6.

VALORIFICAREA RESURSELOR MINERALE

CUPRINS

6.1. Condiţii tehnico-economice de valorificare a zăcămintelor

6.2. Etapele valorificării zăcămintelor
6.3 . Prepararea substanţelor minerale utile

6.1. Condiţii tehnico-economice de valorificare a zăcămintelor

Industria extractivă reprezintă una din ramurile cele mai importante ale economiei
naţionale deoarece este principala producătoare de materii prime.
In sfera noţiunii de industrie extractivă intră activităţile realizate în scopul introducerii în
circuitul economic a unui volum cât mai mare de resurse minerale Aceste.activităţi constau din :
studii geologice fundamentale, lucrări geologice de prospecţiune şi explorare, evaluarea
rezervelor evidenţiate, proiectarea lucrărilor necesare pentru deschiderea zăcămintelor, realizarea
propriu-zisă a instalaţiilor de extracţie şi preparare, procesul de exploatare, prepararea în vederea
îmbogăţirii în componenţi utili şi uneori valorificarea primară.
Mineralele sunt substanţe anorganice, solide, lichide sau gazoase, omogene din punct de
vedere fizico-chimic, cristalizate sau amorfe, care s-au format în scoarţa pământului prin reacţii
chimice naturale în timpul unor procese endogene (în interiorul scoarţei) sau exogene ( de
suprafaţă). In domeniul mineralelor se includ şi unele produse de natură organică (cărbune,
petrol, gaze naturale).
In compoziţia mineralelor intră toate elementele chimice ale sistemului periodic, în
general sub formă de combinaţii chimice ( oxizi ai metalelor, săruri etc), mai rar în stare nativă
sub formă de elemente native ( sulf, aur etc).
Elementele cele mai răspândite în scoarţa terestră sunt: oxigen, siliciu, aluminu, fier,
cupru, sodiu, potasiu, magneziu, hidrogen, carbon şi clor, ele reprezentând 99,29% din total.
Multe dintre elementele care nu se gasesc din abundenţă in scoarţa pământului, inclusiv metale
industriale si preţioase, componenţi esentiali ai fertilizanţilor chimici, sau elemente ca uraniul,
care reprezintă resurse energetice sunt de o importanţă vitală pentru societate. Unele dintre
acestea se găsesc in cantităţi foarte reduse în rocile din scoarţa pământului astfel: cuprul 0,006%,
staniul 2 ppm (părţi pe milion), aur 4 ppb (părţi pe miliard).
Un minereu este o roca în care un metal sau nemetal valoros sau util se găseşte într-o
asemenea concentraţie in rocile obişnuite încît să justifice din punct de vedere economic
exploatarea lui.
Diferitele clase de minerale au următoarea pondere: silicaţi 25,8%, fosfaţi 17,5%, sulfuri
13,3%, oxizi şi hidroxizi 12,4%, sulfaţi 8,4%, halogenuri 5,8%, carbonaţi 4,5%, elemente native
3,5%.
In natură mineralele se găsesc de obicei asociate sub forme diverse şi în anumite raporturi
formând rocile.
După condiţiile geologice în care s-au format, rocile se clasifică în roci magmatice sau
eruptive, roci sedimentare şi roci metamorfice.
 Rocile magmatice, formate prin consolidarea magmei reprezintă 95% din compoziţia
litosferei. Conţin cantităţi mari de silicaţi şi mici cantităţi de minerale metalifere. Din această
categorie fac parte diferite varietăţi de granit, bazalt, etc.
Rocile sedimentare s-au format în urma proceselor de distrugere a scoarţei de către agenţii
externi (apa,aerul) şi sunt reprezentate de : bauxite, argile, nisipuri, gresii, calcar, gips, sare, roci
organogene caustobiolitice (care ard) cum ar fi cărbune, petrol.
Rocile metamorfice au rezultat prin transformarea rocilor magmatice sau sedimentare sub
acţiunea temperaturilor şi presiunilor mari produse în scoarţa pămîntului. Dintre acestea fac parte
şisturile cristaline, mica, cuarţurile, marmura, etc.
Rocile magmatice, sedimentare sau metamorfice pot fi transformate în roci din altă clasă
sau într-o rocă distinctă aparţinând aceleiaşi clase, prin procese geologice apropriate.
Asocierea mineralelor utile cu minerale de gangă sau steril formează minereurile, din care
se pot extrage prin diferite tehnologii, unul sau mai multe metale (minereuri de Fe, Cu,Pb,Zn etc)
sau substanţe nemetalifere (minereu de sulf, de grafit, de cuarţ etc). Când nu se urmăreşte
valorificarea unui element chimic anume, rocile sunt utilizate ca atare sub formă de roci minerale
utile (argile, calcare, etc)
Minereurile pot fi simple, când conţin o singură substanţă extractibilă şi valorificabilă sau
complexe când conţin mai multe asemenea substanţe.
Acumulările naturale de substanţe minerale utile din care acestea se pot extrage în
anumite condiţii de localizare şi de timp constituie zăcăminte.

Clasificarea zăcămintelor
1. Zăcămintele de substanţe minerale utile se clasifică din punct de vedere al formei în :
- zăcăminte stratiforme, delimitate de plane paralele şi cu dezvoltare mare într-o singură
direcţie. Cărbunii, petrolul şi rocile sedimentare apar în zăcăminte de acestă formă;
- zăcăminte filoniene, formate prin umplerea cu minerale utile a unei fisuri din scoarţa
pământului. Sub această formă se găsesc în special minereurile de metale neferoase şi unele
minereuri nemetalifere;
- zăcăminte de forme neregulate (depozite, masive), cu dimensiuni aproximativ egale în
toate cele trei direcţii ale spaţiului. Sub acestă formă se pot prezintă zăcămintele de minereuri de
fier, cărbune, sare gemă .
- zăcămintele lenticulare şi sub formă de cuiburi.
Din cauza mişcărilor tectonice, zăcămintele pot suferi falieri şi cutări. Straturile cutate
prezintă părţi ridicate (anticlinale) şi părţi scufundate (sinclinale). În cazul formării zăcămintelor
de petrol, acestea de obicei migrează din roca mamă şi se acumulează între straturi de roci
poroase de formă anticlinală.
Valoarea mineralului sau a metalului extras şi concentraţia lui într-un anumit zăcământ
sunt factori care determină economicitatea exploatării acelui zăcământ. Economicitatea este
influenţată de cererea existentă pe piaţa mondială. Dacă cererea creşte şi preţurile urcă în
consecinţă vor putea fi introduse în exploatare zăcăminte mai sărace; o scădere a preţului duce la
închiderea unor mine care lucrează în condiţii de economicitate redusă, adică cu un profit foarte
scăzut.
Descoperirea unui nou zăcământ bogat, conţinând un anumit minereu poate face să devină
necompetitive respectiv neeconomice exploatări din care se extrag minereuri mai sărace.
Introducerea în exploatare a unui zăcământ specific depinde de asemenea de tipul de
mineral(e) în care se găseşte metalul dorit deoarece acesta afectează costul extracţiei metalului
 pur. Astfel, trei zăcăminte de fier cu concentraţie egală în metal nu sunt echivalente din punct de
vedere economic dacă fierul se găseşte sub formă de oxizi, silicaţi, sau sulfuri.
2. In vederea exploatării în condiţii de eficienţă economică, zăcămintele se clasifică în
funcţie de volumul rezervelor în:
-foarte mari, cu rezerve de minereu de peste 30 mil.t;
- mari, cu rezerve de 10-30 mil.t;
- mijlocii, cu rezerve de 3-10 mil.t;
- mici, cu rezerve de 0,6-3 mil.t,
- foarte mici, cu rezerve de 0,1-0,6 mil.t;
- speciale, cu rezerve sub 0,1 mil.t
In funcţie de natura zăcământului, forma lui şi cantitatea de rezerve de minereu
exploatabil se stabilesc condiţiile tehnologice de extracţie şi preparare.

Condiţii de exploatare şi valorificare a zăcămintelor

Condiţiile de exploatare şi valorificare a zăcămintelor la nivelul de dezvoltare actuală a
tehnicii poartă denumirea de condiţii industriale şi însumează condiţiile de calitate şi de
zăcământ.
1. Condiţiile de calitate se definesc cu ajutorul următorilor indicatori principali:
conţinutul mediu minim în component util, conţinutul minim extractibil, cantitatea de rezerve de
minereu exploatabil.
Conţinutul minim în substanţă minerală utilă de la care exploatarea unui zăcământ devine
economică are o tendinţă generală de scădere în timp şi variază în funcţie de natura substanţei, de
preţul ei, de conjunctura şi necesitatea economică, de condiţiile de localizare, exploatare şi
prelucrare etc.
Conţinutul mediu minim reprezintă cel mai mic conţinut mediu de zăcământ la care
minereul poate fi valorificat economic.
Pentru a stabili conţinutul mediu minim al unui zăcământ se face un calculul tehnico-
economic care ţine seama de randamentele medii realizate în procesele de exploatare, preparare,
prelucrare, de costul de producţie al produsului, de preţul de vânzare al produsului etc.
Conţinutul mediu minim, C min , se poate calcula cu formula :

Pe,p x P 1
Cmin =  x  ,%
(P . η m - Pm ) Ke . m
în care :
Pe,p - costul exploatării şi preparării,lei/t minereu;
P - preţul de vânzare al metalului lingou, lei/t;
ηm - randamentul extracţiei metalurgice;
Pm - cheltuieli de prelucrare metalurgică pe unitate de metal în concentrat, lei/t;
Ke - coeficient de extracţie ( raport între conţinutul minim al minereului care intră la
preparare şi cel al zăcământului);
m - extracţia în substanţă utilă la preparare;

Pentru câteva minereuri industriale conţinuturile medii minime orientative în componenţi

utili sunt prezentate în tabelul 6.1.
 Tabelul 6.1. Conţinuturi medii minime în componenţi utili ai unor minereuri

Minereuri Component util Conţinut mediu Componenţi

principal minereu,% asociaţi
Aurifer Au 2-3 g/t Ag
Argentifer Ag 300 g/t Au,.Pb
Cuprifer Cu 0,2-0,3 Au,Pb,S,Ag
de plumb Pb 2-4 Zn,Ag
de zinc Zn 3-5 Pb(Cd,In,Ga)
de Pb + Zn Pb + Zn 3-4 Au,Cu
de fier Fe 20-25 Mn,Ni,V,Ti
de mangan Mn 15-20 Fe
de molibden Mo 0,3 Cu
de aluminiu Al2O3 30-50 V,Ti,Ga
de nichel Ni 0,2-0,3 Cu,Pt
de crom Cr2O3 30-32 Fe
de wolfram WO3 0,3 Mo
de staniu Sn 0,3 W,Ag
de cobalt Co 0,2 Ag,Ni,Bi,± U,Ra
de titan Ti (ca TiO2) 1 (în aluviuni) 
de uraniu U 0,02 Au,V,Co
de potasiu K2O 10 

Conţinutul minim extractibil reprezintă conţinutul de la care minereul nu mai poate fi

preparat în condiţii economice conform tehnicii actuale (ex: în cazul concentrării prin flotaţie,
conţinutul minim extractibil este conţinutul de metal în sterilele uzinei de preparare).
2. Condiţiile de zăcământ se referă la un număr mare de factori cum sunt: grosimea
straturilor de substanţă utilă (1 m pentru lignit, 0,3m pentru huilă, câţiva cm pentru minereuri
aurifere), adâncimea maximă de exploatare economică ( 1500 m pentru huilă, 2000m pentru
zăcăminte aurifere, peste 7000 m pentru petrol etc.), proprietăţile fizico-mecanice ale substanţei
utile şi ale rocilor înconjurătoare, afluenţa de ape şi gaze, comportarea substanţei utile şi a rocilor
înconjurătoare la extracţie, aşezarea geografică, condiţiile de lucru şi de utilare, fluxul de
preparare şi fluxul de prelucrare.

Rezerve de zăcământ
Zăcămintele care îndeplinesc condiţiile industriale impuse sunt cuprinse în grupa
rezervelor de bilanţ (RB).
Din rezervele de bilanţ cea mai mare parte o reprezintă rezervele exploatabile (RE), în
timp ce rezervele neexploatabile (RN) sunt rezervele rămase în lucrări miniere de protecţie.
Dacă se inmulţeşte valoarea rezervelor exploatabile cu coeficienţii de extracţie cantitativă
(randamente de extracţie) se obţin rezervele industriale (RI).
Zăcămintele care nu întrunesc condiţiile industriale reprezintă rezerve în afară de bilanţ
(RAB).
După gradul de cunoaştere rezervele se înscriu în următoarele categorii:
 -rezerva A, sigură, la care se cunoaşte cantitatea, calitatea şi procesul tehnologic de
valorificare, la scară industrială sau semiindustrială a substanţelor minerale utile conţinute;
- rezerva B, vizibilă, la care se cunoaşte cantitatea şi unele date privind comportarea
substanţelor minerale utile în procesul tehnologic, realizat la scară de laborator.
- rezerve C1 (probabilă) şi C2 (posibilă) puţin cunoscute şi a căror apreciere se face prin
comparaţie cu zăcăminte similare.
Rezervele de categoria C2 au un caracter prezumtiv, fiind considerate în extinderea unor
zăcăminte cunoscute.
Rezervele A + B sau A + B + C1 se planifică şi se raportează ca rezerve de bilanţ, iar
rezervele C2 numai ca rezerve geologice.
În ceea ce priveşte cererea de minerale pe plan mondial în următoarele decenii nu se
prevede scăderea sau măcar menţinerea acesteia la nivelul actual. Chiar dacă ţările dezvoltate ar
micşora cererea de minerale, aceste ţări reprezintă o minoritate din populaţia mondială. Dacă
ţările subdezvoltate isi propun să atingă un standard de viaţă comparabil cu cel al ţărilor puternic
industrializate, vor avea nevoie de mari cantităţi de minerale şi energie. Deoarece cererea nu
poate fi stopată, producţia de minerale trebuie să crească sau să se extindă pe alte arii.
Trebuie găsite noi surse de minerale în arii tradiţionale sau netradiţionale, sau trebuie
introdusă o strictă gestionare şi conservare a rezervelor existente.

6.2. Etapele valorificării zăcămintelor

6.2.1. Lucrări geologice pentru punerea în evidenţă a

zăcămintelor de substanţe minerale utile

Lucrările geologice reprezintă lucrările de cercetare efectuate cu scopul de a găsi

zăcăminte, a le stabili parametrii, condiţiile de zăcământ şi rezervele.
Lucrările geologice cuprind un ansamblu de lucrări denumite prospectare şi explorare.
1. Prospectarea urmăreşte localizarea unui zăcământ, prin efectuarea de lucrări geologice,
geochimice şi geofizice. Lucrările geologice analizează structura petrografică a rocilor de la
suprafaţă sau de la mică adâncime. Lucrările geochimice analizează compoziţia chimică a rocilor
extrase, iar lucrările geofizice măsoare abaterile diferitelor proprietăţi fizice ale rocilor faţă de
valorile obişnuite ale câmpului terestru.
Se delimitează ariile în care se presupune existenţa unor zăcăminte, se inventariază
prezenţa acestora şi a fenomenelor însoţitoare împreună cu datele geologice, ceea ce reprezintă
cartarea geologică. In această fază se întocmesc hărţile geologice care furnizează date privind
zonele de perspectivă.
In faza următoare, pentru detalierea datelor geologice se fac lucrări de suprafaţă, dezveliri
şi şanţuri în scopul întâlnirii substanţei minerale utile. Se execută măsurători geofizice şi
geochimice pentru a stabili constituţia şi structura zonelor de adâncime, se sapă puţuri mici de
cercetare, galerii scurte de coastă, foraje de referinţă.
Măsurătorile geofizice urmăresc stabilirea valorii unor mărimi fizice cum ar fi:
acceleraţia gravitaţiei (metodă gravimetrică), câmpul magnetic terestru (metoda
magnetometrică), proprietăţile eletrice ale rocilor ( metoda electrometrică), efectul produs de
substanţe radioactive (metoda radiometrică), unda seismică produsă experimental (metoda
seismometrică), emisia de radiaţie termică (teledetecţia în infraroşu). Abaterile (anomaliile )
locale conduc la concluzii privind compoziţia, adâncimea, direcţia diferitelor zăcăminte.
 Măsurătorile geochimice realizate la suprafaţă şi în subteran oferă, prin studiul
compoziţiei chimice a rocilor o imagine asupra contaminării rocilor prin migrarea sau
transportul anumitor elemente, conturează zone de concentraţie a unor metale în anumite regiun.
De obicei, prospecţiunea nu stabileşte existenţa certă a unui zăcământ şi deci nu justifică
investiţii importante şi lucrări miniere costisitoare. Prin prospecţiunea geologică se urmăreşte
aprecierea rezervelor de categoria C2 , uneori şi a celor de categoria C1 .
2. Explorare. Pe baza datelor prospecţiunii se trece la explorarea preliminară, fază prin
care se determină potenţialul unui zăcământ sau a unei porţiuni de zăcământ. Acest lucru se poate
realiza prin metoda directă care cuprinde lucrări sistematice după reţele uniforme şi / sau cu
puncte de interceptare, fie prin metoda indirectă care constă în formularea unei ipoteze privind
extinderea zăcământului, bazată pe argumente geologice şi întocmirea proiectului de explorare
care să verfice ipoteza prin lucrări de interceptare.
Deoarece necesită un volum important de lucrări grele, explorarea reprezintă o fază
constisitoare şi de durată.
Prin explorare preliminară se determină parametrii de bază pentru studiul tehnico-
economic de etapă care va furniza datele necesare programării exploatării în linii generale.
Prin explorarea de detaliu se urmăreşte clarificarea detaliilor şi pregătirea începerii
exploatării precum şi programarea extracţiei.
Prin lucrările de explorare preliminară se urmăreşte de obicei, promovarea de rezerve la
categoria C1 , iar prin cele de exploatare de detaliu promovarea de rezerve la categoriile C1 şi B.
Explorarea de extindere se execută când zăcământul este în curs de exploatare şi justifică
economic creşterea rezervelor sau în scopul înlocuirii rezervelor exploatate pentru menţinerea
capacităţii de producţie sau a creşterii acesteia.

6.2.2. Metode noi folosite în explorarea zăcămintelor

Este probabil faptul că majoritatea zăcămintelor minerale situate la adâncime mică sau în
locaţii uşor accesibile au fost deja descoperite.
De aceea, în explorarea zăcămintelor minerale se folosesc metode de explorare la distanţă
din ce în ce mai sofisticate. Aceste metode se bazează pe detectarea, înregistrarea şi analiza
undelor de energie transmise cum sunt lumina vizibilă şi radiaţiile infraroşii.
Fotografierea aeriană şi imaginile transmise de sateliţi reprezintă astfel de exemple.
Explorarea de la distanţă, în special prin folosirea sateliţilor este o modalitate rapidă şi
eficientă de scanare a unor arii extinse, de examinare a unor regiuni cu o topografie atât de
dificilă, sau un climat atât de ostil încât nu pot fi explorate direct de om sau folosind vehicule
terestre, precum şi a unor arii al căror acces este limitat din motive politice. Probabil cei mai bine
cunoscuţi şi eficienţi sateliţi artificiali din această categorie sunt cei devenţi operaţionali după
1972 denumiţi Landsat. Aceştia pot transmite imagini ale oricărei suprafeţe a Terrei. Fiecare
satelit acoperă într-o zi 14 orbite, iar acoperirea întregii suprafeţe a pământului se realizează în 18
zile.
Sateliţii nu realizează fotografii în sensul clasic al cuvântului. Sunt deosebit de sensibili la
anumite lungimi de undă din spectrul vizibil şi infraroşu. Diferite plante, roci şi soluri reflectă
diferite proporţii ale radiaţiei de diferite lungimi de undă. De exemplu aceeaşi varietate de plante
poate reflecta radiaţii diferite ale spectrului dacă a absorbit anumite urme de elemente aflate în
substrat.
 Câteva aplicaţii ale studiului cu sateliţi Landsat sunt: - realizarea hărţilor geografice de
bază;- identificarea structurilor geologice şi explorarea resurselor. Această tehnică este deosebit
de utilă când se pot obţine şi răspunsuri directe de pe teren, adică prin examinarea directă a
suprafeţei. De asemenea, imaginile Landsat ale unor regiuni inaccesibile pot fi comparate cu
imaginile altor regiuni cartate şi de pe care au fost luate probe în mod concret astfel încât
asemănările între caracteristici să sugereze aspectul geologic al regiunii respective.
De asemenea, studiile geologice recente au impulsionat explorarea zăcămintelor de
minerale. Dezvoltarea teoriei plăcilor tectonice i-a ajutat pe geologi să recunoască tipuri
particulare de zăcăminte situate pe marginea plăcilor şi apariţia lor în alte zone geografice.
Dacă se ştie că un zăcământ cu o anumită compoziţie apare aproape de marginea unui
continent, zăcăminte similare ar putea fi gasite la marginea corespunzăoare a altui continent,
care a fost cândva unit cu primul.
Astfel de concluzii au condus la aprecierea că în Antarctica s-ar putea găsi minereuri
valoroase din punct de vedere economic.
O deosebită atenţie este acordată căutării de zăcăminte minerale în locaţii
neconvenţionale. . Astfel apa mării conţine practic toate elementele chimice. Pentru a extrage
mici cantităţi de metal cum sunt cuprul şi aurul ar trebui prelucrate mari cantităţi de apă sărată.
Costurile ar fi foarte ridicate, mai ales că nu sunt încă puse la punct tehnologii de extracţie
selectivă şi eficientă a anumitor metale.
Mai interesante din punct de vedere economic sunt unele zăcăminte minerale marine.
Zăcămintele hidrotermale care se formează pe fundul mărilor reprezintă o sursă de
metale si nemetale care poate deveni interesantă. Nămolurile bogate în metale ale Mării Roşii
conţin o concentraţie interesantă de metale ca plumb, zinc, cupru astfel încât explorarea acestora
tinde să devină economică.
Probabil cea mai extinsă resursă minerală marină şi cea mai frecvent luată în considerare
ca resursă practică în viitorul apropiat o reprezintă nodulii de mangan. Aceştia sunt bulgări cu
diametrul de circa 10 centimetrii compuşi în majoritatea din minerale de mangan. Conţin de
asemenea, cantităţi mai mici de cupru, nichel, cobalt, platină şi alte metale. Desigur valoarea
acestor metale reprezintă o motivaţie mai puternică pentru exploatare decât manganul însuşi .
Nodulii de mangan se găsesc în apele de mare adâncime. Actualmente, costul recuperării
acestor noduli este foarte ridicat în comparaţie cu metodele de minerit terestru, iar problemele
tehnice legate de extragerea lor de sub kilometrii de apă salină rămân înca nerezolvate .

6.2.3. Exploatarea zăcămintelor de substanţe minerale utile solide

Lucrările de exploatare minieră se desfăşoară într-o anumită succesiune.

1.Lucrările de amenajare la suprafaţă. In această fază se construiesc drumuri de acces,
clădiri şi instalaţii anexe, se execută defrişări, asanări, demolări, se realizează dotarea cu utilaje
etc.
2. Lucrările de deschidere asigură căile de acces la zăcământ şi legătura acestuia cu
exteriorul în vederea desfăşurării activităţii de exploatare.Alegerea metodei de deschidere trebuie
să ia în considerare următorii factori principali: condiţiile de calitate şi de zăcământ, capacitatea
de producţie şi echipamentul de exploatare, asigurarea eficienţei maxime pe întreaga durată de
exploatare.
Deschiderea unui zăcământ implică un sistem complex de lucrări miniere (galerii, plane
înclinate, puţuri etc), instalaţii şi echipamente.
 3. Exploatarea se realizează la suprafaţă, (la zi) în carieră, sau în subteran, în mină.
Exploatarea în carieră se aplică atunci când zăcământul se găseşte aproape de suprafaţă
şi pentru a ajunge la el sunt necesare doar lucrări simple de îndepărtare a stratului de steril
superficial (decopertare), sau prin săpare de tranşee.
In ţara noastră, circa 45% din producţia de substanţe minerale utile se obţine în cariere
( 80% din cărbunii bruni, 50% din minereurile metalifere etc).
Exploatarea la zi prezintă mari avantaje cum ar fi: costul exploatării de 2-3 ori mai scăzut,
productivitatea muncii de 3-5 ori mai mare, riscul de accidente de 7-8 ori mai mic, dar depinde de
condiţii climatice şi meteorologice şi afectează echilibrele ecologice în zonă.
Exploatarea în subteran se aplică zăcămintelor de minereuri şi cărbuni aflate la mare
adâncime.
Principalele metode de deschidere a zăcămintelor subterane sunt următoarele:
- cu galerii de coastă, care se practică atunci când stratele sunt aproape de suprafaţa şi
relieful este accidentat. Metoda s-a aplicat în Valea Jiului pentru deschiderea unor zăcăminte de
lignit, de minereuri neferoase la Baia Mare ş.a.;
- cu plane înclinate, atunci când stratele prezintă înclinare mică, sub 300 . Amplasarea se
poate face deasupra sau sub strat. Metoda este larg răspândită şi se foloseşte pentru deschiderea
stratelor împreună cu metoda galeriilor de coastă;
- cu puţuri, mai ales din stratele ce se găsesc la adâncime mare sau cu înclinare mare.
Metoda este aplicată pentru cărbuni, minereuri feroase şi neferoase.
În fig. 6.1 este prezentată o secţiune verticală printr-o mină.

Fig.6.1. Secţiune printr-o mină de cărbuni

In cadrul lucrărilor de deschidere a unei mine se execută puţuri (excavaţii verticale de

secţiune mare pentru transportul oamenilor, materialelor sau pentru aerisirea) şi galerii.
Totalitatea galeriilor diontzr-un plan formează un orizont.
Intre două orizonturi (50-150 m) se află etajul de exploatare, din care o porţiune de formă
pătrată sau dreptunghiulară delimitată de galerii direcţionale poartă numele de panou de
exploatare cu lungime între 50 -100 m. Legătura dintre orizonturi se face prin suitoare (care
serveşte la circulaţia personalului, transportul materialelor etc), plane înclinate (suitoare de
 dimensiuni mari) şi rostogoale care servesc la evacuarea materialului excavat de la un orizont
superior la unul inferior. Din suitoare se desprinde abatajul (locul de muncă) alcătuit din vatră,
pereţi laterali, coperiş şi front de lucru.
Lucrările de pregătire preced punerea în exploatare a zăcământului şi constau, în cazul
carierelor, din amenajarea fronturilor de lucru (şantiere de abataj) în formă de trepte sau de terase
(bernă), care asigură un randament ridicat de exploatare. În cazul minelor se execută împărţirea
zăcământului în orizonturi şi panouri în vederea asigurării fronturilor de lucru.
4. Lucrările de abataj sau de extracţie urmăresc extragerea substanţei minerale utile
conform unei anumite metode de exploatare.
Dintre metodele de exploatare a cărbunilor în subteran, în ţara noastră s-a dezvoltat
metoda de abataje cu front lung, care este mecanizată complex. Se utilizează o maşină specială
denumită combină care se deplasează de-a lungul frontului de lucru şi cu ajutorul unor discuri
rotative prevăzute cu cuţite taie cărbunele şi îl încarcă pe o bandă transportoare. Este asigurată
susţinerea mecanizată a tavanului şi deplasarea maşinii în spaţiul creat în urma desprinderii
cărbunelui.
Când stratele cu substanţă minerală utilă au formă neregulată, cu grosimi variabile se
aplică metoda de exploatare cu camere în sens ascendent sau descendent. Productivitate este însă
redusă.
Alta metodă aplicabilă la zăcăminte constituite din roci stabile şi rezistente constă în
înmagazinarea minereului excavat şi evacuarea lui după exploatarea întregului panou.
Pentru exploatarea filoanelor din roci moi şi instabile se aplică metoda de exploatare cu
rambleierea spaţiului excavat imediat după extracţie.
5. La exploatare se mai execută şi lucrărilor speciale, care includ lucrările de aeraj,
(ventilarea şi condiţionarea aerului) necesare datorită existenţei gazelor de zăcământ şi a
temperaturilor ridicate în subteran precum şi lucrările de evacuare a apelor (pomparea la exterior
a pânzelor de apă subterane), lucrările de întreţinere etc.
In cadrul minelor şi carierelor trebuie să fie asigurată :
- o deschidere raţională şi o exploatare care să permită extracţia unei cantităţi cât mai
mari din rezervele existente, cu eficienţă economică maximă ;
- protecţia muncii pentru personalul exploatării (pericol de surpări, prezenţa gazului
metan şi apelor, posibilitatea de autoaprindere a cărbunilor etc);
-funcţionarea corectă a instalaţiilor anexe (aeraj, transport, evacuarea apelor).
La deschiderea şi punerea în exploatare a unui zăcământ se stabileşte prin calcule tehnico-
economice capacitatea optimă de producţie determinată în funcţie de rezerve, de condiţiile de
zacamânt, de gradul de înzestrare tehnică, de necesităţile economiei naţionale şi în special de
eficienţa economică maximă.
Pentru un anumit nivel de rezerve (R), capacitatea de producţie (P) a minei este
condiţionată de durata de exploatare (T):

P = R/T (t/an )

Tinând seama că amortizarea investiţiilor se face cu o cotă de cca 5-20 %, în funcţie de

mărimea minei se estimează durata optimă de activitate : 10- 40 ani pentru o mină mică, 50-60
ani pentru o mină mare etc.
 6.2.4. Indicatori tehnico-economici la exploatarea substanţelor minerale utile solide

Pentru aprecierea modului de desfăşurare a lucrărilor de exploatare a zăcămintelor de

substanţe minerale utile şi a eficienţei economice se folosesc o serie de indicatori tehnico-
economici .
Indicatori de mecanizare ai operaţiilor miniere:

a) gradul de mecanizare a extracţiei Em :

m3 excavat mecanic
Em =  × 100
m3 totat excavat
Pentru exploatările de cărbune din ţara noastră acest indicator este de 93-100%.
b) gradul de mecanizare a transportului Tm
t transportate mecanic
Tm =  x 100
t transportate în total

Pentru exploatările de cărbune din ţara noastră, indicele de mecanizare a transportului

subteran este de 93-95%.
Randamentul de abataj este unul dintre cei mai importanţi indicatori specifici ai industriei
miniere:
t minereu extras
randament abataj =  x 100
loc de muncă
care ilustrează nivelul atins de productivitatea muncii în sectorul minier.
Dintre indicatorii de consum mai importanţi sunt : consumul specific de exploziv în abataj
( Ce); consumul specific de material de armare (Cm); consumul specific de energie electrică (Cw);
consumul specific de aer comprimat ( C a)
Aceşti indicatori se calculează prin raportare la tona de material extras şi trebuie să se
înscrie în normele prescrise, conform specificului exploatării.

6.3 . Prepararea substanţelor minerale utile solide.

Deoarece, în general condiţiile de calitate impuse materiilor prime necesare industriilor

chimică, metalurgică, a materialelor de construcţii etc. nu sunt îndeplinite de substanţele minerale
utile extrase din zăcământ este necesară realizarea unor operaţii de preparare.
Alegerea variantei optime a tehnologiei de preparare a unei substanţe minerale utile ţine
cont de compoziţia, constituţia şi gradul de asociere al minereurilor utile cu cele sterile şi se
efectuează pe baza unor date tehnice (conţinuturi, randamente etc) şi a unor date economice
(valoarea concentratelor, preţuri etc).
Valorificarea complexă şi completă a substanţei minerale utile se face pe sorturi
industriale şi cu recuperarea tuturor componenţilor utili, principali şi secundari.
Substanţele minerale utile pot fi preparte prin metode fizice şi fizico-chimice.
Din punct de vedere al scopului urmărit operaţiile de preparare pot fi operaţii de :
a)- modificare a granulaţiei substanţelor minerale;
 b)- ameliorare a conţinutului în component util sau a compoziţiei chimico-mineralogice a
substanţelor minerale ( concentrare).
Operaţiile de modificare a granulaţuiei sunt :
- mărunţire care realizează în mai multe trepte reducerea dimensiunilor substanţelor
minerale sub acţiunea unor factori mecanici;
- clasarea, care realizează separarea unui material cu granulaţie neomogenă în clase cu
spectru granulometric mai omogen,
- aglomerarea materialelor mărunte în bucăţi, prin procedeea mecanice cum ar fi: -
brichetarea şi peletizarea, realizate sub acţiunea unor forţe exterioare, cu sau fără lianţi; prin
procedee fizico-chimice cum ar fi sinterizarea aplicată minereurilor sau semicocsificarea şi
cocsificarea aplicată cărbunilor.
Operaţiile de concentrare urmăresc creşterea conţinutului în minerale utile prin separarea
pe specii minerale, îndepărtarea componenţilor dăunători din substanţa minerală utilă.

6.3.1 Mărunţirea

Prin operaţiile de mărunţire se urmăreşte fie dezasocierea compuşilor minerali ai

minereurilor în scopul separării şi concentrării lor în substanţă utilă, fie obţinerea unei anumite
distribuţii granulometrice şi suprafeţe specifice materialului necesar unui proces tehnologic.
Mărunţirea se realizează în trepte, caracterizate prin raportul de reducere a dimensiunii bucăţilor
care intră faţă de cele care ies, numit şi grad de mărunţire şi notat cu n.
D
n= 
d
unde D şi d sunt diametrele medii ale materialului înainte şi respectiv după mărunţire.
Reducerea dimensiunilor materialului se realizează în trei trepte suscesive şi anume,
concasare, granulare şi măcinare.
Cînd operaţia are loc în mai multe trepte, gradul de mărunţire final nf este dat de relaţia :
nf = n1 . n2 . n3
în care n1, n2, n3 reprezintă gradul de mărunţire corespunzător fiecărei trepte.
Gradul de mărunţire variază între 2-8 pentru concasare şi 5- 50 pentru măcinare .
Datorită consumului mare de energie, mărunţirea este cea mai costisioare dintre
operaţiile de preparare mecanică, cheltuielile ajungând la o pondere de 45% din total, în timp ce
investiţiile reprezintă 60% din total.
Operaţiile de mărunţire se realizează în mediu uscat sau umed şi depind de factori cum
ar
fi : dimensiunea iniţială a particulelor şi proprietăţile fizico-mecanice respectiv duritatea,
elasticitatea , umiditatea materialului etc.
Utilajele de mărunţire (fig.6.2) pot acţiona prin compresiune şi frecare între suprafeţe
solide (concasoare cu fălci , granulatoare ,concasoare cu valţuri) şi prin lovire pe o suprafaţă
solidă (mori cu ciocane, mori cu impact). Granularea se realizează de obicei, în granulatoare

giratorii.

.a) concasor cu fălci d) granulator giratoriu

b) concasor cu valţuri .d) moară cu ciocane.

Fig. 6.2. Utilaje de concasare şi granulare

Operaţiile de mărunţire se realizează în mori cilindrice sau conice, cu corpuri de

sfărâmare în formă de bare, bile sau chiar bulgări din minereu, în cazul măcinării autogene.
Moara autogenă lucrează pe principiul că însuşi bulgării de minereu reprezintă corpurile
de măcinare a minereului. Acest tip de măcinare prezintă avantajul eliminării operaţiilor
preliminare de mărunţire, a unei investiţii iniţiale mai mici şi a unor costuri de exploatare mai
scăzute.
Deoarece procesul de mărunţire prezintă o deosebită importanţă la prepararea
minereurilor şi cărbunilor, iar randamentul energetic este foarte scăzut (1%) se urmăreşte găsirea
unor noi soluţii, mai avantajoase din punct de vedere tehnologic şi economic. Se fac cercetări
pentru a pune la punct metode noi de măcinare: la turaţii supracritice, cu adaus de agenţi fizico-
chimici, utilizând energii nemecanice cum ar fi măcinarea termică, prin detentă, cu oscilaţii
electromagnetice, ultrasunete, laseri etc, noi utilaje de măcinare, corpuri de măcinare din
materiale nemetalice etc.
 6.3.2 Clasarea

Operaţia de clasare poate fi volumetrică când separarea în clase granulometrice şi uneori

pe sorturi de constituienţi a granulelor se realizează după volum, prin cernere pe grătare, ciururi
sau site şi gravitaţională când separarea are loc pe baza diferenţei între vitezele limită de cădere a
granulelor de material de diferite mărimi aflate într-un fluid ( apă sau aer).
Clasarea volumetrică se realizează prin alimentarea materialului pe suprafaţa de ciuruire,
pe care este făcut să circule; granulele mai mari decât ochiurile ciurului rămân pe suprafaţa
acestuia şi reprezintă refuzul (R) iar cele cu dimensiuni mai mici trec prin ochiurile utilajului şi
reprezintă trecerea (T).
Cernerea este influenţată de factori ca: umiditarea, forma granulelor, compoziţia
granulometrică, tipul de utilaj, condiţiile de lucru etc. Ciururile pot avea suprafaţa de clasare
orizontală sau înclinată, fixă sau mobilă (oscilante,vibrante etc).
Clasarea se poate realiza prin trei metode: prin trecere, prin refuz şi mixtă care îmbină
avantajele celorlalte două metode. În fig.6.3. este prezentat principiul clasării mixte.

Fig. 6.3. Metoda de clasare volumetrică mixtă.

Clasarea gravitaţională se aplică materialelor mărunte cu dimensiuni sub 3 mm, atunci

când clasarea volumetrică nu mai dă randament satisfăcător.
In principiu, un material solid, constituit dintr-un amestec neomogen din punct de vedere
dimensional şi antrenat de un fluid aflat în mişcare se va separa în funcţie de dimensiunea
particulelor sub acţiunea mai multor forţe :
- forţa de frecare care va fi cu atât mai mare, cu cât particulele sunt mai fine;
- forţa de atracţie gravitaţională care va fi diferită funcţie de masa particulei (G = mg).
Principiul separării gravitaţionale este prezentat în fig.6.4.
 a, b, c, d = clase granulometrice de material
Fig. 6.4. Clasor pneumatic în curent orizontal de aer.

Separarea gravitaţională poate fi realizată folosind drept fluid aer sau apă. În practică se
utilizează clasoare pneumatice, camere de desprăfuire, cicloane precum şi hidrocicloane de mare
eficacitate. Astfel de utilaje sunt integrate de obicei în structura unor instalaţii de mărunţire,
pentru evacuarea materialului suficient mărunţit şi pentru evitarea antrenării de către gazele
evacuate dintr-o instalaţie, a pulberilor solide, în atmosferă.

6.3.3. Concentrarea minereurilor

Concentrarea este operaţia finală de preparare a minereurilor, realizată în scopul

îmbogăţirii în component util prin îndepărtarea unei părţi din steril..
Importanţa tehnico-economică a concentrării rezidă în :
- asigurarea condiţiilor optime de prelucrare a materiilor prime;
- reducerea cheltuielilor de prelucrare (de exemplu : obţinerea fontei din minereu de fier
îmbogăţit reduce consumul de cocs şi fondanţi în furnal) şi transport;
- asigurarea calităţii produselor.
Concentrarea se bazează pe diferenţa dintre anumite proprietăţi fizico-chimice ale utilului
şi sterilului în minereu: aspect, culoare, susceptibilitate magnetică, densitate, proprietăţi
superficial active. Se realizeză prin diferite metode : manual, magnetic, hidrogravitaţional, prin
flotaţie.
Concentrarea gravitaţională se poate realiza în diferite variante : cu maşini de zetaj, în
medii dense, în curent de apă. Separarea speciilor minerale se realizează atunci când dimensiunea
particulelor este apropiată şi densităţile diferite şi este precedată de clasarea volumetrică a
materialului.
Zeţajul se aplică la concentrarea minereurilor cu dimensiunea granulelor sub 40 mm şi a
cărbunilor sub 150 mm (maşinile moderne permit şi concentrarea materialului mărunt, până la
0,15 mm). Materialul de concentrat se alimentează pe sita maşinii şi se va stratifica în funcţie de
greutatea specifică a granulelor, datorită acţiunii apei, împinsă de un piston. În cazul preparării
cărbunilor, sterilul mai dens se va găsi pe ciur iar cărbunii deasupra, iar la minereuri, sterilul mai
uşor se stratifică peste granule de substanţă minerală utilă.
Concentrarea în medii dense foloseşte pentru separarea mineralelor un mediu lichid dens,
(o suspensie) cu greutatea specifică cuprinsă între cele ale substanţelor de separat. Mineralele cu
greutate specifică mai mică decât cea a mediului plutesc la suprafaţa lui, pe când cele cu greutate
specifică mai mare cad la fundul aparatului.
Flotaţia reprezintă metoda de concentrare bazată pe diferenţa dintre proprietăţile
superficiale de umectare a mineralelor. Există minerale hidrofobe (nu se udă) cum sunt :grafitul,
huilele, sulful, sulfurile metalice, care prezintă flotabilitata naturală; cele mai multe minerale însă
 (oxizi, silicaţi, sulfaţi, carbonaţi) sunt hidrofile (usor umectabile) astfel încât pentru a le putea
flota este necesară modificarea proprietăţilor lor superficiale prin adăugarea unor reactivi.
Aceşti reactivi pot fi colectori, spumanţi şi modificatori. Colectorii conferă mineralelor
caracterul hidrofob necesar aderării granulelor la bulele de aer şi ridicarea lor la suprafaţa
tulburelii. Spumanţii sunt substanţe organice, care ajută la scăderea tensiunii superficiale a
lichidului, în vederea menţinerii bulelor de aer. Cei mai utilizaţi reactivi spumanţi sunt : uleiul de
pin, flotanolul, acoolii superiori alifatici, fenolul, crezolul etc.
Reactivii modificatori pot fi activanţi, depresanţi sau regulatori de pH, favorizând sau
inhibând acţiunea colectorilor şi uneori a spumanţilor.
Minereul fin măcinat este alimentat în celula de flotaţie sub formă de tulbureală cu 45 %
substanţă solidă, la care se adaugă reactivii necesari. Mineralele hidrofobe vor fi colectate în
spumă, iar cele hidrofile rămân la baza celulei de flotaţie.
Maşinile de flotaţie (celule) pot fi cu agitare mecanică sau cu agitare pneumatică.
Maşinile cu agitare mecanică sunt formate din mai multe celule identice dispuse în serie
care comunică între ele, si care sunt prevăzute cu agitator mecanic ( fig. 6.5)

Fig. 6.5. Celulă de flotaţie

Pentru oţinerea unor concentrate suficient de bogate şi a unor sterile care să conţină cât
mai puţină substanţă utilă se folosesc circuite (scheme) de flotaţie. O schemă posibilă de flux
tehnologic pentru prepararea unui minereu complex este reprezentată în fig. 6.6.
 Fig.6.6. Schema de flux pentru prepararea prin flotaţie a unui minereu complex
In cazul minereurilor complexe flotaţia poate fi: selectivă, când se flotează succesiv
diferite minerale utile obţinându-se concentrate individuale, sau colectivă când concentratele
conţin mai multe minerale.

6.3.4. Indicatori tehnico-economici ai operaţiilor de preparare

Calculul indicatorilor tehnico economici ai operaţiilor sau utilajelor de preparare se
bazează pe determinarea cantităţilor de material tratate şi obţinute, a conţinuturilor în substanţă
utilă (mineral sau metal) în cazul minereurilor sau în substanţă sterilă (cenuşă) la cărbuni şi se
calculează periodic (schimb, zi , lună, trimestru, an).
In cazul obţinerii unui singur concentrat (minereul conţine un singur metal) se poate scrie
un bilanţ:
- cantitativ al operaţiei A=B+C
Aa Bb Cc
- calitativ, în metal  =  + 
100 100 100

Aα Bβ Cγ
-calitativ,în mineral util  =  + 
100 100 100

în care :
A- cantitatea de minereu brut;t
B- cantitatea de steril, t
C- cantitatea de concentrat,t
a- conţinut de metal în minereu brut, %
 b - conţinut de metal în produs steril, %
c - cantitatea de metal în concentrat, %
α - conţinut de mineral util în minereu brut, %
β - conţinut de mineral util în steril, %
γ - conţinut de mineral util în concentrat,%
Extracţia cantitativă sau extracţia de concentrat, v se determină cu relaţia :
C
v =  x 100 , %
A

Extracţia în metal, sau procentul de metal în concentrat, m este :

C . c
m =  x 100 , %
A .a

Randamentul preparării, η este :

v (c - a )
η =  x 100 , %
α(k - a)

în care : k este conţinutul de metal în mineral util

Randamentul are valori cu atât mai mari cu cât se extrage mai mult mineral util din
minereul brut (m este mare) şi concentratul conţine mai puţin steril.
Gradul de îmbogăţire i, reprezintă creşterea conţinutului de metal sau mineral util în
concentrat faţă de minereul brut
i = c ⁄ a = γ ⁄ α.
Raportul de concentrare n este dat de relaţia n = A ⁄ C.
In cazul preparării minereurilor complexe se calculează în acelaşi mod indicatorii pentru
2,3 sau n concentrate.
Preparabilitatea minereurilor complexe se apreciază în funcţie de selectivitatea S a
procesului de preparare:
S = 100 - ∑mmin ,
în care ∑mmin este suma extracţiilor minime de metal în concentrate şi în sterile.
Costul maxim admisibil p, la prepararea unui minereu se poate calcula considerând un
procedeu integrat de exploatare, preparare şi prelucrare metalurgică, astfel :
pe,p
p =  ( K + 1 - ∆min) , lei / t minereu
ηm . a

în care: pe,p - costul exploatării şi preparării, lei/t;

ηm - coeficientul de extracţie a metalului la prelucrarea metalurgică;
p2
K=
p1
 unde p2 - costul transportului şi prelucrării metalurgice a concentratului , lei / t
p1 -
∆min - valoarea minimă a expresiei :
i+K.v
∆min = 
i.v
Dacă o variantă tehnologică de preparare conduce la obţinerea unui cost mai scăzut decât
cel calculat astfel, varianta este considerată optimă.

6.4 Exploatarea zăcămintelor de petrol şi gaze

In vederea extragerii petrolului este necesară pătrunderea în zăcământ printr-o suită de

lucrări denumite foraj. Prin foraj se realizează o sondă, respectiv un puţ cu adâncime mare ( până
la 10000 m) şi diametru mic ( până la 450 mm). Forajul se poate executa pentru explorare ( sondă
de explorare) sau pentru extracţie (sondă de exploatare). Din considerente economice, deoarece
cca 50% din costul de producţie al ţiţeiului reprezintă cheltuieli făcute cu forajul de explorare, se
urmăreşte ca cea mai mare parte din sondele de explorare să devină productive. Acest deziderat
se realizează la noi în ţară în proporţie de 75%. Se consideră raţională amplasarea sondelor care
asigură cel mai scăzut cost al producţiei la un factor de recuperare cât mai mare. Pentru a obţine
costul cel mai scăzut se urmăreşte realizarea celei mai ridicate producţii de ţiţei cu cheltuieli
minime.
Problema poate fi rezolvată în două variante:
a) se dă valoarea medie a producţiei curente şi se cere ca amplasarea sondelor să se facă
astfel încât cheltuielile să fie minime. Cunoscând nivelul mediu al producţiei de ţiţei Qmed şi
implicit timpul de exploatare se urmăreşte realizarea extracţiei cu un număr minim n de sonde. In
acest fel se obţin producţii maxime pe fiecare sondă Qmed /n, productivitatea maximă a sondei şi
cea mai eficientă utilizare a acesteia. Se obţine deci minimizarea costului de producţie.
b) se dă valoarea resurselor materiale (cheltuieli globale, investiţii) şi se cere ca
amplasarea sondelor să se facă astfel încât producţia curentă să fie maximă.Se dă numărul de
sonde şi se cere ca amplsarea lor să se realizeze astfel încât să se obţină timpul minim de
exploatare a sondelor şi deci nivelul maxim al producţiei curente. Şi în această variantă sunt
satisfăcute cerinţele privind valoarea maximă Qmed/n , eficienţa maximă a utilizăii sondelor şi
costul minim.
In cazul regimurilor de exploatare cu energie de zăcământ, uniform distribuite pe
suprafaţa productivă (zăcăminte cu regim de gaze dizolvate etc.) rezultatele optime se obţin prin
amplasarea uniformă a sondelor după o reţea triunghiulară sau pătratică. In cazul regimurilor de
exploatare a zăcămintelor uniforme cu împingere de apă sau gaze, problema amplasării sondelor
a fost modelată obţinându-se formule şi nomograme cu care se pot realiza scheme raţionale de
amplasare.

Punerea în exploatare a sondelor

La extracţia ţiţeiului se aplică forajul rotativ, care realizează excavarea rocii prin rotirea
şi apăsarea sapei pe fundul găurii de sondă. Viteza optimă de rotaţie a sapei este de 200-300
rot/min, iar apăsarea axială pe sapă de 109 N/m2. Antrenarea sapei se poate face de la suprafaţă,
folosind:
- masă rotativă (Rotary) şi o coloană de prăjini de foraj;
 - turbină (sistem turbobur);
- motor scufundat (sistem electrobur).
Schema unei instalaţii de foraj este prezentată în fig.6.7.

Fig.6.7. Schema unei instalaţii de foraj rotativ

Pentru punerea în exploatare a unei sonde sunt necesare:

a)- lucrări de amenajare care includ : construirea drumurilor de acces, săparea beciului
sondei, montarea turlei de foraj, realizarea construcţiilor şi instalaţiilor anexe etc. Turla de foraj
reprezintă o construcţie metalică cu înălţimea de 25-60 m, care se montează la gura sondei
pentru a susţine dispozitivele de manevră ale garniturii de foraj, coloana de burlane etc.
b)- lucrări de foraj care includ: săparea sondei şi eliminarea detritusului (roca sfărâmată
prin rotirea şi înaintarea sapei) cu ajutorul noroiului de foraj, tubarea sondei, cimentarea
burlanelor, operaţii speciale etc.
Noroiul de foraj este o suspensie de argilă în apă, care mai conţine şi alte substanţe.
Îndeplineşte mai multe funcţii şi anume : elimină detritusul scoţându-l la suprafaţă, răceşte sapa
care se roteşte, asigură contrapresiunea necesară pentru a împiedica erupţia liberă a ţiţeiului,
colmatează pereţii sondei (prin depunerea unui strat de argilă) consolidându-i, lubrifiază
garnitura de foraj, iar în cazul forării în sistem turbobur reprezintă elementul de acţionare. In
cazul forajului cu masă Rotary debitul noroiului de foraj este de 20-30 l/s.
Tubarea sondei constă în introducerea unei coloane de burlane metalice ( cu lungimea de
6-8 m şi diametrul (114 - 478 mm) pe toată adâncimea găurii de sondă sau numai pe porţiuni, în
vederea consolidării pereţilor şi izolării stratelor de ape freatice sau ţiţei.
Cimentarea sondelor se face prin injectarea unei suspensii de ciment în spaţiul dintre
peretele puţului şi coloana de burlane.
Operaţiile speciale sau instrumentaţiile se execută pentru remedierea accidentelor
survenite în timpul forajului: ruperea prăjinilor, deformarea coloanei de burlane, înţepenirea
sapei etc.
 c)- lucrările de pregătire a extracţiei includ: deschiderea stratului productiv,
introducerea coloanei de extracţie (tubingul), montarea capului de erupţie.
Deschiderea stratului productiv se realizează prin perforare cu un dispozitiv special care
se introduce în sondă, până în dreptul stratului de ţiţei .Explozia comandată electric de la
suprafaţă produce perforarea burlanului şi a stratului de ciment realizând filtrul sondei ( găuri
prin care ţiţeiul pătrunde în sondă.)
Extracţia ţiţeiului se face prin tubing - o coloană de ţevi cu diametrul sub 114 mm care se
introduce în coloana de burlane.
Capul de erupţie reprezintă un dispozitiv cu conducte şi ventile, montat la capătul
superior al coloanei de extracţie şi care realizează închiderea etanşă a acesteia.
Energia naturală a zăcământului, chiar în cazul unei amplasări raţionale a sondelor şi a
unui regim optim de exploatare nu satisface în toate cazurile atât intensitatea de exploatare cât şi
obţinerea unui factor de recuperare ridicat.
Factorul de recuperare reprezintă valoarea raportului dintre cantitatea de ţiţei extrasă şi
mărimea rezervei iniţiale de ţiţei din zăcământ. Acest factor depinde de caracteristicile fizico-
chimice şi structurale ale zăcămintelor precum şi de condiţiile tehnologice ale sistemelor de
exploatare.

Fazele extracţiei ţiţeiului

In funcţie de presiunea de zăcământ şi de metoda de extracţie aplicată, exploatarea
ţiţeiului se poate realiza în trei faze: extracţia primară, secundară şi terţiară.
Extracţia primară prin erupţie naturală dirijată are loc atunci când forţele care acţionează
în zăcământ cum sunt: gazele dizolvate în ţiţei, gazele care se găsesc sub presiune deasupra
zăcământului şi apa de zăcământ, sunt mai mari decât rezistenţa la deplasare a ţiţeiului. Debitul
unei sonde care erupe în mod natural poate atinge 3000 - 4000 t / zi. Prin extracţie primară se
extrage cca 10-20% din ţiţeiul conţinut în zăcământ.
In momentul în care energia de zăcământ nu mai este suficient de ridicată pentru a
împinge ţiţeiul la suprafaţă se trece la extracţia secundară şi se realizează erupţia artificială
continuă sau intermitentă prin injectarea de la suprafaţă a unui agent de deslocuire: gaze de sondă
sub presiune, gaz metan sau apă.
La zăcămintele exploatate sub influenţa presiunii din cupola de gaze, injectarea gazelor
permite menţinerea presiunii la o mărime adecvată şi a debitului la un nivel ridicat. Agentul de
dislocuire conduce la intensificarea extracţiei în sensul măririi productivităţii zăcământului
precum şi la creşterea factorului de recuperare.
Deoarece presiunile ridicate de injecţie necesită investiţii mari la staţia de compresoare şi
reţeaua de distribuire a gazelor, momentul când se începe injectarea de gaze în zăcământ se
determină pe baza unor calcule economice.
Injectarea apei în zăcământ se face în scopul completării energiei de zăcământ şi trebuie
să ţină seama de factori cum sunt: volumul de apă necesar, mărimea presiunii apei de injecţie,
numărul de sonde de injecţie şi distanţa amplasării lor faţă de conturul petrolifer etc.
Când procedeele care ajută la declanşarea şi menţinerea erupţiei nu mai pot antrena ţiţeiul
se aplică extracţia prin pompare.
Extracţia secundară se aplică zăcămintelor la care presiunea a scăzut foarte mult, dar care
mai conţin încă însemnate cantităţi de ţiţei. Prin extracţie secundară se mai extrage 10-15% din
ţiţeiul din zăcământ.
 Pentru recuperarea terţiară, în vederea creşterii factorului final de recuperare a ţiţeiului
se aplică metode ca:
- injecţia de substanţe miscibile (solventul dizolvă o parte din ţiţei şi îl antrenează către
o altă sondă de extracţie);
- procesul de dislocuire cu căldură întreţinută prin arderea combustibilului în strat
denumit combustie subterană ;
- procedee miniere, etc.
Din punct de vedere economic costul combustiei subterane este influenţat de costul
aerului comprimat necesar întreţinerii procesului şi de aceea indicatorul tehnico-economic cu
ponderea cea mai mare este raportul aer injectat/ţiţei extras.
Când extracţia devine neeconomică, exploatarea se opreşte, se demontează instalaţiile de
la suprafaţă, se recuperează cât se poate din coloana de extracţie şi eventual din coloana de
burlane şi se cimentează sonda.

Indicatori tehnico-economici ai forajului

Dintre indicatorii tehnico-economici ai forajului, principala operaţie la exploatarea
ţiţeiului, mai importanţi sunt:
a) viteza mecanică de foraj pe sondă (Vm) dată de relaţia:
H
Vm =  , m/h
Ts
în care: H - adâncimea totală a sondei, m;
Ts - timp efectiv total de lucru,h.
Acest indicator arată eficienţa regimului de foraj, starea instalaţiei de foraj şi calitatea
forţei de muncă:
b) viteza comercială (Vc) exprimată prin formula :

720 . H
Vc =  , m troliu de foraj/ lună
TS + TM + Tp +Tn

în care: TM - timpul total de manevră pe sondă, h;

Tp - timp productiv, consumat la tubare, cimentare etc., h;
Tn - timp neproductiv, h
Pentru a calcula costul de producţie pe metru liniar forat, C , se utilizează relaţia :
P
C= p+
Vc
în care: p - cheltuieli specifice pentru montaj, tubare,cimentare, punere în producţie, lei;
P- costul lunar pe troliu de foraj, inclusiv regia, în lei.

Prepararea ţiţeiului în vederea prelucrării

La ieşirea din sondă, ţiţeiul conţine cantităţi variabile de hidrocarburi parafinice gazoase
dizolvate denumite gaze de sondă. Sondele cu presiuni mari de zăcământ produc gaze cu
procente ridicate de metan, cele cu presiuni scăzute, produc gaze bogate în gazolină (un amestec
de pentan, hexan şi heptan, adică fracţie C5 - C7).
 Tiţeiul conţine de asemenea apă, încărcată cu săruri minerale şi nisip.Tiţeiul se introduce
în separatorul de gaze proiectat pentru diferite presiuni de zăcământ (înaltă, medie, joasă) şi care
se prezintă sub forma unui rezervor cilindric din tablă de oţel prevăzut cu serpentină de încălzire
indirectă cu abur. Gazele sunt evacuate pe la partea superioară a instalaţiei. Pentru reţinerea
picăturilor de ţiţei antrenat şi a nisipului foarte fin, gazele sunt trecute printr-un al doilea
separator prevăzut cu site. Din acest separator gazele sunt aspirate şi refulate într-un rezervor de
gaze şi de aici la staţia de degazolinare. Degazolinarea gazelor de sondă are ca scop separarea
hidrocarburilor lichide la temperatura obişnuită, antrenate mecanic şi care constituie o benzină
uşoară numită gazolina (densitate 0,64 - 0,69 g/cm3).
Separarea gazolinei din gazele de sondă se poate realiza prin : comprimarea gazelor,
absorbţia în motorină şi adsorbţia pe cărbune activ.
Gazolina brută conţine procente variabile de hidocarburi gazoase (în special propan şi
butan ,C3 - C4) şi de aceea se supune stabilizării trecând-o printr-o coloană de distilare cu reflux,
când se obţine gazolină stabilizată, care are cifra octanică ridicată şi se amestecă cu benzinele de
distilare primară a ţiţeiului pentru obţinerea benzinelor superioare. Prin lichefierea amestecului
de propan - butan în butelii, la presiune de 4-5 atm. se obţine aragazul, sau un amestec ce se
utilizează ca materie primă pentru sinteze organice.
De obicei ţiţeiurile ies din zăcământ emulsionate cu apă datorită prezenţei acizilor
naftenici, a răşinilor, asfalturilor şi a particulelor fine de argilă. Transportul pe conducte şi
prelucrarea ţiţeiului emulsionat este dificilă şi provoacă pagube considerabile datorită depunerilor
de nămol şi săruri corozive, precum şi separării apei din emulsie, care măreşte efectul coroziv şi
îngreunează operaţiile ulterioare de prelucrare.
Dezemulsionarea ţiţeiurilor se poate face prin metode fizice, sau folosind reactivi chimici.
Emulsiile mai puţin stabile pot fi separate prin încălzirea la 1400C, când distilă şi o parte din
benzină, iar emulsiile mai stabile prin centrifugare puternică sau printr-un procedeu electric,
introducând ţiţeiul preîncălzit într-un câmp electric alternativ de înaltă tensiune. Metodele
chimice utilizează dezemulgatori care dizolvă peliculele uleioase eliminându-se de la suprafaţa
de separare a fazelor. Apele separate la dezmulsionarea ţiţeiului constituie o sursă de brom şi
iod.

Particularităţi ale exploatării zăcămintelor de gazelor naturale

Din punct de vedere al rezervelor de gaze naturale care includ gaz metan (75-80%),
gazele asociate şi gaze libere din zăcământul de ţiţei, România se plasează în rândul ţărilor cu un
fond natural modest, cu o pondere de sub 0,5% din rezervele mondiale, comparativ cu CSI,SUA,
Canada, Norvegia, Olanda care deţin ponderi în rezervele mondiale de gaze naturale respectiv de
40; 6,6; 3 ; 2 şi 1,8%.
Zăcămintele de gaze naturale se exploatează prin lucrări asemănătoare celor folosite la
exploatarea ţiţeiului, dar extracţia se face actualmente în România doar prin erupţie naturală. In
ultimul timp în ţara noastră s-a trecut la exploatarea unor zone cu condiţii mai dificile şi
parametri de zăcământ mai scăzuţi, astfel că presiunea medie de colectare a gazului metan în
câmpurile de extracţie s-a redus cu 4 -6 % anual, de la 60 - 64 bari , la 15-25 bari .
Valoarea utilajului de suprafaţă, de construcţie relativ simplă, specific sondelor în erupţie,
reprezintă 47% din totalul investiţiilor, iar staţiile de comprimare a gazelor 8,9%. Industriei
extractive a gazului metan îi este caracteristică evoluţia sezonieră a producţiei şi variaţia impusă
de consumatori.
 Repartizarea inegală pe teritoriul ţării a rezervelor de gaz metan şi necesitatea asigurării
cu combustibil a consumatorilor a dus la crearea unui sistem complex de transport cu reţea de
conducte de peste 9700 km şi o capacitate de 120 mil.m3 / zi, superioară capacităţii surselor
existente. Livrarea gazelor se face prin nouă sisteme de transport: sistemele I -V de înaltă
presiune ( max. 40 bari) care transportă cca 73% din producţia de gaze şi sistemele VI - IX
de joasă presiune (max.24 bari) care transportă cca 27%. Dezvoltarea industriei extractive a
gazului metan necesită însă un important efort de investiţii.

Rezumat

Este prezentată baza de materii prime necesare dezvoltării oricărei economii şi etapele ce
trebuie parcurse în vederea introducerii în circuitul economic şi valorificării zăcămintelor de
materii prime. Sunt studiate apoi tehnologiile de extracţie şi exploatare a substanţelor minerale
utile solide. Pentru a corespunde condiţiilor de calitate impuse materiilor prime se realizează
operaţiile de preparare: mărunţirea, clasarea şi concentrarea.
Sunt prezentate în final, aspecte tehnico-economice privind extracţia zăcămintelor de
petrol şi gaze.

Cuvinte cheie

- zăcământ
- minereur
- mineral
- substanţe minerale utile
- condiţii de calitate
- condiţii de zăcământ
- explorarea zăcămintelor
- mină
- preparare
- mărunţire
- clasare
- concentrare
- flotaţie
- foraj
- extracţie primară
- extractie secundară

Întrebări

1. Ce sunt mineralele, minereurile, substanţele minerale utile, zăcămintele?

2. Care sunt condiţiile tehnico-economice pentru valorificarea zăcămintelor?
3. Ce metode se folosesc pentru prospectare?
4. Ce importanţă tehnico-economică are etapa de explorare?
5. Ce este conţinutul mediu minim şi cum se calculează?
6. Ce zăcăminte intră în grupa rezervelor de bilanţ?
 7. Care sunt lucrările şi operaţiile specifice exploatării zăcămintelor de substanţe minerale utile
solide?
8. Cum se clasifică operaţiile de preparare a minereurilor?
9. Ce importanţă tehnico-economică prezintă operaţia de concentrare?
10. Cre este principiul concentrării şi ce metode se aplică ?
11. Ce importanţă are şi cum se realizează extracţia ţiţeiului?

Bibliografie suplimentară

1. Pumnea C. ş.a., „Tehnologie industrială”, vol.I, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992;

2. Vişan S., Ghiga C., Panduru V., „Tehnologii industriale”, Ed.ASE,Bucureşti,2000;
3. Sven-Olof Ryding,” Environmental Management Handbook”, IOS Press Lewis
Publishers,1992;
4. Carla W. Montgomery ,”Environmental Geology WCBC”, Brown Publishers,1995.