Arta şi civilizaţia europeană.

De la sfârşitul antichităţii la epoca modernă

I. Arta şi arhitectura bizantină

Izvoarele artei bizantine
1. Arta creştină veche = Arta paleo-creştină (secolele I-III d. Cr.)
Avea un caracter funerar, dezvoltându-se mai ales în incinta catacombelor şi
bazându-se pe obiceiuri funerare romane. S-a dezvoltat, astfel, pictura din jurul
mormintelor, care făcea apel la vechi simboluri (porumbelul ce reprezenta sufletul,
păunul, peştele). Cu timpul s-au formulat şi primele teme creştine: tema bunului
păstor, a orantei1, a mântuirii prin învăţătură. Iisus Învăţătorul a fost reprezentat
dăruind un rotulus, un manuscris, ca răsplată pentru fapta bunei samaritence ce îi
oferise apă pentru a-şi potoli setea2. Iisus Pantocrator se înfăţişa binecuvântând cu o
mână iar în cealaltă prezentând Evanghelia.
2. Arta egipteană antică şi arta coptă
a. Numărul mare de refugiaţi creştini de pe cuprinsul imperiului Roman, încă din
perioada când erau prigoniţi creştinii, au transformat Egiptul în “ţară a pustnicilor şi a
monahilor”, unde s-au înfiinţat, deci, şi multe mănăstiri creştine (lavre). Aici şi-a avut
originea ideea că frumosul este origine a păcatului şi că, în schimb, cunoaşterea,
învăţătura creştină pot fi calea spre mântuire. De asemenea de aici sunt preluate
motive decorative şi simboluri îndelung utilizate în arta bizantină: viţa de vie, care în
creştinismul egiptean simboliza biserica, era un motiv decorativ utilizat pentru
chenarele sculptate în piatră ale uşilor şi ferestrelor la mănăstiri, peştele, crucea
ansată (vechiul simbol egiptean la vieţii), porumbelul.
b. Influenţa egipteană s-a manifestat în pictură prin frontalizarea imaginilor şi prin
reducerea gamei cromatice la 3-4 culori importante, adesea cu caracter simbolic.
c. Modul cum erau pictate portretele funerare descoperite în morminte copte3, mai
ales în localitatea Fayum, a influenţat şi portretele romane dar, prin ele, şi arta
icoanelor creştine: ochi nefiresc de mari, bărbie rotunjită, figuri frontalizate, culori
puţine, lumină uniformă....
3. Arta orientală
Influenţa artei Orientului asupra celei bizantine se poate recunoaşte în:
a. Relieful decorativ mărunt, asemănător unei dantele din piatră, aplatizat, cu motive
decorative mai ales geometrice.
b. Picturi, în care este caracteristică precizia descrierii şi explicării scenei, precizia
liniei, chiar dacă personajele sunt convenţional reprezentate.
4. Arhitectura din peninsula Asia Mică, cu o tradiţie îndelungată a artei
construcţiilor având originile în soluţiile tehnice mesopotamiene, continuată de

1
Personaj reprezentat frontal, cu braţele deschise pe laterală, cu palmele îndreptate în sus. Considerată poziţie arhaică
de rugăciune, reprezentarea este considerată simbol al mântuirii prin credinţă.
2
Virgil VĂTĂŞIANU, Istoria artei europene, vol. I, Epoca Medie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967,
p. 25.
3
Arta coptă este arta creştinilor din Egipt din secolele III-IV. atţ
arhitectura helenistică (Pergam). Aici îşi au originea cupolele susţinute pe pandantivi
şi cele pe trompe de zidărie.
Periodizare
În evoluţia artei bizantine pot fi caracterizate unele etape cronologice:
1. Arta bizantină timpurie, secolele IV-V
2. Epoca împăratului Iustinian, secolul al VI-lea, “secolul de aur” al
civilizaţiei bizantine.
3. Perioada iconoclastă, secolele VII-IX
4. Perioada dinastiilor Macedonenilor şi Comnenilor, secolele IX-XII
5. Renaşterea artistică din epoca dinastiei Paleologilor, secolele XIII-XV.
Totuşi, tabloul evolutiv al acestui stil artistic nu poate fi complet caracterizat
fără două epoci artistice care ies în afara istoriei Bizanţului:
1. Arta paleo-creştină, respectiv arta creştină a secolelor II-IV, care se află la
originea stilului,
2. arta post-bizantină, arta creştinismului ortodox de după căderea
Constantinopolului, din secolele XV-XVIII, care continuă, în condiţii total diferite,
tradiţia artei bizantine îmbogăţind-o cu noi caracteristici, în funcţie de zonele în care
ea s-a dezvoltat: arta rusească, arta românească, arta sârbească arta grecească.
Pictura bizantină
În diversele epoci ale istoriei bizantine, în funcţie de evoluţia concepţiei
despre artă şi rolul ei, în funcţie şi de situaţia socială şi economică, s-au dezvoltat mai
multe genuri ale picturii.
 Mozaicul, considerat “pictură durabilă”a fost utilizat pentru
împodobirea bisericilor bizantine din epocile bogate, prospere, de glorie ale
imperiului (mai ales în epoca lui Iustinian). El provoca mari cheltuieli (foiţă de aur,
pietre semipreţioase, marmură, sticlă special prelucrată), execuţia lui era mai
laborioasă, mai îndelungată – dar efectul era impresionant. Ca atare mozaicul s-a
folosit în arta aulică4, înainte de începerea atacurilor turceşti, înainte ca tendinţele
spre autonomie ale diverselor teritorii bizantine să slăbească imperiul. Mozaicul avea
şi puterea de a demonstra, ca şi arhitectura romană, ca şi cea bizantină, strălucirea
gloriei Bizanţului, superioritatea civilizaţiei lui, dar şi prestigiul Bisericii creştine.
Cele mai reprezentative mozaicuri din arta bizantină sunt cele realizate în Ravenna, la
bisericile San Vitale, Sant’Apollinare Nuovo şi Sant’Apollinare in Classe.
 Pictura murală, fresca, a înlocuit treptat mozaicurile începând imediat de
după perioada iconoclastă, fiind o tehnică mai rapidă şi mult mai puţin costisitoare,
deci accesibilă şi unor ctitori mai puţin bogaţi, inclusiv comunităţii unor sate sau a
unor orăşele/târguri care doreau să îşi picteze biserica. Dacă mozaicul avea un
caracter simbolic şi demonstrativ şi uneori decora pereţii marilor biserici pe suprafeţe
mai restrânse, pictura murală avea un caracter narativ5 şi a ajuns să împodobească în
întregime biserica, de la vârful cupolei până la pardoseală.
4
Arta aulică este arta creată la comanda vârfurilor ierarhiei feudale: împărat, rege, voievod, membrii importanţi ai curţii
suveranului, ierarhi ai bisericii.
5
Caracterul narativ al unei imagini artistice este imprimat de capacitatea ei de a “povesti” scene, întâmplări, istorii, de
regulă din Biblie sau din vieţile sfinţilor.
  Icoanele erau realizate pe panouri de lemn, utilizându-se procedee
tehnice şi artistice asemănătoare celor din pictura murală6. Ele s-au răspândit, mai
ales după perioada iconoclastă, în toate celelalte epoci şi au evoluat şi după căderea
Constantinopolului.
 Miniaturile, picturi sau decoraţii simbolice şi florale (frontispicii,
chenare, vignete) pentru împodobirea manuscriselor, păstrau aceleaşi caracteristici ca
şi pictura murală sau cea de icoane. Ele se realizau în ateliere mănăstireşti, mai cu
seamă în perioada post-bizantină, când cărţile de cult erau foarte solicitate, dând
unitate lumii ortodoxe.

Arhitectura
În arhitectura bizantină programul cel mai important este cel al bisericilor,
căruia i se adaugă, în cadrul arhitecturii civile, programul rezidenţial (Palatul sacru
din Constantinopol, început de Constantin cel Mare şi extins de Iustinian) şi cel al
construcţiilor edilitare (marile cisterne subterane, susţinute de sute de coloane, în care
se asigurau rezervele de apă).
În arhitectura ecleziastică se continuă utilizarea planului bazilical (Santa
Maria Maggiore din Roma, şi, din epoca lui Iustinian, Sant’Apollinare Nuovo şi
Sant’Apollinare in Classe, ambele în Ravenna) dar, sub influenţa tehnicilor de
construcţie orientale (arce, bolţi) au loc sinteze complexe ce conduc la o arhitectură
plină de originalitate. Apar astfel bisericile de tip central (mausoleul Santa Costanza
din Roma, San Vitale din Ravenna), bisericile cu plan treflat/trilobat, bisericile cu
plan în formă de cruce greacă (Sfinţii Apostoli din Salonic, San Marco din Veneţia)–
toate având mai multe variante transmise artei post-bizantine şi utilizate, în
arhitectura românească de pildă, până la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Capodopera
arhitecturii bizantine este biserica Sf. Sofia din Constantinopol, realizată în epoca de
aur a artei bizantine, epoca lui Iustinian (527-565).

II. Arta romanică

Romanicul şi goticul sunt primele stiluri de anvergură europeană prin
întinderea teritorială (din actualele teritorii ale Angliei, Franţei, Spaniei, Italiei,
Germaniei, Poloniei, până în teritoriile româneşti) şi prin asemănările formelor
artistice adoptate în zonele amintite.
Periodizare
a. Renaşterea carolingiană, sec. al IX-lea. Lui Carol cel Mare (742-814) i se
datorează un sprijin amplu acordat culturii, artei, religiei, prin care urmărea
dezvoltarea civilizaţiei şi implicit a bazei economice a imperiului său. Influenţa artei
romane (arta cu program, planul central şi cel bazilical), germanice (manuscrisele cu
miniaturi, fildeşuri, orfevrărie), bizantine (biserica palatină din Aachen preia tipul de
plan central, octogonal, cu deambulatoriu, de la San Vitale din Ravenna)

6
Paul EVDOCHIMOV, Arta icoanei – o teologie a frumuseţii, Editura Meridiane, Bucureşti, 1993, passim
 b. Arta ottoniană. După prăbuşirea Imperiului carolingian şi stăvilirea noilor
invazii (maghiari, sarazini, vikingi) se restabileşte un echilibru generând o societate
ruralizată, profund religioasă, divizată geo-politic, a cărei unitate culturală se
încheagă totuşi prin circulaţia modelelor şi influenţelor artistice pe drumurile
comercianţilor, pelerinilor şi prin ordinele mânăstireşti
c. Arta romanică propriu zisă, sec. X – XII. Apogeul ei a fost în sec. al XII-lea,
iar în prima parte a sec. al XIII-lea a coexistat cu cea gotică. Este epoca în care au
renăscut marile formule constructive ale antichităţii (planul bazilical, arce şi bolţi,
amenajări edilitare), la care s-au adăugat influenţele bizantine, musulmane şi cele ale
popoarelor germanice migratoare.
Forme artistice caracteristice romanicului
Instabilitatea politică şi întoarcerea populaţiei spre protecţia oferită de mica
nobilime duc la o mare dezvoltare a programului arhitecturii militare:
• Castele fortificate au amplasamente ridicate (pe vârfuri de coline), şanţuri
de apărare, ziduri foarte groase (Loches, Chauvigny, în Franţa).
Cultul relicvelor, intensificarea circulaţiei pelerinilor şi întărirea ordinelor
religioase (Cluny şi cistercienii în mod cu totul excepţional) au provocat o mare
activitate constructivă, multe mănăstiri şi abaţii fiind izolate, fapt ce impunea
fortificarea lor:
• Mănăstiri fortificate. Rolul lor şi complexitatea planului lor, care reunea
biserică, locuinţe pentru abate, călugări, pelerini, servitori, oaspeţi; ateliere, bolniţă,
depozite, biblioteci, camere pentru tezaur etc. (Cluny, Franţa, Conques, Franţa)
• Biserici. Marile biserici romanice au plan bazilical de tipul celei din Cluny
TRANSEPT

NAVE LATERALE
COR NAVA CENTRALĂ

NAVE LATERALE

Fig. Planul bisericii din Cluny.

Cele mai răspândite sisteme de acoperire a navei centrale erau: bolta în
leagăn, întărită de arce-dublou (St.Madeleine, Véselay, Franţa) şi şarpanta aparentă
din lemn (St. Etienne din Vignory).
Exemple reprezentative de biserici romanice.
Franţa: St. Benoit sur Loire, St. Trophine din Arles, Notre Dame la Grande
din Poitiers, Autun, Vignory.
Anglia: Durham, Wincester, Peterborrough.
Germania: Sf. Michael din Hildesheim, catedralele din Mainz, Worms,
Speyer.
 Italia: San Miniato al Monte din Florenţa, ansamblul din Pisa, format din
Baptisteriu, catedrală şi campanilă7.
Spania: nenumărate biserici în mediul rural.

A. Arta şi stilul gotic

• Condiţii istorice
Arta gotică a apărut în condiţiile unui puternic avânt demografic, ale
dezvoltării economice generale şi, mai ales, ale înfloririi vieţii urbane. Arta gotică
este o artă care reflectă puterea economică a oraşelor, noile relaţii între oameni în
cadrul civilizat, educat, elegant al vieţii de la oraş. Tot în mediul urban se înregistrau
o puternică emulaţie intelectuală şi înfiinţarea primelor universităţi.
Stilul gotic apare în sec. al XII-lea, în Franţa, răspândit, cu multe caracteristici
locale, în sec. al XIV-lea (Anglia, Italia, Spania, Sf. Imperiu Romano-German
ş.a.m.d.), continuă în sec. al XV-lea sub forma “goticului internaţional” sau “goticului
de curte”.
• Arhitectura
Arhitectura gotică e rezultatul perfecţionării tehnicilor de construcţie de către
echipele de meşteri care ajung să înlocuiască zidăria masivă, grea, a construcţiilor
romanice cu o structură elastică, uşoară, deschisă formată din nervuri de piatră
(ogive) ce continuă traseele coloanelor până la cheia arcelor, ridicându-se foarte mult
pe înălţime. Arcele semicirculare au fost înlocuite cu cele frânte (ogivale), mult mai
înalte dar şi mai elegante. Zidul masiv de cărămidă, nemaifiind cel care dădea
rezistenţă construcţiei, poate fi străpuns de multe goluri: ferestre mari , uşi, logii,
balcoane, nişe.

Fig. a. Planul catedralei St. Denis. b. Secţiune transversală prin catedrala din
Reims.

COR

Cheie de boltă
TRANSEPT

Arce
NAVĂ LATERALĂ

NAVĂ LATERALĂ
NAVA CENTRALĂ

butante

Nava centrală
7
Campanila catedralei din Pisa este cunoscută sub numele de Turnul din Pisa.
Arce ogivale

Nave laterale
 Caracteristicile esenţiale ale stilului gotic în arhitectură:
- ridicarea puternică construcţiilor pe verticală,
- suprafaţa neobişnuit de mare ocupată de goluri în compoziţiile da faţadă
- frângerea arcelor din partea de sus a uşilor, ferestrelor, balcoanelor şi la
nervurile de piatră ale bolţilor.
Deşi de mici dimensiuni faţă de restul catedralelor gotice, La Sainte Chapelle
din Paris, (1248, arh. Pierre de Montreuil) poate fi considerată în mod special
reprezentativă pentru structurile constructive ale Goticului.
Catedralele gotice dezvoltă planul de tip bazilical al Romanicului în
compoziţii planimetrice şi spaţiale complexe. Ele reprezentau, prin dimensiunile şi
calităţile lor artistice, solidaritatea economică şi religioasă a cetăţenilor oraşului, forţa
şi mândria comunităţii urbane, motiv pentru care edificarea lor era o operaţiune de
durată: decenii sau chiar secole. Exemplele cele mai cunoscute sunt marile catedrale
din:
Franţa: Chartres, St. Denis ş. a. (gotic lanceolat8); Notre Dame din Paris ş. a.
(gotic radiant), Reims, Amiens ş. a. (gotic flamboyant)
Germania: Strassbourg, Naumburg, Magdeburg, Bamberg ş. a.
Anglia: Wells, Lincoln ş. a.
Arhitectura civilă: primării (Palatul Dogilor, Veneţia), universităţi, palate de
justiţie (Rouen), locuinţe/palate (Ca d’Oro, Veneţia).
Arhitectura militară: cetăţi şi fortificaţii urbane (Carcassone, Franţa)
8
Goticul lanceolat, radiant şi flamboaiant sunt categorii tipologice (uneori admise şi ca etape cronologice sau faze) ale
goticului francez, care se diferenţiază îndeosebi prin compoziţiile faţadei de vest sau prin structurile decorative.
B. RENAŞTEREA ÎN ITALIA

ŞCOLILE ARTISTICE ITALIENE DIN DUECENTO ÎN QUATTROCENTO

• Umanismul; • renunţarea la pasivitate; • modelul
omului antic;
• descătuşarea forţei de creaţie invenţii, instrucţie, personalităţi enciclopedice,
dezvoltarea artelor, având la bază convingerea că legile ce le guvernează sunt în
concordanţă cu cele ce ordonează întreg universul
Arhitectura şi urbanismul
 construcţii laice;  echilibru;  raţiune;
 scară umană;  ordine;  geometrizare
• Arnolfo di Cambio( Palatul Signoriei-Florenţa, Santa Maria del Fiore) •
Brunelleschi (cupola Santa Maria del Fiore, capela Pazzi) Michelozzi (palatul
Medici-Ricardi), • L. B. Alberti (palatul Rucellai inspirat de Coloseum)
Sculptura
• Independenţă faţă de arhitectură; • Laicizare & modelul antic;
• Portret, nuduri, statui ecvestre
Fam. Pisano (cantorii), Ghiberti (Porţile paradisului), Donatello (David,
Gattamelata, Niccolo da Uzzano), Verrocchio (David, Colleone), fam. della Robbia,
Jacopo della Quercia
Pictura
• Eliberare treptată de
influenţele gotice şi
bizantine;
• Armonie;
• Echilibru
compoziţional;
• Descoperirea legilor
perspectivei;
• Studierea antomiei;

• Portret;
• Generalizarea tehnicii
picturii în ulei
Duecento şi Trecento:
Cimabue (Crucifixul), Simone di Martini(Buna vestire), Duccio di Buoninsegna
(Glorificarea Fecioarei Maria) Giotto (Capela Sf. Francisc-Assisi, Capela
Scrovegni-Padova - asemănat cu Dante în gama sentimentelor şi trăirilor pe care le
surprinde)
Şcoala florentină
Prima jumătate din Quattrocento
Fra Angelico, Masaccio (capela Brancacci-Florenţa), Ucello (Bătălia
de la San Romano)
A doua jumătate din Quattrocento
Ghirlandajo (Naşterea Sf. Ioan Botezătorul), Benozzo Gozzoli
(Cortegiul regilor magi),
Botticelli, Alessandro di Mariano Filipepi (1445-1510), ucenic al lui Filippo Lippi
şi colaborator al pictorului şi gravorului Antonio del Pollaiuolo, influenţat şi de
Andrea del Verrocchio.
Ca parte a cercului de intelectuali şi artişti din jurul familiei Medici, a fost
influenţat de filozofia neoplatoniciană, care încerca o reconciliere a filozofiei
clasice cu cea creştină, ilustrând ideile desprinse din ea în panourile comandate de
Medici pentru vila lor, Primăvara (1478) şi Naşterea zeiţei Venus (după 1482).
Alături de gravurile sale ilustrând Divina comedie, acestea sunt şi printre primele
imagini ale Renaşterii din gravură/pictură care reiau direct teme din mitologia
antică, devenite deja frecvente în alte domenii artistice.
Temele religioase le abordează în lucrări precum Glorificarea Fecioarei
Maria, Încoronarea Fecioarei Maria, în frescele din capela Sixtină de la Vatican,
printre care Tinereţe lui Moise, Ispitirea lui Isus precum şi în urma crizei religioase
prin care trece ca efect al predicilor lui Savonarola, începând din 1490 (Pietà,
Naşterea mistică, Răstignirea Mistică). Tot în această perioadă de criză spirituală
pictează alegoriile Abandonata şi Calomnia
Botticelli - tema mitologică – Naşterea Venerei, Primăvara, ilustaţii la Divina
Comedia
- portrete – Simonetta Vespucci, Tânăr cu medalia
- simţ poetic, originalit, lirism, observarea naturii umane, eleganţă,
linie, culoare
- criza picturii florentine: literaturizare, deturnarea mesaj artistic
filozofic, super-intelectualizare, linii, culori, priviri, dispare încrederea în om–
Savonarola- teme moralizatoare

Şcoala veneţiană
 Dezvoltare economică
 Conducere oligarhică
 Securitatea vieţii
 Apa şi lumina
 Influenţă bizantină şi orientală
Renaşterea este un fenomen cultural, artistic, social, politic complex, ce a
cuprins, începând din peninsula italică, întreg Occidentul european, în secolele
XIV-XVI. Originile ei au fost în centre italiene ca Siena, Florenţa, în secolele XII-
XIV.
Ea se referă la renaşterea vieţii culturale pe baza modelului antic, dar
fenomenul implică două aspecte majore: refacerea strălucirii vieţii artistice a
Antichităţii clasice care este luată ca model, reper, sursă de inspiraţie şi refacerea
sistemelor de referinţă din filozofia antică, prin intermediul Umanismului
renascentist, care propune ca modele ale modului de viaţă, de gândire şi de creaţie
artistică textele antichităţii clasice greco-romane: dialogurile lui Platon, operele
istorice ale lui Herodot şi Thucydide, creaţiile dramatice şi poetice ale grecilor şi
romanilor. De la Francesco Petrarca şi Giovanni Boccaccio la Pico della Mirandola
şi Marsilio Ficino, scriitori, filozofi, poeţi florentini îşi concentrează atenţia asupra
omului şi problemelor lui, propunând o viziune antropocentrică în locul celei
teocentrice a secolelor anterioare. Renaşterea l-a coborât pe Dumnezeu printre
oameni, a descătuşat forţa omului de creaţie, făcând posibile apariţia
personalităţilor enciclopedice şi numeroase invenţii, a impulsionat dezvoltarea
artelor şi a dat oamenilor, artiştilor mai ales, conştiinţa propriei lor valori.
Negustor, condotier, meseriaş sau artist, omul ajunge a îşi stăpâni destinul, a se
realiza prin propriile merite.

Şcoala romană
LEONARDO DA VINCI (1452-1519)
Pictor, arhitect, muzician, bijutier, gravor, sculptor ş.a.m.d; Studii: botanică,
mecanică, psihologie, filosofie, astronomie = peste 700 studii în manuscris; viziune
artistică asupra lumii=memorie vizuală + spirit de observaţie + strădania de a-şi
explica
• Madona printre stânci -compoziţia, clar-obscurul, sfumatto, armonia interioară,
perspectiva
• Cina cea de taină – la Milano, bis. Santa Maria delle Grazie – compoziţie,
perspectivă, psihologie
• Mona Lisa del Giocondo – clar-obscurul, peisaj, monumentalitate
RAFAEL SANZIO (1483-1520)
Claritate compoziţii, fineţe desen, colorit sobru şi armonios
 • madonele=calm, tandreţe, seninătate (Madona Sixtină, Madonna del
Granduca, etc.)
•compoziţii în frescă – Stanza della Signatura (Şcoala din Atena, Parnasul,
Disputa, Jurisprudenţa), Incendiul din Borgo
• portretele – Leon al X--lea, La donna velata, Baldassare Castiglione…
MICHELANGELO (1475-1564)
Sculptor, arhitect, pictor, poet – rolul familiei Medici
• Sculptura: Pietà de la Roma, David, Sclavii, Moise, ansamblul sculptural din
capela Medici, Pieta Rondanini, Pieta din Florenţa
• Pictura: tondo-ul Sfânta Familie, Capela Sixtină (bolta şi peretele)
• Arhitectura: piaţa Capitoliului, cupola şi reorganizarea planului catedralei
San Pietro, Roma

Şcoala veneţiană
GIORGIONE (1477-1510)
Pictura lui, ca şi muzica, e emoţionantă dar nu se poate reda în cuvinte, nu are
întotdeauna subiecte inteligibile, clar formulate – treceri fine, inedite, de la o
nuanţă la alta (albastruverde, galbenroz); integrarea figurilor în peisaj:
Furtuna, Venus dormind, ?Concert câmpenesc
TIZIAN (1485-1576)
Elev al lui Giovani Bellini, colaborator al lui Giorgione  sinteză a
caracteristicilor şcolii veneţiene, colorist de excepţie.
Etape de creaţie:
1 calm, voioşie: bachanale, madone senzuale, alegorii: Amorul sacru şi
amorul profan, Flora
2. valoarea umană şi socială, libertate interioară de creaţie = Venus din
Urbino; portrete: Francisc I, Carol Quintul, Filip al II-lea, La Bella
3. Maturitatea deplină = înţelegere mai profundă a vieţii, culoare mai bogată:
Răpirea Europei, Martiriul sf. Laurenţiu etc.
4. Viziune mai sumbră, atmosferă întunecată: Pieta, Încoronarea cu spini,
Supliciul lui Marsyas
VERONESE (1528-1588)
Colorist, monumentalist, pictează pe suprafeţe mari, lucrări parţial istorice (cu
personaje reale, contemporane artistului, cu scene din viaţa reală, banchete
veneţiene), parţial religioase, parţial decorative: Nunta din Caana, Cina cea
de Taină (devenită, la presiunea Inchiziţiei, Cina din casa lui Levi)