Sunteți pe pagina 1din 345

LEONID DIMOV

Opera poetică
Vol. II
BIBLIOTECA ROMÂNEASCĂ
Poezie
Colecţie iniţiată de Gheorghe Crăciun

Editor: Călin Vlasie

Redactor: Cristi Dinu


Tehnoredactor: Adriana Boboc
Coperta colecţiei: Irina Bogdan
Prepress: ART CREATIV

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României


DIMOV, LEONID
Opera poetică / Leonid Dimov ; îngrijire ed. şi pref.
de Ion Bogdan Lefter. - Bucureşti : Paralela 45, 2010-
3 vol.
ISBN 978-973-47-1084-3
Vol. 2. - 2010. - ISBN 978-973-47-1086-7

821.135.1-1
Copyright © Editura Paralela 45, 2010, pentru prezenta ediţie
LEONID DIMOV

Opera poetică
Vol. II
Carte de vise • Semne cereşti • Eleusis
• Deschideri • Amintiri • La capăt

Ediţie îngrijită şi prefaţă de


Ion Bogdan Lefter
În loc de notă asupra ediţiei

Volumul de faţă continuă ediţia Operei poetice a lui Leonid Dimov,


după Opere, vol. I, Editura Paralela 45, Piteşti, 2006, reluat ca Opera
poetică, vol. I, aceeaşi editură, 2010. Se republică poezia antumă (cu
minime corecturi tacite, în cazul greşelilor de tipar), însoţită de un
comentariu critic aplicat. Al treilea volum se află în pregătire pentru
publicare în 2011.

I.B.L. & Editura Paralela 45


PREFAŢĂ
Cărţile „maturităţii depline” a lui Leonid Dimov

Opera lui Leonid Dimov nu e uşor de împărţit în „etape”: debu-


tând târziu, la 40 de ani, poetul s-a lansat deja-matur, fără să mai dez -
văluie şovăielile începuturilor, cum fac de obicei autorii tineri.
Maniera e fixată din start, chiar dacă Versurile prime aveau aspect de
„pianotări” – dar dextere, etalate cu siguranţa muzicantului
profesionist, care-şi stăpâneşte la perfecţie instrumentul şi ştie ce
poate.
Ceea ce nu înseamnă că împărţirile în „etape de creaţie” sunt
imposibile. Amintitele Versuri (1966), apoi 7 poeme şi Pe malul Stixului
(ambele apărute în 1968; toate trei – reluate şi comentate în volumul I
al acestei ediţii) făceau o primă cartografiere a teritoriului dimovian,
pe cele două mari direcţii retorice: scenariile narative ritmate prin
succesiuni rapide de personaje, obiecte, spaţii, acţiuni, fantasme, respectiv
prin stilistică alertă, rime alăturate, tropisme sacadate, acumulative; şi
micile viziuni, tot „onirice”, dar caligrafiate în catrene rimate încrucişat
sau în forme fixe (în Pe malul Stixului – sonete). Prima şi a treia carte
jucau atare rol de „prezentare de autor”, cu exerciţii de virtuozitate în
faţa publicului, în timp ce lungile poveşti versificate dintr-a doua făceau
demonstraţia anvergurii extraordinare pe care poezia dimoviană o poate
atinge atunci când se desfăşoară bogat, lăsând imaginaţia liberă, până
la frenezia capodoperei.
Cu Cartea de vise şi cu celelalte titluri de până către vârsta de
50 de ani, am putea spune că autorul nostru (născut – reamintesc – pe
11 ianuarie 1926) îşi trăieşte „maturitatea deplină”. Volumul din 1969,
emblematic intitulat, atent construit, cu excepţionale texte „hip-
nagogice” şi de „capăt al somnului” şi cu masivul centru de greutate al
„Realităţii (mic poem oniric)”, fixează definitiv profilul lui Dimov. E,
alături de
7 poeme, însă într-o mai mare măsură caracterizantă, una dintre marile
Prefaţă

cărţi ale istoriei româneşti şi universale a genului (chiar dacă aproape


neştiute în lume). Li se va alătura, din etapa a treia şi ultima, a
cinquagenarului (care se va stinge din viaţă în 1987, la aproape 62 de
ani), la fel de extraordinara Veşnică reîntoarcere, volumul din 1982.
„Etapa” a doua, deocamdată. Cu Carte de vise, Semne cereşti,
Eleusis, Deschideri, grupajul din Amintiri, La capăt şi Litanii pentru
Horia Leonid Dimov îşi extinde şi-şi consolidează „universul” poetic,
furnizând alte câteva mari piese şi mai ales multiplicând abundent cele
două formule predilecte, mai ales pe cea dintâi, de excelenţă: a
scenariilor narative „onirice”. Cartea de vise inaugurează şi marchează
impunător „etapa”, impunând un generic – de fapt – al întregii opere.
Sentimentul e că, odată pus la punct, impecabil asamblat, ultraper-
formant, mecanismul oniro-poematic trece la producţia continuă, la
cote valorice entuziasmante. De altfel, poetul aparţine categoriei
„extensivilor”, ca, înainte, Arghezi sau, mai târziu, Mircea Cărtărescu, iar
în proză un Mihail Sadoveanu ori, mai recent, un Mircea Horia
Simionescu, autori – dincolo de toate diferenţele – acumulativi, ale
căror structuri presupun desfăşurări ample, în multe cărţi, reluări şi
variaţiuni, în permanentă expansiune a „universurilor” respective, în
teritorii tot mai vaste (idee – cea a autorilor „extensivi” – pe care am
mai formulat-o în altă parte). Un Dimov restrâns la doar câteva titluri
n-ar fi putut regiza parada grandioasă din lungul şir publicat până în
1982 – când, totuşi, se va opri, poate obosit, poate resemnat într-o
epocă ostilă, poate pentru a pregăti altceva...
Un detaliu care poate fi şi o întâmplare explicabilă biografic,
dar poartă şi un anume tâlc aparte: Cartea de vise e prima întâlnire
editorială dintre poetul „oniric” şi Florin Pucă, excepţionalul grafician şi
el „oniric”, semnatar acum al coperţii şi al câte unui desen pe paginile
de titlu ale celor trei cicluri din sumar. Îl va mai însoţi pe Dimov, cu
ilustraţii numeroase, în Eleusis, semnată – de altfel – de ambii, în
Amintiri, unde Pucă ocupă el însuşi secţiunea centrală, strict vizuală,
între grupajele de versuri ale lui M. Ivănescu şi Dimov, cartea avându-i
trecuţi pe toţi trei ca autori, apoi doar cu desenul de copertă în
antologia dimoviană A.B.C. şi cu, în plus, iarăşi multe desene în
interior în Spectacol. Nu sunt mai mult de o treime din opurile
11
Ion Bogdan Lefter

dimoviene cele cu grafică realizată de Pucă, însă consubstanţialitatea e


atât de puternică încât imaginea rezultată a dat – şi încă dă – identitate
vizuală „onirismului” poetic…

Două secvenţe reluate despre grafica straniului Florin Pucă


(1932-1990), talentatul desenator autodidact, personaj pitoresc al
boemei literar-artistice bucureştene din anii 1960-1980:
La Florin Pucă, umorul e „oniric”, în consonanţă cu
direcţia poetică a lui Leonid Dimov (căruia i-a ilustrat multe
cărţi). Desenele sale sunt populate de un număr parcă infinit de
omuleţi cu şube şi pălării negre, perfect identici, între care se
amestecă uneori figuri cunoscute, precum ale poeţilor Dimov şi
Teodor Pâcă sau a artistului însuşi. E greu de spus în limbaj
logic ce se întâmplă cu ei între marginile dreptunghiurilor de
hârtie. Prinşi cu toţii în situaţii aberante, încâlciţi printre fire ca
de păianjen, înconjuraţi de obiecte stranii, trăiesc într-o realitate
distorsionată, caraghioasă, „suprarealistă”, de vis trăsnit. Ici se
înalţă la cer, dincolo se pierd prin păduri sumbre sau cotrobăie
prin vreo ogradă fabuloasă, mai aglomerată decât Arca lui Noe
şi în care se petrec cele mai năstruşnice lucruri. Laborios
desenate, imaginile mimează în acelaşi timp naivitatea,
câştigând şi dintr-o parte, şi din cealaltă expresivitate şi haz.
Dramatică în subtext, tensionată, compatibilă cu interpretări
foarte sofisticate, „filozofice”, această artă grafică e mortal de
amuzantă: înfăţişează – în fond – o parabolă comică a
existenţei, o subtilă caricatură a lumii.
(Contrapunct, nr. 25/1992, p. 5)

Am în faţă un fel de catastif: mare (in-4°), gros, cu coperţi


tari, pânzate, cenuşii-verzui, într-o nuanţă foarte deschisă, şi cu
un aer învechit, prăfuit. L-am primit (Simona şi cu mine) de la
Doamna Marina, după ce s-a prăpădit Dimov. […] Are paginile
albe, nescrise. […] Cea dintâi e singura din tot catastiful care
n-a rămas albă. Pe ea se află un desen de Florin Pucă. Original
(dar nesemnat). Linii subţiri, din cerneală neagră. Maniera
cunoscută. Ca în atâtea altele ieşite de sub mâna lui, cuprinde şi
o schiţă a figurii lui Dimov, perfect recognoscibilă, deşi extrem
de simplă: câteva linii pentru păr şi mustaţă, două pentru nasul

12
Prefaţă

cu contur proeminent, câte una pentru sprâncenele arcuite şi


pentru ochiul stâng, închis. Dimov doarme.
Dacă doarme, Dimov – fireşte – visează. Şi Pucă
transcrie.
De-o parte şi de alta a capului, din părul lui Dimov ies
o mână şi-un picior. În stânga, degetele primeia ciupesc ca pe o
harfă liniile unui portativ prelins de undeva, de dincolo de mar-
ginea de sus a paginii. În dreapta, piciorul stă proptit pe
grumazul unui cal care poartă o sabie înfiptă în piept şi o
pasăre neagră în dreptul inimii, închisă acolo, în spatele unei
ferestre pătrate, cu gratii verticale şi orizontale. Deasupra
spinării animalului şi sub obrazul lui Dimov, se văd alte trei
păsări în zbor. În lateral, de-o parte şi de alta a sabiei, linii
asemănătoare închipuie cu totul altceva: conturul – parcă – al
rotunjimilor de sus ale unor mere, cu tot cu codiţe. În loc de
picior şi copită, calul se sprijină în faţă pe o coloană grecească
ieşită din crestele unor munţi schiţaţi jos, în dreapta. De-acolo
priveşte în sus, cu capul dat pe spate (dar cu ochiul închis), altă
vietate, un fel de câine cu cioc de pelican şi coadă îmbârligată. De
partea cealaltă, sub mâna care ciupeşte corzile portativului,
unde ar fi trebuit să se afle crupa şi coada calului, apar capetele
şi picioarele în mişcări de galop ale unor semeni ai patru-
pedului (care rămâne în desen monoped).
Plasat în poziţie dominatoare, pe axa centrală a paginii,
sus, chipul lui Dimov iradiază: e înconjurat de raze ca un soare
toropit, adormit şi – deci – visător. Tot pe axa verticală a
paginii, direct din bărbie iese cel de-al doilea picior al lui
Dimov. Laba lui străpunge un glob pământesc aflat în josul
paginii, în simetrie cu faţa adormită de sus. Pe cutare meridian
e marcat un singur punct turistic, lângă care apare schiţat
monumentul de vizitat: un fel de obelisc, asemănător cu cel de
la Adamclissi. Asemănător, nu identic: la vârf, coloana are
conturul unui os care, şi el, iradiază, doar că acum nu mai e
clară sugestia solară, razele amintindu-le mai degrabă pe cele
din jurul cucuielor cu care se aleg personajele din benzile
desenate. De-o parte şi de alta, globul e îmbrăţişat (Îmi vine să
spun: luat în posesie) de mustăţile lui Dimov, care cad de sus,
în falduri.
Simbolistică a demiurgiei onirice, vasăzică. Dimov visează
şi cântă ca la o harfă. Dimov simte durerea unei săbii înfipte în
13
Ion Bogdan Lefter

piept, inima lui tânjeşte după libertate. Dimov stăpâneşte globul


pământesc, adică lumea toată, o lume deopotrivă solară,
scăldată de raze, dar şi nocturnă, de vreme ce e un spaţiu al
ochiului închis şi al fantasmelor. O lume de sensuri pe jumătate
patetice, pe jumătate jucăuşe. O lume care e şi metafizică, şi
propria ei parodie. O lume căreia nu-i poţi închipui alt demiurg
decât Dimov însuşi, plăsmuitorul ei, „soarele” ei, cel care,
înconjurat ca de-o aură, o visează. O lume care poartă şi un
nume, inscripţionat cu litere mici pe globul pământesc, la bază,
în dreapta obiectivului turistic, lângă un cerculeţ cu punct negru
în mijloc, ca pe o hartă: Eleusis. Ar putea fi un indiciu pentru
datarea desenului: volumul omonim apăruse în 1970. Dar poate
fi şi de mai târziu, fiindcă Eleusis rămăsese un topos dimovian
emblematic.
(Familia, Nr. 3/1999, p. 95-96)

Sau poate că ne vom opri la împărţirea poeziei lui Dimov doar


în clase tipologice, nu şi în „etape” cronologice…

Carte de vise (1969)

Din marea Carte de vise lipsesc cu totul formulele diferite de


cea narativă şi rimată alăturat. Primele două şi cele mai ample secţiuni
sunt „Hipnagogicele” şi „La capătul somnului”, ambele compuse din
poeme intitulate cum altfel decât „Vis…”, după care urmează fie un
calificativ, fie „cu ceva”: „Vis autobiografic”, „Vis cu institutoare”
ş.a.m.d. Sunt cicluri de texte relativ scurte, majoritatea de circa
douăzeci-douăzeci şi ceva de versuri, puţine mai întinse, dar departe de
extensia celor 7 poeme. În genul lor tipic „oniric”, pot fi considerate
miniaturi de mare virtuozitate, la vârf, în manieră sută la sută
dimoviană. Pe de altă parte, coerenţa ansamblului, care absoarbe toate
secvenţele într-o carte atent construită, are, ea, proporţii mari,
copleşitoare.
Titlul „Hipnagogice” anunţă intenţia de captare în versuri a
alunecării dinspre trezie spre vis, în timp ce „La capătul somnului”
14
Prefaţă

indică traseul invers, al reîntoarcerii la suprafaţa existenţei diurne.


Între ele, la finele „Hipnagogicelor”, delimitate printr-un titlu de ciclu
(de ce nu şi de secţiune, de parcă ar fi vorba tot de nişte „Hip-
nagogice”?!; eroare de tehnoredactare a editurii?…), apar… „7 proze”
– titlu inevitabil ironic după anterioarele 7 poeme: istorii – trebuie să
înţelegem – ale somnului deplin, după scufundarea în noapte şi înainte
de revenire. Fireşte, nu trebuie să uităm vreo clipă că, în conformitate
cu teoria „onirismului poetic”, e vorba despre aplicaţii conştiente ale
„modelului legislativ” al visului, nu despre transcrieri efective sau
despre pretenţii de reconstituire după trezire. Cu această diferenţă
majoră, care îl distinge pe Dimov – cum am văzut – şi de romantici, şi
de suprarealişti, fără să mai vorbim de alte „mitologii” sau „anatomii”
ale somnului – de pildă, de felul celei blagiene, cu care nu are nici o
legătură –, interesul pentru etapele de tranziţie dintre stări îl aşează pe
autorul Cărţii de vise în proximitatea nescontată a lui James Joyce,
căruia i-au fost de trebuinţă multe sute de pagini de proză, în Finnegans
Wake, pentru a aproxima confuzia ieşirii din somn.
Cincisprezece „Hipnagogice”, aşadar, douăsprezece „La capătul
somnului” şi, între ele, „7 proze”…

Să vedem cum se prezintă „Hipnagogicele”. Întâiul „Vis…”, cel


„…autobiografic”, porneşte de la un detaliu, de la o siluetă recuperată
din memorie, din fluxul subconştientului reactivat în timpul nopţii:

„Azi-noapte-n vis mi-am amintit


De covrigarul nebun din Piaţa Chibrit
Şi l-am văzut înălţând cutii de carton
Legate cu sfoară în chip de avion
Şi se suia cu ele şi el
Din ce în ce mai vesel, mai mititel,
Iar eu rămâneam căscat şi mofluz,
Rozând în piaţă o felie de harbuz”
(Carte de vise, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1969, p. 9).

15
Ion Bogdan Lefter

Statutul de tot mărunt al covrigarului nu prea reuşeşte să activeze


semnificaţii cristice – deşi ascensiunea în nacelele de carton ar cam
constitui o aluzie. Nu va mai reveni pe pământ, pierdut în tăriile
văzduhului. La sol rămâne personajul narator al poemului, care porneşte
pe un traseu fantezist, tranzitând locuri varii, presărate cu detalii
surprinzătoare, pitoreşti, savuroase:

„Apoi m-am dus la revistă, la Vox,


Naviga la subsuoară submarinul Dox,
Eram mai trist, eram mai mare,
Jucau fetele la marea dezbrăcare,
Treceau verile nelăsând nimic,
Semăna cadavre cowboiul Dick
Şi m-am trezit tot în vis de vis, de vis
Adus la fântână cu pieptul deschis
Să vază dragonii din fund cum îmi bate
Inima sidefie de păcate.
M-am întors, desigur, să fiu din nou
Nevăzut, străveziu şi erou
Prezent la bărci, la căluşei, la ţintă,
Cu cozoroc vid cumpărat din incintă
Acolo la marele circ din străinătate
Când de sus de tot plonjau acrobate
Şi-mi cădeau în braţe şi le iubeam dulce
În văzul tuturor, mestecând turtă-dulce”
(p. 9-10).

În versuri puţine (am citat textul întreg), relatarea creşte repede de


la amintirea covrigarului către aspectul de parabolă a vieţii, veselă în
aspectul ei circăresc, tristă în fond („Eram mai trist, eram mai
mare”…).
Al doilea „Vis…”, „…cu institutoare”, dezvoltă tema emanci-
pării de sub autoritatea şcolară: în scenariul „oniric” din poem, pro-
tagonistul, care va călători în timp păstrându-şi „etatea”, e proiectat în
16
Prefaţă

trecut, în copilăria supusă instanţei educatoare, deopotrivă atrăgătoare,


căci senzuală, şi dominatoare:

„Jos, în uriaşa bucătărie de internat,


Institutoarea mea, tânăra mea institutoare de agat,
Mulatră, cu pielea foşnind de bună,
M-a chemat din ochi să-mi spună
Să-ngenunchi, aşa cum sunt, scofâlcit şi cu chelie,
Să-mi aşeze pe creştet talpa ei liliachie”
(p. 11).

Va urma revolta tardivă şi crima simbolică, posibilă figurare şi


a unui viol răzbunător:

„…poate de aceea, poate din alt motiv,


Am lovit-o-n laringe cu trident milostiv
Şi-am zburat apoi greoi şi vâscos
Până-n dantelatul orăşel de os
Unde şi ieşiseră gazetele de-o centimă
Cu-ntr-o limbă moartă ştiri despre oribila crimă”
(p. 12).

Finalul o readuce pe institutoare în cadru, reluare circulară a po-


veştii şi implicită contestare a finalului tragic, dar poate că doar încă o
rememorare, după ce păcatul s-a înfăptuit:

„Eram vesel şi copilăros


Şi dansam chiar de bucurie într-o curte din dos:
Tocmai intrase pe portiţa de piatră
Institutoarea mea, tânăra mea institutoare mulatră”
(Ibid.).

Al treilea „Vis…”, „…de mahala”, e mica istorie a iubirii din


copilărie, a comuniunii până la contopire („să schimbăm străzile între
noi” – p. 13), încheiată cu o sugestie sfâşietoare de tragism („vom
17
Ion Bogdan Lefter

strânge/ Din vinele noastre o cană de sânge” – p. 14).


Într-al patrulea, „Vis sezonier”, un pic mai întins, parcurgem
ciclul anotimpurilor, începând cu iarna. Perspectiva nu mai e acum a
vârstelor de început, ci a maturităţii ori chiar a senectuţii personajului
dimovian caracteristic, activ şi în cărţile anterioare. E aproape o
imposibilitate teoretică să vorbeşti despre un asemenea profil de
protagonist, dată fiind metamorfoza continuă la care totul e supus –
fiinţe, lucruri, spaţii – în poezia lui Dimov. Ei bine, oricât de
schimbătoare i-ar fi contururile, aspectul, meseriile, oricât de
bulversante ar fi situaţiile în care se vede prins şi din care deîndată e
evacuat pentru a se trezi în mereu alte şi alte conjuncturi, un soi de
portret se poate – până la urmă – schiţa: e o reluare a vechiului tip al
clovnului, condamnat la retorica veseliei dar tragic în spatele măştii;
mereu pe drumuri, erou picaresc, călător printr-un univers funambulesc;
dezvăluindu-se, de multe ori, fie ca ipostază a poetului, a artistului, fie
ca deghizament pauper al divinităţii, al unei instanţe demiurgice, bine
ascunse în spatele aparenţelor umile, rizibile. Acum, în „Vis
sezonier”, protagonistul, „Înalt, pân-la streşini” (p. 15), fost „cavaler
de Malta”, „Rege-n Tule, prizonier al Hiperboreei” (p. 16), porneşte şi
el călătoria prin anotimpuri, spaţii şi „baliverne” (cf. p. 17), până când
în ultimul anotimp, toamna, vor răsuna sunete de clavecin:

„Acum e toamnă. Par albastre tufişurile


De dincolo de toate trei Crişurile
Şi ţiuie o melodie vetustă
Printre fetele desculţe cu scorpioni pe fustă,
Pe care le gonesc, costeliv şi temut,
Peste bulgării ariilor, pocnind din cnut.
E toamnă, se aud din fereşti clavecine,
M-aşteaptă la cină reginele vecine”
(Ibid.).

Despre un ciclu iniţiatic să fie vorba?; despre o cale de acces


spre creaţie, spre muzică, spre absolutul regesc, în anturajul regi-

18
Prefaţă

nelor?! Poemul rămâne – evident! – misterios, cu sensuri incerte...


Alt „Vis…” de dragoste e cel „…cu devisceraţii”, intens la
final, când se dezvăluie tema, după obişnuita cavalcadă şi după
nelipsita paradă de colosale obiecte şi decoruri.
În următorul, „Vis amalgamat” se întâmplă ce se anunţă şi se poate
vedea peste tot la Dimov: se amalgamează planuri, materii, mişcări,
culori, sunete.
„Vis cu periplu” – la fel: „peripluri” sunt mai-toate – sau toate!
– naraţiunile oniro-poetice dimoviene. Acum, traseul trece şi printr-o
librărie „cu pachete/ învelite în anvelope violete” (p. 24)…
Splendid e „Vis cu bufon”, deci cu un personaj din categoria pe
care am descris-o drept tipică pentru autorul Cărţii… Nu e aici (el,
bufonul) protagonist şi narator, doar va intra la un moment dat în
spaţiul poemului, de astă dată o cofetărie: altă metaforă a lumii
policrome şi – în context – …delicioase. Prăjiturile de ciocolată din
atrăgătoarea prăvălie sunt – evident – de culoare „întunecată” (p. 30);
cele de căpşuni – roz; cu fistic – „Verzui şi galben un pic” (Ibid.).
Enumeraţia e întreruptă de un „Şi aşa mai departe” (Ibid.) care va rima
abrupt şi alarmant, schimbând dintr-o dată registrul, cu „Eu mă
gândeam, bineînţeles, la moarte” (p. 31). Drept care, „agent” al ei, îşi
face apariţia „Bufonul unui rege mort cu zile” (Ibid.). Simpaticul se
mai şi strâmbă, în conformitate cu retorica rolului său, dar are şi aer
metafizic:

„…Era
Bufonul nostru numai catifea
Şi pe dinăuntru şi pe dinafară,
Un vulpoi de cârpă cu coadă uşoară.
Se mişca degeaba, exista fără să fie,
Era – dacă vreţi – o filozofie”
(Ibid.).

Bufon-bufon, dar venind din proximitatea morţii stăpânului şi


ontologic suspendat, „existând fără să fie”, încât se înfăţişează el
însuşi ca idee pură. Ceilalţi clienţi ai cofetăriei se prefac că nu-i văd
comicăriile şi probabil că nici nu-i înţeleg „filozofia”. Ceva se
19
Ion Bogdan Lefter

întâmplă – însă – cu personajul-narator. Oricât de puţin intelectuală i-


ar fi natura (nu prea pare…), sentimentul de apariţie înălţătoare îi
schimbă brusc comportamentul: de unde până atunci se rezumase să
privească spectacolul prăjiturilor, acum începe să se îndoape cu ele,
dovadă că intuiţia revelaţiei e – la propriu – devoratoare:

„Am început atunci să mănânc în cascade


Cataifuri, baclavale, rulade,
Simţeam în juru-mi umede boturi,
Înghiţeam în neştire bezele, pişcoturi”
(Ibid.).

Cu consecinţe imediate (ultimele versuri ale poemului):

„Şi creşteam, mă umflam ca un aerostat


Cu bube dulci şi diabet zaharat,
Acolo în munţii limpezi în zarea zmeurie
La masa pătrată din cofetărie”
(Ibid.).
„Apariţie înălţătoare”, am spus adineaori, vorbind despre
bufonul intrat în prăvălie. Contaminat, îmbuibat cu dulciuri până la
erupţia respectivă (de „bube dulci”) şi până la diabet, martorul se
umflă şi, precum aerostatul, va începe să plutească la mari altitudini
muntoase, în zarea care s-a colorat şi ea ca prăjiturile – o „înălţare la
cer”, nu-i aşa?! Reală sau o reverie/ în teribila cofetărie...
Apoi „Vis cu mire”, „Vis cu licorn”, „Vis cu spovedanie”, „Vis
cu vecernie” şi, ultimul „hipnagogic”, „Vis cu nuntă”, din nou un
tulburător poem de dragoste al cărui vers final consemnează
adormirea deplină: „Ne-am îmbrăţişat pe velinţa neagră şi-am adormit
amândoi” (p. 42). Indiciul sumbru, anticipat de incertitudinea
statutului real al evenimentului anunţat în titlu („La praznic ori poate
la nuntă?” – p. 42), trimite către posibilitatea echivalenţei cu moartea,
către care trimit unele interpretări clasice ale somnului, ca şi altele ale
nunţii, mai mult ori mai puţin mioritice…

20
Prefaţă

(Un detaliu, în paranteză: în Cartea de vise din 1969, fila


numerotată 17-18, cu finalul „Visului sezonier” şi debutul
„Visului cu devisceraţii”, e dintr-o hârtie un pic mai subţire
decât toate celelalte. Nu e nevoie de mare perspicacitate pentru
a înţelege: în locul filei iniţiale, tăiate, a fost lipită de ştraiful
rămas la cotor una nouă. Două explicaţii posibile: în textul
cules se strecuraseră greşeli de tipar prea „gogonate”; sau o
ultimă lectură a cărţii la cenzură, după tipărire, va fi dat peste
ceva „periculos”, care va fi impus intervenţia, excizia şi
ramplasarea înainte de difuzarea cărţii. Dacă s-ar dovedi că a
doua variantă e corectă, rămânem cu o întrebare fără răspuns:
ce să fi îndepărtat cenzura din versurile lui Dimov?!…)

Şi ajungem la cele „7 proze”. Titlul se justifică prin aspectul


mai ordonat al naraţiunilor, tot „onirice”, dar fără să-şi piardă vreodată
şirul în turbioanele de cuvinte; tot luxuriante lexical şi ca desfăşurare a
imaginarului, dar mai „adunate” în jurul unui fir cursiv de poveste. Nu
sunt nici ele foarte întinse, n-au amplitudinea celor 7 poeme: patru se
menţin la circa 50 de versuri, restul de trei – aproximativ de două ori
pe-atât, ceea ce înseamnă cam câte patru pagini de carte.
Prima „proză”, „Ospeţie”, e o splendidă descriere a unei expe-
rienţe, poate a unei iniţieri despre care nu ni se spun multe, abia o
bănuim. La suprafaţă e vorba despre apariţia unui grup de fete
„dinspre sud, din Corint” (p. 43): îi bat la uşă unui bărbat nenumit,
indicat în text doar prin pronume la persoana a III-a, şi i se stabilesc în
casă, unde încep „să diretice, să gătească, să spele” (p. 44), instalându-
i-se – cu alte cuvinte – în gospodărie. Cu asemenea îndeletniciri
concrete, ele par reale, dar poemul menţionează că gazda îşi consumă
energiile erotice cu o amantă. Mai mult decât atât, vom afla ulterior
că, deşi anii trec, deşi bărbatul îmbătrâneşte şi amanta moare, „Numai
fetele, fecioare şi iubeţe,/ rămâneau la fel. Pârâiau de tinereţe” (p. 44)
– ceea ce le scoate din regimul realist şi le transferă într-unul
fantasmatic: sunt – deci – „spirite”, „vedenii”, un fel de „iele”,

21
Ion Bogdan Lefter

purtătoare de tinereţe fără bătrâneţe. Încât atunci când bărbatul se


hotărăşte să le ucidă, comutând apoi sentinţa în alungarea din casă,
începem să bănuim o simbolică a sfârşitului. Rămas singur după ce
fetele pleacă pedalând pe biciclete de argint, într-o scenă emoţionantă,
personajul nenumit îndeplineşte cele cuvenite, creştineşti (stinge
candelele, aprinde opaiţele…) şi – iarăşi simbolic – „A doua zi începu
să spoiască” (p. 45): pictură, artă?; sau poate pregătire a spaţiului
extincţiei, care se dădea cândva cu var...
A doua „proză”, „Vârcolacul şi Clotilda”, e o scurtă, graţioasă
poveste de dragoste între parteneri din lumi diferite, ca-n „Luceafărul”
eminescian sau în cutare poveşti folclorice, reluate de romantici.
Toposul – sportiv: un teren de tenis, o terasă lângă un lac. Încheind
jocul, Clotilda, „masiva jucătoare”, „albă, impunătoare”, dar şi „uşor
şaşie” (p. 46), se aşează, „uşor obosită”, la o masă la care-l descoperă
instalat pe vârcolac. Himerica fiinţă, mişcându-se în „contorsiuni lente”
(p. 47), e portretizată fabulos:

„Are de-a lungul trupului din paftale şi inele


trei creste paralele
şi ochi ovali, colosali, năuciţi de reverii,
ca două lune sângerii”
(p. 47).
După ce-l ignoră o vreme, lăsându-l s-o privească trist, Clotilda
face – totuşi – un gest, din iniţiativă proprie ori poate sub un soi de
hipnoză: întinde mâna şi permite atingerea provocatoare de fericire.
Castă sau o acuplare? Depinde de interpretare. Pentru ca versurile
finale să fie din nou scăldate într-o muzică indicatoare de extaze. Iată
întreaga secvenţă, până la capăt:

„Se tot lăsa o-ntunecime de vată


când, fără voie parcă, dintr-odată,
masiva jucătoare întinde palma peste masă,
iar firava labă veselă şi sticloasă,
albastră, a fiarei, într-o clipită

22
Prefaţă

se cuibăreşte acolo, fericită.


Şi cum scânceşte animalul de bucurie,
un vârf, ivind, de limbă purpurie.
Şi rămân amândoi aşa, ca şi cum nici n-ar fi,
cu capetele-ntoarse la yolele sidefii
ce trec mirate-n mişcare centripetă
pe apa tot mai violetă.
Se-aud de departe – rumbă, tango, song –
orchestre calme, numai alămuri şi gong”
(p. 48).

Chiar şi aşa, nedezvoltate mai mult, „Ospeţie” şi „Vârcolacul şi


Clotilda” sunt poeme memorabile.
Erotismul e mai transparent – nu de tot! – în „proza” următoare,
şi ea de excelenţă: „Jeny şi cei patru sergenţi”. Grupul de cinci din
titlu trăieşte într-o groapă – primă figurare a lăcaşului ocrotitor. Foarte
încăpătoare, de altfel:

„În groapa pătrată, din noapte până-n zori


de sus, privită de vedenii,
unde trăiau cei patru sergenţi dezertori
şi palida fecioară Jeny,

erau de toate:
cutii cu afumături conservate,
operele complete ale lui Shakespeare,
mici plăpumioare cusute cu fir,
perne roz umplute cu aer
şi chiar o banchetă Biedermeier”
(p. 49).

În atare decor, „la o anumită oră” sergenţii deveneau


conştiincioşi şi „începeau să-şi vopsească puştile în liliachiu” (p. 50),
ceea ce, într-un cod al aluziilor soldăţeşti porcoase, ar putea fi indiciu
de apetit sexual. Contactul propriu-zis e şi el paradoxal-aluziv:
23
Ion Bogdan Lefter

„Iar treaba odată isprăvită [vopsirea armamentului, n.m. I.B.L.],


clătinate de dragoste şi ispită [puştile, n.m. I.B.L.],
se duceau la Jeny care le dădea voie să-i lingă,
doi câte doi, talpa stângă.
Sfârşite de voluptate
şi de foşnetul tarlalelor de porumb,
odată cu amurgul, cădeau toate
cătanele, ca nişte soldaţi de plumb”
(Ibid.).

Întrucât cei patru sergenţi sunt fugari, în căutarea lor porneşte


„întregul regiment”, „înarmat până-n dinţi” (Ibid.). Jeny stă acum,
semnificativ, „Urcată pe o banchetă de catifea” (Ibid.), astfel încât
„fiecare companie, când trecea/ prin dreptul ei, dădea onorul” (Ibid.) –
deja o metaforă a acuplării, după care va urma referinţa explicită la
prostituţie, nu în directă legătură cu Jeny, dar… ea zâmbeşte fericită:

„Se lăsa apoi, hoţeşte,


o noapte veselă, cu lupanare,
cu crâmpeie de muzici şi palate-n depărtare,
şi, zâmbind fericită, după aceste toate,
Jeny cădea pe gânduri cu capul pe coate”
(p. 50-51).
Final cu abisalităţi psihologice:

„Aşa trecu, noapte de noapte,


acea vară nesfârşită plină de tot felul de şoapte,
de competiţii sportive la periferii,
de semnale de goarnă şi râsete de copii,
până când, fără să spună ceva,
unul din cei patru sergenţi hotărî să se predea”
(p. 51).

Epuizare a energiilor sexuale şi revenire „în formaţie”, în rutina


24
Prefaţă

disciplinei militare? Sau – în cu totul alt plan – semn de îndrăgostire


adevărată, încât sergentul nu mai poate suporta menajul à cinq?…
Erotismul e şi mai intens, în forme şi mai sofisticate, în „Lili şi
densitatea”. Stând la fereastră, protagonistul-narator la persoana I are
în faţă un zid despre care spune că ar fi „propria mea gândire ce rever-
berează” (p. 52). Ridicând privirea, vede un balcon „năpădit de
vegetaţii” (Ibid.), cu o scăriţă neagră care duce către acoperiş (detalii
cu tâlc într-o eventuală decriptare arhitecturalo-anatomică). Restul va
fi voyeurism: martorul o urmăreşte pe seducătoarea Lili, elevă de
liceu, urcând şi dezbrăcându-se sub cerul liber, ca-ntr-un strip-tease
lent, „molatic”, pe care bărbatul îl percepe extrem de senzorial, de parcă
simţurile sale ar funcţiona şi de la distanţă:

„Într-adevăr (ce gest molatic!), fata se descalţă


bate pasul pe loc cu tălpile-n trap,
Îşi trage şorţul negru peste cap
(o! fâşâitul gulerului scrobit în contact
cu părul dulce. Îl simt: intact).
Rămasă-n furou,
Lili zâmbeşte din nou
şi, precum un lăstun atinge oglinda apei,
Îşi scoate ciorapii
mângâindu-şi în treacăt, de plăcere,
tălpile netede ca o mângâiere.
Apoi îşi împătureşte frumos veşmintele caste
ca un recrut pe lada de oaste.
Cum zboară cămaşa-n amiaza bengală!
Iat-o albă, lunatică, goală,
Întinsă ciudat, alături de efecte,
pe tabla roşie, începând gesturi indirecte”
(p. 53).

Copleşit de frumuseţea fetei („Dar eu? Gândac aiurit şi hilar,/


broască strivită de caterpilar,/ cerşetor la poartă de bairam,/ pată putre-

25
Ion Bogdan Lefter

factă lipită de geam” – Ibid.), personajul-narator vede că ea începe să


„unduiască” şi deîndată se coboară asupra lui Lili, drept partener, …
un uliu violet, „crăiesc” – deci e vorba despre încă o relaţie între
regnuri, inevitabil – pentru noi, cititori români – eminesciană. Fără
penetrări efective, dar într-o aură de senzualitate mai subtilă şi mai
profundă decât dacă totul s-ar fi consumat strict corporal, cei doi
interpretează o stranie partitură coregrafică, extraordinar de expresivă
poetic:

„Mai are un metru, e chiar deasupra-i, iată,


cade pe albul pântec de fată
frecându-şi ghiarele de pielea catifelată.
Şi-atunci, în sunetele unui instrument demodat,
Începe un joc ciudat:
rotindu-şi capul cizelat, ca-ntr-un deochi,
uliul o priveşte pe Lili drept în ochi,
iar Lili, cu pupilele enorme de dor,
cu buzele dezlipite, îl cheamă uşor,
Îl roagă, îl imploră, şerpuitoare,
să facă o mişcare.
Atunci, înfoiat, berbant,
uliul începe să plutească razant
deasupra trupului, la un centimetru distanţă,
abia atingându-l cu ghearele-i de faianţă.
[…]
Dar, ajuns în dreptul încheieturii,
oriunde trupul coteşte,
sub braţe, la coapsă, între deşte,
zborul paserii cu ochii verzi
e-atât de iute c-o pierzi.
Iar Lili saltă, se-nvârte ca o sfârlează,
se arcuieşte, se contorsionează,
Îşi trece printre coapse braţele, a disperare,
ca să zboare uliul deasupra a tot ce are.

26
Prefaţă

Nu mai ştiu care-i pasărea, care-i Lili…


Doar ochii uliului mă fixează-n pupile”
(p. 54-55).

Martorul trăieşte şi el scena, ba chiar preia durerea zgârieturii


din momentul de climax („Simt o zgârietură pe obraz,/ aud ţipătul
paserii, al fetei” – p. 55), apoi… totul s-a risipit ca un fum, acoperişul
e gol, balconul – pustiu, căci s-ar prea putea ca totul să nu fi fost decât
închipuire, fantasmă erotică, proiecţie a unei chinuitoare tânjiri după
iubire, ceea ce ar transforma-o pe Lili într-o… „sburătoare”.
Important, în toată povestea se strecoară din nou o sugestie tragică: la
start fusese pomenit „muribundul Ipolit […] din Idiotul” (p. 52; zidul
către care privea personajul din poem seamănă cu „zidul ultim al
ftizicului Ipolit” – Ibid.), referinţă dostoievskiană uitată pe parcurs, dar
reluată la final, când protagonistul, auzind „horcăitul lui Ipolit”,
prezintă simptome terminale: „mă-ncordez, răsuflu, gem,/ apuc tocul
geamului într-un efort suprem” (p. 56). S-ar putea – aşadar – ca ultimele
versuri, în care mai are o viziune romantică („un miez de noapte,
romantic,/ cu tangouri pe platforme de ebonit, în Oceanul Atlantic” –
Ibid.), să dea cheia de interpretare a fantasmaticei Lili: ea ar putea fi,
ca-n unele mitologii, nu doar o „apariţie”, ci Moartea însăşi, care oferă
victimelor, în clipele de pe urmă, iluzia unui ultim act erotic, într-o
„nuntă” simbolică, de „trecere” către „dincolo”. Cu obişnuita sa
scriitură funambulescă, zigzagată, seducătoare, Dimov dă aici în un
poem de mare valoare, de o fineţe şi de o intensitate copleşitoare.
„Proza” a cincea, „Sinestezii”, transpune viziunea idilei râvnite
(„o iubire dulce” – p. 59) în codul unei senzorialităţi non-erotice.
Limbajul e medical, pornind de la fascinaţia din copilărie pentru un
tratat de specialitate, de la care se trece la trăirea efectivă a stării
maladive gravissime, cu „40º şi o linie” (p. 58), când, imaginându-şi
„iubirea dulce” ca pe o deambulare prin parcuri, îşi doreşte „să mor
acum, la 40 de grade/ ducând lumea toată-n cascade” (p. 59). Aceleaşi
teme – dragoste, moarte – în poemul cel mai puţin epic din ciclu: e o
„proză” mai mult descriptivă decât narativă. În prima jumătate, cea

27
Ion Bogdan Lefter

despre cartea de medicină citită demult, imaginea dimoviană se


dezlănţuie din nou, entuziasmantă:

„O citesc cu emoţie, seara de obicei,


când literele par păsărele sau şoricei,
Înainte de a aprinde lumina.
Aud fierăstrăul, tramvaiele, uzina,
Îmi plac sfaturile, etiologia, dar mai ales
pozele acelea cuminţi de bolnavi cu fes,
pozele făcute-n duşmănie, pozele ciudate,
cu eprubete purtate de surori de caritate
În paşi de vals pe uliţa noastră,
cu medici hlizindu-se pe fereastră,
cu fete bolnave de pneumonie,
pozele amestecate cu cele din zoologie:
hipopotamul, rândunica, zebra
şi chiar eu, la capitolul «Febra»” ş.a.m.d.
(p. 57-58).

„Proza” a şasea, „O dimineaţă noroasă”, are motto-ul: „Întru


pomenirea agrimensorului K.” (p. 60). Referinţa kafkiană nu trebuie
luată în seamă decât la modul general, în reţeta oniro-poetică intrând
doze consistente de absurd; sau ca o reverenţă făcută marelui înaintaş.
De astă dată, „kafkiană” e situaţia din oraşul-scenă, cuprins de
molimă, ca-n cadrele apocaliptice din linia Bosch-Goya. Nu mor toţi
locuitorii: bunăoară protagonistul (despre care ni se vorbeşte la persoana
a III-a) e „sănătos tun” (p. 61). Un tânăr, probabil, cu – încă – date
copilăreşti (are „mâinile grăsuţe, / palmele roze, unghiile ca nişte
părăluţe” – Ibid.). Ajuns în faţa comisiei medicale a oraşului, el e
privit „cu tâlc” şi stârneşte frică: „se făcuse în juru-i un spaţiu gol/ şi-o
tăcere de-ngropăciune” (Ibid.) şi „îl privea mulţimea cu groază” (p.
62). De ce, oare? În locul examinării, urmează o lungă perioadă de
încremenire cauzată de conştiinţa răsfrângerii în oglinda norilor a
imaginii junelui, care nu-şi poate permite nici o mişcare, căci

28
Prefaţă

reverberaţia la scară cerească ar fi devastatoare:

„Abia atunci văzu cum pe cerul saturat de nori


se oglindea cenuşie, dar netă, şi-i dădea fiori
imaginea lui, aşa cum stătea,
gol, picior peste picior, pe scaunul de muşama.
Dacă mişca doar un pic din picior,
mişcarea se repercuta ameţitor
la mari înălţimi, sub cerul închis,
provocând un tumult de nedescris.
Rămase deci înlemnit,
cu ochii deschişi la nesfârşit,
Îşi împietri ficatul, inima, gândurile,
ordonă sângelui să-şi strângă rândurile,
pătrunse într-o durată matematică,
Îşi opri activitatea pancreatică.
[…]
Într-adevăr, dacă
ar fi rostit o şoaptă numai, în orice grai,
vocea lor s-ar fi amplificat în evantai,
s-ar fi revărsat pe cerul întunecos,
care şi aşa cobora tot mai jos,
Îi vedea lacunele cenuşii cum se cască,
mai departe nici nu-ndrăznea să gândească”
(Ibid.).

Ieşirea din situaţie se produce atunci când din cer încep să cadă
picături de ploaie. Izbăvită, populaţia se bucură şi sărbătoreşte carna-
valesc, fiindcă precipitaţia provoacă risipirea norilor şi, odată cu asta,
dispariţia imaginii proiectate cosmic a protagonistului. Mulţimea îl va
aclama ca pe un salvator, iar el va oferi oraşului un „dans nou”,
preluat de toată lumea. E finalul, liniştitor:
„Atunci, ajutat de cei doi medici,
mari amatori de mise şi predici,

29
Ion Bogdan Lefter

se sui pe masa acoperită cu hârtie lucioasă


şi-n aplauzele mulţumi care pleca acasă
execută cuprins de-un îndemn etic
un dans complicat, un dans nou, un dans frenetic,
repetat pe străzi, în tramvaie, pe edificii,
până la ora jocurilor de artificii.
Atunci intrară cu toţii în case.
Ploaia încetase”
(p. 64).

Mise, predici, „mântuire” a comunităţii: iată sensul tulburător al


poemului, de fapt o „evanghelie” burlescă, în maniera casei. Fireşte,
încurcătura tipic „onirică” se cere corectată, raportul dintre pământ şi
cer trebuie citit invers: nu personajul se oglindeşte pe canavaua
norilor, ci, de sus în jos, imaginea grandioasă, la scară celestă, a lui
Dumnezeu se ipostaziază în mic în silueta Fiului său, Mântuitorul.
Încă un mare poem dimovian.
A şaptea şi ultima „proză”, „O întâlnire în pod”: desfăşurare
fastuoasă de decoruri la înălţime, pe mai multe nivele fantastice, mai
ales în podul din titlu, caleidoscopic ca toate toposurile dimoviene
centrale. La final – regăsire a iubitei şi reluare a explorării prin
revenire la versurile iniţiale, de asemenea în maniera ştiută.

După cele „7 proze”, „Visele…” din „La capătul somnului”


revin la formula „Hipnagogicelor”: mai concise şi cu scenarii narative
mai fracturate.
Primul, „Vis neizbutit”, brodează în jurul unui „sfert de chip” (p.
75, 76), incert între Democrit şi Leucip.
Următoarele, „Vis cu militar” şi „…cu leneş”, pornesc frenezia
rulajului lexical, cu apariţia misterioasă a „leneşului cântător” (p. 80).
„Vis cu deltă” reia imaginea cuplului, acum în moment „pre-
mergător actului sexual” (p. 81). Nu va putea fi comis fiindcă el îşi
vede trupul desfoliindu-se până când „n-au rămas decât nişte
minciuni,/ într-un centru fără dimensiuni” (p. 82). Decorporalizat,

30
Prefaţă

bărbatul porneşte – fireşte – într-o călătorie complicată, relatată în


rezumat, cu o îngrijorătoare perspectivă ultimă, de aparenţă de Infern:

„M-a spulberat un zgomot mut


Când drept în faţă s-a născut
Crescând înalt până-n tavan
Ceaunul zării de catran”
(p. 83).

Final din nou circular, cu cei doi aşezaţi pe canapea, ca la în-


ceput, ea fiind o „bacantă”…
Impresionantă e noua confruntare cu moartea din mai amplul
„Vis vesperal cu un vârf de cărămidă” (totuşi „vesperal”, nu matinal…),
unde colţul ieşit din pietriş îl face pe unul dintre cei doi prieteni din
poem să se împiedice. Suntem pe teritoriul unui măreţ palat cu odăi
numeroase şi metamorfotice, delicios descriptibile. Esenţial va rămâne
vârful de cărămidă titular, în care amicii vor descifra până la urmă
pragul „marii treceri”:

„Aţi priceput desigur că era de vină


Vârful acela de cărămidă blajină
Aşezat între viaţă şi moarte.
Am închis ochii şi-am plutit mai departe”
(p. 88).

Mai departe – încotro?: spre viaţă sau spre moarte?! Niciun


răspuns din partea lui Dimov, din partea poemului.
Amuzant – miniaturalul „Vis cu paseri muscă”: măruntei specii
colibri îi este destinat un întreg spital, cu un întreg personal!
În „Vis septentrionic” personajul-narator e multiplicat: căpitan
de navă de luptă, se ipostaziază şi în celelalte roluri din echipaj, plus
călătorii. Traseul îl/îi conduce către o ireală (şi „ilegală” – cf. p. 92)
„radă septentrională” populată de nordici, de eschimoşi, de fapt de
toate naţiile („Dagobert, Vsevolod, Hans” – p. 93). Probabil o nouă

31
Ion Bogdan Lefter

halucinaţie, cum se ivesc nu o dată în viaţa monotonă pe mare. Intuind


că ceva nu e în regulă, văzând că femeile – altfel „dulci” – ale
„septentrionilor” sunt „Vrăjitoare[le] păcătoase şi trandafirii/ Date
diavolilor în zale prin turbării” – Ibid.), protagonistul se retrage pe vas
şi, de la distanţă, trage asupra nălucirii cu „toate cele o mie de tunuri” de
la bord (Ibid.). Nu aflăm rezultatul, nici dacă nu e la mijloc şi un strop
de semnificaţie tragică: marinarii au halucinaţii atunci când sunt
doborâţi de căldură şi de sete, înainte de a trece „marele prag” către
moarte…
După cofetării, castele şi atâtea altele, vine la rând un „Vis cu
frizerie”. Şi aici se-ntâmplă lucruri ciudate, culminând cu declaraţia de
dragoste pe care i-o face protagonistului frizeriţa care-l tunde, „o insă” (p.
95). Interesant: „mi-a zis/ Că mă iubeşte încă dintr-un vis”! (p. 96)…
Din frizerie – în abator: personajul-narator ne anunţă în „Vis cu
carne” că „Azi sunt parlagiul cu trei eşarfe” (p. 97), veritabil demiurg
al locului, care „lui Dumnezeu […] m-am substituit” (p. 99). Aşa este:
măcelarul modelează destine, aduce moartea, taie, decide.
Semn rău prevestitor şi în „Vis cu dentişti”: doar „Dinte scos,
moarte înseamnă…” (p. 100). Nu se poate fugi decât tot călătorind,
toate drumurile ducând spre izbăvire: „Oriunde ne ducem ajungem în
Eden” (p. 101).
„Vis cu cocoş” nu vesteşte zorile: atmosfera rămâne lugubră
(pompe funebre, dric, prapor, colivă…) şi „băieţii” cărora le vorbeşte
vocea naratoare ar cam putea fi bănuiţi de apartenenţă diavolească. La
final apare cocoşul, nu pentru a cânta, ci sacrificat, „tăiat/ la Bordură”,
unde „Îi ling pisicile sângele mat” (p. 103)…
Ultimul, „Vis cu peisaje”, la capătul „Capătului somnului”,
anunţă despărţirea: de cititori („Rămas-bun, cititorule de carte” – p.
104), dar poate şi de viaţă, căci zăpăcitoarele istorii şi istorioare
„onirice” l-au adus pe protagonistul poeziei dimoviene „Deasupra
iezerului Epsilon/ Unde fecioarele-n dimii vin mereu mai aproape/ Să
vază chipul Satanei, bătând în ape” (p. 105). De unde se vede că nu
sută la sută sigur că toate drumurile duc spre Eden!…

32
Prefaţă

Vasta construcţie a Cărţii de vise nu se opreşte aici. Autorul


mai adaugă o secţiune, „Poeme de veghe”, în care am putea căuta
consecinţele deambulărilor nocturne. Numai trei sunt textele grupate
aici: două scurte şi, între ele, amplul „Realitate (mic poem oniric)”.
Maniera rămâne „onirică”, dar putem specula asupra unor dife-
renţe. Întâi, „La moartea coboldului” poate că nu e doar constatarea
unui deces anume, al mitologicului „spirit rău”, ci – prin extrapolare –
o vestire generică a dizolvării viziunilor fantasmatice. Ele vor
continua în cărţile dimoviene ulterioare, dar acum, la ieşirea din
Cartea de vise, interpretarea poate fi luată în considerare. La fel,
„Decompoziţii – Triptic ironic”, tot „onirist”, identifică mai direct
spaţiul bucureştean ca scenă a poeziei, oricât de distorsionat şi de
polimorf ar deveni sub presiunea colosală a unei imaginaţii
debordante: „Suntem în capitala noastră de-ntotdeauna” (p. 123, şi cu
alte repere recognoscibile).
Marea demonstraţie se face – însă – în „Realitate (mic poem oni-
ric)”. Dublă contradicţie în titlu: cum să fie despre realitate un poem
oniric?!; şi cum să fie mic un text de circa opt pagini?! E – de fapt –
încă un mare scenariu narativ dimovian, în 12 părţi, deci cu structură
clasică de epopee, doar că secvenţele nu depăşesc o pagină de carte.
Spaţiul de desfăşurare e acum o biserică, descrisă la început („1.
Biserica”): pictată pe dinăuntru, dar nepromiţătoare de mari
experienţe, căci e o dimineaţă cu „adieri blege” (p. 114). Totuşi, ar fi
şi semne contrare, precum faptul că „Tufe din plante necunoscute/
Dădeau roată bisericii, pe sub volute” (p. 113).
Aceleaşi tufe se dovedeşte în partea a doua („2. Lucarna”) că
joacă un rol special, asemeni plantelor cu puteri magice din poveşti:
de biserică se apropie un cuplu de amorezi „într-o plutire/ Suind
deasupra tufelor prin ceaţa subţire” (p. 114), doritori să urce spre
clopotniţă. Apoi se dezbracă şi, goi, iarăşi zboară „deasupra tufelor”
(Ibid.), până ajung la o lucarnă prin care pătrund în sfântul lăcaş,
înfioraţi. Va fi ca o naştere simbolică, de vreme ce alunecarea în
interior se produce „prin lumenul îngust” (Ibid.).
În secvenţa a treia („3. Sf. Ieronim”), cei doi goi plutesc în

33
Ion Bogdan Lefter

„bazilica” gigantică („Ce mică […] părea de-afară” – Ibid.), unde,


animându-se din pictura murală, Sfântul Ieronim, mare figură a
creştinătăţii, cochetează cu ea şi i se răspunde:

„Iar acel, cu mutra prelungă, sfânt Ieronim,


Patronul ulcerelor de tipografi la regim,
Zâmbi spre fata ce-i zboară prin faţă
Şi-şi puse buzele pe talpa de ghiaţă.
Iar fata, la rându-i, zâmbeşte,
Barba sfântului o prinde-ntre deşte
Şi-apoi o lasă”
(Ibid.).

Deja intraţi în contact cu cele sfinte, amorezii „simt, mişei,/


Cum un dulce secret se strecoară-ntre ei” (Ibid.).
Partea a patra („4. Revelaţie”) începe cu un schimb de replici
din care rezultă – dimpotrivă – că amândoi sau măcar unul dintre ei nu
crede în Dumnezeu. Dar închid ochii, aşteptând ceea ce titlul secvenţei
anunţă: revelaţia.
Urmează… călătoria („5. Călătoria”): deambulare prin spaţii şi
anotimpuri, totuşi nu în altă parte decât în interiorul bisericii („bazilica
de baga” – p. 116); cu încă o menţiune a misterioaselor tufe: „La fel de
albastre sunt tufele, da?” (Ibid.).
În miezul poemului („6. Surorile”, „7. Tunelul”, „8. Fiara”, „9.
Curtea interioară”) continuă călătoria, pe trasee din ce în ce mai largi,
trecând prin „cartiere din copilărie” (Ibid.) şi pe altunde, cu teribilul
haz al invenţiilor dimoviene, dar fără ca aerul de înfiorare să se
risipească. Un eşantion:

„Ultimele trepte treceau prin nimic.


[…]
Dar erau, aceste din urmă trepte, atât de roase
Că le-au suit de-a buşilea sub boltirile joase
Şi-atât de tare-i ameţea înaltul

34
Prefaţă

C-au uitat unul de altul:


El se duse la dantelărese,
Îi dară vişinap şi delicatese
Apoi stătu la masă cu cele două iubeţe:
Ciorbă de miel, angemaht, cornuleţe…
Vai, şi ea, la rându-i, legală,
Se cufundă goală
În imensa cupă cu rachiu de ienupăr
Din living-roomul lui Garry Cooper.
Pe urmă s-au trezit
În tunel alburit,
Pardosit
Cu clisă.
Erau siguri că urmează o curbă închisă,
În fund ardea palid bec,
Li se părea ne-ncetat că trec
Iteraţii roşii, vagi figuri oafe,
Poate lalele, poate garoafe
Emanând un miros cald:
Frunza verde sticlea, ca de smarald”
(p. 117).

Apropiindu-se finalul, în secvenţele a zecea şi a unsprezecea


(„10. Funinginea”, „11. Tancul”) ceva se schimbă: sarabanda
obiectelor se retrage, domină negrul, apoi albul ninsorii şi tancul ieşit
în cale le va oferi călătorilor adăpostul de care aveau nevoie pentru a
fi împreună:

„pătrunseră pe turela deschisă,


În aburul cald de benzină, printre crengi de tisă.
Înveliţi, ocrotiţi, goi, ca la spovedanie,
Se mişcară lent pe patul de campanie,
Se-mpreunară cu scâncet dur
Şi priviră limpede jur împrejur”

35
Ion Bogdan Lefter

(p. 120).

Simbolistica religioasă se suprapune – vasăzică – peste cea


erotică, două sensuri ale comuniunii interferând: iată adevărata
revelaţie! După care, în secvenţa ultimă („12. Sf. Elefterie”), cei doi
ies din biserică prin aceeaşi lucarnă şi regăsesc lumea din jur, lumea
bucureşteană:

„Amiaza gemea
De lume. Coborâră spre caldarâm, peste tufele-n ceaţă
Traversară-n fugă întreaga piaţă
Şi se pierdură, goi, de nu ştiu câte ori
În forfota multicoloră, printre trecători.
Râdeau de bucurie că-i aievea tot,
Şi streaşina şi burlanul rupt în cot
Şi Dâmboviţa furişată prin ulei şi materie
Dincolo de biserica Sf. Elefterie”
(p. 120-121).

Tâlcul capodoperei ar fi acela că, tot „onirizând”, poezia nu se


îndepărtează de realitate („aievea-i tot”), ci o cartografiază mai bogat,
pătrunzând în cotloanele ei cele mai ascunse, care şi ele fac parte – în
fond – din complexitatea uluitoare a vieţii. Numai spiritele înguste şi
prea-îngust raţionaliste nu vor înţelege…

De adăugat şi un cuvânt despre finalul propriu-zis al cărţii: ulti-


mele versuri din „Decompoziţii – Triptic ironic” au iniţialele
îngroşate, dezvăluind, ca la acrostihuri, prin lectură de sus în jos, numele
MARINA: supremă reverenţă faţă de marea iubire şi soţia lui Dimov,
despre al cărei rol esenţial în viaţa poetului a lăsat el însuşi mărturii
discrete. Plin de figurări şi ipostaze ale cuplului, scenariul „onirismului”
desfăşurat în Cartea de vise e aşezat, prin acest final, sub semnul unei
patetice declaraţii de dragoste…
Încă o dată: unul dintre marile titluri ale poeziei româneşti.

36
Prefaţă

Semne cereşti. Rondeluri (1970)

Vor urma, în această „etapă” de „maturitate deplină”, un şir de


volume care – spuneam – extind şi consolidează. Semne cereşti vine
cu un set de rondeluri (sonetele fusese exersate – reamintesc – în Pe
malul Stixului, 1968). Imaginarul caracteristic poetului e acum turnat
în graţioasa formă fixă. Un exemplu:

„Era grădina ca un labirint


Şi, chiar la mijloc, o popicărie
Şi se va vedea un jucător venind
Şi-n palma lui o barcă de hârtie.

Doar râsete şi forme de argint


Mai rămâneau în seara zmeurie
Era grădina ca un labirint
Şi, chiar la mijloc, o popicărie.

Popicele-au căzut, alcătuind


Din clinchete şi râs o melodie,
Iar jucătorul, când am vrut să-l prind,
Ca la un semn pierise, căci pustie
Era grădina ca un labirint”
(„Rondelul jucătorului pierit”, p. 13-14).

Sunt reluate fulgurant scenariile cu tandemuri asimetrice, pre-


cum cele din „Istoria lui Claus şi a giganticei spălătorese” şi altele:

„Mi-ai îndreptat şuviţa de pe frunte


Şi gulerul cămăşii, auster,
Eram elev într-un liceu de frunte
Iar tu croitoreasă în cartier,

37
Ion Bogdan Lefter

Venisem să te duc la noi, la munte,


Unde domnea un împărat de fier.
Mi-ai îndreptat şuviţa de pe frunte
Şi gulerul cămăşii, auster,

Ţi-am spus să-ţi pui ilicul prins în frunte,


Pantofii galbeni, mantia de jder,
Când am trecut apoi de burg, de punte,
Iar semnul l-am văzut mergând pe cer,
Mi-ai îndreptat şuviţa de pe frunte.”
(„Rondelul semnului ceresc”, p. 65-66).

Penultimul rondel face încă un elogiu siluetei feminine, „sfintei


fără sfânt”:
„Era o sfântă fără sfânt,
Fără credinţă, fără casă,
Avea doar inimă şi gând
Şi-o fustă verde, de mătasă,

Cu astragal şi iacint
Venea la fiece mireasă,
Ea, mica sfântă fără sfânt,
Fără credinţă, fără casă.

Şi ne-am adus aminte când


În toamnă negură se lasă,
Cum lângă noi, de noi visând
Că nu ne vede şi nu-i pasă,
Era o sfântă fără sfânt”
(„Rondelul sfintei fără sfânt”, p. 81-82).

În carte e tipărit doar textul, dar pe copertă e plasat manuscrisul


exact acestui rondel, deasupra căruia mâna poetului a scris un singur
cuvânt ca dedicaţie: „Marinei”…
38
Prefaţă

Eleusis (1970)

În acelaşi an cu Semnele cereşti apare şi Eleusis, cartea semnată


de Dimov în tandem cu Florin Pucă, graficianul, căruia-i dă întâietate
pe copertă (conform casetelor tehnice, prima primise „Bun de tipar” în
iunie, a doua – în august). Referinţa vechi-mitologică din titlu trebuie pri-
vită ca încă o recunoaştere a intenţiei de forare în misterele existenţei,
„eleusiene” sau de oricând şi oriunde.
Contribuţia lui Pucă e – într-adevăr – echivalentă cu a poetului:
zeci de ilustraţii acoperă zeci de pagini, uneori două-trei la rând, într-o
carte gândită ca un spectacol cu două dimensiuni, pe două planuri
creative. Nefiind aici locul unei exegeze vizuale, într-o ediţie doar a
operei poetice dimoviene, neilustrată, să privim doar către partea lui
Dimov din Eleusis.
Textele presărate printre imagini – uneori, cele foarte scurte,
peste ele – sunt secvenţe fără titluri ale unui lejer discurs însoţitor.
Autorul nostru nu mai urmăreşte o construcţie anume, nu alege piese
pe formulă unică, tematică sau prozodică, preferă să pianoteze, acum
cu dexteritatea de maestru pe care n-o avea încă în oscilaţiile din
Versurile debutului, de pildă. Textele n-au titluri, volumul n-are
sumar, nici măcar paginile nu sunt numerotate. Câteva piese sunt pe
modelul naraţiunilor „onirice”, fără prea ample extensii, altele sunt din
catrene rimate încrucişat sau doar dintr-o singură strofă cu patru
versuri:

„Prindeţi puiul de mamut


Ce de mine se ascunde
Şi-n acest deşert tăcut
Aşezaţi-mă oriunde”,

spune prima intervenţie poetică din carte, pe ton copilăros-şăgalnic. Şi


un exemplu dintre scurtele naraţiuni „onirice”:

39
Ion Bogdan Lefter

„Tremurăm de tristeţea unui imens


Dumnezeu rozalb
Având, în loc de mâini, un singur palp
Întunecat la culoare,
Folosit pentru sprijinirea celuia care moare,
Celui care a şi murit,
Ros de pecingine şi prurit,
Supărat că există Atoatele,
Puţind şi întorcându-i spatele.
De altfel, de sub cadavrul lui
Emiteau clinchete nenumărate cranii albăstrui:
Erau craniile incaşilor cu tălăngi
Aşezate pe podeaua vagonului lipsit de bănci –
Este vorba de vagonul construit din mase sintetice,
Pardosit cu tablă şi, din loc în loc, pulberi roşietice;
În acest vagon cu gavanoase
La fereşti, femeile incaşe
Găteau aceeaşi fiertură întotdeauna
(În care intrau carnea de iac şi mătrăguna)
Pentru bărbaţii lor halucinaţi şi străvezii,
Pe nişte pirostrii,
Pirostriile atârnate la sfârşit de săptămână
De cârlige, lângă geamuri, la îndemână...

Cam asta ar fi de spus. În afară de aceea


Ca nu reuşesc să mă dau jos din trenul către Penelopeia
Care tot ţese, iar incaşii mă-njură
Cu jumătate de gură
Că le stric rosturile în noaptea adâncă,
Străbătând ţinutul alpin, numai edelweiss şi stâncă”.

Piese – acestea şi toate din Eleusis – fine, fără să atingă


maximul capodoperelor din 7 poeme şi din Cartea de vise.

40
Prefaţă

Deschideri (1972), Amintiri (1973), La capăt (1974)

Situaţii similare în aproape toate celelalte cărţi ale „etapei”:


Deschideri, Amintiri (cealaltă carte-spectacol, cu Dimov, Pucă şi, în
prima secţiune, prietenul lor M. Ivănescu...) şi La capăt (într-o situaţie
specială se află Litanii pentru Horia, cu care se va deschide volumul
al III-lea al acestei ediţii). În Deschideri şi în La capăt poemele poartă
titluri, în grupajul din Amintiri – nu, la fel ca-n Eleusis. Şi peste tot
formulele de compoziţie şi prozodice alternează. Cum spuneam şi în
glosele la primele volume (cele din volumul I al ediţiei), nivelul e
peste tot foarte sus, acolo unde mulţi alţii râvnesc să ajungă şi nu pot;
doar altitudinea extraordinară a marilor poeme dimoviene e
„vinovată” că rămân altele – acestea – oarecum în umbră. Câtă
subtilitate – însă – într-o creionare cu o vale şi o jale învăluite în ceţuri
şi vocale, precum în aceste „Rotunjimi”, alături de care toate micile
piese din Deschideri, Amintiri, La capăt ar merita citate:

„Închipuiţi-vă o simplă vale,


O vale nesfârşită cu spitale
Din loc în loc, cu aşezări termale
Şi cimitire vechi, universale,
Şi-apoi închipuiţi-vă o jale
Suind spre cerul surd în rotocoale
Din inimi, din plămâni, din amigdale
Albastre, verzi ori stacojii, dar goale,
Împrăştiate-n spârc printre cristale
Ş-un ultim sunet apoi, dinspre poale:
Cum bat ciocanele în nicovale
Ori străzile gemând sub harabale.

Şi ceţuri, ceţuri învelind vocale”


(„La capăt”, p. 34)…

41
Ion Bogdan Lefter

42
Carte de vise
(1969)
Carte de vise

Vis autobiografic

Azi-noapte-n vis mi-am amintit


De covrigarul nebun din Piaţa Chibrit
Şi l-am văzut înălţând cutii de carton
Legate cu sfoară în chip de avion
Şi se suia cu ele şi el
Din ce în ce mai vesel, mai mititel,
Iar eu rămâneam căscat şi mofluz,
Rozând în piaţă o felie de harbuz.
Apoi m-am dus la revistă, la Vox,
Naviga la subsuoară submarinul Dox,
Eram mai trist, eram mai mare,
Jucau fetele la marea dezbrăcare,
Treceau verile nelăsând nimic,
Semăna cadavre cowboiul Dick
Şi m-am trezit tot în vis de vis, de vis
Adus la fântână cu pieptul deschis
Să vază dragonii din fund cum îmi bate
Inima sidefie de păcate.
M-am întors, desigur, să fiu din nou
Nevăzut, străveziu şi erou
Prezent la bărci, la căluşei, la ţintă,
Cu cozoroc vid cumpărat din incintă
Acolo la marele circ din străinătate
Când de sus de tot plonjau acrobate
Şi-mi cădeau în braţe şi le iubeam dulce
În văzul tuturor, mestecând turtă-dulce.

45
Leonid Dimov

Vis cu institutoare

Jos, în uriaşa bucătărie de internat,


Institutoarea mea, tânăra mea institutoare de agat,
Mulatră, cu pielea foşnind de bună,
M-a chemat din ochi să-mi spună
Să-ngenunchi, aşa cum sunt, scofâlcit şi cu chelie,
Să-mi aşeze pe creştet talpa ei liliachie.
Rătăcea miros ameţitor peste duşumele:
Se prăjeau într-o tigaie nesfârşită chiftele
Şi era o dimineaţă posomorâtă şi amară
Din anii de şcoală primară.
Mi-am văzut atunci obiectele, etatea,
Am văzut care era realitatea,
Mi-am pus mâinile pe degetele arătătoare
Ale nemuritoarei mele institutoare
Şi, poate de aceea, poate din alt motiv,
Am lovit-o-n laringe cu trident milostiv
Şi-am zburat apoi greoi şi vâscos
Până-n dantelatul orăşel de os
Unde şi ieşiseră gazetele de-o centimă
Cu-ntr-o limbă moartă ştiri despre oribila crimă.
Eram vesel şi copilăros
Şi dansam chiar de bucurie într-o curte din dos:
Tocmai intrase pe portiţa de piatră
Institutoarea mea, tânăra mea institutoare mulatră.

46
Carte de vise

Vis de mahala

Adună-ţi mărgelele din noroi


Şi să schimbăm străzile între noi.
Doar fumul din fundul străzii mele
Lasă-mi-l aşa, învârtit în inele,
Bulbuci desfăcând în azur, cenuşii,
Dincolo de fabrica de jucării.
Copilărie desculţă ducem acolo,
Cu bidoane de gaz şi de măsline Volo,
Şi câtă durere pe ziduri se lasă
La prânz, când din casă ne cheamă la masă.
Nu te codi ci-n incintă te-ascunde,
La numele noastre azi nu vom răspunde
Şi-atunci când amiaza se va isprăvi
Din verdea firidă, din fum, vom ieşi,
Vom trece de pete de lac şi unsoare
De pompe vopsite-n culori ţipătoare,
Grădini traversa-vom, localuri de glaje
Cu flori carnivore dormind pe grilaje,
Chemarea uzinelor gri de departe
Vom stinge-o la umbra frontoanelor sparte
Şi noaptea-n cvartale ploioase vom strânge
Din vinele noastre o cană de sânge.

47
Leonid Dimov

Vis sezonier

Iată: strada scundă s-a-nvelit în zăpadă.


Înalt, pân-la streşini, voi da ţurţurii-n glisadă
Jos, cu mâna, să privesc pe fereşti
Cu abţibilduri la geam şi horbote boiereşti.

La râpa din fundul străzii geme locomotiva sărită


De pe şine: neagră-n ninsoare deşi ruginită.
S-au spălat duşumelele,
Sunt ca lămâia acum. S-au stivuit surcelele
La gura sobei. S-a scos cenuşa,
Au fost şterse de praf sticloanţele. A fost închisă uşa.
Totul aşteaptă potopit în zăpadă
Sub clinchetul ţurţurilor căzând grămadă.

Şi deodată au început să cânte difuzoarele


În odăile direticate. Se ivise soarele
O clipă doar şi iarăşi s-a întunecat,
Am împins atunci ivărul şi-am intrat.
Veneam de la munte, de departe de tot,
Eram ciung, albinos şi bigot
Şi-am ajuns ca plutind pe uliţa asta, alta
Decât uliţa veche. Fusesem cavaler de Malta,
Rege-n Tule, prizonier la Hiperborei,
Înşelasem hesperidele, umblasem la tot felul de femei,

Şi-acum să fac focul, să pun ceaunul pe plită,


Să miros pelinul de sub perna albită
Şi să plec mai departe spre localităţi termale
48
Carte de vise

În ger verzui şi scrâşnet de balamale.

Mi-aduc aminte, era tot o iarnă goală


Pe dinăuntru şi nici un fum afară.
Veniseră mai demult ţigănci cu boccele
Şi furaseră totul, ducându-l cu ele
Spre corturi, spre fumuri, spre şatre,
Mă rugam de-un pisoi încă orb ca să latre,
Când s-au aprins luminile-n oraş
Şi-a venit primăvara pe vehicole cu ataş
Răspândindu-se odată cu sloiurile curgătoare
Până-n marea încremenită sub gâşte în loc de vapoare.
Atunci am ajuns în localitatea balneară
Visată. Cânta muzica militară,

Se servea caşcaval la capac


Şi totuşi era miezul nopţii şi-un vârcolac
De hârtie roşie, balansându-se sus,
M-a-ntrebat dacă l-am cunoscut pe Ian Hus
Şi alte asemenea baliverne.
Simţeam un gol transportat în cisterne
Spre vechile depozite sub presiune
Cu lumină grea şi miros de mortăciune
Unde m-am aşezat sub portalul cu macara
Să-mi scot merindele şi rachiul. Era
Miezul verii dacă nu mă-nşel. Fluiera
O garnitură dincolo de traversele bătute vertical.
Am mâncat. Am băut. Am aruncat resturile la canal
Şi-am plecat pe arşiţă. Spre masive
Violete la nord de edificii tardive.
Acum e toamnă. Par albastre tufişurile
49
Leonid Dimov

De dincolo de toate trei Crişurile


Şi ţiuie o melodie vetustă
Printre fetele desculţe cu scorpioni pe fustă,
Pe care le gonesc, costeliv şi temut,
Peste bulgării ariilor, pocnind din cnut.
E toamnă, se aud din fereşti clavecine,
M-aşteaptă la cină reginele vecine.

50
Carte de vise

Vis cu devisceraţii

Fugea o noapte cu gigantice depozite de cherestele,


Tămâiau răşini din corăbii cu vele,
Gemeau în de ele
Luminând peste ape, agale,
Globuri vechi la distanţe egale.
Doamne,
Lunecau cheiurile cu limanuri salmastre,
Oscilau broderii la fereşti cu glastre,
Pluteau seminţii în direcţii opuse:
Scandinave, ilire, tunguse,
Zăceau bâlciuri negre cu mici tombole verzui,
Pierea azbestul drumurilor cu flăcărui
În spre marile târguri de oţel nichelat
Unde domneam în oglindă-mpărat
Şi jucam în palat cu supuse
Scandinave, ilire, tunguse.
Erau odăile goale, perdelele date
La spălat. Ne mutam în alte palate.
Dar până atunci trăiam aci o veşnicie
În ecou de paşi pe podeaua pustie.
Eram veseli degeaba. Plângeam. Aşteptam.
Aşteptam un tam-tam, aşteptam un bairam.
Aşteptam sărbătoare de hram, aşteptam
Să vină primăvara de cupru
Cu muguri ţâşnind din arborele lugubru.
Auzeam ulubi urluind în ulubărie,
Ne striveau umbrele acvilelor în fereastra pustie.
Era totul gol şi sonor, incolor, inodor,
51
Leonid Dimov

Limpede clarinet depunea lucitor


Melodii pe rombice dale reci.
Simţeam hârşâit de coarne de berbeci
Afară, la ziduri, unde plezneau amiezi
La cules de ierburi de leac printre iezi
O dată cu decapitaţii şi menestrelii
Şi ne durea sufletul de dorul lelii.
Doamne,
Ce ne-am mai repezit apoi
Care om, care dinte, care mierloi,
Care peste care pline cu demâncare
Ducând în scrâşnet spre Baia Mare
Şi turte-dulci pe drum ronţăite
Şi păpuşi de zahăr şi grămezi de pite.
Cofe, hârdaie, ciubăre, troace,

Vârf în herneuri şi boloboace


Cu mied prelins printre doage vechi
Şi balauri de smalţ arcuit în perechi.
Ne-am întins apoi pe dosce veline
Inimi, stomace, ghemuri de intestine,
Albaştri plămâni ca nişte chiparoşi
Spălaţi cu furtunele de tuberculoşi.
Şi era un soare dulce pe Valea Ierii
Că tremura până şi miezul verii
De atâtea depărtări fumurii
Cu ciorchini de turle şi chiot de copii
Şi toate zâmbind peste stingeri,
Peste fagurii morţi, peste îngeri.

Apoi ne-am întâlnit din nou. Erai frumoasă.

52
Carte de vise

Ne-am prins de mâini şi ne-am întors acasă.

53
Leonid Dimov

Vis amalgamat

În miez de cozonac, miez de şofran


E-un târg burlesc cruţat de Ghinghis Han.
Să nu mi-l strici: alunecă uşor.
Ce mers barbar ai şi nepăsător!
Covoare dorm în praguri, boieresc,
Duioase turle clopote pornesc,
Departe zac viroage cu cenuşă,
Aprind mangaluri ceaprazari în uşă,
Şi-acum să trecem la copilării
Cu capete de cal în bălării,
Cu oşti din Indii pe elefanţi trişti,
Mor toate dacă te mişti!

Adună-ţi lucrul şi vin sub barcă,


Vom sta la umbră de mânătarcă,
E plasa dată cu cert gudron,
Pescari de spijă fac cor afon
Şi scuipă-n soarele de dimineaţă
De pe marele cargou ivit din ceaţă,
Transportând o Africă din lemn sculptat.
Fugi de-mi adă steagul ajurat,
Steagul meu cu pajeră funebră
Şi departe-n pajişti ca de fum, o zebră.
Aruncă globul găurit la golful Persic,
Îngroapă hoitul de-mpărat uitat sub piersic,
Priveşte cum dorm înecaţi în grădini neguroase
Fluturii, lângă jaspul porticelor roase.

54
Carte de vise

Să plutim cu putere de Diesel uriaş


Peste vulturii văruiţi în vârf de oraş:
Ţi-ai aşezat-o dar prea târziu
Pălăria de smalţ alburiu,
Am văzut prin nikel cum doarme
Cvartalul cu statui şi cazarme
În care demult visez să curtez
Acea croitoreasă cu cintez,
Cu sâni revendicaţi şi daţi uitării,
Când acolo, chiar la dunga zării,
Bile violete curg
Până după turle, în amurg,
Şi, ieşind din hialină baie,
Bile galbene le întretaie.
Apoi, limpede, găsind lagună,
Cad în oscilaţii dimpreună
Tot mai jos, mai jos, până se sparg
Într-un ţipăt dantelat în larg.

55
Leonid Dimov

Vis cu periplu

Era spre dimineaţă. Cu privirile pironite în pavaje


Păşeau X, Y: două ciudate personaje.
— Nu merg, şopti insul X
În dreptul unei firme de onix.
— Coboară, spuse Y. Ştiu eu ce ştiu.

Scotea lumini gâtlejul vineţiu


Al celor doi licorni de la intrare,
Căscau animalele atât de tare
Că fugi din salt, în salt, în salt,
Pe trupul străzii de asfalt:
Îi surâdeau cetăţenii complice,
Ştiau precis că merge spre Euridice.
Tânjeau vechile turnuri înclinate,
Mugeau dinspre canal navele plecate
Şi tot oraşul încolăcea mistere.
Doar behăitul turmei mînate la tăiere
Pe cheiul de fier spre abator
Îi amintea de acasă, tremurător.
Cartierul părea ca înscris pe hartă.
Privi avid spre vilele cu lumină-n poartă,
Simţi o mângâiere de deget pe pleoape,
O fată goală îl trase spre caldarâm mai aproape
Şi, din împreunarea cu mici amintiri şi vicii,
Zâmbi absent la stopuri, la catedrale, la edificii.
Recunoscu perechea de funcţionari albaştri în cârlige
Şi dădu să-i strige.

56
Carte de vise

Din librăria de alături, cu pachete


Învelite în anvelope violete,
Ieşeau cumpărătorii prefăcându-se doar
Că-i recunosc pe cei de pe trotuar.
Iar el, scrâşnind din coapse, din oase,
Unei prelungi fiinţe simandicoase
Ce purta într-un coş îndoliat pisoi de Marabu
Îi puse o piedică, iar coşul, lent, căzu.
Pisoii zgâriară sticlos în dale,
Nişte şefe crunte priviră din portale,
Iar doamna, mirată că nu-i lăsată în pace,
Cu mare etichetă începu să se dezbrace.
Erau atât de albe, când, cele din urmă, ieşiră
Din ciorapi picioarele. Vitrinele sticliră
Iar el plecă. Pe caldarâm, doamna plânse
Lângă fata goală. Pentru dânse
Îl biciui o durere şi se trezi că fuge
Spre grotele cu harpii şi zvârluge.
Când, ieşit dintr-o curte cu puţ american,
Îl opri Y, insul cu mutră de guzgan,
Care-l cără pe treptele cuaternare,
Îl puse să se aplece, să coboare,
Şi, braţ la braţ, X Y, dând mereu ocoluri
Pieriră în forfotă, departe, în subsoluri.

57
Leonid Dimov

Vis matinal cu haltă

Parcă tot mai suiau bucăţi de şoaptă nătângă


În jurul casei bătrâneşti cu etaj, din partea stângă
A râurilor mereu răcoroase.
Urcat pe streaşină udam florile din gavanoase,
Florile tropicale atârnate cu grijă
De calcan, de ornamente, de grilajele de spijă
Şi mă bucuram împreună cu ele
De stropii sidefii căzând mărgele.
Apoi am coborât uşor şi golan
Agăţat când de balcon când de burlan,
Când, rămas aşa, fără greutate
În faţa propriei mele fereşti nespălate.

Şi-acum să privim înăuntru, în încăpere,


La lumina zorilor oglindiţi în mânere,
Cum s-aprind culori încă nepictate
Pe planşa lungă din semiobscuritate:
Planşa cea veche, planşa cu crustacei
Încleştaţi în cleşti albaştri, planşa cu clopoţei
Atârnaţi de margine şi sunând întruna
La auzul numelor de Montecuculi ori Montezuma.
E pentru mâncare
Racul de sus, racul baltic, racul mare,
Racul mic de jos, cu priviri de fiară
E pentru plimbări, pentru jocuri, pentru afară.

Acum sunt amândoi pironiţi pe planşa de carton


Tremurând din mustăţile roz-bombon,
58
Carte de vise

Iar ochii inundaţi de blândeţe


Ai marii crevete superioare, fiartă la ospeţe,
Emană abur umed peste segmente
Închipuind un fel de colege de liceu, repetente.

La o parte însă c-a sosit ziua maladivă


Cocoţată pe locomotivă
Îmbrăcată-n negură, ziua de azi.

Oprise trenul şi m-am dat jos la Brazi


Ori într-o altă haltă mai de munte
Cu mari întârzieri vestite de ciocănele mărunte.

59
Leonid Dimov

Vis cu berbece

Deschide uşa. Lasă clanţa.


Am orbit tot privind cum sticleşte faianţa
Şi nu te mai văd decât pe tine.
Lasă clanţa. N-o mai ţine.
Ştiu, eşti aşteptat şi totuşi eşti
Mereu aici lângă mine, în Bucureşti,
Berbece vânăt de carton presat
Cu lavalieră şi guler lat,
Cornut învăscut în lână cu ciulini din câmpii,
Cu lichid colorat în copitele străvezii,
Lasă-mă să pătrund dincolo de tine,
Să trec de ţesutul adipos, de intestine.
Te voi lua şi pe tine, nu te-ntrista.
În rotonda cu condori de mucava
Aşezaţi, din stânjen în stânjen printre stânjenei,
Sus de tot la chenarul pictat în ulei.
Şi vom dansa, vom dansa amândoi
În singurătăţile de dinapoi
Şi vor cădea după fiecare dans
Cortine de pluş notate cis şi trans
Din ce în ce mai departe, din ce în ce mai fumurii
Până ce nu se va mai şti dacă suntem morţi sau vii.

60
Carte de vise

Vis cu bufon

În laptele dimineţii aceste


Din oraşul climateric cu însuşiri alpestre
Au explodat ciudat prăjiturile din vitrină.
Zic ciudat, pentru că doar piereau într-un glob de lumină
De culoarea lor întunecată
Pentru prăjiturile de ciocolată,
Roz, cu scame de tăciuni
Pentru prăjiturile de căpşuni,
Verzui şi galben un pic
Pentru prăjiturile cu fistic
Şi aşa mai departe.
Eu mă gândeam, bineînţeles, la moarte
Când a intrat sunând din clopoţei, pe rotile,
Bufonul unui rege mort cu zile,
Mort subit
Pe când plutea de plăcere printr-un veac văruit.
Dar să lăsăm gluma. Era
Bufonul nostru numai catifea
Şi pe dinăuntru şi pe dinafară,
Un vulpoi de cârpă cu coadă uşoară.
Se mişca degeaba, exista fără să fie,
Era – dacă vreţi – o filozofie.
Toată lumea se făcea că nu-l ştie,
Că nu-l vede când se strâmba-n spate
Şi presăra boare tulbure pe linguriţele plate...
Am început atunci să mănânc în cascade
Cataifuri, baclavale, rulade,
Simţeam în juru-mi umede boturi,
61
Leonid Dimov

Înghiţeam în neştire bezele, pişcoturi


Şi creşteam, mă umflam ca un aerostat
Cu bube dulci şi diabet zaharat,
Acolo în munţii limpezi în zarea zmeurie
La masa pătrată din cofetărie.

62
Carte de vise

Vis cu mire

Redă-mi acele coapse din vis să le transport


Pe punţi de transatlantic plutind din port în port
Şi să le-aduc la tine, primară şi geloasă,
Întinsă pe fotoliu, aşa, la noi acasă.
Le vom ascunde poate, să nu te mai mâhnească,
Sub mâna mea bătută de arşiţe-ntr-o bască
Şi vom începe apoi, din nou, încă o dată
Aceeaşi dimineaţă cu flori în beregată.

Dar să-ntrerupem totul,


Aşa,
Să stăm aşa,
Să spargem ritmul molcom,
Să fugă rima.
Da! Recunosc, am pângărit
În culcuşuri leoaice cu privirile
Chiar atunci când le-a venit
În costum de mătase mirele.
O! mirele felin cu felii de lumină milaneză
Vărgate-n umbră freză
Peste faţa-i de lut ars,
Cu rotogoale maligne la tars,
Mirele îmbuibat din cimitire,
Coloidalul mire de celuloid. Marele mire
Din frăgezimi negre alcătuit,
Din ineluri de metal ruginit,
Din genunchiere găurite conic,
Mirosind a nemurire. Mirele ironic
63
Leonid Dimov

Menit a nunti-ntruna
Sub actul opărit să dispară runa
Cea veche, runa cu tâlc ascuns
De pe vremea când mă purtam orb şi tuns.
Căci tot eu sunt mirele acela
Ce ţine agăţată de deget nacela,
Să nu plece giganticul aerostat
Adus să ne ducă-ntr-un stat în stat
Cu oraşe de matostat
Unde-n adânci căuşe la buză cu neoane
Se desfăşoară târguri de fluturi şi baloane.

Acolo ne vom pierde plecaţi pe sub ghirlande


În râs atât de vesel înregistrat pe bande
Şi coifuri de hârtie vom încerca-n baracă
Departe, când pe sârmă artişti nevârstnici joacă.

64
Carte de vise

Vis cu licorn

Duceam de mână fata cea goală cu tricorn


Să fie – pradă dulce – mâncată de licorn.
Era spre dimineaţă, fântâna somnoroasă
Suia însingurată un abur de mireasă.
Departe sta oraşul cu tritoni verzi sub dale
Şi albe edificii în jur de catedrale.
Mugeau în zare trenuri, fugeau în ierbi lăcuste
Se-mbrobonau cu rouă potecile înguste,
Iar eu cu podul palmei ştergeam slinos şi spân
Pe chipul fetei lacrimi, şi-o mângâiam pe sân.
Gândeam că va mânca-o şi-atunci de ce să n-o
Răpun şi eu în iarbă, zglobiu şi rococo?

Căinţa-mi era trează: mă rog, poate că dânsa


De răul meu şi nu de licornul umed plâns-a.
Dar iată că ajungem. Privim în fund, de-afară,
Vedem cum urcă apa bombată şi uioară,
Se-aude-o melodie vrâstată de porunci,
Fântâna tămâiază albastru şi atunci
Am înlemnit.
Totul s-a colorat şi s-a mistuit
Într-o singură boare lăptoasă.
Ne-am simţit cu toţii ca acasă.
Iar el, licornul, cu mare zâmbet dedesubt,
Rotea un ochi portocaliu şi ne-ntrerupt
În care bucătăreau toate celelalte fete
Gătindu-se pe ele însele pe-ndelete,
Fără grabă, cu hohote de râs printre legume
65
Leonid Dimov

Tocate cristalin, strigându-se pe nume,


Jucându-se cu pătlăgelele, cu varza,
Gâdilând sub cioc când acvila când barza
Care păzeau pirostriile de vânt
Şi priveau atotştiutoare-n pământ.

Era o bucurie ruginie-n bucătărie,


Zburau dropii fripte cu flori la pălărie,
Se-nfiripau din te miri ce zicale,
Cădeau de sus aluaturi în rotocoale,
Se dansau valsuri şi mazurci,
Soseau întruna vedetele în blănuri de nurci,
Francisc I spunea: totul e pierdut
În faţa Gretei Garbo din filmul mut

Şi-atunci am văzut
Cum întinde mâinile fata
Să fie luată. Şi gata.
M-am trezit singur lângă fântână
C-un cărăbuş elegant adormindu-mi în mână.

66
Carte de vise

Vis cu spovedanie

Era cerul atât de negru că păreaţi traşi


Din lumină, din nasturi printre nuntaşi.
De altfel, a pierit apoi întregul alai
Cu sorcove, cu cimpoaie, cu caravanserai
Şi-aţi rămas numai voi în veşminte de logofeţi
Cu câte-o psaltire-n mână, zâmbind de parc-aţi fi fost beţi.
Eraţi aşa, iviţi uşor din ornamente,
De după litere, de sub accente,
Şi-mi închipuiam că ştiaţi voi ceva
De nici nu vă uitaţi în gospodăria mea
Cu care veneam, în noapte, către voi
Să faceţi semn deasupră-i doi câte doi
Şi să vă duceţi apoi într-ale voastre.
Mi-aţi arătat însă istoriile cu iniţiale albastre
În umbra cărora se jucau mirenii goi-goluţi
Furişaţi printre mormoloci şi tritoni învăscuţi.
Şi cum începeau fapte atât de trist
Între vechi glagoluri la aorist,
O! sintaxa voastră clădită pe-ndoială,
Eliptică, anacolută, goală,
Şi toată forfota de giubele şi anterie
În încăperea cu statornică seară târzie.
O! caleştile trase de monştri înaripaţi
De şaptezeci de ori câte şapte surori şi fraţi
Şi toate celelalte gemete şi oftaturi
Înşirate – mătănii – de-a lungul celor şapte laturi
Ale clopotniţei celei mai de sus,
La hotarul dintre răsărit şi apus.
67
Leonid Dimov

În definitiv, aşa stă treaba. Apar şi dispar


Aşa cum stau cu creştetul sub stihar
Toate câte s-au întâmplat la rând,
Ca-ntr-un oraş clădit din amintire şi gând.
Iată-mă experimentând alchimii sub eşafod
În retorte nevăzute cu scrobeală şi iod,
Uitat sub cortul barbarilor, printre fete,
Zmângălind feude noi la stângă de pecete,
Zidit în turn cu numai călimara
Ca să-nvii sub feştilă crângurile şi primăvara.
Iată-mă culegând sub capete-nfipte-n pari
Iarba fiarelor pentru fugari...

Ci absolviţi-mă odată mai iute


Să vin şi eu pe potecile voastre nevăzute.

68
Carte de vise

Vis cu vecerne

În aerul plin de lumânări risipite dintr-o catedrală săracă


Din munţii cu geometrie variabilă, bătea o toacă.
Era o toacă tulbure pentru cine o cunoaşte,
Dangăt alburiu de învieri: toacă de Paşte.
Într-adevăr, jumătate din hram devenise nevăzut
Chiar din mijlocul naosului cu scrijelituri de lut
Şi părea atât de strălucitor în lumini, în rubine,
În diademe de monahine,
În coroane de împăraţi bizantini,
În marile mantii brodate cu inorogi şi crini.
În străvezirile falusurilor infinite
Ale sfinţilor desculţi, vesel fugăriţi de ispite,
Şi Dumnezeu era atât de stânjenit
Cu sandaua lui târşită, copleşit de rit,
Încercând să dea mâna cu toţi credincioşii
Urcând spre porţile altarului bătute-n aştri roşii.
Şi cântau atât de frumos legiunile de monahi
Aromâni, iliri, valahi,
Că pieri dintr-odată
Orice întindere limitată
Şi-n miezul liturghiei lui Zlataust
Tot ce era prea larg deveni îngust
Şi tot ce era îngust deveni prea larg
Ca o mare privită din vârf de catarg.
Atunci mulţimea uită pentru ce venise
Şi începu să-şi ducă viaţa colorată de vise,
Viaţa de toate zilele cu ciripit timpuriu
De vrăbii albe-n orizont sângeriu,
69
Leonid Dimov

Viaţa domesticită prin depozitele de după bal


Pline de sifoane şi roate de caşcaval,
Viaţa şerpuită pe după dune cu aspide
A marilor alungaţi din ostroave Hebride,
Viaţa satelor sălbăticite prin delte,
Viaţa sihaştrilor printre fecioare zvelte,
Pulberile gâdilate de tălpi de faianţă
Ale puilor de orăşeni veniţi în vacanţă,
Viaţa de zi prin magazine,
Viaţa de noapte prin locante arhipline,

Toate aceste scene dormitând eterne


La umbra sfeşnicelor pâlpâind în vecerne.

70
Carte de vise

Vis cu nuntă

Vai cum au ţâşnit în înserare


Zburătorii rezultaţi din încrucişare
Între peşti solzoşi şi demoni nărăviţi în scârnăvie!
Era gol oraşul medieval de piatră liliachie,
Doar eu, singur, caterisind din toiag
Stăteam în uşa casei bătrâneşti şi-i ameninţam, în prag,
Rostind blesteme ciudate în limbi neştiute
Din ce în ce mai de neînţeles, din ce în ce mai iute.

Şi când s-au refugiat cu toţii în vârful turnului înclinat


Mi-am scos chivăra înspăimântătoare, m-am închinat
Şi-am intrat în casă.
Dormea o lumină gălbuie pe velinţa groasă
Şi stăteai, atât de temătoare, la masă,
Că am dragoste pentru fata aceea subţire,
Blondă, din închipuire.

Eu într-adevăr îi simţeam pielea îngustă


Cu mâna petrecută între bluză şi fustă,
Iar tu ne-mbiai cu prăjituri cu nucă
Şi făceai semn slugilor să mai aducă.

Apoi au intrat generalii aceia romani


Scuturându-şi coifurile. Nişte Coriolani
Ori Octaviani ori Pompei
Băutori de Marsale, iubitori de femei,
Mari cunoscători de obiceiuri alese.
Ai tras perdelele, ai schimbat feţele de mese
71
Leonid Dimov

Şi ne-ai aşezat pe toţi, zâmbitoare şi cruntă.


La praznic ori poate la nuntă?
Doamne, se făcuse dimineaţă
Când şi-au pus generalii coifurile şi-au plecat în viaţă,
Plecase şi fata aceea aurie cu şoldul pufos
Pe care o mângâiasem întruna de sus până jos
Şi-am rămas singuri şi-am zâmbit
La demonii veniţi într-un fâlfâit
Înapoi la ungherele lor,
Cu chipul întristat şi temător
Dar totuşi fericiţi că-s din nou lângă noi.

Ne-am îmbrăţişat pe velinţa neagră şi-am adormit amândoi.

72
Carte de vise

7 PROZE

Ospeţie

Fetele veneau dinspre sud, din Corint.


Trecuseră Dunărea pe biciclete de argint.
Mai aveau în irisuri negrul dricului trimotor:
bântuiseră molime-n ţara lor.
Era toamnă şi tremurau tufişurile învelite-n ceaţă
la spatele alb al oraşelor, de dimineaţă.

Ţinea ochii strâns închişi, închipuindu-şi chipuri de cenuşă,


când îi bătură, grăbite, la uşă,
fetele sulugece de paşale şi mameluci,
în acea dimineaţă cu ceai şi papuci,
în acea dimineaţă de acvarelă căzută,
vorbindu-i o limbă necunoscută.
Au început să diretice, să gătească, să spele,
erau atât de rădăcinoase, de femele,
şi niciodată nu-l priveau în ochi, fetele.
Numai în serile când îi lustruiau ghetele,
îi ţineau haina de zile mari,
îi potriveau cravata cu şopârle zornăind printre icusari,
– în serile când lua tramvaiul spre Lânărie,
când pleca la amanta aceea tânără cu busuioace şi Panaghie,
îl petreceau până-n prag, vărsând uriaşe lacrimi triste
şterse de el cu fel de fel de batiste.
Le vedea acolo stând aşa, ca-ntr-o prostraţie,
până ce dădea colţul aproape-alergând spre staţie.
73
Leonid Dimov

*
Trecuseră anii din dimineaţa aceea. Îmbătrânise.
Cea din Lânărie îşi făcuse un rost, apoi murise…
Numai fetele, fecioare şi iubeţe,
rămâneau la fel. Pârâiau de tinereţe.
Ba chiar, în ochii lor cu aşteptări de baluri
se iveau târguri albe pe dealuri.
Era atâta nostalgie în ochii lor ca boarea
că-ntr-o seară îşi pierdu răbdarea
şi, când îi făceau patul, pe neaşteptate,
intră în odaia unde erau toate adunate,
le privi fix şi le spuse: „Na-vă,
pentru cât vă urăsc, o canistră de otravă,
căci vă voi ucide pe toate!”
Ele stăteau cu capetele plecate.
Mirosea a mirt. Lumina feştila.
Le privi fix şi-l apucă mila.
Le pipăi viaţa rotundă şi frumos mirositoare,
le-nveli-n mantile să nu le fie răcoare,
simţi că le-a fost atât de drag
încât le duse până-n prag.

Furişate-n curte, fetele din Corint


încălecară pe bicicletele de argint
fulgerând din pulpele o clipă dezvelite.
Le urmări până dădură colţul. Se-nchină la Trisfetite,
stinse candelele. Aprinse opaiţele cu iască.

A doua zi începu să spoiască.

74
Carte de vise

Vârcolacul şi Clotilda

Venea o seară moale ca mingiile ce ni-s


aduse dinafara terenului de tenis.
Şi chiar terenul însuşi părea curbat în arc,
cărămiziu şi umed în spate de parc,
când fu schimbată ultima minge.
Pieri şi cel ce strânge
accesoriile-n tecile lor. Îi urmă pilda
masiva jucătoare Clotilda.

Vârându-şi racheta-n pânză portocalie,


ea era albă, impunătoare, şi porni, uşor şaşie,
uşor obosită, legănând un sac,
zâmbitoare, cu pas leneş, spre terasa de lângă lac.

Iat-o fredonând, aşezată


la masa nichelată.
E liberă, calmă, iubeaţă,
coctail imens are-n faţă,
iar pe scaunul de vizavi,
melancolic că se duce gingaşa zi,
în volte dulci, urmând plan măiastru,
execută contorsiuni lente un vârcolac albastru.
Are de-a lungul trupului din paftale şi inele
trei creste paralele
şi ochi ovali, colosali, năuciţi de reverii,
ca două lune sângerii.
Priveşte trist la Clotilda care,
nepăsătoare,
75
Leonid Dimov

se face că nu-l bagă-n seamă.


Deşi, mă rog, parcă tot naşte un pic de teamă
albastrul vârcolac consumator şi banal,
în acest mic, dar faimos local
de noapte, de petrecere, de nebunii,
din nesfârşitul parc cu arbori fumurii.

Se tot lăsa o-ntunecime de vată


când, fără voie parcă, dintr-odată,
masiva jucătoare întinde palma peste masă,
iar firava labă veselă şi sticloasă,
albastră, a fiarei, într-o clipită
se cuibăreşte acolo, fericită.
Şi cum scânceşte animalul de bucurie,
un vârf, ivind, de limbă purpurie.
Şi rămân amândoi aşa, ca şi cum nici n-ar fi,
cu capetele-ntoarse la yolele sidefii
ce trec mirate-n mişcare centripetă
pe apa tot mai violetă.
Se-aud de departe – rumbă, tango, song –
orchestre calme, numai alămuri şi gong.

76
Carte de vise

Jeny şi cei patru sergenţi

În groapa pătrată, din noapte până-n zori


de sus, privită de vedenii,
unde trăiau cei patru sergenţi dezertori
şi palida fecioară Jeny,

erau de toate:
cutii cu afumături conservate,
operele complete ale lui Shakespeare,
mici plăpumioare cusute cu fir,
perne roz umplute cu aer
şi chiar o banchetă Biedermayer.

La o anumită oră cei patru ostaşi


nepăsători, guralivi şi laşi,
în uniformă şi chipiu
începeau să-şi vopsească puştile în liliachiu.

Iar treaba odată isprăvită,


clătinate de dragoste şi ispită,
se duceau la Jeny care le dădea voie să-i lingă,
doi câte doi, talpa stângă.
Sfârşite de voluptate
şi de foşnetul tarlalelor de porumb,
odată cu amurgul, cădeau toate
cătanele, ca nişte soldaţi de plumb.

Zâmbind atunci, sibilin şi impertinent,


Jeny ştia că întregul regiment,
77
Leonid Dimov

în curtea căruia se afla, de altfel, groapa,


îşi punea, cum se spune, spada şi capa
şi pornea în căutarea celor patru fugari,
înarmat până-n dinţi, ca de zile mari,
cărând după el tunuri, chesoane,
ciorchini de grenade şi faust-patroane.

Urcată pe bancheta de catifea,


Jeny îşi sălta din groapă capul blond şi căta
la desfăşurarea de forţe.
În chiot de comenzi şi pâlpâit de torţe
fiecare companie, când trecea
prin dreptul ei, dădea onorul, iar ea
răspundea salutând milităreşte.
Se lăsa apoi, hoţeşte,
o noapte veselă, cu lupanare,
cu crâmpeie de muzici şi palate-n depărtare,
şi, zâmbind fericită, după aceste toate,
Jeny cădea pe gânduri cu capul pe coate.

Aşa trecu, noapte de noapte,


acea vară nesfârşită plină de tot felul de şoapte,
de competiţii sportive la periferii,
de semnale de goarnă şi râsete de copii,
până când, fără să spună ceva,
unul din cei patru sergenţi hotărî să se predea.

78
Carte de vise

Lili şi densitatea

În faţa ferestrei mele e-un zid cu tignafes


ţintuit de crampoane în formă de S,
cu insuli de iederă, trist, coşcovit
ca şi zidul ultim al ftizicului Ipolit
(ştiţi, muribundul Ipolit care ne spunea din Idiotul:
„Cotul şi pişcotul, labele şi botul!”).

E propria mea gândire ce reverberează


isprăvindu-se brusc într-o bucată de amiază.
Dar acolo unde-ncetează umbra, pe după spaţii,
se-ntinde un balcon năpădit de vegetaţii,
perpendicular cu zidul, ca o garagaţă
peste acoperişul casei din faţă.
Ca un mal tropical, ca un bumb
secret, la o mare de miniu de plumb.
E legat balconul (cam pe furiş)
printr-o scăriţă neagră, de acoperiş.

În această clipă cu mireazmă de vanilii


scăriţa-i suită de Lili:
corijentă-n ultima clasă, la română,
cu câte două sifoane-n fiecare mână.
E vineri. Gânduri vinovate nu mă lasă
s-o văd pe Lili cum dispare-n casă,
şi rămân holbat, cu mintea golită,
cu, sub ochi, răcoare caldă de ispită.
Stau aşa o clipă, două, trei…
Deodată Lili, cu toată făptura ei,
79
Leonid Dimov

se iveşte din nou, coboară


scăriţa neagră şi stă, ca-ntr-o doară,
în centrul roşu, pe acoperiş.
Mă trece o nădejde ca un tăiş:
— Ce-are de gând Doamne? Se-nalţă!
Într-adevăr (ce gest molatic!), fata se descalţă
bate pasul pe loc cu tălpile-n trap,
îşi trage şorţul negru peste cap
(o! fâşâitul gulerului scrobit în contact
cu părul dulce. Îl simt: intact).
Rămasă-n furou,
Lili zâmbeşte din nou
şi, precum un lăstun atinge oglinda apei,
îşi scoate ciorapii
mângâindu-şi în treacăt, de plăcere,
tălpile netede ca o mângâiere.
Apoi îşi împătureşte frumos veşmintele caste
ca un recrut pe lada de oaste.
Cum zboară cămaşa-n amiaza bengală!
Iat-o albă, lunatică, goală,
întinsă ciudat, alături de efecte,
pe tabla roşie, începând gesturi indirecte.
O, mişcările-i cât de lente sunt, cât de calme,
o, cum îşi prinde călcâiele-n palme
şi rămâne aşa, în aşteptare,
încruntată şi zâmbitoare.

Dar eu? Gândac aiurit şi hilar,


broască strivită de caterpilar,
cerşetor la poartă de bairam,
pată putrefactă lipită de geam,

80
Carte de vise

simt cum îi frige tabla spatele,


pulpele, coastele, coatele...
Iată, Lili a-nceput să unduiască deodată
atât de-ncet că pare nemişcată.
Capul, genunchii, încheieturile de mătasă
sunt ca o hulă într-o acalmie lăptoasă.
Deasupră-i, hoţeşte, cerul clopoteşte,
şi, drept în vârf, acum îl văd, se roteşte
un punct de-ntuneric. Un uliu, şoptesc,
un uliu violet, un uliu crăiesc
coboară-n spirale spre Lili, lin,
matematic, dungat în vermelin.
Mai are un metru, e chiar deasupra-i, iată,
cade pe albul pântec de fată
frecându-şi ghiarele de pielea catifelată.
Şi-atunci, în sunetele unui instrument demodat,
începe un joc ciudat:
rotindu-şi capul cizelat, ca-ntr-un deochi,
uliul o priveşte pe Lili drept în ochi,
iar Lili, cu pupilele enorme de dor,
cu buzele dezlipite, îl cheamă uşor,
îl roagă, îl imploră, şerpuitoare,
să facă o mişcare.
Atunci, înfoiat, berbant,
uliul începe să plutească razant
deasupra trupului, la un centimetru distanţă,
abia atingându-l cu ghearele-i de faianţă.
Atât de-ncet se desface-n plutire
fiecare unduire
că simt o uscăciune-n cerul gurii.

81
Leonid Dimov

Dar, ajuns în dreptul încheieturii,


oriunde trupul coteşte,
sub braţe, la coapsă, între deşte,
zborul paserii cu ochii verzi
e-atât de iute c-o pierzi.
Iar Lili saltă, se-nvârte ca o sfârlează,
se arcuieşte, se contorsionează,
îşi trece printre coapse braţele, a disperare,
ca să zboare uliul deasupra a tot ce are.
Nu mai ştiu care-i pasărea, care-i Lili...
Doar ochii uliului mă fixează-n pupile.
Şi Doamne, cum m-am mai proptit în fereastră,
cum a gemut geamul de sticlă albastră
şi cum m-am prăbuşit dintr-odată
rămânând cu palma agăţată
în ultima clipă, de pervaz.
Simt o zgârietură pe obraz,
aud ţipătul paserii, al fetei, şi rămân aşa,
atârnat peste abis, sub odaia mea,
aud horcăitul lui Ipolit
care vorbeşte cu Dostoievski într-un grai scit,
mă-ncordez, răsuflu, gem,
apuc tocul geamului într-un efort suprem,
şi iată-mă din nou în odaie, privind din nou spre geam
la zidul coşcovit, la iedera emanând balzam,
la acoperişul gol, la balconul pustiu,
la fumul care le-nveleşte pe toate-n liliachiu...

Am tras oblonul, am aprins lumina,


am prins la radio un post din Argentina
şi-mi închipui un miez de noapte, romantic,

82
Carte de vise

cu tangouri pe platforme de ebonit, în Oceanul Atlantic.

83
Leonid Dimov

Sinestezii

Citesc încă din copilărie, când îmi vine,


chiar dacă mă simt sau nu mă simt bine,
o carte de medicină, uzată,
ferfeniţă, ilizibilă, nelegată.
O carte pentru felceri şi neveste bune,
coperta-i arsă, primele trei file: tăciune,
nici bolile, nici tratamentul n-au rămas la fel,
eu însă am încredere-n ea, de mititel.
O citesc cu emoţie, seara de obicei,
când literele par păsărele sau şoricei,
înainte de a aprinde lumina.
Aud fierăstrăul, tramvaiele, uzina,
îmi plac sfaturile, etiologia, dar mai ales
pozele acelea cuminţi de bolnavi cu fes,
pozele făcute-n duşmănie, pozele ciudate,
cu eprubete purtate de surori de caritate
în paşi de vals pe uliţa noastră,
cu medici hlizindu-se pe fereastră,
cu fete bolnave de pneumonie,
pozele amestecate cu cele din zoologie:
hipopotamul, rândunica, zebra
şi chiar eu, la capitolul „Febra”.
Am cămaşă albă, de noapte,
ţin mâna la l0 cm de paharul cu lapte,
am urechi clăpăuge, ochiul enorm,
şi-un vârf de limbă ca la căţeii ce dorm.
Prin împărăţia mea vegheată de termometru
trec iepuri negri cu urechi de-un metru
84
Carte de vise

dansând pentru domnii din colţurile încăperii,


capetele de domni tunşi ca nişte perii,
aşa cum vor fi pozaţi mai la vale,
în cărţile de ştiinţe naturale.

Când i-am văzut atunci am ştiut fiecare cine e.


Am ştiut că sunt cei de la 40° şi o linie,
de pe vremea când aveam scarlatină
iar afară se tolăneau amiezile sub lumină.
Eu însă n-aveam voie afară.
Zăceam în odaia triunghiulară,
în odaia din spate cu perdelele trase,
cu tot felul de flacoane borcănoase
aşezate pe măsuţa de lângă pat,
pline pe jumătate cu precipitat,
un precipitat amar, floconos,
dar mai bine să-mi închipui cât de frumos,
cât de elegant foşnesc marile parcuri
cu fete-n şort şi pulpele-arcuri.
Ştiu, ştiu de pe acum o iubire dulce,
cu foşnet de piei, cu gust de bulce,
cu alergări printre sifoane azurii în apus,
cu fiinţe înfipte-n pământ, de sex opus,
văd marile peluze de iarbă,
mă văd plimbându-mă-n redingotă şi barbă
şi aş vrea să mor acum, la 40 de grade,
ducând lumea toată-n cascade,
şi-aş mai vrea să mi se cânte din banju
şi să miroasă a lac de mobilă acaju.

85
Leonid Dimov

O dimineaţă noroasă
Întru pomenirea agrimensorului K.

Încâlcit mai începea dimineaţa! Se ştia


că o parte din locuitorii oraşului murea.
Strada plină de interstiţii de rouă
gemea de lume nouă:
bărbaţi, femei, copii
îmbrăcaţi în galenţi şi tichii,
păreau turişti ori coloni
dintr-un neam mânat de nevăzuţi centurioni.
Era o mulţime veselă şi guralivă,
cu mâini descărnate şi straturi uscate de salivă
la răscrucile buzelor. Cu unghia coclită.
Trăda o boală molipsitoare şi cumplită.
Într-adevăr, erau muribunzi acei inşi
atât de veseli, de preocupaţi, de învinşi.
Iar în capul străzii, aşezaţi la o masă
mică, de brad, acoperită cu hârtie lucioasă,
şedeau doi mari medici bărboşi,
în halate scrobite, în galoşi,
care le priveau în grabă mâinile şi-apoi
îi trimiteau, fără excepţie, înapoi.
Iar cei ce se-ntorceau erau atât de trişti,
furişându-se prin mulţime ca nişte baletişti,
că nici nu-i vedeai cum plecau spre casele lor
de norodul acela zurbagiu şi forfotitor.
Ştia că nu e nebun,
se ştia sănătos tun,
îşi privi totuşi mâinile grăsuţe,
86
Carte de vise

palmele roze, unghiile ca nişte părăluţe.


Calm, zâmbitor, aproape distrat,
se apropie de medicii în halat
care, la vederea lui, tăcură mâlc,
schimbară priviri cu tâlc,
îşi dădură coate
de parc-ar fi fost în singurătate.
Îl cuprindeau unde de nămol,
se făcuse în juru-i un spaţiu gol
şi-o tăcere de-ngropăciune:
operaţia asta dură două trei minute bune.
Tocmai se-ntreba de ce stă lumea, de ce tace,
când fu invitat să se dezbrace.
Doctorii deschiseră un sertar
şi-i vârâră acolo hainele, ciorapii, batista cu chenar,
se-ntoarseră apoi cu spatele la lume
şi-l strigară pe nume.
Ocoli masa, dezbrăcat şi temător,
şi se aşeză în faţa comisiei, picior peste picior.
Vedea cum îl privea mulţimea cu groază
şi i se părea că visează.
Abia atunci văzu cum pe cerul saturat de nori
se oglindea cenuşie, dar netă, şi-i dădea fiori
imaginea lui, aşa cum stătea,
gol, picior peste picior, pe scaunul de muşama.
Dacă mişca doar un pic din picior,
mişcarea se repercuta ameţitor
la mari înălţimi, sub cerul închis,
provocând un tumult de nedescris.
Rămase deci înlemnit,
cu ochii deschişi la nesfârşit,

87
Leonid Dimov

îşi împietri ficatul, inima, gândurile,


ordonă sângelui să-şi strângă rândurile,
pătrunse într-o durată matematică,
îşi opri activitatea pancreatică.
Era o aşteptare de tone grele
mărginită de propria-i piele
palidă, netedă, ca de onix.
Medicii îl priveau fix,
cu atâta înţelegere
că extremităţile începură să-i degere
când îi fulgeră de ce continuau să tacă:
într-adevăr, dacă
ar fi rostit o şoaptă numai, în orice grai,
vocea lor s-ar fi amplificat în evantai,
s-ar fi revărsat pe cerul întunecos,
care şi aşa cobora tot mai jos,
îi vedea lacunele cenuşii cum se cască,
mai departe nici nu-ndrăznea să gândească.

Pe buzele medicilor se iviră pete


diafane, aproape violete.
Ştia că orice întrebare a lor
ar fi declanşat în el, hotărât, sonor,
răspunsul, răspunsul lui definitiv.
Tăcea deci invocând motiv după motiv.
Suia în el un plictis iritant,
îşi aminti de nasturii studenţilor lui Kant,
încă o clipă şi ar fi vorbit,
ar fi vorbit primul în infinit,
ar fi spus orice, o literă, o vocală,
un „m” întors pe mantia palatală,

88
Carte de vise

orice, un nemaiauzit blestem,


un sunet pe jumătate, un fonem,
şi atunci, chiar pe livida pată
de pe vârful nasului său, căzu, catifelată,
rece, greoaie,
o picătură de ploaie.
Tresări. Apoi încă una, încă o sută, o mie
de picături din întinderea pământie
de sus. Fu un zâmbet general.
Ploaia se-nteţea. Era un vals. Era un bal.
Când se mai limpeziră apele
îndrăzni să-şi mişte pleoapele,
capul, mâinile, se sculă în picioare,
mulţimea fremăta până-n depărtare,
medicii se ridicară şi ei,
bărbaţi, copii, femei
îl îmbrăţişau şi-ncepeau să joace
ca nişte dobitoace.
Se recunoşteau, se sărutau, valsau cu toţii,
îşi schimbau batistele, fesurile, saboţii,
se iviră alviţari, vânzători de cornete,
flaşnetari cu străvechi melodii desuete…
Devenea tot mai ştearsă, mai asemănătoare cu nime
imaginea lui din înălţime,
până când dispăru de peste oraş
în buclele unui nor uriaş.
Atunci, ajutat de cei doi medici,
mari amatori de mise şi predici,
se sui pe masa acoperită cu hârtie lucioasă
şi-n aplauzele mulţumii care pleca acasă
execută cuprins de-un îndemn etic
un dans complicat, un dans nou, un dans frenetic,
repetat pe străzi, în tramvaie, pe edificii,
89
Leonid Dimov

până la ora jocurilor de artificii.


Atunci intrară cu toţii în case.
Ploaia încetase.

90
Carte de vise

O întâlnire în pod

Pe unde m-am urcat? Cum am ajuns


în pădurea asta de nepătruns
alcătuită din feronerii şi faianţe
pe acoperişurile marii finanţe?
E strada băncilor, a societăţilor debitate,
strada jocurilor şi a muntelui de pietate,
unde ne fugărim printre dantelării masive
de metal argintiu dezgropat la Ninive.
Dar să sfârşim jocul nostru nerod,
să ne dăm drumul, pe luminator, în pod.
Coboară cu grijă, pune pasul aşa,
pe traversa asta de macara.
Vezi să nu dărâmi scaunele tapisate
puse grămadă. Reazemă-te-n coate
şi lunecă-n jos printre mobile.
Gata. Să trecem de şirul de nobile
portretizate-n rochii de bal.
Sunt nevestele cu limbaj nazal
ale unor morţi simandicoşi.
De ce te uiţi în spate, de ce miroşi,
de ce tremuri şi nu-mi spui nimic?
De ce-ai căzut? De ce nu te ridici?
De ce te las nemângâiată
să priveşti obezul spirit de vată
cu plămânii lui portocalii
bătând peste cetăţi, peste seminţii
înghiţite de-a valma?
Dă-mi drumul! Nu-mi mai muşca palma.
91
Leonid Dimov

Iată, au început să lumineze obiectele,


ceaslovurile, filosofiile, pandectele,
aduse aici când n-au mai fost de folos
oamenilor de afaceri de jos.
Mi s-a ridicat părul măciucă,
din toată mintea a mai rămas o nucă
şi-o simt cum se zbate
să uite de toate.
Te-am părăsit. Le-am întors tuturor spatele,
mi-am absolvit singur toate păcatele
şi, mai pe dibuite, mai de-a dreptul,
am ajuns unde începe septul
membranos care desparte-n pod
cristalele de acid tartric de cristalele de iod.
Am sărit din octaedru în rozetă
Şi sunt acum, în sfârşit, la fanta aceea secretă
pe care pot privi-n curtea din dos
unde mătuşile mele, într-un identic sarafan flocos,
întind rufe cârpite pe frânghii vii,
metamerice precum nişte viermi străvezii.
Este şi catedra cu şarpele lunatic
alintându-se translucid pe mormane de jăratic,
sunt şi cei doi fraţi diavoli din ziua de luni
care plâng de deznădejde după ce fac minuni
explicând, pentru elevi şi dobitoace,
că, după asta, nu mai au ce face.
Şi acum se lasă seara, curtea-i pustie,
au adus femeile o masă-n mijloc, sub viţa de vie,
au aşternut-o cu pânză cusută cu motive,
au pus farfuriile, clondirele cu ulei de olive
şi s-au zăvorât apoi în casă,

92
Carte de vise

mai aruncând de după horbote câte-o privire sticloasă.


Ia să mă strecor
aşa, pe lângă burlane, binişor,
sunt cam joase magherniţele noastre
din – ştiţi prea bine – curtea cu sifoane albastre
îngropate la margini de răzoare.
A-nserat de-a binelea. S-a făcut răcoare,
iar eu m-am aşezat de unul singur la masă
în curtea pustie şi întunecoasă
şi stau zgâlţâit de fiori
aşteptând oaspeţii înspăimântători
care nu mai vin. Iată, se-aude
glas de trâmbiţi prin gâlceavă de paparude,
iată-i, sosesc cavalerii acelui neam cumplit
venit să mă vadă din continentul descoperit
acum abia un an.
S-au deschis înţepenitele porţi de porţelan
de la sine în calea lor şi-au intrat
deocamdată puzderie de dănţuitoare făcând marele şpagat
şi rămânând aşa încremenite
să treacă trâmbiţaşii, carele trase de vite
încă netrecute în sistematica animală
şi, pe o tipsie, cea mai tânără nevastă goală
a căpeteniei, adusă pentru mine
în semn de cuviinţă şi de bine.
Iată-l chiar pe comandantul acestui neam
cu cizme răsfrânte şi zornăitori puse de haram
în tot locul, cu fructe colosale,
cu iatagane, pistoale, pumnale,
cu ei înşişi inşii umplând curtea pe nevăzute,
gata să mă zdrobească sau să mă sărute.

93
Leonid Dimov

M-am uitat la cele trei stele timpurii de alamă


şi deodată nu mi-a mai fost teamă
şi ne-am aşezat cu toţii la masă.
Eu, alături de pasărea aceea frumoasă,
plină de râsete şi de goliciune,
şi au fost aduşi moşii cu trei ghimpi fripţi în tăciune,
ieruncile perpelite în pezmeţi,
spetele de urs, garfele de mistreţi,
balercile clipocind de crâmpoşie,
iar noi, eu şi căpetenia, făceam filosofie
şi toată lumea desfăşura evantaie
de hohote printre amfore cu măruntaie
înotând în mirodenii şi sosuri.
Cădeau culori prea grele printre mirosuri
şi se făcea tot mai noapte.
Când, la bocănitul tăvilor cu mere coapte,
m-a cuprins iarăşi spaima aceea mare,
mi-am dat seama că n-am scăpare
şi m-am sculat deodată.
Tristă, căpetenia, şi mirată,
s-a sculat şi ea, şi după ea toate rudele,
trâmbiţaşii, cavalerii, paparudele,
purtătorii de bucate,
mirmileonii în salopete colorate,
uitându-se atât de trist la făptura mea
care dădea-napoi, spre ziduri, spre cercevea,
spre burlanul ruginit, spre acoperişe.
Am plâns de bucurie, acolo sus, în nişe,
lângă fanta şi membrana şi cristalele de metaloid...
Cum am mai alergat spre dumnezeul de vată şi gălbenuş lichid
unde continuau să lumineze obiectele,

94
Carte de vise

ceaslovurile, filosofiile, pandectele


şi unde te-am găsit mai mult moartă decât vie,
plină de pecingine şi de râie,
singură între cuie şi bile,
între bucle de tablă şi fragmente de pile,
nemişcată, iubitoare, plânsă,
cu acelaşi indice al sângelui însă,
şi după el te-am recunoscut,
ne-am îmbrăţişat şi-am început
să dansăm printre feronerii şi faianţe
sus, pe acoperişurile marii finanţe.

95
Leonid Dimov

LA CAPĂTUL SOMNULUI

Vis neizbutit

Era din Democrit sau Leucip


Zâmbetul acelui sfert de chip
Răsucit într-o fracţiune de secundă
Sub forfote de culoare muribundă?
Şi atunci am simţit o turbare,
Cu dinadinsul voind a-l aduce din spulberare,
Şi-am început a înota, a zbura, a mă căţăra
Prin ceva, peste cineva, pe undeva.
Era gata să-l reînfirip,
Îmi stătea în minte sfertul de chip
Atât de ştiut şi atât de departe.
O clipă numai şi l-aş fi scos din moarte
Măcar atât cât era: un sfert,
Cu zâmbetul lui livid şi inert.

Dar n-am ştiut cum m-au cuprins


Castele albastre cu crenelul nins,
Oraşe alburii printre negri baobabi,
Provincii iberice cârmuite de arabi,
Un dumnezeu argintiu în bolţi înstelate,
Vite delicate cu pitici dansându-le pe spate,
Diavoli înarmaţi ispitindu-mă cu mâncare,
Cavaleri purtând negre scuturi triunghiulare,
Păzitori de fluturi cu glugă printre ferigi albastre,
96
Carte de vise

Papi decapitaţi în mlaştini salmastre,


Morţi priveghind morţi şi moarte,
Arcaşi milostivi ţintind departe,
Miei rozalbi devoraţi de-un vârcolac,
Maica Domnului născând într-un copac
Şi-am rămas cu nostalgia acelui sfert de chip
Neştiind dacă era Democrit sau Leucip.

97
Leonid Dimov

Vis cu militar

În salonul cu tapiserii de vânătoare


(Toţi plecaseră la vânat: se mai zăreau în depărtare)
Era aşezat un instrument muzical,
Un instrument negru, semicircular, colosal,
Cât un pachiderm lustruit, cu clape imense,
Mari ca nişte surcele, cu butoane, cu pense,
Şi, cu spatele la dreptunghiul tăiat în pajişti cu troli,
Am început s-apăs numai pe bemoli.
Au intrat atunci orchestre de femei sunătoare,
Cu tamburine liliachii şi zurgălăi la picioare,
Şi mi-am auzit numele strigat de stăpânul acelei case
În custodia căruia te aflai, dulce, cu pielea de mătase.
Era un militar crunt şi bibliofil,
Cu mari victorii câştigate din Missouri până-n Nil,
Ştiam că mă va zdrobi. Mi-era ruşine
Că te temeai de el mai mult decât de mine
Şi totuşi rămâneam, citind, seara, despre Napoleon
Sub catifeaua verzuie a lămpilor de neon,
Şi tremuram c-am pierdut firul unui dialog
Din acel apocalips între Gog şi Magog,
Apoi deveneam indiferent,
Cobora dintr-o Anglie de scânduri ducele de Kent,
Începeau să urce şindrilele unor turnuri netede
Spre rozele planete mâncate de pete de
Mucigai negru. Adormeam
Şi mă trezeam în tam-tam
De Africi albastre.
Aşteptau acolo, sub arbori de pâine, cămăşile noastre.
98
Carte de vise

Vis cu leneş

Printre tufe tunse şi ronduri tăiate


A-nceput să coboare pe neaşteptate
Escortă de cavaleri, în piaţa gării, ovală,
Cu peroane nostalgice-n spate de catedrală.
Era devreme. Nici nu-ncepuse
Noaptea de mucigaiuri hinduse,
Aceea noapte cu suprapopulaţii urbane
Din portul baroc prins între ocean şi barcane.
Se-ntindea un continent neştiut, nesfârşit,
Cu civilizaţii noi şi vârste de ebonit,
Colcăind de secunzi, de bucătari cu fes,
Desigur, undeva între Japonia şi Celebes,
Era şi strada noastră, nu vă temeţi, era,
Tot aşa cu dughiană şi gherghine de mahala,
Erau, la uluci, şi fetele noastre absolvente,
Cu păcatul ţâşnit ameţitor din guleraşe şi lente,
Doar că n-aveam bunici: jucau cărţi sub răzoare,
În necropola natală cu palănci sunătoare.

Treceau cavalerii furişându-se pe stradele


S-ajungă la vastele magistrale paralele
Care străbat oraşul de la mare la pustiu
Purtând acvarii la mijloc, de coral sângeriu,
Şi-atunci s-a ivit leneşul cântător
C-un fel de pom de crăciun şi clopot la picior,
Bradipodidul salvat din marea secetă de-atunci
De când au dansat aligatori printre zebre cu dungi,
Marele animal mugitor şi înţelept
99
Leonid Dimov

Cu panaşe pe umeri şi flori de nufăr în piept,


Îndoindu-şi grumazul, genunchii,
Desfăcându-şi venele, dinţii, rărunchii,
Jonglerii iniţiind cu ele ca-n Ţara de foc,
Stingându-le apoi să le-aşeze la loc.
Îl însoţeau aeronauţi servindu-l din nacelă
Cu maşini Whimchurst, maşini Atwood, maşini cu bielă-manivelă,
Era un zgomot cuprinzător şi absurd,
Din ce în ce mai departe, din ce în ce mai surd,
Până s-a mistuit dincolo de reclame
Spre grădina cu orhidee şi criptogame.

100
Carte de vise

Vis cu deltă

Eram aşezaţi amândoi


Gândindu-ne cum vom arăta goi,
Eu alături de acea bacantă
Pe imensa canapea din locantă
Singuri, devorând coloritul vesperal
Îndelung, premergător actului sexual.
În marea ţinută cu panajul în mâna dreaptă
M-am gândit la tot ce m-aşteaptă
Şi am început să mă dezbrac, în gând,
Mi-am scos veşmânt după veşmânt
Apoi am continuat, ca-ntr-un fior,
M-am văzut jupuit, roşu, roşu şi zâmbitor,
Am eliminat muşchii lăsând viscerele suspendate
În spaţiul înconjurător, peste plocate.
Am plecat apoi cu oasele mele la subsoară
Amurgul. Am anulat vezica biliară,
Stomacul, inima, glanda pineală,
Circomvoluţiile, scizurile, fosa nazală
Şi n-au rămas decât nişte minciuni,
Într-un centru fără dimensiuni,
De la care am pornit în călătorie
Printr-o deltă de lumină vie.
Aveam în loc de luntre foaie
De pergament ce se îndoaie
La colţuri dacă-n apă-l pui.
Ce foşnet leneş şi gălbui...
Eram, de ce? mult prea zorit
S-ajung departe, şi-am pornit,
101
Leonid Dimov

Pluteam prin delta de calcar


Cu case roz şi lupanar
Familii de purcei şirag
Priveau din fiecare prag
Submerse prin bucătării
Zăceau neveste străvezii
Prelungi ispite de femeie
Foiau lunatic prin bordeie
Erau bordeie de argint
Crescute cubic peste grind
Bordeie calde cu tufiş
De papuri pe acoperiş
Coşuri ieşite chiar din lut
Odăi cu patul nefăcut
Scâncet de prunc în scutec pal
Puf azuriu de papagal
Bătrâni pe prispe cufundând
Ivorii albe în absint
Şi sclavi sunând din pirostrii
Sub chivăre liliachii...

M-a spulberat un zgomot mut


Când drept în faţă s-a născut
Crescând înalt până-n tavan
Ceaunul zării de catran.

Şi ne-am trezit atunci amândoi


Ne-am recunoscut: eram noi
Ne-am mângâiat: eram goi
Eu alături de acea bacantă
Pe imensa canapea din locantă.

102
Carte de vise

Vis vesperal cu un vârf de cărămidă

Dus de mână de-o rudă de departe


(care şi pieri de altfel: ca-n carte)
Prietenul îmbrăcat în frac
Cu pantofi de lac şi, pe cap, cu clac,
Cu ochii pe jumătate închişi şi obraji livizi
Se poticni de vârful unei cărămizi.

Era o cărămidă ca toate cărămizile, pieziş


Ieşită, alături de altele, din pietriş,
Mărginind florile de parc, ruşinate
În bătaia stropilor din ţâşnitori automate.

Pe treptele palatului de marmoră şi porfir,


Imens edificiu „second empire”,
Complet nelocuit, îl aşteptam cu nerăbdare
Pe prietenul meu venind din depărtare.

Odăile goale se trezeau într-o vibrare grea


Chiar atunci când nimeni nu le străbătea
Ba, dacă priveai pe fereştile din faţă, cadrilate,
Puteai zări marile pajişti din spate
Unde chiar acum, mestecând bomboane de malţ,
Străbunicii mei, gălăgioşi ca două jivine,
Fugărindu-se-n hohote cristaline,
Se jucau în jurul marii amfore de smalţ.

Cum mai şerpuia din amforă fumul de mătase!


Îmbrăcat în frac, prietenul uitase
103
Leonid Dimov

Că, pe treptele palatului, răbdător, îl aşteptam


Şi, cu vârful pantofului de pânză, zgândăream
O şopârlă galbenă, domesticită.

Culcată pe spate, leşinată de ispită,


Se contorsiona uşor în auz de cântece
Pe când o gâdilam dulce pe pântece.
Din când în când, ca la noroc,
I se rupea coada şi creştea vertiginos la loc.

Se făcuse o linişte desăvârşită-n parc,


Clipea doar din ochi statuia Ioanei d’Arc
Din pricina stropilor căzuţi în boare
Deasupra florilor din răzoare.
Precum şi din pricina hohotelor îndepărtate
Ale străbunicilor mei îmbrăcaţi în catifeluri vrâstate
Mereu fugărindu-se în jurul acelei amfore colosale.

Oprit la o-ncrucişare de dale,


Mâniat, milostiv, mirat,
Prietenul meu înveşmântat
În frac,
Cu pantofi de lac şi, pe cap, cu clac,
Aruncă o privire lucidă
Către vârful de cărămidă
De care se-mpiedicase.
Atunci începu să tremure din oase,
Din încheieturi, din clacul strâmbat
Când într-un azimut când în celălalt...
Am privit şi eu, şi-am înlemnit,
Spre cărămida înfiptă teşit...

104
Carte de vise

Aş fi voit să plutesc de-a-ndărătelea


Prin odăile goale ale palatului,
Până dincolo unde străbunicii mei
Se-nchipuiau ereţi şi porumbei
Jucându-se vesel în costumaşele lor de pluş
Prin aerul şi el jucăuş.

Dar n-am putut face nici o mişcare


Atât era de mare
Bucuria care mă copleşise
Şi-am auzit atunci cum sălile cu cornişe
Au răsunat de miile de paşi
Ale lacheilor înduioşaţi şi laşi
Care aduceau scrinuri şi mese,
Trepieduri, dulapuri, draperii alese,
Scaune, sidefuri, pahare de cleştar,
Adică tot ce era necesar
Noilor locatari, două fiinţe ciudate
Care se şi iviseră pe neaşteptate.

Erau două animale cu mici gulere de blană


La gâtul lor subţire. Cu pielea diafană,
Complet goale, aproape albastre,
Depăşiseră ortostatismul speciei noastre
Şi piruetau la nesfârşit
Cu simpaticul lor bot copleşit
De perechea de ochi cu privirile dense,
Sinilii, ca două medalii imense.

Asupra lor privirea mea n-a mai îndrăznit să rămâie.


M-am aplecat ameţitor pe călcâie

105
Leonid Dimov

Către faţă.
Am observat atunci că, precum o paiaţă,
Prietenul în frac, de după răzoare,
Executa aidoma aceleaşi mişcări plutitoare.

Vâslind lăuntric cu aripi de heruvim


Am început, deci, să plutim
Unul către celălalt. Însera
Când am ajuns faţă-n faţă. Am rămas aşa
O clipă, apoi ne-am aliniat de fiecare parte
A aleii şi-am plutit mai departe
Braţ la braţ, către o poartă cu stucaturi şi velinţă.
Purtam cel mai alb costum de tenis cu putinţă.
De prea multă tăcere nu se mai auzea
Decât, venind dinspre pajiştile de catifea,
Râsetul străbunicilor mei dansând rigodon
În săndăluţele lor cu pompon.

Ajuns în dreptul vârfului de cărămidă


Am observat că iradia o lumină lividă
Ascunzând străveziu şi perfect
Scene desfăşurate altădată în alt intelect:
Cu papagali dormitând printre orhidee,
Cu vlăstari arhiducali adulmecând femeie,
Cu grămădiri de clopotniţi şi turle cu diademe,
Scene nesfârşite. Dar nu mai aveam vreme
Să le privesc. Poate la o altă venire.
Înaintam implacabil spre ieşire.

Aţi priceput desigur că era de vină


Vârful acela de cărămidă blajină

106
Carte de vise

Aşezat între viaţă şi moarte.


Am închis ochii şi-am plutit mai departe.

107
Leonid Dimov

Vis cu paserile muscă

Lasă cârpa, nu mai lustrui


Metalul spitalului pentru colibri,
Nu vă miraţi. Există un spiral
Pentru paserile muscă. Din sticlă şi metal.
Un spital enorm, cu antibiotice,
Raze X şi tratamente erotice,
Mă rog, cu tot ce vă puteţi închipui,
Şi toate, toate pentru paserile colibri.
La ore fixe şi matinale
Se-adună aci celebrităţile medicale,
Ciucure purtând pe halate şi tichii
Paseri bolnave şi curioase. Paseri colibri.
Cum mai suferă profesorii dimpreună cu ele
Pentru motive pur teoretice. Duşumele
Cu plastic albastru orb îi ţintuiesc
Fără veste, să-şi rumege gândul omenesc,
Apoi uită pentru ce au venit,
Îi încremeneşte soarele sticlit
Pe mânere, cadrane, plăcuţe,
Privesc la marile fereşti, la pietoni, la căruţe,
Îşi poartă visarea dincolo de capitală,
Prin livezi fildeşii cu fructe de smoală,
Şi-ajung departe, la marea vilă de ebonit
Din dreapta drumului de var coclit
Unde-i aşteaptă toate pregătite,
Vase, scalpele, foarfeci, site,
Pentru trepanaţia celei mai mici paseri muscă
Bântuită de-o halucinaţie etruscă.
108
Carte de vise

Vis septentrionic

În acea noapte cu apă abruptă


Eram comandantul unei nave de luptă.
O navă densă neluând în seamă
Oceanul spintecat în aramă.
Echipajul de pe punte, de la cârmă,
Din odaia telegrafelor fără sârmă,
Din rotonda imenselor maşini vopsite
Eram eu, dar la vârste diferite:
Jucându-mă cu cercul în sala de mese,
Adolescent în bucătăriile cu negrese,
Negru la dizele, de unsori,
Ofiţer de cart, salutându-i pe călători
Care tot eu eram ierborizând mente
Culese din diverse continente.
Eu la gabie, la bompres, la vinci
Executându-mi ordinele din cinci în cinci,
Ordinele date de mine ultimul din horă
Cel care scrutam tenebrele la proră.

Trecusem elegant de ultimul fiord,


Navigam de plăcere mereu spre nord.
Iată urşii dormitând pe banchize,
Iată mult în spate insulele Frize,
Iată cum îngheaţă totul, doar o cărare
Neagră, cu lampadofore la fund de mare.
Cât am navigat pe această singură cale
Privind aplecat la magnificele animale
Ce se zbenguiau submers
109
Leonid Dimov

Cât şi încotro am mers


N-aş putea spune.
Doar că dintr-odată sub palide iridii de lune
Am văzut, dincolo de gheaţă, de zăpadă,
Cum se deschide (cafenie pe verde închis) o radă.
O mică radă septentrională,
Neverosimilă, melancolică, ilegală,
Cu numai trei ceainării pe ţărm. Ce tăcere
Cobora din spate, din codrii de conifere.
Cum mai beau nordicii locuitori dintr-o rasă uitată
Ceaiul acela de mirodenie ciudată.
Mai venea câte-un copil de eschimos
Să cumpere zmeie cu ornament pilos
Şi le-nălţa sus în noapte
În spatele ceainăriilor. Pe mormane de conuri răscoapte.

Cum se prefăceau cu toţii că nu ştiu de tunurile mele,


De tunurile de pe nava mea sticlind din oţele.
Am coborât pe ţărm în pas de dans,
I-am strigat pe nume: Dagobert, Vsevolod, Hans!
Am dat ocol băcăniilor lor jegoase,
M-am împiedicat de otgoane, de oase
Şi m-am trezit iar privind pe fereastra joasă
Cum jucau femei sub palma rugoasă.
Femeile dulci, femeile lor,
Ale septentrionilor,
Vrăjitoarele păcătoase şi trandafirii
Date diavolilor în zale prin turbării.
Atunci m-a cuprins o mânie, un tropot,
M-am urcat pe bord şi-am sunat din clopot,
M-am dat cu nava îndărăt la câteva leghe,

110
Carte de vise

Am observat cum ochiul stâng al nordicilor stătea de veghe,


Cum mă privea ţintă, deşi cu celălalt
Mângâiau boiul femeilor înalt,
Şi n-am mai văzut nici oameni, nici bunuri,
Am tras din toate cele o mie de tunuri
O dată, de două, de şapte ori,
Până când s-au ivit din oţel nişte zori
Prăvălind dimineţi peste apa abruptă,
Peste oceanul fără ţărm, peste comandant, peste nava de luptă.

111
Leonid Dimov

Vis cu frizerie

Era o dimineaţă precum toate,


Treceau, la fel, tramvaiele dungate
Ca nişte porci mistreţi domesticiţi,
Şi negre diligenţe cu bandiţi.
Oprise tocmai, scurt, lângă havuz,
Din altă mahala, un autobuz.
Şi m-am uitat cum mă dau jos şi bat
La frizeria joasă, cu macat,
Ştiam tot ce va fi, ştiam prea bine
Şi n-am intrat înuntru, după mine.
Sunat-au tricolor mătanii roase
Frizerul, ce de uşă le-atârnase,
Ţipat-a papagalul ca-ntr-o doară
De-o tijă văruită prins cu sfoară
Şi la un semn, că m-am simţit şi prost,
Mişcatu-s-au clienţii fără rost.
M-am aşezat în cel din urmă jeţ,
Era sculptat dintr-un calcar de preţ,
Avea, de aur, frunze încrustate,
Pe laturile-i strâmbe zăceau late
Pedale de argint. Şi m-a-nălţat
Prea sus, o calfă, când le-a apăsat.
Ştiam că trupul gras mi-era de ceară
Rozalbă sub veşmintele de seară,
Simţeam sub fard bătând a hrizopraz
C-aveam doar jumătate de obraz,
Iar firele de păr erau cusute
Din fire de metaluri neştiute.
112
Carte de vise

O! când am vrut să spun ca să mă tundă


Deodată toţi au dat să se ascundă,
Dar au rămas pe loc ca mai-nainte:
Eu fluieram letargic dintr-un dinte.
Am ridicat un deget şi l-am rupt
Să-l pun chiar la oglindă, dedesupt,
Şi m-am privit în repetat decor
Cum stau zburlit şi înspăimântător,
Atât de singur lângă toţi acei
Clineţi şi calfe strâmbe şi femei
Cu grijă măturând pe dale plete
Magnetic strânse tot pe lângă ghete.
Apoi, cu o maşină muribundă,
O insă început-a să mă tundă:
Era atât de gingaşă, de nouă,
Că geamul dinspre drum s-a stins în rouă
Şi ne-a cuprins în marele salon
Un matineu lăptos, ca de neon.
Dormea o spaimă-n dulcile-i viscere
Când m-a privit să afle ce-i voi cere,
Şi dacă m-am uitat din ochiul unic
La ea, albastru şi catalaunic,
Precum atunci când mi-a mai fost odată
De spadă veche barba retezată,
A tremurat întreagă şi mi-a zis
Că mă iubeşte încă dintr-un vis.
Atunci am înlemnit şi-am cunoscut
Că vom rămâne iar ca la-nceput,
Eternităţi, cu zgomot, când au uns,
De foarfeci şi maşini de tuns,
Acea înceţoşată frizerie,

113
Leonid Dimov

Şi-am zăbovit acolo pe vecie.

Când m-am urcat apoi în autobuz


Murise dimineaţa la havuz
Şi tot aşa se-ndepărtau cu toate
Tramvaiele algebric legănate.

114
Carte de vise

Vis de carne

Bizuiţi-vă pe mine buturi de porc


Cu striuri de clisă din rasa York,
Crupe de bivoliţe, movile de garfe:
Azi sunt parlagiul cu trei eşarfe
De cu seară furişat în abator
Să slobozesc sufletele tuturor
Taurilor, berbecilor, vierilor
Pentru dimineaţa învierii lor,
Când vor pluti cu toţii, ocarine de lut
Colorate-n zmeuriu şi verde-nvăscut,
Lacrimi de tinichea le vor atârna
De ochii puşi în grabă, la saftea,
Şi-i vor vinde din nou, şi-i vor duce
La copii scrofuloşi aşezaţi la uluce,
Atunci, în ziua judecăţii de apoi
Când vom da amintirile toate pe-un biloi...
Dar de ajuns. Am ajuns să ne rotim iar
În jurul puterilor de chihlimbar
Ce stau acolo unde-s unde oriunde
Pornind în întuneric spre livezi burgunde,
Spre turle bavareze cu metereze,
Spre iurte pline la uşi cu turte
De băligar pentru vreme de iarnă,
Cu mongole bete la guri de povarnă,
Cu mine însumi în întunecime
Lucioasă, la temelii de crime,
Căci voi ucide pentr-un crăiţar, pentru-o rublă,
Cu vânătul oţel de spatulă dublă
115
Leonid Dimov

Primit în dar într-un ev anterior


De la craiul epistolar, Nabucodonosor,
Rândui-voi hartane, rasoale, buturi
În măcelăriile rozelor începuturi
Ca să fluier apoi şi să dansez
Un dans tirolez
Cu chiuit urluit
La nesfârşit
Sus, în vârf de creme. Încremenit
De spaima nopţilor la proţap.
Dar s-o luăm de la cap.
Am atârnat de limbă vitele,
De văl meduzele, de nasuri Trisfetitele
Şi tot aşa regnul întreg,
Şi-acuma stau să-l aleg
Singur, proptit în trident,
La centrul imensei cupole, atent
Să văd cum scaldă-n lacrimi mesele
Jumătăţile jupuite şi vesele.
Mai am pe-un sfânt părinte longev şi solemn
Să-l ameţesc în creştet cu ciocanul de lemn
Şi să-i dezgrop sufletul în viscere
Ca să urce-n tavan aiurit de plăcere.
Vedeţi, lui Dumnezeu, în ardent chiuit
Pe poteca asimptotelor m-am substituit
Şi tind acum din nou către ce e,
Închid ochii şi văd cetacee
Gonind prin ocean către mine
Din Comodore şi Aleutine,
Acuş vor intra pe lucarne
Să le tai, aburind, în felii de carne,
Carne roşie, carne fragedă, carne de foce,
116
Carte de vise

Însemnând, de-o visezi, maladii atroce.

117
Leonid Dimov

Vis cu dentişti

Miezul nopţii. Dincolo de rampă


S-au aprins braţele terminate cu lampă.
E-o clădire albă până la stele
Cu dentişti în alb şi cleşti de oţele,
Şi tuturor, aşa cum şedem cuminte,
Ni se va scoate la semnul cuvenit, un dinte.
Apoi vom ieşi, cârduri, pe marile portaluri,
Mereu alţii, mereu noi, valuri, valuri.
În sunet de fanfare, în noaptea uleioasă,
Care pe jos, care-n caleaşcă de patru iepe trasă,
În definitiv, aşa-i semnul de toamnă:
Dinte scos, moarte înseamnă...
Mai bine să ne suim în primul tren,
Oriunde ne ducem ajungem în Eden,
Edenul edentat, edenul ardent,
Cu livezi de caişi cât un continent
Încăput tot în căputa roasă
Din vitrina cizmăriei de-acasă.
E, desigur, tot noapte, trec tot tramvaie
Parcă vorbind singure-n ploaie
Şi tot intrăm cu exemplare fox de zgardă
La urgenţă, în camera de gardă,
Aflată chiar la gară, pe peron, lângă tren,
Sub folii de lumină emanând arsen.

118
Carte de vise

Vis cu cocoş

Veniţi gospodinelor c-au venit podoabele


Trimise de la „Pompe funebre” cu roabele,
Iată diademe şi guleraşe cu apret,
Iată florile de lămâiţă pe fond violet,
Iată iconiţele aduse din sfinte lavre,
Haide, spălaţi-vă iute pe cadavre
Că vine muzica-n uniformă albastră
Şi dricul gigantic pe strada noastră.
Iute băieţi că fuge Iordanul
Cu prapor, cu crucea, cu banul,
Treceţi de mătuşa aceea milostivă,
Vedeţi, au întors tăvile cu colivă,
Sunt toate de ceară, doar una bună,
Luaţi că n-are cin-să ne spună;
Sunt moarte toate cumetrele, finele,
Moarte prin bucătării gospodinele,
Şi-acuş vor veni de la lucru bărbaţii
Mânjiţi de unsori, de cinzeci, de libaţii,
Acuş vor veni: să nu ne găsească
Când uşile caselor galbene, cască.
Ci clintiţi-vă din strada asta calmă
Pietoni, să prindeţi lumina-n palmă.
Ascultaţi apoi gramofonul dogit
De după fereştile deschise. A murit
În ţâşnet de peşte cocoş negru, tăiat
La bordură. Îi ling pisicile sângele mat
Cu solzi de rugină subţire.
Pisicile gri, şi torc de mulţumire.
119
Leonid Dimov

Vis cu peisaje

Staţi aşa coborâtoare landşafturi


Să-mi iau mecanizmele din rafturi
Şi să plutesc deasupra voastră-n jos
Până la pierdutul Colos
Stingherit la dreapta mărilor Egee.
Să-mi pun şi tunica cerulee
Şi sandalele de atlaz purpuriu
Şi, fluturat deasupra văilor, înfloratul fişiu,
Bumbii fosforescenţi pentru întunericul de departe,
Şi-acum sunt gata. Rămas-bun cititorule de carte,
Adio născătoare de Dumnezeu de pe terasă,
V-am pierdut pe toţi. Mă-ntorc acasă.
Ştiu, nu mai e nici uliţa nici ţara,
E-un continent cu horsturi ivite primăvara,
Arătând neruşinate întreg fundul mării
Cu cetăţeni târguind de-ale mâncării,
Cu pui de castor jucându-se prin gârle,
Cu alte antilope şi alte şopârle,
Cu o dală de agat, neagră de întunecată
În ruinele cu terasă cadrilată...

Am ajuns cu aripile mele de carton


Deasupra iezerului Epsilon
Unde fecioarele-n dimii vin mereu mai aproape
Să vază chipul Satanei, bătând în ape.

120
Carte de vise

POEME DE VEGHE

La moartea coboldului

Cobold adus în raniţă de-un mort acum ostaş


Şi scăpat fără veste, noaptea, prin oraş
Când se-ncălzesc iahniile, se strigă şcolarii
Din porţi şi prind a pluti larii
Printre vişinii din grădină,
Cobold din alabastru şi turmalină,
Piatră vie făcătoare de rele,
Umbră streină pironită peste ulcele
Când se-ncheagă laptele pus sub scară
Şi se-ntorc fetele mari cu păcate la subsuoară
Ca să facă din zi noapte şi din noapte zi
În Gomora, oraş apărat de-un şi
Mereu salvat de la moarte, de la ruină,
Cu lampioane la porţi şi pătrate de sulfină,
Cobold cu pleoapele plecate când aşteaptă să mori
Bivoli loviţi lunecând prin umori
Pe bulevarde, printre autobuze goale,
Printre colombine şi macarale,
Mătăsuri albe te vor saluta cu cerbi uluiţi
Bocănind între falduri. Şi acum priviţi
Cum se dau peste cap, peste cap,
Balercile vişinii de vişinap,
Şi, peste uluci, aduc dimineaţa cu ele.
Bună dimineaţa mătuşe cu ulcele,
121
Leonid Dimov

Vreau să-ţi spun c-a-nflorit livada


Din cotul Dunării, la hanul babei Rada,
Şi-au încremenit şlepurile-n colbăraie
De lumină sub pod. Se-ncovoaie
Trestiile de bucuria apei
La bucla gârlei unde saltă crapii...
Doamne, mi-am pus veşmintele de gală,
Mi-am spuzit privirile cu beteală
Şi stau ca de lemn, pe chei,
S-aştept luntrile cu femei
Venite să vegheze coboldul mort.

Animale de cârpă bat mătanii în port.

122
Carte de vise

Realitate
(mic poem oniric)

1. BISERICA

Era ca sculptată din os


Biserica cea fără pronaos
Insulă tulbure şlefuită-n jad
Cu scene din mult încercatul Ţarigrad,
Cu părinţi în alb pe creneluri
Şi peplumuri purpurii de femeluri,
Cu arcaşi pteromorfi şi bombarde,
La răscrucea a trei bulevarde.

Tufe din plante necunoscute


Dădeau roată bisericii, pe sub volute,
În acea parte de oraş, se-nţelege,
Când o vreme matinală trimetea etern adieri blege.

2. LUCARNA

Au ajuns acolo amândoi, într-o plutire


Suind deasupra tufelor prin ceaţa subţire.
Apoi din nou, şi iară şi iară
Ocoliră lăcaşul cu horbotă rară,
Mai sus, spre clopotniţi, degeaba,
Îi mâna dragostea, îi mâna graba...
Înfriguraţi, chiar în aer, apoi
Se dezbrăcară şi zburară goi
123
Leonid Dimov

Deasupra tufelor iarăşi: numai piele şi carne.


Proptindu-şi tălpile de pervazul unei lucarne
Au pătruns înfioraţi de mirezme, înnebuniţi de gust
Amândoi deodată prin lumenul îngust.

3. SF. IERONIM

Giganticul nàos îi împresoară


(Ce mică, bazilica, părea de-afară),
Iar acel, cu mutra prelungă, sfânt Ieronim,
Patronul ulcerelor de tipografi la regim,
Zâmbi spre fata ce-i zboară prin faţă
Şi-şi puse buzele pe talpa de gheaţă.
Iar fata, la rându-i, zâmbeşte,
Barba sfântului o prinde-ntre deşte
Şi-apoi o lasă.
— Ce-i? Parcă eşti mai frumoasă!
Soţul gol i-a şoptit de neunde.
— Nimic. Dând din palme, răspunde.
Şi plutesc mai departe. Şi simt, mişei,
Cum un dulce secret se strecoară-ntre ei.

4. REVELAŢIE

— Spune-mi: crezi în Dumnezeu?


— Nu.
— Bine, dar stă acolo, mereu!
— Unde-n suportul ăla ce ne priveşte?
— Mda. El este. Rugineşte

124
Carte de vise

Peste tot. Când vrabie, când cardinal,


Când balaur de cârpă, acefal...
Ştia că nu cred şi zâmbea.
Aici e trist. Are privirea grea.
— Femeile-l fac să simuleze.
— Ce?
— Ştiu eu, poate cum stau ele, viteze.
Ciute în faţa marilor fiare.
Priveau amândoi, la disperare
Suportul tulbure, de argint pătat
Pe damascul verde cu macat,
Suportul rece-n altarul gol
Cu iluzii de suporturi în carambol.
Metal tutelar în străvechea zi.
Închiseră ochii. Sfeşnicul pieri.

5. CĂLĂTORIA

Şi-acum să descriem tăcutul voiaj


Cu plopi nefireşti, din etaj în etaj,
Pe cruntul ocean de sferule verzui,
Sineli ovoide purtate hai-hui,
Răcori gâdilându-le coapsele goale
Şi ţărmuri ciudate, departe de cale.
O, cum veneau, iarna, cu luntrea pe vânt
La capătul străzii cu scări de pământ.
Era o banchetă acolo, vopsită
Cu roşu pe stinghii. Bulboana pitită
La mijlocul apei îi tot aştepta
Şi luntrea-le-n gol le tot răsturna.
Ce valuri suiau în alint, pe tăcute,

125
Leonid Dimov

Şi cum înotau spre-o insulă iute.


— La fel de albastre sunt tufele, da?
Vecernii se-nalţă-n bazilica de baga.
6. SURORILE

Din nou un amestec de vară şi iarnă,


Din nou au intrat, amândoi, pe lucarnă
Şi iarăşi sărutare – Să fugim
De libidinosul sfânt Ieronim
— Să mergem mai sus. Lângă clopotniţele mari
Surorile dantelărese ţes şalvari
Pentru mine. Le cunosc de multişor.
— Le iubeşti? Dădu din umeri, uşor.

Începură să suie pe-o scară sidefie


Ce trecea prin cartiere din copilărie
Unele noaptea, altele dimineaţa,
Se scuturau pernele, ţipau tocilele, trecea viaţa
În clopoţeii gunoierilor, în vase de sticlă cu bezele,
În gemetele gospodinelor infidele.
Apoi noapte iar, cu mari ochi în cale
De revopsite tramvaie goale,
Pâlpâiau reclame, nictitante. Iedera creştea,
Mormăia sonorul grădinilor de cinema...
— Ai obosit un pic?
Ultimele trepte treceau prin nimic.

7. TUNELUL

Dar erau, aceste din urmă trepte, atât de roase

126
Carte de vise

Că le-au suit de-a buşilea sub boltirile joase


Şi-atât de tare-i ameţea înaltul
C-au uitat unul de altul:
El se duse la dantelărese,
Îi dară vişinap şi delicatese
Apoi stătu la masă cu cele două iubeţe:
Ciorbă de miel, angemaht, cornuleţe...
Vai, şi ea, la rându-i, legală,
Se cufundă goală
În imensa cupă cu rachiu de ienupăr
Din living-roomul lui Garry Cooper.
Pe urmă s-au trezit
În tunel alburit,
Pardosit
Cu clisă.
Erau siguri că urmează o curbă închisă,
În fund ardea palid bec,
Li se părea ne-ncetat că trec
Iteraţii roşii, vagi figuri oafe,
Poate lalele, poate garoafe
Emanând un miros cald:
Frunza verde sticlea, ca de smarald.

8. FIARA

Ieşiţi din zona de câlţi, de puzderii, de lână,


Porniră goi, ţinându-se de mână,
Ducând ocale surde-n coşarca spaimelor: plină,
Pe podeaua proaspăt unsă cu creolină,
Era noapte de mult, cu reverberaţii în cleşte,

127
Leonid Dimov

Când au simţit că cineva-i urmăreşte.


Înlemniră!
O, vâsc al inimilor: paloare levogiră:
Venea o felină cafenie din întunecime,
Molatică, veselă de cruzime.
N-aveau cum a se ascunde şi plutiră aşa
De la garoafă la garoafă. Curba le era
Din ce în ce mai dulce, din ce în ce mai grea,
Lacrimi uriaşe le picau pe duşumea.
Mereu mai aproape, mereu râzătoare,
Simţeau cum fiara le sufla dogoare,
Şi-atunci, într-un ultim efort,
Bătură la poarta cu resort,
A patruzeci şi patra poartă la fel
Cu celelalte porţi de oţel.
Şi-n scârţâitul ivărului, sfâşietor,
Clănţăniră dinţii fiarei curmaţi în zbor.
Aleluia, aleluiră corurile salvatoare:
Era o rotondă matinală. Era sărbătoare.

9. CURTEA INTERIOARĂ

Gata de drum, gata de sacrificiu,


Au ajuns la secţiunea printr-un imens edificiu.
Acolo-şi duceau traiul zilnic, plin de păcate,
Numeroase familii scăpătate.
De după rufe, din bucătării, din saloanele de ebonit,
Mâini subţiratice le făceau semne de bun venit.
Se treziră cu palmele făcute pahare,
Strigând un nume la-ntâmplare.

128
Carte de vise

Auzeau voci de meseriaşi plecând la târg


Zăriră balcoane cu rodii în pârg,
Întrebaţi: ce vor? de sus din balcoane,
Au zis c-au venit să scuture burlane,
Şi unde-ncepură să zboare
Burlane, coturi cu cuie cu floare,
Date cu bronz, cu negru, spoite
Cu var. Portocalii, ruginite...
Curând fu curtea plină de ele.
Se aşezară la treabă printre zorele
În sunetul unor clopoţei de porţelan:
Fiecare sufla funinginea dintr-un burlan.

10. FUNINGINEA

Şi deodată, cam pe la şase,


Totul fu invadat de puzderii negricioase.
Pieriră rufele, vocile, tot,
Dispărură curtea, clădirea, lot cu lot,
Iar spaţiul cel negru se-mpărţi
Pe încăperi precise, pe fragmente, pe felii.
Săli, coridoare, odăi, pasarele,
Turnuri, saloane, mansarde, capele,
Subsoluri, cămări, paraclise,
Toate cu uşile deschise
Şi-n fiecare turn, în fiecare odaie
Aceeaşi fiară cu ochi de văpaie,
Aceeaşi fiară care-i urmărise
Molcomă, crudă ca-n vise.
Fiară Didonă, fiară Belindă

129
Leonid Dimov

Surâzând când nu reuşea să-i prindă.

11. TANCUL

Totul era etern, totul era integru,


Totul părea vânăt spre negru
Când, în sunet de flaut şi tilingă,
Totul se-ncenuşă: începuse să ningă.
Apoi totul fu alb cu numai o pârtie şuie
Pe care suiră spre piscul de ghiaţă verzuie.
Se zărea prin viscol ca-n apocalipsă
Departe, străvezind o nostalgică elipsă,
Unde-i aştepta duduind pe loc
Un tanc cât o corabie la iernat în doc.
Rebegiţi, zdreliţi din brizant în brizant
Ascultară cuminţi de comandant
Şi pătrunseră pe turela deschisă,
În aburul cald de benzină, printre crengi de tisă.
Înveliţi, ocrotiţi, goi, ca la spovedanie,
Se mişcară lent pe patul de campanie,
Se-mpreunară cu scâncet dur
Şi priviră limpede jur împrejur.

12. SF. ELEFTERIE

Curgea o umbră de rai vopsit,


Clătina din clopotniţi marele naos scorojit
Şi chiar lângă lucarnă, violet pe jumătate,
Sfântul Ieronim cu buzele ţuguiate.

130
Carte de vise

Tremurau de frig şi de-ntuneric mut


Plutind încet spre lumenul ştiut.
Zăriră lucarna şi ţâşniră prin ea
Ca două efluvii. Amiaza gemea
De lume. Coborâră spre caldarâm, peste tufele-n ceaţă
Traversară-n fugă întreaga piaţă
Şi se pierdură, goi, de nu ştiu câte ori
În forfota multicoloră, printre trecători.
Râdeau de bucurie că-i aievea tot,
Şi streaşina şi burlanul rupt în cot
Şi Dâmboviţa furişată prin ulei şi materie
Dincolo de biserica Sf. Elefterie.

131
Leonid Dimov

Decompoziţii

TRIPTIC IRONIC

Dacă ocolim dealul n-o să ne mai pese


Că avem mari datorii la florărese:
Florăresele funerare de lângă cenotaf.
Cum mai viscolesc anceştrii prefăcuţi în praf
Prin lumina arămie închisă litru cu litru,
Dar mai întâi să terminăm cu problema liberului arbitru
Şi pe urmă să rămânem acolo unde şedem,
Sub coroanele de crizanteme crem,
Sub inscripţiile de culori violente
Încremenite arbitrar pe monumente.
Vezi, cadavrul cu magnetofon în torace
A-nceput să coboare de pe bulumace
Rostindu-şi, la temperaturi de mii de grade,
Anateme vehemente sub tornade
De văpăi încinse până la nevăzut,
Uite, ţi s-au ivit semne de putrefacţie pe şezut,
Aşază-te o clipă să ascultăm, în neştire,
Orologiile bocănind în amurgire.
E jumătatea de oră lăsată plantelor să vorbească,
Sub năluci de animale nocturne, o limbă păsărească
Sunând cam aşa: li be di le, li be la bi.

Se-aude ţipătul zalelor din armura lui Hamurabi.

132
Carte de vise

II

Să-ntoarcem spatele arhitravelor de toriu,


Capitelurilor de gadolin de la crematoriu,
Să nu mai privim ornamentele selenare,
Şlefuite în T întors cu intars de metaluri rare
Şi să coborâm în visul vostru fără ţintă, cu labirint,
Dincolo de observator, pe strada Cuţitul de Argint,
Suntem în capitala noastră de-ntotdeauna,
Cu cerul ovoid mai vânăt ca pruna.
E noapte. Oftează nişte scene de copilărie,
Ne-am luat covrigi cu susan de la simigerie
Şi-am plecat mai încolo
Cu luntrea pe oceanul înverzit de palolo.
Ştiţi, vermele delicat adunat precum roua
Pe lună nouă în largul insulei Hiva Oa.
Acum am debarcat. Se leagănă negurile printre temple,
Uite-l pe câinele Dingo plimbat de Shirley Temple.
Planează ghitare, cobze, mandore,
Trec amazoni de braţ cu conchistadore,
S-a-ntors istoria către-nceput,
Doamne, se-aud tropote de mamut.
Să facem iute un menhir cât de şui
Pentru scheletele noastre de plastic verzui.

133
Leonid Dimov

III

Se făcuse prea târziu, dar nu plecam,


Femele despletite se colorau în geam,
Mai urcau şi nevăstuici printre candelabre
Pistruiate pe obrazele glabre,
Aveau toate un fel de pecete pe spinare,
O mişcare molatică, o preocupare,
Ştiau ele ceva
Şi piereau înainte de a se-nfiripa
Cum se cuvine: sferturi, treimi, cozi,
Vicleimuri cu inorogi şi irozi,
Şi tot aşa, am rămas să le privesc
Surd la răsufletul pământesc,
Pustiit de-o înţelepciune străvezie,
Singur, în clopotniţa trandafirie
Modelată pe-un Caucaz de şapte ori mai înalt,
Acuminat numai din calcedonie şi bazalt,
Răscolit de fluiere şi săgetători
În zodiace calculate de şapte ori
Numărând câte şapte.
Apoi n-a mai fost nimic, decât răcoare şi noapte.

134
Semne cereşti
(1970)
Semne cereşti

Rondelul globurilor albe

Ard globuri albe de Crăciun văratic


În arşiţa oraşului cu pini –
Şi cum aşteaptă şerpii de jăratic
Să muşte sfintele când dorm, de sâni.

O! sfintele cu mersul lor lunatic


Fiori trăiesc când, sus, peste grădini
Ard globuri albe de Crăciun văratic
În arşiţa oraşului cu pini.

Şi-adorm apoi într-un palat eratic


Doar presimţit de-o boare, sub ciulini,
Sub iederă, sub trandafir sălbatic,
Când, învelite-n abur angelin,
Ard globuri albe de Crăciun văratic.

137
Leonid Dimov

Rondelul unui cal

A tresărit arcaşul ideal


În mlaştina cu flăcări jucăuşe:
Trecea, neconsolat, imensul cal
Spre sanatoriul cu maici în uşe.

Venise să vâneze, matinal,


Cu tolbă, cu săgeată, cu mănuşe,
Şi-a tresărit arcaşul ideal
În mlaştina cu flăcări jucăuşe.

Avea un ochi destins, pontifical,


Când l-a atins, părea ca de cenuşe,
Apoi, când a căzut imensul cal
Cu fluturaşi de purpură la guşe,
A tresărit arcaşul ideal.

138
Semne cereşti

Rondelul lumânărilor

Ardea o lumânare aşezată


Pe-o altă lumânare ce ardea
Şi-n alba luminare ca de vată
M-am aşezat, tot alb, deasupra mea.

Atunci a hohotit o mască lată,


Căci, fără rost, pe-un cub de piatră grea,
Ardea o lumânare aşezată
Pe-o altă lumânare ce ardea.

Eu am plutit spre bagdadii, deodată,


Spre zeul zugrăvit, care privea
Nepăsător, pe lada înstelată
Din podul alb cum, făr-a fumega,
Ardea o lumânare aşezată.

139
Leonid Dimov

Rondelul unor clasici zori

Piloni de alabastru, drept din mare


Ţâşnind, cu ciucure de scoici în ei,
Oraşe cu barăci şi lupanare
Pe promontoriu, ordonând scântei,

Şi noaptea coborâtă la-ntâmplare


Precum o mantie s-ascundă trei
Piloni de alabastru, drept din mare
Ţâşnind, cu ciucure de scoici în ei,

O! golful adormit în înnoptare


Şi vasele cu ancore: cercei
Şi orizontul prins de-o luminare
De lapte muls înfăşurând acei
Piloni de alabastru, drept din mare!

140
Semne cereşti

Rondelul jucătorului pierit

Era grădina ca un labirint


Şi, chiar la mijloc, o popicărie
Şi se vedea un jucător venind
Şi-n palma lui o barcă de hârtie.

Doar râsete şi forme de argint


Mai rămâneau în seara zmeurie.
Era grădina ca un labirint
Şi, chiar la mijloc, o popicărie.

Popicele-au căzut, alcătuind


Din clinchete şi râs o melodie,
Iar jucătorul, când am vrut să-l prind,
Ca la un semn pierise, căci pustie
Era grădina ca un labirint.

141
Leonid Dimov

Rondelul viermelui de vâsc

Un vierme ca de vâsc se ascunsese


Acolo, în dulap, într-un sertar
Care, bătut în mici sidefuri dese,
Era pe jumătate plin de jar,

Şi mai scria un diavol blând adrese


În colosala sală, secretar
Al viermelui de vâsc ce se-ascunsese
Acolo, în dulap, într-un sertar.

Apoi au năvălit arhiducese


Mezine, şi-au deschis abecedar
Cu litere în limbi neînţelese
Şi-au râs în sală, neavând habar
De viermele de vâsc ce se-ascunsese.

142
Semne cereşti

Rondelul demonilor verzi

Vezi, demoni verzi s-au înălţat


Deasupra turlelor pătrate,
E-un arabesc nevinovat
Care-i răscoală şi-i abate,

Cioplit în steiul marmorat


Nu-l vezi, căci, pe neaşteptate,
Vezi, demoni verzi s-au înălţat
Deasupra turlelor pătrate

Din burg cu sfinte care-n pat


Zâmbesc de vise nevisate,
În damf de busuioc uscat
Şi toate tac, fiindcă-n spate,
Vezi, demoni verzi s-au înălţat.

143
Leonid Dimov

Rondelul unui bocet

Papuc trandafiriu, călcâi ivind


Ca de copilă veche şi precoce,
Iar sufletu-mi de-a surda, sus pe grind
Să ţipe, după gleznă, fără voce,

Dor greu, de litere, să-nvie-n gând


Printre anacoluţi şi sinecdoce
Papuc trandafiriu, călcâi ivind
Ca de copilă veche şi precoce,

Da, mai rămâne-n luntre, rătăcind


La capete de mări adânci, un bocet
Departe ocolind pe malul blând
Ştiut doar de epave şi de foce,
Papuc trandafiriu călcâi ivind.

144
Semne cereşti

Rondelul irisului orb

Un iris orb cu negre vine


Atât rămâne-n faţa mea:
Dinspre tavan spre mine vine
Crescând de sus până-n podea.

Nu văd sublimele grădine


Din inimă. Nu te mira
Căci iris orb cu negre vine
Atât rămâne-n faţa mea.

Aud cântând la clavecine


Mari îngerese-n catifea
Larg răspândită în tricline
Cu fluturi luminaţi abia
De-un iris orb cu negre vine.

145
Leonid Dimov

Rondelul monştrilor gurmanzi

E peşte viu în peşte mort, mai mare,


Şi crabi stârpiţi într-un papur de soi,
E-n fundul mării mare sărbătoare
Cu albe vulpi de mare şi vulpoi,

E şarpele, corăbii lucitoare


Ce-a tras în jos, printre meduze: roi,
E peşte viu în peşte mort, mai mare,
Şi crabi stârpiţi într-un pagur de soi,

E umbra unor sepii călătoare


Învăluind scafandri câte doi,
E-un şir de guri căscate de mirare
Sub scoici livide cu viscere moi,
E peşte viu în peşte mort, mai mare.

146
Semne cereşti

Rondelul unui purpur pus

Purpur pus în cupe de baga


S-a vărsat pe jos, de fericire,
Când m-ai întrebat de cineva
Luminat pieziş din amintire.

Păreau toate vechi, însă era


Tolănit pe lucruri, în neştire,
Purpur pus în cupe de baga
Şi vărsat pe jos, de fericire.

M-ai silit atunci a-ţi arăta


Un bilanţ de ţiplă-n nesfârşire
Şi-am băut cu toţi în cinstea ta,
Principi, arlechini şi hetaire,
Purpur pus în cupe de baga.

147
Leonid Dimov

Rondelul duşumelei vişinii

O! duşumeaua-n vişiniu vopsită,


Din coridorul în amurg etern,
Cu-n fiece firidă mai boltită
Capcane negre scoase din infern

Şi lupul slăbănog cu mers de vită


Când oglindiri neaşteptate cern
Pe duşumeaua-n vişiniu vopsită
Capcane negre scoase din infern…

O! iată veşnicia mea ivită


Ca o broboadă caldă peste ierni,
Ca o singurătate mult iubită
Când inimi noi în inimă s-aştern
Din duşumeaua-n vişiniu vopsită.

148
Semne cereşti

Rondelul sfintei adultere

Bătrânii sumbri-s strânşi la sfat


În jurul sfintei adultere,
Găsită, noaptea, în alt pat,
Pierdută-n somn şi mângâiere.

Dom colosal de matostat,


Vagi catifeluri în unghere:
Bătrânii sumbri-s strânşi la sfat
În jurul sfintei adultere.

Ea mai dormea zâmbind ciudat,


Adusă-n perini, de mânere,
Şi, mult, sub bolţi au aşteptat
Să-şi facă somnul, în tăcere,
Bătrânii sumbri strânşi la sfat.

149
Leonid Dimov

Rondelul zeului pitic

A dat de-o parte storul de pichet


Un zeu pitic pe-un mare as de pică,
În mână ţine, gingaş, un pachet,
E trist, desculţ şi e frumos de pică.

Ar fi putut să joace bilbochet


Ascuns, ferice, dar, cuprins de frică
A dat de-o parte storul de pichet
Un zeu pitic pe-un mare as de pică.

Dac-ar voi să plece în secret


De pe dreptunghiul alb, de majolică,
L-aşteaptă verzi dragoni în plin Tibet
Şi totuşi, tremurând, c-o mână mică,
A dat de-o parte storul de pichet.

150
Semne cereşti

Rondelul unei amintiri

Am împuşcat o vrabie de câmp


Şi câini aveam dar nu de vânătoare
Şi cum stăteam, aşa, ieşit din timp
Mi-a căzut vrabia chiar la picioare.

O! şinele de pe taluzul strâmb


Când, într-o dimineaţă fără soare,
Am împuşcat o vrabie pe câmp
Şi câini aveam, dar nu de vânătoare.

O! dincolo de muntele Olimp


Sunt orăşele albe-n depărtare,
Şi plante străvezii cu suc în ghimpi,
Şi vocea mea plângând de disperare
C-am împuşcat o vrabie pe câmp.

151
Leonid Dimov

Rondelul ochiului de geam

Razant cu lumea de granit


Un moale ochi de geam există.
Locuitorii îl omit
Dar el rămâne şi insistă

Să nu mai fie ocolit,


Să ştie urbea egoistă
Că-n buza lumii de granit
Un moale ochi de geam există.

E plin de mâluri, umilit


De Antihrist, de ginta tristă,
Dar luminează alb, mulcit,
Ca dintr-o noapte elenistă,
Razant cu lumea de granit.

152
Semne cereşti

Rondelul vechiului cargou

Cheiul, dimineaţa, doarme, nou,


Cu lumini în geam şi siluete,
Chiar în faţa vechiului cargou
Încă transportând gimnaşti şi fete,

Ochi ovali se uită prin hublou


Către malurile cu egrete,
Cheiul, dimineaţa, doarme, nou,
Cu lumini în geam şi siluete,

Negri, sar gimnaştii în tricou,


Pentru fete: cete pe dunete,
Albe, trec pe cerul indigou,
Casele dispuse-n alfabete.
Cheiul, dimineaţa, doarme, nou.

153
Leonid Dimov

Rondelul jocului etern

Am instalat un joc etern


Pe-un astru vânăt, de platină:
Are, montaţi pe vilbrochen,
Doi monştri trişti şi-o tamburină.

Pedepsitori au dat să vină


Când s-a aflat chiar în Eden,
C-am instalat un joc etern
Pe-un astru vânăt, de platină.

Un singur bobârnac patern


Şi-ntreaga ceată androgină
S-a stins, căci, fără albumen
Şi fără graţie divină,
Am instalat un joc etern.

154
Semne cereşti

Rondelul sfintei din convoi

Tot alte sfinte, din convoi,


Azi se opresc zâmbind a pace.
Una, plecată de la noi,
S-a aşezat în prag şi tace.

O întrebăm ce-a fost apoi


În pribegii prin iarmaroace,
Dar alte sfinte din convoi
Se tot opresc zâmbind a pace.

Sunt pline toate de noroi:


E-un drum cu pietre şi băltoace.
Să intre, lasă-le, la noi,
Căci le e somn şi vin încoace
Tot alte sfinte din convoi.

155
Leonid Dimov

Rondelul veacului trecut

Bidoane negricioase păreau anii,


Bătea un soare galben ne-ncetat.
Jertfită experienţei lui Galvani
În cuvă, verde broasc-a răposat.

Priviţi din înălţimi, cum fac profanii


Suiţi cu forţa în aerostat,
Bidoane negricioase păreau anii,
Bătea un soare galben, ne-ncetat.

De-a dura, din senin, mereu mai stranii,


Cădeau în jos, pe malul înclinat,
O bilă, două, trei, întregi mătanii
De bile de molibden nichelat;
Bidoane negricioase păreau anii.

156
Semne cereşti

Rondelul unui vis urât

Cu şerpi de gumă neagră, saltatori,


Întreaga noapte, vătuit, plouase
Şi se-ndemnau să treacă nişte zori
Prin plasele de sfori, întunecoase.

De geamuri se lipeau priviri curioase


Spre cei care dormeau neştiutori
Că-ntreaga noapte, până-n zori, plouase
Cu şerpi de gumă neagră, saltatori.

Ce sunet limpede scoteau prin pori,


Cum miroseau a leacuri uleioase
Când înlemneau în dinţi otrăvitori
Purcei de lapte zvârcoliţi în case
Cu şerpi de gumă, negri, saltatori!

157
Leonid Dimov

Rondelul serii de duminică

Ferestrele sticleau. Totul se terminase.


Tramvai uriaş pe străzi mai uruia.
Gemeau zăvoare puse, ţipau obloane trase,
Mai jos, mereu mai jos, o noapte se lăsa.

Ori poate se-nălţau cocoşii de pe case


Iar turlele sunau precum de baccara.
Ferestrele sticleau. Totul se terminase.

Atunci, purtând albastru costum de catifea,


Pătrunse un elev ce tocmai fluierase
Şi, cum în tot cvartalul nimeni nu răspundea,
Pieri sub edificii de pietre uleioase.
Ferestrele sticleau. Totul se terminase.

158
Semne cereşti

Rondelul stareţelor goale

La colţul pieţei de canari


Dorm stareţe, de dimineaţă.
Răcori de tropic, în şalvari,
Înnoadă funtele de ceaţă.

Veşmântul pus drept perne tari,


Bătând din inima iubeaţă,
La colţul pieţei de canari
Dorm stareţe, de dimineaţă.

În palma strânsă, icusari,


În vis: poveşti din altă viaţă;
Dorm goale, somn cu nenufari
Şi cu năframe vii pe faţă,
La colţul pieţei de canari.

159
Leonid Dimov

Rondelul ceasului bondoc

Era, pe măgură, un ceas bondoc


Făcut din piatră verde şi alamă,
Fixat de-un secol în acelaşi loc
Cu-afişe mari pe spate, drept reclamă.

Bătea la zi, la oră, la soroc,


Porneai din zori la drum şi ţi-era teamă
Că, sus pe măgură, e-un ceas bondoc
Făcut din piatră verde şi alamă.

Când l-au luat, eram la five o’clock,


Privind pe geam cum ziua se destramă.
L-au reparat şi nu l-au pus la loc
Dar încă-l auzim cum ne tot cheamă
De sus, din măgură, un ceas bondoc.

160
Semne cereşti

Rondel mallarmist

Plafonul cu ciubuce fumegate


Răstoarnă-n vasul verde un poem,
Să doarmă pe sofale cu plocate
Negru păcat cu mari pedepse crem

Şi-n noapte exersează acrobate


Când, repetând un neştiut sistem,
Plafonul cu ciubuce fumegate
Răstoarnă-n vasul verde un poem

Cu dale din porfire şi agate


Ţinând în cleşti un aburit trirem
Pornit spre acrobate cadrilate
Ce sprijină, urmând un stins blestem,
Plafonul cu ciubuce fumegate.

161
Leonid Dimov

Rondelul unui palid om

Vorbit-am ieri c-un palid om ucis:


S-a plâns de-o argintie fericire
Ascunsă chiar de dânsul într-un vis
Acolo, dedesubt, printre nadire.

Eram locuitori într-un Paris


În care toţi citeau cumplita ştire
Că ieri, târziu, un palid om ucis
S-a plâns de-o argintie fericire.

Şi sufletul atunci mi s-a deschis,


Şi-am stat de veghe toţi într-o clădire
Anume înălţată de-un trimis
Să mă întrebe-ntors din nemurire
Ce-am vorbit ieri c-un palid om ucis.

162
Semne cereşti

Rondelul lucrurilor

O! cât de greu privirea mea străbate


Prin spuza lucrurilor dimprejur,
Cum se mai lasă toate mângâiate
Şi cum mă sorb mereu ca printr-un ciur;

Părerile de veşnicii uitate


Îmbracă azi veşminte de augur.
O! cât de greu privirea mea străbate
Prin spuza lucrurilor dimprejur.

Năluci, identice-n singurătate,


Au ridicat în faţa mea un mur
Şi tot un mur au ridicat în spate.
De după draperia de velur
O! cât de greu privirea mea străbate.

163
Leonid Dimov

Rondelul sfintei în brocat

Cum doarme-o sfântă în brocat,


Pe frunze de pelin, uscate!
În jurul ei au înviat
Paseri de purpură, migrate.

Din geamuri a privit, mirat,


Drac alb, smuls din eternitate,
Cum doarme-o sfântă în brocat
Pe frunze de pelin, uscate.

A răsunat înalt macat


Din ciucuri negri, pe-nserate,
Când uşile-napoi s-au dat
Să vază duhurile toate
Cum doarme-o sfântă în brocat.

164
Semne cereşti

Rondelul gutuilor

Şiragurile de gutui
De pe dulap se clătinară.
Căţele moapse, nimănui,
În semn de bun venit, lătrară.

Şi totuşi, cavaler hai-hui


Privea din pragul nins, de-afară,
Şiragurile de gutui
Cum pe dulap se clătinară.

Pluteau în iarnă fulgi verzui


Ca-n somnul sfintei cu ghitară,
Lăsată să-i păstreze lui,
Cert cavaler de-odinioară,
Şiragurile de gutui.

165
Leonid Dimov

Rondelul străzii fără fund

Pe strada neagră, fără fund,


Cu doar un abur alb, departe
Adus-am case de corund
Cu săli de muzici şi biliarde.

Apoi un negru muribund


Condus de fete cu pancarte,
Pe strada neagră, fără fund
Şi doar c-un abur alb, departe,

A fost suit pe-un glob rotund


Şi ne-a citit încet din Carte,
Sub porumbei, în somn profund,
O întâmplare despre moarte,
Pe strada neagră, fără fund.

166
Semne cereşti

Rondelul semnului ceresc

Mi-ai îndreptat şuviţa de pe frunte


Şi gulerul cămăşii, auster,
Eram elev într-un liceu de frunte
Iar tu croitoreasă în cartier,

Venisem să te duc la noi, la munte,


Unde domnea un împărat de fier.
Mi-ai îndreptat şuviţa de pe frunte
Şi gulerul cămăşii, auster,

Ţi-am spus să-ţi pui ilicul prins în frunte,


Pantofii galbeni, mantia de jder,
Când am trecut apoi de burg, de punte,
Iar semnul l-am văzut mergând pe cer,
Mi-ai îndreptat şuviţa de pe frunte.

167
Leonid Dimov

Rondelul zgomotelor dulci

Zgomote dulci din depărtare


Atârnă, ciucure, de gând:
Pendule calme, ascultând
Cum latră-n zori prepelicare.

Vis colorat începe blând


Dar piere fără remuşcare.
Zgomote dulci în depărtare
Atârnă, ciucure, de gând.

Or, iat-o, vine duduind


O albă zi de sărbătoare,
Înrourate, din hangare
Aduc cisternele, la rând,
Zgomote dulci din depărtare.

168
Semne cereşti

Rondelul liniei rozalbe

Rozalbă linie şerpuitoare


Închipuind un şold atât de drag,
Necunoscut dar strâns, în aşteptare,
De prelungiri dispuse în şirag

Şi-apoi, de după colţ, o arătare


Iubită greu în întuneric vag,
Rozalbă linie şerpuitoare
Închipuind un şold atât de drag,

O! palidă fiinţă iubitoare,


Larg răspândită în areopag
De umbre luminând de nerăbdare
Să simtă, când în pâclă se retrag,
Rozalbă linie şerpuitoare.

169
Leonid Dimov

Rondelul scoarţei cenuşii

Copac nocturn cu scoarţa cenuşie


Şi dinţi de aur risipiţi egal
Prin scoarţă, ca un semn de bogăţie
Sub ramurile-şerpi cu cap de cal,

Ori ramuri-cozi de vulpe ruginie


Înfăşurând în foşnet animal
Copac nocturn cu scoarţa cenuşie
Şi dinţi de aur risipiţi egal,

Iar toate crengile vestind orgie


De spirite corupte, după bal,
Dansau involt în bolta sidefie:
Flagele reci, mânate de-un regal
Copac nocturn cu scoarţa cenuşie.

170
Semne cereşti

Rondelul fumului

În toamna învelită-n fum


Uşoare sfinte se-nfiripă.
Mi-e ciudă că le văd acum
Pe fiecare c-o tulipă,

Cum mă-mbiau într-un antum


Rondel, când, prinse de-o aripă,
În toamna învelită-n fum
Uşoare sfinte se-nfiripă.

Acum e-o seară arsă scrum,


Dar tot mai simt fior de-o clipă
Când se-nfiripă galeş drum
Cu sfinte paseri care ţipă
În toamna învelită-n fum.

171
Leonid Dimov

Rondelul haltei terminus

Am dat de-o haltă terminus, de cretă,


Pierdută-n Asia, şi-am manevrat
Locomotiva tâmpă, violetă,
Pe linia ducând spre Ararat.

Era şi-o bătrânică pe banchetă


Ce ne-aştepta, cu mere, când am dat,
Neraşi, de-o haltă terminus, de cretă,
Pierdută-n Asia şi-am manevrat

Încet într-o suburbie secretă


Unde-am rămas o clipă şi-am plecat
Spre surdo-mute gri, cu margaretă,
Ce ne iubeau într-un orfelinat
Dotat cu haltă terminus, de cretă.

172
Semne cereşti

Rondelul mărului oprit

Odată, când m-am oglindit


În plăci de aur şi argint,
Când miroseam a terebint
Şi-n pomi metalici m-am suit,

Când adiere din Corint


Bătea grădina-n asfinţit,
Odată când m-am oglindit
În plăci de aur şi argint,

Nici n-am ştiut cum am plutit


Ţinând o cupă de absint
În vârful mărului oprit
Şi-am adormit în cald alint
De aripi albe, de nu mint,
Odată, când m-am oglindit.

173
Leonid Dimov

Rondelul ipotezelor

Ar fi să-nfigem un cuţit
De os, adânc, în întuneric.
Ar fi ca firul răsucit,
Din fire trei, să fie sferic.

Ar fi să fie fericit
Felibrul nouă, cel feeric.
Ar fi să-nfigem un cuţit
De os, adânc în întuneric.

Ar fi, tot ce-am agonisit,


Să dăm ofrandă unui cleric
Atât de negru, de urât,
Încât în chipu-i cadaveric
Ar fi să-nfigem un cuţit.

174
Semne cereşti

Rondelul sfintei fără sfânt

Era o sfântă fără sfânt,


Fără credinţă, fără casă,
Avea doar inimă şi gând
Şi-o fustă verde, de mătasă,

Cu astragal şi iacint
Venea la fiece mireasă,
Ea, mica sfântă fără sfânt,
Fără credinţă, fără casă.

Şi ne-am adus aminte când


În toamnă negură se lasă,
Cum lângă noi, de noi visând
Că nu ne vede şi nu-i pasă,
Era o sfântă fără sfânt.

175
Leonid Dimov

Rondelul rondelurilor

O! marele delir în rond, alene,


Delfini rotind într-un amor relict,
Când dorm corundele-n eoliene
Delicii îndulcite de-un delict

Comis în vis de crocodili cu pene


Încremeniţi, aşa, într-un constrict,
Sub marele delir în rond, alene,
Delfini rotind într-un amor relict.

Din ronde litere, din cantilene


De rune, lin, s-a şlefuit verdict:
Rotundul tot să piară în gheene,
Blagoslovit de sfântul Benedict
În marele delir în rond, alene.

176
Eleusis
(1970)
„Pitagora, sosind în Italia, şi-a făcut o locuinţă subterană şi
a rugat-o pe mama sa să scrie pe o tăbliţă tot ce se întâmplă,
notând şi timpul, şi să i-o trimită jos până ce va ieşi din pământ.
După câtva timp, Pitagora veni sus, uscat şi arătând ca un
schelet, pe urmă se duse la adunare şi declară că a sosit din
Hades şi le citi tot ce se întâmplase.”
Diogenes Laertios
Eleusis

Prindeţi puiul de mamut


Ce de mine se ascunde
Şi-n acest deşert tăcut
Aşezaţi-mă oriunde

179
Leonid Dimov

Când lui Cerber, pe furate,


Îi rostogolesc o minge
Cu trei limbi de ceară linge
Lespezile cadrilate.

Ce-i infernul? Sală goală,


Doar cu Cerber părăsit,
Eu ce-i mai arunc din poală
Oase dulci de ronţăit.

Unde-s duhurile toate


Hurii, moşi, oşteni şi prunci?
Unde-s duhurile late?
Unde-s duhurile lungi?

Cerber nevăzut când latră


La toţi cei ce nu mai sunt:
Duhurile-n săli de piatră
Spală rufe sub pământ.

180
Eleusis

Sunt desculţ. Acum, din asfinţit


Am adus stridentul fluviu Ebru
Ca să tulnice la nesfârşit
Suburbanelor un marş funebru.

Şi trudesc pe stradă să răstorn


Din ghiozdan, epistole cu timbru
Râd bucătarii din horn
Gâdilate de fierturi cu cimbru.

181
Leonid Dimov

Tremurăm de tristeţea unui imens Dumnezeu rozalb


Având, în loc de mâini, un singur palp
Întunecat la culoare,
Folosit pentru sprijinirea celuia care moare,
Celui care a şi murit,
Ros de pecingine şi prurit,
Supărat că există Atoatele,
Puţind şi întorcându-i spatele.
De altfel, de sub cadavrul lui
Emiteau clinchete nenumărate cranii albăstrui:
Erau craniile incaşilor cu talăngi
Aşezate pe podeaua vagonului lipsit de bănci –
Este vorba de vagonul construit din mase sintetice,
Pardosit cu tablă şi, din loc în loc, pulberi roşietice;
În acest vagon cu gavanoase
La fereşti, femeile incaşe
Găteau aceeaşi fiertură întotdeauna
(În care intrau carnea de iac şi mătrăguna)
Pentru bărbaţii lor halucinaţi şi străvezii,
Pe nişte pirostrii,
Pirostriile atârnate la sfârşit de săptămână
De cârlige, lângă geamuri, la îndemână...

Cam asta ar fi de spus. În afară de aceea


Că nu reuşesc să mă dau jos din trenul către Penelopeia
Care tot ţese, iar incaşii mă-njură
Cu jumătate de gură
Că le stric rosturile în noaptea adâncă,
Străbătând ţinutul alpin, numai edelweiss şi stâncă.

182
Eleusis

Iubite Hermes, hai cu mine!


Ţine-un briceag, nu-ţi fie lene
Să-ţi tai aripile din pene
De la călcâie: e mai bine!

Am alte àripi, mai subţiri,


În alb, cu vine violete
Ori în culori de trandafiri
Cu negre horbote, secrete,

Cu ele nu vei mai zbura


Cu veşti, la cine ştie cine,
Ci-n pudre càndide vei sta
Să le priveşti cum se cuvine.

Atunci, etern oprit din zbor


Deasupra lespezilor grele,
Din piaţa cu bucăţi de nor
Nemăturate, sub tejghele,

Vei auzi fluier lumesc


Trist împletit din hexametre,
Când sfere lubrice plutesc
Atât de mari, peste cumetre.

183
Leonid Dimov

Dorm paserile înlemnite


Cioplite-n tek atât de dur,
Care-nconjoară pe sărite
Livada noastră de velur.

Sunt mani tucani şi lari ilari,


Penaţi, penaţi cu ciocuri roase,
Vopsiţi în tuci şi-n chinovari
Cu rugi-porunci să nu le lase,

Bufoni, grifoni de râs întins,


Cu dungi prelungi şi piei lugubre –
Absent, în gheare clare-au prins
Gri colibri cu pete rubre.

Din Tule, ulii ciuruiţi


Au fost aduşi înfipţi în suliţi
Hrăniţi în taină cu cviriţi
Şi şoareci negri, de pe uliţi,

Labe de babe şoricare


Cu ghimpii scoşi fără dureri,
Dogari de zgardă cu ogare
La vânători prin Cordilieri.

Selene fuse cu gazele


Fugind agile prin calcar,
Domni capricorni privind prin stele
La oi mongole, cu fanar,

184
Eleusis

Molohi de smoală prin gheene


Desculţi pe cheiuri, după bal,
Şacale laşe şi hiene
Ce latră-n piatră şi metal,

Răgace trace, de copii


Aduse noaptea în borcane,
Gîndaci-colaci, din prăvălii,
Cu rupte-n lupte aripi plane...

O, caporalii de aramă
Rămaşi în porţi cu mâna-n sus
Spre mamele de jad, cu teamă
Semn fluturând de când s-au dus,

O, sărbătoarea de beton
Răsfrântă tâmp peste oraşe
Cu negru vid ivit: balon
După femei cu paneraşe.

O, crucile de tablă roz:


Imense pense pe ducate
Ys, Liliput, Monsalvat, Oz,
O, violente linişti plate!

185
Leonid Dimov

Se răstoarnă sacadat şi stă


Plictiseala drumului de cretă.
Clopot matinal arată că
Litera-i întoarsă şi secretă.

186
Eleusis

Aveam vreo câţiva ani şi mă ţineai de mână,


Bunule străbunic mort de-o săptămână,
Ne duceam la fabrica de cherestea din cetate
Să cumpărăm şapte duzini de şipci proaspăt tăiate.
Era toamnă. Ardeau gunoaiele în curţi,
Aveam bube dulci şi pantaloni scurţi,
Ne-am întors apoi, mânaţi de-un zor...

Ah, mirosul acela fumegător


Al fiarelor de călcat scoase pe coridoare,
Şi jocul de arşice al copiilor printre răzoare,
Şi pulpele zvelte cu pielea ca ceara
Ale nevestelor gospodărind sâmbătă seara!

Acolo-n curte, pe un teren de zgură,


Ai ridicat nişte construcţii în miniatură,
Şi când te-au certat nevestele mâniate
Că n-au unde să-şi întinză cearceafurile toate...
Le-ai răspuns: „Pentru copii Raluco!” „Pentru copii Măriuco!”

Erau un fel de castele date cu duco,


Aveau foişoare şi creneluri ca-ntr-un miraj,
Lucrate cu migală în traforaj,
Noaptea se aprindeau înăuntru lumini mate,
Misterioase, necercetate.

Dar copiii se plictisesc iute.


Ar fi fost castelele pierdute,
Spulberate demult dacă, bunule străbunic,

187
Leonid Dimov

Nu le-ai fi dereticat, nu le-ai fi revopsit un pic,


Nu le-ai fi şters şi curăţat de gunoi,
Că arătau ca noi...
Iată-te acum, aşezat pe un scăunel,
În seara aceea cu sfârşit de oţel,
Trebăluind cu o fină perie
Să cureţi castelele de puzderie.

În jurul tău se află mici papagali ca din vise


Care-au zburat pe uşiţele deschise
Ale coliviilor din parmalâcul multicolor,
Al casei acesteia cu faţada spre interior –
Şi se-ntrec papagalii cu galben cioc
În vorbe fără rost dar care, toate la un loc,
Alcătuiesc propoziţiuni şi chiar fraze perfecte.

Mici istorioare fără subiecte...


Cum mai râzi de frumuseţea lor
Cu râsul tău gâlgâitor!
Iar copiii de pe trepte, jucând arşice,
Îţi răspund prin râsetele lor complice.
Tocând salate de vinete gospodinele
Se pleacă peste paliere. Să nu cază! Ţine-le!
Dar ele-ţi zâmbesc şi tu le zâmbeşti
De parcă v-aţi aminti de aceleaşi poveşti,
Până când vine ora întoarcerii. Seara la şase,
Ora întoarcerii de la lucru cu bătăi în poartă furioase
Auzi cum se încearcă ivărele, cum se dă cu piciorul în uşi?
Cum se strigă nume de mame şi de mătuşi!
Dar zgomotul sacadat scos din tocătoare,
Rostogolirea arşicelor duruitoare,

188
Eleusis

Discursul forfecat al micilor papagali,


Pocnetul din capace al fiarelor cu mangal
Şi încă ceva, ca o mătase moartă
Acoperă bătăile în poartă,
Zgâlţâitul uşilor printre chemări,
Clinchetul clopoţeilor traşi de sforile de la intrări
Toate încercările bărbaţilor cu struguri în plasă
De-a pătrunde până la noi, de-a veni acasă.

Ei lovesc cu securile, cu dalta,


Aleargă de la o uşă la alta.
Ciocănesc în obloanele ferecate cu drugi,
Zgâlţâie ivărele, se zgâiesc printre uluci;
Zadarnic. Duratele serii se cern,
Zgomotul curţii, reduplicat şi etern,
Continuă mărunt, dar tenace
Ca şi cum toată lumea ştie ce face.
Dinspre răzoare, lucirea globurilor începe să scază.
Înnoptează.

189
Leonid Dimov

Era, departe, soarele pe jumătate apus


În faţa unui perete de nori, ce se ridica tot mai sus.
De asemenea, oraşul în prag de iarnă, iar pe mintea toată
O neagră banderolă perforată
Prin orificiile căreia se zăreau scene
Întunecate, din aşezări subpământene.
Şi mai erau, abia migrate de undeva din Bolivii,
Şapte familii de paseri Kiwi.
Cam atâtea erau când am pătruns
Negricios, amputat şi tuns,
Prevăzut cu dispozitive şi cu trompă,
Înmormântat în prohoade şi pompă
În lumea asta, despre care ştiam
Că există, dar nu credeam,
Deşi vedeam dizelul gigantic cu bublou
Unde ne făceau semne nişte maşiniste în furou.
Am strâns din buze la vederea celorlalţi oaspeţi
Şi m-am uitat la munţii cei proaspeţi
Care-au început să ne-nconjoare cu repeziciune.
Am trecut de cantoanele cu semilune
Macazele trozniră, în sfârşit neplăcut –
Şi ne-am oprit în plin trecut,
Într-o gară cu fructe montane
Vândute-n coşuleţe şi-n borcane
De gravi locuitori şi locuitoare
Sărind fără rost în trei picioare
De parcă erau nişte canguri plini de nerv;
Mi-am zis că aiurez şi m-am făcut că nu-i observ
Dar, deşi povârnit sub desagi,

190
Eleusis

Tot mi-am cumpărat un coşuleţ cu fragi


Şi-am pornit pe-o stradă prunduită
Cu mici case de fildeş şi de bachelită,
Înţelegând că m-aştepţi în ilic cu funte
În orăşelul acela de munte.
Ai, pentru mine, o batistă vişinie,
Ai trebăluit prin bucătărie.
Ai pus masa cu tacâmuri lucitoare,
Dar n-ai mai avut timp să împrumuţi pahare –
Nu-i nimic, vom bea din cele două căni pântecoase
Cumpărate, -ţi-aminteşti, la târgul de gavanoase
Din spartul primăverii, în soarele hohotitor,
De după cantonul c-un singur răzor
Din care ne privea generaţia anabiontă
De ghiocei răsărind în bătaia ciocănelelor de fontă.
Apoi acasă, mi-ai povestit amintiri care
Aminteau de scena de-acum, cu mâncare
Păstrată la cald. Ne zâmbeam privind la imensa
Privelişte. Dar, când am apucat cu pensa
Felia de lămâie
Am înlemnit amândoi: portocalie,
Învia prin odaie o luminare streină –
M-am înălţat cu şervetul în mână
Deasupra scaunului, a mesei cu glastră de narcise
Şi-am plutit înfiorător de greu, pe uşile deschise.
Plângeai, erai desculţă, aveai gene lungi,
Purtai o fustă verde cu negre dungi,
Iar eu în hainele mele de dimie
Am devenit încet o pată fumurie,
Apoi o egretă plutind în jos pe scară,
Apoi un fel de întunecare uşoară

191
Leonid Dimov

Alergând înfiorat, alergând bezmetic,


Pe drumul tăiat în lut roşietic,
Cu floreta la şold, să nu pierd diligenţa
La hanul străvechi, din cleştar de Maienţa.

192
Eleusis

În torbă, haide, grasă băcăneasă


Mai pune patru cuburi de sineală:
La chei spăla-voi rufele de-acasă
Şi părăsi-voi alba capitală –

Ştiu, vor rămâne parcurile goale


În urluitul turturelelor de fum,
Vor scârţâi landouri din percale
Şi verzi şopârle vor căsca în drum –

Dar mă aşteaptă dascălul muncit,


Ca să-ngrijim livada în vacanţă:
La presimţirea mea a scârţâit
Dulapul cu gutuie de faianţă.

193
Leonid Dimov

Purtau o fericire flocoşii fulgi de nea


Ce mă-nveleau frenetic, la mine-n noaptea tristă.
Dădeam din mâini aiurea suit pe canapea
Şi mă zgâiam la lampa privită prin batistă.
Dar,
Un duh barbar
A pus stăpânire pe mine:
M-am dat jos, m-am lăsat pe vine
Şi-am sărit deodată, până-n tavan!

Când am coborât de-acolo eram un cormoran


Negru şi lacom, ţinând în cioc o mreană
Rosalbă, frangipană,
Care se zbătea la modul cel mai ipocrit
Oglindită-n lacul ca de ebonit.

Ipocrit, pentru că ştia că n-o voi mânca,


Mreana cea roză, murena cu bătaie grea,
Ci, cu ea zbătându-mi-se-n plisc,
Voi încerca marele risc:
Să mă cufund în apă necontenit
Până la formele abisului de pegmatit,
Şi mai departe, în apele de dedesupt
Aşa cum mă cufund de altfel, neîntrerupt
Şi simt o fericire răsfrântă în mărgean
Cum mă-nveleşte, rece, cu fiecare milă
Care-o străbat în jos ţinând în dinţi un ban,
În unica, livida, plutire nautilă.

194
Eleusis

Muşcam, pe strada noastră, din pere pergamute,


Ferice-mi surâdeau faţade cunoscute
Şi-atât păşeam de lesne că nici acum nu ştiu
Cum m-am împiedicat de-un bulgăr sidefiu
Şi-am căzut
Chiar în faţa unui Institut
Pentru surori de caritate.

Erau îmbrăcate-n albastru toate


Şi tocmai ieşeau în râsete pe poartă,
Două câte două, lăsând clădirea deşartă.
Mă săgetau dureri din creştet în unghii,
Îmi zdrelisem cotul, genunchii,
Aveam la tâmpla stângă o umflătură,
Mi se prelingea sângele pe gură –
Eram atât de schilodit
Că toate surorile s-au oprit
Şi, unduind din încheieturi,
Ţinând în mână sticle cu tincturi,
S-au aplecat să mă vază.

O, ţipătul acela de groază,


Scos deodată de fetele toate,
Şi cum au pierit, înspăimântate,
Încuind poarta Institutului de două ori:

Aveam trei ţepi înspăimântători


Drept în creştetul capului pleşuv,
Îmi ieşea fum din nări ca din Vezuv,

195
Leonid Dimov

Mi se bălăbăneau urechile de elefant –


Şi creşteam necontenit, gol acuma şi gigant,
Îmi plesnise un ochi nencăput sub pleoapă
Şi curgea din el un fel de apă
Parfumată şi străvezie.

Cuprins, fără veste, de melancolie


M-am încordat în gheare şi am făcut un salt
Pierind pentotdeauna în abur, în înalt.

196
Eleusis

Să râdem ocolind creneluri verzi


Spre lespedea în care te dezmierzi,
Spre boturi mestecând un măr domnesc
Ddda! Vom lupta cu lupi în parc! Primesc!

197
Leonid Dimov

O, potecile spre trunchiuri de con


Cu transformatoare de beton
Sigilatele goluri de obuz
Cu tango la gramofon, din Santa Cruz,
Ia-mi animalul de pe pantalon
Şi lunecă până jos de tot, pe peron –
Peronul pustiu
În care-a răsărit insul portocaliu,
Acelaşi cu cel de demult de prin bazare
Când ne privea din smalţurile lucitoare,
Desfă-ţi ilicul, răstoarnă ţâţe,
Pe berze, pe dropii, pe flamingi, pe nagâţe,
Pe alte paseri cu alte pene
Migrate din deltele subpământene,
Că ivi-se-va ins să spună sus
Desfarmecul ce se cuvine spus,
Ins fără chip, ins fără corp,
Aproape militar, alergic, orb,
Insul coborât pe aripi date
În asfinţiturile descarcerate.

O, potecile spre trunchiurile de con


Cu transformatoare de beton
Fosforilând de pe piscuri, în nopţi cu iod
Lanterna garniturii când vine dinspre pod.

198
Eleusis

Călătoresc, sumbru, pe-acoperişe


Printre catarge şi coşuri piezişe!
Acolo unde tabla neagră se rupe
Am un cuib cu duzini de pupe –
Pupe lăptoase, fragile, divine,
Cu lunci de muguri în intestine,
Cu pajişti, cu fragi, cu ape,
Şi blonde ţarine spălând prosoape.
Tot ocolind olane fierbinţi
Am alunecat şi m-am prins în dinţi,
Calcane, balcoane, lapone, balcane,
Oh! cum cădea-voi cu tot cu burlane
Şi când vor veni să m-astupe
Voi scoate palma-n văzduh, cu pupe,
Şi ocoli-voi ocol hotentot
Cu hohote-n tot, de râs idiot.

199
Leonid Dimov

Când au zburat peste cetatea mea


Zorind de-a valma, paseri migratoare,
Era şi-un ibis libic ce stătea
În vârf de turnuri, zmângălit de soare.

L-am petrecut c-un zâmbet, la plecare,


Plutea la fel de singur străvezit
De gerul verdelui din depărtare,
Distinsul ibis, stins în infinit.

200
Eleusis

Letargic ev aleluit alene,


Au legănat în inime sirene
Şi ne-am trezit într-un deşert de bile
Cu albe candelabre xerofile
Purtate greu în creştet la distanţe
Egale, pe spinare de sticloanţe.
Am coborât, apoi, cum ştiţi prea bine,
Pe scara de profir şi cornaline
La vesela ţestoasă din vechime
Care visa lucid în adâncime.
O! şargul aripat rotind în larg
Când aştri negri din alt univers se sparg.

201
Leonid Dimov

În noaptea decolorată şi pustie


Se-aud trompetele de hârtie
Cumpărate de la moşi
Priveşte cât suntem de frumoşi
Acolo-n vitrina fotografului de cartier,
Alături de măcelar, de fata popii, de bijutier,
Şi cât de bine ne-nţelegem, deşi suntem certaţi
Sub becul de l000 de waţi
Din dreapta sus –
Uite ne-au adus
De la şcoală, fetele
Să le iscălim, carnetele,
Uite-o şi pe baba din Avrig
Care-a murit astă iarnă de frig,
(Neavând la îndemână alte fiinţe,
Fotograful a pozat-o vânzând seminţe),
Uite-l şi pe copilul acela cu balon,
Uite-l şi pe negustorul scăpătat, Milion,
Parcă se lasă o boltă de viţă plină
Peste toţi cei ce ne-am adunat în vitrină,
În costumaţii cadrilate cu nasturi de sidef –
Şi-mi miroase a pogribanie şi a chef.

202
Eleusis

O! Piramida volantă ce cade


Atât de brusc pe terenul viran
Ziua, razant, peste palisade,
Muşcând din straşină şi calcan,

Casele rombice; verzi malahite,


Prispele: lapisuri lazulii,
Grindine roşii, încremenite
Plase veghează-n uliţi pustii,

Talpa goliţi-o, rămâneţi aşa:


Albe de zâmbete pe catifele
Spada-mplântată la uşă va sta,
Nimeni trezia să nu ne-o înşele;

O, cum privi-vom la cavalcade,


De capete date pe tobogan,
La piramida volantă ce cade
Atât de brusc pe terenul viran.

203
Leonid Dimov

Băieţi, s-a ciobit zmalţul pământiu şi virginal


De pe globul ascuns al flaşnetarului cu papagal,
Veniţi iute să vedem prin ştirbitură:
Deşi ne spunea să nu-l atingem că ne-njură!
Numai să nu v-apropiaţi prea tare
Ah! trăgeţi-mă de picioare!
Ba nu! Lăsaţi-o să cadă
Fiinţa mea muritoare şi digitigradă
(În ultima vreme doar pe vârfuri mergeam)
Haideţi înlăuntru, nu vă mai zgâiţi pe geam,
Că-ncepe reprezentaţia
Cu scamatori de Galaad, cu motociclişti de Dalmaţia.
De când v-aşteaptă la bairam
Străbunul, ştirb hipopotam,
Şi chiar vărgatul prinţ jaguar
Târât de coadă prin Tartar;
Sunt perşeroni cu balerine
Dansând pe crupă pentru mine,
Căţei albaştri cu fibrom
Spunând măscări în limbi de om,
Când poartă zebrele la trap
Balercile cu vişinap...
Dar, să nu vă divulg toate secretele!
Priviţi cum se balansează fetele
Acrobate la perş,
Iată-l pe Hryps cu segmenţii lui diverşi,
Pe Hippodamia, fiica regelui din Pisa,
Alături de vizitiul ei abia ducându-i valiza,
Şi dacă

204
Eleusis

Părăsim mitologia şi intrăm în baracă


Nu ne mai rămâne decât să stăm liniştiţi,
Aşezaţi pe locurile din faţă. Dar de ce mă priviţi
Cu atâta spaimă? ce s-a-ntâmplat?
Ştiu, nu mai sunt acelaşi, m-am mai schimbat.
Ochii mi s-au mărit, văd mai bine,
Dacă vă mâhnesc, nu vă uitaţi la mine,
La cutele negricioase de la ceafă,
Poftim o garoafă
S-o daţi iubitei aceleia dulci, de pe strapontină,
Să nu mai spună că eu sunt de vină
Că mi-au crescut solzi cocliţi pe spinare,
Că am o coadă trilobată şi copite la picioare,
Că mă hrănesc de câtva timp numai cu sâmburi şi bragă,
Că una din urechi e dreaptă, iar cealaltă, bleagă –
Iar acum, bun rămas: sunt chemat pe scenă,
Joc în misterul cu mica sirenă
Pe care am s-o răpesc printr-o metodă modernă
Şi-am s-o fac să urle din cavernă-n cavernă!

205
Leonid Dimov

În bătaia soarelui cu mătăsuri vagi


Au fâlfâit cămăşi înflorate şi nădragi
Întinşi la înălţimea de un kilometru
Şi alte rufe ale lui Constantin cel Mare, Sf. loan şi Sf. Petru,
Deasupra cupolelor date cu zmalţuri lăptoase
Din oraşul nostru plin de inimi şi oase.

În asfaltul străzilor străpunse


De arşiţă, luceau tramvaiele ca unse,
Înaintând într-un legănat şiret,
Galbene, cu brâul lor violet.
Atunci m-am văzut şi pe mine într-un tramvai
Complet gol, citind „Doamna Dalloway”,
Cu totul absent
La cele ce se-ntâmplau pe continent,
Pe ocean, pe insule, în atmosferă,
Cu, pe umărul stâng, un cadavru de efemeră,
Ştiţi, insecta aceea de noapte
Cu aripi membranoase şi necoapte,
Fecundată la lumina lanternelor colorate
Ale cisternelor de la salubritate.

Dar, când eram mai cufundat în lectură,


Pe nişte străzi mărginaşe aşternute cu zgură,
Cu grădiniţe mucezite de viticele şi nard,
Cu pisici de Siam lunecate pe gard,
Mă rog, atunci când alerga
S-ajungă mai iute la cap, tramvaiul, prin mahala
S-a urcat într-o staţie facultativă

206
Eleusis

(Credeţi-mă nu-i nici o scornire maladivă),


Purtând un recipient enorm plin de băutură sângerie,
După ce tocmai ieşise de la tutungerie,
Un monstru calm, de sex femel
Cu pandantiv, cu brăţară, cu inel,
În picioarele goale
(Nişte picioare prelungi, imperiale),
Purtând un cap negru ca un fund de ceaun,
Mai lat în sus, de forma unui scut de hun,
Sau, mai bine zis, ca o şa,
Cu subtile excrescenţe de baccara,
Împrăştiind ectoplasmatice unduiri luminiscente
Cu aspect de cârcei ori de filamente,
În jurul marilor ochi portocalii,
Lăcrimând de singurătăţi şi de duioşii.
Dar, din toată făptura,
Mai înfricoşătoare era gura:
Imensă şi slută,
Cu dinţi de cal de o albeaţă absolută,
Veşnic deschisă, lăsa să-i scape,
Ca din nevăzute supape,
Sunete moi, alintări în limbi orientale,
Frânturi de cântece de jale,
Jumătăţi de chiote de luptă,
Ba chiar scâncete de dragoste întreruptă.

Când vesel, când mânios, când stăpânit de ruşine,


Monstrul vorbea, cânta, se interpreta pe sine;
Delicat răsucite, ca nişte cleşti,
Degetele picioarelor sale femeieşti
Scoteau un foşnet aţâţător, un foşnet mic,

207
Leonid Dimov

Auriu, ca pulberea lunilor rotunjite din nimic...


Dar, furat de cuvinte, nu v-am spus,
De ce spaima mea suia tot mai sus:
În realitate,
Uşa tramvaiului, uşa din spate,
Uşa coşcovită şi uniformă
Care desparte vagonul de platformă,
Era prevăzută cu o oglindă cât ea de mare
În care mă oglindeam din cap până-n picioare!
Am ridicat mâna stângă:
Monstrul începu să plângă
Dar cu lacrimile mele, dintr-o dată,
Cu stânga-i, la fel, ridicată
Am dat din excrescenţe. La fel,
Monstrul dădu din ele şi el!
Până la urmă n-am mai ştiut bine
Dacă eu mă oglindeam în el sau el în mine...

M-am sculat pe neaşteptate,


Mi-am înţepat picioarele delicate
În duşumeaua de scândură roasă,
Am irumpt pe platformă, la vătmăneasă,
Dar ea nu mai era: tramvaiul mergea de la sine,
Pe nişte străzi fără trotuare, fără şine.
Eu însumi l-am oprit,
Rotind toate manivelele la nesfârşit.
Şi m-am dat jos la margine de cvartal
Gândind să-mi fac din rogozuri şi material
Un bordei, departe, în mlaştinile bombate
Ce fumegau la orizont, în singurătate,
Şi să păstrez, pentru oricine va trece,

208
Eleusis

Recipientul enorm plin cu băutură rece.

209
Leonid Dimov

Coral afund, sfătuitor, în scoarţă,


Spre arborii cu veveriţă mioarţă,
Te-am prins că vrei să-nşeli în înserare
Ţesuţii cu suveica lupi de mare.
Să ştii că ouă gâşte de pe mal
Platanul din oceanul tropical
Fixat pe harta roasă, din compas,
Şi călăresc în toge cu lampas
Pe hidre decapode şi uriaşe
Bătrânii generali cu inimi laşe.
S-aprindem însă lampa cu azur
În octaedri prinşi din abajur
Şi gramofonul negru să-l pornim,
Să ne repete el cum o să fim.

210
Eleusis

Munţii au înmărmurit
Cu fereştile deschise
Le-a trecut un ibis alb
Zâmbitor, peste abise,

Suie leneş pelerini


Până-n vârf de tot la crama
Unde beau nepăsător
Caravanele de lama.

În odăile din dos


Principi irizaţi în zale
Inimile şi le-au scos
Să le treacă prin pumnale

Dedesubt, ca din podea


(Poate-am fost cândva crăiese),
Ulii de metal privesc
Pironiţi pe după mese.

211
Leonid Dimov

Ne-am oprit la hanul cu ogive şapte,


Părăsit în drumul către miază-noapte;
Crime zgârmă vesel zidul de din dos
Duduie marmide gâlgâind de sos
Şubrede, cătane se despică blând,
Singure, cu şişul, umbră căutând,
Pulberi de hangiţe drept în frunţi cu bubă
Ştii, ne vor aduce vin solid din hrubă.

Scutură-mi surtucul galben de cenuşă


Şi să stăm la masa cea mai dinspre uşă.

212
Eleusis

Sus, în munţi cu relicve terţiare,


Forfotesc amintiri în calcare
Şi imagini de lămpi cu menisc
La fereşti de palate pe pisc.

Ce titani în cetate-au intrat


Chiar acum din amurgul suflat
În argint peste cetine, sus,
Şi pe toţi, chiar la porţi, i-am răpus?

Uită lentele lumii pavane,


Uite, încă mai trec caravane,
Să privim la-ntâmplare cum noi,
Zâmbitori, am pornit înapoi.

213
Leonid Dimov

La geamuri sunt urşi şi păpuşi,


Şi cioburi de sticlă lucioase:
Priveşte cum intră pe uşi
Un singur monah de mătase.

Priveşte cum suie cu sine


Însuşi, pornind anabază
Uite-l spre gropi cu feline,
Coboară pe-o singură rază,

Picior e acum, noduros


Şi nins peste unghia mare,
Împins spre ligheanul de jos
Cu apă fierbinte şi sare,

În jur orologii le-au stat,


Stă circul cu zebre caline
Doar ore de fum argintat
Mai dorm în oraşe străine.

214
Eleusis

Mână barca mai pe sub portice


Ai auzit? în sineala nopţii a ciripit o pitulice.
Ai văzut? urcă apa la deal
Spre partenonul cu coif ireal,
Imens, suspendat peste templu.

Ia-o pe-acolo, de exemplu,


Către edificiul acela cubist
Cu aripioare de Hermes trismegist.

Acum, dacă l-am înconjurat, mână mai departe


Spre observatorul cu vitralii sparte,
Vechiul observator ajuns aproape o ruină,
De la capătul urbei, de după serpentină.

Opreşte, mai întâi să cumpărăm o pereche


De căţei negri, tăiaţi la ureche
De la insul acela cu bale la gură
Mestecând în hârdăul cu saramură
În care colcăie şi schiaună şi sunt loviţi cu biciul
Căţeii negri şi orbi, pentru sacrificiu.

Şi-acum să mergem. Iată paznicul cu degete livide.


Care şterge colecţiile de efemeride.
Priveşte: în deschizătura aceea secretă
De lângă cupolă e-o singură lunetă
Şi cum mai miroase clădirea a mucigai!

Ce tineri suntem, ce veseli, hai

215
Leonid Dimov

Să ne dezbrăcăm în iarba mătăsoasă


Înverzind noaptea care ne lasă
Să ne-ndreptăm spre observator.
Spre zodiacul segmentat şi rotitor.
Dar stai! teribilul paznic, la pândă
Roteşte luneta spre noi, să ne prindă
În acel aburit de pofte bombat obiectiv,
Întunecat, sticlos şi vindicativ...
Trânteşte-te-n iarbă. Învinge-ţi teama.
Nu putem fi prinşi în focar! Dă-ţi seama:
Luneta e fixă şi n-are suport
Iar noi ne târâm în unghiul ei mort
Şi ne-apropiem de-a buşilea de crenel.
Turbează de furie chelul bătrânel
Şi roteşte, bezmetic, aparatura.
Râde, urlă, îşi mânjeşte figura
Cu unsori lubrifiante!

Să râdem şi noi pe sub stele filante,


Şi să ne-apropiem fiecare,
Încet, dar sigur, de poarta de la intrare,
Poarta solemnă cu flori de fier
Şi clanţă cu chipul lui Montgolifer
Înălţând baloane cu busuioc.

Să batem în toaca bătută-n toc,


Paznicul s-a şi ivit în prag,
Acum ne iubeşte, nu mai poate de drag,
De parcă ne-ar fi aşteptat cu nerăbdare,
De parcă nu era el acela care...

216
Eleusis

Dar să intrăm. Uite, ne-au recunoscut


Potirele cu cenuşa savanţilor din trecut.
Se-aude un marş triumfal
Printre şirurile de tomuri în piele de cal
Prin marile coridoare pustii
Să mergem spre zodiacul cu mezelării,
Ba mai bine, să fugim înapoi:
Am şi zărit în lumina dospită pentru noi,
Cleştii giganticului rac cu diademe
De turcoază, care ne pândeşte de-atâta vreme.

Lasă căţeii negri, nu pregeta,


Întoarce-te, spune că ţi-ai uitat ceva,
Şi vino după mine într-un alergat,
Aşa, am ajuns departe. Am scăpat!

Iată-ne la mijloc de lande din asfalt şi oglinzi


Presărate cu ochiuri de mlaştină cât cuprinzi
Cu ochii, că te cutremuri tot,
Împietriţi în întinderi şi-n urletele de coiot
Rămaşi de sticlă în noaptea sidefie
În noaptea pustie amintită-n câmpie,
Când începe să se dezgroape.

Singur de după pânze de ape


De peste ringurile de asfalt, de undeva de aproape
De orizont,
Viermele alb, catifelat şi bont
E-ncins de comisuri şi conective,
Are lungimea unui vapor şi uitături maladive.
Se văd aburind dinlăuntru clape, buloane

217
Leonid Dimov

Săli de maşini ruginite sub lampioane,


Uite-l întreg, unduind în icnituri de jale
Peste largile căi laterale,
Vine către tine, se zguduie, geme,
Te trece cu fior, dar nu te teme:
Smulge-i un zâmbet dacă-l vezi că vine,
Nu se hrăneşte cu tine,
Ci cu micii porumbei albaştri de baştină,
Care-şi caută zadarnic scăparea-n mlaştină.

218
Eleusis

Se-aşterne-n necuprins salon deşert


Tăcerea crustaceilor la fiert
Şi încă asfinţeşte-a nemurire
O veghe de uleiuri în clondire.

Mai dă-mi un pic din gingaşul aspic


Trandafiriu, de cangur inamic
Şi nu mă părăsi, vom bea-n tăcere
Spirtoase de smarald din compotiere.

Senil cleştar al cupelor ciocnite


Va născoci-n plafoane stalactite
Prin sicomorul vinelor, un puls,
Iridii va purta, de dangăt muls.

Ne vom trezi la ziuă, ce departe!


Printre castroanele, păstrate veacuri, sparte.

219
Leonid Dimov

În domul de beton armat


Şi verde, verde geam pătrat,
Fierbea, cu mugete de taur
Plumb distilat până la aur.

Era-n oraş o rară oră


Amurg amar ori auroră,
Seminţe de după parăzi
Şi nici ţipenie pe străzi.

Atunci, ultramarin pe frez


Să cânt, să fluier, să dansez
Am început din poartă-n poartă
Pe-ntreaga uliţă deşartă.

Băteam la nebunie step


Peste hîrdaie cu salep,
Jucam în piaţa veche twist
Pe bustul unui rege trist,

Săream întruna de plăcere


Din foişoare-n belvedere
Umblam în mâini, făceam figuri
Din caneluri în creneluri,

Cum m-am mai travestit apoi


În paparudă, în cow-boy,
Eram arap, Alb-împărat,
Gîde, martir decapitat,

220
Eleusis

Şi nici nu ştiu cum m-am trezit


În balia de plumb topit
Să fiu în mugete de taur
Redistilat până la aur.

221
Leonid Dimov

În pumnii de fum, aruncaţi dimineaţa


Ca să-nvelească pomii, clădirile, viaţa,
Foşnesc agonii de mari cârtiţe de cenuşe
Prinse uşor de urechiuşe
Ca să mai trăiască o clipă, două,
În vălătucii de ceaţă nouă.

Ci trageţi odată perdelele de hârtie


Din colosala ospătărie
Unde m-am aşezat la masă!
Aduceţi o muşama mai frumoasă,
Albă, dacă se poate,
Cu mari bufniţe coroiate;
Aduceţi şi prelungul felegean cu licoare
Şi rămâneţi acolo, la răcoare,
Ospătăriţe grăbite
Să vă spuneţi poveştile pe şoptite,
C-am văzut cum, la masa aceea de departe,
Au sticlit, lângă piperniţe fără toarte,
Untdelemnele, de plăcere:
E-acolo un doctor bolnav, care piere.

222
Eleusis

Ce cer înfipt! Ce ger în geam!


Cum plâng dulapurile-n sală!
Aş vrea, dintr-un hipopotam
Să fac o pălărie goală.

223
Leonid Dimov

Suntem cu toţii nişte negri cai;


De dimineaţă izgoniţi din rai,
Şi galopăm printr-un oraş
Necunoscut. Galopăm năpraznic, galopăm iabraş,
Nu ne mai ajung străzile. Mereu mai departe

Abia apucă locuitorii să se dea deoparte,


Sărim peste gardurile cu flori de fier,
Nechezăm din cartier în cartier,
Umplem tramvaiele cu abur învineţit,
Emanat din crupele noastre la nesfârşit –
Apoi ne dăm jos şi galopăm din nou
Prin pasajele clătinate de ecou,
Prin grădinile cu copii de granit
Şi păuni îndureraţi, ţipând alburit,
O! scâncetele pruncilor părăsiţi în bazar,
O! metempsihozele neaşteptate din intrări la bar,
Şi-atâtea întâmplări până când
Am părăsit oraşul acela blând,
Şi-am început a galopa
Pe câmpia friguroasă de verde ce era.

Alergam de-o eternitate


Fără să vedem că, din spate,
Câmpia se îndoia întunecând zările.
Simţeam un fel de mucigai cum ne-nţeapă nările,
Dar niciodată n-am fi ştiut
Că-n spatele nostru se-ndoaie câmpia de lut
Dacă n-ar fi început să se-nchidă ca o carte

224
Eleusis

Şi din faţă şi din fiecare parte


Din ce în ce mai deasupra, din ce în ce mai jos,
Până când ne-am oprit şi ne-am cuibărit frumos
Drept în mijloc, toţi la un loc, negri şi fremătători
Cu dinţii luminând în loc de zori,
Cu copitele trase pe sub pântece,
Tresărind în întunericul plin de cântece.

225
Leonid Dimov

Cai albi alcătuind popor


De cai se-mpleticeau în larg
Şi-un vag atotputernic chior
Blagoslovea de sus, din parc,

Atunci, am auzit citind


Un ochi de sticlă, movilit,
În păduricea de pe grind
Şi, drept, am stat pîn’la sfârşit:

Căci la concertul de-astă seară


Nici unul nu mă va vedea;
Deşi cânta-voi la vioară
Voi sta ascuns după perdea.

Sub pene negre, concrescute


Ştiţi unde e aleea aceea,
Unde-n alaiuri de lăute
Trist, galopa Pentesileea

Astăzi Pentesileea-i grasă,


Şchioapă şi nu mai galopează,
Ci la zăplaz tot stând acasă,
La dragoste gândind, fumează

Şi n-a văzut cum, pe la şapte


Trandafirii şi zâmbitori
S-au aşezat doi cai de lapte
Ca o coroană printre flori.

226
Deschideri
(1972)
Deschideri

Deschidere

În cvartatul cu streşini piezişe


Fluieră mierle printre frunzişe
Ca să necăjească pisicile de ciment
Din tinda caselor de agrement.

E o toamnă cu soare
Dublu pe coridoare,
Iar în fund, la şapte fix,
Se deschid uşile de onix
Şi-ncepe să ningă leneş, afară,
Cu petale de primăvară.

O, ce durere dulce ne duce


Gândul de purpură peste uluce…

229
Leonid Dimov

Stăpânire

Aveam tiară, sceptru. Părând nici că le pasă


Mici animale roşii îmi mişunau prin casă.
Vin suitor, de aur, turnat-am în potir
Şi pleoapa ridicat-am privind la patrafir
Cum, între bumbi, danteluri, atlazuri şi ceapraze,
Se tot strâmbau la mine şi dispăreau obraze.

Era o noapte veche cu pulberi în unghere,


Departe, pe cupole, se scărpinau stinghere
Femele pangoline cu solzi de bronz oval
Şi – hep – săreau în piaţă pe dale de opal.

M-am ridicat, în barbă înmărmurind un deget,


Şi-acum să fac o altă, de nichel, lume, preget.

230
Deschideri

Râde Euridice

E o caretă
Cât o casă, dar pe altă planetă.
E careta unor principese
Necunoscute, dar alese
De-un, urcat la spate, paj
De ceară. N-are atelaj,
N-are cai, e o ruină.
Doar înăuntru e lumină,
Iar afară: noapte cu diamante.
Înăuntru: tapiserii cu vechi rozuri vivante,
Adică retractându-se la orice atingere,
Devenind viorii şi începând să sângere
Fără rost, în nişte recipienţi lunguieţi
Înşiraţi lângă pereţi.
În caretă,
Printre faldurile de plasmă violetă,
E şi râsetul tău copilăresc
Ascuns, ca să nu te găsesc.

Eu, dacă-mi daţi voie, voi intra


În careta luminată, aşa,
Ca să sorb din recipienţi şi să strig
Să-i dea drumul că mi s-a făcut frig
Şi mi-e dor de peizajele generale,
Cu golfuri şi ţinuturi goale
Din cartea mea de geografie.
Şi pe urmă, ce-o fi să fie.

231
Leonid Dimov

Mit

Totul a fost întrerupt, deoarece


Prin încăpere trecuse un şoarece.
Dar, vă daţi seama, nu era un şoarece obişnuit:
Avea coada ruptă şi dura la nesfârşit.
Trecerea lui plină de chiţăit şi putoare,
Era foarte mare.

Iar noi, copiii cu funde galbene la gât,


Stăteam lipiţi de perete. Era urât
Şi nici nu ne băga-n seamă.
Nouă, însă, ne era tare teamă
Când trecea şoarecele pe lângă noi
Fixându-ne cu ochiul ca un biloi
Negru şi sticlos.
Îl rugam frumos
Să ne lase-n pace. Să treacă.
Dar lui îi era a petrecere şi a joacă
Şi ne trezeam aşa,
Chiuind pe spinarea lui: Mascarà!
O, era şoarecele nostru de dimineaţă
Purtând lumină vânătă pe mustaţă
Şi ne spunea poveşti şi ghicitori
Cu paraboloizi şi privighetori
Până când ne cădeau dinţii,
Ne-ngropam jucăriile, părinţii
Şi rămâneam în irizare şi-n aură,
Să-l aşteptăm, înlemniţi, lângă gaură.

232
Deschideri

Să fac un semn

Să fac un semn grădina să vină mai aproape?


Să trag de poluri piaţa şi s-o-ncovoi: căuş?
Întregul nat într-însa pe tobogan de ape
Să cadă la-ntâmplare, năuc şi jucăuş?

Capac de nori închide-n cetate dimineaţa,


Un aer tandru trece cu foşnet printre pomi
Şi simt un pui de leneş cum îşi ascunde faţa
În piaţa cu crăiţe, jaguari şi gentilomi.

233
Leonid Dimov

Spârc

Ridicaţi-vă magiştri pe papainoage:


A suit prea tare sala gotică
Plină de silfi şi iele oloage
Mânate de-o idee erotică.

Cât li se pare de ardentă


Litera numelor de fete:
Egrete din insuli de mentă,
Isolda, Pentesileea, Grete

Şi devin albastre cu totul


Când se lăţeşte pe-ntreaga casă
Umbra lui Otto gotul,
Rotundă, veselă, grasă.

234
Deschideri

Desprindere

Tot furişându-te prin ulicioare


Ţi-a căzut umbra la picioare.
Ocoleşte-o pe vârfuri şi-o lasă:
Se întoarce ea singură acasă.

Acum ridică-te peste livadă


Uşor, ca nimeni să nu te vadă
Şi rămâi, surâzând, lângă mine
Să privim de sus prisăcile pline
Şi prunele vineţind prin frunzişe
Şi tufe de mur îndoliat şi agrişe…

Trage covorul negru sub noi


Să cârtim împotriva a tot, amândoi.

235
Leonid Dimov

Bun rămas

Vine o clipă de ceară


Când suntem chemaţi pân-afară
Şi, bineînţeles, nu ne mai întoarcem înapoi.
Cam asta e tot. Apoi
După cum bine ştim,
Începem să plutim
În neguri lăptoase, prin canale
Pline cu dodecaedre romboidale
Aşezate din loc în loc.

Drept în mijloc
E Cuvântul: fără îndoială!

Cu peizaje de mântuială
Şi fete desculţe apucând peste şine
În direcţii cristaline.
Pe urmă dispar, departe,
Furişaţi între arşiţă şi moarte,
Printre sârme ce se desfată,
Ceferişti de ciocolată
Ori tot felul de alte fiinţe
Mânate de porunci şi dorinţe.
Iar noi, nepăsători, lângă lavabou,
Privim cum se clăteşte sufletul cel nou.

236
Deschideri

Dadaistă

Cuţitul negru de metal,


Semn dintr-o altă-mpărăţie,
Pus în dulapul provensal
De sticlă, din sufragerie,

Adus de-un călător, de sus,


Din munţii cu ospătărie,
Şters fără rost c-un catrafus:
Crac de postav ori pălărie,

A prins, fără să ştie, grai


Şi-a suspinat la lună, tare:
Oprise-n noaptea ca de rai
Un dric gigant cu scuipătoare.

237
Leonid Dimov

Fugă

Nu ne e foame. Nici nu ştii unde eşti.


De ce vrei neapărat să găteşti
Carnea asta de vită, dacă tot nu ne e foame,
Dacă în jurul nostru sunt numai hipodroame
Pe care se zbenguie cai vineţii?
Lasă tingirea pe care o ţii
În mână. E noapte adâncă.
Priveşte colţul acela de stâncă
Din care iese-ntr-o jerbă de foc
O ţeavă de tun, plutind din loc în loc
Peste coamele munţilor din depărtare.
Ori, mai bine uită-te la femeile anticare
Din capătul străzii cu dughene
Şi coloşi de ghips cu ciocuri şi pene,
Ţinându-şi în palme inima şi ficatul.
Ci isprăveşte o dată cu tocatul!
Ia-o pe-aici, printre gardurile de trestii,
Vezi să nu calci antenele de bestii
Îngropate în băligarul peste care fugim.
Mai avem niţel până la eleşteul sublim
Unde sunt în toi întrecerile cu fregate
Albe-n noaptea cu dropii împăiate
În jurul mărului tăiat în părţi egale
După sfaturile tale.
Doamne, ce frumoasă eşti
Oglindită acolo-n marile fereşti
De vizavi! Din depărtări!
Lasă-mă să răspund eu la întrebări!
238
Deschideri

Aşteptare

Cu sufletul golit de miracole


Am fost îmbrânciţi într-o sală de spectacole
Unde ni s-a-mpărţit, printr-un sistem de jgheaburi,
Fiecăruia, o gamelă cu aburi.

Eram tineri, eram militari,


Abia muriserăm în luptele mari
Purtate de noi la Trecătoare.
Cine nu cade? Cine nu moare?

Noi, însă, nu filozofam


Ci ne continuam
Serviciul, întrerupt un moment
Până la venirea noului regiment
Care urma să ne preia.

Nu ştiam cât va mai dura


Şederea noastră în marea sală.
Ştiam doar că va fi un spectacol de gală
Şi, până când începe,
Căutam şi noi a pricepe
De ce s-aşează, sus de tot, pe cornize,
Medaliile noastre, păstrate în valize.

239
Leonid Dimov

În larg

Fâlf inundat pieziş de-o condensare


Şi iarăşi înviat în cuget tâmp,
Mers anulat de drumul ce dispare
Deodată, dup-amiaza, în plin câmp,

Apoi o noapte ştearsă pe perete


De alte nopţi cu cavaleri mergând
Spre muguri de sidef, spre minarete,
De-a lungul unor coaste spuse-n gând,

Ce roşie e nava-n asfinţit;


Mai văd, mişcându-se pe plajă, puncte!
Să nu vă supăraţi c-am izbucnit
În râs, fără vreo pricină, pe punte.

240
Deschideri

Stampă

E amiază. Paradis
Duce vântul la vecini,
Galben, cu maşini de scris
Şi-un canon la clavecin.

Cârtiţă, ce galerii
Ai săpat să scapi de sapă?
Vin fecioare în dimii
Şi Iisus călcând pe apă.

241
Leonid Dimov

Păcat în alb

Sunt pungi de ninsoare-n dantele


Cu Paradisul lui Dante-n ele
Şi tot mai ninge de ere,
Şi totu-i alb în încăpere,
Doar mantia ta de monahină
O văd cum pluteşte-n grădină,
Neagră, să culeagă ninsele fructe
Şi-un pui de vifor năuc te
Urmează cântând din armonică
Un bocet de ciumă bubonică:
Te-aştept cu zaimf de mireasă,
Nu mai zăbovi, intră-n casă.

242
Deschideri

Căprioarele de porţelan

Lipa-lipa, se grăbea desculţa negresă


Prin satul văruit, la o adresă
De pe strada căprioarelor de porţelan.

Era o seară de-acum un an,


Curgeau streşinile. Trecusem de mărţişor,
Mamele duceau pentru copiii lor
Bolnavi de raze din Aldebaran,
Bune şi mici căprioare de porţelan.

Iar ea, desculţa negresă,


Se grăbea prin satul văruit, la o adresă
Fără copii, doar c-un negru şaman
Pe strada căprioarelor de porţelan.
Acolo aveau să fiarbă ierburi amândoi
Şi se vor scrijeli, şi vor dansa goi,
În jurul broaştelor, melcilor, inimilor de miei
Până când vor suna zorile din clopoţei,
Şi pe urmă vor rămâne soră şi frate.

O, ce tristeţe! ce pustietate!

243
Leonid Dimov

O lacrimă

Eşti dezvelită, taci şi nu răspunde


La vorba mea lucioasă, de porfir:
Adaos şters, de zgomote profunde
Pe mari peizaje fumegând în şir.

Să crezi că vor umbla peste uluce


Pisici trandafirii în dimineţi.
Zâmbeşte zeităţii ce te duce
Desculţă, prin livezile cu vieţi.

E-o lacrimă în ochiul tău. Pândeşte


O clipă de uitare şi-a căzut.
Rămâi cu bine. Vom mai fi, fireşte
Tot noi, într-un oraş necunoscut.

244
Deschideri

Tramvaiul 2

Nu-ţi pierde cumpătul. Cetatea


Decolorată ne-a-nşelat:
Străzile, turlele, etatea
Sunt parcă dintr-un alt veleat,

Suind alee alburită


Clădirile parc-au oftat.
În jur, pădurea-i înnegrită
De plante dintr-un neam ciudat.

Dar iată, ocolind pădurea


E chiar tramvaiul nostru 2
Şi chiar Iisus zâmbind aiurea
Sus, pe platforma dinapoi.

245
Leonid Dimov

Iteraţie

De sus de tot, dinspre mansarde


S-a auzit un jurământ:
E medicul de halebarde,
Omul cu paseri pe veşmânt.

E domnul care a tăiat


Mărul domnesc în părţi egale,
Cu şiş de aur, încrustat,
În urma sfaturilor tale.

Şi-acum nu vrei să mergem sus,


Rosteşti pe nas neologisme:
Etcaetera, exact, exclus,
Jucând în pălmi de fildeş prisme.

Nu te mânia, nu rătăci
Prin fenomene secundare!
Priveşte-ne, de vizavi
Venim întru întâmpinare.

246
Deschideri

Încă o dată

Să spunem iar, de la-nceput.


Balada celui nevăzut
Ieşind, imens şi cenuşiu
În zorii zilei cu-al său fiu:
Un şoarec palid, catihet,
În pufulete violet.
Cât de pustii, de plângătoare
Par treptele de la intrare
Şi chiar odăile ovale
Cu mopşi şi diamanticale!
Cum se lovesc din geam în geam
Fluturi pudraţi cu monogram!
Cum zac, uitate în potire,
Ambrozii calde-n nesimţire
Şi cum privesc de peste tot
Delfinii cu lumini în bot!
Cu toţii stau ca să primească
Alai cu ţiteră lumească:
Crivatul, pernele, covata
S-au clătinat: e totul gata!
Azi şoarecele catihet
Cu pufulete violet,
Va scrie-n scrum, de la-nceput,
Balada celui nevăzut.

247
Leonid Dimov

Poate că da

Latră suflete în ceaţă


Vesele că s-au trezit:
Verzi urechi în şnuruit
Nins uşor, de dimineaţă.

Zgomote-n trecut erau


De cisterne descărcate
Colţi de fildeş şi vărgate
Fete date cu grün-blau.

Iar acum un fir de trei


Vorbe fără rost rostite
Ca să fie: pasă-mi-te,
Între cer şi Galilei.

248
Deschideri

Accident

Nu-i albă pulpa retezată


De seceră prin negri bobi,
Ci stacojie ca o pată
Septempunctată de microbi,

Şi nici nu-i pulpă. Lupii clipa


Au şi mâncat-o, cu decor…
Era poate-n ogor, aripa
Unui imens cvadrimotor

Care-a căzut cu canapele


Cu tari alămuri, cu tichii,
Cu degete prin mov andrele
De os, cu sculuri arămii,

Şi cresc în locu-i vegetale


Rozâmpletindu-se din trunchi,
Cu ochi adânci închişi în gale
Şi catarame la genunchi,

Ciocnite clonţ când vântul bate


Iar pasagerii înviază
Să taie limpede-n bucate
Felii, cu un segment de rază…

249
Leonid Dimov

Scientistă

E o celebritate elegantă
Cu dinţi perfecţi şi colosală geantă
Femeia ce-a intrat acum în sală,
Zâmbind uşor, pe uşa laterală,
Ca-n urma ei, să ne examineze,
O ceată de profesori în proteze,
Iar la sfârşit, plutind la o distanţă
De-un metru de la sol, cu aroganţă,
O enigmatică maşină roză
Pentru colocviul de metempsihoză.

Nu vă speriaţi! Vă voi şopti la toţi


Cum te strecori mai lesne pe sub roţi
S-ajungi la discurile albe, care
Apar deodată din rotiri contrare:
Acolo nu vă mai sunt de folos,
Acolo-i judele-nţelept Minos.
El vă va arăta pe disc, patern,
Unde vă este locul în Infern.

250
Deschideri

Stanţe pentru un doctor blând

Des vizitat de o necunoscută


În orăşelul nostru premontan,
Trăia un doctor ca de porţelan,
În frac livid cu cupa absolută.
Îi urmăream profilul anglican,
Târziu, prin vila lui de piatră brută
Cu turn de alabastru, diafan,
Şi măşti dintr-o regiune dispărută,
Cum bea din cupe lungi cu filigran
Aceeaşi băutură pergamută
Privind în noapte chipul lui Satan.

251
Leonid Dimov

Refuz

Vag ilir adus de boală


Ca să mori la noi, pe plită,
Şterge-ţi bine talpa goală
De podea, că-i lustruită.

Lasă-mă să-ţi iau desaga


De pe umăr. Hai, ia loc
C-a intrat şi pisăloaga
De femeie c-un boboc,

— Ia ieşiţi acum, cu toţii


Şi lăsaţi-ne să bem,
Să uităm de locomoţii
Şi de tot ce mai avem,

Iute! Suntem singuri, iată


N-avea teamă, c-am aprins
Flori roşcate de muşcată
Lângă candeli, dinadins,

Iată linguri, pită, ciorbă,


Şi gălbuiul din ulcea,
Gata sunt să stăm de vorbă
După ce te-i sătura,

Doamne, ia măcar o gură,


Stai cuminte, nu pleca!
Te-ai şi dus! Picură ură
Din obiecte: osanà!
252
Deschideri

Regret

Şi de ce să nu fim noi acei


Proaspăt însuraţi şi brebenei?
Şi de ce să nu-ncropim romanţ
Nou, în nesfârşite săli de danţ?
Nu-i nimic că-s sâmburi de cais
Pe cărări, împrăştiaţi ca-n vis
Noi vom merge pân-la capăt. Da!
Precum la-nceput de tot. Aşa!
Prin stângace autobuze vechi
Claxonând din pâlnii la urechi,
Şi pe urmă uliţa cu plopi
Capăt lumii de pitecantropi,
Ori nu erau plopi ci alte plante
Mai duioase-n colţ, mai elegante.
O, cum se mai legăna-n uluce
Becul tricefalic la răscruce!

253
Leonid Dimov

Sentimentală

Niciodată nu se-ntoarce clipa,


Bate-n scorburi apa veşnic, însă,
Tălpile desculţe, lipa-lipa,
Liniştea din înserări prelinsă…

Pentru ce atâta sfâşiere


De mătase-n sufelt, dureroasă?
Stegozauri coborâţi din ere
Zac în tindă, ca la ei acasă.

Iată, am uitat ce mă învaţă


Lucrurile vechi, încremenite,
Erau clopote, era verdeaţă,
Drum lutos cu urme de copite,

Ne ţineam de mână, era lume,


Dimineaţa caldă, fumurie,
Bâlciurile pline de legume,
Ne-aştepta, acasă, o cutie

Pentru zahăr. Cu privelişti patru,


Toate, tot aşa, alcătuite:
Fete fugărite de-un mulatru
Mic, în chiote, peste răchite…

Doamne, spune-mi ce s-a întâmplat?


Toate sunt la fel ca altădată.
Creşte umbra într-un pod uitat,
Cu grămezi de ceapă degerată.
254
Deschideri

Spectacol

Îşi făcuseră cuib şi chicoteau prin avuturi


Pupe de tăuni şi larve de fluturi.
Atârnau, ca nişte şiruri de dinţi, afară
Gogoşari minusculi înşiraţi pe sfoară.

Coborau din munţi lectice cu prelaţi,


Săreau, să ne vadă, iepuri întunecaţi,
Cum ne dam peste cap, în neştire,
Pe trifoiul acoperit cu prostire.

255
Leonid Dimov

Concreţiuni

Cotesc în fund de uliţe sacale,


se-apropie un demon ori monah
prin zilele, ca nişte albe dale
înceţoşate-n noaptea surdă: şah!

A fost o vreme cu palate goale


ca decupate dintr-un almanah
şi jucători de şah pe imperiale
şi Popocatepetl şi Allah

Şi ce de lacrimi palide şi ah
ce bile de culori căzând la vale
pe după pleoapa unui Padişah
în umbra răspândită pe sofale.

256
Deschideri

Barza

Barză fermecată, nu ne-nfige


Din apus acele catalige
Ce ţâşnesc din penele remige.
Lasă-l adormit oraşul nostru,
Nu-l trezi cu pocnete din rostru,
Nu mai adormi-n de tine, scoală!
Chiar acum, în noaptea asta goală,
Ia-ne pe-amândoi de braţ şi du-ne
Pe sub ziduri scrise cu tăciune.
Mim nepotolit de generaţii,
Nu pleca la toamnă în migraţii
Ci rămâi deasupra să te rogi
Pentru-avutul nostru din pirogi.
Ştii, din locul primului sărut
Stau cabine vechi în şir tăcut
Pân-aici în piaţă unde vrem
Adevăr să zicem şi tăcem.
Tu atât de albă, de firavă,
De îndepărtată şi batavă
Vezi ca visele să nu se piarză,
Pasăre cu ghieţi, alteţă barză.

257
Leonid Dimov

Decor

În amiaza dintre mâine şi ieri,


N-are margini livada de meri,
Merii cu tulpinile opalescente
În neguri înfipţi, în şiruri divergente.
Nimic între ei decât amiază
Şi gândaci trandafirii care vânează.
Nimic, până la nesfârşit, decât meri
În livada dintre mâine şi ieri
Doar, la distanţe de ani şi ani,
Ecrane de cinema cu Stan şi Bran,
Doar că -ntre toţi aceşti meri la fel
Este unul livid, ca de oţel,
Cu frunze încremenite etern,
Cu nume latinesc terminat în quern,
Aţi ghicit desigur ori v-au spus părinţii
Mai ştiutori: e mărul cunoştinţei.
Iată, şarpele-i încolăcit pe-o cracă
Între Adam şi Eva lui buimacă,
Ştiţi ce se va -ntâmpla mai departe:
Ea va face păcatul de moarte,
Îl va lua de mână pe Adam
Şi se vor plimba prin oraşe, pe macadam,
Milenii de piatră tulbure de jad.
Şarpele va sfredeli pământul până-n iad,
Heruvimii vor străjui din auroră-n chindie
Să nu intre nimeni în livada pustie
Cu merii ei ordonaţi în şiruri precise,
Fără adieri, fără cântăreţi, fără vise,
Cu, numai, mărul acela muşcat,
258
Deschideri

Putrezind etern pe pământ roşcat.

259
Amintiri
(1973)
Amintiri

Totul nu e decât realitate:


Matinee cu viermi tentaculari.
Sticlesc ochi de căţele-mpăiate
În vitrine de curelari.

Coboară uruit de sacale


Spre oraşul de jos.
Clopote supranaturale
Bat conştiincios.

Şi se va lăsa o ceaţă,
Şi se va lăsa un fum.
E tot dimineaţă
Acolo, la Capernaum.

Ucenicii prin lumea mare


Rătăcesc, mătăsoşi, pe jos.
Iată-i: vin de-a călare
Asinul şi Iisus Hristos.

Navighează corăbii cu steguleţe,


Lunecă cisterne cu ulei,
Mor vrăjitoarele de tristeţe,
Încălecate pe retevei.

263
Leonid Dimov

II

Tingirea pe care o ţii


O lasă. E noapte adâncă.
Se zbenguie cai vineţii
Pe colţul acela de stâncă.

Iute. Coloşii de ghipsuri


Cu ciucuri, cu ciocuri, cu pene,
Au pleoapa lăsată, au lipsuri.
Pe-aici ia-o, printre dughene!

Priveşte: antene de bestii


Cum ies din pământ. Să fugim!
Ne apără gardul de trestii
De negrul curent, de Golf-stream.

Dar uită-te ce de fregate!


E cursa celebră de mai.
E-un aer cu vergi zaharate
Din cer coborând: evantai.

E-un jeţ. Te aşază în el


Şi sprijină-ţi tălpile goale
De creştetul lui Ezechiel
Culcat la picioarele tale.

264
Amintiri

III

Am despicat din umăr până-n şold


Fragmentul de om ivit dintr-un imbold
Neştiut în întinderea violetă.
Era vânăt tot. Până şi forfota secretă
A măruntaielor era sinilie
Bătând spre negru. Aşa a fost să fie.
Nu-l iubeam. Nu i-am cerut
Să se-nfiripe din necunoscut,
Şi-atunci, ca-ntr-o pantomimă,
Cu un metal tăios, am făptuit o crimă.
O crimă vânătă cu o singură palidă doză
Roz-albă de mireasmă de tuberoză,
Aşezată undeva la încheietură
Printre epitelii fosilizate-n tinctură.

La vederea secţiunii vineţii ca marea,


Prin trunchi, m-a cuprins remuşcarea
Şi-am încercat să lipesc totul la loc.
Dar, de spaimă, de tremur, de joc,
N-am nimerit tăieturile unde se cuvin
Şi-acum mă consideră asasin
Amândouă părţile despicate
Deşi trăiesc şi se bucură de toate
Acele falduri liliachii
Printre care plutesc pe năsălii.

265
Leonid Dimov

IV

Sfredel stins, descins-am trist din drum


Drept în centrul târgului acum
Şi împart copiilor fragmente
De materii verzi, opalescente,
Se va duce-acasă şi-or să ştie
C-am sosit şi toatele-or să vie
Să mă-ntrebe-n târg, neveste, fete,
Dacă nu mi-e foame, nu mi-e sete,
Miere, grijulii, purtând în roi
Pentru judecata de apoi.

De din deal, localităţi cu zoaie


Zac în praf de fabrici de butoaie.

266
Amintiri

Era un sunet azuriu întâi


Apoi negrese roze la călcâi
Şi vechi tam-tam în tobă grea bătut
Când galbenul voiaj a început.

Acum, de şfichiuri de ninsoare dus


Mă-ntorc la iarmarocul presupus
Şi număr pietre albe, în opinci,
Pe strada mea, sărind din cinci în cinci.

267
Leonid Dimov

VI

A rămas o bucată de suflet ciuntit


Din noaptea în care cineva s-a-ndoit
Acum două mii de ani
În grădina Ghetsemani
Care se-ntreabă la nesfârşit:
„Doamne, de ce m-ai părăsit?”

Nu-i mai mare decât o mărgea


Şi nu ştie să spuie altceva
Când pătrunde pe neaşteptate
În craniile noastre întunecate
Şi-ncepem a nu deosebi
Noaptea de zi
Şi-ncepem a ne roti
În jurul cozii noastre de drac
Şi dăm din copite şi din botul de pitpalac
Pe care-l purtăm de obicei
Gătit cu funduliţe şi cercei,
Cercei sunători, cerceluşe
Prinse veşnic de urechiuşe
Să ne recunoască fiecare
Dacă ne rătăcim din întâmplare
Pe sub măslinii ce se repetă mereu
Din Dumnezeu în Dumnezeu.

268
Amintiri

VII

Duc marfare, fluierând a jale


Mandoline albe către hale:
O! de ce mi-e dat să trec mereu
Ele să rămână şi nu eu
Cel menit în noapte să descarce
Balii cu venin de mânătarce…
Hai, poftiţi odată în vagoane
Lângă gogomani şi gogomane,
Într-un râs să trecem cât mai iute
Peste Monsalvaţi şi Lilipute.

269
Leonid Dimov

VIII

Pornit săgeată prin întinsul cub


În care ştii, din şcoală, să măsori,
La crepuscul, ai zăbovit pe sub
Umbrar pieziş, de cârciumă cu flori.

Creşteau deasupra statui străvezii


Atât de delicate, de duioase,
Că una, priceput-ai cum devii,
Cu muzica ce le suna prin oase

Şi mai erau monezi din ştirb metal


Pierdute pe sub muşchi în vremi antice
Şi cum foiau prin visul inegal
Copiii ce trudeau să le ridice…

Hai, lasă totul să se piarză-n drum


Şi suie-ţi curba, răsuceşte-ţi anii,
Te-ai şi întors, dar oglindit altcum,
La nuntă, sub umbrarul cu mătanii.

270
Amintiri

IX

Dimineaţa-i petrecută-n cult


Pentru soarele ce nu răsare.
Zboară-n ceaţa caldă de demult
Porumbei urbani, în depărtare.

Iată, casele de sticlă, noi,


S-au vopsit în galben la intrare.
Nu sufla: acolo suntem noi
Lângă gustul de cireşi amare.

Ne vom duce, ştii, la cinema:


E-un spectacol cu arici de mare.
Nu zâmbi şi nu ne aştepta:
Vom mai sta la film, în continuare.

271
Leonid Dimov

Ce vechi sunt vorbele de pluş


Şi încă n-au murit destul.
Hai, daţi-vă pe derdeluş
Seneca, Cicero, Catul!

Am sănii roşii, sănii gri


Cu clopote sunând în drum,
Sănii de noapte ori de zi,
Cu lampioane şi parfum.

Dacă mai vreţi vă mai aduc


Gânganii străvezii, cu basm,
Briganzi trăind într-un papuc,
Ori poate însuşi pe Erasm

Să vă şoptească la urechi
Batjocuri fine, de atunci,
Iar voi, pieriţi în vorbe vechi,
Să daţi din mâini ca nişte prunci.

272
Amintiri

XI

Te-am recunoscut, te ştiu,


Haide, nu te mai preface:
Tot tu eşti, doar că mieriu
Şi-nvelit în busuioace.

Şterge-ţi colbul auriu


Pus de vesperi pe torace.
Nu mai mergem. E târziu.
Stau la pândă dobitoace.

Să rămânem în pustiu
Oaza galbenă când tace
Pe sub vultur vineţiu
Lunecat după soroace.

273
Leonid Dimov

XII

Ai venit a mă privi
Şi a nu mă mai cunoaşte,
Ochi de zeu din miazăzi
Scos sub clopote de Paşte.

Află c-avem fantezii


Când lumina veche naşte
Umbre pe pereţi pustii
Şi-o asină care paşte.

Şi mai află că-ntr-o zi


Cu flori vesele şi moaşte
Monştri sumbri vor veni,
Roade negre, ploi cu broaşte…

O, atunci vom ţiui


Printre greieri şi rădaşte.
Ca lemurii ce vom fi
Însetaţi de a cunoaşte.

274
Amintiri

XIII

Ne vom pierde singuri prin


(Amândoi cu geamantane)
Urbi alcătuite din
Cenotafuri şi claxoane

O delfin în zepelin
Prins sub tone de zorzoane
Nu pluti atât de lin
Ca-ntr-un vis de curtezane

Ci răstoarnă-te-n bazin
Peste suflete titane
Putrezite feminin
Alb în ape roşcovane

275
Leonid Dimov

XIV

Da: în portul englezesc


Iubitoare, diafane,
Fete palide trăiesc
Prin impasuri, în borcane.

Aş dori să le iubesc
Credincios, pe fiecare,
Şi-n halatul bătrânesc
Să zâmbesc de întristare

Că-n lumină vor pieri


Sub frunziş într-o livadă
Cu caise argintii
Stând de coapte ce-s să cadă.

276
Amintiri

XV

Ne-am adunat în chiote şi vin,


E-un timp anume pentru parastase,
Alături, din hârzobul lor divin
Au coborât luceferi şi hristoase.

E-un miros de oraşe împrejur,


Fum, chiparoşii scot din vîrf, subţire,
Iar Epicur şi regele Arthur
Înalţă un balon cu pasmantire;

Clipind din ochi, sărind într-un picior,


Tălăngi ducând şi piese de motoare,
Pot fi văzut şi eu în joaca lor,
Al patrulea din dreapta, mi se pare.

277
Leonid Dimov

XVI

Dă perdeaua mai peste canat,


Fluturii să nu-i striveşti în fald.
Adu vinul ce mi l-ai păstrat
Sus pe sobă, în ulcior, la cald;

Varsă-l peste snopii vioriţi


Din vitralii, în cleştare moi.
Să nu-i frângi cumva: când sunt loviţi
Nasc atâta jale între noi…

278
Amintiri

XVII

Fum cald, peste vedenii ce te-nfăşuri


Pătrunde-n tinda mea cu preşuri,
Portocaliu, când faci să pară zorii
Privelişte cu zimbri din istorii
Nu-mi ocoli grădina cu vâsc. Dacă te duci?
Să te cufunzi în oalele de tuci,
Rămâi acolo pân’ce totul tace
Să luminezi răzbind peste capace
O, ce veşminte dulci am să croiesc din tine
Pentru femei, pentru flămânzi, pentru oricine
Şi le voi duce-n poartă să le-mpart
Când noaptea se va tăvăli sub gard.

279
Leonid Dimov

XVIII

Să-ncepem dar minuni a aşeza


Alături, în figuri şi în spirale.
E pielea noastră ori e altceva
Hotarul cu tăceri duminicale?

Să intre gârbovitele femei


Ce ştiu al fiecărui lucru rostul.
Aici e teama, dincolo temei
De sărbători, când înceta-va postul.

Ce văi atunci vom risipi la geam.


Ce glasuri coborî-vom de pe grinde
Şi cum vom atârna de orice ram
Polişineli, aceiaşi pretutindeni!

Da, vin grădinile cu rădăcini


De purpuri străvezii înfipte-n loessuri
Purtând arbuşti cu mere calde plini
Şi-n umbra lor sipeturi vechi cu dresuri.

O! pe obraze cum ne vom mânji


Atunci, să-nchipuim o altă fire
Şi gândul cum ni-l va încercui
Sărata clipă de cârmâz subţire!

280
Amintiri

XIX

Se auzeau furculiţe şi linguri


Când am zâmbit de unul singur,
Atât mi se păreau de duioase
Literele de fum zăbovind printre case.
Şi, cât de uşor mi-aduc aminte,
Mi-am zis să nu mai fiu cuminte
Şi să mă duc
Aşa, repetent cum sunt şi năuc:
Uniformă de elev, geantă, număr,
La văduva aceea cu neg pe umăr
Şi m-am dus.
Era acolo un fel de idol hindus
Din lemn lăcuit cu indigo,
Aşezat pe dulap. În kimono,
Văduva puse gramofonul în semn de cinste,
Gata de desfătări şi necinste,
Şi mă dezgoli cu mâinile ei.
O, cum s-au aşezat cei şapte Dumnezei
Prelungi, să privească
La nimicnicia noastră lumească
Şi cum răsuna la gramofon
Duminicalul vals-boston
Imprimat pe singura placă
Existentă. Căci văduva era săracă…
Dar, la ce atâta proză:
Era, femeia, răcoroasă şi roză.
Şi, când am plecat la program,
Mi-a făcut semnul crucii din geam,
Aşa cum era, catifelată şi goală,
Ca să-mi meargă bine la şcoală.
281
Leonid Dimov

XX

Hambarul gri s-a jeluit că-l doare:


Îi cântă cuiele de-atâta soare
Şi putrezesc, căzute chiar în uşe,
Din arşiţi, turturele de cenuşe.

Veni-voi, înţolit, din bulevard.


Intrând pe porţi, pe geamuri, peste gard,
Din curţi în curţi, din case-n stil cubist,
În mari clădiri de stuc şi ametist,

La ora jocului în prelungiri


Şi-a ţipătului surd de spoi-tingiri,
Când lunecă lunatic, tot la vale,
Nămoluri de cadavre şi petale.

282
Amintiri

XXI

Grilaje, serii, fierăstraie,


Uluci cenuşii lucind în ploaie,
Clipe, rupte unele de altele şi date
Pe tobogan, în jos, în eternitate,
Dimineaţa când începe să plouă cu băşici
Înainte de a pleca la servici.
Şi pe urmă te urci într-un tramvai
Aburit, un tramvai cu cai,
Cu taxatoare pline de diligenţă
Mergând înapoi către diligenţă
Tot aşa până pe vremile cu faetoane
Când ajungi, în sfârşit, la tine, la telefoane
Unde completezi recipise
În marea sală pictată cu vise,
Vise de trecere, cu poştalioane
Mânate de nude femei napoleoane,
Iar tu ai şi ciupit, topit de plăcere,
De sfârcul urechii, dulci pasagere.

283
Leonid Dimov

XXII

Am rămas singur şi privesc tâmp


Înalta cupă cu flori de câmp,
Au fost ii de fete frumoase
Prin săli cu valsuri şi chiparoase,
Au fost cotoare de cărţi străvechi
Şi morţii tineri, perechi, perechi,
Alcătuiţi din clipele noastre
Trecute-n registre albastre,
O ploaie caldă, de sărbătoare
A fost odată, peste răzoare.

284
Amintiri

XXIII

Pierdut-ai un pantof sorbit de clisă


Şi-atât de alb aduci piciorul gol,
La sâni încheietoarea ţi-e deschisă
Şi ţi-e stropită pulpa cu nămol,

Te văd în minte cum înoţi plăpândă


Vrâstată de frunzişe-n asfinţit,
Bolborosesc înmărmurit, la pândă,
Descântece de creier pustiit,

N-am glas însingurarea-ţi să-l audă


Aprind opaiţul şi tremur tot,
Că nu-ţi pot fi-n pădure călăuză
Şi fiare simt cum te presimt în bot.

285
Leonid Dimov

XXIV

Încotro plecat-am am uitat,


Unii au de mici piciorul plat,
Alţii de ceacâri ce sunt din tată-
’N fiu scutiţi sunt de armată.

Tot aşa, când rar, când apăsat,


De civilizaţii ne-am îndepărtat,
Am trecut de insuli, de Majorca,
A rămas pierdută-n râpi remorca,

Antic antihrist o antiteză


Ne-a urlat la staţii, din viteză.

286
Amintiri

XXV

O, nu muri lividă livadă! Musulmane,


Se-adună dimineaţa nălucile-n cotloane
Şi stau apoi de vorbă. Şi toate încă zac
Până se face clipa cutie de tabac
Adusă-n port de grecul ştiut de toţi: Mamut,
Mereu în fund de cuiburi cu fete mari în rut.

Dar să pătrundem încă de rouă umezi toţi


Sub pomii fără roade, prăfoşi şi poligloţi
Şi s-ascultăm taifasul pe care-l ţin mereu
Himerele de mere fugite din muzeu.

E, dacă ţineţi minte, lâng-un grilaj îngust,


Suflat în verzi metale şi-n sticlă, un arbust,
Cu frunze cântătoare, cu fructe de jăratic
Precum un pom cu globuri într-un Crăciun văratic.
E-ntr-însul o putere, un fel de densitate
Răsfrântă pe podoabe din luciurile toate
Şi dacă vrei, târâş ori prin opriri şirete,
De dânsul să te-apropii, să-i umbli prin secrete,
Degeaba: că deodată te-ai şi trezit afară
Într-o fără de veste ţâşnită primăvară,
Cu flori de piersic, ude şi meştere-n stropit
Lumina cu miresme din nopţi fără sfârşit.

287
Leonid Dimov

XXVI

E floarea sub sufletele-n rut


Minune galbenă pe negrul aşternut
Şi tremură-n chenare inorogi
Şi-n scâncete de duhuri când te rogi.

Deşi e noapte caldă-n încăperi


Afară stăruie amiezile de ieri
Şi doarme-n umbra culei de paiantă,
De dincolo de sat, o sicofantă.

Ieri m-a pârât la curte şi pe mine


Primind drept plată coşul cu smochine
Ce le-am cules chiar din infern atunci
Când diavolii roz-albi dădeau porunci.

Mă lasă să-ţi dezleg albastra bantă


Veşmântul ce ţi-l leagă, sicofantă,
Şi, mai luând din coşul cu smochine,
În văzul lumii, să fac dragoste cu tine.

288
Amintiri

XXVII

Sunt copacii tot mai tulburi,


Mai lăţoşi, mai scunzi, mai grei,
Mai străvechi, ca nişte cuiburi
Atârnând printre femei,

Da, ţin locatari la baza


Trunchiului bondoc şi par
Bivoli, sfredelind amiaza
În nemărginit, cu var.

E-un vehicul negru însă


Care, clătinând drapel,
A pierit în ceaţa-ntinsă,
Cu lumina, paralel.

289
Leonid Dimov

XXVIII

Au început a pluti la fereastra întunecată


O turmă de oi din hârtie gofrată
De culoare verde deschis
Avându-şi numele scris
Pe şoldul din stânga sus:
Oaia Natalia, mieluşa Virginica, mielul Zulus
Şi – drept în centru – berbecul Flintă
Care, pe când trecea, te privea ţintă
De undeva din fundul nopţii de-afară,
Noaptea cu stele şi câmpuri de secară
Despicate pieziş de trenuri personale
Cu mugete de hipopotami în rezervaţii naturale
Şi sus, sus de tot, un zepelin amuzant
Folosit, vara, drept restaurant
Către care şi plutea amintita turmă
Lăsând în urma-i brumărie urmă…

Hai să ne punem iute veşminte pe noi


Şi să ne luăm locul în convoi.

290
Amintiri

XXIX

Ros fiind de remuşcări levantine


M-am gândit şi mi s-a făcut ruşine,
La jalea şi tremurul matinal
Ale cioclilor lui Sardanapal
Când cărau în lectice violete,
Odată cu zorii, trupurile de fete
Zâmbitoare şi înjunghiate
În marile clipe de voluptate
Cu miresme animaliere
Şi văpăi răsfrânte-n giuvaiere
Totul devenea atunci fără rost
În afară de amintirea celor care-au fost
Atât de fragede şi deştepte
Şi n-au ajuns să mai aştepte
Încă o zi, o săptămână, un an
Până la viitorul chiloman
Unde, pentru a-l înveseli pe casap,
Ar fi făcut tot ce le trecea prin cap
Şi nu li s-ar mai zvârli, pe ploaie măruntă,
Goliciunea sidefie în groapa de nuntă.

291
Leonid Dimov

XXX

Trăia în iazul acela un tipar


Mare cât un vapor, aproape legendar,
Dar, pe cât de lung şi din ce în ce mai gros
Îi era trupul cel lunecos,
Pe-atât îi era capul de redus:
Ca un bob de strugure atârnând în sus
Şi tot precum la acel bob,
I se străvedeau papile, apeducte, lob
Şi încă nenumărate formaţiuni nervoase
Multicolore şi sclipicioase
Atât de multe că nu o dată
Eram cuprinşi de pizmă nedeterminată.
Poate de aceea, poate dintr-un alt îndemn teluric
Ne-am propus să-i topim capul în acid sulfuric.
Acum, lui îi plăcea tare mult să ne privească
Din iaz, cu ochii săi uleioşi ca de broască,
Iar noi îl mângâiam şi-l iubeam chiar…
Am adus acidul fumant într-un mojar
Portocaliu. Erai atât de drăgăstoasă
În rochia ta neagră, de mătasă.
Că nici n-a bănuit
Când i-ai înfipt capul sferic în acid.
O, cum s-a ridicat imensul trup de ţipar
Nefolositor acum şi perpendicular
Şi-a-nceput să se prăvale – oho!
Iar noi alergam care-ncotro
Căutând scăpare
Până când ne-am oprit într-o îmbrăţişare
Iar el, fulgerând rece din solzii de faianţă,
A căzut la trei centimetri distanţă.
292
Amintiri

XXXI

Poftim, luaţi loc pe buturugă


Dacă a venit ora de rugă,
Lirice umbre de musafiri.
Să nu v-atingeţi de trandafiri
Că vă vor aminti de-o durere!
Între timp am să mă duc s-aduc nişte mere
Ca să vă treacă de ger şi de omăt
Când vă veţi întoarce îndărăt
La locurile voastre numerotate
În eternitate.
Dac-aţi isprăvit, vă rog
Să mai uitaţi de Fiziolog
Şi să vă-ntoarceţi un pic în realitate.

II

Încolo, ducem o viaţă firească,


Plină de Pierroţi şi Colombine,
De cocostârci rătăciţi prin mânăstiri benedictine
Şi de orice altceva
În afară de voi. Doar la cinema
Vă mai găsim locul în Univers:
Din ce în ce mai gălbui şi mai şters…
Dar uite clipa despărţirii că vine:
Rămâneţi cu bine!

293
Leonid Dimov

XXXII

Eram la o masă
Albă, aşezată sus pe terasă,
La mare înălţime. Jos
Răsunau turlele oraşului pântecos
La care poposisem în acea dimineaţă,
Plini de veselie şi de viaţă.
Sorbeam cu paiul din băutură,
Vorbeam politică ori literatură:
Nu-mi mai aduc aminte.
Când, îmbrăcate-n străvechi veşminte
S-au ivit de după colţul lateral,
Mergând alături în aerul duminical
Drept prin mijlocul străzii cu vespasiană,
O duzină de fete din vremea carolingiană.
Erau şerpuitoare şi ţigănoase,
În mantiile de brocart şi finişuri de mătase,
Cântând o melopee necunoscută
Din mandoră, din ţiteră, din lăută…
M-am uitat la rosul lor de molii veşmânt
Câteva clipe, fără să zic un cuvânt
Şi, dintr-o dată,
Cuprins de mânie turbată,
Le-am strigat peste crăiţele ude
Din faţa berăriei: — Paparude!
Ele au scos un vaier subţire,
Frământându-şi mâinile-n neştire,
Nu de teamă, ci de mila mea,
Mai ales că una cu ilic de catifea
294
Amintiri

Zicea că mă ştie
Încă din copilărie,
Ba chiar povestea la repezeală nişte scene
Jumătate bisericoase, jumătate obscene,
Pe care, fără îndoială,
Le visasem într-o noapte pascală.

O! cum s-a desprins din şirul de fete


Acea fată, în sunet de clarinete,
Şi-a venit să-şi aşeze o coapsă
Chiar pe masa mea. Drept pedeapsă,
Fără marafeturi deşarte,
Am trecut din viaţă în moarte.
……………………………………

Urca treptele un distins necunoscut


Care, în limbajul secolului trecut,
— Voiţi, domnule – mi-a spus – a mai zăbovi
În compania mea, căci se va ivi
O ducesă scăpătată sosind de departe
Căreia, în vorbirea curentă, îi spuneţi moarte.
Şi cu adevărat s-a ivit
Un fel de gospodină în peplum peticit,
Desculţă, trupeşă, marmorată,
Mirosind a busuioc, cu pielea păstrată,
Ocrotitoare
Până şi-n degetele de la picioare,
Care – ce să mai vorbim – păreau lucrate
De sculptori-împăraţi din antichitate.

Am scâncit ca un căţeluş dus la îmbăiere,

295
Leonid Dimov

M-a trecut aşa ca o înviere


Prin tot trupul neputrezit încă,
Am simţit că mă mănâncă
O sete de hîrjoană şi de-mpreunare
Şi-am dat să-i desfac nodul de la cingătoare.
Ea mi-a zâmbit şi s-a desprins
Privind către insul distins
Şi, într-o mică frază ovoidală,
Mi-a spus c-a renunţat la viaţa sexuală
Şi că acum i-ar fi tare ruşine
S-o ia de la-nceput împreună cu mine.

Apoi am plutit toţi trei peste zidării,


Peste edificii de cărămidă şi cupole smântânii
Până ce mi-a spus: Acum te las…
Am plâns, ne-am luat bun rămas
Şi-am rămas cu domnul acela distins
Într-un living-room necuprins,
Unde departe, în colţ întunecos,
Duceau două scări: una în sus, iar alta în jos.
Despre cei de jos n-am nimic de spus
Pentru că am ales scara ce ducea-n sus
Către portalul cu feronerii şi aplice
Unde, goală puşcă, m-aştepta Beatrice.
Era foşnitoare şi iubeaţă,
Eu însă i-am spus că nu mai sunt în viaţă
Şi m-am furişat printre clanţe şi spaţii
Până-n marea sală de operaţii.

296
Amintiri

XXXIII

Prin aurul vechi şi demodat


Era purtat
Un baston galben cu mâner argintat
De-o fiinţă nevăzută.
O fiinţă gheboasă şi slută,
Ţopăind, veselă, din trei în trei
Dale. Pe chei.

Pentru că suntem în port:


Portul negru de pe braţul mort
Al fluviului… al fluviului… al fluviului… am uitat!

Hai să-i dăm un nume ciudat:


Aruarodiz,
Adică: apa ţintuită de guvizi
Şi, precum marii descoperitori din vechime,
Să le punem tuturor numele prime.
Dealului cu legănători, de colo,
Să-i spunem, de pildă, Ubadololo
Şi să facem o listă
Cu puncte care există
În drumul pe care-l vom urma
După semnalele de tam-tam şi dairea.
Vom trece mai întâi prin Agamelon
Piaţa manechinelor de carton.

Ne vom îndrepta apoi pe Vilovali,


Calea fluturilor sinilii,
297
Leonid Dimov

Vom ajunge la Maru be Morb:


Monumentul jumătăţilor de corp,
După care, vom sui pe Libelolite:
Colina rozelor etern ofilite,
Vom dansa pe Balgorubal:
Esplanada melcilor de cristal
Până pe treptele lui Ilulelile:
Palatul jocurilor cu bile.

Aici ne vom opri o clipă, două


Să ne jucăm cu sfere, arşice, ouă
Până când jocul ne va scoate fără veste
În curtea zărită pe ferestre
Unde, hârjonindu-se, trăgându-se de urechi,
Locuitorii cetăţii, perechi-perechi,
Mai cu talpa, mai cu cotul,
Se-mping până dispar cu totul
Dincolo, în negura alburie
Plină de glasuri şi chiote de veselie.

298
La capăt
(1974)
La capăt

Înserare

De prin vremile greceşti


Leneş, în sufragerie,
Bate-n tacte la fereşti
Un amurg ca de lămâie.

Toate stau pe loc, fireşti,


Nemişcate, ca-n cutie:
Geamurile prinse-n cleşti
De alamă cânepie,

Porţelanuri chinezeşti
Adunate pe-o tipsie:
Ceainic alb horit de ceşti
În dantelă viorie.

O, de n-ar fi fost să creşti


Sol cu barbă pământie
Şi veşminte boiereşti
Foşnitoare-n vrăjmăşie

Chiar din palpitări lumeşti,


Vise oarbe când învie
Sub iviri gospodăreşti
În odaia fumurie.

301
Leonid Dimov

Îndemn

Nu mă mai tortura sau torturează-mă


Cobe de care totul se reazemă,
Cobe lucie care luneci alene
Lăsând în urma-ţi albastră lene
Şi vechi imagini de garduri roase
Cu dihori privind printre şipcile scoase.
E, poate, desigur, mă rog, bate laba:
E poate totul degeaba,
E miezul gol, desigur, în toate
Şi totuşi, şi totuşi, şi totuşi mă bate
Gândul să mă mai joc odată
Cu bilele mele de sticlă colorată
Şi s-aud cum râd odată cu mine,
În zornăit, paserile androgine
Din încăpere.
Ia să păstrăm cu toţii tăcere.

302
La capăt

Gestaţie

A rămas un topor în ploaie:


Ne uităm pe fereastră la el.
Ţipă lujerii şi se-ndoaie
În grădina cu carusel.

Creşte-n el o lucire surdă


Plimbată-n apele vineţii
De parcă-ar geme un făt în burtă,
Dedat la rele şi nebunii.

O, cum se numără rudă pe rudă


Frunzele umede din labirint!
O, cărămida din curte, udă,
Cum se-ncovoaie într-un alint!

Aprinde-n tindă opaiţ verde:


Iată-nserarea că s-a lăsat.
Lasă durerea să ne dezmierde,
Deschide uşile: ploaia a stat.

303
Leonid Dimov

Relicvar

A pătruns un fum nemeritat


Peste câinele negru cel împăiat
În sala cu nenumărate relicve derizorii.
Vin puişorii! Vin puişorii! Vin puişorii!
Aurii, de găină, i-auzi?
Cum ciurliucăie printre cucuruzi
Pe marea tapiserie rurală,
Tulbure, aproape nouă şi confidenţială,
Aşezată pe peretele din faţă,
Reprezentând înecarea Lumii Noi în verdeaţă.
Şi mai sunt gramofoane, şi mai e
O cutie cu capac de smalţ: un cloisonné,
Singurul obiect funcţional
Plin cu depozit ancestral
De pulbere împărţită-n două:
O parte mai veche, alta mai nouă.
Dar,
Deşi pare ciudat şi rudimentar,
Dacă-ţi încordezi auzul mai tare
Ai să distingi o fanfară sfâşietoare,
Atât de depărtată,
Atât de înceată
Că scad toate buluc să se secere
Către microcosm, printr-un punct de trecere.

304
La capăt

Bust

Intră mai iute-n odaie,


Pune pe plită să fiarbă
Buture vânăt de oaie,
Scoate-mi ciulinii din barbă,

Uite, venit-au sătenii


Iar să le spui despre mine;
Pune te rog mirodenii
Negre şi mestecă bine!

Adu-mi căciula de sus,


Du-mă la geam şi mă lasă:
Ţeapăn, s-a tras spre apus
Cerul de ţiplă geroasă.

305
Leonid Dimov

Rememorări

E linişte. E noapte. Suntem vii.


Neprihănit, precum un sens numeric,
Şirag de mărgeluşe alburii
Pluteşte zgomotos prin întuneric.

Tot dăm să-l prindem hohotind de râs


Iar el un dans deasupra noastră joacă.
Trec mierle de onix peste abis
Zburând spre cuib strein, de pitpalacă.

E-acolo jos o ceaţă de clădiri


Din abur matinal abia ivite
Şi mari căderi de crini şi trandafiri
La surdele, de gong, bătăi dogite.

Da, ne-au învins becarii saltatori


Meniţi a răspândi un sunet moale
Prin osul nostru strâmb, de muritori
Plutind peste peizaje generale.

306
La capăt

Labor

În poze cu nesomn firesc,


Orânduite ca-ntr-o poză,
Păienjeni negri ostenesc
Sub clopote de sticlă roză.

Ei taie nopţile felii


În vagi incinte nesfârşite
Cu, doar, contacte albăstrii
Ce fug, dacă se simt privite

Spre lungi barăci la capul Horn,


Spre corcoduşi şi zărzărele:
Cum râd cătanele cu corn
Când plescăie peste gamele.

307
Leonid Dimov

Cules

Morţii mei, seara, pe la şase,


M-au poftit să culeg pere uriaşe.
Ei au murit pe neaşteptate
Dimineaţa, când încep toate,
În zgâlţ de lumină, în scârţ de care,
Zâmbind de-atâta mişcare…
Iar acum au adus un pom pârguit
În fundul grădinii, în asfinţit,
Şi l-au sădit, şi l-au scuturat
Ca să-i cadă perele pe pământul beat
De plăcere.
Nu mai plânge, muiere!
Acum, dac-a muşcat e totuna.
(Ştiţi, o minusculă cobră dansând întruna
E-n podul palmei mele stângi)
De ce plângi?
Culege mai bine perele coapte
Până nu s-a făcut noapte.

308
La capăt

Relict

Iute, ca pe tobogan,
Coborât-a în câmpie
Micul ierbivor montan
Chinuit de-o gelozie.

Cum se chinuie în van


Înşelat fiind de vie
Nălucire cu tulpan
De mătase argintie.

Iată-l a căzut în lan


Dimineaţa când învie
Filmele cu Stan şi Bran
Sus, pe gârla plumburie.

309
Leonid Dimov

Irizare

Pulbere roză pe minte,


Muzici în albe grădini,
Voi să-mi aduc aminte
De împăraţi bizantini,

Uite, trecut-am de-o apă,


Uite soldaţii că vin,
Uite ne-aşteaptă o groapă
Jos, printre mărăcini,

O, sunt acolo prietini


Strânşi între albe femei,
Toţi pe platforme de cetini,
Toţi recitând epopei,

Iată, mă trece c-un bine


Dulce prin sufletu-ntreg!
Palide, vechi discipline
Tulbure fierb. Înţeleg!

310
La capăt

Pictură

Era zăpadă mocirloasă jos


În vale, fără veste fulgerată
De cavaleri din Ţările de Jos
Voioşi şi-atât de paşnici altădată.

Trec inocenţi prin ascuţiş tăios


În colţul stâng, de-a dreptul din covată
Iar mame dulci, cu zâmbet mângâios
Se dezvelesc, se roagă, se arată:

Doar doar le va cruţa ostaş milos


Şi, coborând viziera ridicată,
Se va preface doar că-i fioros
Sclipiri foşnind din zaua ferecată.

O! cântecul de leagăn, nemilos,


Şoptit după pieirea dintr-o dată
A oastei vechi în abur luminos,
La geam încins de horbotă păstrată.

311
Leonid Dimov

La jumatea drumului

Eram la o masă
Albă, aşezată sus pe terasă,
La mare înălţime. Jos
Răsunau turlele oraşului pântecos
La care poposisem în acea dimineaţă,
Plini de veselie şi de viaţă.
Sorbeam cu paiul băutură,
Vorbeam politică ori literatură:
Nu-mi mai aduc aminte.
Când, îmbrăcate-n străvechi veşminte,
S-au ivit de după colţul lateral,
Mergând alături în aerul duminical
Drept în mijlocul străzii cu fântână arteziană,
O duzină de fete din vremea merovingiană.
Erau şerpuitoare şi ţigănoase,
În mantiile de brocart şi fişiuri de mătase,
Cântând o melopee necunoscută
Din mandoră, din ţiteră, din lăută…

M-am uitat la rosul lor de molii veşmânt


Câteva clipe, fără să zic un cuvânt
Şi, dintr-odată,
Cuprins de mânie turbată
Le-am strigat peste crăiţele ude
Din faţa berăriei: — Paparude!
Ele au scos un vaer subţire,
Frământându-şi mâinile-n neştire,
Nu de teamă ci de mila mea,
312
La capăt

Mai ales că una cu bundiţă de catifea


Zicea că mă ştie
Încă din copilărie
Ba chiar povestea la repezeală nişte scene
Jumătate bisericoase, jumătate obscene,
Pe care, fără îndoială
Le visasem într-o noapte pascală…

O! cum s-a desprins din şirul de fete


Acea fată, în sunet de clarinete
Şi-a venit să-şi aşeze o coapsă
Chiar pe masa mea. Drept pedeapsă,
Fără marafeturi deşarte,
Am trecut din viaţă în moarte.

Urca treptele un distins necunoscut


Care, în limbajul secolului trecut
— Voiţi domnule – mi-a spus – a mai zăbovi
În compania mea, căci se va ivi
O ducesă scăpătată sosind de departe
Căreia, în vorbirea curentă, îi spuneţi moarte.

Şi, cu adevărat s-a ivit


Un fel de gospodină în peplum peticit,
Desculţă, trupeşă, marmorată,
Mirosind a busuioc, cu pielea păstrată,
Ocrotitoare
Până şi-n degetele de la picioare
Care – ce să mai vorbim – erau lucrate
De cioplitori-împăraţi din antichitate.

313
Leonid Dimov

Am scâncit ca un căţeluş dus la îmbăiere,


M-a trecut aşa, ca o înviere
Prin tot trupul neputrezit încă,
Am simţit că mă mănâncă
O sete de hârjoană şi de-mpreunare
Şi-am dat să-i desfac nodul de la cingătoare.
Ea mi-a zâmbit şi s-a desprins
Privind către insul distins
Şi, într-o mică frază ovoidală,
Mi-a spus c-a renunţat la viaţa sexuală
Şi că i-ar fi tare ruşine
S-o ia de la început împreună cu mine.
Apoi am plutit toţi trei peste zidării,
Peste edificii la cărămidă şi cupole zmântânii
Până ce mi-a şoptit: — Acum te las…
Am plâns, ne-am luat bun rămas
Şi-am rămas cu domnul acela distins
Într-un living-room necuprins
Unde departe, în colţ întunecos,
Duceau două scări: una-n sus iar alta-n jos.
Despre cea de jos n-am nimic de spus
Pentru că am ales scara ce ducea-n sus
Către portalul cu feronerii şi aplice
Unde, goală puşcă, m-aştepta Beatrice.
Era foşnitoare şi iubeaţă
Eu însă i-am spus că nu mai sunt în viaţă
Şi m-am furişat printre clanţe şi spaţii
Până-n marea sală de operaţii.

314
La capăt

Nocturnă

Clopote, noaptea, la băi,


Lupi scânteind prin brădete,
Poze cu munţi şi femei
Puse-n sipeturi secrete.

O, termometrul s-a spart!


Sparte-s, în juru-i, fiole.
Negru stihar de brocart
Flutură peste cupole:

Talpa cu grijă s-o pui


Jos, pe ciment, lângă cioburi.
Vino! Prin abur gălbui
Suie căruţe cu globuri.

315
Leonid Dimov

Vreme pierdută

De ce vă guduraţi suflete grele


Învelite-n aba,
Când joacă soarele pe duşumele
Şi-ntr-o balama,
Căci e tare trist
Micul cavalerist
Mirosind a cal şi-a cureluşă,
Intrat chiar acum pe uşă,
Alcătuit numai din oase
Şi verzi afişe scandaloase…

Ia să-l lăsăm noi frumos


În odaia cu laviţe de din dos
Şi să ieşim din necurăţenii
În curtea cu grozame şi mirodenii.
Ia să spunem noi pe de rost
Toate minunile care-au fost:
Mai întâi despre ceaşca aceea spartă
Mirosind a Dumnezeu la toartă,
Apoi despre trenul care pluteşte
Şi se furişează vulpeşte
Prin curţi, prin grădini, prin livezi
Până când nu-l mai vezi.
Dar despre capetele de domni cu joben
Din spatele grupului electrogen…
Ce zici suflete portocaliu şi punctat
Cu mici pete de precipitat?

316
La capăt

Hai, că-i tare trist


Micul cavalerist
Care simbolizează ceva
Căci prea începe a scânteia.

317
Leonid Dimov

Amintire

Când a purces spre mine să-ţi abată


Visarea ta ciuntită neted, sus,
Necontenitul fluier de agată
Atât de surd luminii juxtapus,
M-a îndemnat să stau măcar o dată
Pe negrul fes al oaspelui tungus,
Pe ţundra-i de faianţă nestemată,
Aievea-n oglindirile-i inclus,
Acelaşi, sub obloanele de vată,
Mă iartă c-a rămas, când eu m-am dus,
Salonul alb cu pânza subţiată,
Bătut de-un soare negru în apus.

318
La capăt

Invitaţie

Crede-mă, te-am invitat


Să petrecem, la moşie:
E un exemplar dresat
Şarpele din farfurie.

Uite-te cum în azot


Fruct pogoară, emisferic:
Stâlpii casei vaer scot
Uşurel, în întuneric.

Dacă-ţi toacă în urechi


Lasă spaimele să treacă:
Zboară peste mlaştini vechi
Paznicul bătând din toacă.

319
Leonid Dimov

Ciclism

Pe alee, grămadă, în praf.


Am lăsat bicicletele toate:
Încercam să-nvelim în cearşaf
O bucată de demnitate.

Ne dăduserăm jos mai demult:


Numai lacrimi, sudoare şi clisă.
Mestecam câte-un sâmbur ocult
De cireaşă, de măr, de caisă.

Eram mulţi, eram tineri şi goi.


Diavoli sumbri plezneau de grăsime.
Într-o tufă de iederi, mierloi
Din suburbii chema calicime.

O, lumină! o, cheiuri! oraş!


O, şoptirile-n porţi, pe-nserate:
Ne-au adus în rozalb sufertaş,
Zâmbitoare neveste, de toate.

320
La capăt

Reper

Peste toată localitatea ninge


Şi se presimt râsete de fete.
A mai rămas un zgomot de minge
Lovită de cu toamnă, de perete.

E linişte. E seară. Şi deodată


Patru fulgi au încremenit
În aerul ca de ciocolată,
Împărţind cu patru la infinit!

321
Leonid Dimov

Crisp

Se-ncinge tabla dogorând la soare


De pe acoperişuri săltătoare
Căci saltă-n arşiţă ori mi se pare
Că toate suie-n salt ca să coboare
Şi-i linişte-n uluci, atât de mare,
Că scot şi melcii coarne suitoare,
Cleioşi, pe sub brustúre, la răcoare.
Dar, lunecosul corn de vânătoare
A răsturnat deodată-n depărtare
Şi ne-ndreptăm cu toţii, mic şi mare,
Spre codrii de molift, fără scăpare…

Au şi râmat mistreţii o cărare.

322
La capăt

Biruinţă

Fierbinte, cât mai fierbinte


Ceaiul: să-l ţin la dinte,
Tare, cât mai tare
Muzica, să uit că mă doare,
Că din nou, afară, s-a luminat,
Că a plouat
Şi mai picură din jgheaburi,
Că totul e-nvelit în aburi
Până departe spre cartierele cu castani
Unde dorm mâţe şi cotoşmani
Şi nu se mai scoală
Nici când se duc elevii la şcoală,
Nici când vin nevestele de la piaţă,
Nici când nu mai e dimineaţă
Ci doar o amiază lăptoasă
Prin care plutesc bărbaţii spre casă,
Cu balonaşe agăţate de tors
În zborul lor dus-întors
Apoi rămân singuri
Dincolo de clinchetul de cuţite şi linguri
Pentru somnul lor de după amiază
Când ţipă scurt pentru că-i vânează
Lupul posomorât,
Lupul ros de melancolie şi urât
Care-abia dacă mai clănţăne din dinte.
Fierbinte, cât mai fierbinte
Ceaiul, că mă doare,

323
Leonid Dimov

Şi pune muzica mai tare!

324
La capăt

Descripţie

Pătrunde zgomotul pe străzi deşarte,


Întâiele tramvaie s-au urnit,
Fug suflete de gospodine moarte
S-aprinză-n zori maşina de gătit,

Ghirlande de aramă peste case


Şi sus, deasupra, tub de cauciuc:
Să iasă, al stăpânilor de oase
Iz acru ce metehnele produc.

Or iată, dimineaţa hoţomană


Mânjeşte negricios şi rozaceu
Cu pete de grăsime şi tocană
Veşmântul verde al lui Dumnezeu.

325
Leonid Dimov

Chin

Am găsit un cuc de zmalţ


Dup-amiaza, pe dulap
Şi-am dat, trist, ca să mă-nalţ
Pân-la el ca să nu-l scap.

L-am ţinut în pălmi, dar el


A-nceput să crească, brusc:
Firav ca un stânjenel,
Jilăvit, ca un molusc.

S-a umflat deodată, gol,


Şi-a zburat spre geam, alene,
Mirosea a gaiacol
Şi-i creşteau degrabă pene.

L-am privit cum şade-n geam,


Într-o scârbă, tartacotul,
Soare galben de Pergam
Îl nefericea cu totul

Şi am început să plâng,
Ca un prunc bătut de mamă
Ce tot cere de nătâng
Catedrale de alamă.

326
La capăt

Antimetafizică

Prin curtea cu ascunzişuri rotitoare


S-a rătăcit un căţel de vânătoare
Pătat cu negru şi coada scurtă,
Înscris cu macule trandafirii pe burtă,
Având urechile blegi şi cărnoase,
Slab ca-nfăţişare, tare-n oase,
Mă rog, un căţel mic şi neajutorat
Ieşit pentru -ntâia oară la vânat…

Dar să descriem în amănunţime


Acea curte de-o neînchipuită mărime
Având nenumărate despărţituri enigmatice
Pavate cu dale pătratice:
Erau acolo marmure-nchipuind bazagonii
Şi bazilici cilindrice scobite-n calcedonii.
Erau sumbre cuie din fier forjat
Aducând din adânc un fel de fluierat
Precum că altă dată
Foia în subsol lume agramată.
Erau metereze ivite fără veste
Şi rotunde ridicături modeste.
Erau ambaze de beton şi proptele
Făcute pentru diferite meserii grele,
Triste paralelipipeduri arămii
Pictate cu privighetori şi scatii,
Frontoane tulburi, parcă-n ruină
Mirosind de departe a digitalină,
Portocali de vâsc îngheţaţi în ere,
327
Leonid Dimov

Neclătinându-se la nici o adiere


Şi-ncolo nimic: nici o vietate
Decât luminare şi pustietate…

Şi-acum închipuiţi-vă cum tresare


Căţelul pătat, de vânătoare,
Cum scânceşte căţelul rătăcit!
Cam atât ar fi de povestit.

328
La capăt

În voia valurilor

De după colţul ultim, din oraş,


Priveşte: vine vânăt ucigaş,
Încins în catifea cu guleraş
Şi ţine-n palma dreaptă cuţitaş:
Atât de scump, de palid, de golaş,
C-ai vrea să nu i te împotriveşti şi, laş,
Să-i vii cu inima în sufertaş,
S-o taie el uşure, ca pe-un caş
Iar tu, estimp, înveselit băsnaş
Să-i spui poveşti cu iele-n alb lăcaş
Jelind un împărat sinucigaş
Cu boiul subţiratic şi gingaş…

În luntre-s, fără vâsle şi luntraş.

329
Leonid Dimov

Encore…

Curbată părea ca o bucată de sferă


Câmpia pleşuvită şi somniferă
Iar sus de tot, în cerul adânc
Se micşora balonul scăpat de-un ţânc
Şi ni se făcea teamă că se va pierde
Prin albăstrimea bătând spre verde…
Ne-am întors atunci la lucrurile vechi,
La cioburile de lut, la canistrele fără urechi,
La borcanele cu mucigaiuri grase
Şi colţurile nemăturate din dosul casei,
Hai, ne-am zis, s-o luăm de la început,
Să schimbăm tot: perdele, aşternut…
Să ne dăm cu unsoare pe oase
Şi să mergem la cinema: între patru şi şase.

330
La capăt

Rotunjimi

Închipuiţi-vă o simplă vale,


O vale nesfârşită cu spitale
Din loc în loc, cu aşezări termale
Şi cimitire vechi, universale
Şi-apoi închipuiţi-vă o jale
Suind spre cerul surd în rotogoale
Din inimi, din plămâni, din amigdale
Albastre, verzi ori stacojii dar goale,
Împrăştiate-n spârc printre cristale
Şi-un ultim sunet apoi, dinspre poale:
Cum bat ciocanele în nicovale
Ori străzile gemând sub harabale

Şi ceţuri, ceţuri învelind vocale.

331
Leonid Dimov

Vis mărunt

Ploua. Ploua cu găleata


Peste nişte pietoni trişti. Peste fata
Care tremura în chiar mijlocul pieţii
De răcoarea dimineţii.
Era îmbrăcată subţire
Şi plângea de nedumerire
Căci vânduse întreaga noapte
Căni de răcoritoare şi lapte
Plutitorilor în neştire
Către hale, către tarabe, către comenduire…
Era linişte când m-am ivit
Scoţând un sunet răguşit
La fiece bocănit al piciorului de lemn,
Gesticulând fără nici un îndemn,
Fluturând batiste şi năframe
Spre statuile de genitori şi de mame
De care era piaţa plină
În acea aşezare alpină.
Nici nu vă-nchipuiţi cât de tare
S-au speriat cetele de locuitori şi locuitoare
Şi-au început să coboare vertiginos
Din ce în ce mai iute, din ce în ce mai jos
Până ce nu s-au mai văzut
Iar noi am rămas ca-ntr-un aşternut
De lumină crescută-n sidefiu
Până la venirea marelui barcagiu
Menit a ne aduce baloane
Lunguieţe, ovoidale, dolofane,
De diferite forme şi culori
Cum se obişnuieşte de sărbători.
332
La capăt

Senectute

O! tinere-n costum de arnăut


De ce n-ai spus că vii din absolut?
Era frunzişul leneş, desfăcut
Peste cireşi răscoapte-n aşternut…
Atâta vară, când ai apărut,
Era, încât, o, Doamne, n-am ştiut
Că vii cu veste dintr-un alt ţinut
Ci gând că ai, de pradă, am crezut.
O! tinere, ce dulce ai căzut,
Atât de bun în iarbă, de tăcut
Că şişul l-am ascuns şi, prefăcut,
M-am aplecat spre tine să te-ajut:

Zâmbea în locu-ţi hoit plăpând de ciut.

333
Leonid Dimov

Dostoievskiană

Am văzut cum s-a înecat


O fetiţă mică, din greşeală.
Era toamnă. Cerul pudrat
Cu scamă tulbure şi glacială.

Ruginiseră ierburile pe mal,


Nici ţipenie în ţinut.
Atârnau cârpele vertical
Departe, pe şlepul neprevăzut.

Şi-un hohot de râs s-a auzit


De parc-ar fi fost ascuns cineva
Prin tufişurile de bronz coclit
Întinse dincolo de şosea.

334
La capăt

Pasăre

Hei Luca,
Lasă să treacă năluca
Printre baniţele de grâu pentru colivă
Din dimineaţa asta milostivă
Plină de pântecoşi şi de guşate.
Hai c-au sosit toate
Fecioarele cu candele-n mâini
Aşteptate de-atâtea săptămâni
Şi parc-aud un fâlfâit de pasăre goală
Ieşită mintenaş din opăreală,
Fără pene, cu ochii sparţi,
Lunecând veselă în zi de harţi…
Vrednice Luca
Lasă să treacă năluca.

335
Leonid Dimov

Jale

Ros fiind de remuşcări levantine


M-am gândit şi mi s-a făcut ruşine,
La jalea şi tremurul matinal
Ale cioclilor lui Sardanapal
Când cărau în lectice violete
Odată cu zorii, trupurile de fete
Zâmbitoare şi înjunghiate
În marile clipe de voluptate
Cu mirezme animaliere
Şi văpăi răsfrânte-n giuvaere.
Totul deveni atunci fără rost
În afară de amintirea celor care-au fost
Atât de fragede şi deştepte
Şi n-au ajuns să mai aştepte
Încă o zi, o săptămână, un an
Până la viitorul chiloman
Unde, pentru a-l înveseli pe casap
Ar fi făcut tot ce le trecea prin cap
Şi nu li s-ar mai zvârli, pe ploaie măruntă,
Goliciunea sidefie în groapa de nuntă.

336
La capăt

Întâmplare

Trăia în iazul acela un ţipar


Mare cât un vapor, aproape legendar
Dar, pe cât de lung şi din ce în ce mai gros
Îi era trupul lunecos
Pe-atât îi era capul de redus:
Ca un bob de strugure atârnând în sus
Şi precum la acel bob
I se străvedeau papile, apeducte, lob
Şi nenumărate formaţiuni nervoase
Multicolore şi sclipicioase
Atât de multe că nu o dată
Eram cuprinşi de pizmă nedeterminată.
Poate de aceea, poate dintr-un alt îndemn teluric
Ne-am propus să-i topim capul în acid sulfuric.
Acum, lui îi plăcea tare mult să ne privească
Din iaz, cu ochii săi uleioşi ca de broască.
Noi îl mângâiam şi-l iubeam chiar,
Am adus acidul fumant într-un mojar
Portocaliu. Erai atât de drăgăstoasă
În rochia ta neagră, de mătasă,
Că nici n-a bănuit
Când i-ai înfipt capul sferic în acid.
O, cum s-a ridicat imensul ţipar
Nefolositor acum şi perpendicular
Şi-a-nceput să se prăvale – oho! –
Iar noi alergam care încotro
Căutând scăpare
Până când ne-am oprit într-o îmbrăţişare
Iar el, fulgerând rece din solzii de faianţă
A căzut la trei centimetri distanţă.
337
Leonid Dimov

Vis rău

Cădea ploaie ruginie


De frunzişe-n încăpere;
Le citeam filozofie
Unor doamne adultere,

Le-arătam că dintr-o sferă


Se trag lucrurile toate,
Că-ntr-o clipă pasageră
Bate o eternitate

Când m-a prins în ghiară teama


Că le zic poveşti ştiute
Şi mi-am dat mai tare seama
Că pluteşte o virtute

Nesfârşită-n încăpere,
Că sunt doamne doar la chip
Alb, acele pasagere
Şi-am voit atunci să ţip,

Dar din pieptu-mi doar un ciot


A ieşit, de geamăt rece…
Şi de-atunci învăţ să-not
În tunel cu zodiece.

338
La capăt

Locuinţă

Şi ce dacă iarna va viscoli


Şi ce dacă iarna nu vom trece
Prin curtea din faţă cu bălării
Şi flori de mimoză rece.

Acum e vară. Se-nalţă sus


Zmeie verzi cu zbârnâitoare
Şi chipul lui Mozart suprapus
Peste dansuri ameţitoare.

Să stăm în curte şi să privim


Prin uşile larg deschise
Cum stăm în casă şi răsfoim
Acele palide manuscrise.

O, ce tristeţe s-a aşezat


În cuib de litere igrasioase!
Hai în cartierul cel rău famat,
Cartierul uriaş din spatele casei.

339
Leonid Dimov

Dialog

Aici ar trebui
Să pictăm nişte crini aurii
Căci odaia care dă spre soare-apune
E pentru inorogii veniţi să se cunune.
De altfel, dac-ar fi să scriem o cronică
Ar trebui să alegem odaia conică
Ba chiar o altă odaie
Prevăzută cu tindă şi baie
Căci vom descrie mici animale
Foarte curate şi joviale
Şi anume nişte iepuri graşi
Albi ca neaua şi pătimaşi
Privind pe ferestre de sărbători
Mă rog, nişte iepuri înotători
Prin zăpada aşternută claie
Anume pentru ei, în odaie,
Mai pluteau, geruiţi în irizare,
Căluţii de mare
Desprinşi de pe peretele drept
Cu lămpi aburite pe piept
Şi ciucuri la picior
Ca să clatine supărător
O vară caldă peste iarna de dedesupt…
Mai era un vierme ne-ntrerupt
De la un capăt al odăii la celălalt,
Amăgind de sub ninsoare luciri de cobalt
Şi vălurind mereu
Ca să nu se atingă Dumnezeu
340
La capăt

De-atâta ger. Până când, fără veste,


Au fost şterse toate aceste
Elucubraţii de parfumerie,
La ţipătul tău: „E cineva în bucătărie!”
Într-adevăr, pe fereastra deschisă
Intrase, plin de pecingine şi de clisă
Spiritul unui strămoş al meu,
Subţiratic şi violaceu
Dar fluturându-şi zâmbitor pelerina
Când mă-ntrebă: „Ce mai face Marina?”
De parc-ar fi plecat acum o lună.
Era noapte cu lună
Şi mirosea a ceapă prăjită
De la vecinii care uitaseră pe plită
Rântaşul zilnic în ceaunul împrumutat de tine.
I-am răspuns: „Bine”…
Şi ne-am bucurat amândoi
În dimineaţa aceea de joi
Privindu-te, pe vârfuri, în liniştea aceea ciudată:
Dormeai zâmbind toată
În puful pernelor ca de zăpadă.
Ne-am pierdut apoi, uşurel, prin livadă.

341
Leonid Dimov

Pentru copii

Rubre, glabre, lunecoase,


Zac în soare zidării
Date cu materii grase
Şi mânjite de copii.

Treci la dreapta mea şi lasă


Spre păduri să te conduc,
Mirlifloră şi mireasă
Prin genuni de cauciuc…

De-am voi să trecem, iată,


Printr-o scorbură cu mort
Animal păstrat în vată
La răcoare şi confort,

Ori să dăm pe la bunica


Rea, de pe acoperiş,
Să ne zvârle pe nimica
Zahăr candel limpeziş,

Dacă ne-ar mâna o soartă


Către groapa cu libărci,
De-am porni-o, după hartă,
Pe ocean, în două bărci,

Tot nu vom mai fi acasă


Moşii când ne vor chema
Dând din linguri vechi, la masă,
342
La capăt

Numai zâmbet şi giubea,

Ci-n de noi, pe fir subţire,


Negru, vom ivi chenar
Lucrurilor, în neştire,
Lunecând reglementar.

343
Leonid Dimov

Gingăşie

Fata cu ilic scrobit,


Fata tulbure şi mică
A lăsat când a pierit
Linişte de levănţică

Şi-am cotit-o spre bazar


Era noapte luminată,
Bănuiam că-i în zadar
Nemurirea ei de fată

Când, în faţa mea culcat,


Viţeluş fără păcate
Din copite m-a rugat
Ca să-l scarpin eu pe spate.

Mi-am dat seama că minţea,


C-avea crupa scărpinată
Doar că, dulcele, voia
Gândurile să-mi abată.

344
La capăt

Regăsire

Bulgări de abur căzut


Zac după gard şi pe case.
Trece un circ cunoscut
Leneş, pe străzi somnoroase.

Grea, pardoseala de lut


Mângâie tălpi lipicioase.
Hai să ieşim din trecut
Sus, în grădina cu oase.

Tremură-n semn de salut


Plopul cu frunze lucioase.
Uite bănuţul pierdut
Jos, pe sub bancă, la şase.

345
CUPRINS

Prefaţă de Ion Bogdan Lefter Carte de vise / 37

Vis autobiografic 45
Vis cu institutoare 46
Vis de mahala 47
Vis sezonier 48
Vis cu devisceraţii 51
Vis amalgamat 54
Vis cu periplu 56
Vis matinal cu haltă 58
Vis cu berbece 60
Vis cu bufon 61
Vis cu mire 63
Vis cu licorn 65
Vis cu spovedanie 67
Vis cu vecerne 69
Vis cu nuntă 71
7 PROZE 73
Ospeţie 73
Vârcolacul şi Clotilda 75
Jeny şi cei patru sergenţi 77
Lili şi densitatea 79
Sinestezii 84
O dimineaţă noroasă 86
O întâlnire în pod 91
LA CAPĂTUL SOMNULUI 96
Vis neizbutit 96
Vis cu militar 98
Vis cu leneş 99
Vis cu deltă 101
Vis vesperal cu un vârf de cărămidă 103
Vis cu paserile muscă 108
Vis septentrionic 109
Vis cu frizerie 112
Vis de carne 115
Vis cu dentişti 118
Vis cu cocoş 119
Vis cu peisaje 120
POEME DE VEGHE 121
La moartea coboldului 121
Realitate 123
Decompoziţii 132
Rondelul globurilor albe 137
Rondelul unui cal 138
Rondelul lumânărilor 139
Rondelul unor clasici zori 140
Rondelul jucătorului pierit 141
Rondelul viermelui de vâsc 142
Rondelul demonilor verzi 143
Rondelul unui bocet 144
Rondelul irisului orb 145
Rondelul monştrilor gurmanzi 146
Rondelul unui purpur pus 147
Rondelul duşumelei vişinii 148
Rondelul sfintei adultere 149
Rondelul zeului pitic 150
Rondelul unei amintiri 151
Rondelul ochiului de geam 152
Rondelul vechiului cargou 153
Rondelul jocului etern 154
Rondelul sfintei din convoi 155
Rondelul veacului trecut 156
La capăt

Rondelul unui vis urât 157


Rondelul serii de duminică 158
Rondelul stareţelor goale 159
Rondelul ceasului bondoc 160
Rondel mallarmist 161
Rondelul unui palid om 162
Rondelul lucrurilor 163
Rondelul sfintei în brocat 164
Rondelul gutuilor 165
Rondelul străzii fără fund 166
Rondelul semnului ceresc 167
Rondelul zgomotelor dulci 168
Rondelul liniei rozalbe 169
Rondelul scoarţei cenuşii 170
Rondelul fumului 171
Rondelul haltei terminus 172
Rondelul mărului oprit 173
Rondelul ipotezelor 174
Rondelul sfintei fără sfânt 175
Rondelul rondelurilor 176
Deschidere 229
Stăpânire 230
Râde Euridice 231
Mit 232
Să fac un semn 233
Spârc 234
Desprindere 235
Bun rămas 236
Dadaistă 237
Fugă 238
Aşteptare 239
În larg 240
Stampă 241
Păcat în alb 242

349
Leonid Dimov

Căprioarele de porţelan 243


O lacrimă 244
Tramvaiul 2 245
Iteraţie 246
Încă o dată 247
Poate că da 248
Accident 249
Scientistă 250
Stanţe pentru un doctor blând 251
Refuz 252
Regret 253
Sentimentală 254
Spectacol 255
Concreţiuni 256
Barza 257
Decor 258
I 263
II 264
III 265
IV 266
V 267
VI 268
VII 269
VIII 270
IX 271
X 272
XI 273
XII 274
XIII 275
XIV 276
XV 277
XVI 278
XVII 279
XVIII 280

350
La capăt

XIX 281
XX 282
XXI 283
XXII 284
XXIII 285
XXIV 286
XXV 287
XXVI 288
XXVII 289
XXVIII 290
XXIX 291
XXX 292
XXXI 293
XXXII 294
XXXIII 297
Înserare 301
Îndemn 302
Gestaţie 303
Bust 305
Rememorări 306
Labor 307
Cules 308
Relict 309
Irizare 310
Pictură 311
La jumatea drumului 312
Nocturnă 315
Vreme pierdută 316
Amintire 318
Invitaţie 319
Ciclism 320
Reper 321
Crisp 322
Biruinţă 323

351
Leonid Dimov

Descripţie 325
Chin 326
Antimetafizică 327
În voia valurilor 329
Encore… 330
Rotunjimi 331
Vis mărunt 332
Senectute 333
Dostoievskiană 334
Pasăre 335
Jale 336
Întâmplare 337
Vis rău 338
Locuinţă 339
Dialog 340
Pentru copii 342
Gingăşie 344
Regăsire 345

352
La capăt

Contravaloarea timbrului literar se depune în contul Uniunii


Scriitorilor din România, nr. R044RNCB 5101 0000 0171 0001,
deschis la BCR, Filiala Sector 1, Bucureşti.

COMENZI – CARTEA PRIN POŞTĂ

EDITURA PARALELA 45
Piteşti, jud. Argeş, cod 110174, str. Fraţii Goleşti 130
Tel./fax: 0248 214 533; 0248 631 439; 0248 631 492
Tel.: 0753 040 444;
0721 247 918.
E-mail: comenzi@edituraparalela45.ro
sau accesaţi www.edituraparalela45.ro

Tipărit la Editura Paralela 45


353