Vlad Ţepeş

-personalitate istorică și legendă-

Vlad Ţepeş (n. noiembrie/decembrie 1431 - d. decembrie 1476), denumit şi Vlad Drăculea (sau
Dracula, de către străini), a domnit în Ţara Românească în anii 1448, 1456-1462 şi 1476.

Familia şi consideraţii generale

S-a născut în cetatea Sighişoara în Transilvania. A fost fiul lui
Vlad al II-lea Dracul şi al unei nobile transilvănene.
A fost de două ori căsătorit: cu o nobilă din Transilvania şi cu
Ilona Szilagyi, verişoară cu Matei Corvin.
A avut trei băieţi: Mihail, Vlad cu transilvăneanca şi pe Mihnea I
cel Rău cu Ilona.
În timpul domniei sale, Ţara Românească şi-a obţinut temporar
independenţa faţă de ameninţarea otomană. Vlad Ţepeş era vestit
datorită cruzimii sale şi datorită faptului că îşi trăgea inamicii în
ţeapă. Din porunca sa 41 de oameni au fost traşi in ţeapă şi 300
de oameni au fost arşi. Datorită disputelor cu negustorii
braşoveni, aceştia l-au caracterizat, propagandistic, ca un
domnitor crud, deşi cruzimea sa era obişnuită în acele timpuri.
Tablou postum, din a doua
În 1453, Imperiul Bizantin a fost înlocuit de Imperiul Otoman, care jumătate a secolului XVI-lea.
obţine controlul asupra Constantinopolului (actuala denumire turcă 60x50 cm. Kunsthistorisches
Istanbul) şi care continua să asedieze Europa. În cele din urmă, Museum (Viena).
Imperiul Otoman ajunge să controleze mare parte din Balcani
(teritoriile statelor actuale Serbia, parţial Ungaria, parţial România, Bulgaria, Armenia şi Grecia),
extinderea spre occident oprindu-se la porţile Vienei, al cărei asediu este respins. În acest context
istoric, Vlad Ţepeş a fost un prinţ care a luptat pentru a-şi apăra domnia şi ţara, folosind împotriva
inamicilor metodele de disuasiune specifice epocii, din care făceau parte şi execuţiile şi supliciile cu
caracter exemplar şi de intimidare.

Originea supranumelui „Drăculea“ şi a poreclei „Ţepeş“

Tatăl său, Vlad al II-lea Dracul, a fost atras în Ordinul Dragonului cu aproape un an înainte. Ordinul
- care poate fi comparat cu Ordinul Maltei sau cu Ordinul Cavalerilor Teutoni - era o societate
militaro-religioasă, ale cărei baze au fost puse în 1387 de Sigismund de Luxemburg, Rege al
Ungariei (mai târziu Sfânt Împărat Roman) şi de cea de-a doua soţie a sa, Barbara Cilli.
Simbolul Ordinului era Dragonul. Principalele scopuri ale unor astfel de ordine fraternale erau
protejarea intereselor catolicismului şi cruciada contra turcilor otomani. Datorită apartenenţei sale la
Ordinul Dragonului, tatăl lui Vlad „Ţepeş“ era supranumit şi Vlad Dracul, „drac“ păstrând la acea
vreme şi semnificaţia de dragon. Ca fiu al lui Vlad al II-lea Dracul, Vlad al III-lea a fost supranumit
şi „Drăculea“, termen utilizat de însuşi Vlad Ţepeş în corespondenţa oficială.
Porecla Ţepeş i s-a atribuit lui Vlad al III-lea de pe urma execuţiilor frecvente prin trasul în ţeapă,
pe care acesta se pare că le ordona. Chiar şi turcii îl denumeau Kazikli Bey, (însemnând Prinţul
Ţepeş). Acest nume a fost utilizat pentru prima oară într-o cronică valahă din 1550 şi s-a păstrat în
istoria română.

Gravură din Cronica Brodoc înfățișând pe

domnitorul Vlad Țepeș asistând la tragerea în
țeapă a unui grup de condamnați.

Domn al Ţării Româneşti

Începutul domniei

În iarna anului 1436, Vlad al II-lea Dracul a devenit domn al Ţării Româneşti (una dintre cele trei
provincii româneşti, celelalte două sunt Moldova şi Transilvania) şi s-a stabilit la Curtea domnească
de la Târgovişte, unde Vlad Ţepeş şi-a urmat tatăl şi a trăit şase ani. În 1442, din motive politice,
Vlad şi fratele său mai tânăr, Radu cel Frumos au fost luaţi ostatici de către sultanul Murad al II-lea;
Vlad al III-lea a stat ostatic până în 1448, în timp ce fratele său a rămas până în 1462. Această
perioadă de captivitate a jucat un rol important în ascendenţa la putere a lui Vlad; cel mai probabil
în această perioadă a adoptat acel punct de vedere al vieţii foarte pesimist. Turcii l-au eliberat după
ce l-au informat de moartea tatălui său în 1447 - asasinat la comanda lui Vladislav al II-lea, rival la
tronul Ţării Româneşti. El a aflat şi despre moartea fratelui său mai mare, Mircea, şi despre cum cel
mai vârstnic fiu legitim al lui Vlad Dracul a fost torturat şi îngropat de viu de boierii de la
Târgovişte.
La vârsta de 17 ani, Vlad Ţepeş, susţinut de o cavalerie turcească şi un contingent de trupe
împrumutate lui de paşa Mustafa Hassan, a făcut primul pas în cucerirea tronului valah. Dar, două
luni mai târziu, a fost înfrânt de Vladislav al II-lea, care şi-a reluat tronul. Pentru a-şi asigura a doua
şi cea mai lungă domnie, Vlad al III-lea a fost nevoit să aştepte până pe 20 august 1456, când a avut
satisfacţia de a-şi omorî duşmanul de moarte şi asasinul tatălui său.
Primul act important de răzbunare a fost indreptat către boierii din Târgovişte, vinovaţi de moartea
tatălui şi a fratelui său. În duminica de Paşti a anului 1459, el a arestat toate familiile de boieri care
au participat la petrecerea princiară. Cei mai bătrâni au fost traşi în ţeapă, iar ceilalţi au fost forţaţi
să străbată pe jos drumul de o sută de kilometri din capitală până la Poenari, unde au fost forţaţi să
construiască o fortăreaţă pe ruinele unui avanpost vechi cu vedere la râul Argeş. Cei care au murit
au fost înlocuiţi, astfel domnitorul reuşind să creeze o nouă nobilime şi să obţină o fortăreaţă pentru
viitoare urgenţe.
Vlad Ţepeş era cunoscut pentru tehnicile sale de pedepsire brutale. Conform detractorilor saşi (din
Transilvania), el ordona adeseori ca oamenii să fie jupuiţi de piele, fierţi, decapitaţi, orbiţi,
strangulaţi, spanzuraţi, arşi, fripţi, ciopârţiţi, bătuţi în cuie, îngropaţi de vii, înjunghiaţi etc. De
asemenea, îi plăcea să le taie victimelor nasul, urechile, organele genitale şi limba. Însă metoda sa
favorită era trasul în ţeapă, de unde a provenit porecla de Ţepeş, cel care trage în ţeapă. Această
tehnică a fost folosită în anii 1457, 1459 şi 1460 contra negustorilor transilvăneni care au ignorat
legile sale de comerţ. Incursiunile pe care le făcea între saşii din Transilvania erau de asemenea acte
de protecţionism menite să protejeze activităţile comerciale din Ţara Românească. În acea perioadă
era obişnuit ca pretendenţii la tronul Ţării Româneşti să găsească sprijin în Transilvania, de unde
aşteptau momentul potrivit pentru a acţiona.

Povestiri despre Vlad Ţepeş

Există multe povestiri şi anecdote care surprind filozofia lui Vlad al III-lea Dracula. El era
recunoscut pentru chemarea sa aprigă la onestitate şi ordine. Aproape orice infracţiune, de la
minciună şi furt până la omor, puteau fi pedepsite prin trasul în ţeapă. Fiind sigur de eficacitatea
legilor sale, Vlad al III-le a lăsat o cupă de aur la vedere, în piaţa centrală din Târgovişte. Cupa
putea fi folosită de călătorii însetaţi, însă trebuia să rămână în piaţă. Conform surselor istorice, în
timpul domniei sale, aceasta nu a fost niciodată furată şi a rămas aproape nefolosită.
Vlad al III-lea era de asemenea preocupat ca toţi locuitorii ţării să muncească şi să fie productivi
pentru comunitate. Îi privea pe bolnavi, vagabonzi şi cerşetori ca pe nişte hoţi. Ca urmare, într-o zi
toti vagabonzii si bolnavii din Ţara Româneacă au fost invitaţi la curtea domnească din Târgovişte
pentru ospăţ. După ce invitaţii au mâncat şi au băut, el i-a întrebat dacă ar vrea să nu mai fie
niciodată săraci. După ce a primit un răspuns pozitiv, a ordonat ca hala să fie închisă şi incendiată.
Nimeni nu a supravieţuit.
O altă poveste spune că doi călugări care au intrat în Ţara Românească, au venit să-l viziteze pe
Vlad la castelul său. Călugării ştiau de reputaţia lui Vlad şi când acesta le-a cerut părerea despre
domnia sa, aceştia au răspuns în mod diferit. Unul a minţit, spunând că Vlad era un dur, dar totuşi
doar un prinţ, iar celălalt a condamnat în mod deschis metodele sale ca tortură. Relatările diferă în a
spune care din cei doi călugări au fost traşi în ţeapă.
Mai există o legendă care povesteşte cum Vlad Ţepeş a tras în ţeapă un presupus boier care declara
cu neruşinare că i s-a furat o pungă cu o sută de galbeni. Acesta i-a cerut domnitorului protecţie.
Peste două zile, boierul s-a întors.
Altă legendă spune ca a înscenat un furt unui boier din Sfatul Ţării (o pungă cu 50 de galbeni) iar
când acesta s-a înfăţişat domnitorului, a declarat că i se furase 100 de galbeni. Pentru minciună a
fost tras în ţeapă.
Conflictul cu Imperiul Otoman
În 1459 Ţepeş refuză să mai plătească tribut turcilor (10.000 galbeni anual). Se pare că această
răzvrătire s-ar fi datorat unei posibile organizări a unei cruciade impotriva otomanilor, cruciadă
susţinută de Papă, şi în care regele Ungariei, Matei Corvin, ar fi jucat cel mai important rol ( chiar
primeşte de la Papă suma de 40.000 galbeni, sumă suficientă pentru a echipa 12.000 de oameni şi
10 nave de război). În acest context politic Vlad Ţepeş încheie o alianţă cu Matei Corvin, probabil
la începutul lui 1460, pe care otomanii încearcă să o împiedice. Mai mult, aceştia vor încerca prin
intermediul lui Hamza paşa, beiul de Nicopole, şi diacul sultanului Catavolinos, să-l prindă pe Vlad
prin vicleşug, fără succes însă. Odată dejucate planurile otomanilor şi pedepsirea autorilor (cei doi
au fost traşi în ţeapă împreună cu toţi turcii luaţi prizonieri), Vlad Ţepeş organizează o campanie
surpriză la sud de Dunăre în iarna 1461-1462. O întinsă regiune, de la Obluciţa la Novoe Selo şi de
la vărsarea Dunării în Marea Neagră până la Rahova, a fost devastată. Mai mult, cetatea Nicopole
fiind ocupată prin vicleşug, peste 20.000 de turci au pierit sub armele valahilor, numărul turcilor
morţi fiind specificat de însuşi Vlad Ţepeş într-o scrisoare adresată lui Matei Corvin. Tot în această
scrisoare, expediată din Giurgiu la 11 februarie 1462, menţiona că a călcat pacea cu turcii şi îi
solicita în mod insistent ajutor regelui ungar. Deşi l-a asigurat la 4 martie 1462 că îi va veni în
sprijin, Matei Corvin a părăsit Buda abia la sfârşitul lui august, când campania otomană era deja
încheiată. În ceea ce-l priveşte pe Mahomed al II-lea, acesta, surprins de sfidarea lui Ţepeş, îi va
pregăti un răspuns pe măsură. În primăvara lui 1462, sultanul, în fruntea unei armate uriaşe,
cca.100-120.000 de oameni (a doua ca mărime după aceea care cucerise Constantinopolul) plus 175
de nave de război al căror scop era acela de a cuceri Chilia, se va îndrepta spre Dunăre. Efectivele
domnului valah nu depăşeau, după estimările cele mai optimiste, 30.000 de oşteni. Deşi va încerca
să-i oprească pe turci la Dunăre, în dreptul cetăţii Turnu, aceştia, la adăpostul nopţii reuşesc să
treacă fluviul îndreptându-se direct spre Târgovişte (4 iunie 1462). În aceste condiţii Ţepeş va
aplica tactica hărţuirii: pustiirea pământului - mai ales drumul spre Târgovişte - otrăvirea fântânilor,
atacarea detaşamentelor turceşti plecate după hrană. În această atmosferă apasătoare în care oştile
turceşti, flămânde şi înfricoşate, înaintau prin ţara pustiită, a avut loc marea lovitură a lui Vlad
Ţepeş, atacul de noapte din 16-17 iunie 1462, menit să demoralizeze şi mai mult oastea otomană,
atac despre care pomenesc toate izvoarele relative la campania din 1462. Ţinta atacului a fost însuşi
sultanul, însă acesta a scăpat, cortul său fiind confundat cu al unui vizir. Totuşi efectul psihologic al
atacului s-a produs. Mulţi turci au fost ucişi, sultanul, conform relatărilor, "a părăsit în ascuns tabăra
în chip ruşinos"; convins de sfătuitorii săi să revină, şi văzând "marea pierdere suferită de ai săi" a
dat ordin de retragere. În apropierea Târgoviştei îl aştepta un spectacol care a băgat groaza în oştile
sale: o pădure de ţepi în care atârnau o mulţime de turci ucişi în înainte sau în timpul bătăliei; în faţa
acestei privelişti turcii "s-au înspăimântat foarte tare", iar sultanul a recunoscut că "nu poate să ia
ţara unui bărbat care face lucruri aşa de mari" şi care "ar fi vrednic de mai mult". Cu excepţia
cronicilor turceşti, toate celelalte izvoare mărturisesc înfrângerea sultanului, care a fost silit "să se
întoarcă în fugă spre Dunăre cu mari pierderi printe ai săi şi cu ruşinea de a fi dat dosul". Oastea
turcă s-a îndreptat spre Dunăre şi aşa de repede încât la 11 iulie 1462 sultanul ajunsese la
Adrianopol. Conform cronicarului bizantin Chalcocondil, sultanul l-a lăsat la plecare, la Târgovişte,
domn, pe fratele lui Ţepeş, Radu cel Frumos în ideea de a atrage de partea sa pe toţi cei ce i se
împotriveau lui Ţepeş. Paşa de Nicopole urma să asigure sprijin armat lui Radu. Perioada care a
urmat a fost foarte tulbure pentru istoria Ţării Româneşti, în cadrul căreia cei doi fraţi care se
înfruntau căutau fiecare să-şi întărească forţele pentru a-şi elimina adversarul. Spre deosebire de
Vlad Ţepeş care dorea continuarea luptei antiotomane, Radu cel Frumos oferea boierilor pacea şi
prietenia cu sultanul. Încet, încet argumentele lui Radu devin convingătoare astfel că boierii trec de
partea lui. La 15 august 1462 Radu cel Frumos era acceptat şi de transilvăneni. În aceste condiţii,
părăsit de cea mai mare parte a boierilor, dar având încă o oaste destul de numeroasă cu care se pare
că în jurul datei de 8 septembrie ar fi dobândit chiar o ultimă victorie asupra adversarilor săi, în
octombrie 1462 Ţepeş trece în Transilvania pentru a se întâlni cu aliatul său Matei Corvin. Cum
acesta nu venise nici pregătit, nici prea hotărât de luptă, a decis destul de repede să-şi schimbe
planul iniţial, recunoscând situaţia existentă în Ţara Românească şi renunţând în a-l sprijini pe
Tepeş. Mai mult, la decizia regelui ar fi contribuit şi aşa-zisa scrisoare a lui Ţepeş către sultan în
care chipurile domnul muntean îşi cerea iertare pentru toate neajunsurile pricinuite acestuia şi, mai
mult decât atât, işi lua angajamentul în a-l ajuta împotriva oştilor maghiare. Drept urmare, în luna
noiembrie 1462 Vlad Ţepeş în loc să primească ajutorul aliatului său este arestat sub acuzaţia de
trădare şi încarcerat la Vişegrad 12 ani iar apoi 2 ani la Buda cu domiciliul forţat. Va fi eliberat în
1475 la cererea lui Ştefan cel Mare, domnul Moldovei, în contextul presiunilor turceşti tot mai mari
asupra teritoriilor de la nord de Dunăre.

Ultima domnie, sfârşitul vieţii şi locul mormântului

Conform legendei, atunci a fost momentul în care soţia lui Vlad, pentru a scăpa de temniţa
turcească, s-a sinucis aruncându-se de pe o creastă înaltă - o scenă exploatată de Francis Ford
Coppola în filmul Bram Stoker's Dracula. Vlad a reuşit să scape asediului fortăreţei sale, folosind
un pasaj secret prin munte. Ajutat de câţiva ţărani din satul Arefu, a reuşit să ajungă în Transilvania,
unde s-a întâlnit cu regele Ungariei, Matei Corvin. Însă, Matei l-a arestat şi l-a întemniţat în capitala
Ungariei, Visegrad. Motivul arestului poate fi discutat pentru ca dupa unii istorici prin faptul ca a
fost direct dus la Budapesta, Vlad a fost protejat de saşii care voiau să îl omoare. Vlad a fost
recunoscut ca prinţ al Valahiei pentru a treia oară în 1475, însă s-a bucurat de o perioadă foarte
scurtă de domnie. A fost asasinat la sfârşitul lunii decembrie 1476. Corpul său a fost decapitat şi
capul trimis sultanului, care l-a aşezat într-o ţeapă, ca dovadă a triumfului asupra lui Vlad Ţepeş. S-
a emis ipoteza ca „Drăculea“ ar fi fost îngropat la Mănăstirea Snagov, pe o insulă din apropierea
Bucureştilor. Examinările recente au arătat că „mormântul“ lui Ţepeş de la mănăstire conţine doar
câteva oase de cal datate din neolitic şi nu rămăşiţele adevărate ale domnului valah. După opinia
reputatului istoric Constantin Rezachevici, mormântul acestuia ar fi pe locaţia mănăstirii Comana,
ctitoria voievodului.

Justițiar sau lider autoritar?

Povestirile contemporane despre Vlad Ţepeş germane, slave sau româneşti, au păstrat în memoria
timpului câteva acţiuni ferme de guvernare. Chiar dacă ele sunt transmise într-o formulă mai
degrabă anecdotică, aceste legende medievale ne dezvăluie dimensiunile şi principiile programului
său de guvernare:măsuri drastice împotriva hoţiei (poveştile cu negustorii, cu preoţii sau cu cupa de
aur la izvor);promovarea muncii şi pedepsirea leneşilor (povestea soţiei leneşe care a fost pedepsită
pentru că nu i-a cusut o cămaşă suficient de lungă soţului ei);primul program cunoscut de integrare
a ţiganilor, prin implicarea lor în luptele cu turcii (povestea despre forţarea ţiganilor să lupte cu
turcii);primul program cunoscut de igienizare a societăţii româneşti prin eliminarea fizică a
cerşetorilor (povestea despre ospăţul dat tuturor cerşetorilor);desfăşurarea unui comerţ cinstit
(poveştile despre negustorii străini) şi, desigur, fidelizarea boierimii prin pedepsirea drastică a
trădătorilor.
Programul coerent de dezvoltare economică este dovedit şi de raporturile cu saşii din Transilvania.
Aceştia se bucurau de privilegii comerciale în Ţara Românească, care le acordau un regim vamal
preferenţial şi libertatea comerţului. Conform concepţiei lui Vlad Ţepeş, trebuia să se aplice
principiul reciprocităţii pentru ca negustorii români din Ţara Românească să beneficieze de aceleaşi
privilegii în Transilvania.
Domnitorul a profitat de implicarea sa în războiul civil din Ungaria pentru a-şi impune punctul de
vedere. După moartea regelui Ladislau V Postumul a început în Ungaria un război civil între tabăra
celor care îl sprijineau pe Mathias Corvin, condusă de guvernatorul Mihail Szilagyi, unchiul
viitorului rege, şi partida fidelă habsburgilor, între care şi saşii ardeleni. În acest context s-au
desfăşurat primele expediţii ale lui Vlad Ţepeş în sudul Transilvaniei pentru forţarea saşilor să
renunţe la sprijinirea habsburgilor la tronul Ungariei. Profitând de rolul său de arbitru, le-a impus
saşilor din Braşov principiul reciprocităţii în comerţul bilateral, deschizând calea negustorilor
români.
Cele mai mari provocări ale lui Vlad Ţepeş în politica internă au fost relaţia cu boierii şi întărirea
autorităţii domneşti. Fără sprijinul boierimii niciun domnitor nu putea să guverneze! Orice os
domnesc, adică orice urmaş de domn, legitim sau bastard, putea să aspire la tron. Teoretic, el
trebuia să fie ales de către ţară. Principiul ereditar-electiv al succesiunii la tron a fost aplicat parţial,
deoarece după moartea lui Mircea cel Bătrân (1418) au intervenit întotdeauna puterile vecine,
Ungaria sau Poarta Otomană, pentru a-şi impune un domnitor fidel.

Adversarul boierilor

Disputa dintre cele două puteri suzerane a alimentat anarhia din Ţara Românească, deoarece s-au
format diverse partide boiereşti, care, adesea, se regrupau în jurul unui pretendent la tron în
momentul în care erau nemulţumiţi de domnitorul în funcţie. Astfel, rolul boierimii era fundamental
în guvernarea ţării, ea putând să încline balanţa în favoarea unuia sau altuia dintre pretendenţii la
domnie. Boierii aveau puterea economică, fiind principalii proprietari de moşii, precum şi puterea
militară, prin cetele boiereşti care erau o componentă importantă în oastea ţării. Domnitorul nu
putea să guverneze fără sprijinul boierilor. Însă putea să îi acuze de hiclenie, adică de trădare, şi
astfel să îi execute şi să le confişte averile.
Vlad Ţepeş ştia foarte bine rolul boierilor în guvernarea ţării şi era conştient de necesitatea
fidelizării lor. Mai avusese experienţa unei scurte domnii în 1448, când urcase pe tron cu sprijinul
turcilor, în timpul în care domnitorul Vladislav al II-lea participa la bătălia de la Kossovopolje, în
1448, alături de Iancu de Hunedoara. A fost o domnie efemeră din cauza lipsei unui sprijin ferm din
partea ţării. La întoarcerea din campania militară Vladislav l-a alungat fără mare greutate din Ţara
Românească. Acelaşi pericol al pierderii tronului plana asupra lui Vlad Ţepeş şi după urcarea pe
tron, în 1456.
Vlad Ţepeş a optat pentru o domnie autoritară, în care poziţia domnului să primeze în faţa boierimii.
Nu a pregetat să îi pedepsească pe trădători, inclusiv pe cei din familia domnească, pentru a elimina
pericolul formării unui nucleu partizan în jurul unui pretendent. Orice bănuială de trădare inducea
rapid la acuzarea celui bănuit şi pedepsirea sa, de obicei cu tragerea în ţeapă şi confiscarea averii.

Victimă a manipulării și 12 ani de temniță

Duşmanii lui Vlad au ticluit o scrisoare a

acestuia către sultan, care a fost interceptată
de oamenii regelui. Potrivit acestei scrisori,
Vlad îi promitea credinţă lui Mahomed şi se
oferea să îl ajute la cucerirea Transilvaniei.
Scrisoarea a fost invocată ca pretext pentru
arestarea lui Vlad, petrecută, foarte ciudat,
la graniţa Ţării Româneşti, când ar fi trebuit
să înceapă campania militară.

Acuzat de trădare, voievodul nostru a fost Temnițele castelului Tokat, loc în care se consideră că
arestat şi închis aproape 12 ani la Vişegrad, a fost ținut ostatic Vlad Țepeș
reşedinţă regală pe Dunăre situată la nord de
Buda. Regele Mathias Corvin l-a recunoscut pe tronul Ţării Româneşti pe Radu cel Frumos, care a
domnit 11 ani fără să fie deranjat de către cele două mari puteri suzerane. Practic, s-a exercitat din
nou regimul dublei suzeranităţi.
După eliberarea sa, în 1474, Vlad Ţepeş a condus câteva campanii militare maghiare în Bosnia
împotriva turcilor. După o promisiune de a fi pus pe tron în 1475 nerealizată, abia în 1476, în
contextul războaielor cu turcii conduse de Ştefan cel Mare, devenit între timp şi el vasal al regelui
maghiar Mathias Corvin, Vlad Ţepeş a ajuns din nou domnitor pentru scurt timp. Nu s-a bucurat de
sprijinul boierimii, care nu uitase domnia sa autoritară şi, după cum ne spun cronicarii străini, a fost
răpus de ai săi.

Dracula
Cartea lui Bram Stoker, Dracula, nu se bazează în mod
direct pe domnia lui Vlad Drăculea, ci este o ficţiune ce se
petrece în Transilvania şi Anglia secolului XIX. De pe urma
succesului romanului, Transilvania este asociată
personajului fictiv Dracula.
Scriitorul britanic Bram Stoker putea uşor consulta la Royal
Library din Londra câteva din acele gravuri săseşti din
secolul XV, ce se găseau şi în colecţiile de la British
Museum, în care Vlad Ţepeş este descris ca un monstru, un
vampir ce bea sânge de om şi un mare amator de cruzimi. A
avut probabil acces şi la cartea History of Moldavia and 1899 prima ediție americană,
Doubleday & McClure, New York.
Wallachia a lui Johann Christian Engel, care îl descrie pe Vlad Ţepeş ca un tiran sângeros, ceea ce
i-a dat probabil ideia să ia prinţul Valahiei ca model pentru personajul său fictiv, Dracula. Unii
istorici au propus ideea că Stoker ar fi avut o relaţie de amiciţie cu un profesor maghiar de la
Universitatea din Budapesta, Arminius Vambery (Hermann Vamberger), şi este posibil ca acesta să
îi fi dat informaţii despre Vlad Ţepeş. Mai mult, faptul că Dr. Abraham Van Helsing îl menţionează
pe prietenul său Arminius în romanul din 1897 ca sursă a cunoştinţelor sale despre Vlad al III-lea
numit Dracula, pare să sprijine această ipoteză. Trebuie reţinut şi faptul că aceasta pare să fie
singura cauză, neexistând o legătură reală între Vlad Drăculea din istorie (1431-1476) şi mitul
literar modern al vampirului care este cartea lui Bram Stoker. Acesta s-a folosit de surse folclorice,
menţiuni istorice şi experienţe personale pentru a realiza un personaj complex. Pe de altă parte,
merită menţionat faptul că detractorii politici principali ai lui Vlad - în general saşii - se foloseau de
sensul de diavol al cuvântului drac pentru a umbri reputaţia voievodului. Astfel, asocierea dintre
cele două sensuri ale cuvântului, dragon şi diavol, şi porecla Drăculea dată lui Vlad al II-lea ar
putea să explice de ce Vlad al III-lea Ţepeş a fost asociat de către Bram Stoker cu vampirismul. Un
important element simbolic al Ordinului Dragonului, din care s-a inspirat Stoker pentru a-şi crea
personajul demonic, era îmbrăcămintea oficială a Ordinului - o capă neagră peste o haină roşie - ce
era purtată doar vinerea pentru a comemora Patimile lui Iisus Hristos. Tot Bram Stoker a avut ideia
să asociaze acestei legende europene un animal sud-american: liliacul hematofag zis Vampir
(Desmodus rotundus).
 Bibliografie
* Denis Buican –„Dracula şi avatarurile sale”, Bucuresti, Scripta, 1993.
* Denis Buican-„Metamorfozele lui Dracula”, Bucuresti, Scripta, 1996.
* Neagu Djuvara –„De la Vlad Ţepeş la Dracula Vampirul”, Editura Humanitas, ISBN 973-50-
0438-0
* Florin Andreescu –„România - Vlad Ţepeş – Dracula”, Editura Ad Libri
* Ileana Toma –„Singurătatea lui Vlad Ţepeş”, Editura Didactică şi Pedagogică, 2001.
* Florin Şperlea –„De la Vlad Ţepeş la Ceauşescu”, Editura Corint, 2001.
* Emil Stoian –„Vlad Ţepeş - mit şi realitate istorică”, Editura Albatros
* Radu Florescu –„The Life and Times of the Historical Dracula”, curs de istorie, 1988, Boston
College
* Radu Florescu şi Raymond T. McNally –„Dracula - Prince of Many Faces; His life and His
Times”, Back Bay Books, Little, Brown and Company, New York / Boston, ISBN 0-316-28655-9
(cartonată) şi ISBN 0-316-28656-7 (copertă normală)
* Marius Diaconescu, https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/domnitorul-vlad-tepes-
subiect-al-manipularii-de-peste-500-de-ani