adoptat de un grup sau individ ca si maniera in care se structureaza si
comunica, toate acestea fiind independente de sarcina obiectiva.

Functia justificativa permite a posteriori justificarea luarilor de pozitie si a comportamentului.

Reprezentarea intervine si dupa realizarea unei actiuni, permitand subiectilor sa explice si sa
justifice conduitele lor intr- o situatie data. Acest lucru este mai dificil de dovedit experimental
necesitand studii de caz extrem de laborioase. Intre grupe, reprezentarea are rolul de a justifica
pozitia grupului fata de un alt grup. Pozitia elevilor fata de metodele de predare vor fi diferite
comparativ cu pozitia profesorilor fata de metodele de predare, iar acest lucru se va oglindi in
comportamentul profesorilor fata de elevi si invers. In functie de raportul dintre grupe
reprezentarea se modifica. Grupa subiectilor adulti care nu au copii, au o reprezentare diferita in
ceea ce priveste un copil inteligent, fata de acei adulti cu copii si fata de profesorii fara copii.
Situatia se modifica atunci cand subiectul adult este si profesor si parinte, iar relatia sa cu elevii
se modifica devenind nu numai o relatie elev - profesor ci una elev - profesor - parinte.

Functia atributiva - in perspectiva teoriilor sociale, atribuirea nu este un proces individual sau
interpersonal, ci un proces de prelucrare a informatiei care are ca si element central categorizarea
sociala (Beauvois, 1990). De ce fac oamenii atribuiri: intai pentru a controla lumea pentru a
intelege ce s- a intamplat si a prevede ce se va intampla; in al doilea rand pentru a pastra stima de
sine, pentru protejarea prin tipul de atitudine a reusitelor scolare si prin acestea pentru a te proteja
pe tine insuti. In al treile rand pentru a impresiona pe altii si a obtine aprecierea celorlalti.

44
Alaturi de functiile prezentate pina acum se pot identifica citeva proprietati generale principale :
figurativitatea, operativitatea, panoramizarea M. Zlate, 1999 ).

Figurativitatea se refera la faptul ca reprezentarea reda ceea ce este tipic pentru un obiect si are
incarcatura si saturatia informationala cea mai mare. Se realizeaza in acest caz o generalizare si
schematizare, astfel incit imaginea obiectelor sa devina reprezentativa pentru clasa de obiecte din
care face parte. Reprezentarea ramine ancorata in concret, fapt ce se regaseste si in cazul
stimulilor cu un grad extrem de mare de abstractizare, cum este cazul numerelor, cind subiectii
folosesc diferite sisteme de referinte particulare pe care le asociaza acestora.

Operativitatea este definita de Piaget ca si o ‘reconstructie operatorie’, datorita faptului ca in

realizarea ei sint implicate mecanismele de asociere prin asemanare si contiguitate, mecanismele
de contrast si nu in ultimul rind motricitatea si ideomotricitatea care faciliteaza reproducerea
miscarilor, transformarilor si a rezultatelor lor. Datorita acestor proprietati se realizeaza
simultaneizarea succesivului prin prescurtari si comprimari , precum si transfomarea
simultaneitatii intr-o succesiune concreta. Acest lucru in plan concret se realizeaza ca si o
derulare cu incetinitorul a intregii actiuni, sub influenta operatiilor intelectuale si a limbajului
exterior. Caracterul operatoriu al reprezentarilor permite trecerea reprezentarilor intr-o forma
superioara de evolutie.

Panoramizarea inseamna imbinarea in imaginea mintala a unor dimensiuni ale obiectelor ce nu

pot fi percepute decit succesiv ( Zlate, 1999 ). Aceasta caracteristica reprezinta forma superioara
a performantelor posibile in reprezentare. Un mecanic auto, de exemplu, nu percepe piesele decât
din maximum trei fețe, dar pentru el nu este o problema să-și reprezinte piesa in intregul ei.

Pe lânga aceste proprietati ale reprezentarilor sociale mai pot fi enumarate inca alte cinci
(Zlate,1999; Jodelet, 1988 ):

Caracterul integrat indica faptul ca, reprezentarea reflecta lumea exterioara intr-un mod
activ, in sensul ca imaginea externa interactioneaza cu mecanismele cognitive complexe ale
gindirii, prin conceptualizarem figurativare, simbolizare. In felul acesta reprezentarea oricarui
figuri, obiect, fenomen, concept, face sa-i corespunda un sens si fiecarui sens o figura.

Caracterul constructiv indica faptul ca in interactiunea dintre subiect si obiect, a

subiectului cu lumea externa, are ca efect atit modificarea subiectului cit si modificarea
obiectului. Prin aceasta interactiune de constructie si reconstructie, subiectul isi poate adapta
permanent reprezentarea sociala, astfel incit sa fie in concordanta cu cerintele personale si
societale in vederea adaptarii sociale si cognive optime.

Caracterul autonom si creativ , permit reprezentarilor sociale sa se desprinda de

purtatorul lor concret si integrarea lor in mediul social al individului. Reprezentarea este
individuala, dar este constituita din elementele care circula in mediul exterior. Aceasta circulatie
are uneori rol coercitiv, deoarece impune o anumita conduita social acceptata, dar pe de alta parte
inoveaza procesele de elaborare cognitiva simboloca, prin inzestrarea subiectului cu noi
cunostinte si mecanisme cognitive mai performante.

45
Caracterul social , indica faptul ca reprezentarea contine intotdeauna elemente sociale care sint
imprumutate dintr-un fond cultural comun al subiectului.

5. Organizarea si structura reprezentarilor sociale

Reprezentarea este constituita dintr- un ansamblu de informatii, credinte, atitudini vis-a-vis de un

obiect dat. Elementele constitutive ale unei reprezentari sunt ierarhizate si au o pondere care
mentine intre ele relatia care determina semnificatia si locul pe care il ocupa in sistemul
reprezentational.

O ipoteza interesanta este cea cu privire la organizarea interna: ipoteza " nucleului central" si
elementele periferice ale reprezentarii. Organizarea unei reprezentari se realizeaza intr- un mod
particular, nu numai elementele reprezentarii sunt ierarhizate, ci si reprezentarea este organizata
in jurul unui "nucleu central", constituit din una sau mai multe elemente care dau semnificatie
reprezentarii. Adica reprezentarea este organizata in jurul unui nod central care determina atat
semnificatia cat si organizarea reprezentarii.

"Nucleul central" are doua functii esentiale:

 functia generativa - "nucleul central" este cel prin care se transmite forma, semnificatia
sau alte elemente constitutive ale reprezentarii;
 functia organizatoare - "nucleul central" este cel care determina natura legaturilor ce
unesc intre ele elementele reprezentarii. Este elementul unificator si stabilizator al
reprezentarii.

Orice modificare a nodului central determina o schimbare fundamentala a reprezentarii. Sesizarea

"nucleului central" permite studiul comparat al reprezentarii dupa natura obiectului si finalitatrea
situatiei, nodul central are doua dimensiuni diferite: dimensiunea functionala (de exemplu in
situatii cu finalitate operatorie), elementele cele mai importante in realizarea sarcinii vor fi
elementele cu ponderea cea mai ridicata si dimensiune normativa, in toate situatiile in care
intervin direct dimensiuni socio - afective, sociale si ideologice. In acest tip de situatie o norma,
un stereotip sau o prejudecata vor fi centrul reprezentarii.
In jurul nucleului central se organizeaza elementele periferice in relatie directa cu nucleul central.
Prezenta, ponderea, valoarea si functiile lor sunt determinate de nucleu.

Elementele periferice au trei functii esentiale:

 Functia concretizatoare - direct dependenta de context, ea rezulta din ancorarea
reprezentarii in realitate si permite imbracarea ei in termeni concreti, imediat
comprehensibili.
 Functia de reglare - este mai supla decat nucleul central si joaca un rol esential in
adaptarea reprezentarii la evolutia contextului (constituie aspectul miscator si evolutiv al
reprezentarii).
 Functia de aparare - nucleul central rezista la schimbari, dar modificarea sa antreneaza
schimbarea intregii reprezentari.

46
In sistemul periferic pot aparea schimbari fara sa afecteze reprezentarea, dupa cum pot fi tolerate
si contradictiile.

47
 4. COMPORTAMENT ȘI INFLUENȚĂ SOCIALĂ

a.Comportamentul social
Gustave Le Bon este cel care pune bazele teoriei despre comportamentul colectiv prin aparitia
in 1895 a lucrarii “Psihologia multimilor”. Teoria sa despre comportamentul social se poate
explica cel mai bine printr-un enunt de tip cauzal stimul – contagiune. Definitia data de autor
multimilor: “multimea este o reuniune de indivizi oarecare, indiferent de nationalitate, profesie
sau sex, indiferent de imprejurari care ii aduna impreuna”. Inca de la aceasta definitie se poate
intui cu usurinta conceptia lui Gustave Le Bon despre comportamentul multimilor pentru ca o
astfel de reuniune cat se poate de eterogena nu va fi foarte greu de stapanit si dirijat.

Intr-o astfel de comunitate, spune autorul, personalitatea constienta dispare formandu-se un

“suflet colectiv” cu prezinta trasaturi distincte. In aceste conditii se poate pune problema
caracteristicilor unei astfel de multime de vreme ce ea este alcatuita din mai multi indivizi care isi
pierd in mare masura constiinta de sine. Membrii unei astfel de comunitati se supun Legii unitatii
mentale a multimilor, care spune ca toti indivizii din grup au tendinta de a-si ignora propriile
sisteme de valori si incep sa se ghideze exclusiv dupa normele gruplui respectiv.

Mulțimea are cateva caracteristici care o definesc. In primul rand intre mebrii care o alcatuiesc
are loc o uniformizare a reactiilor (Legea uniformizarii actiunilor). Membrii grupului au un
sentiment de siguranta in interiorul maselor care sunt totdată impulsive versatile si iritabile.
Masele pot trece intr-un moment de la o stare, o emotie la una total opusa fara a avea vreo
explicatie foarte pertinenta pentru aceasta, iar prin faptul ca sunt impulsive se poate explica si
atitudinea lor profund irascibila. De asemenea masele sunt foarte credule datorita faptului ca
anumite sentimente le pot fi foarte usor induse. Aceasta caracteristica este valabila atat in cazul
maselor mari de oameni cat si in cazul celor alcatuite dintr-un numar mai mic de indivizi,
deoarece nu este nevoie de un numar mare de oameni intr-un grup pentru ca faptele reale sa fie
inlocuite in constiinta grupului respectiv de halucinatii, reprezentari care sa se potrivesca cu
sistemul grupului.

Sentimentele multimilor sunt foarte simple si nu de multe ori exagerate. Violenta unor astfel de
sentimente este de cele mai multe ori foarte mare din cauza lipsei de responsabilitate la nivelul
individual. Astfel grupul este intolerant autoritar si de cele mai multe ori conservator in
convingerile sale; autoritarismul si intoleranta avand grade diferite in functie de rasa, religie, sex
etc. Nu in ultimul rand moralitatea multimilor este in general redusa. Cu toate acestea multimile
sunt capabile sa faca si acte de sacrificiu, mai mari decat cele pe care le-ar putea face un individ
izolat dar in general aceste acte nu sunt rezultatul unui proces evaluativ personal, ci a
impulsivitatii si al sentimentului de siguranta pe care il da grupul.
De asemenea, este discutabil punctul de vedere al autorului conform caruia un lider carismatic
poate determina masele sa actioneze hipnotic, ignorandu-si astfel propriile convingeri. Este

48
adevarat ca din varii motive intr-o masa de oameni fiecare individ se comporta diferit decat ar
face-o in mod izolat, dar ese greu de crezut ca un om poate fi manipulat fara ca el sa mai fie
raspunzator de actiunile sale. Actiunile fiecaruia dintre oameni poarta in permanenta amprenta
individualitatii si a propriului sistem de reprezentare, a convingerilor si a credintelor personale.

O perspectiva diferita asupra copmprtamentului social ne este oferita de catre Herbert Blumer
(1900 – 1972) care transforma contagiunea mentala despre care vorbea Le Bon in contagiune
comportamentala. In acest sens el propune o noua teorie: Teoria reactiilor circulare.

Aplicând modelul lui Blumer la realitatea inconjuratoare putem oferi un caz pentru a exemplifica
mai bine teoria autorului. Sa presupunem ca la un moment dat intr-o rezerva de spital se gasesc
mai multi pacienti internati, dintre acestia unul dintre ei urmeaza a suporta o interventie
chirurgicala peste un scurt timp. Acest pacient este linistit in ceea ce priveste reusita operatiei
pentru ca medicul in cauza ii inspira incredere, cu toate acestea el discuta cu colegii de rezerva cu
privire la practicile medicale. Unul dintre ceilalti pacienti ii marturiseste ca este nelinistit de
faptul ca medicii nu mai sunt atenti asa cum obisnuiau sa fie, oferindu-i cateva exemple de
neatentie a cadrelor medicale. Din acest motiv pacientul care urmeaza sa fie operat se
impacienteaza si ii comunica interlocutorului sau nelinistea sa. Astfel ambii si-au schimbat
comportamentle unul in functie de celalalt. Membrii grupurilor interactioneaza si astfel isi
schimba permanent reactiile unul in functie de celalalt, odata facuta o schimbare la nivelul
comportamentului individual ea este observata de catre ceilalti si pentru ca ineractiunea nu
inceteaza la nivelul grupului ceilalti isi vor adapta, la randul lor comportamentele. Deci se poate
trage concluzia ca acest fenomen de contagiune comportamentala este un fenomen ciclic. In
aceste conditii putem afirma ca intr-un grup este aproape imposibil sa determinam cu exactitate
comportamentele fiecarui individ ca urmare a permanentelor schimbari la care se supune acesta.

Herbert Blumer în “Comportamentul colectiv” (1969) gaseste ca exista cinci feluri de multimi in
functie de alcatuirea lor ele putand fi:
 întâmplătoare (spontane si cu grad de participare redus),
 conventionale (organizate cu un scop precis),
 expresive (cu o puternica exprimare a emotiilor),
 active (participare numeroasa cu caracte actv ridicat) și
 protestatare (caracte conventionalizat si scop precis).

La rândul lor mișcările sociale sunt de mai multe tipuri:

 regresive (intoarcerea la o forma anterioara a societatii),
 reformiste (propun o noua societate),
 revolutionare (schimbarea radicala a societatii) si
 utopice (schimbarea radicala a societatii, dar fara un plan car).

Mulțimile au in centrul lor individul si relatiile pe care acesta le are cu semenii sai din multime,
pe cand intr-o miscare sociala societatea este in centrul ecuatiei iar indivizii sunt importanti prin
prisma relatiei lor cu aceasta. Blumer nu reuseste sa faca o descriere completa a
comportamentului colectivprin faptul că nu explica in mod clar ce ii determina pe indivizi sa se
alăture unii altora in comunitati (fie ele multimi sau miscari sociale). De asemenea nu se acorda
importanta necesara liderului de grup si calitatilor sale care il propulseza in aceasta pozitie.

49
O alta perspectiva, total diferita, asupra comportamentului social este oferita de catre Ralph
Turner in lucrarea cu numele “Comportamentul colectiv” (1957). Exista dupa parerea sa o
continuitate intre comportamentul de grup si cel colectiv. Aceasta continuitate este data de
norma, interesand numai modalitatea in care ia nastere aceasta norma. De aceea aceasta teorie
poarta in cadrul psihosociologiei numele de Teoria emergentei normei. Astfel se renunta definitiv
la cele enuntate de Gustave Le Bon prin Teoria contagiunii mintale. Cu alte cuvinte intregul
comportament social este explicat exclusiv prin intermediul normelor; oamenii creaza in
permanenta norme noi si se ghideaza dupa ele. Normele, la randul lor, pot fi schibate pentru ca
ele izvorasc din reprezentarile pe care le are grupul respectiv despre realitate.

Turner nu face nicio diferentiere intre comportamentul de grup si cel colectiv, sigura diferenta
fiind constituita de emergenta acestor norme. Se poate spune ca intr-un grup normele preexista
fiecarui individ in parte, ele fiid cerate anterior, iar intr-o masa mai mare de oameni (colectiv) ele
fiind constituite ad hoc. Cu toate acestea multimile au dupa parerea autorului o improtanta sporita
in determinarea comportamentului social.

Un rol important se acorda liderului care in cazul grupului are un comportament carismatic, dupa
un model administrativ, iar in cazul malelor mari, a colectivitatilor el are un comprtament
partizan. Nu este lipsit de importanta sa precizam faptul ca intr-un colectiv marit exista un
subgrup de unde emerg acete norme care mai apoi sunt insusite de restul membrilor, astfel
actiunile lor fiind justificate prin incadrarea in normele respectiva.

Aplicand teoria normei emergente dupa modelul propus de Turner unor cazuri practice
comportamentul social se poate explica in felul urmator. In cazul unui grup de indivizi exista
norme prestabilite pe care toti le cunosc si le respecta desi nu se poate stabili cu precizie cand au
fost stabilite aceste norme. Doua persoane merg sa cineze la un restaurant select. Barbatul va
intra primul in restaurant, va oferi un loc la masa doamnei va cere meniurile, amandoi respectand
toate regulile pe care le presupune acest grup (cei care iau masa in locuri publice). Amandoi
respecta normele grupului respectiv, pentru ca le cunosc, desi nu pot sa precizeze clar cine sau
cand a inventat aceste norme. Astfel comportamentul lor social s-a schibat in functie de normele
unui grup. Aceeasi explicatie poate fi data si in cazul unui comportament colectiv al indivizilor in
grupuri mai mari. Toata lumea scandeaza lozinci la un miting de protest cu un scop, cu toate
acestea unui singur individ ii va fi greu sa explice de ce a ales sa foloseasca o anumita lozinca si
nu alta. Teoria normei emergente aplicata comportamentului colectiv ne poate lamuri astfel.
Exista in cadrul acelui miting un grup de agitatori care are un lider, acesta va sti in fiecare
moment in functie de starea multimii ce sloganuri sa lanseze impreuna cu apropiatii sai. Aceste
sloganuri vor fi adoptate imediat si de catre ceilalti participanti la miting.

Comportamentul social se schimbat in functie de unele norme care au fost elaborate instantaneu
in cadrul masei, si adoptate de catre fiecare.
Toate aceste teorii pe care le-am prezentat mai sus incearca sa explice comportamentul social
porninid de la multimile de indivizi. Astfel multimile capata un statut de entitate independenta de
vointa maselor.

50
In 1962 James Devies lanseaza o noua abordare a comportamentului social prin care autorul
doreste sa destrame falsul mit al multimilor si sa explice exact rolul acestora. In acest scop el
concepe o noua teorie Teoria curbei in J sau Teoria convergentei.
In toate societatile poate aparea o deprivare absoluta, ceea ce este o urmare clara a inegalitatii
indivizilor, insa se poate observa si o deprivare relativa atunci cand individul constata ca exista o
disonanta intre cele meritate si cele obtinute. Aceasta diferentea este cauzatoare de tensiuni motiv
pentru care pot aparea conflicte. Davis porneste de la ideea ca indivizii isi stabilesc asteptari
legate de satisfacerea trebuintelor personale. In cazul in care intre satistacerea trebuintelor si
posibilitatile de realizare a acestora este o diferenta apare o tensiune care genereaza frustrare, care
la randul sau poate genera agresivitate. Legatura intre frustrare si agresivitate este clara ele sunt
intr-o relatie de directproportionalitate: cu cat frustrarea este mai mare cu atat agrasivitatea (sau
riscul aparitiei ei) este mai mare.

In functie de aceasta aceasta relatie frustrare – atgresivitate indivizii se pot gasi in trei situatii:
cand nu-si pot realiza trebuintele personale (situatie caracteristica societatilor arhaice), cand
trebuintele se pot realiza dar lipsesc posibilitatile de infaptuire a acestor lucruri (situatie
caracteristica societatilor moderne) si cand cresc atat nevoile cat si modalitatile de realizare a lor.
In toate aceste cazuri frustrarea este prezenta iar indivizii isi canalizeaza energiile si eforturile
pentru a elemina tensiunile acumulate. De cele mai multe ori ei se asociaza in miscari sociale si
astfel ei adopta un comportament social care este rezultatul canalizarii fortelor tuturor de lupta
impotriva cauzei producatoare de frustrari.

Trebuie sa precizam ca exista anumite variabile care pot potenta aceasta legatura intre frustrare si
violenta cum ar fi: mediul de de viata (familia se impotriveste satisfacerii trebuintelor), traditia
culturala (anumite norme culturale sunt impotriva indeplinirii nevoilor), sistemul politic (o
anumita doctrina politica poate indeplini individul de la realizarea dezideratelor sale).

În modelul lui Davies de explicare a comportamentului social putem folosi un exemplu si anume
Revoluția română din decembrie 1989. Mai multi oameni care erau impiedicati in principal de
catre sistemul politic si apoi de catre conditii particulare si-au canalizat eforturile pentru a
inlatura factorul care gera tensiunea (sistemul politic comunist). Un bun lider este mai mereu
urmat de catre mase datorita imaginii sale care inspira siguranta si putere. Este deci important sa
stabilim care sunt acele calitati care il face pe un simplu membru al unei comunitati un lider
convingator pentru ca de el depinde in mare masura comportamentul social al celorlalti.

Revenim la teoria de tipul stimul contagiune mintala a lui Gustave Le Bon care vorbeste despre
un bun lider. Trebuie deci sa punctam cateva din caracteristicile pe care le da autorul unui bun
conducator al multimilor. Acest conducator trebuie sa aibe puterea de a hipnotiza masele astfel
incat acestea sa-l urmeze orbeste, el trebuie sa se bucure de un prestigiu larg, sa respecte
normele pe care oamenii le pretuiesc cel mai mult, sa fie violent in limbaj, sa aibe un mesaj
simplu, clar si mai ales constant si nu in ultimul rand sa fie defaimator dar sa nu foloseasca
violenta fizica.

Serge Moscovici introduce in tema liderului si a relatiei sale cu comportamentul social un nou
termen: autoritate carismatica. In lucrarea “Psihologia sociala sau masina de fabricat zei” [1994],

51
da explicatia autoritatii carismatice ca fiind o dominatie mai putin prin intermediul unei trasaturi
fizice si mai mult printr-o forta care izvoraste din interior. Este interesant faptul ca in sens
traditional cuvantul “carisma” se refera la un personaj sacru, iar in zilele noastre conducatorii cu
carisma devin obiectul adoratiei maselor. Totusi carisma se bazeaza mai mult pe credinta maselor
si mai putin pe talentele personale ale unui individ anume. Relatiile pe care masele le intretin cu
conducatorul lor sunt foarte personale, sunt relatii subiective bazate pe o iluzie de reciprocitate.

Cum ia nastere un conducator carismatic?

Circumstantele sunt foarte dramatice, atunci cand are loc o ruptura sociala majora, când oamenii
sunt descumpaniti si considera ca totul in jurul lor se naruie ei cauta in mod inconstient un astfel
de reprezentant care sa le dea siguranta ca situatia se va remedia. Liderul carismatic opereaza la
nivelul societatii cu notiuni antagonice. El seduce masele prin nostalgia trecutului dulce, dar
aminteste mereu de tragismul situatiei prezente; el este in aceleasi timp superior tuturor celorlalti
dar si asemenea lor. Curios este faptul ca daca o persoana obisnuita ar emite acelasi tip de mesaj,
masele s-ar comporta total diferit, reusind sa sesizeze falsitatea lui, cu toate aceste ele nu reusesc
sa priveasca in profunzima sa atunci cand mesajul le ese prezentat de catre o persoana cu carisma.
Asadar rolul carismei liderului este decisiv in influentarea comportamentului maselor.
Ca o concluzie a intregii lucrari trebuie sa afirmam faptul ca un comportament social ia nastere ca
urmare a structurii interne a omului, a nevoii sale de a se relationa in permanenta cu ceilalti si ca,
comportamentul social este o contopire a unora dintre caracteristicile indivizilor ce alcatuiesc un
grup.

O perspectiva diferita asupra comportamentului social ne este oferita de catre Herbert Blumer
care transforma contagiunea mentala despre care vorbea Le Bon in contagiune comportamentala.
In acest sens el propune o noua teorie: Teoria reactiilor circulare.
Extrapoland, putem spune ca pe acelasi principiu intervin si schimbarile de comportament in
cadrul unor grupuri. Membrii grupurilor interactioneaza si astfel isi schimba permanent reactiile
unul in functie de celalalt; odata facuta o schimbare la nivelul comportamentului individual ea
este observata de catre ceilalti si pentru ca ineractiunea nu inceteaza la nivelul grupului, ceilalti
isi vor adapta, la randul lor comportamentele. Deci se poate trage concluzia ca acest fenomen de
contagiune comportamentala este un fenomen ciclic. In aceste conditii putem afirma ca intr-un
grup este aproape imposibil sa determinam cu exactitate comportamentele fiecarui individ ca
urmare a schimbarilor permanente la care se supune acesta.

In "Comportamentul colectiv" (1969), Herbert Blumer face o prima si importanta partajare intre
multime si miscari sociale, clasificandu-le pe fiecare.

Exista cinci feluri de multimi in functie de alcatuirea lor:

- intamplatoare (spontane si cu grad de participare redus);
- conventionale (organizate cu un scop precis);
- expresive (cu o puternica exprimare a emotiilor);
- active (participare numeroasa cu caracter activ ridicat);
- protestatare (caracter conventionalizat si scop precis).

Miscarile sociale sunt de mai multe tipuri:

52
- regresive (intoarcerea la o forma anterioara a societatii);
- reformiste (propun o noua societate);
- revolutionare (schimbarea radicala a societatii)
- utopice (schimbarea radicala a societatii, dar fara un plan).

Exista diferente intre multimi si miscarile sociale: multimile au in centrul lor individul si relatiile
pe care acesta le are cu semenii sai din multime, pe cand intr-o miscare sociala societatea este in
centrul ecuatiei iar indivizii sunt importanti prin prisma relatiei lor cu aceasta.
Blumer nu explica in mod clar ce ii determina pe indivizi sa se alature unii altora in comunitati
(fie ele multimi sau miscari sociale). De asemenea nu se acorda importanta necesara liderului de
grup si calitatilor sale care il propulseaza in aceasta pozitie.

O alta perspectiva, total diferita, asupra comportamentului social este oferita de catre Ralph
Turner in lucrarea cu numele "Comportamentul colectiv" (1957). Dupa parerea sa, exista o
continuitate intre comportamentul de grup si cel colectiv. Aceasta continuitate este data de
norma, fiind importanta doar modalitatea in care ia nastere aceasta norma. De aceea aceasta
teorie poarta in cadrul psihosociologiei numele de Teoria emergentei normei. Astfel se renunta
definitiv la cele enuntate de Gustave Le Bon prin Teoria contagiunii mintale. Cu alte cuvinte
intregul comportament social este explicat exclusiv prin intermediul normelor; oamenii creaza in
permanenta norme noi si se ghideaza dupa ele. Normele, la randul lor, pot fi schimbate pentru ca
ele izvorasc din reprezentarile pe care le are grupul respectiv despre realitate.

Turner nu opereaza nici un fel de diferentiere intre comportamentul de grup si cel colectiv,
singura diferenta fiind constituita de emergenta acestor norme. Se poate spune ca intr-un grup,
normele preexista fiecarui individ in parte, ele fiind create anterior, iar intr-o masa mai mare de
oameni (colectiv) ele fiind constituite ad hoc. Cu toate acestea multimile au dupa parerea
autorului o importanta sporita in determinarea comportamentului social.

Un rol important se acorda liderului care, in cazul grupului are un comportament carismatic, dupa
un model administrativ, iar in cazul colectivitatilor el are un comprtament partizan. Aplicand
teoria normei emergente dupa modelul propus de Turner unor cazuri practice, comportamentul
social se poate explica in felul urmator. In cazul unui grup de indivizi exista norme prestabilite pe
care toti le cunosc si le respecta desi nu se poate stabili cu precizie cand au fost stabilite aceste
norme. Deci constatam ca, comportamentul social s-a schimbat in functie de unele norme care au
fost elaborate instantaneu in cadrul masei, si adoptate de catre fiecare.

Toate aceste teorii pe care le-am prezentat mai sus incearca sa explice comportamentul social
pornind de la multimile de indivizi. Astfel, multimile capata un statut de entitate independenta de
vointa maselor.

In 1962, James Devies lanseaza o noua abordare a comportamentului social prin care autorul
doreste sa destrame falsul mit al multimilor si sa explice exact rolul acestora. In acest scop el
concepe o noua teorie: Teoria curbei in J sau Teoria convergentei.
In toate societatile poate aparea o deprivare absoluta, ceea ce este o urmare clara a inegalitatii
indivizilor, insa se poate observa si o deprivare relativa atunci cand individul constata ca exista o
disonanta intre cele meritate si cele obtinute. Aceasta diferenta este cauzatoare de tensiuni, motiv
pentru care pot aparea conflicte. Davis porneste de la ideea ca indivizii isi stabilesc asteptari
53
legate de satisfacerea trebuintelor personale. In cazul in care intre satisfacerea trebuintelor si
posibilitatile de realizare a acestora este o diferenta, apare o tensiune care genereaza frustrare, si
care, la randul sau poate genera agresivitate. Legatura intre frustrare si agresivitate este clara, ele
sunt directproportionale: cu cat frustrarea este mai mare cu atat agresivitatea (sau riscul aparitiei
ei) este mai mare.

b.Influența socială
Cercetarile de psihologie a comunicarii (apud Jean Claude Abric, Psychologie de la
communication) au pus in evidenta rolul important jucat de comunicare, inteleasa ca proces de
influentare sociala in structurarea campului social, pe trei nivele esentiale: normativ, cognitiv si
social. Influenta, sub aspectul sau normativ, creeaza, intareste si impune valori; sub aspect
cognitiv, ea determina un anumit decodaj al realitatii si o utilizare corespunzatoare acestuia a
informatiei, iar sub aspect social, ea joaca un rol esential in organizatie, mentinand sau punand
sub semnul intrebarii statusurile, relatiile de putere si de autoritate.

Putem distinge astfel patru functii:

• crearea de norme; influenta permite focalizarea punctelor de referinta comune care intemeiaza
coeziunea de grup, asigura permanenta si determina consistenta comportamentului membrilor sai
atunci cand grupul nu este prezent;

• socializarea individului; influenta are, de asemenea, si o fata educativa. Ea este un proces care
permite copiilor sau unui nou membru al grupului sa cunoasca, sa accepte si sa integreze
progresiv regulile, principiile si modurile de functionare ale grupului sau de apartenenta. Ea
joaca, prin intermediul unui sistem de interactiune, un rol determinant in dezvoltarea socio-
cognitiva a copiilor si dezvoltarea sociala a inteligentei.

• controlul social; influenta ajuta grupurile sociale sa-si pastreze integritatea si le permite sa
prevada si sa canalizeze comportamentele membrilor sai. Ea intareste astfel dependenta
individului de sistemul social.

• inovarea; influenta permite transformarea progresiva a normelor grupului, evolutia regulilor si

a punctelor de vedere, acceptarea ideilor noi, adesea minoritare, eliberand astfel creativitatea.

Mult timp ignorata de teoreticienii comunicarii ca proces de influenta, aceasta functie este acum
recunoscuta, chiar daca mecanismele sale de actiune nu sunt in totalitate cunoscute.

Daca primele trei functii sunt observabile, explicite si directe, functia inovatoare este implicita si
mascata. Ea devine vizibila in perioade mari de timp. Insa toate aceste functii sunt direct
influentate de contextul comunicarii si de tipul de interactiune implicat.
Care sunt caracteristicile comunicarii in campul social?
• asimetria;
• diversificarea modalitatilor de exercitare (discurs argumentativ, discurs persuasiv, interactiv);

54
• faramitarea in spatii care se juxtapun sau chiar se suprapun (comunicarea politica se suprapune
uneori cu cea publica, comunicarea publicitara de asemenea);
• o participare diferita in functie de clasa si grup social (acces la media in functie de modalitatile
de exercitare a controlului social);
• tendinta spre o anumita intrepatrundere cu viata profesionala precum si cu spatiul privat;

''Utilizarea termenului de influenta implica utilizarea puterii pentru a obtine conformarea

celuilalt, in situatii in care comunicarea este principalul instrument, canal sau mijloc de exercitare
a resurselor puterii” (Denis McQuail). Autorul distinge cinci baze ale puterii, adica proprietati
care ii dau comunicatorului posibilitatea sa isi exercite influenta: puterea recompensatoare,
coercitiva, legitima, referentiala, cea a expertului. In situatiile de comunicare prin influentare (si
este cazul intregului proces de comunicare realizat in spatiul public) influenta, chiar si in forma
extrema a persuasiunii, nu poate fi eficienta decat daca este acceptata de receptor.

Parsons considera influenta un „mecanism generalizat prin intermediul caruia sunt determinate
atitudinile si opiniile, in special in cadrul unui proces de interactiune sociala intentionata”. In
acelasi context, influenta mai este definita drept „un mijloc simbolic de persuasiune”: ea
„determina decizia celuilalt de a actiona intr-un anumit fel pentru ca simte ca acesta este un lucru
bun pentru el, si nu pentru ca prin nonconformare si-ar incalca anumite obligatii”.

Care sunt functiile comunicarii ca proces de influenta in campul social?

• crearea de norme;
• socializarea individului;
• controlul social;
• inovarea.

Daca primele trei functii sunt observabile, explicite si directe, functia inovatoare este implicita si
mascata. Ea devine vizibila in perioade mari de timp. Insa toate aceste functii sunt direct
influentate de contextul comunicarii si de tipul de interactiune implicat.

Deutsch şi Gerard (1955) au continuat studiile lui Asch, folosind situaţii asemănătoare. Ei au
făcut distincţia între două tipuri de influenţă socială: normativă şi informaţională. Influenţa
normativă apare atunci când răspunsurile individului sunt urmare a tendinţei de a se conforma cu
expectanţele pozitive ale celorlalţi; influenţa informaţională apare când răspunsul individului
apare ca rezultat al acceptării informaţiei obţinute de la altcineva ca evidenţă despre realitate.

În timp ce influenţa socială normativă rezultă din dorinţa de a se conforma expectanţelor

grupului, influenţa socială informaţională este rezultatul valorii (value) pe care o are
conformismul asupra individului. El foloseşte comportamentul majorităţii ca o sursă de
informaţie care să-l ajute să ia cea mai bună decizie (să adopte cel mai bun răspuns) pentru
situaţia în care se găseşte. Deşi această distincţie conceptuală între cele două tipuri de
conformism este fără îndoială semnificativă, mulţi cercetători nu operează această distincţie
(Shaw, 1976).

Cele două forţe, influenţa socială normativă şi influenţa socială informaţională pot opera fie
împreună, fie independent. Un caz în care nu există influenţă informaţională ar fi acela în care
55
individul este convins că el are dreptate şi grupul greşeşte, şi în acest caz tinde să se conformeze
motivat de nevoia de a fi acceptat de grup; acest tip de influenţă socială, în care individul aderă la
norma grupului în ciuda unor puternice rezerve cu privire la legitimitatea acesteia a fost numit şi
complezenţă (Asch, 1951).

Interiorizarea descrie o situaţie în care conformismul devine o modalitate privată, intimă de a

accepta norma grupului ca o descriere adecvată a realităţii. Ca atare, complezenţa rezultă în
primul rând din influenţa socială normativă, în vreme ce interiorizarea corespunde influenţei
informaţionale. Complezenţa persistă numai atât timp cât grupul exercită o presiune normativă.

La rândul său, Kelman (1958) deosebeşte trei tipuri de procese de influenţă care apar în condiţii
sociale diferite.

Complezenţa, care apare atunci când conformismul joacă un rol pur instrumental. Subiectul caută
să câştige aprobarea grupului, să evite situaţiile dezagreabile care pot rezulta din
nonconformismul său, să asigure o reglare a raporturilor cu sursa de influenţă; în acest caz,
propriile credinţe nu sunt cu nimic afectate.

Procesul de identificare, care apare atunci când subiectul doreşte să menţină relaţii pozitive cu
grupul, pe care îl consideră atractiv; în acest caz, subiectul crede cu adevărat în ceea ce afirmă,
pertinent fiind nu răspunsul specific la un conţinut specific, ci relaţia sa cu grupul.

Procesul de interiorizare intervine atunci când răspunsurile conformiste nu provin nici din
controlul social, nici din vizibilitatea grupului, ci numai din invocarea conţinutului. În acest caz
mecanismul constă în integrarea noii informaţii în sistemul de valori al subiectului, atunci când
acesta consideră că informaţia are valoare intrinsecă.

Paradigma lui Asch despre conformism

Primul studiu experimental cu privire la conformism a fost cel făcut de Solomon Asch în 1952,
studiu care a ilustrat câteva din caracteristicile de bază ale proceselor de influenţă socială şi
control. Într-un sens mai restrâns, conformismul se referă la cedarea în faţa presiunii grupului,
atunci când nu se face nici o cerere explicită în acest sens. În acest studiu, o persoană este expusă
judecăţii unanim incorecte a majorităţii, într-o interacţiune tip faţă în faţă. Ca şi în experimentele
lui Sheriff, Asch le-a spus subiecţilor că vor participa la un experiment cu privire la percepţia
vizuală. Subiecţilor li se prezentau cartoane cu patru linii, una etalon, de mărime fixă, şi trei linii
stimul, de mărime variabilă. Participanţii, în grupuri de şapte sau nouă persoane, trebuiau să
răspundă la mai multe probe care le cereau să indice care din cele trei linii stimul se potrivea cu
linia etalon. În acest grup, numai unul dintre participanţi, cel care răspundea în ultima poziţie era
subiectul naiv, ceilalţi, complici ai experimentatorului dădeau răspunsuri după un scenariu
dinainte stabilit.

Participanţii nu aveau voie să vorbească între ei, şi fiecare să dea răspunsurile independent. Dar
aceste instrucţiuni nu au avut mare importanţă la primele probe, deoarece sarcina li s-a părut
foarte uşoară, şi plictisitoare, deoarece toţi cei nouă participanţi dădeau aceleaşi răspunsuri. Apoi,
la proba a patra, care era la fel ca celelalte, primul participant dă un răspuns evident eronat. În loc
să numească linia de 1,5 inci, care era identică cu cea etalon, el indică linia de 0,5 inci.
Sentimentele de disconfort ale subiectului naiv au crescut pe măsură şi alţii dădeau acelaşi
56
răspuns eronat. La sfârşit era rândul subiectului naiv să răspundă, şi el avea de ales în a da un
răspuns conform cu celelalte, sau să rămână independent. Până la sfârşitul experimentului au
existat între 5 şi 12 asemenea acte de „conformism”, în fiecare din cele 10 / 15 probe. Fiecare
probă critică a confruntat subiecţii cu aceeaşi dilemă: fie să se conformeze, şi în acest fel să nege
evidenţa, fie să rămână independenţi. Asch a sperat la începutul studiului că majoritatea
subiecţilor îşi vor menţine convingerile în faţa majorităţii unanime, dar rezultatele au arătat că, pe
când în condiţia control doar doi subiecţi se înşeală, unul asupra unui item, celălalt asupra a doi,
dovedind astfel lipsa de ambiguitate a stimulului, în condiţia experimentală procentajul de eroare
urcă la peste 35 la sută.

Aronson, Elliot, Akert, Robin M. & Wilson, Timothy D., Social Psychology: The Heart and The
Mind, New York, Harper Collins, 1994
Aronson, Elliot, Social Animal, San Francisco, W.H. Freeman, 1981
Cialdini, R.B., Influence: Science and Practice (ed. III), New York, Harper Collins, 1993
Conway, Fio & Siegelman, Jim, The Awesome Power of The Mind-Probers, Science Digest,
sept. 1983
Hart, R., Friedrich, G. & Brooks, W., Overcoming Resistance to Persuasion, New York, Harper
& Row, 1975
Hassen, S., Combatting Cult Mind Control, Rochester VT, Park Street, 1988
Kapferer, Jean-Noel, Zvonurile, Bucureşti, Humanitas, 1993 Keen, Sam, Faces ofthe Enemy, San
Francisco, Harper & Row, 1986
Le Bon, Gustave, Psihologia mulţimilor, Bucureşti, Anima, 1990
Lifton, R.J., Thought Reform and The Psychology of Totalism, New York, W.W. Norton, 1969
Lutz, W., Double-Speak, New York, Harper & Row, 1983 Mares, William,
The Marine Machine, New York, Doubleday, 1971 Marks, John, The Searchfor
The Manchurian Candidate, New York, McGraw-Hill, 1980
Milburn, M.A., Persuasion and Politics: The Social Psychology of Public Opinion, Pacific Grove
CA, Brooks/Cole, 1991
Milgram, S., The Individual in a Social Work: Essays and Experiments (ed. II), New York,
McGraw-Hill, 1992
Pease, A., Limbajul Trupului, Bucureşti, Polimark, 1995
Pratkanis, A.R. & Aronson, E., Age of Propaganda: The Everyday Use and Abuse of Persuasion,
New York, Freeman, 1991
Schrag, R, Mind Control, New York, Pantheon Books, 1978
Schwitzgebel, R.L., & Schwitzgebel, R.K. (Ed.), Psychotechnology: Electronic Control of Mind
and Behavior, New York, Hoit, 1973
Weinstein, N.D., Psychiatry & the C.I.A., Washington D.C., American Psychiatric Press, 1990
Zimbardo, P.G., Ebbesen, E., & Maslach, C, Influencing Attitudes and Changing Behavior,
Menlo Park CA, Addison Wesley, 1977
Zimbardo, P.G., Mind control: Political Fiction and Psychological Reality. În P. Stansky (Ed.),
On Nineteen Eighty-four, New York, Freeman Press, 1984
Zimbardo, RG. & Leippe, M.R., The Psychology of Attitude Change and Social Influence, New
York, McGraw-Hill, 1991
Zimbardo, P.G., The Tactics and Ethics of Persuasion. E. McGinnies & B. King (Eds.), Attitudes,
Conflict, and Social Change, New York, Academic Press, 1972
57
 5. GRUPUL ÎN PSIHOLOGIA SOCIALĂ

Definiţii
Termenul de grup a cunoscut o multitudine de definiţii, atât în vorbirea curentă cât şi în ştiinţele
umane, el având un sens foarte larg, referindu-se la formaţiuni de lucru, familie, grup de prieteni,
comunităţi, totalităţii celor adunaţi într-un anumit loc pentru o scurtă perioadă de timp, etc. De
exemplu, Rupert Brown(1988) defineşte grupul pornind de la un proces de autocategorizare "un
grup există atunci când două sau mai multe persoane se definesc ele însele ca membri ai acestui
grup, şi când existenţa lui este recunoscută de o a treia persoană". Visscher: "stricto senso,
aceasta înseamnă că doi amanţi platonici, separaţi de ocean, vor constitui un grup de îndată ce
soţul le va intercepta corespondenţa" (Visscher, 2001)

O definiţie corectă a grupului trebuie să cuprindă atât dimensiunea "obiectivă", referitoare la

atributele reale ale grupului, cum ar fi caracteristicile acestuia, procesele din cadrul lui, cât şi
dimensiunea "subiectivă", care cuprinde conştiinţa de grup (Chelcea, 2002). Diferenţele au existat
deoarece psihosociologia experimentală s-a concentrat asupra proceselor obiective din grupurile
restrânse, iar psihosociologia cognitivă mai mult asupra fenomenelor subiective de identificare.

Alţi autori, (Wrightsman, 1981) consideră că, deoarece este evident că mai mulţi autori privesc
diferite aspecte ale aceluiaşi fenomen, poate ar fi mai potrivită o definiţie simplă a termenului,
dând ca exemplu definiţia dată de Shaw (1976): "două sau mai multe persoane care
interacţionează una cu alta, în aşa fel încât fiecare persoană influenţează şi este influenţată de
cealaltă".

Tajfel, Faucheux, Doise, au cerut o abordare mai realist sociologică a proceselor psihosociale. Ei
au afirmat că, dincolo de procesele intraindividuale, care se referă la modul cum îşi organizează
individul experienţa privitoare la mediul său social, şi interindividuale, ce se derulează între
indivizii consideraţi practic interşanjabili, să ne referim la diferenţele de poziţie, sau de statut
social, şi să analizăm concepţiile generale asupra "valorilor" şi "ideologiilor" pe care fiecare la
aduce cu sine, în mod neintenţionat, într-o situaţie concretă. (DeVisscher,2001).

În ceea ce priveşte perspectiva sociologică, prin grup se înţelege de fapt grup social, adică o
formaţiune socială printre altele, aceasta desemnând un ansamblu de indivizi având în comun
modele culturale sau subculturale, care contribuie la desfăşurarea, pe de o parte, a unor procese
de uniformizare, pe de altă parte a unor procese de redistribuire a statutelor, poziţiilor şi rolurilor.
Printre formaţiunile sociale se pot distinge grupuri sociale, pe de o parte, colectivităţi pe de altă
parte, şi în fine, organizaţii; şi aici, grupul social se distinge de categoria socială.

Grupul social face referire la o formaţiune socială în interiorul căreia indivizii sunt în interacţiune
conform unor reguli fixe, împărtăşesc sentimentul de a constitui o entitate aparte astfel încât
membrii s-ar putea recunoaşte ca atare. În consecinţă, nici proximitatea fizică, nici semănarea
fiziologică, nici "nominalismul" statistic nu sunt cele care furnizează criteriul de distincţie.: ceea

58
ce contează este să nu se confunde grupul social cu categoria socială.(De Coster, 1990, p 125
apud DeVisscher)

Ce Nu este un grup?
Simpla alăturare a unor indivizi care nu întreprind nimic unul în raport cu altul reprezintă o
grupare dar nu un grup în sens psihosocial. Şi gruparea se face pe baza unor similitudini, dar câtă
vreme aceşti indivizi sunt pasivi, avem de-a face cu un grup potenţial. Grupul potenţial se
transformă în grup prin fenomenul de INTERACŢIUNE.

Clasificarea grupurilor sociale

1. După crt. nr. de indivizi care le compun

- Grupuri mici ( primare) – 2 – 30 membri
- Grupuri mari ( secundare) – 30 în sus
Grupurile mici au fost numite şi grupuri de tipul face to face întrucât dimensiunile microgrupului
oferă posibilitatea fiecărui membru de a avea o percepţie individuală asupra oricărui alt membru
al grupului.

2. După criteriul gradului de instituţionalizare

Există grupuri formale – grupul de muncă, de ex., cu un set de norme instituţionale,
comportamente prescrise şi o reţea prestabilită de status – roluri şi grupurile informale – grupul
de prieteni, de ex.

3. După crt. gradului de participare efectivă şi afectivă

 grupul de apartenenţă – cel căruia individul îi este integrat cu adevărat şi
 grupul de referinţă – la standardele căruia se raportează, pe care îl ia ca
reper şi etalon, al cărui membru speră să devină( factor motivaţional f. imp.
– un grup poate avea influenţă asupra unui individ chiar dacă acesta nu este
membru al său )

4. După crt. scopului activităţii: grupuri de muncă, de joacă, de suport ( terapie ), etc.

Conceptul de colectivitate, se aplică unor medii ai căror membri împărtăşesc un anume număr de
norme sau principii, dar în interiorul cărora interacţiunea lipseşte. Acest termen este folosit pentru
a defini în general: etnii, "mişcări sociale", publice, chiar colectivele abstracte, mai ales statul şi
biserica.

Organizaţiile, pot fi definite ca formaţiuni sociale care au fost fondate şi construite în mod
deliberat de către indivizi, în sânul cărora ei îşi amenajează, mai ales, mijloace de decizie, de
execuţie, de control, totul în vederea unui obiectiv specific, ce determină sensul general al
interacţiunilor între persoanele asociate în urmărirea acestui obiectiv.

Societatea globală "înglobează oamenii în totalitatea lor pe un teritoriu dat" (Janne, 1968). În
interiorul societăţilor globale sau traversând, adesea, mai multe astfel de societăţi, reperăm

59
formaţiunile sociale enumerate până aici: grupuri sociale, colectivităţi, organizaţii. Ne-am situa,
în acest fel, pe planul social. (DeVisscher,2001)

Pentru a înţelege cum anume oamenii stabilesc, tolerează şi modifică credinţele, în particular
credinţele unui individ, este important de studiat individul vis-a-vis de asocierile grupale. Când
un individ se identifică cu un grup, se dezvoltă relaţii de referinţă; conceptul de grup de referinţă
este, de aceea, important în explicarea manierei în care individul îşi dezvoltă o idee a poziţiei sale
relative la ordinea socială imediată. Grupul serveşte ca punct de plecare în crearea judecăţilor de
valoare şi este, de asemenea, o forţă de echilibru a influenţei sociale venite din exterior, care
afectează percepţia, înţelegerea şi expectanţele de rol ale individului. Termenul de grup de
referinţă mai este folosit adesea pentru a delimita grupul primar de grupul secundar. Deoarece
majoritatea persoanelor nu aparţin numai unui singur grup, ci sunt membri a diferite grupuri,
primare şi secundare, cum ar fi familia, şcoala, biserica, diferitele organizaţii, comportamentele
lor pot fi înţelese mai bine prin prisma grupului din care face parte la un moment dat. Toţi
indivizii aparţin unui grup sau altul. Întreaga construcţie a societăţii umane este formată din
grupuri. Deci, pentru a înţelege un individ în totalitate trebuie înţeles mai înainte grupul care este
format din indivizi. Deoarece majoritatea experienţelor umane sunt rezultatul apartenenţei la un
grup, şi deoarece reputaţia unui individ se bazează în mare parte pe ceea ce cred ceilalţi membri
ai grupului despre el, înţelegerea individului va putea fi făcută numai prin comparaţie cu ceilalţi.

Din multitudinea grupurilor care îi sunt familiare individului, el selectează numai câteva şi
acestea devin grupuri de referinţă. Sunt câteva indicaţii prin care un individ foloseşte un anume
grup ca standard după care face judecăţi comportamentale, dacă membrii sunt mai apropiaţi de
propriile lui atitudini sau norme. Cu cât este mai mare atracţia unui individ pentru un grup, cu atât
mai mare este probabilitatea ca acel grup să devină grup de referinţă. În aceste condiţii el va fi
motivat de dorinţa de a fi membru al acelui grup şi prin urmare îl foloseşte ca un punct de
referinţă pozitiv.

Realitatea grupului social mic a apărut în evidenţă odată cu descoperirea faptului că sistemul
societăţii nu este un tot nediferenţiat, având subsisteme care contează ca elemente structurale
fundamentale ale vieţii sociale.
Grupul mic ( punct de intersecţie între social şi psihologic ) ocupă o poziţie strategică :
- asigură pătrunderea influenţei relaţiilor şi structurilor sociale până la nivelul opiniilor,
atitudinilor şi comportamentelor individuale – facilitând astfel trecerea socialului în
psihologic.
- Asigură influenţa inversă – de la membrii grupului către suprastructură.

Relatiile intergrupuri
În primul rând relaţiile intergrupuri se referă la modul cum interacţionează între ei indivizii
aflaţi în grupuri diferite. Încă de la începutul istoriei oamenii au făcut comparaţii între grupuri în
funcţie de rasă, de aşezarea geografică, etc. De pildă, Aristotel credea că climatul cald, favorabil
al Greciei i-a făcut pe greci să dezvolte, atât fizic cât şi mintal, caracteristici superioare celorlalţi
oameni, iar această credinţă că un grup este mai bun decât altul nu a apărut numai la Aristotel.

60
Conceptele de in-group / out-group
Termenii in-group şi out-group, preluaţi din literatura de specialitate americană desemnează
faptul că există o diferenţă, că indivizii fac distincţie între grupul lor, din care fac parte, şi alte
grupuri. Chelcea (2002) a expus această dihotomie foarte simplu „a fi in-group înseamnă ”noi”, a
fi out-group înseamnă ”alţii”. Aceste concepte au fost utilizate intens în psihosociologie, ele
reprezentând în special o problemă de categorizare socială, de autoidentificare şi
heteroidentificare.

William Graham Sumner, a folosit pentru prima dată aceşti termeni, în 1906, s-a pus accentul pe
diferenţele dintre „noi” şi „alţii”. Acesta (Sumner, 1906) afirmă că între grupuri există diferenţe
în percepţia indivizilor despre sine şi despre ceilalţi: „în interiorul grupului, indivizii sunt într-o
relaţie de pace, ordine, lege, guvernare şi dinamism. Relaţia lor cu străinii, cu alte grupuri, este
una de război şi prăduire. Sentimentele sunt adaptate la imaginea grupului. Loialitatea faţă de
grup, sacrificiul pentru el, ura şi dispreţul pentru cei din afară, frăţia din interior şi starea de
război cu exteriorul, toate cresc împreună, sunt produse comune ale aceleiaşi situaţii” (Sumner,
1906).

Autocategorizare socială şi identitate socială

Indivizii percep diferit propriul grup faţă de celelalte. Acest fapt a fost evidenţiat foarte bine de
Tajfel şi Turner, (1986) în teoria identităţii sociale. Această teorie a fost în mare măsură
influenţată de cercetările pe tema condiţiilor minimale de discriminare intergrupuri.

Cel mai important autor în problematica identităţii sociale este Henri Tajfel, care a şi demonstrat
experimental că simpla apartenenţă la un grup, chiar şi creat în laborator, determină favorizarea
în aprecieri a membrilor din propriul grup şi defavorizarea indivizilor din celălalt grup. La
originea acestei diferenţe stă motivaţia de a dobândi o identitate socială pozitivă. În acest fel, un
individ va căuta să-şi menţină apartenenţa la un grup, şi va încerca să adere şi la alte grupuri care
îi pot conferi aspecte pozitive ale identităţii sale sociale. Tajfel specifică faptul că identitatea
socială pozitivă nu se poate realiza decât în raport cu diferenţele faţă de celelalte grupuri (Tajfel
1972). Individul are nevoie de o identitate socială pozitivă, şi dacă aceasta nu poate fi obţinută
decât prin compararea cu ceilalţi, atunci apartenenţa la un grup are un rol important în această
evaluare. Grupurile sociale sunt asociate unor conotaţii pozitive sau negative.

Identitatea socială se bazează pe comparaţiile pozitive făcute între grupul de apartenenţă şi

celelalte grupuri; grupul va fi perceput în mod pozitiv ca diferenţiat sau distinct de alte grupuri
pertinente. Atunci când identitatea socială este nesatisfăcătoare, indivizii au tendinţa de a-şi
părăsi grupul, sau de a-i atribui conotaţii pozitive. (Tajfel şi Turner, 1979,7986, apud Doise
1996). O dezvoltare a teoriei identităţii sociale o constituie teoria categorizării sinelui, sau a
autocategorizării. La baza acesteia stă noţiunea de depersonalizare, care descrie trecerea de la
identitatea personală la identitatea socială (Doise, apud Bourhis, 1997). Depersonalizarea este un
proces psihologic care conduce la o mai mare uniformitate şi omogenitate a comportamentelor şi
reprezentărilor într-un grup, la o salienţă mai slabă a identităţii personale în favoarea celei
colective. Turner şi colaboratorii stabilesc o ierarhie a nivelurilor ce categorizare, care, în funcţie
de succesiunea verticală fac apel la principii diferite de diferenţiere. La un prim nivel individul se
compară cu celelalte specii umane. La al doilea nivel, cel intermediar, el se percepe ca membru al

61
unui grup, iar diferenţierea acestui grup de celelalte este esenţială pentru identitatea sa socială.
Acest nivel corespunde reprezentărilor intergrupuri teoretizat de Tajfel. La nivelul al treilea
individul se defineşte prin diferenţele faţă da alte fiinţe particulare ,însă, de obicei, ţinând cont de
articularea ierarhică a nivelurilor, este vorba de alţi membri ai propriului grup. Acest nivel
corespunde polului interpersonal şi stă la baza distinctivităţii personale. În conformitate cu
această teorie, individul abandonează o reprezentare de sine bazată pe diferenţierea dintre el şi
ceilalţi indivizi pentru a se defini la un nivel de categorizare mai înalt, ca membru al unui grup
distinct de alte grupuri. Depersonalizarea omogenizează atât in-group-ul cât şi out-group-ul .

62
 6. TEORII PSIHOLOGICE ASUPRA AGRESIVITĂŢII

1. Agresivitate, agresiune, violenţă

Zilnic, mass-media semnalizează violenţa în societatea noastră sub aspectul ei extrem şi

spectacular: asasinate, tâlhării, violuri, atacuri cu mână armată, atentate etc. Astfel, agresivitatea
este privită ca o problemă socială pentru care se aşteaptă o soluţie, studiul ştiinţific al cauzelor
violenţei, precum şi al mijloacelor de a reduce prevalenţa acestora fiind de o importanţă majoră
într-o lume caracterizată printr-o creştere a agresivităţii atât la nivelul relaţiilor interpersonale, cât
şi la nivelul celor internaţionale.

Termenii de agresivitate, respectiv agresiune şi violenţă se regasesc atat în limbajului comun cît
şi în cel al psihologiei. Astfel:

a) un comportament natural şi instinctual propriu fiecăruia;

b) un fapt social generat de constrângerile, dificultăţile vieţii în comun;
c) o reacţie la frustrare;
d) un comportament învăţat.

O primă accepţie dată agresivităţii este aceea de comportare agresivă. Din această perspectivă
agresivitatea se poate defini ca ansamblu de conduite ostile care se pot manifesta în plan
conştient, inconştient sau fantasmatic în scopul distrugerii, degradării, constrângerii, negării sau
umilirii unei persoane, unui obiect investit cu semnificaţie socială sau orientate spre propria
persoană (autoagresivitate), cum sunt conduitele autodistructive întâlnite în unele tulburări
psihice sau chiar în afara lor (suicidul raţional).

Laplanche şi Pontalis definesc agresivitatea ca tendinţă sau ansamblu de tendinţe care se

actualizează în conduite reale sau fantasmatice, acestea urmărind rănirea altuia, distrugerea,
constrângerea sau umilirea lui. Din perspectivă psihanalitică, ideea de agresivitate, pe care Freud
o defineşte prin termenul de agresiune (termen care desemnează atât agresiunea cât şi
agresivitatea) se situează în interiorul individului. Potrivit Dicţionarului de Psihologie Larousse
(1995), agresivitatea este definită ca tendinţa de atacare a integrităţii fizice sau psihice a unei alte
fiinţe vii.

În spatele acestei definiţii simple se ascunde însă o ambiguitate majoră a acestui concept. Dintr-o
astfel de perspectivă, agresivitatea este situată la nivelul dispoziţiilor, reprezentând acea tensiune
care pune organismul în mişcare, până când motivaţia actului comportamental va fi redusă sau
satisfăcută. Or, această definire a agresivităţii este foarte largă şi, aşa cum numeroşi autori au
subliniat, rezultă că agresivitatea constituie o dispoziţie indispensabilă pentru ca o persoană să se
poată constitui, pentru ca o fiinţă vie să-şi poată ocupa locul în mediul social şi geografic. Din
acest punct de vedere, dualitatea traducerilor engleze este interesantă..

63
Aggressiveness se referă la o agresivitate pozitivă, la baza dinamismului general al personalităţii
şi al comportamentelor adaptative; agresivitatea ar fi aici sinonimă cu combativitatea.

Aggressivity traduce agresivitatea în sensul său negativ obişnuit. Această distincţie are meritul de
ilustra ideea conform căreia un comportament agresiv poate fi o tentativă, mai mult sau mai puţin
reuşită, de adaptare la condiţiile de mediu şi nu doar o simplă proiecţie a unei energii interne.

Agresivitatea desemnează o caracteristică generală a organismelor vii, referitoare la excitabilitate

şi la activităţile de explorare necesare satisfacerii trebuinţelor fundamentale (alimentare, de
apărare, sexuale etc.). Într-un sens mai restrâns, comportamentul agresiv este un comportament
verbal sau acţional ofensiv orientat spre umilirea, minimalizarea sau chiar suprimarea fizică a
celorlalţi semeni, spre distrugerea unor obiecte investite cu semnificaţii sociale sau contra
propriei persoane. Prin urmare, agresivitatea, care nu este întotdeauna sinonimă cu violenţa, se
poate manifesta prin numeroase comportamente diferite. Actele agresive de factură antisocială
sunt cele care reţin cel mai des atenţia datorită caracterului lor spectacular şi potenţialului
periculos pe care-l prezintă. Ele merg de gesturi ameninţătoare la crimă, utilizează forţa de care
dispune agresorul sau un mediator (armele), putând să se exercite şi indirect, asupra obiectelor.
Toleranţa, mai mult sau mai puţin mare, a societăţii în privinţa lor depinde de pragul de la care
ele devin delicte, văzute drept crime.

Agresiunea este un comportament efectuat cu intenţia de a face rău, de a cauza prejudiciu unei
alte persoane. Prejudiciul, vătămarea psihologică sau fizică care este căutată poate să îmbrace
forme diverse: furtul, asasinatul, umilirea, privarea de o recompensă anticipată etc. Ea poate fi, de
asemenea, dorită fie doar pentru ea însăşi, fie ca mijloc în vederea atingerii altui scop. În primul
caz, spunem despre agresiune că este ostilă (angry aggression), în cel de-al doilea caz ea este
instrumentală. O formă particulară de agresiune instrumentală o constituie ceea ce Levine şi
Campbell numesc conflict realistic de grup. Acesta apare atunci când anumite grupuri sociale, de
dimensiuni diferite, intră în competiţie pentru o resursă de existenţă limitată.

Putem observa zilnic că există forme de agresiune acceptate şi socialmente legitimate, în timp ce
altele nu sunt. Se face, deci, distincţie între agresiuni netolerate şi cele care sunt acceptate şi
legitimate. Agresiunea ocupă astfel o poziţie care depinde de judecata asupra caracterului adecvat
sau nu al acestui comportament, caracter determinat, în fond, de normele sau regulile culturale.
Se pot degaja astfel doi factori care, în anumite circumstanţe, sunt în măsură să confere
legitimitate comportamentului agresiv: sprijinul normativ şi consecinţele benefice prezumate ale
agresiunii.

În ceea ce priveşte sprijinul normativ se face trimitere la forme de agresiune care se consideră că
vor avea susţinerea grupului social. O cercetare efectuată de Blumenthal şi colab.(1972), a permis
să se pună în evidenţă acest fenomen. Unui eşantion de persoane li s-au prezentat cazuri de
infracţiuni împotriva proprietăţii, dar care nu au cauzat nici o vătămare fizică personală, comise
de trei categorii de grupuri: studenţi albi, negrii implicaţi într-o rebeliune în ghe-tou şi vagabonzi.
Întrebarea adresată subiecţilor era să se pronunţe asupra comportamentului pe care să-l adopte
poliţia: să nu facă nimic, să aresteze vinovaţii fără violenţă, să facă uz de bastoane dar nu şi de
arme, să tragă fără însă să ucidă, să tragă pentru a ucide. Rezultatele obţinute au pus în evidenţă
următoarele reacţii: pentru vagabonzi şi negrii, două treimi din subiecţii chestionaţi consideră că
poliţia trebuie să facă uz de arme, dar fără să ucidă, iar o treime consideră că poliţia trebuie să
64
facă uz de arme pentru a ucide. În ceea ce priveşte pe studenţi, 50% din subiecţii eşantionului
cred că poliţia trebuie să facă uz de arme fără să ucidă şi numai 20% aprobă folosirea de arme în
vederea uciderii.

Un alt studiu (Kelman & Lawrence, 1972) a relevat, de asemenea, importanţa normelor culturale
în ceea ce priveşte comportamentul agresiv: în urma desfăşurării unei anchete, 51% din
persoanele chestionate erau gata să se supună ordinului de a ucide toţi locuitorii unui alt sat vecin
(bărbaţi, femei, copii) suspectaţi de a ajuta un inamic comun.

Consecinţele benefice prezumate ale comportamentului agresiv se apreciază că într-un anumit

număr de cazuri recurgerea la agresiune este legitimată prin faptul că este vorba de un mijloc de a
atinge un scop, un obiectiv superior considerat ca fiind pozitiv de şi/sau pentru întreaga
colectivitate. Astfel, războiul de apărare poate fi apreciat ca o motivaţie transcendentă suficient
de puternică pentru a ridica interdicţiile relative la exterminarea altuia.

Noţiunea de agresiune trebuie, aşadar, să fie în permanenţă obiectul unei evaluări critice cu
referinţe la situaţii, la circumstanţe şi la conatexte, care constituie o importantă sursă de
informaţii asupra legitimităţii sale şi caracterului său adecvat sau nu.

Rezumând, putem să definim agresiunea ca o formă specifică de comportament, într-o situaţie de

interacţiune socială, ce vizează răniriea sau vătămarea altuia în moduri diferite şi în grade
variabile, producând o atingere mai mult sau mai puţin gravă a integrităţii fizice sau psihice a
acestuia.

Noţiunea de violenţă, într-un sens general, desemnează utilizarea forţei destinată exercitării unei
constrângeri. Etimologic, termenul violenţă provine din latinescul vis care înseamnă forţă, putere,
folosirea forţei fizice dar şi cantitate, abundenţă, caracter esenţial al unui lucru. La origine, însă,
termenul vis înseamnă forţa în acţiune, resursele disponibile ale organismului pentru a-şi exercita
forţa şi puterea.

La baza noţiunii de violenţă se găseşte, deci, ideea de forţă, ideea unei puteri naturale care se
exercită asupra unui lucaru sau asupra altei persoane. Noţiunea de violenţă se referă la utilizarea
ilegitimă şi ilegală a forţei şi poate fi definită ca o conduită agresivă acută, caracterizată îndeosebi
prin folosirea forţei fizice. În acest sens, violenţa este o formă particulară a forţei forma
puternică, accentuată a forţei care se caracterizează prin recurgerea la mijloace fizice pentru a
face rău altuia. Ea poate să se exercite într-o manieră directă sau indirectă, comportă grade
diferite (omor, rănire sau doar ameninţare) şi este îndreptată asupra unor nivele diferite, cum
sunt: credinţa, libertatea sau integritatea fizică.

Din punct de vedere social, violenţa trebuie să fie situată într-o perspectivă care permite să se
înţeleagă realitatea sa multiformă şi complexă. M. Wieviorka distinge violenţa individuală şi
violenţa colectivă. Violenţa individuală se subdivide în violenţa criminală care poate fi mortală
(asasinatul), corporală (loviri şi răniri) şi sexuală (violul); violenţa poate fi, de asemenea,
noncriminală în cazul sinuciderilor sau accidentelor. Violenţa colectivă se subdivide în violenţa
unor grupuri organizate împotriva puterii (terorism, greve, revoluţie), violenţa puterii împotriva
cetăţenilor (terorism de stat, violenţa instituţionalizată) şi violenţă paroxistică (războiul) .

65
2. Modele explicative ale agresivităţii
După G. Moser, există patru concepţii majore în ceea ce priveşte comportamentul agresiv:
a) teoriile instinctuale consideră ca agresiunea este o manifestare a unei pulsiuni sau instinct
înnăscut;
b) teoriile reactive consideră comportamentul agresiv ca o reacţie la situaţiile frustrante,
dezagreabile;
c) teorii ale învăţării potrivit cărora comportamentul agresiv este un comportament
achiziţionat prin intermediul unor diferite mecanisme cum este, de pildă, învăţarea prin imitaţie
şi/sau observaţie;
d) abordarea cognitivă care pune accentul pe procesele cognitive centrale interne inserate
între stimuli şi răspunsul comportamental al individului. În varianta mai specifică a costurilor şi
beneficiilor, perspectiva cognitivă sugerează că şi comportamentele agresive sunt rezultanta
unui proces decizional: decizia de a acţiona agresiv este funcţie de raportul dintre costurile şi
beneficiile prezumate.

2.1. Teorii instinctuale ale agresivităţii

Conform acestor modele de tradiţie ineistă, forţele activatoare ale comportamentului agresiv se
situează la nivel intrapsihic: impulsurile agresive sunt generate în mod spontan de organism şi
îndeplinesc o funcţie de apărare şi de afirmare în raport cu ceilalţi.

Cele două principale curente instinctuale psihanaliza şi teoria etologică se deosebesc, însă, în
mod esenţial prin funcţia pe care o atribuie agresivităţii. Astfel, pentru psihanaliză este vorba de o
reglare internă a individului, în timp ce pentru etologi agresivitatea are funcţia de a asigura viaţa
socială şi evoluţia speciei.

2.1.1. Abordarea psihanalitică

Freud a propus, de fapt, două modele succesive ale agresivităţii. Primul, în 1905, consideră
agresivitatea ca o reacţie la frustrările care împiedică satisfacerea dorinţelor libidinale sau
expresia geloziei (sexual jealosy). Această primă concepţie privind agresivitatea, abandonată mai
apoi, a dat naştere ipotezei frustrare - agresivitate a lui Dollard şi colab., care este la originea
cercetărilor empirice asupra cauzelor comportamentului agresiv.

În 1920, odată cu apariţia lucrării Dincolo de principiul plăcerii, Freud introduce un instinct al
morţii THANATOS complementar lui EROS. Freud folosește adesea numele de pulsiune
agresivă (Aggressionstrieb) părţii din pulsiunea de moarte orientată către exterior cu ajutorul
preponderent al musculaturii. Această pulsiune agresivă, la fel ca şi tendinţa la autodistrugere, nu
poate fi niciodată, după Freud, decît în legătură cu sexualitatea. Agresivitatea are un caracter
inevitabil şi se poate manifesta independent de caracteristicile situaţionale. El admite totuşi că,
într-o anumită măsură, agresivitatea poate fi canalizată prin regulile vieţi în societate şi prin
intermediul Supraeului.

66
Teoria pulsională a lui Freud este un principiu explicativ dar nu este analizabilă în mod empiric.
Ea este contestată chiar de cîţiva discipoli ai lui Freud, care consideră agresivitatea ca un
fenomen reactiv şi social.

2.1.2. Teoria etologică

Konrad Lorenz în lucrarea sa On Aggression (1966) care a contribuit la consolidarea şi

popularizarea ideei naturii biologice, instinctuale a agresivităţii.

Lorenz şi Eibl-Eibesfeldt consideră agresivitatea ca o manifestare al unui instinct al luptei

(fighting instinct,) pe care omul îl are în comun cu numeroase alte organisme vii. Acest instinct,
potrivit lui Lorenz, se dezvoltă în cursul evoluţiei filo- şi ontogenetice şi îndeplineşte numeroase
funcţii adaptative: dispersia populaţiilor animale pe o arie geografică întinsă asigurând astfel
maximul de resurse alimentare, facilitarea reproducerii şi selecţiei celor mai buni indivizi şi
stabilirea ierarhiilor necesare în toată societatea. Agresivitatea sporeşte şansele de supravieţuire şi
conservare a speciei.

Considerând că valoarea adaptativă a agresivităţii interspecii este evidentă, etologii şi-au

concentrat atenţia asupra celei dintre indivizi aparţinând aceleaşi specii agresivitatea conspecifică
sau intraspecie. Problema care apare în acest caz este aceea că luptele dintre membrii aceleiaşi
specii, prin faptul că duc la răniri frecvente şi uneori chiar la moarte, pot conduce la efecte
negative asupra speciei în cauză prin micşorarea drastică a efectivelor ei. Acesta este motivul
pentru care la multe animale instinctul agresivităţii este dublat de unul care inhibă distrugerea
totală a adversarului care adoptă un comportament submisiv şi dă semne că se recunoaşte învins.
Tensiunea dintre agresivitate şi inhibarea ei se rezolvă prin comportamentul agresiv ritualizat, în
care atunci când în desfăşurarea luptei apare evidentă superioritatea unuia, adversarul învins dă
semne că se recunoaşte ca atare iar câştigătorul, deşi şi-ar putea distruge oponentul se opreşte şi
el. La aceasta se adaugă manifestările de durere din partea victimei.

Potrivit lui Lorenz, doi factori contribuie ca actele agresive să fie mai frecvente la om. În primul
rând datorită faptului că omul utilizează arme sofisticate care pot omorî la distanţă, situaţie în
care nu sunt percepute direct efectele asupra victimei şi, drept urmare, aceasta nu poate induce
milă şi reţinere. La aceasta se mai adaugă faptul că victima nu se angajează decât rar în acte de
liniştire care joacă rolul de inhibitori ai comportamentului agresiv. Realitatea demonstrează că, de
regulă, un act agresiv determină ca replică o agresiune şi mai puternică care conduce la
escaladarea conflictelor mai ales în situaţiile când sunt implicate grupuri mai mari. Instinctul de
agresiune a scăpat de sub control în condiţiile de viaţă ale civilizaţiei, în cazul omului având de-a
face cu o aşa-numită selecţie intraspecifică malignă.

În fapt modelul avansat de Lorenz este, la fel ca şi cel freudian, un model hidraulic. Schemele
comportamentale sunt asociate unui potențial energetic intern generat în mod spontan de
organism. Această energie se acumulează în mod regulat iar agresiunea este declanşată de stimuli
externi. Modul de manifestare şi intensitatea manifestărilor agresive, la om ca şi la animale, sunt
în funcţie de cantitatea de energie acumulată şi de prezenţa, respectiv importanţa stimulilor
declanşatori în mediul înconjurător imediat al individului. Cu cât cantitatea de energie acumulată
este mai mare, cu atât va fi mai redus ca intensitate stimulul necesar declanşării
67
comportamentului. Acest model explică de ce în cazul unei importante acumulări de energie
putem asista la agresiuni spontane numite de etologi disfuncţionale.

În zona înaltă din Noua Guinee, populaţia Dugum Dani, îşi face din ostilităţi un mod de viaţă,
băieţii fiind antrenaţi sistematic şi intens pentru a stăpâni arta războiului. De asemenea, în
regiunile greu accesibile din Venezuela de Sud şi Brazilia de Nord unde trăieşte populaţia
Yanomamo ciocnirile între vecini sunt frecvente, aceşti indivizi recurgând, în mod regulat, la
substanţe halocinogene extrase din plante. Agresivitatea populaţiei Yanomamo nu s-a răspândit
însă la grupurile învecinate: populaţia apropiată Makiritare având un comportament pacifist. Pe
de altă parte, polinizienii din Tahiti sunt descrişi de europeni ca fiind neagresivi şi cu purtări
nobile, între 1928 şi 1962 înregistrându-se numai două cazuri de omucidere. În aceste comunităţi
violenţa este sistematic supusă unei atitudini de descurajare, la toate vârstele, iar dacă o persoană
este supărată, ea va trebui să-si manifeste sentimentele prin cuvinte şi nu prin acţiuni injurioase.
Populaţia Semai din Malaezia prezintă, de asemenea, un interes deosebit: indivizii sunt
necombativi şi manifestă repulsie faţă de ucidere, chiar dacă este vorba despre animale. Totuşi,
unii dintre ei au fost recrutaţi în armata britanică şi, ca soldaţi, au evidenţiat un comportament
violent, similar celorlalţi. Când foştii soldaţi s-au întors în satele lor ei au manifestat acelaşi
comportament liniştit ca mai înainte şi aceeaşi reţinere faţă de violenţă.

2.2. Teorii reactive asupra comportamentului agresiv

2.2.1. Ipoteza frustrare - agresiune

Ipoteza unei legaturi între frustrare si comportamentul agresiv nu este noua, ea fiind prezenta si în
primele scrieri ale lui Freud. În 1939, cinci cercetători de la Universitatea Yale din S.U.A.
Dollard, Doob, Miller, Mowrer şi Sears ridica această ipoteză la rangul de teorie" publicând
faimoasa carte Frustration and Aggression. Autorii consideră agresiunea ca un comportament
reactiv, adică dependent de condiţiile situaţionale particulare care declanşează acest
comportament. În formularea sa clasică, teoria frustrare - agresiune" postulează o relaţie cauzală
universală între frustrare şi comportamentul agresiv: nu există nici o agresiune care să nu aibă la
origine o frustrare şi nu există nici o frustrare care să se rezolve altfel decât prin agresiune.
Aceasta înseamnă că orice comportament agresiv este în mod necesar generat, determinat de o
frustrare; aceasta din urmă poate să nu fie întotdeauna evidentă, dar aceasta nu înseamnă că nu
este prezentă din moment ce există o agresiune. De asemenea, agresiunea, la rândul ei, poate să
nu fie explicită, poate fi vorba, de pildă, de o agresiune nemanifestată în exterior, poate să fie
deplasată, indirectă sau poate să fie îndreptată asupra propriei persoane. Oricum, potrivit autorilor
acestei monografii, agresiunea este prezentă, într-o formă sau alta.

În consecinţă:
 orice agresiune este o consecinţă a frustrării;
 orice frustrare generează o formă de agresiune.
Prin urmare, Dollard si colaboratorii sai stabilesc o legătură necesară şi suficientă între frustrare
şi comportamentul agresiv. Ei definesc agresiunea ca un comportament sau secvenţă de

68
comportament, al cărui scop este să rănească pe altul sau substitutul acestuia", iar frustrarea ca
orice acţiune care împiedică individul să atingă un scop pe care şi l-a propus".

Relaţia dintre frustrare şi agresiune este, deci, una liniară: intensitatea răspunsului agresiv este
direct proporţională cu intensitatea frustrării. Intensitatea frustrării rezultă din importanţa pentru
subiect a activităţii blocate sau a scopului propus şi din intensitatea, forţa acestui blocaj. La acest
postulat de bază se adaugă teze complementare, în număr de trei, ţinând de inhibiţie, deplasarea
agresiunii şi de catharsis.

a) Inhibiţia agresiunii.
Interdicţia, pentru subiect, să agreseze, sau blocajul agresiunii nu diminuează în acelaşi timp,
dispoziţia de a agresa. Fireşte dacă comportamentul agresiv este pedepsit se produce, apare o
inhibare a manifestării acestui comportament. În măsura în care probabilitatea administrării unor
pedepse creşte, probabilitatea unui comportament agresiv se diminuează. În alţi termeni, forţa
inhibiţiei unui act agresiv variază în funcţie de pedeapsa anticipată. În absenţa posibilităţii de
actualizare a comportamentului agresiv, tendinţa în a se angaja într-un astfel de comportament
rămâne însa.

Toate culturile şi societăţile au instituit forme de pedeapsă pentru acţiunile agresive ce aduc
prejudicii colectivităţii în întregime, sau membrilor lor. Pedeap¬sa, atât cea din realitatea socială
informală, dar mai ales cea din sistemul formal (instituţional-juridic), are rolul nu numai de a-l
sancţiona sau izola pe cel în cauză, de a reduce probabilitatea ca el să mai săvârşească acte
agresive antisociale, ci şi de a servi drept exemplu. Prin învăţarea socială observaţională, prin
percepţia consecinţelor conduitelor reprobabile, indivizii îşi dau seama la ce se pot aştepta. Astfel
încât atât pedeapsa cât şi ameninţarea cu pedeapsa conduc, într-o anumită măsură, la reţinerea de
la acte de violenţă.

Efectul pedepsei şi al ameninţării cu pedeapsa nu este însă atât de mare şi pozitiv cum pare la
prima vedere, cum este văzut de conştiinţa comună. Studiile experimentale arată că eficacitatea
pedepsei este condiţionată de anumiţi factori. Bower şi Hilgard consideră următoarele condiţii
necesare (luate concomitent) pentru ca pedepsele instituţionale să devină eficiente:

a) pedeapsa trebuie să fie imediată, adică să urmeze cât mai repede posibil după actul săvârşit;
b) să fie suficient de intensă pentru a induce aversitate faţă de ea;
c) să fie foarte probabilă, agresorul să fie conştient de probabilitatea ri¬di¬cată că pedeapsa
se va produce.

Actualele sisteme juridice penale îndeplinesc în mică măsură concomitent aceste trei condiţii. De
la efectuarea unui act agresiv antisocial şi până la pedepsirea lui efectivă pot trece luni sau chiar
mai mulţi ani, intensitatea pedepsei pentru acelaşi act diferă uneori considerabil şi ceea ce este
mult mai grav multe acte antisociale care ar trebui pedepsite, nu sunt. Iată de ce, schimbări
procedurale în tradiţia penală care să maximizeze intervenţia condiţiilor amintite ar spori
semnificativ impactul pedepselor instituţionale asupra reducerii şi prevenirii conduitelor agresive
antisociale.

Pe de altă parte, însă, unei astfel de poziţii i se aduc obiecţii datorită consecinţelor nedorite pe
care le poate avea administrarea pedepselor. Astfel, cu deosebire în cazul delincvenţei juvenile,
69
pedeapsa prin instituţii corecţionale şi mai ales cea cu închisoarea, ridică serioase probleme
datorită posibilităţii însuşirii sau accentuării, în asemenea contexte, a mentalităţii şi conduitei
antisociale, precum şi a consecinţelor stigmatizarii asupra personalităţii tânărului.

Nici efectul pedepsei neinstituţionalizate, informale asupra comportamentului agresiv nu este

necondiţionat şi întotdeauna pozitiv. E adevărat că multe studii confirmă faptul că oamenii, în
decizia de a acţiona agresiv sau nu, iau în calcul şi probabilitatea ripostei din partea celorlalţi. Nu
în toate cazurile însă pedeapsa anticipată reduce violenţa. Escaladările conflictelor sociale sau
etnice reprezintă exemple elocvente în acest sens. În acelaşi timp, s-a constatat că părinţii care au
recurs la pedepse mai ales la cele corporale, fizice au adesea copii deosebit de agresivi, care
odată deveniţi adulţi provoacă şi promovează în mai înalt grad violenţa în familie. Se pune
întrebarea dacă nu cumva aceşti părinţi oferă modele agresive copiilor lor intrând în joc învăţarea
modelului agresiv sau poate că, la fel ca în orice gen de atacuri repetate, se acumulează mânie şi
furie.

Cum de nu evită individul, pe deplin conştient, comportamentul delictual cunoscând foarte bine
consecinţele neplăcute ale actelor sale? Este aproape un paradox ca într-un plan inferior al fiinţei
umane să acţioneze prompt şi eficient reacţia de apărare a organismului, instinctul de conservare,
în timp ce în planul actelor conştiente individul să nu caute să se ferească de neplăcerile ce i le
pot aduce faptele sale delictuale. O.H. Mowrer explică acest lucru prin prin formularea legii
secvenţei temporale în desfăşurarea acţiunilor umane. Un act, arată el, este determinat în
efectuarea sa nu numai de consecinţele sale previzibile, ci şi de ocurenţa în timp a respectivelor
consecinţe. Când o acţiune are două consecinţe, cum ar fi una pozitivă (premială) de satisfacţie
pentru individ, iar alta negativă, de sancţiune prin pedeapsă şi deci neplăcută, ambele teoretic
fiind egale ca pondere, atunci situaţia se rezolvă în funcţie de consecinţa probabilă cea mai
apropiată în timp[31]. În cazul unui act agresiv nepermis social, consecinţa imediată poate fi cea
plăcută (mai ales în cazul unei agresiuni instrumentale), iar cea negativă este mai îndepărtată în
timp de momentul comiterii actului şi comportă un anume grad de incertitudine.

b) Deplasarea agresiunii. De obicei, reacţia agresivă este dirijată, în mod spontan, asupra
agentului frustrant însuşi. Dacă însă, pentru agresor este impo¬sibil să atace agentul frustrant
datorită, de exemplu, ameninţării punitive, atunci agresiunea este supusă unei deplasări, unei
devieri. În acest caz, ea este dirijată fie împotriva unui alt subiect reprezentând o ameninţare
punitivă mai puţin puternică sau un substitut al agentului frustrant, fie către agentul frustrant dar
sub formă deghizată (ironie, sarcasm, bârfă etc.). Potrivit lui N.E. Miller (1948), în cazul unei
deplasări a agresiunii, alegerea ţintei ar fi determinată de trei factori:
a) intensitatea dispoziţiei de a agresa;
b) intensitatea inhibiţiei în a agresa;
c) asemănarea, similitudinea fiecărei victime potenţiale cu agentul frustrant.

Dacă admitem, potrivit lui Miller, că forţa inhibiţiei descreşte mai rapid decât dispoziţia de a
agresa, în funcţie de asemănarea ţintei cu agentul frustrant, agresiunea se va produce atunci când
inhibiţia este mai puţin intensă decât dispoziţia de a agresa.

Oricât de bun pare acest model, el conţine câteva neclarități. Prima este că el se întemeiază pe
afirmaţia că inhibiţia este generalizabilă într-un grad mai mic decât dispoziţia în a se angaja într-o
conduită agresivă. A doua rezidă în noţiunea de similitudine a stimulilor, Miller referindu-se la o
70
similitudine fizică. Dacă atacul asupra agentului frustrant sau asupra eventualelor sale substitute
devine imposibil, sau dacă individul are motive să creadă că originea frustrării este internă, poate
să rezulte un alt tip de deplasare a agresiunii îmbrăcând forma autoagresiunii.

c) Catharsisul. Exprimarea activă a agresiunii diminuează tendinţa de a agresa, şi invers,

inhibiţia blochează agresiunea să se actualizeze, dar nu diminuează, în acelaşi timp, tendinţa de a
se angaja într-un astfel de comportament. Rezultă că, singurul factor care poate reduce motivaţia
de a agresa este catharsisul sau abreacţia. Orice act de agresiune chiar şi ironia, indirectă sau
nevătămătoare pentru altul, ar funcţiona ca şi catharsis şi datorită acestui fapt ar diminua tendinţa
de a se angaja în alte acte agresive. Astfel, potrivit lui Dollard, nu este absolut necesar să rănim
pe altul, deoarece chiar şi comportamente cum sunt „datul cu pumnul în masă" reduc motivaţia
ulterioară de a agresa.

2.2.2. Dezvoltări ulterioare şi critica tezelor Şcolii de la Yale

Taylor si Pisano (1971) concluzionează că un important număr dintre ele sunt în acelaşi timp
subiect al criticilor si controverselor. Aşa de pildă, frustrarea este deseori acompaniată de alţi
factori susceptibili a fi, cel puţin în parte, responsabili de comportamentul agresiv al subiecţilor.
De exemplu, Mallack şi Mac Candless (1966), compară grupe de copii frustraţi şi nefrustraţi. În
grupa experimentală copii sunt împiedicaţi, de către un complice, să îndeplinească o sarcină
remunerată. Numai că aceşti complici au ameninţat, în acelaşi timp, subiecţii.

Pe parcursul a mai multe decenii de cercetări asupra relaţiei dintre frustrare şi agresiune, termenul
de frustrare a fost operaţionalizat în numeroase feluri diferite şi a fost golit de sensul său iniţial.
Astfel, termenul de frustrare acoperă o multitudine de situaţii diferite: prezenţa de bariere
psihologice sau fizice, diminuarea sau privarea de recompense, ameninţări, insulte şi pedepse
diferite, eşec prin blocarea atingerii unui scop urmărit de către individ, stimuli nocivi în general
(zgomot, disconfort, administrarea de şocuri electrice etc.). Unii autori consideră frustrarea nu ca
o situaţie ci ca o stare, sentiment, trăsătură. Astfel, experienţele care au fost efectuate în cadrul
teoriei frustrare-agresiune, s-au desfăşurat atât asupra situaţiilor frustrante în sensul restrâns dat
de Dollard şi colaboratorii săi (blocaj al unui comportament îndreptat către un scop) cât şi asupra
unei varietăţi de situaţii considerate ca frustrante în sens larg.

Unii cercetători au încercat să compare mai multe tipuri de frustrare. De exemplu, Geer (1968)
constituie patru grupe de subiecţi masculini şi îi pune să rezolve un puzzle (trei grupe sunt
experimentale şi o grupă-martor): pentru prima grupă, problema este insolubilă (frustrarea este
generată de imposibilitatea îndeplinirii sarcinii); pentru a doua grupă, problema este rezolvabilă
dar un complice al experimentatorului împiedică subiecţii să o rezolve în timpul cerut (frustrare
personală); pentru a treia grupă, subiecţii găsesc soluţia problemei, dar sunt după aceea ultragiaţi,
insultaţi: li se reproşeaza lipsa lor de inteligenţă şi o absenţă totală de motivaţie (condiţia insultă);
a patra grupă este o grupă-martor. După realizarea sarcinii, participanţii la experiment sunt
invitaţi, cu ocazia unei sarcini de învaţare, să transmită şocuri electrice asupra partenerului-
complice al experimentatorului. Subiecţii care nu au putut rezolva problema transmit şocuri de
intensitate medie mai puţin ridicată faţă de subiecţii care au fost împiedicaţi să rezolve problema
de către complice. Condiţia „insultㄠprovoacă, deci, cea mai puternică agresivitate din partea
subiecţilor. Se pare că situaţia frustrare personală şi insultă reprezintă o mai mare frustrare decât
71
imposibilitatea de a rezolva sarcina. Prin urmare, condiţia care reproduce fidel conceptul de
frustrare enunţat în teoria frustrare-agresiune este aici mai puţin puternică în a genera conduite
agresive. Pe de altă parte, alte rezultate sugereză că experinţa unei frustrări intense poate genera o
diminuare a agresivităţii: subiecţii care au fost împiedicaţi să termine un test de inteligenţă devin
apatici şi transmit mai puţine şocuri electrice decât subiecţii unei grupe-martor.

În consecinţă, din acest punct de vedere, critica tezelor Şcolii de la Yale pare întemeiată deoarece
introducerea de frustrări atât de variate a golit de sensul său restrictiv iniţial relaţia directă dintre
frustrare şi agresiune. De asemenea, s-a constatat următorul fapt: chiar dacă frustrarea facilitează
în anumite cazuri agresiunea, ea nu generează întotdeauna acest tip de comportament
clarificându-se faptul că nu toţi indivizii răspund la sentimentul frustrării prin agresivitate, printr-
un comportament agresiv multi cad în resem¬nare, apatie şi melancolie dupa cum nu toate
actele de violenţă au ca substrat frustrarea - personalul militar în război şi sportivii, de exemplu.
Prin urmare, legătura prezu¬mată între frustrare şi agresiune este mai puţin puternică decât au
crezut autorii.

Pe de altă parte, având în vedere unele cercetări care nu lasă nici o îndoială asupra faptului că
agresiunea poate să rezulte şi datorită altor factori, alţii decât frustrarea şi al doilea enunţ
agresiunea este întotdeauna urmarea unei frustrări a fost, de asemenea, modificat. Astfel, statutul
social, satisfacerea tendinţelor sadice, ca şi incitaţiile la acţiune cum sunt ordinele unui superior,
câştigurile materiale sau spirituale, patriotismul sau sentimentul datoriei, pot, de asemenea, să fie
la originea conduitelor agresive. Acest fapt conduce la punerea la îndoială a afirmaţiei că nu
putem avea agresiune fără o frustrare prealabilă.

Putem să credem, aşadar, că subiectul nu se angajează într-o conduită agresivă decât dacă acest
comportament se dovedeşte a fi cel mai eficace în situaţia respectivă. Există alte comportamente
sau reacţii la frustrare: subiectul se resemnează sau ocoleşte obstacolul, de pildă. Rezultă că cele
două teze ale teoriei frustrare - agresiune: agresiunea este întotdeauna o consecinţă a frustrării şi
frustrarea generează întotdeauna o formă de agresiune, nu sunt apărabile aşa cum sunt ele
formulate şi nu rezistă evidenţei experimentale. Legătura necesară şi suficientă între frustrare şi
agresiune este puternică doar în cazul în care agresiunea poate avea în mod direct un rol
instrumental eliminând sursa frustrării.

Tezele complementare privind mecanismele inhibiţiei, deplasării şi catharsisului nu rezistă nici

ele examenului empiric. Se ştie, de exemplu, că agresiunea împotriva agentului frustrant creşte
probabilitatea agresiunilor ulterioare chiar şi în absenţa unei frustrări adiţionale, datorită efectelor
învăţării. Ansamblul acestor limite şi rezultatele numeroaselor studii experimentale pe care
ipotezele Şcolii de la Yale le-au suscitat, au condus la câteva modificări ce au fost aduse
formulărilor iniţiale. Aceste noi formulări şi corecturi începute de Miller, au fost continuate
ulterior de L. Berkowitz.

72
2.2.3. Modelul lui Berkowitz

Pentru Berkowitz, frustrarea nu este decât o condiţie sau un facilitator, fiind necesari stimuli
externi pentru provocarea unei reacţii agresive. El neagă relaţia automată şi liniară între frustrare
şi comportamentul agresiv, introducând două elemente intermediare:
1. reacţia emoţională la frustrare: furia;
2. prezenţa unor indici evocatori indispensabili actualizării agresivităţii.

El face, astfel, distincţia între: o condiţie internă (reacţia emoţională) şi o condiţie externă (indicii
evocatori). Prin urmare, frustrarea nu este o condiţie suficientă pentru actualizarea agresivităţii,
ea dă naştere unei reacţii emoţionale, furia, care, la rândul ei, nu este, potrivit lui Berkowitz,
decât o stare de disponibilitate de a se angaja în acte agresive. În alţi termeni, un stimul trebuie să
fie resimţit ca perturbator (piedici, obstacole), ameninţător sau aversiv pentru a provoca furia. În
plus, reacţia emoţională nu este întotdeauna urmarea directă unei frustrări, ea depinde:
a. de caracterul atribut frustrării: este ea voluntară sau involuntară?
b. de evaluarea mai generală a comportamentului celuilalt în situaţia
specifică de interacţiune victimă-agresor.

Furia, ca excitaţie emoţională internă, este condiţia necesară pentru ca indicii din mediul
înconjurător să funcţioneze ca declanşatori ai unei conduite agresive. Potrivit lui Berkowitz,
pentru ca individul să se angajeze într-un comportament agresiv sunt necesare condiţii
situaţionale adecvate, adică stimuli externi asociaţi cu elementul provocator al frustrării. Prezenţa
acestor indici evocatori devine astfel o condiţie de ocurenţă a agresiunii. Aceşti indici evocatori
pot fi asociaţi în mod direct cu stimuli care dau naştere furiei sau pot fi semnale agresive mai
generale cum sunt armele de toate tipurile. Indicele evocator cel mai adecvat este, fireşte, agentul
frustrant însuşi, dar indivizii sau obiectele evocându-l pot, în egală măsură, să provoace
agresiunea datorită asociaţiilor multiple. Aceşti indici evocatori pot fi filmele cu conţinut agresiv,
persoane recunoscute ca agresive, nume de indivizi asociate cu o agresiune etc.

Berkowitz şi colaboratorii săi au efectuat o serie întreagă de experimente cu scopul de a arăta

rolul unor diferiţi indici evocatori cum sunt: nume de persoane asociate cu acte agresive, imagini
cu conţinut agresiv, ţinute vestimentare sau expresii faciale agresive. Aceste cercetări pun în
evidenţă modul în care asocierea indicilor evocatori cu violenţa declanşează un comportament
agresiv dacă ei sunt prezenţi în momentul în care subiectul este furios. Procedura experimentală
utilizată a fost următoarea: subiecţii sunt informaţi că vor participa împreună cu un alt subiect (în
realitate un complice al experimentatorului) la un studiu privind efectele stresului asupra
rezolvării de probleme. Stresul este inoculat prin evaluarea soluţiei de către coechipier, evaluare
care se face sub forma administrării de şocuri electrice (1 - 10 şocuri). Subiecţilor din prima
grupă li se administrează 1 şoc, celor din a doua grupă 7 şocuri electrice, în această a doua grupă
subiecţii sunt, deci, provocaţi prin evaluarea dură făcută de complicele experimentatorului. In
faza următoare, subiecţii vizionează un film conţinând o scena de box brutal(grupa
experimentală) şi un film cu conţinut non-violent (grupa-martor). Filmul violent este suportul
care permite ulterior asociaţia între actorul agresiv (boxerul) si complicele experimentatorului. În
continuare, se prezintă subiecţilor soluţia unei probleme elaborată de complice, cerânduli-se s-o
evalueze prin intermediul administrării unui anumit număr de şocuri electrice; complicele este
prezentat fie ca fiind un boxer, fie ca fiind un student. Ipoteza este că prezentând coechipierul ca

73
fiind un boxer, el va fi asociat cu scena de box şi, în consecinţă, cu o agresiune, în timp ce
coechipierul prezentat ca student nu va determina o asemenea asociaţie. Există, deci, două faze:
a) inducerea unei stări emoţionale negative (furia) printr-o evaluare
foarte severă (7 şocuri);
b) asociaţia între complice şi agresiune prin analogia dintre
aceşta şi eroul filmului violent.

Rezultatele obţinute confirmă ipoteza că: în situaţia în care a fost vizionat în prealabil un film cu
conţinut violent, complicele este atacat mai violent atunci când a fost prezentat ca boxer şi când
el a evaluat în mod negativ soluţia subiectului. Experimente realizate ulterior după această
schemă de către Berkowitz au arătat că intensitatea agresiunii este în funcţie de: inducerea furiei
şi asociaţia între complice şi actorul violent.

Teoria lui Berkowitz cu toate că face apel la furie ca stare intermediară este o teorie behavioristă
în ceea ce priveşte rolul stimulilor declanşatori, în special în ceea ce priveşte generalizarea
efectului stimulilor frustranţi sau evocatori prin contiguitate temporală sau prin analogie. Acest
model ca şi ipoteza frustrare-agresiune se referă doar la agresiunea impulsivă, caracterizată
printr-un minimum de procese cognitive mediatoare. Potrivit lui Berkowitz, cu cât excitaţia
emoţională este mai mare cu atât subiectul este mai puţin conştient şi deci componenta impulsivă
a agresiunii este mai importantă, ceea ce exclude orice explicatie a agresiunii instrumentale,
premeditata de subiect.

Mai târziu, Berkowitz revine cu noi precizari: starea psihica de afectare negativa, indusa de
evenimente, situatii sau persoane adverse, însotita si de modificari fiziologice, este un mobil
puternic de a actiona violent, dar transpunerea lui în planul actiunii concrete depinde de o serie de
factori cognitivi (asocierea cu experiente trecute, evaluarea consecintelor comportamentale etc.).

Fireşte, teoria frustrare - agresiune astfel modificata, acopera un teritoriu mai extins din vasta
scena a vietii sociale. Totusi, legând evenimentele neplacute de starile afective negative si de aici,
de agresivitate, ea sugereaza ca, întrucât ase¬menea evenimente sunt prezente la tot pasul,
predispozitia la violenta sau chiar violenta însasi este o realitate cvasipermanenta, ceea ce nu este
prea încurajator si foarte probabil nici adevarat.

2.3. Teorii ale învăţării

Teoriile învăţării sociale, una din cele mai importante contribuţii la studiul conduitelor agresive,
consideră contrar modelului frustrare-agresiune că un comportament agresiv, la fel ca multe alte
comportamente sociale, este dobândit prin învăţare socială, în măsura în care poate fi obiectul
unui sprijin social sau o valorizare a imaginii de sine. Procesul de socializare înseamnă şi
achiziţia de răspunsuri agresive, fie prin învăţare directă, instrumentală acordarea de recompense
sau pedepse unor comportamente fie mai ales prin observarea conduitelor şi a consecinţelor lor
la alţii (învăţarea prin observaţie).

Individul are capacitatea să-şi modifice comportamentul şi să se adapteze la situaţii specifice în

funcţie de experienţele achiziţionate anterior.
74
Printre diferitele mecanisme de învăţare în general, distingem: condiţionarea clasică (I.P.
Pavlov), învăţarea instrumentală (B.F. Skinner) şi învăţarea prin observaţie şi imitaţie (A.
Bandura); ultimele două tipuri sunt cele care au reţinut, în mod special, atenţia cercetătorilor.

2.3.1. Învăţarea directă instrumentală

Ipoteza învăţării agresivităţii a fost studiată dintr-o perspectivă instrumentală care consideră că
achiziţionarea unui comportament agresiv se realizează dacă aceste este urmat de o întărire
pozitivă. În învăţarea instrumentală (învăţarea prin încercare şi eroare) există o achiziţie a unui
nou mod de reacţiona ca urmare a unor încercări spontane din care doar cele care se încheie cu un
succes sunt reţinute, cele care conduc la un eşec fiind abandonate. În aceste condiţii, acest tip de
comportament devine o strategie pentru a obţine recompense sau a evita pedepse. Astfel,
învăţarea se realizează prin întărire, respectiv reîntărire pozitivă (succes, recompensă) sau
negativă (eşec, pedepse) a comportamentului subiectului.

Consecinţele pozitive ale unui comportament agresiv contribuie la înscrierea lui printre schemele
de acţiune posibile în situaţii asemănătoare. În plus, repetarea situaţiilor asemănătoare în care
comportamentul agresiv va fi din nou încununat de succes va conduce la menţinerea şi
consolidarea acestui comportament, subiectul formându-şi convingerea că succesul într-o astfel
de situaţie nu se va obţine decât prin intermediul agresiunii. Această întărire pozitivă poate fi
realizată atât prin succese materiale, cum ar fi reuşita în urmărirea unui scop, cât şi prin succese
simbolice, cum sunt aprecierile favorabile, felicitările venite din partea celorlalţi. Invers, dacă
comportamentul agresiv este urmat de un eşec sau de o pedeapsă, are loc o inhibare a
comportamentului respectiv.

2.3.2. Învăţarea prin observaţie

Una dintre cele mai reprezentative teorii ale învăţării sociale, ce se concentrează asupra
achiziţionării comportamentului agresiv, aparţine lui Albert Bandura. El consideră că în
dezvoltarea diferitelor forme de comportament, inclusiv cel agresiv, intervin o serie de
mecanisme precum imitaţia şi modelarea. Bandura pleacă de la premisa că indivizii nu se nasc cu
repertorii preformate ale comportamentului agresiv, ci ei trebuie să le înveţe. Pentru a analiza
mecanismele acestui tip de învăţare, Bandura şi colaboratorii săi disting, pe de o parte,
achiziţionarea comportamentului iar, pe de altă parte, consecinţele sale şi menţinerea
respectivului comportament. Subiectul achiziţionează noi scheme de comportament agresiv prin
intermediul observării unui model şi a consecinţelor pe care le are acest comportament pentru
acesta. Astfel, când modelul se angajează, într-o situaţie dată, într-un comportament agresiv şi
acest tip de comportament este recompensat pozitiv, este probabil ca, într-o situaţie
asemănătoare, subiectul-observator să promoveze acelaşi tip de comportament, chiar dacă nu a
experimentat el însuşi consecinţele acestui comportament. Experimentele lui Bandura au
demonstrat rolul adultului ca model în însuşirea comportamentului agresiv la copii.

75
Studii cu păpuşa Bobo-Doll
Expunerea subiecţilor la un model (filme violente, personaje reale etc.), după care li se oferă
ocazia de a lovi sau ataca într-un mod oarecare o păpuşă în mărime naturală denumită Bobo-Doll.
Pentru a măsura agresivitatea, se înregistrează frecvenţa şi forţa atacurilor împotriva acestei
păpuşi. Astfel, de exemplu, Bandura, Ross şi Ross (1961, 1963) au arătat unor grupe de copii
filme violente în care un adult a lovit şi înjurat păpuşa Bobo-Doll. Ulterior, copiii au fost conduşi
într-o cameră cu mai multe jucării printre care şi cea utilizată de către model astfel că păpuşa
Bobo-Doll este observată după aproximativ 25 de minute. În general, rezultatele acestor studii
permit să se concluzioneze următoarele efecte:

1) băieţii manifestă mai multă agresivitate decât fetele;

2) atât băieţii, cât şi fetele sunt mai influenţaţi de un model masculin
decât unul feminin.
Mai mult, s-a observat că agresivitatea a crescut atunci când modelul a fost recompensat sau a
avut înainte legături intense cu copilul ( prieten de familie, învăţător etc.).

Toate aceste rezultate demonstrează impactul unui model care se manifestă agresiv asupra
achiziţionării de către copil de noi comportamente incluzând elemente agresive. Prin urmare,
chiar dacă copiii nu sunt educaţi expres în a fi agresivi în multe culturi se întâmplă şi asta ei
învaţă din experienţă proprie sau imită persoanele semnificative şi/sau autoritare. Normele
sociale elaborate în diferite contexte socio-culturale indică nu numai intensitatea şi modalităţile
conduitelor agresive, ci şi circumstanţele în care ele trebuie să se desfăşoare, şi anume: care
persoane sau grupuri merită să fie ţinta agresivităţii, ce fel de acţiuni ale celorlalţi justifică sau
chiar pretind a răs¬punde prin violenţă, în ce situaţii agresivitatea este o modalitate adecvată sau
nu.

Învăţarea prin observaţie joacă, de asemenea, un rol important în evaluarea consecinţelor unui
comportament agresiv achiziţionat anterior şi menţinerea acestuia. Astfel, funcţie de consecinţele
pozitive sau negative ale comportamentului modelului apare un efect inhibitor, respectiv
dezinhibitor asupra unei conduite achiziţionate mai înainte de către subiectul-observator. Prin
intermediul observării consecinţelor pe care le are un comportament agresiv pentru model, o
schemă de comportament achiziţionată anterior suferă o inhibiţie sau dezinhibiţie, subiectul-
observator neexperimentând el însuşi întărirea pozitivă sau negativă suportată de model. Dacă, în
mod repetat, comportamentul modelului are consecinţe negative, atunci acest comportament va fi
inhibat; invers, dacă consecinţele sunt pozitive are loc o dezinhibare şi foarte probabil, într-o
situaţie asemănătoare, subiectul-observator se va angaja într-un comportament agresiv similar.

2.4. Abordarea cognitivă

Abordarea cognitivă pune accentul pe procesele cognitive centrale inserate între stimuli şi
răspunsul comportamental al individului. Aşa cum am văzut, conduitele agresive pot fi induse
motivaţional prin crearea la indivizi a unei stări de mânie şi furie. Cât din această stare este de
origine biologică şi cât rezultatul învaţării este greu de decelat; clar este că în transpunerea unei
porniri agresive în acte efective intervin o serie de parametrii. Abordarea cognitivă face referinţă
la o structură cognitivă sub forma unor procese de identificare, transformare şi procesare a
semnificaţiei obiectelor sau evenimentelor-stimul externe, acestea condiţionând reacţia
76
individului. Influenţa anumitor procese cognitive în învăţarea prin observaţie a fost subliniată si
de Bandura, care le acordă însă alt statut, acela de variabile intermediare modulatoare în
achiziţionarea de noi scheme comportamentale. De asemenea, teoria învăţării sociale cu toate că
face referiri şi la condiţiile cognitive prezente, pune accentul pe ceea ce s-a învăţat în trecut.

Zillman (1978), consideră că individul are capacitatea să mobilizeze procese cognitive complexe
pentru a aprecia circumstantele situaţionale şi răspunsul comportamental în funcţie de nivelul de
excitare neuropsihică (arousal). Numai un nivel de excitare mediu oferă condiţiile optimale,
permiţând subiectului să aprecieze circumstanţele provocării căreia îi este obiect. În acest caz,
răspunsul subiectului va fi în funcţie de: intenţia acţiunii căreia îi este obiect, tipul acţiunii, costul
şi efortul pe care-l presupune reacţia sa şi diverse consideraţii morale.

Dimpotrivă, intervenţia proceselor cognitive superioare este blocată în cazul unor nivele foarte
scăzute sau foarte înalte de excitare a sistemului nervos simpatic. În absenţa medierilor cognitive,
evantaiul reacţiilor posibile se restrânge şi se limitează la comportamente reactive primare sau la
scheme comportamentale învăţate anterior. În această situaţie, individul reacţionează cu o energie
puternică (datorită activării simpaticului) la cele mai neînsemnate ameninţări, dar aceste explozii
de energie nu sunt adaptate situaţiei.

Conform modelului lui Zillman, se aşteaptă ca subiectul care se află într-o stare de excitaţie
emoţională ridicată să nu poată să evalueze situaţia şi să răspundă atunci printr-o agresiune ostilă.

Abordarea cognitivă nu neagă, deci, rolul furiei ca stare emoţională ce poate determina o reacţie
agresivă, dar încearcă să explice prin procese cognitive emergenţa şi exprimarea ei la individ.
Furia şi agresiunea ostilă ca răspuns la provocare, atac sau frustrare depind atunci mai puţin de
intensitatea acestor provocări decât de caracteristicile care pot fi atribuite acţiunii provocatorului.

În varianta ei mai specifică a costurilor şi beneficiilor, perspectiva cognitivă sugerează că şi

comportamentele agresive antisociale sunt rezultanta unui proces decizional, prin care, pe baza
unor informaţii, indivizii doresc prin acţiu¬nile lor să-şi maximizeze câştigurile. Decizia de a
acţiona agresiv şi antisocial este în funcţie de raportul dintre costurile şi beneficiile anticipate.

Gradul de raţionalitate în aceste decizii depinde de mai multe variabile, putând vorbi în acest sens
de un continuum, ce are la una dintre extreme reacţii de agresivitate spontane, iar la cealaltă,
comportamente antisociale calculate până în cele mai mici detalii. La acest al doilea pol se
grupează acele acte agresive care urmăresc lezarea unor persoane sau grupuri în vederea atingerii
unor scopuri practice şi ele sunt subsumate conceptului de agresivitate instrumentală. În
asemenea cazuri, nu furia provocată de cineva determină reacţia agresivă, ci pur şi simplu faptul
că prin agresare se obţine un beneficiu.

Caracterizarea activităţii cognitive a indivizilor din punct de vedere stilistic ar putea avea
consecinţe de ordin teoretic şi practic asupra studiului comportamentului antisocial. Teoretic,
stilurile cognitive ar putea juca rolul unor variabile moderatoare pentru unii dintre factorii
identificaţi ca fiind importanţi în apariţia comportamentului antisocial. Preferinţa pentru
prelucrarea informaţiei corespunzătoare unui anumit pol stilistic s-ar constitui atunci ca un factor
de risc în dezvoltarea tendinţelor înspre un comportament antisocial în anumite contexte. Ca
urmare, ea ar putea explica, parţial, şi dependenţa de context a influenţei exercitate de anumiţi
77
factori, direcţia efectului lor schimbându-se funcţie de situaţie. Tot din punct de vedere teoretic,
cercetarea stilurilor cognitive în contextul comportamentului antisocial s-ar integra în eforturile
care se fac recent de a afle căile diferite prin care se dezvoltă la anumiţi indivizi, anumite tipuri
de comportament antisocial, adică aşa numita analiză a căii de dezvoltare a comportamentului
antisocial (Loeber şi Hay, 1997). De asemenea, ea ar putea sluji interpretării rezultatelor obţinute
la alte probe folosite cu scopul diagnozei şi prognozei pentru indivizii cu tendinţe spre
comportamentul antisocial. Stilurile cognitive ar putea fi invocate şi pentru a explica
particularităţile în prelucrarea informaţiei sociale identificate la persoanele cu comportament
agresiv (Dodge, 1986, citat de Reine, 1993), particularităţile în dezvoltarea moralităţii, în
formarea imaginii, concepţiei de sine, a modelului lumii în funcţie de care astfel de persoane îşi
reglează comportamentul. Luarea în considerare a stilurilor cognitive ca factor explicativ ar
implica recunoaşterea faptului că pentru a soluţiona o problemă de natură socială într-un mod
considerat a fi acceptabil social, nu e importantă doar capacitatea de a elabora şi a pune în
practică acea soluţie, ci şi capacitatea şi dorinţa de a investi efort pentru a o aplica într-o anumită
situaţie. De altfel, un studiu realizat de Pont (1995) arată că cei cu tendinţă spre comportamente
agresive nu prezintă deficite în ceea ce priveşte capacitatea de a genera soluţii, ci au o preferinţă
pentru anumite tipuri de soluţii. Această preferinţă ar putea fi pusă în legătură cu prezenţa
anumitor stiluri cognitive. Pe scurt, stilurile cognitive, care se consideră a fi deja conturate la
vârsta adolescenţei, ar aduce o contribuţie importantă la înţelegerea proceselor care conduc la
apariţia comportamentelor antisociale.

Dodge şi Newman (1991, în Reine, 1993) au obţinut date care vin în sprijinul ipotezei potrivit
căreia copiii agresivi tind să folosească mai puţin stimulii din mediu pentru a media propriul
comportament, codând probabil mai puţin acest gen de stimuli. Astfel de date ar putea sta la baza
formulării unei ipoteze privind legătura între independenţa de câmp, ca dimensiune stilistică, şi
comportamentul agresiv, plecând de la presupunerea că cei cu un stil caracterizat prin
independenţa de câmp ar coda mai puţin indicii din mediu.

Vernon (citat de Gardner, 1966), evidenţiază o legătură între mecanismele de apărare şi de coping
şi polii dimensiunii cognitive egalizator - diferenţiator. Egalizatorii ar tinde să folosească
represia, pe când diferenţiatorii ar tinde mai mult înspre un comportament agresiv.

Farrington (1992) evidenţiază legătura dintre comportamentul antisocial şi o capacitate scăzută

pentru gândirea abstractă. În legătură cu aceste date, cercetările ar trebui să clarifice dacă e vorba
de incapacitatea de a gândi abstract sau e mai degrabă vorba de o preferinţă pentru gândirea
concretă, lucru care ar justifica punerea în legătură a acestui comportament cu dimensiunea
stilistică abstract-concret.

Reine (1993), citând o serie de studii, explică comportamentul antisocial prin prezenţa la
persoanele cu un astfel de comportament a unor disfuncţionalităţi ale emisferei stângi, care ar
conduce la deficite în comunicare. Dacă o astfel de relaţie s-ar adeveri, acest lucru ar putea
implica şi existenţa unei asocieri între particularităţile în prelucrarea informaţiei care decurg din
asimetria în funcţionarea celor două emisfere şi comportamentul antisocial.

Davidson şi Jouniss (1991, în Colby şi Damon, 1992) remarcă faptul că dezvoltarea morală (al
cărei nivel influenţuenţează apariţia comportamentelor antisociale) pare a fi susţinută de un stil de
interacţiune cu alţii deschis, generativ, autoreflexiv, astfel încât acţiunile morale să se închege
78
într-un sistem stabil şi flexibil. Un stil cognitiv caracterizat prin complexitate cognitivă consider
că ar favoriza stilul de interacţiune menţionat mai sus. De asemenea, Berzonsky, Rice şi
Neimeyer (1990, în Jones, 1994) stabilesc, printr-o cercetare experimentală, o legătură între cele
patru niveluri ale dezvoltării identităţii de sine propuse de Marcia (1966, în Jones, 1994) şi
stilurile cognitive. Cei aflaţi doar în primul stadiu al formării identităţii de sine, cel difuz (când
individului îi lipseşte orice dorinţă de căutare a identităţii de sine, îi lipseşte hotărârea de a se
implica în realizarea unui scop sau în respectarea unei valori), în rândul cărora s-ar găsi conform
autorilor citaţi mai sus cel mai mare procent de persoane cu comportament antisocial, s-ar
caracteriza printr-o concentrare redusă a atenţiei, printr-o orientare prin evitare, represie şi
complexitate cognitivă redusă, adică ceea ce ei numesc stil cognitiv difuz.

Ca și concluzie: plecând de la datele obţinute de diverşii autori citaţi, că există, într-o oarecare
măsură, premisele iniţierii unui studiu mai amplu al unor legături între comportamnetul antisocial
şi diverse dimensiuni ale stilului cognitiv. Reuşita unui astfel de demers ar aduce, după cum s-a
văzut mai sus, beneficii de ordin teoretic şi practic. Cercetările ulterioare ar trebui să determine în
ce măsură sunt îndreptăţite speculaţiile făcute în această lucrare pe marginea datelor din studiile
citate. Astfel de cercetări vor fi însă dificil de realizat practic. Aceasta pentru că, deşi existenţa
diferenţelor individuale în modul de desfăşurare a proceselor cognitive este relativ bine
documentată şi ea are, intuitiv, numeroase consecinţe practice, constructul de stil cognitiv nu are
o bază teoretică unitară. Prin urmare, lipseşte şi acordul cu privire la metodele cele mai bune de
evaluare a dimensiunilor stilistice şi lipsesc şi instrumentele de lucru care să permită o plasare
mai precisă a persoanelor pe aceste dimensiuni.

Bibliografie

Bandura, A Aggression: A social learning analysis, Prentice Hall, Englewood Cliffs, N.-J., 1973.
Baron, R.A. Byrne, D. Social Psychology, Edit. Allyn & Bacon, Boston, 1991.
Baron, R.A., Byrne, D., Johnson, B.T. (1998). Exploring Social Psychology, Boston: Allyn and
Bacon
Berkowitz, L. Aggression. Its causes, consequences and control, McGraw Hill Inc, New York,
1993.
Berkowitz, L. Frustration - Aggresion hypothesis, în „Psychological Bulletin, 106, 1989.
Brehm, S.S., Kassin, S.M. (1990). Social; Psychology. Boston: Houghton Miffin Company
Colby, A., Damon, W. (1992). Some Do Care. Contemporary Lives of Moral Commitment, New
York: The Free Press
Davidson, G.C., Neale, J.M. (1994). Abnormal Psychology. New York: John Wiley and Sons
Dollard, J. Doob, L.W. Miller, N.E. Mowrer, O.H. Sears, R.T. Frustration and aggression, Yale
University Press, New Haven, 1939.
Farrington, D.P. (1992). Juvenile delinquency. În J.C. Coleman (Ed.), Current issues in the
socialization of young people. London: Routledge
Fischer, G.N.,La dinamique du social. Violence, Pouvoir, Changement, Edit. Dunod, Paris, 1992.

79
Gardner, R.W. (1966). Differences in Cognitive Structure. În P.B. Warr (Ed.), Thought and
Personality, Ringwood: Penguin Books, 1970
Gorgos, C Dicţionar enciclopedic de psihiatrie, Edit. Medicală, Bucureşti, 1987, p. 110-111.
Harvey, O.J. (1967).Conceptual Systems and Attitude Change. În P.B. Warr (Ed.), Thought and
Personality, Ringwood: Penguin Books, 1970
Huesmann, L.R. (1997). Observational Learning of Violent Behavior. Social and Biosocial
Processes. În A. Reine, P.A. Brennan, D.P. Farrington şi S.A. Mednick (Eds.), Biosocial Bases of
Violence, New York: Plenum Press
I. Eibl - Eibesfeldt, Agresivitatea umană, Edit. Trei, Bucureşti, 1995.
Jones, R.M. (1994). Curricula Focused on Behavioral Deviance. În S.L. Archer (Ed.),
Interventions for Adolescent Identity Development, Thousand Oaks: Sage Publications
Klein, G. (1970). Perception, Motives, and Personality. New York: Alfred A. Knopf
Laplache, J. J.B. Pontalis, Vocabularul psihanalizei, Edit. Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 34.
Leyens, J. Ph. ,Psychologie sociale, Edit. Pierre Mardaga, Bruxelles, 1992.
Loeber, R., Hay, D. (1997). Key Issues in the Development of Agression and Violence from
Childhood to Early Adulthood, Annual Review of Psychology, 48, 371-410
Lorenz, K. Asa-zisul rău. Despre istoria naturală a agresiunii, Edit. Humanitas, Bucureşti, 1998.
Michaud, Y., La violence, P.U.F., Paris, 1988.
P. Iluţ, Comportament prosocial-comportament antisocial, în I. Radu (coord.), Psihologie socială,
Edit. Exe, Cluj-Napoca, 1994.
Perry, D.G., Perry, L.C., Kennedy, E. (1992). Conflict and the development of antisocial
behavior. În V.S. Carolyn, W.W. Hartup (Eds.), New York: Cambridge University Press
Pont, H.B. (1995). Maladjustement and socio-cognitive problem solving: The validity of
quantitative and qualitative assessment, British Journal of Clinical Psychology, 34, 53-65
Preda, V.,Delincvenţa juvenilă, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1998.
Reine, A. (1993). The Psychopathology of Crime: Criminal Behavior as a Clinical Disorder, San
Diego: Academic Press
Schroeder, H.M., Driver, M.J., Steufert, J. (1967). Levels of Information Processes. În P.B. Warr
(Ed.), Thought and Personality, Ringwood: Penguin Books, 1970
Skinner, B.F Science and human behavior, Edit. Macmillan, New-York, 1953.
Sternberg, R.G. (1996). Styles of thinking. În P.B. Baltes, U.M. Staudinger (Eds.) Interactive
minds. Life-span perspectives on the social foundation of cognition. Melbourne: Cambridge
University Press
Wieviorka, M. , Societes et terrorismes, Edit. Fayard, Paris, 1988.
Wyer, R.S., Jr., Radvansky, G.A. (1999). The Comprehension and Validation of Social
Information, Psychological Review, vol. 106, 89-118

80
81