Ţara Făgăraşului (uneori şi Ţara Oltului) este un ţinut istoric din Transilvania, situat de-a

lungul cursului mijlociu al râului Olt, cu centrul în cetatea medievală Făgăraş. În 1876
teritoriul Ţării Făgăraşului a fost organizat în comitatul Făgăraş, unitatea administrativă
precursoare a judeţului Făgăraş. Odată cu instaurarea regimului comunist în România ţinutul
Făgăraş a fost împărţit între judeţele Braşov şi Sibiu.

    Trebuie precizat ca acest spaţiu geografic-istoric se subdivide în doua parti: o prima zona
răsăriteană mai mica, începând de la Mateias din vecinătatea defileului de la Racos si până la
valea Sercaiei; si o a doua zona apuseana, mai mare, cuprinsa între Olt si Munţii Făgăraşului.
Prin drumurile ce o legau de Valea Hârtibaciului, Tara Bârsei si depresiunea Homorodului,
"Tara Făgăraşului a fost mereu o punte de legătura între doua tari, o poarta mereu deschisa
pentru circulaţia dintr-o tara în alta" (Ştefan Metes).
     Tara Oltului, regionim folosit si azi de localnici, derivat din hidronimul antic omonim pare
sa fie cea mai veche denumire a acestui "ţinut" sau "pământ" sau "tara" cum apare consemnata
succesiv în documentele din prima jumătate a secolului al XlII-lea. începând cu a doua
jumătate a secolului al XlII-lea numele generic al Tarii Oltului apare în documente sub
denumirea de "tara românilor de Carta", ce localizează centrul politic administrativ al zonei.
Denumirea de Tara Făgăraşului este mai târzie, precizându-se în a doua jumătate a secolului
al XlV-lea.
Investigaţiile arheologice au scos la lumina bogate urme de cultura materiala, expresie a unei
străvechi civilizaţii autohtone în zona.Acestea sunt vestigiile dacice de la Arpasu de Sus,
Breaza, Cuciulata, Comana de Jos, Copăcel, Sercaia si Sinea Veche; cast rele romane de la
Hoghiz, Cincsor si Feldioara; necropola de colonişti romani de la Calbor si aşezările rurale de
epoca romana de la Felmer si Halmeag.
     După părăsirea provinciei Dacia de către autorităţile militare si administrative, populaţia
autohtona si-a continuat existenta si pe un mal si pe celalat al Oltului, dovada elocventa fiind
aşezările din secolul al IV-lea de la Sercaia si Râşnov, descoperirile monetare de la Cornana
de Sus si Hoghiz. Urme de cultura materiala au fost identificate la Felmer, Tlcus si Ungra,
dovezi care se adaugă pieselor numismatice de la Cincsor (secolul IV) si Voila (secolul VII)
     Aceste descoperiri arheologice reprezintă mărturii grăitoare ale continuităţii daco-romane
si mai apoi proto-românesti în aceasta arie geografica. Pentru problematica etnogenezei
româneşti un rol de seama îl reprezintă descoperirile arheologice de la Cornana de Jos (Gruiul
Văcarului), unde a fost pusa în evidenta o staţiune din secolele VIII-IX, aşezările de la Rotbav
(Caldarusa), Mateias, Harman si Felmer, apoi punctul de apărare din secolele IX-X, de la
Breaza, de pe locul vechii fortificaţii dacice, care precede cetatea feudala timpurie.
     Argumentele lingvistice si cele de istorie politica si religioasa reprezintă factori care pun în
lumina realitatea contactelor sporadice dintre populaţia romanizata si slavi în secolele VI-VII,
apoi acela al convieţuirii slavo-române în secolele IX-XI si a constituirii unor forme de
organizare sociala bine definite. Evoluţia societăţii din Tara Oltului trebuie sa fi fost
asemănătoare cu aceea din alte zone de convieţuire slavo-româna din zona carpatina, fiinţarea
unor instituţii precum voievodatul si cnezatul nu poate fi pusa la îndoiala.
     Incă din perioada organizării românilor pe principiul comunităţii populaţiei locale (obştile
săteşti), orientarea economica, politica si religioasa a conducătorilor acestei noi formaţiuni se
face spre lumea Bizanţului, dar si spre zona ocupata de formaţiunile româneşti de la sud de
Carpati. Aceasta convergenta este pusa în evidenta de tezaurele monetare bizantine de la
Fagaras si Streza-Cârtisoara (sec. XII), comori puse la adăpost în fata pătrunderii forţate a
regalităţii maghiare în zonele sudice ale Transilvaniei. Comuniunea de interese economice,
etnice si culturale explica eşecurile repetate ale regalităţii maghiare în politica iniţiata pentru
separarea pârtii răsăritene a Tarii Făgăraşului - prin alipirea ei de Tara Bârsei dăruita
cavalerilor teutoni - sau în stăpânirea, prin intermediul puterii ecleziastice (mănăstirea
cisterciana de la Carta) asupra păşunilor montane aparţinând românilor.
     Populaţia româneasca din Tara Oltului era organizata într-un voievodat, o adevărata "tara a
românilor" (Terra blachorurn), după cum este atestat mai întâi în acea diploma din anul 1222
prin care se acordau privilegii cavalerilor teutoni aşezaţi de regalitatea maghiara în Tara
Bârsei. Prezenta românilor în însasi inima Tarii Făgăraşului este sprijinita de o importanta
descoperire arheologica în cadrul Cetăţii Făgăraşului: fragmente ale unei fortificaţii de lemn si
pământ datata în secolele XII-XIII.
     Apariţia pericolului maghiar pe linia Oltului, punctat de ridicarea în aceasta zona si a unor
fortificaţii arpadiene după mijlocul secolului al XH-lea, punerea în posesie a lui Ugrinus
asupra moşiilor Fagaras si Sâmbăta ar putea sugera momentul istoric (din preajma anului
1290) în care tradiţia populara din Tara Oltului proiectează în timp figura acelui voievod
fagarasean, care, trecând munţii cu slujitorii sai, a "descălecat" la Câmpulung, Râmnicu
Vâlcea, Târgoviste sau Argeş. Acest voievod numit Negru Vodă sau Radu Negru îsi va fi avut
reşedinţa dintr-un început în Fagaras. Tradiţiei si epocii sale îi sunt consacrate doua cetati din
Tara Făgăraşului: prima este cetatea de Ia Breaza, construita în jurul anului 1300, pe locul
unei fortificaţii de parnânt dacice, cu un bogat material ceramic de factura asemănătoare cu
cel de la sudul Carpatilor; cea de a doua este fortificaţia de la Cornana de Sus, mai veche si
mai ampla ca planirnetrie, dar zidita cu multa dibăcie funcţie de configuraţia naturala a
terenului. Aceste cetati atesta existenta în Tara Făgăraşului a unei feudalităţi româneşti
cunoscuta sub numele de boieri.
     Autonomia pronunţata a Tarii Făgăraşului este evidenţiata si prin faptul ca numeroase sate
fagarasene sunt menţionate pentru întâia oara în actele domnilor munteni din secolele XIV-
XV. Cea dintâi informaţie documentara care atesta stăpânirea efectiva a Tarii Româneşti pe
acest pământ dintre munţi si Olt, datează din anul 1368 si este inclusa în pecetea privilegiului
comercial acordat negustorilor braşoveni de voievodul Vladislav Vlaicu, "duce al
Făgăraşului". De asemenea, perioada domniei lui Mircea cel Bătrân este oglindita de
numeroase acte de înzestrare sau întărire de moşii din aceasta zona geografica.
     Alterarea raporturilor dintre Tara Româneasca si regatul maghiar a avut drept consecinţa
pierderea controlului voievodal asupra acestui ţinut, care a fost revendicat de domnii munteni
si în secolul al XVI-lea, sub Radu cel Mare (1502) si Mihnea Vodă (1509). Stăpânită o vreme
de Universitatea săseasca, Tara Oftului va trece mai apoi în posesia voievozilor si apoi a
principilor Transilvaniei care însă vor fi siliţi sa tina mereu seama de situaţia specifica
existenta aici (conservarea vechilor rânduieli ale ţinutului, între care si folosirea pe mai
departe a "legii românilor").
     Făgăraşul a reprezentat cel mai mare domeniu feudal al principilor Transilvaniei si,
implicit, baza puterii lor militare si economice pe eşichierul disputelor politice din secolele
XVI-XVII. Astfel, a fost un adevărat fief pentru Ştefan Mailat, nobil de origine româna,
înălţat pana la scaunul voievodal al Transilvaniei (1534-1540) si pentru Ştefan Bâthory, a
cărui ascensiune a continuat dincolo de scaunul princiar până la tronul regatului Poloniei.
     Cumpăna dintre secolul al XVl-lea si secolul al XVII-lea înregistra în acest ţinut românesc
prezenta activa a lui Mihai Viteazul, înstăpânit prin pârcălabii sai Badea Stolnicul si Iani
Comisul asupra "cetăţii tari a Făgăraşului". Marele strateg a văzut limpede rolul pe care îl
putea juca Făgăraşul în planurile sale militare si politice; forţa umana si materiala a
domeniului, puternica cetate si situarea sa geografica au determinat hotărârea rosturilor
Făgăraşului.Domeniul feudal este trecut în stăpânirea soţiei sale, Doamna Stanca si i-a servit
lui Mihai Vodă si familiei sale, o vreme, drept cartier general, curte rezidenţiala dar si loc de
surghiun în zilele de restrişte. Mihai Viteazul a dat o mare atenţie Tarii Făgăraşului, pe care o
considera ca pe un "jus antiquurn voivodarum Valachiae Transalpinae".
     In secolul al XVII-lea, acest ţinut aflat în posesia principilor Transilvaniei - Gavril
Bethlen, 1613-1629; Gheorghe Râkoczi I, 1630-1648; Mihail Apaffi, 1660-1690 - era înscris
sub forma de contrazestre a soţiilor acestor domnitori. Pentru mai buna administrare a
domeniului, acesta a fost împărţit în trei curţi economice - Fagaras, Comana si Porumbacu,
dar nu a încetat sa fie punte a legaturilor tarilor române si un factor al unităţii românilor de pe
ambii versanti ai Carpatilor.
     Instaurarea stăpânirii austriece asupra Trasilvaniei marchează o înăsprire a condiţiilor de
viata ale supuşilor si micilor boieri români din Tara Făgăraşului.
     O noua secvenţa a legaturilor acestui ţinut cu Tara Româneasca este marcata de epoca lui
Constantin Brâncoveanu (1688-1714), domn care împreuna cu o serie de boieri munteni au
desfăşurat o larga si constanta acţiune de sprijin a ortodoxiei, grav ameninţata de intoleranta
principilor calvini sau de prozelitismul bisericii catolice sprijinita de autorităţile imperiale.
Principele muntean avea o puternica baza materiala în partea de sud a Transilvaniei, stăpânind
sate întregi, proprietăţi si case în Berivoi, Braşov, Cincu Mic, Poiana Mărului, Sâmbăta de Jos
Sâmbăta de Sus si Somartin.
     In secolele XVIII-XIX ocupaţiile de baza ale ţinutului au continuat sa fie agricultura si
creşterea animalelor, meşteşugurile si comerţul. Importante erau manufacturile de sticla si de
hârtie bazate atât pe munca iobageasca cât si pe salariaţi. Regimul iobagiei s-a agravat mult
după trecerea Transilvaniei sub stăpânire austriaca, astfel încât în timpul marii răscoale
condusa de Horea, Cloşca si Crisan, agitaţiile ţărăneşti au cuprins si Tara Făgăraşului.

 
     Satul este una dintre cele mai vechi forme de organizare a vieţii colective si s-a dezvoltat pe
teritoriul Tarii Făgăraşului din grupări de gospodarii judicios amplasate ca urmare a experienţei
multiseculare de locuire si munca. Tendinţa generala era ca vatra satului sa fie cât rnai compacta. în
cadrul fiecărui sat exista un loc de maxima concentrare, unde se găsesc: biserica (considerata cea mai
veche construcţie), scoală, primăria, cârciuma, băncile, căminul cultural. Este spaţiul unde se percepe
cel mai bine pulsul fiecărui sat.
     Se ştie ca structura unei gospodarii este determinata de anumiţi factori: condiţiile de relief,
ocupaţiile, starea sociala, gustul estetic si experienţa constructorului. Tipul de gospodărie întâlnit în
Tara Oltului este cel denumit "curte închisa si întărită". Apăruta din necesitatea de a proteja oamenii si
avutul de eventualii duşmani, aceasta gospodărie a fost favorizata de anumiţi factori economico-sociali
(abundenta materialului lemnos, creşterea avutului), existenta unor construcţii fortificate în zona (fie
nobiliare, fie ecleziastice), experienţa acumulata de constructorii de case. în Tara Oltului, curtea
închisa si întărită are forma unui patrulater, rernarcandu-se strânsa înlănţuire casa cu casa; laturile
patrulaterului sunt astfel constituite din garduri, casa si acareturi.
     La început, locuinţa ţăranului din Tara Făgăraşului era rudimentara: case mici, făcute din bârne de
lemn de stejar, lipite cu pământ galben, văruite si acoperite cu paie; pe jos - pământ galben bătătorit.
Casele erau compuse dintr-o camera si tinda în care se intra din pridvor. în tinda existau cuptorul
pentru copt pâinea si vatra; mobilierul era sărac: scaunele mici, un blidar pentru vase, „tronece" cu
faina de mămăliga, „vredite" cu mâncarea animalelor. Camera de locuit avea pe peretele median
cuptorul cu cahle. Ca mobilier, totul era simplu: masa, blidar, scaune, pat, lada de zestre pentru haine,
laita. De tavanul din grinzi de lemn se agatau leagănul, lampa, farfurii si ulcioare din lut ars, frumos
ornamentate cu motive populare. Pe pereţi se aflau icoane pe sticla, iar pe pat cuverturi ţesute în război
si perine. Tot mobilierul era din scândura nevopsita; abia în a doua jumătate a secolului al XlX-lea va
patrude în lumea satului, sub influenta săseasca, mobilierul pictat.
     Gospodăria ţărăneasca mai cuprindea şopronul din stâlpi de lemn, acoperit cu ţigla, sura din lemn
(aici se depozitau nutreţurile si se ţineau carul si plugul), grajdul pentru vite, coteţul pentru porci si cel
pentru pasări, cuptorul. Vis- â -vis de casa, la nivelul solului, se construia o casuta, locul unde se
făceau cele mai multe treburi gospodăreşti. Nefiind pivniţe, multe produse se ţineau în tinda, în
cămara sau în pod.
     Pe la mijlocul secolului al XlX-lea a existat fenomenul „emigrării" în America, dictat de
considerente materiale. Prin întoarcerea celor plecaţi s-a înlesnit o prosperitate a vieţii. Casele de lemn
s-au înlocuit cu altele noi, cu fundaţie din piatra si acoperişuri din ţigla; la intrare apare un antreu
deschis, iar pereţii sunt de cărămida arsa. Mai târziu apare si a treia camera, antreul se închide si peste
grinzi se fac tavane tencuite; se fac pivniţe, se modernizează totul, inclusiv mobilierul.
     Camera „de dinainte" este împodobita în funcţie de gust estetic si stare sociala. Ca o caracteristica
esenţiala a interiorului din Tara Oltului este folosirea maxima a spaţiului. Organizarea se face în jurul
pieselor de mobilier, confecţionate din brad sau fag, cu decor pictat, predominând motivele florale. în
partea opusa intrării se găseşte patul, principal suport al ţesăturilor din casa; în fata patului se aşezau
laitele si masa, iar pe perete între ferestre se punea armuroiul; în partea superioara a pereţilor sunt
fixate cuiere unde se atârnau cancee, blide. Icoanele pe sticla, ce aduc sobrietatea generala a încăperii
si o tensiune coloristica puternica, se fixau câte 2-4 pe perete. Accentul în organizarea interiorului
cade însă pe textilele de casa: covoare, paretare, ştergare bogat ornamentate, cu o cromatica vie, ce
îmbracă pereţii, patul, mobilele.
     Casele mai recent construite, în unghi, sunt mai înalte, mai voluminoase, mai bine aerisite si
însorite. Sunt construite din cărămida si acoperite cu ţigla, iar structura lor este bucătăria si trei
camere. Organizarea interiorului nu mai respecta aceleaşi reguli, suferind puternice influente urbane si
renuntându-se la folosirea textilelor, cele care au individualizat interiorul specific Tarii Oltului .

  In creaţia artistica populara locala, portul ocupa un loc de frunte prin structura, croi si
varietatea ornamentelor ţesute sau cusute, care îi imprima o nota de originalitate.

     Tara Făgăraşului prezintă, din punct de vedere al portului tradiţional românesc, trei zone :
• zona Avrigului, ce grupează localităţile Porceşti, Sebeşul de Jos si
de Sus, Racovita, Avrigul, Porumbacul de Sus si de Jos
• zona Făgăraşului, ce cuprinde 51 de localităţi de la Cârtisoara
pana la Sinea Noua si Sercaia
• zona de est, cuprinzând 12 localităţi de la Parau până la Mateias
(nord-vest de Hoghiz)
 
     Trasaturile generale ale costumului trădează viata si firea oamenilor ce-si duc traiul între
crestele munţilor si apa Oltului. Caracteristice sunt simplitatea si eleganta , liniile drepte ale
pieselor de port, materialul gros, lungimea si culoarea , modul original de găteala a capului. O
trăsătura deosebita este ca toate piesele vestimentaţiei sunt bine strânse pe trup, ceea ce
conferă o nota de supleţe. Copiii poarta costume asemănătoare celor maturi dar de dimensiuni
reduse, potrivite cu vârsta lor.

     La grupa tinerilor, costumul pentru feciori cuprinde aceleaşi piese ca si la bărbaţii maturi,
cu deosebirea ca sunt mai ornamentate : carnasa cu cusături pe poale cu mătase alba si
dantela, cioareci, pieptar brodat cu lâna, serpar cu ţesătura, zechea sau cojocul, pălăria sau
căciula (în funcţie de anotimp). Vara se poarta pantaloni de bumbac, strânşi pe picior.

     La costumul pentru fata si femeie tânăra remarcam doua forme în evoluţia camasii. Forma
tradiţionala, care se încadrează tipului Poncho, asemănătoare cu camasa bărbăteasca, s-a
purtat si în prima jumătate a secolului al XX-lea. Forma actuala este brâul de ie sub care foile
sunt adunate în creţuri, peste acestea fiind cusuta o brăţara. Ornamentaţia camasii este florala,
dispusa pe piept, spate si pe toata mâneca. Peste poalele camasii tradiţionale se punea catrinta
cu motive ţesute, iar mai târziu s-a introdus surtul, vărgat vertical si cu alese motive
geometrice, având pe poale un volan ; la brâul de ie se poarta poale separate peste care se
pune un surt negru învâstrat si cu ornamente florale mari. Se poarta pieptar sau, pe timp rece,
jacheta din stofa neagra. Pe cap, în trecut, fata punea o pălărie neagra cu bor drept si cu ciucur
de lâna colorata (ce da o nota de originalitate portului popular), iar pe timp de iarna purta o
broboada cu franjuri .

     La grupa maturilor se remarca portul femeiesc, care se detaşează în ansamblu de cel al
bărbaţilor prin bogăţia numerica si cromatica a pieselor costumului - pastura roşie cu varga
ţesuta, ie cu poale lungi si cusături peste cot, bete, căita cu fruntar si pomeselnic, ultimele trei
piese fiind tipice pentru zona Tarii Făgăraşului .

     Costumul bătrânilor este caracterizat prin simplitate. Costumul de bătrâna păstrează ia
veche, cu poale lungi, cu gura în fata si ornamente cusute în jurul ei, pastura neagra, căita cu
fruntar si pomeselnic, pe care îl poarta pe sub barba, lăsând capetele libere pe spate. La
costumul pentru bătrâni, tipice pentru zona Tarii Făgăraşului sunt cioarecii, buboul - haina de
lâna purtata numai pe ger mare, camasa cu mâneca larga, căciula ascuţita.

     Ansamblul de obiceiuri si credinţe înrădăcinate, păstrate, folosite si transmise din generaţie
în generaţie si cunoscut sub numele de tradiţie a jucat nu doar un rol de distracţie în viata
locuitorilor acestei zone. Respectarea lui a mărit rezistenta oamenilor la îndelungata oprimare
la care a fost supusa zona. Aceste datini se mai admira si azi cu prilejul diferitelor sărbători
religioase, în cadrul manifestărilor legate de momente importante din viata omului (naştere,
nunta, înmormântare) sau de activităţile agricole.
     In ajunul sau în prima zi de sărbătoare a Crăciunului pornesc colindătorii, organizaţi, în
lumea satului fagarasean, în trei grupuri : « stelarii », « Irozii »si ceata feciorilor. Grupul «
stelarilor » este format din 4-S copii de scoală ce merg pe la casele oamenilor cântând colinde
si ducând « steaua » frumos împodobita, având în centru icoana Naşterii Domnului. în unele
sate din Tara Făgăraşului aceşti copii poarta peste căciula un « capeneag » de forma
cilindrica, împodobit cu chipuri de îngeri, mici iconiţe, cruciuliţe si lanţuri din hârtie colorata ;
la brâu ei poarta săbii de lemn cu care bat în ritmul cântecului si al rostirii textului.
     Grupul «Irozilor» este format din 6-8 copii mai mari (14-15 ani), fiecare costumat în
funcţie de un rol bine stabilit : Irod, cei trei crai, un militar, un preot, un cioban, un caraus, ce
interpretează scene biblice legate de Naşterea Mântuitorului.
     Activitatea cetei de feciori începe de Crăciun si continua până la sărbătoarea Sfântului Ioan
(7 ianuarie). Formata din 7-18 persoane (tineri ce sunt de însurat, în vârsta de 18-25 ani),
ceata funcţionează ca o asociaţie ce are în frunte un sef numit « vătaf » sau «jude » si este
însoţita frecvent de o masca numita « borita » sau « turca ». Principala sarcina a cetasilor era
de a organiza dansurile si petrecerile tineretului de la sate în sărbătorile de iarna, sa colinde de
Crăciun, sa îndeplinească diferite rituri si ceremonii, majoritatea cu un caracter vădit arhaic.
Unele cete îsi prelungeau activitatea, cu atribuţii mai restrânse, întreg anul.
     Majoritatea cetelor se constituie de Sfântul Nicolae (6 decembrie) : se fixează persoanele
ce intra în ceata, se aleg conducătorii - un vătaf mare si unul mic - precum si cei ce
îndeplinesc alte funcţii în cadrul cetei (un stegar, un « colcer » ce are în grija alimentele, un
cârciumar ce are grija de băutura, un casier). Până la Crăciun, activitatea cetei se reduce la
pregătiri : se caută o « gazda », se învata colinde, se angajează lăutari, se face masca « boritei
» si steagul, se cumpăra băutura si lemnele, se pune la punct îmbrăcămintea si podoabele. în
tot acest timp se frecventează sezatorile de fete, nu numai pentru a dansa si petrece, ci si
pentru a obţine ajutorul fetelor în vederea împodobirii steagului sau a măştilor.
     Personajul cel mai interesant al cetei, acolo unde el se mai păstrează, este « borita » sau «
turca » - o masca ce are o înfăţişare compozita : « barza cu coarne de cerb » sau « cerb cu cioc
de barza », putând semăna tot asa de bine si cu alte pasări sau cornute.
în zilele noastre aceasta masca se face tot mai rar, pierzându-si înţelesul. Ceata desfăşoară mai
mult un ceremonial cu caracter social (urări de sărbători, cântece, dansuri, petreceri).
     In partea de est a Tarii Făgăraşului - Comana, Crihalma, Parau, Veneţia, Sercaia - exista
obiceiul numit «plugarul » sau « pusul pe grapa ». A doua zi de Paşti , omul care iese prima
data la arat în acea primăvara este dus pe grapa pana în mijlocul satului ; îmbrăcat în haine
mai rele si înfăşurat în paie (sau în holda verde), el este purtat de 4 feciori voinici pana la
fântâna, unde îl aşteaptă 12 ciubere pline cu apa (reprezentând lunile anului) ; feciorii le varsă
peste om, iar el fuge stropind prin mulţimea adunata. După ce omul este purtat înapoi acasă,
începe jocul la care participa întregul sat.
     La Rusalii (înălţarea Domnului) se face un serviciu religios afara, pe cârnp, pentru
semănaturi si recolte bune. în luna iunie se sărbătoresc Sânzienele , sărbătoare păgâna
încrestinata cu Naşterea lui Ioan Botezătorul. în ajunul sărbătorii, fetele culeg florile galbene
numite sânziene si fac din ele coroniţe pentru fiecare membru al familiei. Aceste coroniţe se
arunca pe acoperişul casei, urmînd ca în timpul nopţii Sânzienele - zânele pădurii - sa lase un
semn ce arata viitorul fiecărui locuitor al casei.
     In unele sate din Tara Făgăraşului (Sinea Noua), la începutul postului mare, se mai practica
"roata în flăcări" sau "baba roata" .
în seara de Lăsata secului, după ce se întuneca, băieţii din sat se aduna pe un deal si dau foc
unor roti de car înfăşurate în paie, lasându-le apoi sa se rostogolească pe deal în jos; se striga
tot felul de batjocuri la adresa fetelor care nu s-au măritat; seara se termina cu joc si voie
buna, cu participarea întregului sat.
     Sezatorile ocupau altădată un loc important în viata satului. Tineri si bătrâni se adunau în
gospodăria unuia dintre ei pentru a lucra (tors, cusut, ţesut), a ajuta gazda la diverse activităţi
casnice; era un bun prilej pentru a afla noutăţi din sat, pentru a discuta despre nevoile aşezării,
dar si pentru a spune glume, a cânta doine, a povesti amintiri sau întâmplări din vecini.

Curelescu Dimitrios Mihail Alexander

Clasa a 12 a E