CADENŢE PESTE TIMP

Revista cadrelor militare în rezervă şi a veteranilor de război

din judeţul Vaslui

ANUL VI, Nr. 1 (11) / 2018 * HUŞI

1
ISSN 2344 - 3464
ISSN-L 2344 - 3464

COMITETUL DE REDACŢIE

Costin Clit.
Colonel (r) ing. Nicu Şapcă
Colonel (r) Martin Cata

Tehnoredactare:
Lucian Clit

2
 CUPRINS

Neutrinii, Nicu Șapcă 5

Efectele toxice ale cadmiului, Laura Moșteanu 11
Dumnezeu şi profitul – o privire europeană asupra unor doctrine economice, Dan Popescu 19
Unele aspecte din activitatea de construcții și domenii militare în perioada 1910-1940, 23
Constantin Stănășilă
România în Primul Război Mondial. Mobilizații din comuna Lunca Banului, județul 61
Fălciu, în anul 1916, Ștefan Plugaru
Un tablou al eroilor morți în Războiul pentru Întregirea Neamului din comuna Chetrești, 69
județul Vaslui - (satele Chetrești, Delești, Albești și Răduești), Costin Clit
Ion Inculeţ – primul preşedinte al Basarabiei, Vasile Calestru 71
Dragomir Hurmuzescu și județul Vaslui în documente (1919-1924), Costin Clit 77
Episcopul Grigorie Leu - un exemplu pentru tânăra generație, Mihai Gheorghiu 85
Organizarea Partidului Comunist din România în localitățile județului Fălciu în 1945, 87
Costin Clit
Amintirile prieteniei româno-nord coreene, Cosmin Niță 109
„Scânteia” între forţă şi vulnerabilităţi – câteva secvenţe –, Dan Popescu 121
In memoriam general de corp de armată (rt) dr. Chițac Mihai (1928 – 2010), Dumitru 135
Brînzei
Civili în armată, Nicu Șapcă 139
Un ostaș al tuturor timpurilor, Mihai Gheorghiu 145
Cinci decenii de cercetare economică: câteva confesiuni, Dan Popescu 157
Huși, frontieră a Uniunii Europene: nașterea și dezvoltarea învățământului economic 169
superior. Remember, Dan Popescu
De vorbă cu Toni…, Mihai Gheorghiu 175

3
4
 NEUTRINII

Col.(r) ing. Nicu ȘAPCĂ

Lumea științifică și nu numai este familiarizată cu termenul de „neutroni” dar și cu cel de

„neutrini”. Neutronul este particula din nucleul oricărui atom care în coabitarea cu alte particule
„protonii” alcătuiesc nucleul acestuia. Neutronii sunt cele mai mari particule din structura atomului
comparativ cu protonii și electronii care gravitează în jurul nucleului, rotindu-se aproape circular dar
mai mult eliptic-„jandarmerind” întreaga microstructură a acestuia. Neutronii nu sunt încărcați
electrostatic, protonii sunt însă, cu încărcătură pozitivă, iar electronii cu aceeași încărcătură
electrostatică că valoare față de protoni, însă negativă. Stabilitatea unui atom este caracterizată prin
egalitatea dintre numărul protonilor din nucleu și numărul electronilor din extra nucleu. Toate bune
până aici, acestă teorie fiind inatacabilă de oricine când e vorba de materiale nemagnetice. Când
discutăm despre „magnetism” revista „Cadențe peste timp” strecoară ideea în sensul următor:
electronii se mișcă în jurul nucleului pe orbitele eliptice și în jurul axei proprii, deopotrivă spre
„stânga” dar și pe „dreapta”. Cei care se mișcă spre stânga în jurul axei sale trebuie să-și împartă
vectorial distribuția de sarcini atât către protonul din nucleul atomului dar și către vecinul de pe același
orbital cu spinul spre dreapta, menținând stabilitatea atomului. În felul acesta atomul nu pierde și nu
mai primește electroni de la atomii vecini din același material. Atomul poate primi electroni sau pierde
devenind „ion” dacă primește energie din afara acestuia sau pierde din interior. Se poate trage
concluzia că în cazul materialelor magnetice, electronii cu spinul pozitiv, au rotația în jurul axei
proprii spre dreapta cu încărcătură electrostatică diferită față de electronul vecin de pe același orbital
sau chiar orbitalul cel mai apropiat. Dacă energia acestuia este mai mare, depășind condiția stabilității
atomului părăsește orbitalul de baștină fiind așezat „chiriaș” la alt atom. Se poate trage concluzia că un
material este magnetic dacă are pe orbitalul superior nucleului cât mai mulți electroni pe mai multe
orbitale de rotire cu spinul spre dreapta.
După această lapidară explicație să ne ocupăm un pic și de neutrini. Un om de știință pe nume
Ernst Pauli Wolfgang (25 aprilie 1900- d. 15 decembrie1958), cunoscut în lumea științifică, cu
rezultate meritorii și recunoscute în descoperirile pe care le-a făcut în domeniul particulelor
subatomice, a radiațiilor de pe Pământ dar și la nivel cosmic a lansat o ipoteza în anul 1930, după
modelul previziunilor scriitorului francez Jules Verne dar și mai multă contingență cu medievalul
Nostradamus. Se pare că acești doi francezi sunt adevărați pionieri în anticiparea evoluției multor
fenomene descoperite dar și dovedite ulterior de savanții lumii. Într-una dintre notificatiile științifice,
Pauli arată „Am făcut ceva îngrozitor: am prezis existența unei particule, fără că ea să fie dovedită
vreodată”. La data când a făcut această afirmație Pauli avusese descoperiri deosebite în domeniul
microcosmosului (așa numitul principiul lui Pauli) care făcea referire la stocarea energiei interne, a
spinului intraatom recunoscut de lumea științifică în domeniu, cotă nespecifică pentru fiecare particulă
din interiorul acestuia (proton + neutron). Pauli prin afirmația de mai sus și-a pus reputația în balans,
însă după ce în 1940 fuge din Germania devenind trăitor în SUA, aici aici a primit calitatea de profesor
la Universitatea Princeton. Cinci ani mai târziu a primit premiul Nobel pentru descoperirile de până
atunci, însă nu pentru descoperirea neutrinului. O remarcă trebuie făcută: în Germania anilor 40 ai
secolului trecut: Mulți oameni de știință au fugit din Germania lui Hitler (regimul nazist cunoscut
pentru ravagiile făcute , declanșând al ÎI – lea război mondial). Un alt exemplu este Albert Einstein,
cunoscut mai ales pentru teoria relativității. La fel s-a intîmplat și în Italia fascistă a lui Mussolini.
Savantul Enrico Fermi (1901-1954) coautor la realizarea primului reactor nuclear din lume,
premergător realizării bombelor atomice folosite împotriva Japoniei în orașele Hiroshima și Nagasaki
la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, este un exemplu similar celor din Germania. Pentru a
înlătura monotonia scrisului meu pentru cititorii revistei „Cadențe peste timp” mă opresc un pic cu o
comparație între cele două țări aliate Germania și Italia pe timpul desfășurării celui mai mare conflict
cunoscut de omenire, al II-lea Război Mondial. Care este deosebirea între nazismul lui Hitler și
fascismul lui Mussolini? Aceste două doctrine ale celor dictatorilor amintiți urmăreau alcătuirea unor
imperii în Europa și în lume, ca efect nostalgic al refacerii vechiului imperiu Prusac și Roman, în cazul

5
Germaniei și respectiv Italiei. Numai că metodele sunt diferite. Germania urmărea extinderea rasei
umane „ariană” prin eutanasierea altor populații străine în diferite țări. Italia nu urmărea lichidarea
fizică a populațiilor ocupate ci convertirea la creștinismul catolic „omogen” cum ar fi fost înainte de
16 iulie 1054, când creștinismul s-a scindat în ortodoxie și catolicism. Vaticanul raspândise religia
creștină catolică în zone întinse ale lumii. Italia nu avea puterea militară a Germaniei la acea vreme
fiind obligată să asculte „arpegiul” acesteia în problemele esențiale de politică la nivel mondial. Spre
sfârșitul războiului, iar mai ales după eșecul rușinos al Italiei peste Mediterana cu Libia, chiar numai
asculta „arpegiul” politicii mondiale a Germaniei, s-ar purea spune că asculta întreaga gamă a notelor
muzicale „așezate” în timpanul lui Mussolini.
Un alt aspect care trebuie reliefat este faptul că Germania avea lideri militari și strategi în
desfășurarea războiului superiori Italiei. Dar să revenim la măsura timpului nostru. În Europa singură
țară care a sesizat pericolul islamizării mapamondice a fost Danemarca. Prin scrisul unor ziariști au
înfierat evident terorismul în general, legându-l de radicalismul islamic care așează principiile
Coranului în supremația mondială a religiilor. Oare nu există o similitudine între Italia lui Mussolini în
special și chiar Germania lui Hitler pentru cucerirea supremației în lume!? Specialiștii în domeniu
urmează să se pronunțe sau dacă nu, înseamnă că le e frică de terorism. Mă opresc aici cu ideea, numai
că teama la români este inexistentă și înlocuită de o pază și apărare diverse.
Dar să revenim, „neutrinii”, așa cum am arătat mai sus au fost intuiți de savantul Wolfgang
Ernst Pauli, fizician austriac de origine, însă trăitor o perioadă în Germania, remarcat prin teoria
spinului, laureat al premiului Nobel pentru fizică în anul 1945, după cum am arătat. După terminarea
celui de al II-lea război mondial a revenit în Europa după migrația din SUA, stabilindu-se la Zürich
(Elveția) unde a decedat în anul 1958. Timp de 15 ani (1930 - 1945) W. E. Pauli a fost susținut de
italianul Enrico Fermi (și acesta trăitor în SUA) rămânând definitiv acolo. Enrico Fermi colaborând cu
W. E. Pauli le-a dat denumirea acestor particule de neutrini, pentru simplul motiv că în cercetările
ulterioare s-a constatat că nu sunt încărcat electrostatic de nici un fel, asemănător neutronilor din acest
punct de vedere, însă cu deosebirea netă că au masă aproape de „zero” , putând fi luată în calculele
cuantice chiar „zero”. Italienește a schimbat pe „o” cu „i”. Din discuțiile cu lumea militară italiană pe
care am întâlnit-o în teatrele de operații al Europei înainte de anul 1999 am aflat că Enrico Fermi 1, ca
om, pipera atmosfera. În activitatea sa în legăturile cu ceilalți oameni de știință de orgine latină, avea
farmecul atracției magnetice ca inrterlocutor cu oameni în general (vezi articolul Macromagnetismul
din revista „Cadențe peste timp”, Anul V, nr. 2 (10) 2017, Huși.
Dar să vedem ce i-a determinat pe oamenii de știință dar în special pe cei doi pomeniți mai
înainte, Pauli și Fermi să insiste cu previziunile și cercetările, precum și calculele asupra descoperirii
acestor particule, neutrinii. La dată de 23 septembrie 1987, lumea astronomilor din toată lumea au
observat cu aparatură de profil (telescoape, alte instrumente optice) căci într-o galaxie numită „Marele
Magelan” foarte îndepărtată galaxiei noastre, inclusiv a corpului ceresc Pământul, fenomene
neobișnuite. Un satelit natural, al galaxiei Magelan numit „Steaua Sanduleak” și-a mărit volumul
dilatandu-se până la spargerea acesteia explodând. Astronomia merge în dezvoltarea ei că știință,
constatând explozia unei supernove, un gigant astral care era observat în poziție fixă și care avea o
masă de 20 de ori mai mare decât a Soarelui. De această cucerire a științei beneficiază nu numai
astronomia ci și fizica particulelor elementare, a atomului în general. Până la această dată neutrinii
încă nu fuseseră dovediți că particule, entități de sine stătătoare, ba din contra oamenii de știință care
zaboveau în dovedirea lor, erau ironizați de detractorii acestora considerand că umblă după himere.
Încă pe timpul dilatării astrului Sanduleak, au apărut primele fulgere de lumina, detectoarele de radiații
cosmice înregistrând și înainte cu câteva ore de apariția acestora, o furtună de particule unele
identificate de detectoarele (plasate în SUA, Japonia, alte țări), cunoscute până la acea dată.
În acest bombardament de proiectile elementare în jurul Pământului, s-au identificat și
neutrinii, particule nou descoperite. S-a constatat că interacționează aproape cu nimic și nu lasă nici
un fel de urme fiind categorisite ca particule cu parcurs foarte mare, cosmic. S-a mai constatat că

1
Enrico Fermi a fugit di Italia în anul 1934 (fost profesor universitar la Pisa și Roma). În S.U.A. a fost numit
profesor la Universitatea „Columbia” New York , apoi la Universitatea din Chicago. A fost laureat al premiului
Nobel pentru fizică nucleară în anul 1938. Elementul chimic di tabelul elementelor chimice cu numărul 100
(Fermiu) îi poartă numele în semn de omagiu adus savantului.

6
străpung foarte ușor materia solidă, inclusiv Pământul. Așa cum am arătat mai sus sunt considerate
fără masă incluse în categoria undelor cosmice. Pe o placă fotografică s-a găsit un con luminos
albăstrui, acesta fiind atribuit efectului ca prezența a neutrinului. Aceste particule elementare neutrinii
au prevestit doar cu 10 secunde înainte megacatasrofa cosmică. Dacă este să facem o comparație între
fulgerele extraterestre și tunetele ciocnirilor de nori deasupra scoarței terestre a Pământului, cu
fenomenul Sanduleak din galaxia Magelan se poate face următoarea observație: Energia fulgerelor
împinse până la arsuri pe pielea omului, a altor viețuitoare de pe Pământ sunt niște valori
infinitezimale, unele mai mici decât fulgerele cele mai slabe ale planetei Sanduleak, iar tunetul este
efectul ciocnirilor norilor cu încărcături electrostatice antagonice (în general sub formă de ioni)
deasupra planetei noastre, la fel este infinetizimal mai mic decât la explozia astrului Sanduleak. Se
pune problema, ce vector deosebește cele două situații? Răspuns: În cazul fulgerului și tunetului
terestru au loc reacții de contact chimic obișnuit, între ioni încărcati pozitiv, respectiv negativ. Ionii
pozitivi în general sunt cei ai hidrogenului iar ionii negativi sunt în general al oxigenului sau ozonului
(fratele mai mare al oxigenului obișnuit O3). În cazul fulgerului și exploziei astrului Sanduleak este tot
o reacție de sinteză (unire)-fuziune nucleară-reacția dintre izotopii hidrogenului masă atomică 2,
deuteriul cu cea a tritiului (hidrogen masă atomică 3).
În cazul fulgerelor și tunetelor terestre reacția are loc ca efect al unirii între ioni (segment din
molecula disociată) cu încărcături electrostatice antagonice pe când în cazul exploziei Sanduleak, are
loc o reacție nucleară de sinteză la nivelul atomilor (deuteriu plus tritiu). Fulgerele și tunetele terestre
sunt naturale și artificiale. Despre producerea ploilor abundente cauzatoare de inundații dar și de
secete cumplite în anumite zone de pe Pământ, cu alt prilej. Fulgerele și tunetele de pe alte galaxii
cum este cazul galaxiei Magelan cu planetă Sanduleak fulgerand și explodând sunt efecte natural
cosmice pe care oamenii de știință doar le-au constatat. Să artificializeze fenomenul nici vorba de așa
ceva. Oamenii de știință investighează adânc fenomenul apariției acestor particule, neutrinii
constatatând că aceste particule extrem de pătrunzătoare cu parcurs foarte lung apar și din direcția
Soarelui, alte radiații de fond reminiscențe Big-Bangului care încă nu e prea obosit de a mai lucra la
formarea altor galaxii sau planete ca la început. Știința totdeauna a evoluat și va evolua.
Exploziile altor supernove de dimensiunea Sanduleak-ului sau chiar mai mari trimit la fel
neutrini pe Pământ. Pionierul descoperirilor particulelor elementare subatomice a fost francezul Henri
Bequerel care în anul 1886 a descoperit așa numitele radiații radioactive ale uraniului.
După numai un an a apărut noțiunea de electron însă el a fost constatat fizic mai târziu. Au
urmat două decenii, ba chiar mai mult de descoperiri extraordinare ale căror nume sunt legate de
savanții Pierre Curie, Maria Sklodovsca-Curie, Ernest Rutherford, Hans Geiger, Albert Einstein și
firește Enrico Fermi și W. E. Pauli. Cuceririle științei se fac prin simple supoziții care au atârnate de
ele un antecârlig în domeniu sau pur și simplu prim măsurători de toate felurile cu aparatură specială.
În ziua de 7 august 1912 fizicianul francez Victor Hess a urcat cu un balon zburător (dirijabil)
la altitudine. Scopul urmărit a fost acela de a verifică dacă prin urcarea la altitudine radiația radioactivă
a Pamântului va scădea. Dimpotrivă a constatat că pe măsură ce aerul se rarefia radioactivitatea
creștea. Adaosul de radioactivitate față de sol și l-au explicat prin prezența fondului de radiații cosmice
care cuprinde mai multe radiații cosmice din care nu lipsesc nici neutrinii. Perdeaua de aer dens din
atmosfera se constituie într-un ecran de protecție a radiațiilor de pe Pământ absorbindu-le dar și pe
cele care vin din Cosmos, în sens invers, fără să le anuleze total activitatea. Evoluția științei în
descoperirea neutrinilor a demonstrat că aceste particule elementare, insidioase, greu de detectat sunt
produse chiar pe planeta pe care trăim. Pământul, altfel decât explozia astrului Sanduleak al galaxiei
Magelan. Precizare: nu toate planetele acestei galaxii sunt cunoscute probabil că Big Bangul mai are
de „lucru” serios. Ființa umană și în general alte viețuitoare sunt supuse permanent unei emisii
permanente care ajunge din Cosmos pe Pământ. Prin coliziunea particulelor cosmice (preponderent
protoni și particule alfa-nuclee de heliu dublu ionizate) cu nucleele de oxigen, ozon și azot din aer,
apar în mod curent și particulele numite neutrini. Alte surse de apariție a acestor particule sunt: Soarele
(fuziune nucleară) și exploziile supernovelor. Se pune întrebarea: Corpul omenesc este străbătut de
neutrini și dacă da, sau nu, ce efecte au asupra organismului uman? Răspuns: sigur este străpuns de
aceste radiații, neutrinii fiind singurele radiații fără să lase efecte. Argumentul este acela că nu pot fi
oprite nici de Pământ, sau alte ecrane de protecție, ceea ce denotă că au acea energie foarte înalta, însă
sunt cu densitate mai mică decât celelalte radiații cosmice (ultraviolete) radiații beta sau gama, etc. în
fluxul cosmic al acestora. S-au constatat experimental o densitate de 300 de neutrini/m3. Unii

7
specialiști spun prin deducție că această densitate ar fi existat încă din timpul Big Bangul-ului,
numindu-i neutrini primordiali. O altă întrebare se pune, ce efecte au neutrinii din fluxul cosmic asupra
organismului uman dar și la alte viețuitoare? Dacă fluxul cosmic ar fi alcătuit numai din neutrini,
organismele vii nu ar avea de suferit, fără să necesite intervenții medicale pentru faptul că nu au masă
și se pot strecura prin cei 75% procent de apă molecule, atomii altor substanțe organice din organism.
Dacă evident vin asociati în fluxul cosmic cu alte radiații (beta, alfa, gama etc.) produc
leucemia(cancerul în sânge), cancerul de piele, hemoragii interne, alte afecțiuni , unele nereparabile
medical. Atmosfera Pământului își joacă rolul sau de cel mai bun ecran de protecție așa cum am arătat
mai sus, însă le absoarbe nu în totalitate deoarece fluxul cosmic de radiațîi este însoțit de energii
nebănuite. Știință a tras concluzia după experimentele lui Victor Hess că cele mai bune ecrane de
protecție împotriva radiațiilor de pretutindeni sunt confecționate din material ușoare comparativ cu
plumbul (alte material grele). Revin cu o explicație argumentând acest lucru. Dacă o persoană (fie un
fotbalist rasat lovește o minge de fotbal, această execută un parcurs, consumând lucrul mecanic aplicat
la interacția om – minge de fotbal. Dacă aceeași persoană lovește un balon pentru decorat pomul de
Crăciun, sau pentru joaca copiilor, acesta execută un parcurs mult mai mic decât o minge de fotbal ).
Explicația este aceea că materialul ușor a absorbit energia (lucrul mecanic) aplicat la interacție
(lovitură). Această fantastică descoperire științifică, a neutrinilor a condus la fabulații de tot felul, în
sensul că prezența acestora pe Pământ amenință viața. Numai intervenția lui W. E. Pauli (1900 - 1958)
a lămurit situația dizolvând pesimismul unora și făcând o infuzie de optimism omenirii. W. E. Pauli la
4 decembrie 1930, arată că neutrinii sunt extrem de puțini în fluxul radiației cosmice , dar sunt totuși și
nu întră în coliziune cu orice material, neinteracționând cu efecte nedorite vieții. Neutrinii trec în
goană, iar prin Soare, planete, alte corpuri cerești artificiale (sateliți, nave cosmice) că niște fantome
prin mari mase de materie. Se strecoară printre spațiile infinitezimale la nivelul de microcosmos al
materiei, datorită faptului că sunt aproape zero ca valoare gravimetrică. Detractorii lui W. E. Pauli
aproape că reușise să pună în penumbră reputația științifică a savantului, anunțând potopul pe Pământ,
alte calamități. În anul 1934, doi oameni de știință Rudolf F. Peires și Hans A. Berlige l-au atacat pe
W. E. Pauli, arătând că, pentru a demonstra prezența acestor particule elementare, neutrinii, în sensul
de a-i reține ar fi nevoie de un strat de plumb cu o grosime galactică, lucru imposibil de realizat. Însă
alte cercetări vin în favoarea lui W. E. Pauli și Fermi prin doi americani Fred Reines și Clyde Cowan,
în anul 1934 reușind să demonstreze existența neutrinilor. Acești americani au început să lucreze la
proiectul „Manhattan” de la Los Alamos. Au lansat ideea, din iulie 1945, că neutrinii ar putea fi
demonstrați ca existenți în zona contaminată radioactiv cu un flux de particule asociate, radiațiile
radioactive cunoscute până atunci (alfa, beta, gama fluxul de neutroni) cu alte particule insidioase. Și-
au continuat cercetările în statul american Washington, luând naștere proiectul „Polttergeist”. Acest
program de cercetare fundamentală, cuprinde confecționarea unui tub placat cu plumb, umplut cu un
lichid special scintilant și 90 de fotomultiplicatori sensibili care indicau prezența sigură a particulelor
care traversau tubul. În acest fel s-a născut primul detector de neutrini care a purtat numele de Herr
Angel 1 (în traducere Domnul Ochi1) în semn de apreciere a fizicienilor germani și a fizicii cosmice în
general. Scintilatiile produse la trecerea prin tubul cu lichid scintilant erau că valoare de înregistrare
diferită (lumenii unitate de măsură a luminii în general înregistrată de fotomultiplicatori) față de
scintilatiile produse de emisia radiațiilor radioactive de uraniu și a altor elemente din seria uranidelor.
S-a continuat perfecționarea acestui detector „Domnul Ochi1”, cu o versiune mărită de 10 tone,
continuând 400 litri de lichid scintilant, denumită „Herr Angel 2”. Două vorbe despre instalațiile
scintilante. Omul obișnuit, dar în special conducătorii auto la circulația pe timp de noapte sau chiar
ziua observă panourile de semnalizare a circulației mai ușor datorită scintilatiilor substanței aplicate pe
acestea prin fenomenul fosforescenței sau fluorescenței. Numai că în acest caz materialul scintilant
este solid. În cazul detectoarelor de neutrini Herr Angel 1 și Herr Angel 2 materialul scintilant este
lichid. Literatură de specialitate îl așează prin combinația unor elemente chimice arătate în tabelul lui
Mendeleev din grupa a 5-a și a 7-a, unele în stare topită, starea lichidă în tub fiind asigurată printr-o
instalație specială de încălzire până dincolo de punctual de topire a acestora. Cu doi ani înainte de a
muri W. E. Pauli în 1956, a primit vestea îmbucurătoare de detectare a neutrinilor. Datele produse se
potriveau cu datele calculate de acesta privind o mărime de pătrundere (interacție) a particulelor
elementare cu materia, secțiunea de împrăștiere teoretică a neutrinului 6 x 10-44 cm2. Fred Reines,
care era în viață în anul 1995 a primit premiul Nobel, și pentru realizările sale în descoperirile
particulelor cosmice elementare în general. Colegul sau de cercetare în domeniu Clyde Cowan n-a mai

8
apucat această distincție deoarece murise. Preocupările despre neutrini au continuat, știința în domeniu
prezentându-se cu noi cuceriri. Astfel în anul 1962 s-a constatat că neutrinii sunt de două feluri:
neutrini primordiali produși că sursă de reminiscența Big Bang-ului care operează în formarea unor
galaxii ale Universului și așa numiții neutrini muonici, personal i-aș numi neutrini musonici al cărei
sursă de producere sunt galaxiile deja formate. Aceștia sunt într-un flux deja asociat cu alte particule
cu densitate mai mare decât neutrinii primordiali. Tot din acest an apar și aceleratoarele de particule în
special de electroni. Pentru Fred Reines a trebuit să treacă acest timp de 39 de ani (1956 - 1995) în
demonstrația cercetărilor sale în domeniul particulelor elementare pentru a fi validate de alți oameni de
știință în domeniu, fiindu-i recunoscute meritele așa cum am arătat mai sus prin acordarea premiului
Nobel. După anul 1989 s-au produs mutații în Europa când în Germania zidul Berlinului s-a dărâmat,
fostul stat communist RDG (Republica Democrată Germană) unindu-se cu RFG (Republica Federală
Germană) realizându-se Germania cu granițele dinainte de 1945. Oamenii de știință din cele două părți
ale Germaniei dar și din alte țări ale lumii și-au unit forțele reușind o cooperare extrem de eficace.
Prima știință care a beneficiat de noile cuceriri a fost Astronomia și imediat apropiat fizică particulelor
elementare cu spot în situație, neutrinii. S-au realizat telescoape gigantice de neutrini precum și
detectoare suprasensibile care-jandarmeresc toate acceleratoare de particule din lume. Un lucru trebuie
amintit, că cel mai mare accelerator de particule din lume, unde s-a descoperit „particula lui
Dumnezeu” (Bosson Higgs), alte descoperiri, inclusiv prezența neutrinilor, detectoarele sunt rodul
creației specialiștilor români în fizică nucleară (peste 100) care au emigrat din țară după începerea
lucrărilor de dezafectare a reactorului nuclear de la Măgurele (București) în principal dar și regresul
structurilor de la Pitești, Mioveni și Turnu Severin. A început o cooperare între Germania și URSS,
fiind întreruptă între anii 1940-1989, din cauza războiului al II-lea mondial.
În lacul Baikal din Siberia s-au așezat aproape de fundul acestuia o serie de fotomultiplicatori
cu diametrul de jumătate de metru. Au considerat că adâncimea destul de mare a lacului Baikal va
filtra celelalte particule elementare, punând în evidență numai neutrinii. La fel americanii au lansat în
oceanul Pacific, lângă Hawai o instalație specială de captare submarină. Nici japonezii nu s-au lăsat
mai prejos, realizându-se o constructieuriasa „Super-Kamiocande” un dom umplut cu apă pe ai cărui
perete au fost așezate fotomultiplicatoarele reflectorizante. Gândirea oamenilor de știință a mers în
sensul de a folosi apă ca stare lichidă (evitand materia solidă) în scopul identificării neutrinilor. S-a
mers pe argumentul eliminării unei prezumtive coliziuni. Se știa că nu interacționează cu nimic aceste
particule, însă pentru orice siguranță s-a apelat la astfel de metode. Dar să-l prezentăm un pic pe
curiosul „Super-Kamiocande” din Japonia. Acest „descoperitor” tehnic are o înălțime de aproape 60
de metri, în locația Tokio. Domul este umplut cu 50.000 de tone de apă și dotat cu 11.000 de
fotomultiplicatori. Orice neutrin care trece prin acest agregat este observat printr-o străfulgerare! După
această străfulgerare neutrinul nu moare ci își continuă parcursul. Până unde? Deocamdată nu se știe.
SavanțIi au ajuns la concluzia că cel mai bun loc de așezare a instalațiilor de detectare a neutrinilor
este Polul Nord sau Polul Sud. În anul 1997, oamenii de știință Byron Lundberg și Bruce Baller
(cetățeni americani) au reușit evidențierea teoretică prin calculul unui al treilea fel de neutrin,
botezandu-l neutrinul „tau” la Chicago. Nu trebuie scăpat din vedere faptul că în descoperirea
particulelor elementare ale materiei, cooperarea internațională a savanților are un rol covărșitor, însă
nu trebuie uitate meritele Institutului Național Italian de Fizică Nucleară, instituție europeană la a cărei
fondare dar și mai mult decât atât, a contribuit profesorul universitar Italian de la Universitatea Pisa,
Roma (Italia) și New York, Chicago (S.U.A), eminentul om de știință Enrico Fermi. Mai mult a fost
reliefat în literatură științifică de americani decât de europeni. Se cuvine o reparație. Laboratoarele
Institutului Italian de Fizică Nucleară au avut un rol însemnat în construcția giganticului accelerator de
particule LHC (Large Hadron Collider) de la Geneva. Pe șoseaua Ternano-Roma la o altitudine de
1000 de metri, sub muntele Gran Sasso, se află cele mai mari laboratoare subterane din lume. Servesc
că scut de protecție pentru orice lovitură nucleară în caz de conflict nuclear. Stâncile de deasupra
acestor laboratoare de deasupra lor au o înălțime de 1400 metri. Lucrătorii de la LHC Geneva își
propun să dirijeze particulele elementare filtrate de scoarță Pământului către laboratoarele italiene de
sub muntele Gran Sasso, (distanța este de 730 km) și poate fi parcurs de neutrini în 2,5 milisecunde, în
mișcarea lor rectilinie. Celelalte particule din fluxul dirijat au masă și interacția lor sub scoarță
Pământului sunt evident tamponate consumându-și energia, în final fiind absorbite. Deocamdată este o
ipoteza de lucru. Se speră că la Geneva în acceleratorul de particule LHC să se obțină neutrini
artificiali. Se va vedea cum îi vor boteza comparativ cu cele trei feluri de neutrini: primordiali,

9
muonici și tau. Nici alți cercetători din alte țări nu s-au cantonat în rezultatele obținute până acum.
Nemții realizează experiențe deosebite. La fel americanii și suedezii la Polul Sud. Astfel oamenii de
știință germani de la DESY, în localitatea Zeuthen, lângă Berlin încearcă să detecteze neutrinii din
orice directie ar veni, din Cosmos în special. Neutrinii care vin dinspre Soare sunt de interes, dar mai
mult constatați sunt neutrinii exotici, primordiali, muonici că sursă de la această planetă sunt rari,
această situație fiind cunoscută în proporție covârșitoare.
Neutrinii exotici captați dintr-alte direcții conțin informații despre regiuni ale Universului din
care extrem de rar pătrund până la planetă noastră. Dinspre Calea Lactee sau centrele celorlalte galaxii
cunoscute nu prea apar semnale de prezența a neutrinilor la instalațiile de detectare de pe Pământ.
Savanții au ajuns la concluzia căci la Polul Sud este cea mai bună poziție de detectare a neutrinilor,
exotici unde Oceanul Înghețat, la adâncime față de luciul gheții de 2 km este amplasată o pădure de
detectori la distanță unul față de altul la o distanță de 20 de metri. Senzorii sunt încastrați în gheață la
adâncimea mai sus menționată și feriți de contactul cu gheață fiind ermetizati în niște sfere de sticlă.
Acești detectori înregistrează neutrinii care lovesc emisfera Nordică, străbat Pământul ajungând la
detectoarele de la Polul Sud. Ajungând la Polul Sud, în parcursul lor prin gheață emit o radiație de
formă unui con luminos (specific numai neutrinilor) albăstrui, totuși perceptibil de detector, ajutați în
rolul lor de transparența gheții. Se poate determina și direcția de unde vin, după un principiu
arhicunoscut. Dacă un glonț lovește într-o țintă se poate preciza și direcția de unde a venit și distanța
de la care s-a tras. La fel după formă valului de la pupa unui vapor se poate preciza sensul de mers al
acestuia dar și direcția de unde vine. După orientarea conului de umbră luminos albăstrui lăsat în
gheață de neutrin se poate stabili ușor când și câți sunt dacă vin dinspre spațiul imediat exterior Polului
Sud sau din interiorul Pământului. Cei care vin de la Polul Nord, vin din Cosmos ca un accelerat fără
oprire în „stația” Polul Nord. La Polul Sud au fost detectați în jur de 200 de neutrini cu poziția conului
luminos albăstrui oferind informațiile clare că vin din atmosfera terestră, traversând Pământul. Ca să
înregistreze detectoarele neutrinii „exotici” numiți și extratereștri vârful conului luminos albăstrui
trebuie să aibă conul invers că orientare față de cei 200 de neutrini detectați la Polul Sud. Savanții nu
sunt dezamăgiți. Omul de știință Torsten Schmidt, lucrător la DESY (Germania), consemnează: „În
ultimul timp nu s-au petrecut erupții spectaculoase de supernove și toate celelalte surse de neutrinidin
Univers sunt inimaginabil de departe de noi. De aceea , fluxul de particule care provine de acolo este
extrem de redus.Pentru acestea probabilitatea captării rarilor musafiri , rețeaua de detectori trebuie
extinsă la un 1 km2”.

Concluzii:

1. La începutul mileniului trei, până acum au fost descoperite două particule elementare noi:
neutrinul și bossonul Higgs (particula lui Dumnezeu);
2. Neutriniul poate aduce informații ulterioare științei incomensurabile, în viitorul apropiat sau
îndepărtat cum ar fi compoziția chimică din interiorul Pământului, starea de agregare, energia existentă
în anumite locuri din masă gravimetrica a acestuia. Se poate prevedea în viitor cutremurele, erupțiile
vulcanice, alte fenomene intraterestre;
3. Bossonul Higgs deja a ajutat la explicația formării galaxiilor, inclusiv a planetei Pământ.

Bibliografie:

1. „Misterele Terrei”, București, Editura Reader-Digest, 2005;

2. Manualul inginerului chimist, București, Editura Tehnică, 1972, vol. I;
3. Col. (r) ing. Nicu Șapcă, Macromagnetismul, în „Cadențe peste timp”, Revista cadrelor militare în
rezervă și a veteranilor de război din județul Vaslui, Huși, Anul V, nr. 2 (10), 2017, p.

10
 EFECTELE TOXICE ALE CADMIULUI

Prof. Laura MOȘTEANU

Metale grele – Generalitaţi

Doar o parte din metalele întâlnite în natură sunt nutritive (esenţiale). Din categoria metalelor
neesenţiale sunt metale grele, acestea au densitatea mai mare de 5 g/cm3 şi o masă atomică mai mare
decât a calciului. Majoritatea metalelor grele sunt foarte toxice deoarece, sub formă ionică sau în
diferiţi compuşi, sunt solubile în apă şi pot fi absorbiţi cu uşurinţă de ţesuturile vegetale şi animale.
După absorbţie aceste metale tind să se lege de biomolecule precum proteinele şi acizii nucleici,
afectându-le funcţiile.
Exemple de metale grele includ mercur (Hg), cadmiu (Cd), arseniul (As), crom (Cr), taliului
(Tl), şi plumb (Pb).
Proprietatea metalelor grele de a se acumula în organismele vegetale şi animale, inclusiv în cel
uman, ca şi patologia pe care o determină justifică interesul care se acordă acestor poluanţi. Dacă nu
sunt atent monitorizate, plumbul şi alte metale grele din soluri, aer şi ape pot pune în real pericol
mediul ambiant şi mai ales sănătatea umană.
Metalele grele se întâlnesc în mediul ambiant în mod natural sau supraadăugat din surse
artificiale – care derivă în principal din următoarele activităţi: termocentrale şi alte instalaţii de ardere
a combustibililor solizi şi lichizi, circulaţia rutieră prin gazele de eşapament, prin evaporarea benzinei
sau ca urmare a manipulării improprii. La nivelul întregii ţări, poluarea chimică a solului afectează
circa 0,9 milioane ha, din care poluarea excesivă circa 0,2 milioane ha; poluarea cu metale grele (mai
ales Cu, Pb, Zn, Cd) şi prin precipitaţii acide datorate SO2 are efecte agresive deosebit de puternice
asupra solului şi a fost identificată în special în zonele Baia Mare, Zlatna sau Copşa Mică. Ca atare,
este foarte utilă cunoaşterea conţinutului metalelor grele din solurile urbane pentru a stabili cu precizie
gradul de poluare a unei suprafeţe anume şi eventualele măsuri care se pot lua în vederea diminuării
efectelor poluării sau reabilitării zonelor afectate .
Efectul negativ al metalelor grele poate rezulta, de exemplu, prin intermediul apei de băut
contaminate (ex. ţevi de plumb), niveluri ridicate în concentraţia aerului din jurul surselor emiţătoare,
sau asimilarea prin intermediul lanţului trofic.
Metalele grele sunt periculoase deoarece ele tind să se bioacumuleze. Bioacumularea înseamnă
creşterea în timp, în organismele biologice, a concentraţiei substanţei într-o cantitate comparativă cu
concentraţia substanţei în mediu. Compuşii se acumulează în organismele vii atunci când sunt
asimilaţi şi stocaţi cu o viteză mai mare decât sunt distruşi (metabolizaţi) sau eliminaţi.
Cele mai poluante dintre metalele grele sunt, cadmiu: plumb si mercur.

1. SURSELE ŞI CĂILE DE RĂSPÂNDIRE ALE CADMIULUI ÎN MEDIUL AMBIANT

11
 Deşi au trecut aproape 140 de ani de la apariţia primelor cercetări privind toxicitatea cadmiului
(Marmé 1867) abia în ultimii 30-35 de ani a crescut simţitor interesul pentru studiul acţiunii acestui
metal asupra organismului uman şi concomitent aprofundarea cunoştinţelor despre provenienţa lui şi
despre căile de răspândire şi de poluare a mediului înconjurător.

1.1 Sursa naturală

În solul nepoluat, cadmiul se găseşte numai sub formă de compuşi anorganici. Conţinutul
scoarţei terestre în cadmiu se evaluează la 0,5-1 ppm. Răspândirea lui în diferite soluri şi minereuri
urmează pe cea a zincului. Deşi concentraţia cadmiului in blendă (ZnS) se ridică până la 4,5%,
raportul Cd/Zn variază între 1:1.000 şi 1:12.000. În afară de blendă, cadmiul natural se mai găseşte în
silicatul de zinc (calamină),greenochitul (sulfura de cadmiu - CdS) avand un continut de 77% cadmiu,
otawitul (carbonatul de cadmiu - CdCO3) si monteponitul (oxidul decadmiu - CdO). şi în unele
depozite naturale de fosfaţi şi superfosfaţi, cum sunt cele provenite din fosile.%. De regulă el este
prezent în minereurile de zinc, însotind in mod frecvent blenda si smithsonitul. Continutul de cadmiu
din minereurile de zinc variaza in limite largi de la 0,02 la 2,5%.

1.2 Surse antropice.

Cadmiul ajunge în mediu pe trei căi importante: rafinarea şi folosirea Cd, topirea minereurilor
de Cu şi Ni şi prin arderea combustibililor fosili.

Cadmiul este un partener geochimic al zincului şi se obţine ca produs secundar la prepararea

acestuia. Separarea sa de zinc se face prin electroliză, datorită potenţialului de descărcare diferit sau
prin sublimare în vid sau curent de hidrogen. Cadmiul s-a folosit pe scară foarte mare la protejarea
anticorosivă a fierului şi a oţelului (cadmiere, galvanoplastie) şi continuă să se folosească în
electrotehnică, în obţinerea unor mase plastice, coloranţi, a cauciucului sintetic, în industria
bijuteriilor, dar mai ales se foloseşte la obţinerea unor aliaje cu punct de topire scăzut: aliaje de lipit,
aliaje de legare, aliaje pentru tipografie. Amalgamul de cadmiu se foloseşte în tehnica dentară. Dacă în
ultimii ani galvanoplastia a înregistrat un recul, utilizarea cadmiului s-a extins în schimb la fabricarea
de baterii şi de elemente electronice speciale într-o gamă foarte largă.
Toate locurile de muncă unde se utilizează cadmiul reprezintă nu numai surse de expunere
profesională, ci şi surse de poluare a mediului înconjurător. De asemenea, trebuie avut în vedere că
acest metal este un însoţitor permanent al zincului şi că prezenţa industriei metalelor neferoase implică
şi contaminarea cu cadmiu.

1.2.1Cadmiul în sol

Îmbogăţirea solului cu Cd are câteva cauze posibile: (1) poluarea antropogenă datorată
industriei miniere, chimice şi alte industrii; (2) fertilizatorii utilizaţi în agricultură; (3) mişcarea
ascendentă posibilă în soluri datorită reprecipitării repetate;şi (4) asocierea cu materia organică, care
este mai abundentă în partea superficială a solului.
În zonele neindustrializate conţinutul mediu al scoarţei terestre în cadmiu este sub un 1 ppm,
iar în apropierea uzinelor unde se prepară sau se utilizează acest metal concentraţia este mai mare,

12
deoarece compuşii lui ajung direct sau indirect în sol. În USA măsurându-se conţinutul atmosferei în
jurul topitoriilor de preparare a cadmiului s-a observat că aproape 1/3 din acest metal ajunge sub formă
de praf pe suprafaţa solului. Pe distanţa de 1 km de la o fabrică de zinc concentraţia medie a cadmiului
în sol (până la 15 cm adâncime) a fost de 1750 ppm faţă de 1 ppm media normală. Îmbogăţirea
suprafeţei terestre în acest metal se realizează şi prin tratarea cu superfosfaţi naturali (pentru unii din
aceştia conţinutul în cadmiu variind între 50 şi 170 ppm), precum şi prin poluarea cu diferite substanţe
sau deşeuri cadmifere. Datorită uzurii anvelopelor, în probele de sol uscat din jurul şoselelor cu trafic
intens s-au găsit cantităţi mult mai importante de cadmiu decât în cele recoltate la distanţe mari.

1.2.2 Cadmiul în aer

În atmosferă, Cd pătrunde din erupţiile vulcanice, particulele de sol purtate de vânt şi arderea
pădurilor. S-a estimat că activitatea antropogenă este răspunzătoare pentru un aport de Cd în atmosferă
de 3 până la 10 ori mai mult decât din surse naturale, o mare parte fiind datorată prelucrării
minereurilor de sulfuri.
În regiunile lipsite de instalaţii industriale care eliberează cadmiu, concentraţia acestui metal în
aer nu depăşeşte 0,001 mcg/m3, ceea ce înseamnă o inhalare zilnică de maximum 0,02 mcg/locuitor.
În contrast cu aceste valori, în aerul din halele uzinelor unde se manipulează cadmiu, în timpul
lucrului, s-au găsit concentraţii de până la 25.000 de ori mai mari (0,25 mg/m3). Atmosfera oraşelor cu
astfel de industrie are o concentraţie medie în cadmiu ce depăşeşte foarte frecvent 0,05 mcg/m3,
ajungând ca în unele centre (Huston, Texas) să se ridice la 0,33 mcg/m3. Un studiu cuprinzând 36
localităţi din USA a arătat că, conţinutul aerului în cadmiu a variat între 0,001 mcg/m3 şi 0,083
mcg/m3, iar altul efectuat în Japonia a evidenţiat concentraţii medii de cadmiu de 0,015 mcg/m3 la
Tokyo şi de 0,166 mcg/m3 la Annaka City. În ţările scandinave gradul de poluare cu cadmiu al aerului
s-a evaluat prin dozarea acestui metal în muşchi şi licheni, care absorb şi reţin metale grele. Cantitatea
de cadmiu (raportată la substanţa uscată) găsită în părţile nordice nu a depăşit 0,2 ppm, în timp ce în
zonele sudice s-a ridicat la cca 1 ppm. În probele recoltate din vecinătatea uzinelor unde se folosea
acest metal, concentraţia în cadmiu a fost peste 100 ppm. Poluarea aerului cu cadmiu se datorează nu
numai fumului şi pulberilor emise de uzinele care îl folosesc, ci şi combustiei diferitelor metale
cadmifere (cărbune, petrol, uleiuri minerale, hârtie, deşeuri organice) unde concentraţia cadmiului
variază între 1 şi 50 ppm, precum şi uzurii anvelopelor de cauciuc sintetic. Cantitatea de cadmiu
cedată într-un an de mijloacele de transport auto din USA (prin consumul de benzină şi uzura
cauciucurilor) s-a estimat la cca 6 tone. Pentru concentraţii cuprinse între 0,003 şi 0,005 mcg/m3 de
aer, cantităţile depuse lunar sub formă de praf au variat între 0,055 şi 0,090 mg/m2.

1.2.3 Cadmiul în apă

În teritoriile nepoluate cantitatea de cadmiu din apele naturale şi cele de conductă nu depăşeşte
1 mcg/l, concentraţia maximă admisă provizoriu de O.M.S. pentru apa potabilă fiind de 10 mcg/l, ceea
ce înseamnă că un consum de 2,5 l de apă pe zi realizează un aport de 25 mcg Cd. În apa de conductă
din 16 state ale USA s-au găsit valori cuprinse între 0,12 şi 39 mcg/l; în 12 oraşe norma a fost
depăşită. În Europa concentraţia medie a fost de 1,8 mcg/l în Germania şi sub 1 mcg/l în Suedia.
Conductele galvanizate prin care se asigură aprovizionarea cu apă pot ceda mici cantităţi de cadmiu. În
probele recoltate dimineaţa (după 10-12 h de neutilizare a apei) de la acelaşi robinet, concentraţia
cadmiului a depăşit 10 mcg/l însă curând după ce s-a început folosirea, aceasta a scăzut. În apele
marine din apropierea coastelor, concentraţia cadmiului variază între 0,075 şi 0,32 mcg/l.

1.2.4 Cadmiul în alimente

Datele din literatura de specialitate evidenţiază prezenţa cadmiului in majoritatea produselor

alimentare. Cadmiul ajunge în organism atât pe cale digestivă, cât şi respiratorie şi tegumentară.
Produsele alimentare alcătuiesc cea mai importantă sursă de cadmiu, excluzând bineînţeles expunerea
profesională (când calea principală este inhalarea aerului de la locul de muncă). Marea ”uzină” în care
se elaborează hrana oamenilor şi a animalelor fiind suprafaţa foliară a plantelor, dacă mediul de viaţă
al acestora (aer, apă, sol) este contaminat, substanţele poluante pot intra în structura lor. Cadmiul,

13
găsindu-se atât în sol şi apă, cât şi în atmosferă, se depune pe frunze, pătrunzând uşor în interiorul
diferitelor plante, folosite ca produse alimentare pentru om sau ca furaje pentru animale. Contaminarea
se poate accentua fie prin folosirea de fertilizanţi (fosfaţi, superfosfaţi) sau de fungicide cadmifere,
precum şi în cursul transportului în vagoane şi mai ales în autocamioane. Faptul că raportul Zn/Cd în
plante este mult mai mic decât în solul în care acestea au fost cultivate, ca şi scăderea conţinutului lor
pe măsură ce distanţa faţă de şoselele cu trafic intens a crescut arată rolul poluării aerului. Concentraţia
cadmiului în legume-frunze (spanac, salată, etc) este un bun indicator al gradului de contaminare
aeriană. Datorită relaţiilor amintite, nivelul de cadmiu din produsele alimentare este influenţat de
conţinutul solului şi al atmosferei în acest metal ca şi de cantitatea şi calitatea fertilizanţilor utilizaţi.
Pentru acelaşi grad de poluare conţinutul în cadmiu al legumelor-frunze (salată, varză) este mai mare
decât în tuberculi (cartofi), rădăcinoase (morcovi, ridichi), legume-fructe (tomate, vinete) şi cereale
(grâu, orez, porumb). Datorită poluării aeriene, în coaja fructelor (ex. mere), ca şi în legumele frunze,
se găseşte mai mult cadmiu decât în pulpă. Fixarea de către plante este mai importantă în solurile cu
pH acid. Ca atare procesele care acidifică solul (ex. ploi acide) pot produce o creştere a conţinutului
mediu de cadmiu în produsele recoltate de pe aceste terenuri.
Produsele alimentare de origine animală conţin cantităţi de regulă mai mici decât cele de
origine vegetală, însă dacă animalele au fost crescute în mediu intens poluat sau hrănite cu furaje
contaminate, concentraţia acestui metal poate depăşi limitele obişnuite.
Indiferent de specie şi de gradul de poluare, viscerele animalelor adulte (rinichi, ficat) conţin mai mult
cadmiu decât laptele sau musculatura acestora. Organele unor crustacee şi moluşte marine, hrană
preferată de japonezi, conţin cantităţi mai mari de cadmiu, iar stridiile au chiar capacitatea de a
concentra acest metal.
Carnea, peştele şi fructele conţin în general nivele similare de cadmiu care se situează cam între 5-10
μg/kg produs în zonele necontaminate. Ca valori reprezentative pentru cereale şi legume-rădăcinoase
se citează cca 25 μg/kg. De altfel valori cuprinse între 50-100 Cd g/kg produs proaspăt sunt
considerate nepericuloase.

1.2.5 Tutunul

Frunzele de tutun acumulează nivele relativ crescute de cadmiu. Astfel materia primă din care
se prepară ţigările reprezintă o sursă importantă de expunere pentru fumători.
Ţigările conţin în jur de 1-2 μg cadmiu şi prin ardere aproximativ 10% din această cantitate
trece în fumul inhalat când se fumează. Se apreciază că fumatul a 20 ţigări pe zi se însoţeşte de
inhalarea a 2-4 μg cadmiu. Prezenţa filtrului la ţigări diminuează într-o anumită măsură conţinutul în
cadmiu al fumului inhalat.
Conţinutul în cadmiu din ţigări variază în funcţie de regiunea din care provine tutunul folosit
la prepararea acestora. Se citează valori foarte scăzute pentru ţigările fabricate cu tutun din Argentina,
India, Zambia (valori între 0,1-0,5 mcg Cd/ţigară). În urma dozării cadmiului din 20 ţigări înainte de
fumare, cât şi a cantităţii rămasă în cenuşă şi în partea nefolosită s-a aflat că aproape 70 % a trecut în
fumul inhalat. Marii fumători, care trăiesc chiar în zone necontaminate au un aport crescut de cadmiu
comparativ cu restul populaţiei din zonă.

1.3 Aportul zilnic de cadmiu

În scopul stabilirii aportului zilnic de cadmiu în zone necontaminate sau în regiuni

contaminate s-au făcut numeroase studii recurgându-se la determinarea conţinutului de cadmiu din
diete obişnuite, meniuri complete sau din alimentele ce alcătuiesc coşul zilnic. De asemenea, în acelaşi
scop s-a recurs la dozarea cadmiului din materii fecale, ţinând cont că utilizarea digestivă (cantitatea
absorbită din cea ingerată) este de aproximativ 5 %. Rezultatele cercetărilor efectuate, referitoare la
determinarea aportului de cadmiu prin alimente variază în limite foarte largi.
Astfel se citează pentru zone din Europa, Noua Zeelandă, USA valori între 10-25 mcg/zi, dar
aceiaşi autori precizează că 10 % din populaţia respectivă au un aport de 2 ori mai mare, iar 2,5 %
chiar de 3 ori mai mare. În Japonia, în zone considerate normale (necontaminate) se indică o medie a
aportului zilnic de cadmiu prin alimente între 30-60 mcg, iar în zone expuse se poate ridica până la
150-250 mcg sau chiar 600 mcg /24h.

14
 În zone contaminate din Marea Britanie, cum ar fi Shiphan, s-au găsit de asemenea valori mai
crescute ale aportului zilnic prin alimente (400 mcg/ săptămână sau chiar mai mari).
Aportul de cadmiu prin alimente variază de la individ la individ, în funcţie de deprinderile
alimentare, dar şi în funcţie de vârstă. Adolescenţii, care au o cheltuială de energie mai mare,
„beneficiază” de un aport crescut, datorită unui consum mai mare de alimente.
În ţara noastră într-un studiu efectuat în 1970, dozându-se cadmiul din 30 de alimente şi
ţinându-se seama de cantitatea consumată s-a estimat că aportul variază de la 38-64 mcg /zi, însă
folosirea unor produse bogate în cadmiu îl poate ridica la 104-176 mcg.
Comitetul de experţi FAO/OMS, ţinând seama că 80-90 % din cadmiul ingerat se elimină prin
fecale, a admis un aport de 70 mcg/zi (prin alimente). Deşi alimentele reprezintă principala sursă de
cadmiu pentru om, totuşi când se evaluează aportul zilnic trebuie să se ţină seama şi de cantitatea
pătrunsă în organism prin aer şi apă, iar în cazul fumătorilor şi prin tutun.

1.4 Efectele acumulării cadmiului.

În România, conform Ordinului nr.756/1997 emis de Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei

Mediului, limita maximă admisă pentru conţinutul total de Cd din sol este de 1mg·kg1. În soluri,
cadmiul se află în diferiţi compuşi sub formă de ioni (Cd2+), prezenţi în soluţia solului, adsorbiţi la
suprafaţa particulelor coloidale, legaţi de materia organică, de sesquioxizi sau prezenţi în structura
cristalină a mineralelor argiloase sau a altor minerale din sol.
Mobilitatea Cd în soluri şi potenţiala sa acumulare în organisme sunt amplificate de pH-ul
scăzut, conţinutul scăzut de materie organică, de particulele de sol cu dimensiuni mari şi de capacitatea
de retenţie a solului.Deşi este prezent într-o varietate de forme neutre si complexe anionice,forma
comuna sub care Cd se gaseste in sol este cea de ion liber.Fiind mai mobil decat alte metale grele,Cd
poate fi absorbit si translocat cu usurinta de catre plante.Unii cercetatori considera ca raportul dintre
concentratia Cdsol/Cdplanta este 10:1.
Prezenţa cadmiului în sol poate fi extrem de periculoasă deoarece creşte concentraţia în lantul
trofic.Cadmiul din sol este puternic absorbit de materia organică.Solurile acide favorizează trecerea Cd
din sol în plante. Râmele şi alte organisme esenţiale din sol sunt extrem de susceptibile la otravirea cu
Cd. Acestea pot muri chiar la concentratii foarte mici cu consecinte asupra structuri solului.Când
concentraţia de Cd din sol este mare aceasta influenţează procesele din sol ale microorganismelor si
întregul ecosistem din sol.
Efectul daunator al excesului de Cd pentru plante consta in blocarea proceselor
microbiolgice,ionii Cd frânând procesul de sinteza al N2 atmosferic si procesele de
amonificare,nitrificare si denitrificare. Cd impiedica cresterea plantelor deoarece crează depozit de
apa în tesuturi.
Cele mai sensibile plante la excesul de Cd sunt spanacul,salata,soia,iar cele mai rezistente sunt
tomatele si varza;orezul se dezvolta normal chiar la concentratii pana la 640 ppm Cd.S-a observat ca
dintre legume,cele pentru consumul frunzelor- în special salata-au o capaciate mai mare de a absorbi si
transloca acest element în ţesuturi,decât cele cultivate pentru consumul radacinilor.

Efecte fiziologice

Cadmiul şi toate combinatiile sale sunt toxice. Toxicitatea cadmiului se pare că derivă din
interferarea cu metabolismul zincului şi a cuprului.O dată pătruns în organismul uman, cadmiul este
greu de eliminat şi ca urmare se acumulează în ţesuturi,timpul său de înjumătăţire fiind de 10-30 de
ani.Formează cu proteinele complecşi care sunt transportaţi la rinchi.Cadmiul se acumulează în
rinichi, provocând probleme în mecanismele de filtrare. Are loc eliminarea proteinelor esenţiale şi a
zaharurilor din corp şi apoi îmbolnăvirea rinichilor.

Alte efecte :
Diaree, dureri de stomac, vomă severă;
Fracturi osoase;
Probleme de reproducere, avort spontan, infertilitate instalată;
Boli ale SNC;

15
Boli al sistemului imunitar, probleme fiziologice;
Mutaţii genetice.

Expunerea ocupaţională – industria metalurgică – etapa de rafinare.

Inhalarea .La prelucrarea Cd prin metode umede şi prin procese metalurgice se degajă vapori
de cadmiu. Aceştia produc : uscăciune în gât, arsuri ale pielii şi arsuri în stomac, dureri de cap, vomă ,
sângerarea plămânului – deces.
Intoxicaţia acută. Pot avea loc intoxicaţii acute la polizarea Ag cu carbonat de cadmiu, la
fabricarea cadmiului prin distilare sau topire, la topirea Cd sau a aliajelor sale ( Ni-Cd), la respirarea
prafului de cadmiu în cazul stingerii unor incedii în care s-au aprins pulberi de cadmiu, la băile de
cadmiere ( galvanizarea), în fabricile de litopon de cadmiu (CdS). În cazul intoxicării acute cu cu
Cd/CdO din aerul unor întreprinderi se observă : iritaţie, tuse, spasm cardiac, greaţă, extenuare,
ameţeală, creşterea ritmului respiraţiei, pulsului , cianoză- decese.
Intoxicaţia accidentală. La ingerarea de CdSO4 , CdCl2, CdO simptomele sunt: greaţă, vomă
puternică, ameţeală, durere de stomac, diaree, colaps, lipsă de sensibilitate în mâini şi picioare,
convulsii.
Intoxicări cornice au fost semnalate în topitoriile de Cd sau Zn. Pentru intoxicarea cu Cd sunt
caracteristice următoarele simptome : guturai , inele de Cd, ( culoare galbenă sub formă de inel la baza
dinţilor), scăderea sensibilităţii simţurilor şi albuminurie.
Expunerea pe termen lung este asociată cu următoarele efecte:
Plamâni: emfizeme pulmonare, creşterea riscului de cancer pulmonar.
Ficat: în general pe termen lung ficatul este protejat împotriva intoxicării cu cadmiu care este
legat de MT(metallo-thionein), si depozitat în rinichi (MT poate lega pana la 7 atomi de Cd).
Rinichi: datorita acumularii in rinichi a Cd pe termen lung pot apare disfunctii glomerulare si
tubulare, disfunctii renale. Datorita faptului ca rinichii sunt organele care regleaza cantitatea de săruri
în organism, în cazul intoxicaţiei cu cadmiu pot apare dereglări majore a concentratiei anumitori ioni.
Poate apare o eliminare a Ca care poate duce la decalcifierea oaselor.
Doza orală acută letală de cadmiu pentru om nu a fost stabilită, ea a fost estimată la câteva sute
de miligrame, doze mici de 15 şi 30 mg din produsele alimentare acide depozitate în containere
căptuşite cu cadmiu au dus la gastroenterită acută. Consumul de către oameni de lichide care conţin 13
- 15 mg de cadmiu pe litru a provocat vărsături şi crampe gastro-intestinale.
Sistemul osos: decalcifierea oaselor.
Cadmiul poate fi, asociat cu apariţia bolii Itai-Itai, în Japonia ca urmare a unei intoxicaţii
colective cu acest element. A fost produsă prin consumul de orez contaminat cu Cd ca urmare a irigării
terenurilor pe care era cultivat cu apele reziduale provenite de la o mina de zinc din apropiere. Boala
s-a manifestat printr-o o gama larga de simptome asemănătoare osteomalaciei cum ar fi: grad scăzut de
mineralizare osoasa, rata ridicată de fracturi, osteoporoza, deformări osoase dureroase, tasarea
corpuluipână la dimensiuni neobişnuite.
Sistemul cardio-vascular: se observa o crestere a tensiunii arteriale
Sistemul nervos central: poate apare o intoxicare cu cadmiu a SNC doar în primele luni de
viaţă intrauterină; după care intra în actiune sistemul de protecţie al creierului. În plus, s-a raportat că
cadmiul poate duce la leziuni hemoragice în ganglionii senzoriali în cadrul sistemului nervos central.
Cadmiul mai poate afecta: glandele endocrine, sistemul reproductiv.
Există unele dovezi că cadmiul poate cauza cancer. Waalkes şi colaboratorii au aratat că o
injecţie subcutanată de clorură de cadmiu poate induce cancer de prostata la şobolani Wistar. Acest
grup, de asemenea, a postulat faptul că doze mari de cadmiu poate provoca necroze testiculare severe
la şobolani, urmată de o incidenţă mai mare de tumori testiculare interstiţiale. Spre deosebire de datele
de laborator, deşi, studiile epidemiologice nu au putut dovedi convingător cadmiul a fi o cauza de
cancer de prostata Publicaţii mai noi au sugerat, totuşi, o asociaţie de cadmiu şi de cancer renal la om
. IARC (Agenţia Internaţională pentru Cercetare a Cancerului), a decis să includă cadmiul în grupul
substanţelor cancerigene pentru om . Totuşi s-a concluzionat că numai absorbţia de cadmiu prin
intermediul sistemului respirator are un potenţial carcinogen.

16
 Circuitul cadmiului în organism

În organismul uman cea mai facilă cale de pătrundere a cadmiului este cea respiratorie (
absorbţia se produce în proporţie de până 25% ) . Pe cale digestivă , gradul de absorbţie este mult mai
redus ( 5-10%) procentul putând creşte însă în funcţie de starea nutriţională a individului ( cazul
persoanelor cu carenţe de fier). Pe cale cutanată, trecerea în mediul intern se face în foarte mică
măsură, procentul nedepăşind 0,5% . În mediul intern Cd este transportat de către albuminele
plasmatice.În urma unei expuneri de scurtă durată concentraţia renală şi hepatică sunt aproximativ
egale,în timp ce în cazul unei expuneri de lungă durată,acumularea renală este preponderentă. Se
consideră că în ultimii 600 de ani concentraţia cadmiului în sistemul osos uman a crescut de 50 de ori.
La nivel hepatic , cadmiul se leagă de o tripeptidă mixtă ( glutation), fiind excretat pe cale biliară.
Eliminarea sa pe această cale are însă o eficienţă redusă, întrucât se produce reintrarea sa în mediul
intern la nivel intestinal, prin intermediul circuitului enterohepatic.

Fig 2. Transportul de cadmiu în corpul uman.

O altă fracţie a Cd tot la nivel hepatic se leagă de o proteină neenzimatică denumită
metalotionină MT. Sub această formă cadmiul ajunge la nivel renal , fiind secretat în parte pe cale
urinară.Tot în rinichi , mai exact în lizozomii celulelor renale are loc disocierea unei fracţii a
complexului Cd-MT .Rămas în stare liberă cadmiul este capabil să-şi exercite acţiunea toxică renală.
Semnul clinic principal al acestuia este apariţia proteinueriei ( prezenţa aminoacizilor şi proteinelor în
urină , care în mod normal ar trebui să fie absente). Schematic traseul cadmiului în mediul intern al
organismului poatefi reprezentat astfel

Fig 3.Mecanismul acumulării cadmiului în celulele tubulare

Alb- Albumină; GSH- glutation; Mt- metalotionină

Concluzii

Ultimele studii au demonstrate importanţa unei reduceri a emisiilor de cadmiu pentru sănătatea
umană. Unele eforturi în această direcţie au fost făcute, în special în cadrul UniuniiEuropene. Cadmiu,
pe de o parte, este exemplu pentru o substanţă utilizată industrial cu efecte negative pe termen lung
asupra sănătăţii umane. Pe de altă parte, acesta este un exemplu de potenţial benefic al cooperării
internaţionale între laboratoare, universităţi şi autorităţi locale. Eforturile de cercetare de a reduce

17
efectele emisiilor de cadmiu trebuie să continue. O serie de proiecte promiţătoare conduc la speranţa
că, în viitor, metode de testare alternative ar putea permite o reducere a numărului de animale de
laborator necesare pentru această cercetare. Cadmiul va fi interzis în UE începând din luna decembrie
2011 toate materialele plastice .

Bibliografie:

1.Cadmium &its adverse effects on humanhealthA. BernardIndian J Med Res 128, October
2008, pp 557-564;
2. The toxicity of cadmium and resulting hazards for human health .Johannes Godt1*,
Franziska Scheidig2, Christian Grosse-Siestrup3, Vera Esche3, Paul Brandenburg3, Andrea Reich3 and
David A Groneberg2Journal of Occupational Medicine and Toxicology 2006;
3. The effect of cadmium andlead pollutionon human and animal health Smirjdkova, S.,
Ondra5oviCovdO, ., Ka5kov6,A ., Laktiiovd, K.University of VeterinaryMedicine, Komenskdho
73,041 81 Ko5iceFujita D. Nippon EiseigakuZasshi, 47 (3) :704-14 1992 august;

Friedrich Stromeyer (2 August 1776 – 18 August 1835), descoperitorul Cadmiului

18
 DUMNEZEU ŞI PROFITUL.
– O PRIVIRE EUROPEANĂ ASUPRA UNOR DOCTRINE ECONOMICE1 –

Prof. Dan POPESCU

„Răul dintotdeauna ţipă când binele e desculţ”

Titu Maiorescu

Atunci când maica stareţa din „Les Miserables” a lui Victor Hugo l-a minţit pe inspectorul de
poliţie Javert că fostul ocnaş Jean Valjean nu este ascuns în mânăstirea ei – scenă atât de dramatică din
filmul cu acelaşi nume, varianta cu Gerard Depardieu (Jean Valjean), John Malcovitch (Javert) şi
Jeanne Moreau (stareţa) – a fost vorba de Dumnezeu, de virtute sau a fost vorba de păcat? „La mère
superieure” nu a vrut să-l „dea” pe Jean Valjean poliţiei brutale, ştia că lucrurile nu sunt în ordine.
Deci, deşi neadevăr, a fost vorba de virtute. Aşa am înţeles cei mai mulţi. Dar, de ce, atunci genialul
Victor Hugo o imaginează, după scena respectivă, pe stareţă solicitând unei „surori” să o biciuiască pe
spate întrucât l-a minţit pe inspector? Deci, nu a fost vorba numai de Dumnezeu, de virtute, ci şi de
păcat, de diavol. Aşadar, chestiunea este mult mai complexă... Avem, în viaţa noastră, diferenţe
enorme între „cuvinte” şi realităţi. Între principii şi detalii. Între promisiuni şi îndeplinirea lor (vezi,
mai ales, politicienii, dar nu doar ei). Este greu să rezolvăm, dar mult mai dificil este să înţelegem.
Avem nevoie nu doar de termen scurt, ci faptele trebuie privite şi într-o anumită perspectivă, pe
termen mediu şi lung. Ce facem astăzi, ce efecte au acţiunile noastre pentru noi şi pentru alţii în viitor?
În fapt, condiţia omului este cea mai importantă.
Aşadar, Dumnezeu şi profitul. O privire europeană asupra câtorva idei şi doctrine economice.
Desigur, este competiţia, este lupta pentru existenţă, dar acest lucru înseamnă ceva. Noi discutăm
despre altceva. În antichitatea profundă, Dumnezeul nostru creştin nu era recunoscut. Mai târziu, dintr-
o anumită parte, da. Oricum, Dumnezeu în opoziţie cu stăpânii de sclavi, recunoscând sclavii, nu era
nici în puterea înţelegerii divine, nici în puterea înţelegerii noastre. Cred – şi nu este doar opinia mea –
că Roma, Imperiul Roman, dacă ar fi fost creştine, nu ar fi avut sfârşitul pe care l-au avut, felul în care
destrămarea s-a petrecut. O paranteză. Au fost multe motive economice, dar, alături de ele, o cauză
importantă a Războiului civil „Nord contra Sud” din Statele Unite a fost înlăturarea sclaviei, şi în faţa
lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor. Închei paranteza. Mai departe, în Evul Mediu, conflictul,
confruntarea între Dumnezeu şi profit devin deja active. Biblia contra Bursei. Tot mai mult şi mai ales
în Evul Mediu mijlociu, o viaţă modestă, umilinţa, o viaţă ascetică, promovate de biserică (dar nu şi
practicate de unii preoţi), sunt opuse unei vieţi supraîmbelşugate, opulente. Sunt opuse plăcerilor
ascunse sau deschise ale traiului. Adică vieţii bogaţilor, celor mai bogaţi. Făcând bogaţii păcate, au
început să-şi cumpere impunitatea, negociind cu Dumnezeu prin intermediul preoţilor creştini catolici,
al indulgenţelor...
Iată, dar, de ce la finele lunii octombrie acest an sunt 500 de ani, o jumătate de mileniu, de la
acea zi în care la Wittenberg, în Saxa, în Germania, călugărul Martin Luther a afişat pe peretele
universităţii tezele sale protestante. Susţinea – şi avea deplină dreptate – că cu Dumnezeu nu se poate
negocia păcatul, nici crima, nici furtul, nici corupţia, minciuna, nici adulterul. Nu poţi da bani bisericii
şi să ţi se ierte. Începea o lume...
În timp, nu mai intru în detalii, lucrurile s-au calmat, atât de mult încât, în urmă cu câţiva ani,
însuşi Papa i-a adus omagiu lui Luther. Iar, în acest context, identitatea europeană a dobândit, în mai
1
La sfârşitul lunii septembrie 2017, la Academia Română, în Aula Magna, s-a desfăşurat a XVI-a ediţie a
prestigiosului Seminar internaţional „Penser lʼEurope”. Sub egida Academiei Române, a Fundaţiei Naţionale
pentru Ştiinţă şi Artă, a Institutului Franţei, a Institutului Francez de Relaţii Internaţionale, a Academiei Regale
de Ştiinţe Economice şi Financiare din Spania, a Băncii Naţionale a României etc. La această manifestare,
profesorul Dan Popescu a prezentat comunicarea de mai jos, circumscrisă temei generale a Simpozionului:
„Religiile şi identitatea europeană”.

19
mare măsură, o dimensiune morală religioasă, socială. A dragostei faţă de aproape, a generozităţii, a
înţelegerii şi sprijinului pentru altul în nevoie. A luptei împotriva sărăciei, pentru libertatea fiecăruia
dar fără a dăuna altora, pentru egalitatea de şanse, pentru fraternitatea între oameni, respectiv pentru
solidaritate. Iată, dar, că identitatea europeană care presupune, acum, administrativ, pentru fiecare
dintre noi, apartenenţa la o ţară membră a Uniunii Europene sau chiar apartenenţa la o Europă ce se
întinde, geografic, de la Atlantic la munţii Urali, relevă şi o componentă morală, socială, caracteristică
religiei creştine: „iubeşte-ţi aproapele”, toleranţa, umanismul.
Cam în acest sens desluşesc eu problema. Şi atunci, în Franţa, de exemplu, regele Ludovic al
XVI-lea care neglija poporul şi soţia sa Marie Antoinette, care îl dispreţuia chiar, au fost mai puţini
europeni decât Danton, Robespierre, Marat, Saint-Just, Camille Desmoulin şi alţi fruntaşi ai Revoluţiei
Franceze de la 1789, care-l iubeau, chiar dacă pentru izbânda Revoluţiei au făcut să curgă sânge, au
ghilotinat nenumărate capete? S-ar părea că da. Cuvintele „Dacă n-aveţi pâine, mâncaţi cozonac”,
spuse de Marie Antoinette oamenilor înfometaţi care îi solicitau o viaţă cât mai bună, erau, de fapt,
vorbele diavolului. Iată, dar, problema. În America de Sud, devenită Latină, marele Simon Bolivar –
„El Libertador” – a fost mai european decât Coroana Spaniolă, decât mulţi, mulţi dintre marii granzi
de Spania care vroiau să menţină ţările respective într-o stare economică infectă? Din nou se pare că
da. Ne putem extinde judecăţile astfel, şi înainte şi după. În Anglia, Cromwell, mult mai european
decât Carol I Stuart. În sfârşit, dar deloc în ultimul rând, Napoleon mult mai european decât Alexandru
al Rusiei, decât împăratul Austriei, decât regele Prusiei, decât coroana Angliei etc. În fapt,
revoluţionarii, cu toate minusurile posibile, priveau spre viitor, iar regii, dincolo de o serie de secvenţe
pozitive, priveau spre trecut. Sigur , poate este prea mult, dar ceva este. ... Merg mai departe. Nu este
mai european decât mulţi conducători europeni sau din lume acel veteran viêt-cong a cărui declaraţie
am citit-o de curând şi care spune: „Într-un război nu există învingători, ci doar ruine... Sunt doar cei
care nu au luptat niciodată, cărora le place să discute despre cine a câştigat şi cine a pierdut în război”.
Şi în religia lui umanismul este o componentă şi ea exprimă o anume identitate umană, nu doar
exclusiv europeană. Oricum, este clar că terorismul, această ciumă a secolului XXI, nu are cum să se
identifice cu religia, în sensul ei amintit de acum. El se identifică doar cu crima. Atunci, unde să-l
situăm pe Jean Jaurès? Desigur, printre cei care astăzi pot fi consideraţi cu cea mai puternică identitate
europeană.
Iată, dar, problema. Să continui. În România, marele revoluţionar Nicolae Bălcescu a fost oare
mai european decât mulţi dintre voievozii Principatelor Danubiene, care despreţuiau oamenii şi
sărăcia? Tot, da. Sau, tot în America de Sud, în Argentina, colonelul Juan Domingo Peron şi foarte
delicata sa soţie, dar atât de luptătoare, Evita Peron – am văzut pe străzile Buenos-Aires-ului un marş
al unor sute şi sute de mii de oameni comemorându-le moartea, oameni pentru interesele cărora au
luptat –, sau în Chile, „socialul” Salvador Allende, au fost mai europeni decât cei care, într-un fel sau
altul, i-au înlăturat şi chiar i-au căsăpit? Sau decât, în Europa, în Germania, conducătorii
interschimbabili ai Republicii de la Weimar? Din nou, da. Chiar dacă, repet, a curs sânge, uneori mai
mult sânge, în apărarea unor idealuri sociale. Oare doctor Jivago şi chiar afaceristul Piotr Komarovski
în sinea sa, personaje ale capodoperei „Doctor Jivago” al lui Boris Pasternak, nu gândeau aşa?
Înţelegeau că atunci, în Rusia, exista o mică „lume de aur”, osificată în bună măsură în semidoctismul
ei, dispreţuitoare faţă de popor, concentrată în balurile şi petrecerile ei fastuoase, în penibilul ei
rasputinism, în ideea tulbure că lucrurile vor rămâne mereu astfel, şi o mare lume a mizeriei şi
colbului, a neştiinţei, pe care agitatorii o trezeau la viaţă. Sigur că nu se asociau cu febra puerală a
intransigenţei roşii promovând, în general, crima severă pentru popor însă îngăduitoare pentru şefi, dar
se contopeau cu deviza creştină „fii bun” şi „iubeşte-ţi aproapele”... Spania republicană apăra idealuri
sociale, în vreme ce Spania lui Franco apăra şi idealuri ca atare, dar în bună măsură, interese ale
capitalului neprietenos, deseori, faţă de mulţime...
Am făcut un tur al lumii în timp nu tributar unor judecăţi facile, ci datorită, direct sau indirect,
unui numitor comun al problemelor avansate: religia creştină, identitatea europeană. Nu este absolutul,
dar este o ipoteză. Putem spune că religia, în sine, nutreşte identitatea europeană, după cum aceasta
nutreşte religia. Dar ateismul, nu o dată întâlnit, este o credinţă? Fireşte, este credinţa de a nu crede în
Dumnezeu, în divinitate. În măsura în care este umanist şi el este european. Nu a fost Voltaire
european în sensul nostru, cel de acum? Cum să nu, chiar unul dintre cei mai mari. Dar Rousseau?
Desigur. Din perspectiva europocentrică, Europa, în speţă continentul european, este un leagăn al
civilizaţiei mondiale efective, dar şi spirituale, generând, prin actele sale, prin promovarea civilizaţiei

20
sale, prin impactul cu alte credinţe, un real progres mondial. Globalizarea, în general, şi globalizarea
progresului, în special, au pornit din Europa. Vorbind, pe etape, iată Imperiul Roman, dar şi marile
descoperiri geografice, începând cu secolul XV. Pe urmă, revoluţiile industriale. De nu puţine ori,
aceasta s-a realizat cu chinuri şi sânge, dar, potrivit preceptelor timpului, a fost relativ firesc astfel. A
fost un preţ plătit şi nu un păcat. Nu s-a ucis din plăcere, din sadism, din viciu, din răzbunare, ci în
numele unor, să le spunem, „principii civilizatoare”. Din perspectiva zilei de astăzi, lucrurile se
schimbă. Cantitatea de sânge s-a diminuat, amplificându-se dimensiunile pilduitoare ale progresului.
Umanismul si toleranta se situează pe un loc de frunte. Printre altele, faptul că, în prezent, sute de mii
şi milioane de oameni din fostele colonii migrează spre Europa , atât de hotărât, atât de amplu, o
demonstrează elocvent.
Desigur că problema poate fi privită şi dintr-un alt punct de vedere: umanismul european,
fireşte, dar cel asiatic, cel african – discutând doar de o primă linie de diferenţiere, cea continentală –
cum se conjugă oare? Abordarea mea poate fi atacată sau completată de abordări pornind, poate, mai
puţin din Europa, ci din alte părţi ale lumii, având alte seturi de valori şi credinţe intime. Din punctul
de vedere al altor religii, islamice, budiste, confucianiste se pot avansa judecăţi mai mult sau mai puţin
asemănătoare, dar nu ne referim în acest sens în rândurile de faţă.
Revenind, putem oare spune că doctrinele economice fundamentate pe social, pe solidaritate –
vezi astfel fondatori precum Charles Gide, Frederic Passy, Leon Bourgeois, fondatorii cooperatismului
de tip Schulze-Delitzsch, pe urmă Friederic W. Raiffaisen, şcoala engleză a cooperaţiei etc – sunt mai
europene decât liberalismul economic al cărui părinte a fost Adam Smith, pe urmă francezul Jean
Baptiste Say – cel care nu credea în existenţa crizelor economice, deoarece, spunea el, „produsele se
schimbă numai pe produse” –, David Ricardo, Heckecher, Ohlin, Samuelson, apreciatul în timp Milton
Friedman ş.a.? Socialiştii (cei vestici) de astăzi sunt oare mai europeni decât liberalii de astăzi? Da, dar
am destule rezerve. Sunt, astfel, din perspectiva socialului, argumente şi de „da” însă şi unele de „nu”.
Este, desigur, o ipoteză.
Exceptându-l pe speculantul „diabolic” George Soros, dar care poate fi îngrădit de lege, să nu
uităm, totuşi, ce afirmau mercantiliştii, „Laissez faire, laissez passer, le monde va de lui même”. Că
Adam Smith spunea „Il mondo va da se”. Deci lumea merge de la sine, sunt legile economice
obiective cele ce acţionează să regleze. Tocmai pe baza acestei libertăţi de acţiune, a întreprinzătorilor,
s-au creat mari resurse ale dezvoltării, lumea a făcut mari progrese. Liberalismul este aspru dar
competitiv, se bazează pe iniţiative şi reuşite, împinge înainte. Tocmai pe această bază s-au înfăptuit
marile descoperiri geografice. Tocmai pe această bază Europa şi religia ei catolică, dar apoi şi cea
protestantă s-a întins din America de Nord şi de Sud până în Asia şi Australia, în Africa. Tocmai pe
această bază s-au iniţiat şi desfăşurat revoluţiile industriale... Şi, pe urmă, avem oare dreptul să negăm,
să neglijăm realitatea că marea civilizaţie europeană s-a înfăptuit, în cea mai mare parte, sub sceptrul
marilor împăraţi şi regi europeni? Sub sceptrul unor mari seniori care au reprezentat structura esenţială
de conducere, de evoluţie la un moment dat? Nu, nu avem acest drept, moştenim şi astăzi. În pofida
faptului că dintr-o astfel de perspectivă se manifesta, nu o dată, un dispreţ deloc timid, chiar făţiş,
brutal, faţă de oameni, faţă de săraci. Şi din toate aceste direcţii, însă, totul s-a înfăptuit în numele lui
Dumnezeu şi cu ajutorul lui Dumnezeu.
La noi în România s-a furat imens şi din toate părţile chiar dacă cei în cauză merg la slujbe şi
pozează în cucernici.. Au suferit şi suferă cei cu valoare şi fără recompense sociale pe măsura acestei
valori. Se tot fac cercetări, deseori serioase, în ce privește verificarea tranzacțiilor, a achizițiilor
dubioase. În problemele comisioanelor din contracte, a unor nume fictive și sume reale din
paradisurile fiscale. În ce privește conturile secrete „ofshore”. În ce privește faultarea impozitelor,
tehnologiilor respective, etc. Sunt asemenea teme amintite ingrediente ale unor escrocherii patentate în
plan european. Rămânând în Europa, cred și într-o metodă mai simplă. Anume, să se ia operativ
măsuri hotărâte comparându-se veniturile legale cu averea acestor îmbogăţiţi corupţi şi cinici, care
trăiesc în vile de lux în ţară şi străinătate şi duc un trai de nababi, din banii furaţi de la populaţie, de
regulă pe deasupra legilor. „Noua aristocrație” a României? Nicicum. Așa zisă, în fapt coruptă, incultă,
penibilă, venală, apatridă, cu o imensă sete de furt, de îmbogățire. Trebuie văzut ce au moştenit
dinainte de 1944. Ce le-a luat sau ce le-a dat sistemul comunist ca atare. Ce au dobândit sau ce au
pierdut după Revoluţie – cum şi de ce – în ţară şi străinătate etc. Ne pierdem, din păcate, în fel de fel
de lucruri „mici”, inclusiv în mass-media, considerabil depăşite de astfel de probleme reale, grave. O fi
deliberat, n-o fi deliberat? Pot fi combinate cele 2 tipuri de cercetări. Oricum, avem de-aface cu un

21
destin pe care nu-l merităm. Pe când „schimbarea”, cu atât mai mult cu cât economia are stringentă
nevoie de readucerea în circuitul economic a resurselor furate din interior sau cu sprijin din exterior,
pentru că s-a luat şi de acolo. Reacţia astfel ar vădi tocmai o identitate europeană efectivă. Cea care a
scos Franţa la liman, Italia la liman. Cea care a scos la liman Belgia, Olanda, Statele Unite, Rusia
chiar, şi nu puţine alte ţări.
Desigur, politica este subordonată intereselor, dar depinde cât şi cum. Şi în acest sens este o
limită. Or, am fost şi suntem presați de fel de fel de diplomaţi care susţin interesele unor firme străine,
dar se îmbogăţesc şi ei abracadabrant… Dar şefii din regiile publice cu rezultate atât de slabe? Dar
generali făcuţi peste noapte? Dar băncile care transferă în afară profiturile? Dar politicienii cu venituri
uriaşe pentru vorbe? Să nu uităm că, în perioada interbelică, mişcarea legionară, superreligioasă,
discriminativă, şi, uneori, criminală, exacerbând naţionalismul – „Să faci Căpitane o ţară/ Ca Soarele
sfânt de pe cer”, dar cum, prin ce mijloace, care să fie motoarele creatoare de resurse, cum să se facă
integrarea într-o Europă civilizată – şi-a alimentat forţa şi interesele tocmai într-o astfel de atmosferă
cupidă, coruptă, stimulată de chiar Carol al II-lea. Şi a ieşit ceea ce a ieşit. Ce fac oare decidenţii noştri
– în afară de cei care s-au îmbogăţit şi se îmbogăţesc şi ei astfel? Ce face justiţia pentru a pune capăt –
chiar pe baza legilor în vigoare sau altora noi –, unor astfel de probleme, pentru a nu acţiona selectiv,
pentru a redobândi şi pe această cale încrederea populaţiei?
Este, dar, necesar, cred, ca atunci când discutăm de relaţia religie – identitatea europeană, să
mutăm între cele două părţi. Nu avem „reţete unice”. Este necesar, cred, să avem „complici” şi
„complicităţi” în sensul bun al cuvintelor respective, în scopul progresului, care nu vine doar dintr-o
parte, ci din toate părţile. Este necesar, cred, să privim mereu spre viitor, dar fără a neglija a cunoaşte
istoria, a desprinde astfel învăţămintele, experienţa necesară. În toate acestea excludem anarhismul,
terorismul de stânga sau de dreapta, religios sau laic, islamic sau creştin ş.a. Tehnologiile superioare îl
pot promova într-o largă desfăşurare. Şi să pornim de la faptul că radicalizarea oamenilor – dincolo de
cei plătiţi nemijlocit pentru a fi „radicali” – începe cu sărăcia, cu ignoranţa, cu semidoctismul.
Iată un tablou complicat. Sunt şi părţi bune, dar nu ne-am referit deosebit la ele. Implozie
economică şi socială cu efecte letale? Nu cred că o doreşte cineva normal cât de cât la cap. Cu atât mai
mult cu cât butoaie de explozibil, unele cu fitilul aprins, sunt răspândite pe diferite paliere – de la
exacerbări naţionale sau, dimpotrivă, antinaţionale, la mizerie, la social. De la catastrofe naturale la
poluare, de la fracturi religioase la ofensiva „controlată” a ignoranţei etc – în întreaga lume.
Respectarea identităţii europene ne poate ajuta...

22
 UNELE ASPECTE DIN ACTIVITATEA DE CONSTRUCȚII ȘI DOMENII MILITARE
ÎN PERIOADA 1910-1940

Constantin STĂNĂȘILĂ

În continuarea articolelor publicate în numerele 2 (4) 2014 și 1 (9) 2017, voi prezenta sintetizat
preocupările statului român și ale armatei sale pentru asigurarea apărării naționale cu construcțiile
necesare și pentru administrarea fondului imobiliar constituit în acest scop.
Menționez că precizările făcute în articolele precedente privind lucrarea de referință ca sursă de
informații își păstrează pe deplin actualitatea și pentru articolul de față.
Deoarece anul 1918 a avut o însemnătate aparte pentru ființa statului nostru și pentru că acest
articol apare în anul în care celebrăm un veac de la făptuirea României Mari, voi dedica primul capitol
evenimentelor petrecute în acel moment istoric.

Situația politică și militară a țării în anul făuriri unității naționale

Începutul anului 1918 a găsit țara zbătându-se în mari dificultăți. intrată în război silit în noptea
de 14 spre 15 august 1916 împotriva Austro-Ungariei, ,,într-un moment care n-a fost bine ales de
aliați, dar condiționat de înșiși cei care au semnat Convenția militară din 4 august 1916”1. Țara și
armata sa au fost lăsate singure de coaliția Antantei în fața mașinii de război a Puterilor Centrale.
,,Este măgulitor că noii noștri aliați din toamna anului 1916 considerau România, din punct de vedere
al intereselor lor și al înfrângerii Puterilor Centrale ,,nodul gordian”, dar să nu-și respecte
angajamentele militare scrise este un lucru incalificabil. Este unul din numeroasele cazuri în care s-a
exprimat plenar religia alianțelor și coalițiilor potrivit căreia orice înțelegere sau alianță a statelor
mari înseamnă lovituri sau sacrificarea statelor mici (s.m.). Aici nu există diferențieri conceptuale și
operaționale între marile puteri în orice azimut geografic ar fi aezate. Problema care își așteaptă încă
în multe privințe benedictul este aceea de ce aliații au sacrificat România, de ce nu și-au respectat
propriile angajamente scrise”.2
Citez în continuare, cu amărăciune și respect pentru autori:
,,Cercetătorul contemporan, familiarizat cu documente de arhivă și literatura de specialitate
consacrată primului război mondial, nu se poate sustrage de la constatarea conform căreia noii noștri
aliați au așteptat cu nerăbdare intrarea României în război nu ca un moment care să le înlesnească
activitatea trupelor lor de pe fronturile existente prin trecerea la acțiuni ofensive de amploare, chiar
dacă nici situația trupelor lor nu era roză, ci pentru a-și salva pielea”3.
,,Drama, marea dramă românească nu își avea, bineînțeles, sorgintea în planul de campanie
elaborat cu minuție pe mai multe ipoteze, aplicându-se în anul 1916 ipoteza »Z«, fiind bine gândit și
ideal materializat sub raportul distribuției și desfășurării strategice a trupelor pe fronturi și direcțiide
operații, ci, în primul rând, în faptul că România a fost înșelată de noile mari puteri aliate, îndeosebi
de Rusia și Franța, care au exercitat asupra ei un presing strategic ultimativ, până la agresivitate, în
toamna anului 1916”4
Am dat citatele de mai sus pentru a pune în lumina lor reală cauzele suferințelor îndurate de
români, deoarece este în curs de pregătire un șir de evenimente franco-române între 1 Decembrie
1918, ziua națională a României și 14 iulie 1919, ziua națională a Franței în scop comemorativ, după
cum informa pe ascultătorii săi Radio România Actualități în ziua de 1 noiembrie 2017 când difuza un
interviu al doamnei ambasador al Republicii Franceze la București. În fumul de tămâie ce se va înălța
pe altarul ,,prieteniei tradiționale”, nu se va desluși fumul tunurilor inamice ce-i masacrau pe ostașii

1
General de divizie Dorin Gheorghiu, colonel Ion Cioară, prof. dr. Gheorghe Tudor-Bihoreanu, Armata a IV-a
,,Transilvania” la 80 de ani, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1996, p. 64.
2
Ibidem, p. 66.
3
Ibidem, p.67.
4
Ibidem, p.69-70.

23
români abandonați. ,,Să-i înțelegem, deci, de ce ostașii români din tranșee adresau un gen de »salut«
militar comandantului Armatei de Salonic: »General Sarrail, Sarrail, noi ne batem și tu stai!«5
Citez din aceeași lucrare, fiindcă aserțiunea ce urmează și-a demonstrat valabilitatea perpetuă:
,,Soldații nu cunoșteau, bineînțeles, religia alianțelor și coalițiilor, potrivit căreia statele mari
urmăresc prin toate mijloacele să se sustragă de la obligațiile față de statele mici, forțându-le chiar să
facă sacrificii enorme în beneficiul lor. Pentru români această religie a îmbrăcat haină de dramă, pe
ecranul cenușiu al importunității momentului intrării în război, datorită inexistenței unei ambianțe
strategice favorabile sau cel puțin prielnice pe care noii aliați s-au angajat să ne-o asigue cu
prioritate pe două fronturi – de sud și de nord.”6
În acest context se cuvine să mai repetăm, pentru consolidarea memoriei unor concetățeni, că
,,noi n-am intrat în haosul acestui război pentru cuceriri. Noi nu cucerim cu sabia o patrie nouă, ci
ne-o întregim”. Citatul este extras dintr-un discurs rostit în toamna anului 1916 de academicianul,
avocatul, oratorul, dramaturgul și gazetarul care a fost Barbu Ștefănescu Delavrancea. Marele Stat
Major deținea astfel rațiunea războiului de întregire: ,,Scopul general al războiului ce vom întreprinde
este realizarea idealului nostru național, adică întregirea neamului. Cucerirea teritoriilor locuite de
români, ce se găsesc astăzi înglobate în monarhia austro-ungară, trebuie să fie fructul războiului.
Pentru atingerea acestui scop, majoritatea forțelor noastre, Armata 1, 2 și de Nord vor opera
ofensiv în Transilvania, Banat și Ungaria, atacând în direcția generală Budapesta. Armata de Sud (3)
va asigura libertatea de acțiune a grosului forțelor, apărând teritoriul național și respingând
atacurile pe care le-ar fi intreprins bulgarii dinspre sud.”7
Evident, România se confrunta cu o neșansă istorică uriașă, fiindcă cele două mari puteri ce
dețineau frontierele lor români și teritorii românești –Rusia și Austro-Ungaria – erau în tabere opuse.
Nu este în intenția articolului de față să se insiste pe desfășuraea războiului. Este arhicunoscut
dezastrul suferit de armata română în campania din anul 1916. Sub loviturile armatelor Puterilor
Centrale, Statul Român își mai exercita autoritatea doar în Moldova, rămasă neocupătă datorită
strategiei de apărare adoptată de Armata a 4-a în Carpații Răsăriteni și a sprijinului rusesc dat de
trupele generalului Șcerbacev; restul teritoriului era ocupat de trupele germane. La acest moment al
expunerii, se cuvine să recunoaștem și să omagiem efortul de război făcut de această mare unitate
operativ-strategică, efort ce a fost recunoscut cu amărăciune și de înalții comandanți inamici,
mareșalul Hindenburg și generalul Ludendorff, care notau, primul că: ,,niciodată vreo putere așa de
mică ca România n-avuse ocazia să joace în istoria lumii un rol hotărâtor atat de mare”8, iar al doilea
că ,,noi am respins armata română, dar n-am putut să o nimicim”.9
,,Campania anului 1916 se încheie astfel doar cu o înfrângere, e drept, serioasă, a Armatei
române, dar nu cu zdrobirea și scoaterea ei din luptă, așa cum visau Puterile Centrale. Războiul nu
era însă pierdut”.10
Așadar, ,,...lăsată la cheremul Berlinului și Vienei, [România a fost] în final, obligată să
semneze întâiul armistițiu de la Focșani (la 26 noiembrie/9 decembrie 191711) iar apoi să încheie o
pace sperată la București, sub presiunea puternică a Puterilor Centrale”. Semnând Tratatul de pace în
7 mai 1918, România a fost obligată să demobilizeze armata și să-i reducă drastic efectivele, rămânând
sub arme numai 120.000 de oameni. Pentru comparație, dau efectivul armatei la începutul campaniei
din anul 1916 – 11890 de ofițeri și 1.511.473 de soldați.
În teritoriul ocupat – circa 2/3 din suprafața țării – jaful făcut de trupele germane a fost enorm.
Istoricul militar britanic John Keegan ne spune că din rafinăriile prahovene s-au dus în Germania peste
1 milion de tone de produse petroliere și din cerealele țăranilor peste 2 milioane de tone, cantități
vitale pentru Reich ce i-au asigurat resursele până la sfârșitul războiului (v. John Keegan, World War
I, pg. 308). Denunțând duplicitatea aliaților din Antantă, același istoric afirmă că mai înainte de

5
Ibidem, p.63.
6
Ibidem, p. 63.
7
General-maior doctor Mihail Orzeață (coordonator), Statul Major General 1869-2004, Istorie și transformare,
Centrul tehnic-editorial al armatei, București, 2004, p.100.
8
Armata a IV-a ,,Transilvania”, p.78.
9
Ibidem, p. 79.
10
Ibidem, p. 84.
11
Ibidem, p. 88.

24
intrarea României în război, aceștia căzuseră de acord să nu-și onoreze angajamentele cu privire la
recuperarea teritoriilor românești.
Duplicitatea aliaților în raporturile cu România este întărită și de ,,Convenția militară specială
între armatele aliate din Orient și guvernul ungar, semnată fără participarea și știrea României de
generalul francez Henrys, voievodul, sârb Michitch, șeful statului major al armatei sârbe, pe de o
parte, și generalul ungur Linder Bela, ministrul de război al Ungariei, pe de altă parte. Documentul
fixa o : »linie de demarcație« înapoia căreia Ungaria trebuia să-și retragă trupele în termen de 8 zile.
Acea linie trecea pe la nord de cursul superior al râului Someșul Mare, Bistrița, Târgul Mureș, valea
Mureșului până la vărsarea râului respectiv în Tisa, pe la Suboțica, Baja, Pecs și cursul Dravei ”12.
Convenția semnată ulterior reintrării României în război, la Belgrad, în data de 13 noiembrie 1918,
înșela aliatul român al Antantei, încălca obligațiile armate de această coaliție la intrarea României în
război și nesocotea grosolan drepturile istorice ale poporului român asupra Transilvaniei.
Pacea de la București, semnată de guvernul Alexandru Marghiloman, n-a fost ratificată de șeful
statului, regele Ferdinand, și n-a produs efecte juridice ulterioare pe plan internațional. Dar, în
dimensiunea militară internă, consecințele ei au fost de o gravitate ridicată. Astfel ,,Marele Cartier
General a fost demobilizat conducerea Armatei pentru aplicarea condițiilor de PACE revenind
Ministerului de Război și Marelui Stat Major, în structura căruia au intrat secțiile și birourile Marelui
Cartier General.
Deși ostilitățile încetaseră, țara și armata se confruntau cu mari geutăți, determinate de :
»lipsurile mărite de secetă și lăcomia dușmanului înfometat«
Așa cum rezultă dintr-un »Raport asupra studiilor măsurilor pregătitoare și de execuție luate
de Statul Major General al Armatei și de servicii pentru pregătirea de război de la trecerea Armatei
pe picior de pace (1 iulie) și până la 28 octombrie, când Armata a fost din nou mobilizată«13, situația
era destul de grea pentru conducerea strategică a Armatei Române, deoarece »directivele generale
ale guvernului sunt absente și Statul Major este silit să ia singur inițiativa, documentându-se numai
prin mijloacele sale proprii și misiunile militare aliate.«14
În această situație, șeful Marelui Stat Major a organizat activitatea acestuia într-o primă fază
pentru aplicarea pevederilor păcii în domeniul militar, iar în a doua, pentru pregătirea Armatei în
vederea reintrării în război. Ordinele date în acest sens au fost verbale și strict confidențiale, pe care
misiunea militară germană sosită la Iași, condusă de colonelul von Brandestein n-a reușit să le
intercepteze, astfel că în fapt efectivele menținute sub arme erau net superioare nivelului impus, ca și
cantitățile de armament și de tehnică militară.
Atașamentul Armatei pentru eliberarea țării de sub ocupația germană a fost dovedit încă o dată
și sub aspectul depășirii obstacolelor ridicate de propriul guvern. ,,Raportul” citat consemnează la
paragraful ,,subzistență și echipament” că ,,... din puținul ce rămâne în Moldova și Basarabia Armata
nu poate satisface nici nevoile zilnice ale slabelor sale efective din cauză că Ministerul (guvernul –
n.m.) în timpul ocupației a împiedicat sistematic organelenoastre militare de a-și aproviziona
materialele necesare. Prin diferite sindicate și prin Direcția Aprovizionării, guvernul nu numai că nu
dă nimic Armatei, ci dimpotrivă, îi ia totul sub cuvânt că populația civilă suferă lipsuri...Mobilizarea
găsește Armata desculță, dezbăcată, flămânzită prin înstrăinarea depozitelor, prin reaua organizare și
reaua voință a autorităților de aprovizionare din timpul ocupației germane și, în fine, prin cedarea
puținului avut dușmanului”.15
În fața unei astfel de situații, ,,fiind previzibile noi acțiuni militare, cu forțele rămase după
demobilizare sau cu cele prevăzute pentru o nouă trecere la starea de război, Marele Stat Major s-a
substituit, practic, guvernului, stabilind în proiectele de operațiuni scopul și modul de acțiune în
perspectiva reintrării în război.”16
În toamna anului 1918 s-a schimbat fundamental situația politică și militară în țările europene
beligerante. Pe frontul de vest ofensiva germană a cunoscut un eșec răsunător în fața aliaților, urmată

12
General-maior doctor Mihail Orzeață (coordonator), op. cit., p. 114-117.
13
Ibidem, p. 144
14
Ibidem, p. 114.
15
Ibidem, p.114-115.
16
Ibidem, p. 87.

25
de cucerirea inițiativei strategice de către aceștia, concretizată într-o ofensivă viguroasă în ultima parte
a lunii septembrie. A fost începutul capitulării Puterilor Centrale.
Pentru România și Armata sa, dar și pentru românii din teritoriile aflate sub dominație străină,
consecințele noii situații au fost majore. La 29 septembrie 1918, Bulgaria a capitulat necondiționat;
după două săptămâni, Turcia a cerut armistițiu, pe care l-a semnat în 30 octombrie în portul Mudros
din insula Lesbos. Înfrântă militar și bulversată de mișcări sociale ample, Austria a semnat la Padova,
în 3 septembrie 1918, armistițiul cu Antanta. Documentul este completat de Ungaria care a semnat la
Belgrad în 13 noiembrie Convenția militară de armistițiu. ,,Condițiile impuse Ungariei afectau și
interesele României, prin faptul că teritoriul românesc de la nord de râul Mureș rămânea sub
controlul Ungariei.”17 La 11 noiembrie 1918, în salonul trenului special al mareșalului Foch, staționat
în pădurea de la Compiegne, a fost semnat armistițiul cu Reichul, în care, între alte condiții ce i se
impuneau, se prevedea și renunțarea la Tratatul de pace separată cu România.
,, SITUAȚIA CREATĂ ÎN TOAMNA ANULUI 1918 ÎN EUROPA A FOST FAVORABILĂ
ROMÂNIEI, care a evaluat corect evoluția imediată pe plan politic și a exploatat momentul printr-o
curajoasă, dar fermă acțiune politică și militară.”18
În plan politic, se reliefează demisia guvernului Marghiloman, impusă de regele Ferdinand în
ultima decadă a lunii octombrie și numirea generalului de divizie Constantin Coandă în fruntea
executivului, urmată de o proclamație către țară prin care se arătau reformele ce urmau a fi realizate.
În plan militaro-politic, s-au remarcat întrevederea ministrului român la Paris, Victor
Antonescu, cu premierul francez Georges Clemenceau, în care s-a analizat planul secret privind
reluarea operațiilor de către armata română și ordinul primit de șeful misiunii militare franceze,
generalul Henri Berthelot, de a determina reintrarea României în război lângă Antantă.
În plan militar, s-a desfășurat consfătuirea din 26 octombrie/8 noiembrie 1918 cu reprezentanții
militari ai Franței, din partea română participând generalul Constantin Prezan și locotenent-colonelul
Ion Antonescu (amândoi viitori mareșali), unde s-au precizat detaliile privind remobilizarea armatei.
După această consfătuire, lucrurile au evoluat rapid. A doua zi, feldmareșalul german August von
Mackensen a fost somat să-și retragă forțele de pe teritoriul României, iar în ziua următoare șeful
statului a emis Înaltul Decret Regal nr. 31 179 prin care ordona mobilizarea până la contigentul
1894.
S-a reînființat rapid Marele Cartier General, care a condus mobilizarea, și totodată
comandamentele Copurilor 3, 4 și 5, Diviziile 6, 7, 8, 9, 10, 13 și 14 Infanterie, Diviziile 1 și 2
Vânători, Diviziile 1 și 2 Cavalerie, subunitățile de jandarmi pedeștri și rurali, regimentele de
grăniceri.
Din cauza marilor deficiențe în resurse materiale și căi și a măsurilor de devalizare impuse la
demobilizare de guvernul Marghiloman, mobilizarea decretată s-a efectut în condiții destul de grele.
La jumătatea lunii noiembrie, Diviziile 7 și 8 Infanterie și Divizia 1 Vânători, care însumau
90.000 de luptători, terminaseră mobilizarea.
În 10 noiembrie 1918 (N.B. – cu o zi înaintea semnării armistițiului dintre Antantă și Germania
de la Campiegne), România reintră în război cu avangarda Diviziei 1 Vănători; gata de luptă încă din
3/16 noiembrie, avangarda Diviziei 7 Infanterie și-a început marșul spre frontieră. Cea dintâi mare
unitate românească care a trecut granița a fost Divizia 7 Infanterie, comandată de generalul Traian
Moșoiu. ,,Urgența și prioritatea stategică a pătrunderii succesive, inițial doar pe două direcții cu
caracter de independență în Transilvania a trupelor române, erau determinate de faptul că Marea
Adunare Națională de la 1 Decembrie 1918 urma să aibă loc într-un teritoriu ocupat încă de forțele
ungare, a căror efective și agresivitate erau în continuă creștere”19(s.m.).
În 11 decembrie 1918 se crează Comandamentul Trupelor din Transilvnia, apreciat ca fiind un
adevărat PRIMA STRUCTURĂ LA NIVEL STRATEGIC din Armata Română.
Marele Cartier General – structură subordonată capului oștirii, regele Ferdinand, și Marele Stat
Major, structură subordonată ministrului de război, au avut de rezolvat în ultimele luni ale anului
1918 probleme cu adevărat extem de grele. Astfel, în Transilvania trebuia luat sub control teritoriul
românesc până la Mureș; trebuiau constituite unități militare din transilvăneni; trebuiau întreprinse

17
Ibidem, p. 88.
18
Ibidem, p. 88.
19
Armata a IV-a ,,Transilvania”, p. 102.

26
demersuri insistente pentru obținerea acordului aliaților în vederea străpungerii liniei de demarcație și
înaintării spre vest ca să fie luat sub control militar spațiul românesc, astfel cum fusese hotărârea Marii
Adunări Naționale la 1 Decembrie 1918; trebuiau conduse operațiunile din Munții Apuseni și la vest
de aceștia, până la Tisa.
Declanșarea contraofensivei ungare a impus organizarea și trecerea Armatei Române la
contraofensiva din iulie 1919 pe Tisa, urmată de contraofensiva și ocuparea Budapestei la vest de
Dunăre în scopul întronării ordinii în teritoriul ocupat.
În Basarabia, Marele Cartier General a luat măsuri de organizare și conducere a acțiunilor
militare pentru respingerea atacurilor forțelor bolșevice ruse și ucrainene la est de Nistru și pentru
asigurarea ordinii între Prut și Nistru.
În Bucovina, în cooperare cu forțele poloneze, au fost luate măsurile necesare pentru anihilarea
forțelor anarhice ale unor organizații bolșevice ucrainene.
La sfârșitul anului 1918, prin efortul poporului și al Armatei sale, Statul Român reușea
realizarea idealului național – ROMÂNIA MARE.

Situația politică, economică și socială a țării în perioada 1919 -1940

Acordul de armistițiu de la Compiegne a marcat sfârșitul primului război mondial. Între

consecințele acestei mari conflagrații se distinge prin însemnătarea sa prăbușirea imperiilor europene –
al II-lea Reich, țarist, otoman și habsburgic. Din ruinele acestora răsar state noi – Iugoslavia,
Cehoslovacia, Lituania, Finlanda, Polonia, Austria și Ungaria. O altă conseciță, cu impact devastator
pentru multe țări, o reprezintă situația economică grea.
În capitolul anterior am văzut în ce condiții se desăvârșise unitatea națională. Venise începutul
unei noi perioade în evoluția istorică a Statului Român cea de consolidare. Cum s-a făcut, vom vedea
în cele ce urmează.
Așadar, țările europene beligerante ieșiseră din război epuizate. Cele ce erau puteri coloniale își
refăceau economiile pe seama resurselor teritoriilor dominate. Celelalte, între care și România,
trebuiau să-și vindece rănile prin forțe proprii. Țările învinse, obligate prin tratatele de pace la plata
despăgubirilor de război, trenau plățile în mod semnificativ. Tratatele de pace rezultate după câțiva ani
de negocieri nu rezolvaseră toate diferendele dintre învingători și învinși. Mai mult, disensiunile
existente între aliații din Antantă, estompate pe timpul desfășurării luptei comune împotriva coaliției
adverse au reapărut evidențiind tot mai pregnant divergențele dintre aceștia. În răsăritul Europei se
ducea un război civil pustiitor între ,,roșii” și ,,albi” pentru revitalizarea și obținerea puterii în marele
imperiu rus, terminat prin constituirea Rusiei Sovietice și ulterior, la 30 decembie 1922, Uniunea
Republicilor Sovietice Socialiste. Țările învinse își refăceau economiile și luptau pentru redobândirea
pozițiilor pierdute, favorizate și de contextul politic determinat de apariția marelui stat comunist,
perceput ca o amenințare pentru occident; de teama pericolului ,,roșu”, principalele puteri occidentale
învingătoare se arătau conciliante cu învinșii. Așa se face că Germania, Ungaria și Bulgaria își
refăceau potențialul militar în disprețul prevederilor tratatelor de pace și sub privirile mai mult decât
îngăduitoare ale foștilor inamici.
În primii ani de pace europeană, România a fost nevoită să-și mențină capacitatea de ripostă și
să respingă, inclusiv militar, tentativele foștilor ocupanți de a-și reafirma prezența în teritoriile revenite
la țara-mamă. Aspectele militare ale acestor ani vor fi tratate în subcapitolul următor.
Sub aspect economic, se disting două direcții majore. Prima ține seama de epuizarea economică
și a potențialului uman cauzată de anii de război. Producția țării a regresat până la circa un sfert din
cea antebelică. Dintr-un exportator important de cereale cum fusese țara a ajuns să apeleze la importuri
pentru a-și asigura necesarul cerut de consumul propriu. Pierderile în oameni au fost și ele însemnate.
Potrivit Buletinului de Informații al Secției a II-a a Marelui Cartier General din iunie 1919, peste
330.000 de militari, din care 85.000 de ofițeri au căzut în lupte. Un alt document, prezentat de
delegația română la Comisia de reparații în februarie 1921, prezintă pierderile astfel: 300.000 de
militari căzuți la datorie, 80.000 de militari răniți grav, 700.000 de civili decedați ca urmare a
ocupației străine.
Cea de a doua direcție este dată de potențialul adus de provinciile reunite cu țara.

27
 ,,România avea – la începutul primei Conflagrații mondiale – o suprafață de 139 078 km.p.și o
populație de 7.771.341 locuitori, fapt ce o situa în rândurile țărilor mici ale lumii”20.
România Mare avea suprafața de 295.641 km.p., cea mai mare avută vreodată (în prezent fiind
de 238.397 km.p.) și populația recenzată în anul 1930 numără 18.057.000 locuitori.21 Cu suprafața și
populația dublate, țara și-a refăcut treptat economia. Principala ramură economică a țării era
agricultura, în care era ocupată peste 80% din populație. Ca urmare, Partidul Național Liberal, devenit
din 29 noiembrie 1918 partid de guvernământ sub președenția lui I.I.C. Brătianu, și-a înscris în
program înfăptuirea reformei agrare. La 16/19 decembrie 1918 a fost decretată exproprierea unei părți
a moșiilor din vechiul regat, care a devenit efectivă din anul 1921. S-au expropriat circa 6 milioane de
ha (65% din suprafața agricolă a țării), din care 3,5 milioane ha de teren arabil, celelalte 2,5 milioane
ha fiind pășuni. Prin amploarea sa, la vremea respectivă a fost considerată ca fiind cea mai mare din
lume. Deși productivitatea era mult sub media europeană, suprafața mare cultivată cu cereale situa
România pe locul 1 din Europa și pe locul 5 din lume.
Statul s-a implicat tot mai mult în econome atât prin înființarea de ministere economice, cât și
prin importul de utilaje și materii prime, precum și prin acordarea de credite. Pentru înființarea
reconstrucției economice s-au făcut împrumuturi însemnate. În anul 1938 datoria publică era de 80 de
miliarde lei, de la 3 miliarde în anul 1921. În ce condiții erau acordate, ne informează istoricul
Alex.Mihai Stoenescu. ,,Pentru noi, cei de astăzi, fascinația legăturii ombilicale cu Franța este de
neînțeles...relația Franța-România s-a sprijinit după 1920 exclusiv pe factorul politic, în absența
cvasitotală a factorului economic: Franța, marea prietenă și aliată, nu cumpăra nici un produs din
România (s.a). În aceste condiții, care erau interesele Franței în țara noastră? Într-o telegramă
cifrată, trimisă la sfârșitul anului 1930 de ambasadorul Franței la București, Gabriel Puaux, către
secretarul permanent al Ministerului de Externe se propunea următorul program: «Se prezintă o
ocazie foarte favorabilă, acum când România trece printr-o grea criză financiară și are nevoie de un
împrumut. Pe piața Franței se găsesc capitaluri mari, din lumea întreagă, care au căutat acolo
refugiu din cauza crizei internaționale și nu găsesc plasament. România, aflată acum la strâmtoare,
nu va refuza nici o garanție cerută de noi pentru acordarea împrumutului. Vom putea deci controla
finanțele țării (s.a) și împiedica ca regele Carol II, călcând pe urmele lui Carol I, să înregimenteze
România în sistemul economic german, iar Partidul Național Țărănesc, încasând un comision
substanțial (s.a.), ușor de acoperit prin cursul scăzut al titlurilor de emisiune, va rămâne obligatul
nostru. Având asigurate ambele partide de guvernămând din România – cel liberal și cel național-
țărănesc, nu ne vom mai teme de surprize dezagreabile din partea lui Carol II»”22. Aflăm mai departe
că programul a fost pus în practică, PNȚ a primit ilegal un comision de 5% din împrumutul statului
român de 2 miliarde de franci francezi acordați la cererea (ordin) a Ministrului Francez de Externe, de
banca ,,De Paris et de Pays Bas” (director, un anume Finall evreu ungur. În ce privește producția
industrială, cu sprijin important din partea statului s-au înființat întreprinderi metalurgice și
constructoare de mașini. În acest sens se pot prezenta, ca exemplu, uzinele I.A.R. Brașov, Malaxa la
București, uzinele Titan. Datorită rezervelor mari de petrol și investițiilor făcute în industria petrolieră,
România ocupa locul 1 din Europa și locul 6 în lume în anul 1936 din punct de vedere al producțiiei de
petrol. Statisticile dedicate acestei perioade ne mai spun că țara ocupa locul 2 în Europa la producția
de aur, locul 3 în Europa și locul 4 în lume cu avioanele I.A.R. 80 și I.A.R. 81 și că în perioada 1938-
1939 țara își asigura în proporție de 80% necesarul de produse industriale (locomotive, autobuze,
utilaje petroliere, etc.).
În primii ani de existență a României Mari, clasa politică a adoptat și alte acte politice cu impact
major în democratizarea vieții statului. Astfel, prin decretul - lege din 3/16 noiembrie 1918 s-a pus în

20
Comisia română de istorie militară, Centrul de studii și cercetări de istorie și teorie militară, colectiv, România
în anii primului război mondial, București, Editura Militară, 1987, p. 691, vol. 2; Intrând în război, la 14 / 27
august 1916, România a mobilizat 25 de contigente, 1892-1916, chemând sub arme 833 601 oameni și rămânând
disponibil pentru a fi mobilizați încă 420 870. În continuare, lucrarea va fi citată, prescurtat, sub titlul România
în anii primului război mondial.
21
Lucian Boia, Cum s-a românizat România, București, Editura Humanitas, 2015, p.59; Mediul urban –
3.632.000 locuitori. Mediul rural – 14.421.000 locuitori. O primă constatare: România rămâne și în anii
interbelici o țară pronunțat agrară și rurală (80% din populație).
22
Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România, vol. 3, Cele trei dictaturi, Editura RAO, 2002,
București, pg. 77-78.

28
aplicare principiul universal stabilit din 1917 de Parlamentul din Iași; prin decretul – lege din 30
decembrie 1918 s-a acordat cetățenia română tuturor locuitorilor din provinciilor noi. În anul 1923 este
adoptată noua Constituție a țării, considerată ca fiind una din cele mai democratice din Europa. Potrivit
acesteia, România era declarată stat național, unitar cu forma de guvernământ regat. Puterea executivă
era asigurată de rege și guvern. Zăcămintele subsolului, cu excepția petrolului, deveneau proprietate a
statului.
Principalele partide politice din această vreme erau Partidul Național Liberal, Partidul Național
Român din Transilvania care a condus Consiliul Dirigent ce avea statut de guvern până la integrarea în
sistemul administrativ al statului, Liga Poporului condus de mareșalul Averescu, Partidul Conservator
Naționalist condus de Tache Ionescu, Partidul Național Democrat, condus de Nicolae Iorga care și-a
reluat activitatea din noiembrie 1918 și Partidul Social – Democrat, a cărui prezență oficială și legală a
devenit efectivă la 1/14 noiembrie 1918.23
Așadar, România interbelică avea apaent toate atributele unui stat aflat în marș impetuos spre
bunăstare și democrație. Cu argumentele arătate mai sus (statistice, politice, economice), s-a indus în
contemporanii mei părerea că România Mare a fost o țară prosperă, o minune europeană realizată sub
conducerea unei clase politice patriotice în fruntea căreia strălucea coroana regală. Dar o radiografie
rece, o analiză obiectivă, neafectată de propagandă, ne înfățișează un alt tablou. ,,S-a scris îndelung
despre marele salt economic făcut de România sub domnia lui Carol al II-lea. A existat, fără îndoială,
o creștere accelerată a producției industriale, dar în mic, de la subdezvoltare la un nivel de dezvoltare
mediu. Sentimentul saltului și imaginea cotidiană imediată i-a amețit pe mulți. Apoi s-a trecut la fel de
repede la risipă. Dispariția nefirească a lui Ionel I.C. Brătianu și a lui Vintilă Brătianu precum și
revenirea la putere prin șantaj internațional a țărăniștilor au compromis aplicarea principiului »prin
noi înșine« destinat unui salt decisiv al economiei naționale. România a intrat în împrumuturi externe,
necesare stabilizării monedei, stăpânirii inflației, consumului intern”24.
Voi mai aduce în atenția cititorului câteva excepte din lucrarea istoricului Alex Mihai
Stoenescu, măcar pentru a ilustra asemănarea, dusă uneori până la identitate, cu starea prezentă,
pentru a mai demonstra încă o dată că guvernarea nu învață nimic din lecția de istorie. ,,Reluând, dar
la dimensiuni uriașe, metoda camarilei corupte din jurul lui Alexandru Ioan Cuza în materia
raporturilor cu capitalul străin, noua camarilă regală din jurul lui Carol II vămuia orice investiție
majoră în România. O parte din sumele plătite pentru exploatarea de către străini a monopolurilor
statului se duceau la consumul intern din acel domeniu, inclusiv la construcția de sedii, o altă parte
intra în conturile personale ale camarilei și ale regelui, iar altă parte era destinată propagandei,
cultului personalității și filantropiei culturale. Ca o acoperire a actelor de corupție, ca o transformare
a afacerilormurdare în generoase sponsorizări, procente ale fiecărei tranzacții ilegale erau dirijate
către programele culturale. Spectaculoasa expoziție a culturii române din perioada interbelică,
dincolo de aspectul său exuberant, a avut și rolul propagandistic de a crea impresia că finanțarea ei
provine din mersul excelent al economiei românești”.25
Continuându-și analiza, același istoric se oprește și la cifrele cu care își susține opiniile critice
referitoare la dezvoltarea economiei în perioada interbelică. ,,Cifrele cele mai elocvente sunt însă
acelea comparative. Decalajul mare dintre România interbelică – prezentată în legende drept o forță
economică europeană, a cărei monedă era la paritate cu valutele accidentale! - și statele capitaliste
dezvoltate se traducea într-o producție industrială pe cap de locuitor de 7,3 ori mai mică decât a
Franței, de 8,5 ori mai mică decât a Germaniei prăbușite și de 12 ori mai mică decât a Marii Britanii.
Prezentată ca mare producătoare agricolă, România recolta în 1938 doar 12,6 chintale de grâu la
hectar, în timp ce Danemarca, un stat fără tradiție cerealieră și cu suprafețe mult mai mici, recolta 35,1
chintale la hectar. Comparațiile cele mai șocante nu sunt însă cele cu statele occidentale dezvoltate, ci
acelea cu statele din zonă. «În jurul anilor 1933-1945, înzestrarea agriculturii cu tractoare era de peste
3 ori mai mică decât în Ungaria, Cehoslovacia și Germania (s.a)». În sfârșit, în anul de vârf 1938,
»venitul național al României era de aproape două ori mai mic decât al Cehoslovaciei și
Ungariei«26(s.a.)

23
România în anii Primului Război Mondial, vol. 2, p. 655.
24
Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 24-25.
25
Ibidem, p. 24.
26
Ibidem, p. 31.

29
 Cam așa se prezenta în realitate România interbelică, destul de departe de imaginea bunăstării
prezentată și astăzi, o imagine trucată, cum trucată a fost și imaginea României socialiste. Rolul
propagandei în România secolului XX a fost copleșitor. S-a bătut multă monedă pe domnia luminată a
lui Carol II, cum s-a bătut multă monedă și pe „bunăstarea” dată de liberalizarea dintre anii 1964-
1974 a epocii Gheorghe Ghiorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu. ,,Bunăstarea” socialistă își trăgea seva
din finanțarea condiționată făcută de Uniunea Sovietică prin ,,piața comună” socialistă – C.A.E.R.
(Consiliul de Ajutor Economic Reciproc), care-i furniza României preferențial gaze naturale și petrol,
dar și din împrumuturile externe occidentale care au obligat națiunea română la eforturi epuizante
pentru plata datoriei externe. Românii au plătit până la sufocare atât ,,bunăstarea” carlistă, cât și pe cea
socialistă. În anul 1940 am avut parte de o agresiune militară directă a Uniunii Sovietice și de cedări
teritoriale sub amenințarea cu forța militară. La amândouă statul român n-a avut putere să se opună și
cetățenii săi au murit în războaie calde sau reci, purtând în suflet o patrie ideală, singura pe care o
apărau în realitate.
Cam în acești termeni analizează istoricul citat viața statului român în perioada interbelică iar
concluzia acestui subcapitol poate că este exprimată cel mai bine de același autor când afirmă: ,,Când
cineva vorbește despre vârful economic din 1938, trebuie imediat să se întrebe dacă o țară cu
economie înfloritoare, cu democrație și armată puternică se poate prăbuși în numai două luni, așa
cum s-a prăbușit România în 1940. Și ce anume descopeream noi în 1940, când România Mare era
sfârtecată spiritual și teritorial în numai două luni: o economie ruinată, care nu putea să-și susțină
armata și o armată care nu-și poate apăra teritoriul, rezervele bancare și masa monetară aflate în
suferință, Basarabia abandonată economic, social și transformată în colonie de pedeapsă pentru
funcționarii corupți27, 80% din zona locuită a țării lipsită de cele mai elementare semne de civilizație
– apă curentă, canalizare, curent electric, încălzire centrală, drumuri moderne. În plan politic – o
clasă de politicieni închisă în propria sa oligarhie și o mișcare radicală a tineretului naționalist, care
o zdruncina din toate temeliile. Justiția făcea figurație, aceasta fiind perioada celor mai stranii
sentințe în procese. Monarhia, stimată la suprafață și preocupată de întreținerea imaginii ei, cu fast,
își încheiase rolul. După un rege glorios a urmat o regină strălucită, apoi un rege copil detronat de
tatăl său, urcat ilegitim pe tron, o anulare a domniei legitime a copilului și a legimității statului între
1927 și 1930, inclusiv cu transformarea regelui în moștenitor al Tronului. Regele s-a înconjurat
imediat de o camarilă veroasă, cu care a condus statul, apoi a cedat provizoriu prerogativele sale
fiului, fără să abdice (s.m.), în timp ce șeful neîncoronat al statului a devenit un general, Ion
Antonescu. Când acesta a fost înlăturat, regele nelegitim revendică din nou Tronul , dar ocupantul
sovietic hotărăște să-l recunoască rege pe Mihai I, până atunci rege neconstituțional (s.m.) devenit
din 30 august 1944 garant al unei Constituții care nu se aplica. Țara era condusă de Înaltul
Comandament Aliat (sovietic). Într-un plan secundar, dar totuși autentic, tânărul rege avea un frate
mai mare în viață cu drepturi constituționale la tron. Cam asta era povestea reală a legitimității
Monarhiei române între 1927 și 1947.... Numai această imagine poate explica prăbușirea statului
român într-un timp atât de scurt. Alta nu aveam. Paginile de istorie care glorifică perioada
interbelică rămân complet inexplicabile”28. (s.m.)

Situația militară a țării în perioada 1919-1940, în contextul european.

Problematica modernizării organismului militar românesc în perioada interbelică a interesat atât

pe teoreticienii militari, cât și pe șefii eșaloanelor de decizie din armată. Ea a suscitat și interesul
factorului politic, pe măsură ce acesta devenea tot mai conștient de faptul că sfârșitul primului război
mondial marca totodată momentul de început al pregătirii celui de al doilea război mondial.
Conceptul cu care s-a operat în epocă , inclusiv în documentele oficiale, a fost cel al
REORGANIZĂRII ARMATEI, care ar fi urmat să țină seama de experiența dobândită în campania
din anii 1916-1917 și de rolul jucat de Misiunea Militară Franceză condusă de generalul Henri
Bertholet.

27
Vezi Geo Bogza, Țări de piatră, de foc și de pământ, Biblioteca pentru toți, București, Editura Jurnalul
Național, 2011, p.171-243.
28
Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p.120.

30
 După anul 1920, România a adoptat oficial doctrina franceză de război, și modul de
organizare militară derivat din aceasta s-a impus de la sine. În anii ce au urmat, insuficiența resurselor
(nu numai materiale) a determinat reconsiderarea opțiunii și reconfigurarea modelului, modelat pe
realitățile românești. Stereotipia din primii ani de după 1920 a pălit treptat în fața realității fruste pe
care generalul Ion Antonescu, înlocuitorul șefului Marelui Stat Major a sintetiza astfel la începutul
anului 1934: ,,Armata este complet dezarmată, pseudă-instruită și demoralizată./.../ Țara este
astăzi într-o totală imposibilitate de a se apăra, dacă va fi atacată. /.../Dacă va fi chemată (Armata) în
situația de azi să apere frontierele, va fi, cu toate sacrificiile de vieți care se vor face /.../ un dezastru
militar unic în istoria popoarelor”29. În opinia generalului Antonescu, situația prezentată mai sus era
cauzată de ,,haosul pe care l-a produs legislația numeroasă, impr ovizată și nearmonizată, rău
studiată și rău aplicată; hidrocefaliei; birocrației care s-a dezvoltat și continuă să se dezvolte în
detrimentul corpului principal al oștirei; servituților care i-au supt toată seva și care au sporit și
sporesc continuu în detrimentul Armatei pe care se sprijină cu adevărat apărarea națională și care
astăzi primește resturile și chiar deșeurile națiunii; bugetul rău studiat și rău aplicat; lipsei unui
plann precis de ansamblu al pregătirii statului pentru apărarea lui; lipsei unui plan propriu de
organizare, de dotare, de încadrare și de pregătire a războiului, adaptat condițiilor generale, nevoilor
și posibilităților actuale; lipsei continuității în toate ramurile de activitate care privesc, direct și
indirect, apărarea de astăzi și de mâine a statului”.30
Prin urmare, Marele Stat Major întocmește în anul 1934 ,,Planul general de reorganizare al
Armatei”, lucrare care a generat confuzii și greutăți și mai mari în elaborarea lucrărilor operative.
Astfel, documentele de mobilizare aferente anului 1934 – Planul de campanie – nu s-au putut întocmi.
Cum răspunderea pentru această situație revenea în întregime Marelui Stat Major, acesta a decis
extinderea valabilității documentelor aferente anilor 1933-1935, cu precizarea că structurile trebuiau
redimensionate prin scoaterea din planuri a minorităților.
Din cele de mai sus se vede că la mai bine de un deceniu și jumătate de la întregirea statului,
factorii responsabili încă nu se preocupau suficient de organizarea apărării lui, deși situația politică și
mai ales militară din proximitate ar fi impus vigilență sporită și măsuri imediate și de substantă. Statul
reîntregit era privit ca o construcție artificială și contestat nu doar de vecinii săi, ci și de cei ce-și
puseseră semnătura pe tratatele de pace și-i recunoscuseră astfel legitimitatea. ,,Pentru Franța,
Basarabia era o problemă deschisă, ceea ce demonstrează că tocmai Franța nu recunoștea
integritatea teritorială absolută a României, dreptul istoric asupra acestei provincii românești și
rezultatul voinței națiunii române, și marșa în continuare pe ideea că Basarabia a fost dăruită de
Marile Puteri învingătoare la sfârșitul războiului, motiv pentru care putea fi subiect pentru
negociere.”31
Până și filofrancezul ministru român de Externe Nicolae Titulescu se arăta zguduit de
constatarea că, la intrarea României în război, Franța ne înșelase cu bună știință. Intrat în posesia unor
documente ultrasecrete care reproduceau stenogramele secretarului Mantoux la discuția Celor Patru
(președintele american Woodrow Wilson, prim-ministrul englez David Lloyd George, prim-ministrul
francez Georges Clemenceau și premierul italian Vittorio Orlando, cei ce au decis pacea lumii la
Conferința de la Paris începută la 5/18 ianuarie 1919), Nicolae Titulescu îl informa confidențial pe
regele Carol II cu text: ,,Nu există niciun inconvenient de a garanta României concesiuni imposibil de
realizat; nu ne vom ține angajamentele noastre fără nici-o remușcare (s.a.) pentru că nu avem nici
un mijloc de a le executa”.32
Așadar, cum se înfățișa statul român reîntregit din punctul de vedere al geografiei militare?
Statul reîntregit avea 3400,3 km de frontieră din care 2 285,9 km erau pe obstacole naturale (fluvii,
râuri, munți) și 1114, 4 km pe granițe convenționale. Suprafața țării era de 295.049 km.p. iar populația
de 19.535.389 de locuitori (71,9% erau etnici români), ceea ce se așeza țara pe locul 10, respectiv 8 în
Europa. Sub aspectul poziționării, statul român era așezat la distanțe aproape egale de Oceanul
Atlantic, Munții Urali și Oceanul Închețat de Nord și mai aproape de Marea Mediterană, ceea ce îl
situa în centrul Europei; percepția geopoliticienilor și istoricilor, dar și a populației regatului plasa

29
General-maior doctor Mihail Orzeață (coordonator), op. cit., p.120.
30
Ibidem, p.120.
31
Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p.79.
32
Ibidem, p.79.

31
România în spațiul balcanic (sud-est european). Forma țării reîntregite era aproape ovală (elipsă
turtită), cu axa mică de circa 550 km pe direcția nord-sud. Aceste caracteristici impuneau organismului
militar ce urma să fie reorganizat ,,structuri complexe și diversificate, capabile să apere suprafețe de
litoral maritim, fluvii, munți, coline, dealuri și câmpii, practic aproape toate formele de relief
posibile33.”
Sub aspect politic, Tratatul de Pace de la Paris, semnat cu Franța, Marea Britanie, Italia și
Japonia, fără participarea guvernului bolșevic rus (nerecunosct de celelalte state), a condus la un
contencios cu URSS pe tema Basarabiei de aproape două decenii, soluționat prin agresiunea sovietică
din 1940 care a reocupat Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herței.
Introduc aici o paranteză. În pactul Ribbentrop-Molotov semnat la Moscova la 23 august 1939
(de fapt la 24 august, ora 2), URSS a pretins doar Basarabia. Agresiunea germană reușită asupra
Danemarcei, Norvegiei, Olandei, Belgiei și Luxembrugului din primăvara anului 1940, căderea
Parisului (14 iunie) și capitularea Franței (22 iunie), intrarea trupelor sovietice în Lituania, Letonia și
Estonia între 15-17 iunie 1940, urmată de ,,satisfacerea rugăminții” acestora de a intra în componența
URSS la începutul lunii august, A SPORIT pretențiile sovietice față de teritoriile românești. La 23
iunie 1940, Molotov îl informa pe ambasadorul german la Moscova, Schulenburg, că ,,revendicările
sovietice se extind și asupra Bucovinei34.”În răspunsul german din 25 iunie, la pct.2 se afirma:
,,Pretenția guvernului sovietic asupra Bucovinei este o noutate. Bucovina a fost înainte provincie a
Coroanei austriece. De aceea, Germania este interesată, în special, de soarta acestor germani etnici.”
Împotrivirea Germaniei a determinat o nuanțare a poziției sovietice. Astfel, în după amiaza zilei de 26
iunie, Molotov îi comunica ambasadorului Germaniei că ,,guvernul sovietic în temeiul convorbirii de
ieri avută cu mine, a hotărât să-și limiteze pretențiile sale la partea de nord a Bucovinei cu orașul
Cernăuți”.35 În seara aceeași zile (26 iunie 1940, ora 22), guvernul sovietic, prin V.M. Molotov a
remis ministrului român la Moscova, Gh. Davidescu, o notă ultimativă, din care extrag: ,,2. (guvernul
regal al României) să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei, cu frontierele potrivt cu
harta alăturată.”36
Dar ce era cu harta? Autorii lucrării citate ne informează: ,,Partea de nord a Bucovinei era
cerută ca despăgubire pentru dominația română în Basarabia timp de 22 de ani. Granița trasată pe o
hartă la scară 1:800.000 (neverosimil de mică, s.m.) cu un creion roșu bont, a cărui urmă acoperea
un teritoriu lat de 7 mile, era confuză. A fost imposibil să se stabilească a cărui urmă acoperea un
teritoriu lat de 7 mile, era confuză. A fost imposibil să se stabilească de care parte cad anumite
localități. Din această cauză , ulterior, s-au produs grave incidente de frontieră între grănicerii
români și sovietici, mai ales în jurul localității Herța, soldate cu morți și răniți.”37
Așa s-a scris și istoria Herței și cu asta închid paranteza. De reținut: urma creionului roșu...
Reluând descrierea tabloului românesc postbelic, vedem numeroase piedici întâmplate de stat în
impunerea autorității sale în provinciile reîncorporate. În Basarabia, acțiunile antiromânești au început
imediat după 27 martie 1918, fiind orchestrate de Moscova în cadrul planului mai amplu al Uniunii
Sovietice de a distruge statul român prin sovietizare. În viziunea lui Stalin, prim-planul politicii
externe al Kremlinului trebuia să fie realizarea BRÂULUI DE SECURITATE prin încercuirea
socialistă a URSS-ului. La 24 iulie 1920 acesta îi scria lui Lenin despre necesitatea unei revoluții în
Italia și statele fragile (Cehoslovacia și Ungaria); cu referire la România, sentința era clară: ,,Trebuie
să zdrobim România”. Atât Stalin cât și Lenin îi vedeau pe români ca popor ,,degenerat, neviabil,...
destinat doar asimilării de către alte popoare”. Consecvent cu această viziune, guvernul sovietic
mandata delegația sa la discuțiile româno-sovietice de la Viena (27 martie-2 aprilie 1924), eșuate, că ,,
în nici un caz Basarabia nu poate fi dată României”. În aceeași ordine de idei, M.M. Litvinov într-o
scrisoare către Christian Racovski din 27 ianuarie 1924 afirma: ,, Noi ne aflăm acum, formal, în stare
de război cu România. Noi considerăm că trupele române ocupă teritoriul nostru și, formal, putem în

33
General-maior doctor Mihail Orzeață (coordonator), op. cit., p.123.
34
Ioan Scurtu, Constantin Hlihor, Anul 1940, drama românilor dintre Prut și Nistru, București, Editura
Academiei de Înalte Studii Miliatre, 1992, p.17.
35
Ibidem, p.18.
36
Ibidem, p. 22.
37
Ibidem, p. 25.

32
orice moment să trecem Nistrul fără declarație de război.” Văzute în această lumină, provocările
sovietice nu mai miră pe nimeni.
Cea mai spectaculoasă acțiune antiromânească în Basarabia s-a consumat la Tatar-Bunar. S-a
numit ,,răscoală”, dar a fost o revoltă țărănească armată de inspirație sovietică, care a avut loc în
zilele de 15- l8 septembrie 1924. Tatar Bunar, o localitate cu circa 10.000 de locuitori, românii fiind
minoritari, era situată în Buceag (Basarabia de sud); în prezent este parte a regiunii Odesa din Ucraina.
La 2 iunie 1924 un grup de oameni înarmați au încercat să traverseze Nistrul într-o barcă și să debarce
pe malul românesc. Grănicerii români i-au somat, intrușii au deschis focu l și în acest moment
grănicerii sovietici i-au sprijinit cu foc. Au urmat apoi răspândirea de materiale propagandistice
(manifeste și broșuri) în județele Cahul, Ismail și în Cetatea Albă din Buceag, care denunțau ocupația
românescă și chemau populația basarabeană la luptă pentru înființarea unei republici sovietice. În
același an, Kremlinul a înființat în Transnistria, Republica Socialistă Sovietică Autonomă
Moldovenească. În 12 septembrie 1924, un grup de 27 de persoane au trecut Nistrul, au ocupat
localitatea Nicolaevska, au tăiat telefonul și telegraful, i-au ucis pe primar, pe soția acestuia și pe
jandarmi și i-au jefuit pe țărani de alimente. Comisarul politic sovietic Andrei Kliușnikov, cunoscut
sub pseudonimul Nenin a întocmit în 15 septembrie planul atacului asupra comunei Tatar-Bunar,
precum și planurile pentru acțiuni similare în alte comune, apoi i-a înarmat pe adepții săi, i-a
organizat pe grupe și le-a dat misiunile de atac.
În noaptea de 15/16 septembie, rebelii au pus stăpânire pe comună, au tăiat firele telefonice, i-au
ucis pe jandarmi, le-au comunicat primarului, notarului, dirigintelui oficiului poștal și angajaților că în
Basarabia este revoluție și este instaurată ,,republica moldovenească sovietică”. În tot acest timp,
artileria sovietică efectua manevre de tragere pe malul stâng al Nistrului. În aceeași seară, alte 5 sate
au fost ocupate de bande de agitatori sovietici, care, după modelul Tatar-Bunar, au creat autorități
sovietice-comitete revoluționare, unități de miliție populară și Gărzi Roșii. Răsculații – circa 4.000-
5.000, proveneau din etniile neromâne – ruși, ucraineni, bulgari, găgăuzi, etc. Moldovenii și etnicii
germani nu au susținut rebeliunea. Comandantul român al unui post de poliție atacat de răsculați a
fugit într-o comună cu etnici germani majoritari, a strâns un grup de 40 de voluntari și în dimineața
zilei de 16 septembrie a deschis focul împotriva răsculaților. Lupta a durat câteva ore, până când a
venit vestea că armata română se apropie, moment în care răsculații s-au retras spre Tatar-Bunar.
Pentru stingerea răscoalei, guvernul român a trimis trupe de artilerie din Corpul 3 și o unitate de
marină. Sub presiunea militarilor români, rebelii au fost înfrânți, iar cei ce nu au căzut în lupte,
capturați. Pacificarea zonei a durat o săptămână. La procesul juridic ce a urmat s-a dovedit implicarea
statului sovietic în organizarea, conducerea și desfășurarea rebeliunii. În privința apartenenței
Cadrilaterului, și în general a Dobrogei la Statul Român, în Bulgaria (care semnase Tratatul de Pace cu
România la 27 noiembrie 1919) se formaseră numeroase ,,comitete” de contestație. ,,Comitagii” cum
erau numiți de autoritățile române, atacau, mai ales noaptea, posturile de jandarmi, incendiau sediile
autorităților locale, le ucideau funcționarii, etc. Originea lor istorică este legată de războiul ruso-
româno-turc din 1877-1878, în urma căruia, Poarta otomană învinsă acordase o largă autonomie
provinciei ei, Bulgaria. În aceste condiții a apărut Organizația Revoluționară Dobrogeană (DRO) ca
organizație bulgară naționalist-teroristă care milita pentru o Bulgarie Mare, ce urma să includă și
Dobrogea românească . Membrii ei – comitagii – acționau mai ales în Cadrilater, beneficiind de o
atitudine mai tolerantă din partea autorităților române deoarece în Bulgaria erau vânați cu înverșunare
de poliție. Intrată din anul 1919 în Internaționala a III-a comunistă, DRO, finanțată și asigurată
materialicește de Komintern, își schimbă obiectivul politic și militează pentru desprinderea Dobrogei
de România pentru a deveni republică independentă (iată de ce autoritățile bulgare îi urmărea
desființarea), ce ar fi urmat să facă parte fie dintr-o Republică Federativă Balcanică, fie din URSS ca a
16-a republică unională. Schimbarea fundamentală a obiectivului politic a adus și o sciziune în
organizație. Vechiul obiectiv – Bulgaria Mare – l-a continuat Organizația Revoluționară Dobrogeană
din Interior (V.D.R.O.), denunțată de rivala DRO în ianuarie 1930 că trimite bandiți înarmați în
Dobrogea, cu arme procurate din depozitele de muniții din Bulgaria, care comit cele mai vulgare
omoruri și furturi asupra populației dobrogene.
Autoritățile românești le-a diminuat în timp virulența comitagiilor, dar soluția finală a dat-o
Adolf Hitler care în urma discuțiilor cu prim-ministrul bulgar a decis să sprijine guvernul de la Sofia.
La 7 septembrie 1940 (după ,,abdicarea” (inexact juridic) a regelui Carol II) președintele Consiliului

33
de Miniștri român, Ion Antonescu (general ÎN REZERVĂ la acea dată) a ordonat telefonic semnarea
acordului de retrocedare a Cadrilaterului și al schimbului obligatoriu de populație.
În privința Banatului, convenit în august 1916 să revină integral României, marile puteri și-au
încălcat angajamentul și l-au împărțit cu Regatul Sârbilor, croaților și slovenilor (devenit din 1929
Iugoslavia), ale cărui trupe au intrat în 1918 în partea românească și au fost retrase cu mari insistențe.
Vecinătățile României Mari erau după 1918 periculoase din cel puțin trei direcții. În EST,
granița de pe Nistru a fost mereu amenințată de Kremlin. ,,Relațiile româno-sovietice au cunoscut o
continuă deteriorare în anii 1918-1919. Ruperea relațiilor diplomatice, nerecunoașterea unirii
Basarabiei cu România, războiul civil din Rusia s-au repercutat negativ asupra stabilității în această
zonă a Europei. Granițele României erau adesea încălcate de combatanți. Cum era și firesc, armata
română a primit ordin să apere hotarele țării, înregistrându-se numeroase incidente sângeroase.”38
Din ianuarie 1918 și până în 1934 între România și Uniunea Sovietică n-au existat relații
diplomatice. Cum am prezentat ceva mai sus, guvernul de la Moscova a înființat Republica Sovietică
Socialistă Moldovenescă pe malul stâng al Nistrului, în 12 octombrie 1924, cu capitala inițial la Balta,
din 1929 la Tiraspol, în cadrul Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene. Noua republică minisculă, cu
suprafața de 7516 km.p.și o populație de 545.000, din care 327.000 (60%) erau români, avea
prevăzută frontiera apuseană – semnificativ – pe Prut. Noua entitate statală constituia un nucleu
politic-juridic prin care Moscova sfida actul unirii de la 27 martie/9 aprilie 1918 al Basarabiei cu
România. În VEST, atitudinea dușmănoasă a Ungariei de nerecunoaștere a unirii Transilvaniei, decisă
la 1 decembrie 1918 cu România și de împiedicare a normalizării vieții lua aspectul concret al
încercării de reinstaurare ca rege la Budapesta a lui Carol al IV-lea de Habsburg (fostul moștenitor al
coroanei austo-ungare). Tentativa ungurească a fost resimțită ca o amenințare la București, Belgrad și
Praga. Pentru a se solidariza în fața pericolului revizionist ungar, cele trei state au semnat tratate
defensive bilaterale ( Mica Înțelegere).
În SUD, frontiera cu Bulgaria era departe de a fi considerată sigură. Revizionismul bulgar era
un factor destabilizator real, iredenta autohtonă acționând chiar și împotriva propriului guvern dacă
aprecia că acesta are momente de slăbiciune când se supune prevederilor păcii de la Nevilly. Pentru a-
și securiza frontiera, România semnează la Atena (9 februarie 1934) Pactul Înțelegerii Balcanice
împreună cu Iugoslavia, Turcia și Grecia, urmat de convenții militare. Se avea în vedere apărarea
concertată în cazul unui atac din partea Bulgariei sau Albaniei ori unui atac coalizat ungaro-bulgaro-
albanez. România vedea pactul ca pe o prelungire a Micii Înțelegeri în sud-estul Europei.
Așadar, România Mare își simțea 53% din frontiere vulnerabile, iar pe vecinii săi, cu excepția
Iugoslaviei, Poloniei și Cehoslovaciei, ostili și revizioniști.
,,În linii foarte generale, acesta a fost contextul în care «s-a redimensionat oganismul militar al
României reîntregite, un stat cu nevoi de apărare radical diferite față de cele de dinaintea anului
1916”39».
Teoreticienii militari au perceput politicile revizioniste ale Rusiei, Ungariei și Bulgariei ca pe o
alianță veritabilă antiromânească care va lovi concertat într-un moment favorabil.
Sub imperiul acestor considerente strategice, Marele Stat Major a împărțit teritoriul național în
3 FRONTURI (zone de operații) pe care le-a echipat cu forțe (mari unități), al căror număr urma să
varieze în funcție de ipotezele operative.(s.m.)
Cele 3 fronturi trebuiau să asigure o apărare credibilă pe direcțiile amenințate, astfel:
- Frontul de Est, între Carpații Orientali și Nistru;
- Frontul de Sud, între Carpații Meridionali, Dunăre și litoral;
- Frontul de Vest, între Munții Apuseni și frontiera de vest.
Forțele ce erau prevăzute în planurile de mobilizare însumau 4 milioane de oameni, grupate
astfel:
- În armata activă, 750.000 (5 contingente anuale a câte 150.000 fiecare);
- În armata de rezervă, 2.000.000 (15 contigente);
- În miliții, 1.250.000 (9 contingente).
La prima vedere, semne mari de întrebare ridică efectivul foarte mare al armatei active. De fapt
în armata activă intrau efectivele permanente și cele de completare, ceea ce însemna că numărul real

38
Ibidem, p.7
39
General-maior doctor Mihail Orzeață (coordonator), op. cit., p.122.

34
al luptătorilor era cu mult mai mic. În anii marii crize economice (1929-1933), precaritatea resurselor
determina conducerea armatei să-i trimită pe militarii în termen în ,,vacanță de circa 200 de zile, din
cele 730 de zile/2 ani) cât dura serviciul militar, iar pe ofițeri și subofițeri să-i ,,debloce” și să-i
recheme la ,,corp” după pauză de 1-2 ani. Potrivit generalului Radu Rosetti, perioadele de instruire a
trupei însumau 246 de zile din cele 535 de zile cât erau ținute în cazărmi.
La aceste realități contributive determinate de insuficiența resurselor, se adaugă un alt factor –
calitatea scăzută a potențialului uman, comparativ cu cel din alte state. Circa 1/3 din trupă era formată
din analfabeți, iar sănătatea precară a celor încorporați diminua ponderea combatanților în favoarea
auxiliarilor. Factorul calitativ greva semnificativ introducerea tehnologiei de vârf în armată, aceasta
pretinzând personal permanent pentru a o exploata și permițând sau chiar impunând reducerea
timpului de instruire (la 1 an) a părții nepermanente. Nevoia de instruire a militarilor în termen și-a
găsit rezolvarea în pregătirea ,,preregimentară” a tinerilor. Eșaloanele de conducee din armată priveau
cu tot mai mult interes spre felul în care Germania își organiza apărarea, în condițiile în care această
țară era obligată de tratatele de pace să-și limiteze efectivele armatei la 100.000 oameni. Deficientul de
securitate impus a fost rezolvat de Germania prin formule ingenioase. Astfel armata permanentă a fost
organizată pe bază de voluntariat înalt calificat și plătit, în afara celor 100.000 (număr ridicat pentru
această țară), existau alți 8.700.000 de tineri grupați în organizații și asociații ale foștilor combatanți,
ale sportivilor, automobiliștilor, schiorilor, parașutiștilor, motocicliștilor, bicicliștilor, etc.
Jocurile Olimpice din anul 1936 de la Berlin au arătat nivelul înalt de pregătire în sporturile cu
tangență militară a delegației germane. Înțelegând rosturile ascunse ale sportului de masă german,
Stalin l-a vrut stopat pe cel nemțesc și l-a dezvoltat în proporții înalte pe cel sovietic.
În condițiile noi ale statului român reîntregit, abandonarea modelului francez al organismului
militar devenise o necesitate obiectivă. Diferențele de securitate dintre Franța și România erau mult
prea evidente. Franța avea o singură frontieră amenințată – cea cu Germania, cu o lungime de circa
500 km și un adversar dezarmat. Resursele erau date de cei 39.000.000 de locuitori metropolitani, la
care se adăugau populațiile din colonii, și de o industrie puternică. România avea cel puțin 3 frontiere
amenințate, lungimea acestora depășea 1 500 km fără să includă aici granița maritimă, cu cei mai
importanți adversari, practic nedezarmați. Resursele românești erau date de o populație de 18.000.000
de locuitori și o industrie insuficientă. Aceasta era ,,problemul strategic” cum era denumit în epocă.
Soluția optimă pentru planificatorii militari era să renunțe la sistemul existent de organizare și
dotare omogenă a Armatei și să creeze mai multe tipuri de mari unități în raport cu posibilitățile de
înzestrare. Studiile secțiilor de operații și de organizare – mobilizare din Marele Stat Major sublinia
necesitatea creșterii ponderii armelor ,,tehnice”.
Constituția din anul 1923 dedică un capitol special apărării, ,,Despre puterea militară”, unde se
precizau concepția fundamentală a securității, structura forțelor armate, drepturile și obligațiile
militare ale cetățenilor.
La 23 iunie 1924 se adoptă ,,Legea relativă la organizarea Armatei”, care structura Armata în
activă, rezervă și miliții. Organismul militar era împărțit pe organe de planificare și concepții:
structuri de conducere; eșaloane operative; eșaloane de instrucție. Se făcea o delimitare netă (și foarte
utilă) între structurile operative și cele teritoriale.
,,În linii mari, s-a apreciat că în anul 1924 s-a finalizat procesul de redimensionare a
organismului militar în funcție de posibilitățile de echipare și de înzestrare a efectivelor, de
capacitatea și dotarea marilor unități și unităților de arme întrunite și de specialitate cu armament și
tehnică specifică necesare”40.
În perioada 1919-1940 au fost adoptate reglementări importante pentru funcționarea
organismului militar, din care aduc în atenție doar legile:
- Legea pentru organizarea Consiliului Suprem al Apărării țării;
- Legea pentru organizarea Armatei din anul 1924, care, între altele, înființa inspectoratele de
armă și degreva comandamentele operative (corpurile de armată și diviziile) de obligațiile la
mobilizare, prin înființarea corpurilor teritoriale;
- Legea jandarmeriei rurale din 1929, prin care jandarmeria era scoasă din compunerea Armatei
și era subordonată Ministerului de Interne pe timp de pace. La război, cele 8 batalioane de
jandarmi se integrau în armată;

40
Ibidem, p. 129

35
 - Legea relativă la organizarea Armatei din 10 noiembrie 1930, care departaja răspunderile în
sfera apărării. Regele era ,,capul puterii Armatei”, ministrul răspundea de administrarea,
disciplină, justiție și înzestarrea armatei, Marele Stat Major avea atribuții în pregătirea de
război, instrucție și învățământul militar, în elaborarea planificărilor de campanii și de
mobilizare, precum și în cooperarea militară cu armatele altor state.
Venirea la putere în 30 ianuarie 1933 a lui Adolf Hitler prin alegeri libere a dat dimensiuni noi
politicii revizioniste a Germaniei. Sub semnul abandonării tratatelor de pace în Europa se declanșează
o adevărată epidemie de sporire a puterii militare a statelor. Astfel, în raport cu anul 1930, creșterile
realizate în 1937/1938 se prezintă după cum urmează: Germania – de 5,1 ori; Italia – aproximativ de 3
ori; USS – de 1,2 ori; Bulgaria – de 4 ori; Ungaria – de aproximtiv 3 ori; România – de 1,28 de ori.
Marea Britanie și-a crescut armata permanentă de la 106.618 voluntari în 1930 la 113.466, iar Franța a
crescut cu 30 de mari unități pe teritoriul național41.
Sub influența evenimentelor din Europa, la 15 august 1936 prin Înaltul Decret Regal nr. 1931
Armata se reorganizează pe 7 corpuri de armată, 18 divizii de infanterie, 10 brigăzi mixte de acoperire,
3 brigăzi moto, 3 divizii de cavalerie și un corp de vânători de munte cu 3 brigăzi mixte munte.
Celeritatea schimbărilor din Europa determină o nouă intervenție legislativă și la 21 septembrie
1939, prin Decretul – Lege nr. 3491 se reorganizează Ministerul Apărării Naționale, în cadrul căruia i
se sporesc atribuțiile organului de conducere al Armatei la război – Marele Stat Major. În virtutea
atribuțiilor sale, pe fondul victoriilor germane în vestul Europei și al intensificării presiunilor Sovietice
pe Nistru, Marele Stat Major mobilizează Armata. La 15 iunie 1940, efectivele aflate sub arme
totalizau 1.261.114 militari din care 31.994 erau ofițeri acțivi și de rezervă, 33.754 erau subofițeri
activi și de rezervă și 1.195.366 erau soldați și gradați (1.001.923 erau concentrați).
În linii mari, cam acesta este tabloul situației militare a țării înainte de evenimentele dramatice
din partea a doua a anului 1940, când s-a produs marile rupturi teritoriale și de populație.

*
* *

Așadar, cum ar putea fi caracterizată Marea Românie interbelică?

Pentru un răspuns sincer, este nevoie să recurgem la cifre.
Legendele țesute în jurul forței economice de talie europeană a țării au fost devoaluate mai sus.
Dar să vedem cum era situația în sfera educației. Din cei aproape 300.000 de studenți școlarizați în
perioada interbelică, doar 9,5% au terminat studiile cu diplomă. Între 1921 și 1932, în școlile rurale au
fost înscriși 16.000.000 de copii. Au absolvit 730.000, adică doar 4,5% terminau școala din sat. La
școlile urbane procentul era ceva mai mare, 7,8%. Să vedem și viața politică în cei 22 de ani de
perioadă interbelică, România a cunoscut 33 de guverne. Numai 2 premieri și-au dus la capăt mandatul
– Ionel I.C. Brăteanu (19.01.1922 – 29.03.1926) și Gheorghe Tătărăscu (05.01.1934 – 28.12.1937).
Gheorghe Tătărăscu a efectuat 24 de remanieri. Așadar, dacă scădem cei 8 ani de guvernare cu același
premier, rămân 14 în care s-au schimbat 31 de guverne. Să mai adăugăm ,,amănuntul” legislativ – au
fost 11 alegeri generale în cei 22 de ani interbelici, iar Parlamentul a cunoscut doar 2 mandate întregi.
În perioada analizată s-a introdus noua Constituție (în anul 1923) și s-au făcut două reforme
importante: cea agrară ( în anul 1923) și cea electorală (în anul 1926).
Reforma agrară s-a aplicat oamenilor, nu fondului funciar, (de la 1864 și până în anul 2000
toate s-au derulat la fel). S-a împărțit pământul țăranilor (măsură politică impregnată de izul electoral),
în loc să se facă redresarea planificată a fondului cerealier, zootehnic și forestier.
Ca urmare, cei ce au primit loturi de pământ le-au vândut în cea mai mare parte, iar îmbogățiții
peste noapte și-au plasat ilegal banii în băncile din străinătate, meîncrezători în stabilitatea legislativă a
țării. Astfel s-a realizat și exportul de capital, consecință a erorii reformei agrare, care a contribuit la
sărăcirea țării.
Reforma electorală a introdus votul universal pentru bărbații de peste 23 de ani: ,,Curat
universal”! Măsura ,,primei majoritare” pe care a introdus-o, prin care partidul ce obținea 40% din
voturi primea 50% din mandatele parlamentare, celelalte 50% din mandate urmând a fi repartizate
între alte partide participante ,,inclusiv cel majoritar”, favoriza evident partidul majoritar. Așadar, la o

41
Ibidem, p.136

36
țară mărită se diminua nucleul său politic, fapt foarte periculos deoarece afecta legimitatea regimului și
dezvolta slăbiciunile lui sociale.
La considerațiile de mai sus ce aparțin istoricului Alex.Mihai Stoenescu adaug considerațiile în
susținere, ale istoricului Cristian Troncotă. ,,Aceste reforme au tulburat, cum era firesc, echilibrul
social; pe temeiul votului universal s-a ridicat multă pleavă politică, de dreapta ca și de stânga, la
sate, la orașe și până pe treptele palatului regal. Din nefericire pentru țară, generația ctititorilor a
dispărut neașteptat de repede, iar cei câțiva rămași au fost repede depășiți de votul nou-veniților și de
cursul evenimentelor. Noua generație politică, cea născută din reforme, cea după 1930, nu mai
seamănă cu generația bătrânilor: corupția, violența, arivismul au înlocuit civilitatea vechii elite
politice. Fenomenul era, desigur, european, dar această generalitate nu-l făcea mai atractiv. Ca
urmare, oamenii noi, care nu ar fi putut apărea fără liberalizarea vieții politice de la începutul anilor
20 și care ar fi trebuit să consolideze România Mare, în fapt au distrus-o cu mult înainte de
dezmembrarea ei de către puterile totalitare și sateliții lor.”42
În încheierea acestui capitol recurg la concluziile puse lucid de istoricul Alex. Mihai Stoenescu
la care nu mai este nimic de adăugat: ,,În condițiile unei astfel de improvizații statale cu pământul luat
abuziv de la proprietari și dat țăranilor lipsiți de mijloace de a-l exploata, cu un Parlament compus
artificial, din procente nerealiste, România nici nu avea cum să reziste agresiunilor externe care au
urmat, fiind, efectiv, un stat improvizat și cu dezvoltare social întârziată.”(s.m)

Activitatea de construcții și domenii militare între anii 1919-1940

Întregirea statului național a ridicat probleme numeroase și complexe și în acest sector al vieții
militare, legate de redislocări de trupe și comandamente, de repararea și repunerea în funcționare a
fondului de construcții, grav avariat de operațiile militare și de ocupația germană, de asigurarea cu
terenuri pentru instrucții și trageri de luptă, etc. Organele specializate pentru acest gen de activități se
confruntau cu dificultăți majore nu doar din cauza precarității bugetului alocat, dar și din lipsa
personalului calificat provocată de pierderile inerente conflictului armat; la acestea se adaugă nivelul
scăzut de instruire tehnică a populației.
Până la constituirea Direcției a XII-a de construcții și domenii militare, de realizarea și de
administrarea fondului imobiliar al armatei s-a ocupat Inspectorul General al Geniului. Sarcinile ce-i
reveneau acestei structuri din această misiune îi grevau în mod semnificativ funcționarea de bază-cea
combatantă. Încă din anul 1908 se făceau studii și se preciza separarea activității de construcții față de
Geniu ce ar fi urmat să rămână armă luptătoare. După demobilizarea armatei din anul 1920, nevoia
separării devenise atât de stringentă încât nu se mai putea amâna. În consecință a fost creat un sistem
organizatoric adecvat, cu reglementări proprii (regulamente, manuale, cataloage de modele, proiecte
tipizate, scripte uniformizate și obligatorii, etc.), s-au creat forme de pregătire a cadrelor pe nivele de
pregătire profesională, etc. În noua formă organizatorică s-a putut asigura o eficiență reală, cu mult
superioară față de modelele de până atunci, a acestei activități, prin care s-au asigurat condițiile
necesare traiului, instruirii și igienii oamenilor, adăpostirii și îngrijirii oamenilor, depozitării
materialelor și realizării, întreținerii, reparării și păstrării tehnicii de luptă.

Evoluția organelor centrale de construcții și domenii militare.

Încheierea armistițiului de la Focșani (26 noiembrie 1917) și a păcii de la Buftea (7 mai 1918)
au dat semnalul revenirii la starea de dinainte de război.
Inspectoratul General al Geniului a început o activitate intensă de deminări, desființări de
rețele de sârmă ghimpată, demontării de instalații din dispozitive, etc., activității specifice
normalizării vieții.
Între primele măsuri s-au inclus înființarea funcției de inspector al cazarmamentului și
lucrărilor, precum și reorganizarea compartimentelor de domenii militare în cadrul Direcției Geniului
care preluau și sarcinile Direcției Baracamentelor.

42
Cristian Troncotă, Istoria serviciilor secrete românești. De la Cuza la Ceaușescu, București, Editura Ion
Cristoiu, 1999, p. 88.

37
 În anul 1918, pe măsura preluării administrației teritoriului de către autoritățile românești de la
cele germane, s-au construit și unele birouri teritoriale de geniu pe seama serviciului exterior de
execuție al Direcției. În 5 ianuarie 1919, prin Legea nr.5 privind organizarea Ministerului de Război,
se instaurau funcțiile de director superior pentru șefii de direcții din minister. Aceștia erau și inspectori
tehnici ai armelor și serviciilor respective îndeplinind totodată și funcțiile de președinți ai comitetelor
consultative ale armelor. În temeiul acestei legi, în 22 ianuarie 1919 au fost stabilite ordinea de bătaie
și înzestrarea Direcției Geniului. Direcția era organizată pe două secții: secția I geniu cu 2 birouri și
secția a II-a construcții, cazarmament și mobilier cu 4 birouri și serviciu exterior de execuție. În
direcție mai erau registratura, ușierul și custodele mausoleului de la Grivița (Bulgaria).
Ostilitatea Ungariei față de statul român reîntregit a determinat o mobilizare a armatei în 1919,
urmată de o campanie în vest în urma căreia au fost eliberate Transilvania, Crișana, Maramureșul și
Banatul. Reorganizările impuse de noua situație au adus și în activitatea de construcție și domenii
militare clarificările necesare. Astfel, la 18 iunie 1920, conducerea Armatei prezenta Șefului Statului
raportul nr. 9944 cu propunerea înființării unei direcții superioare specializate prin modificarea a două
articole din Legea de organizare a Ministerului de Război. În aceeași zi era emis Înaltul Decret Regal
nr. 2645 cu următorul text:
,,Art. I. Se aprobă de noi, sub rezerva ratificării de Corpurile Legiuitoare, ca în Legea
organizării Ministerului de Război să se introducă următoarele modificări:
a) La finele art.1, cum acest articol a fost modificat prin Decretul – Lege nr. 1579 din 1919
publicat în Monitorul Oficial nr.9 din 27.04.1919 să se adauge aliniatul următor:
- Direcția a XII-a;
b) La finele articolului 4, astfel cum acest articol a fost modificat prin Decretul-Lege nr. 1579
din 1919 publicat în Monitorul Oficial nr.9 din 27.04.1919 se adaugă aliniatele următoare:
- Direcția a XII-a, chestiuni privitoare la construcții, cazarmamant, mobilier și domenii militare;
art. II. Personalul acestei direcții și atribuțiile sale se vor fixa prin regulamentul acestui
decret-lege.
art.III. Ministrul nostru secretar de stat la departamentul de război este însărcinat cu
executarea decretului de față.”
Primul director superior al noii direcții a fost numit generalul de divizie Mihail D. Ștefan.
În ziua următoare Secretarul General al Ministerului de Război transmite tuturor comandanților
din Armată Ordinul ministrului nr. 2743 din 19.06.1920 privind înființarea noii direcții și misiunea
acesteia.
A urmat aprobarea statutului de organizare a noii structuri. Potrivit acesteia, direcția era
constituită pe 72 de funcții, din care 2 cu grad de general, 9 ofițeri, un subofițer, 3 ofițeri de rezervă
mobilizați, 27 de civili bugetari, 22 de civili diurniști și 9 grade inferioare. Din totalul fondurilor de
57.309.000 lei aprobate Geniului pe exercițiu bugetar 1920-1921, 50.500.000 lei au fost redirecționați
spre noua direcție. Personalul ce încadra Direcția provenea majoritar din Secția a II-a a Direcției a IV-
a Geniu, fapt ce a permis intrarea în funcționare a noii structuri fără întârziere.
Prima problemă importantă a noii direcții era realizarea sistemului organizatoric care să-i dea
posibilitatea elaborării de reglementări, dar și controlul și îndrumarea tuturor factorilor din armată ce
aveau rsponsabilități în domeniul ei de activitate.
Verificând experiența acumulată înainte de război, a fost emis Ordinul de zi nr. 2 din 13 iulie
1920 prin care se constituiau în cadrul Direcției trei secții. Secția I, cu 2 birouri se ocupa cu probleme
de personal; Secția a II-a, cu 3 birouri se dedica problemelor tehnice; în sfârșit Secția a III-a, tot cu 3
birouri soluționa probleme administrative. În componența direcției mai intrau registratura, personalul
cimitirelor militare Belu și Ghencea și personalul auxiliar. În luna octombrie a anului 1920 în
organismul militar al țării se produce o nouă organizare, care are ca efect pentru direcție o reducere
drastică de personal. Din cele 72 de funcții inițiale rămân 38. Organizarea rămâne însă aceeași, cu cele
34 de funcții disponibilizate fiind redistribuite spre serviciile teritoriale.
Cu efectivul rămas, direcția a trebuit să identifice prin cunoaștere directă nevoile de reparații ale
fiecărei cazărmi, fiecărui local, fiecărui teren de instrucție și să stabilească prioritățile de intervenție cu
asigurarea fondurilor necesare.
O cerință tot atât de stringentă ca cea prezentată mai sus era elaborarea de reglementări clare și
precise (regulamente, instrucțiuni și normative) pentru administrarea fordului construit și a
terenurilor, în acord cu noile legi ale statului reîntregit și de noua organizare a Armatei.

38
 Misiunea direcției nu putea fi dusă la îndeplinire fără cadre bine pregătite, în măsură să evalueze
corect starea tehnică a construcțiilor din administrare și să aplice profesionist prevederile normativelor.
Așadar, asigurarea cu personal calificat era o cerință de prim ordin pentru conducerea direcției, sporită
și de demobilizarea armatei ce o lipsea de o parte însemnată de specialiști.
Ca urmare, în funcție de prioritățile generale ale armatei, de amplasarea reorganizării
organismului militar, de nevoile lucrărilor de reparații și completări și, firește, de alocările bugetare,
direcția și-a adaptat permanent propria-i organizare și pe cea a serviciilor teritoriale. Astfel, în anul
1921, s-a înființat funcția de inspector adjunct prevăzută cu grad de general; din anul 1922, statul
direcției număra 39 de funcții, din care două de generali, 17 de ofițeri și 20 de specialiști civili.
Denumirea direcției a fost schimbată prin Legea nr. 2710 din 24 iulie 1929 privind organizarea
ministerelor în Direcția Domeniilor Militare și Cazarmamentului și a intrat în organica Inspectoratului
General al Geniului. S-ar fi impus în această situație ca și ,,Regulamentul construcțiilor și domeniilor
militare” să fie actualizat, fiindcă regulamentul definea direcția ca structură CENTRALĂ de sinteză,
normare, îndrumare și control. Este greu de înțeles de ce această inadvertență însemnată, cu consecințe
în bunul mers al lucrurilor, a fost menținută în vigoare timp de un deceniu. De abia în anul 1939 s-a
revenit la normalitate, când direcția a fost redenumită Direcția Construcții și Domenii Militare, scoasă
din cadrul Geniului și plasată în subordinea nemijlocită a Secretariatului General al Ministrului
Apărării Naționale (structură cu cea mai înaltă stabilitate din minister). Revenirea la statutul firesc a
dus tot odată și un stat nou de organizare, care prevedea 74 de funcții, ce încadrau două posturi de
comandă, patru birouri tehnice și registratura.
În anul următor, pe fondul pregătirii Armatei pentru război iminent, sarcinile direcției s-au
amplificat, ceea ce a atras după sine o nouă organizare. Noul stat de organizare prevedea 86 de funcții,
din care 3 pentru conducere (la cele existente – director și adjunctul directorului se adaugă cea de
consilier juridic), și 86 pentru încadrarea a 3 servicii ce aveau în total 10 birouri. Serviciul I se ocupa
de studiile și proiectele pentru clădiri și mobilier, cu 3 birouri; serviciu II rezolva problemele de
organizare, mobilizare, adjutantură, registratură, control, reparații, supraveghere și recepții de
construcții și de verificarea situațiilor de plată, structurat tot pe 3 birouri; serviciul III soluționa
poblemele administrative, constituit pe 4 birouri. În cadrul acestui servicu, biroul 10 se ocupa de
locuințele cadrelor militare.
Din cele expuse mai sus se desprinde concluzia că deși subordonarea, organizarea și personalul
direcției au fluctuat, sarcinile ei au fost permanent cele stipulate de Regulamentul construcțiilor și
domeniilor militare.

Evoluția organelor teritoriale de construcții și domenii militare.

După ce în urma păcii de la București din primăvara anului 1918 s-a revenit la organizarea
antebelică, Direcția Geniului a dispus ca serviciile de geniu de la corpurile de armată să-și reia
atribuțiile de îndrumare și control a activității de administrare a căzărmilor. Cum în acel an corpurile
de armată erau dislocate numai în Moldova, inițial s-au constituit două servicii de geniu numai, unul în
Iași pentru spațiile ocupate de Ministerul de Război și pentru garnizoana ieșeană, și celălalt la
București cu acceptul ocupantului german, prin detașare. Serviciul de geniu bucureștean, compus din
un general și 7 ofițeri de geniu, era autorizat să constate starea tehnică a spațiilor antebelice ale
Armatei, aflate în folosința trupelor germane.
După reîntregire, când toate corpurile de armată și-au preluat reședințele, Direcția Geniului a
difuzat ,,Instrucțiuni (b) pentru finanțarea serviciului de geniu și depozitului de geniu de la corpurile
de armată.” Acestea precizau compunerea serviciului de geniu – 5 (6) funcții de ofițeri și înființau
birourile de geniu ale serviciilor exterioare de execuție, cu câte un ofițer ajutat de un subofițer sau
conducător tehnic, stabilind și atribuțiile acestor organe.
Birourile serviciilor exterioare de execuție constituite astfel funcționau în următoarea
repartizare:

Corpul de armată Numărul biroului și dislocarea Competența teritorială (pe județe)

1. Craiova 1. Turnu Severin Mehedinți și Gorj.
2. Craiova Dolj și Romanați.

39
 3. Slatina Olt și Vâlcea.
2. București 1. București Ilfov, Vlașca și Ialomița.
2.Târgoviște Dâmbovița și Muscel.
3. Pitești Argeș și Teleorman.
4. Constanța Constanța, Caliaera și Durostor.
3. Galați 1. Galați Covurlui, Brăila și Tulcea.
2. Focșani Putna, Tecuci și Tutova.
3. Buzău Buzău, Rm.Sărat și Prahova.
4. 1. Cetatea Albă Cetatea Albă, Ismail și Cahul.
2. Chișinău Chișinău, Orhei și Tighina.
3. Bălți Bălți, Hotin și Soroca.

Separat de acestea, a fost instalat un birou la Sibiu cu 6 ofițeri ce urmau să preia administrația
cazărmilor din Transilvania și Banat pe măsura preluării lor de către Armată. Birourile prezentate mai
sus au făcut inventarierea stării tehnice și de întreținere a cazărmilor și localurilor arondate și au
asigurat condițiile minime de cazare ale trupelor ce se aflau într-o permanentă schimbare de
garnizoane din cuza instabilității politico-militare a statului.
Pe măsură ce situația internă se normaliza și unitățile își permanentizau garnizoanele se
constituia și sistemul organizatoric al activității de construcții și domenii militare. Astfel, noua direcție
a desființat birourile teritoriale ale serviciilor exterioare de execuție și a creat birourile de domenii
militare pe lângă cercurile județene de recrutare. La 13 iulie 1920 au fost înființate serviciile de
construcții și cazarmament în subordinea corpurilor teritoriale, sub denumirea ,,Serviciul clădirilor,
cazarmamentului și domeniilor militare”. Atribuțiile acestor formațiuni erau cele din Regulamentul
serviciilor de Geniu din 1908. Caruselul schimbărilor a continuat cu Decizia ministerială nr. 613 din
12 octombrie același an care uniformiza componența serviciilor la 6 ofițeri, 1 subofițer, 4 specialiști
civili și 2 militari în termen. În temeiul aceleiași decizii, Direcția a XII-a a emis instrucțiuni de detaliu
privind competențele și încadrarea acestor servicii, ținând seama de nevoile de lucrări ale cazărmilor
din administrare.
Au urmat alte organizări de amploare mai redusă, astfel că în anul 1922 serviciile teritoriale
aveau un total de 60 de funcții. Amploarea și complexitatea activității de construcții și domenii
militare au determinat înființarea de birouri de profil și în garnizoanele importante, cu atribuții de
îndrumare și control al administratorilor cazarmari din garnizoanele de reședință și din garnizoanele
arondate.
Făcând o statistică a vremii, constatăm existența a 8 servicii ale clădirilor, cazarmamentului și
domeniilor militare cu 20 de birouri subordonate, asigurând administrarea fondului imobiliar al
Armatei în 190 de garnizoane.
Pe măsura constituirii de noi garnizoane și pregătirii de noi ofițeri guarzi de geniu în școala
militară, înființarea de noi birouri a continuat.
În anul 1924 serviciile au fost scoase din subordinea comandamentelor teritoriale (fără să-i
putem desluși resorturile acestei măsuri) și sunt din nou trecute în subordinea comandamentelor
corpurilor de armată. Această situație s-a menținut 15 ani, când, în 1939, au fost resubordonate, de
data asta definitiv, comandamentelor teritoriale.
În anul 1936, subsecretariatele de stat pentru marină și aeronautică au fost contopite în
Ministerul Aerului și Marinei. Serviciilor lor de geniu, construcții și domenii militare au fost și ele
unificate sub denumirea ,, Direcția Domeniilor și Infrastructurii.” În anul 1937 acest minister își
încetează activitatea și este descompus în două secretariate de stat în subordinea Ministerului Apărării
Naționale, dar fiecare a păstrat în organica lor câte o ,,direcție de geniu și domenii militare”. Cele
două direcții se subordonau pe linie profesională Direcției a XII-a Construcții și Domenii militare, ca
orice alt serviciu teritorial, aducând la îndeplinire reglementările emise de acest organ central de
specialitate.

40
 Reglementarea activității de construcții și domenii militare.

Din articolul precedent43 am văzut că în anul 1903 s-a aprobat caietul de sarcini (partea tehnică),
în anul 1908 Regulamentul asupra serviciului cazarmamentului și în anul 1913 au intrat în vigoare
prevederile condițiilor speciale de administrație.
Sarcinile legate de administrarea fondului imobiliar al corpurilor de armată reveneau serviciilor
de geniu al acestor structuri, care le resimțeau ca frâne în activitatea lor de bază, cea combatantă.
Evoluția dinamică a situației politico-militare în anii de sfârșit ai primului deceniu și în cei al
celui de al doilea deceniu ai veacului XX au dus la sporirea considerabilă a dificultăților întâmpinate
în administrarea avuției imobiliare a Armatei. Pe scurt, abuzurile și neglijențele în serviciu duseseră la
o adevărată stare de haos, amplificată și de retragerea precipitată a Armatei sub presiunea trupelor
germane.
Această stare de fapt impunea noii direcții ca de la înființarea ei să treacă de urgență la
inventarierea căzărmilor, localurilor și terenurilor de instrucție în vederea stabilirii riguroase a
capacității de cazare a trupelor, de adăpostire a cailor și de depozitare a materialelor.
Lucrarea era necesară și Marelui Stat Major și comandamentelor corpurilor de armată pentru
mișcările trupelor în raport cu concepțiile de apărare.
În consecință, cu aprobarea ministrului, generalul Râșcanu, în anul 1921 a apărut acest inventar
denumit ,,Anuarul construcțiilor și domeniilor militare”. Ediția a II-a, apărută în 1925, denumită
,,Indicatorul construcțiilor și domeniilor militare” a confirmat utilitatea lucrării.
Indicatorul înscria cazărmile în ordinea corpurilor de armată, garnizoanele erau trecute în ordine
alfabetică și preciza arondarea lor la serviciile și birourile domeniilor militare.
Deoarece marea majoritate a cazărmilor erau într-o stare tehnică precară și necesitau lucrări
însemnate de reparații și completări, au fost elaborate caiete de sarcini obligatorii privind contractarea,
execuția, recepția și lichidarea acestora, ce țineau seama de progresele tehnice și de legile noi ale
statului. ,,Caietul de sarcini. Partea I” înlocuia pe cel similar din anul 1913 și cuprindea regulile de
urmat în proiectarea, licitarea, recepția, decontarea și lichidarea lucrărilor, obligațiile reciproce ale
Ministerului de Război și ale constructorilor. ,,Caietul de sarcini. Partea a II-a” detalia normele tehnice
și de calitate cerute materialelor folosite la Construcțiile militare și înlocuia prevederile similare
aprobate în anul 1903.
O piesă de rezistență resimțită cu acuitate de noua direcție o reprezenta ,,Regulamentul
construcțiilor și domeniilor militare”. Proiectul regulamentul a fost prezentat ministrului și înaintat de
acesta capului oștirii la 12 martie 1921, fiind aprobat în aceeași zi cu Î.D.R. nr.1/123. Cu același decret
au fost abrogate reglementările mai vechi – regulamentul din 1908 și caietele de sarcini din anii 1903-
1913.
Noul regulament era structurat pe 16 capitole și cuprindea prevederile referitoare la primirea,
folosirea, repararea, întreținerea, completarea construcțiilor, controlul, îndrumarea și administrarea
fondului imobiliar, dotarea cu mobilier și celelalte materiale specifice. Regulamentul reconfirma
organizarea administrării în sistem teritorial și instituia funcția de administrator cazarmar ca
GESTIONAR PUBLIC cu răspunderi materiale pentru inventarul încredințat. Același document
normativ prevedea formularele tipizate pentru activitatea de construcții și domenii militare și
reconfirma obligația constituirii de dosare juridice cu actele de proprietate pentru fiecare imobil; în
scopul unei evidențe precise privind evoluția fiecărui imobil, se înființa REGISTRUL ISTORIC. În
acest document se consemnau lucrările executate, răspunderile privind administrarea și folosirea
imobilului, rezultatele controalelor și inspecțiilor organelor ierarhic superioare, etc. Utilitatea acestui
registru a confirmat-o îndelungata sa menținere în vigoare – peste 30 de ani, în condițiile unei evoluții
dinamice a organizării Armatei determinate de evenimentele politice și militare ale vremii.

Asigurarea personalului specializat în activitatea de Construcții și domeni militare.

În perioada 1918 -1920, administrarea domeniilor militare a fost asigurată de Direcția Geniului cu
geniști și personal mobilizat, detașat pentru diverse lucrări. În fapt a fost o improvizație. Valori ce

43
„Cadențe peste timp”, Anul V, nr.1 (9) / 2017, Huși, p.47.

41
depășeau zeci de milioane de lei erau gestionate de persoane incompetente, schimbate firesc din aceste
funcții, ceea ce ducea la pagube, imposibiitatea stabilirii răspunderilor, etc.
În consecință, noua direcție prin regulamentul din 12 martie 1921 a înființat funcția de
ADMINITRATOR CAZARMAR, stabilă și AUTONOMĂ față de unitatea ce folosea cazarma.
Administratorul cazarmar era gestionar public, ceea ce-l făcea justițiabil în fața Curții de Conturi și a
instanțelor judecătorești pentru reluarea măsurilor ce-i erau prescrise de regulament. În această situație
era evidentă nevoia pregătirii de personal specializat și de asigurarea stabilității pe funcție, mai ales că
în acei ani de început direcția nu prea avea de unde să-și aducă oamenii de care avea nevoie.
Menționez aici că numărul construcțiilor din țară, raportat la volumul imens de muncă specifică, era
mic, iar veniturile mari obținute în viața civilă nu îi îndemnau să se angajeze în Armată.
Acestea fiind condițiile, direcția s-a văzut nevoită ca pentru început să selecționeze prin
VOLUNTARIAT cadre militare cu spirit gospodăresc și profil moral corespunzător, pe care să le
pregătească prin convocări și cursuri de scurtă durată, dându-le astfel o pregătire minimă în
specialitate. Era o suluție de avarie, fiindcă rezolvarea problemei personalului o reprezenta
ȘCOLARIZAREA. Ca urmare, în mai puțin de o jumătate de an de la înființarea ei, direcția a pus în
funcțiune Școala militară tehnică de construcții, cu următoarele secțiuni:
A. Secțiunea subofițerilor tehnici pentru pregătirea adminsitartorilor cazarmari și șefilor de
șantiere;
B. Secțiunea ofițerilor tehnici de construcții care să asigure corpul constructorilor militari pentru
organele de conducere, îndrumare și control;
C. Secțiunea specială pentru perfecționarea ofițerilor tehnici de construcții;
D. Secțiunea de pregătire a administratorilor cazarmari ce se găseau provizoriu în aceste funcții,
până la înlocuirea cu absolvenți specializați.
Secțiile de mai sus s-au înființat eșalonat, în funcție de alocațiile bugetare. În anul 1921 au
început să funcționeze secțiile de la literele A și D. Pregătirea ofițerilor tehnici a început din anul 1922
cu durata de școlarizare de 2 ani. Primele 3 serii, cu câte 4-7 absolvenți, au intrat în Școala Politehnică,
pentru a deveni ingineri. Din anul 1927, ofițerii tehnici de armament, marină și construcții au fost
denumiți GUARZI de armament, marină, respectiv geniu. Până în anul 1940, au absolvit școala de
ofițeri guarzi de geniu 232 de sublocotenenți.
Ofițerii ingineri de construcții au fost pregătiți în Școala Politehnică, aceștia funcționând atât în
direcție, cât și ca profesori în Școala Militară de Geniu.
În cadrul direcției au fost angajați și civili cu studii superioare – 6 arhitecți, 1 inginer mecanic și
1 inginer electromecanic.
Subofițerii tehnici au fost pregătiți în școala tehnică menționată din anul 1921. Din anul 1927 au
fost denumiți subofițeri guarzi de geniu.
În direcție și serviciile subordonate a funcționat și personal civil cu studii medii. Creșterea
importanței specialiștilor cu pregătire tehnică în Armată a condus la înființarea ,,Corpului tehnic
militar” prin Legea nr. 742 din 11 martie 1932. El cuprindea ofițerii ingineri, mecanici, tehnici și
guarzi. Ofițerii ingineri erau aliniați, în ce privește cariera militară, cu ofițerii de stat major și cu elevii
Școlii Superioare de Război. Ceilalți ofițeri – mecanici, tehnici și guarzi – puteau avansa până la
gradul de locotenent – colonel.
Corpul tehnic militar era coordonat de un inspector general tehnic. Dispozițiile finale ale legii îi
includeau și pe arhitecții și inginerii chimiști civili din armată în acest scop.
Legea prevedea înființarea unei Școli Superioare Tehnice Militare pentru perfecționarea
pregătirii inginerilor militari, dar această prevedere n-a fost concretizată.
După 5 ani de funcționare, legea a fost abrogată și înlocuită cu Legea nr. 2683 din 25 iunie
1937. Noua lege simplifica condițiile impuse inginerilor militari, desființa Școala Superioară Tehnică
Militară, preciza condițiile pentru obținerea calificării de inginer pentru ofițerii de orice armă, stabiliea
condițiile de înaintare în grad a ofițerilor tehnici. Legea introducea examenele de capacitate pentru
gradele de maior și general și stabilea stagii de câte un an la centrele de instrucție pentru fiecare grad
de la căpitan la locotenent – colonel.
Legea înființa și cadrul de rezervă al Corpului tehnic militar. Acesta era constituit din toți
inginerii ofițeri de rezervă.
Prin această trecere succintă în revistă a preocupărilor noii direcții pentru constituirea corpului
de cadre necesar, am stabilit atât devotamentul geniștilor pentru buna administrare a fondului imobiliar

42
militar, cât și timpul îndelungat, de peste 20 de ani, cât a trebuit pentru realizarea numărului minim de
specialiști pretins de o funcționare cât de cât corespunzătoare.

Realizarea activității de construcții și domenii militare în perioada 1919 – 1940

În anii războiului cazărmile și domeniile militare au cunoscut distrugeri deosebit de grele atât
din cauza operațiunilor militare, cât și din cauza jafului practicat de trupele de ocupație și, nu de
puține ori, de populația locală.
În Moldova, majoritatea cazărmilor au fost puse la dispoziția armatei ruse, care la evacuare, le-
au jefuit și au dus cu ele tot ce se putea duce.
În Muntenia, Oltenia și Dobrogea, cazărmile au fost ocupate de trupele germane, austriece și
bulgare, care în temeiul păcii de la București, au permis Seviciului de Geniu Român să constate starea
tehnică a clădirilor și să încheie acte de control. Dar și aceste trupe, după denunțarea tratatului de pace,
în timpul retragerii s-au dedat la devastări și jafuri.
În Basarabia țaristă au fost puține cazărmi și acestea erau dispuse în garnizoanele mari. Soarta
lor a fost aceeași – au fost jefuite de bandele bolșevizate. În Transilvania a fost înființat la sfârșitul
anului 1918 un Serviciu de Geniu, cu sediul la Sibiu, pentru a prelua în administrare cazărmile armatei
austro-ungare. Misiunea s-a încheiat practic în anul 1919.
Starea deosebit de grea a imobilelor militare de pe tot cuprinsul statului reîntregit a intrat în
atenția guvernului care a emis 3 decizii în anul 1918 privind măsurile urgente de reparații și repunerea
în funcțiune în regim provizoriu. Sărăcia țării era însă principalul obstacol în calea normalizării,
evidențiată de altfel și în alocația cu totul insuficientă asigurată fiecărui corp de armată - de 1,5
milioane lei – cu care se intervenea doar la închideri (uși, ferestre, acoperișuri). Cât de dramatică era
situația o arată Ordinul 3351-58/17 iunie 1922 care avertiza toți comandanții că statul nu va putea
asigura fonduri financiare câțiva ani și că pentru orice lucrare se lua aprobarea personală a ministrului.
Așadar, noua direcție nu a luat ființă sub auspicii prea fericite. Ea a preluat din mers de la
Direcția Geniului rezolvarea acestor probleme și în curând s-a văzut confruntată și cu altele, din care
se evidențiau ca deosebit de dificile următoarele:
a) definirea și stabilirea dreptului de proprietate al Armatei (statului) în teritoriile noi, cu deosebire în
Basarabia, unde se invocau legile țariste, și în Transilvania, unde existau proprietăți obștești cu statut
autonom (grănicerești, confesionale, etc.). A trebuit să treacă ani pentru soluționarea juridică a acestor
probleme, timp în care lucrările de construcții nu s-au putut efectua;
b) parteneriatul cu administrația locală, care cerea de la armată imobile pentru înființarea de orfelinate
sau de școli pedagogice și profesionale în noile provincii, cu limba de predare română. Armata însăși,
în funcție de concepția nouă de apărare, disponibiliza cazărmi pe care le transfera în administrarea
altor instituții de stat. În acest proces amplu de redistribuiri de proprietăți, o chestiune o constituiau
baracamentele construite în spatele frontului din necesități operative, pe terenurile altor proprietari și
care își revendicau acum drepturile patrimoniale;
c) stabilirea și plata drepturilor bănești către proprietarii afectați de rechiziții, sarcină exclusivă a
Ministerului de Război;
d) asigurarea locuințelor pentru cadre, problemă cu grad înalt de dificultate cel puțin sub două
aspecte:1) instabilitatea cadrelor din aceeași garnizoană, determinată de mutările dictate de rațiunile
specifice armatei; 2) asigurarea terenului intravilan în proprietate personală pentru locuințele
permanente.
Pentru rezolvarea acestei probleme s-a apelat la soluții diversificate, Direcția a XII-a promovând
legi (ex: Legea nr. 4079/17 octombrie 1921 care autoriza orașele să vândă loturi de case invalizilor,
văduvelor de război, cadrelor militare, funcționarilor de stat și disponibilizaților cu plata în rate),
ordine generale de ministru (ex: O.G. nr. 103/16 iulie 1926 privind fabricarea cărămizilor prin grija
garnizoanelor; O.G. nr. 2007/9 martie 1927 privind sprijinirea cadrelor cu forță de muncă militară),
credite guvernamentale (ex: în anul 1928 Consiliul de Miniștri a aprobat un credit de 100 milioane de
lei pentru construirea de locuințe personale), cumpărarea de locuințe de serviciu (ex: în București s-
au cumpărat locuințe ieftine cu plata eșalonată pe 30 de ani) sau disponibilizând terenuri din
excedentul cazărmilor ori efectuând transferuri din excedentul terenurilor ale unor instituții de stat, etc.
Nota distinctivă în rezolvarea acestei probleme cu adevărat spinoasă a constituit-o perseverența.

43
 În situația grea a țării din primii ani de după război, Direcția a XII-a a avut numeroase inițiative
care țineau de lipsa capacității statului de a asigura o finanțare corespunzătoare. De exemplu, clădirea
din fața pavilionului administrativ a Spitalului Militar Central a fost realizată cu donații din partea
întregului personal al Armatei, cadre militare, civili, trupă. La Bazargic s-a făcut o asociere armată-
organe locale s-a apelat la investițiile statului DOAR pentru aprovizionarea cu apă a localității și a
cazarmii R.40 și pentru acele obiective de maxim interes pentru apărarea națională ca depozitele din
munții Jegălia și Mihai Bravu, în anul 1922 și Ișalnița, Focșani și Sibiu în anul 1923.
Pe măsură ce finanțele țării se redresau și în relație directă cu modernizarea Armatei, investițiile
în apărarea statului au cunoscut o revigorare accentuată. Teoreticienii militari ai vremii supuneau unei
analize amănunțite campania din anii 1916 – 1918, desprindeau concluzii și trasau linii directoare
pentru viitor. În lumina acestor linii Direcția a XII-a a promovat investițiile în construcții și terenuri de
instrucții necesare apărării naționale. Nu era o poziție singulară. ,,Experiența campaniei militare din
1916 a consolidat orientarea doctrinară existentă în domeniul înzestrării armatei, care promova
principiul dotării trupelor cu armament automat, cu artilerie grea și antiaeriană, cu avioane, cu
mijloace de transmisiuni moderne, opțiune a cărei materializare a stat la baza succeselor din 1917”.44
În planul construcțiilor și domeniilor militare au fost realizate aeromodromuri pentru aviația
militară, armă cu evoluție foarte rapidă ce a impus construcții pentru școlile militare de profil, pentru
laboratoare și ateliere. S-au construit cazărmi pentru unitățile de tancuri, pentru regimentul de
aerostație, pentru regimentele de artilerie antiaeriană și pentru școlile militare corespunzătoare, pentru
trupele ce urmau să ocupe fortificațiile ,,liniei Carol” din vestul țării și, desigur, cazărmi în teritoriile
noi – Basarabia, Bucovina, Cadrilater.45 Pentru producția de tehnică de luptă și muniții s-au construit
uzine și arsenale, clădiri pentru instituții militare de învățământ și comandamente. Pentru cinstirea
eroilor s-a realizat Arcul de Triumf, lucrarea fiind finanțată prin subscripție lansată de Ministerul de
Război.
Materialul de construcții ce s-a folosit pe scară din ce în ce mai largă a fost betonul armat. Cele
mai multe proiecte au fost elaborate de specialiștii direcției, dar la obiectivele mai importante au fost
cooptați și cei mai cunoscuți arhitecți și ingineri din țară.
Execuția obiectivelor mai simple s-a făcut în regie proprie, dar forma de bază a constituit-o
antrepriza. Completările în cazărmile realizate înainte de război au fost puține.
O parte însemnată din activitatea direcției a fost dedicată modernizării fondului imobiliar
construit prin reparații capitale. S-au înlocuit planșeele și scările din lemn cu altele din beton armat,
instalațiile sanitare și electrice au fost modernizate și extinse, s-au asigurat surse proprii de apă și
energie electrică pentru siguranță, s-au racordat unitățile din cazărmi la rețele publice, la
îmbrăcămintea drumurilor interioare și a platourilor s-a folosit piatra prelucrată (cubică, macadam) și
pietrișul și mai rar betonul ori asfaltul.
Principiul de organizare a activității de construcții și domenii militare la Trupele Terestre a fost
cel al teritorialității. Marina și aviația au avut organe distincte.
Cele mai importante realizări obținute după aceste criterii au fost:
Pe teritoriul Corpului I Armată
La Craiova (reședința comandamentului). Au fost realizate completări în cazărmile existente,
dar nu s-a executat nici o cazarmă nouă. Astfel, în anul 1930 au fost executate spații de depozitare în
cazarma Cerna de pe calea Amaradiei și cazarma Alion.
În anul 1935 s-au construit magazii și remize pentru autovehicule în cazarma Regimentului 26
infanterie; un corp de gardă, infirmerie și ateliere mecanice în cazarma B; dormitoare ofițeri în
căminul militar și un pavilion trupă pentru manutanță.
În anul 1940 s-au executat pavilionul popotă cadre în cazarma Cerna și un depozit de materiale
cu 4 magazii de câte 1000 m.p.pe terenul de lângă cazarma B Tren de la Bariera Caraculului.
La Caracal
Căminul garnizoanei a fost construit în anul 1930.
Cazarma Regimentului de infanterie a fost completată în anul 1928 cu un pavilion ateliere, iar în
anul 1939 cu șoproane pentru trăsurile trenului regimentar.
La Câmpulung Muscel

44
Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 42.
45
România în anii Primului Război Mondial, vol.I, p. 572.

44
 Cercul militar a fost realizat în centrul orașului în anul 1939.
Cazarma Răchitașul a fost construită pentru un batalion de vânători de munte lângă cazarma
R.30I în anul 1940.
Cazarma R.30 I a fost completată în anul 1940 cu 10 magazii.
La Râmnicu Vâlcea
Cazarma centrului de Instrucție al Geniului a fost construită în anul 1926 pe șoseaua Olănești. În
anul 1940 a fost completattă cu 6 remize pentru 400 de autovehicule. Cercul militar a fost executat în
anul 1935 în centrul orașului. Depozitul materiale de geniu de la Ostroveni a fost construit în anul
1940.
La Govora
Sanatoriu militar a fost completat cu un mare pavilion pentru bolnavi.
La Curtea de Argeș
Colegiul militar Mareșal Antonescu a fost construit începând din anii 1939-1940 când s-au
realizat pavilioanele clasă, internat și administrativ. Atelierul regional de confecții a fost construit în
anul 1939.
La Pitești
Cazarma Școlii de Ofițeri de Artilerie a fost construită în anul 1934 cu toate anexele necesare.
Cercul militar a fost executat în centrul orașului în anul 1939. Au fost executate completări în cazarma
Radu Negru: un bloc alimentar în anul 1924; un pavilion trupă și două clădiri pentru magazii în anul
1930. La Spitalul Militar, magazii și garaj în anul 1939; la cazarma infanteriei, 6 magazii în anul 1940.
Depozitul de muniții Bascov a fost executat în anul 1939 pe terenul din Valea Ursului.
La Găești
Cazarma geniului, executată în anul 1940 pentru un batalion, pe terenul de lângă stația de cale
ferată. Depozitul de materiale tehnice de geniu a fost construit în același an lângă cazarma geniului.
La Turnu Măgurele
Cercul militar a fost executat în centrul orașului în anul 1938. Cazarma cavaleriei a fost
completată în anul 1930 cu clădirea popotei pentru cadre și în anu 1935 cu un atelier mecanic.
La Ișalnița – Craiova
Depozitul de muniții al C.IA.a fost construit în anul 1923 pentru o capacitate de 120 de
vagoane.
La Slatina
Depozitul de subzistență a fost construit în anul 1939 și era constituit din 7 magazii din scânduri
a câte 1000 m.p.
La Colibași
Depozitul de muniții cu 43 de magazii din lemn și bărăcile subunității de pază au fost construite
în anul 1939.
Pe teritoriul Corpului II Armată
La București (reședința comandamentului).
Cercul Militar Național a fost terminat în anul 1923, când i s-au executat toate finisajele
interioare și exterioare.
Casa Oștirii din strada Cobălcescu a fost construită în anul 1928 și completată cu un pavilion
mai mare în anul 1935. Cazarma Arsenalului Trupelor Tehnice a fost construită în anii 1924-1925 pe
terenul din Șoseaua Viilor, colț cu șoseaua Ghencea. Cazarma Școlii de Ofițeri de Artilerie
Antiaeriană a fost construită în Drumul Taberei în anii 1938-1939. Ulterior a căpătat alte destinații.
Cazarma regimentului AA a fost realizată și dată în folosință în anul 1939 pe terenul Ghencea, lângă
divizionul de obuziere. După terminare a fost atribuită temporar Școlii de Ofițeri AA. Cazarma
grănicerilor a fost construită în anii 1935-1936 în Drumul Taberei în regie proprie. Cazarma
Regimentului 2 vânători de gardă a fost construită în anul 1938 pe terenul fortului Otopeni, la
intersecția șoselei spre Ploiești cu șoseaua liniei de centură. Localul Școlii Superioare de Război a fost
construit în anii 1937-1939 pe Șoseaua Panduri. Pavilionul principal a fost poiectat de profesorul
Duiliu Marcu și executat de antrepriza ing. Emil Prager sub diregenția lt.col.Gh. Cristescu. Instalațiile
au fost executate de firma Sulzer. Pavilioanele laterale ce cuprindeau căminele, restaurantul și spațiile
de depozitare au fost proiectate de serviciul tehnic al Direcției Construcții și Domenii Militare care a
fost întărit în acest scop și cu ofițeri ingineri constructori din cadrele Școlii de Ofițeri de Geniu.
Execuția a fost realizată de alte antreprize (Tiberiu Eremia) și parțial în regie proprie.

45
 Arcul de Triumf a fost construit în anul 1937 în locul Arcului de Triumf provizoriu ridicat după
primul război mondial.
Cimitirul militar Ghencea a fost organizat în anul 1930, când s-au construit capela și clădirile
administrației de la intrare. Până atunci, principalul cimitir militar era la Belu.
Cazarma din strada Parângului (lângă podul Constanța, peste Calea Griviței) a fost construită în
anul 1938 pentru un batalion de care de luptă, având toate clădirile necesare, inclusiv atelier de
reparații și remiză din beton armat.
La cazărmile existente au fost făcute importante modernizări și completări, în afara lucrărilor de
reparații capitale. Astfel, la cazarma Știrbei Vodă, în anul 1922 s-a realizat un mic pavilion pentru
trupă; în anul 1933 s-a adăugat un pavilion administrativ cu garaje; în anul 1937 s-au executat planșee
din beton armat la clădirea principală și s-a realizat supraetajarea cu încă un nivel în vederea asigurării
spațiilor pentru sediul Marelui Stat Major; în anul 1938 au fost construite un pavilion pentru trupa de
deservire a M.St.M.și o clădire pentru magazii. La cazarma Regimentului de gardă din calea Plevnei
au fost construite în anul 1935 două pavilioane pentru trupă (dormitoare și un bloc alimentar), iar în
anul 1937 un pavilion infirmerie. La cazarma divizionului de obuziere din șoseaua Ghencea s-au
construit în 1927 două clădiri pentru magazii și o remiză cu ateliere, iar în anul 1935 încă un pavilion
cu magazii. La infirmeria veterinară din calea Plevnei s-au adăugat în anul 1936 două grajduri și un
garaj pentru autovehicule, iar în anul 1938 încă un grajd, o clădire pentru atelier și una pentru magazii.
La fortul Ștefănești s-au executat în anul 1938 clădirile pentru subunitatea de pază. La fortul
Mogoșoaia s-au completat construcțiile supraterane cu o infirmerie pentru trupă, un pavilion atelier și
un puț în anul 1938 și o remiză din lemn (1100 m.p.) în anul 1940. La Spitalul militar central s-au
executat în anul 1927 un pavilion pentru bolnavi (finanțat din contribuția cadrelor) și un pavilion cu
spații de depozitare materiale stoc. În anul 1938 s-a executat locuința destinată comandamentului pe
latura dinspre bulevardul Dinicu Golescu, lângă Spitalul Veterinar. La Direcția Topografică Militară
din b.dul Filantropiei s-au executat în regie în anul 1926 o infirmerie, iar în anii 1937-1938 un pavilion
mare pentru ateliere de cartografie și depozit de hărți și un pavilion administrativ. La Institutul
Medico-militar în anul 1925 a fost supraetajat pavilionul principal. La cazarma Divizionului 8 Tren al
M.St.M. din b.dul geniului s-au construit un pavilion trupă în anul 1927 și un altul în 1940. La școala
de ofițeri de artilerie din calea Griviței s-a clădit în anul 1928 un pavilion pentru elevii guarzi de
artilerie. La cazarma regimentului de transmisiuni, lângă Școala de Ofițeri de Geniu, în anul 1927 s-a
construit un pavilion pentru trupă (P+2E). La Serviciul Apărării Contra Gazelor în anul 1926 s-au
construit un pavilion trupă și un pavilion administrativ. La depozitul sanitar s-au construit în anul 1923
pavilionul principal cu parter și trei etaje pe structură din beton armat. Localul Ministerului de Război
din strada Brezoianu a fost complet refăcut, construindu-se o supraetajare cu trei etaje peste clădirea
P+1 veche (aripa din piața Mărăcineanu) și o aripă nouă P+6 spre strada Dr. Marcovici. Lucrările s-au
terminat în anul 1936.
La Mihai Bravu.
Depozitul de muniții al C. II A.constituit din 14 magazii cu capacitatea de 120 de vagoane, corp
de gardă, dormitoare pentru trupă și cancelarii, bucătărie, sală de mese, grajd și locuință pentru șeful
de depozit, a fost construit în anii 1922-1923. Tabăra regională de instrucție a fost completată în anul
1936 cu un pavilion cămin pentru ofițeri, iar în anul 1939 cu remize, atelier și hală de montaj, depozit
de acumulatori și o nouă stație de pompare pentru alimentarea cu apă.
La Giurgiu
În cazarma infanteriei au fost construite două pavilioane pentru trupă (câte 600 de paturi) în
anul 1936. Cercul militar a fost construit în anul 1927.
La Brăila
Cazarma artileriei de pe șoseaua Viziru a fost construită în anul 1925, când s-au realizat un
pavilion administrativ, un pavilion dormitoare pentru trupă și un bloc alimentar. În cazarma
pontonierilor s-au construit în anul 1938 opt remize pentru parcul de pod.
La Călărași.
Cazarma artileriei de lângă gara orașului a fost completată în anul 1935 cu un pavilion
administrativ și șase remize a 2 300 m.p.cu structură din beton armat. Cercul militar a fost construit în
centrul orașului în anul 1924.
La Constanța

46
 La cazarma Primcipele Nicolae a fost supraetajat un pavilion trupă în anul 1927. Spitalul militar
a fost completat în anul 1924 cu un garaj, iar în anul 1936 a fost construit pavilionul medical principal.
Cazarma marinarilor de la Dana zero a portului a fost construită în anul 1930. Tabăra baracamente
Agigea pentru un batalion de infanterie a fost construită în 1939. Vilele pentru odihnă de la Mamaia au
fost construite din fondurile cadrelor în anii 1926 (lângă geamie) și 1929 (lângă cazino). Cazarma
baterie de coastă de la km.4 sud Constanța a fost construită în anul 1939. Localul pentru comenduirea
garnizoanei a fost construit pe strada Valea Albă în anul 1938. Stația de telegrafie fără fir a fost
construită în incinta Școlii Militare de Marină în anul 1923.
La Tulcea
Cazarma infanteriei a fost completată în anul 1930 cu o infirmerie și cu clădiri pentru ateliere și
magazii de materiale. Depozitul marinei, având 5 magazii din scânduri și 7 hrube din beton armat de
câte 110 m.p., a fost construit în anul 1939.
La Jegălia-Sudiți
Poligonul pentru trageri de artilerie a fost organizat în anul 1923, când s-au executat
construcțiile pentru un divizion și instalațiile tehnice necesare. Construcțiile au fost completate în anii
1937-1940. Depozitul de muniții cu o capacitate de 120 de vagoane, pavilionul administrativ,
dormitorul pentru trupă, corpul de gardă și locuința pentru șeful de depozit au fost realizate în anul
1923. În anii 1928-1929 au fost executate noi magazii.
La Bazargic
La cazarma Regimentului 40 Infanterie, în anul 1923 au fost transformate în dormitoare 5
grajduri și 3 remize, dublându-se capacitatea de cazare a trupei. În anul 1939 au fost executate două
remize cuplate, cu structură din beton armat.
La Codru
Depozitul de carburanți a început să fie construit în anul 1936, cu toate clădirile și instalațiile
necesare, inclusiv locuința șefului depozitului.

La Nicolae Bălcescu
Depozitul de muniții a fost construit în anul 1937 în baracamente. În anul 1939 s-au executat 4
magazii cu structură de beton armat.
La Ciolpanu
Depozitul de mine și material de geniu a fost construit în anul 1939 în construcții provizorii.
La Sulina
La Divizionul de mare s-a construit o magazie de torpile în anul 1936.
La Silistra
În anul 1939 au fost construite trei căzărmi mari pentru efectivele complete ale R. 36 I, R. 6
Grăniceri și un Regiment de artilerie. Totodată, s-au construit locuințe pentru ofițeri și subofițeri ca un
cartier de vile în apropierea cazărmilor. Din cauza evinimentelor din anul 1940 aceste cazămi nu au
mai fost date în folosința unităților cărora le erau destinate.
Pe teritoriul Corpului III Armată.
La Galați (reședința comandamentului).
Cercul ofițerilor a fost construit în anul 1926. La depozitul de arme sub apă de lângă cazarma
marinei de la Țiglina au fost construite două hrube pentru depozitarea minelor și torpilelor.
La Tecuci
Cazarma cavaleriei a fost completată în anul 1930 cu două remize, în anul 1939 cu un atelier și
o remiză, iar în anul 1940 cu 4 magazii din lemn pentru un depozit teritorial de subzistențe. Depozitul
de muniții al garnizoanei a fost organizat pe terenul Armatei de la Furceni în anul 1936.
La Hanu Conachi.
Depozitul de muniții a fost construit în anul 1925.
La Bolgrad
În cazarma artileriei au fost construite în 1926 un pavilion trupă pentru două baterii și un grajd
pentru 100 de cai. Cercul de recrutare a fost amenajat într-o clădire existentă, în anul 1939.
Pe teritoriul Corpului IV Armată
La Iași (reședința comandamentului).
Cazarma din strada Manta Roșie a fost construită în anii 1937-1938 pentru un regiment de
grăniceri. Cercul militar de la poalele dealului Copou a fost construit în anul 1932. Depozitul de

47
muniții al garnizoanei a fost mutat în anul 1930 în cartierul Dancu, când s-au construit magaziile,
corpul de gardă și dormitorul trupei. Liceul militar a fost completat cu o sală de sport în anul 1935.
Atelierul de confecții regional a fost realizat în anul 1939.
La Cernăuți
La cazarma R.6 Pionieri în anul 1927 s-a supraetajat un pavilion-trupă.
La Lipcani
Cazarma pentru un regiment de infanterie cu efectiv complet a fost construită în anul 1926.
La Botoșani
Cazarma artileriei de lângă stația c.f. a fost completată în anul 1928 cu instalații de alimentare
cu apă și canalizare, șase grajduri, două magazii și un corp de gardă. Cazarma Regimentului 33
Infanterie a fost completată în anul 1939 cu 4 magazii de muniții.
La Huși
Cazarma pentru un batalion de infanterie a fost construită în 1929 în apropierea vechii cazărmi.
Depozitul de muniții al garnizoanei a fost executat în anul 1940 pe terenul de la Recea.
La Dorohoi
Cazarma unui batalion de infanterie a fost construită în 1927.
La Roman
Cazarma R.4 A. a fost completată în anul 1938 cu trei magazii.
Pe teritoriul Corpului V Armată
La Brașov (reședința comandamentului)
Cercul militar a fost construit în centrul orașului în anii 1939-1940. Cazarma artileriei a fost
construită în anul 1939 lângă uzinele I.A.R. la celelalte cazărmi au fost executate lucrări de reparații
capitale, iar unele au fost completate cu spații de depozitare sau de adăpostirea tehnicii. Astfel, la
comandamentul grupului de vânători de munte s-au executat un corp de gardă în anul 1925; la cazarma
de pe strada Lungă în același an s-au executat magazii, un atelier auto și un corp de gardă; la cazarma
Bartolomeu s-au executat două clădiri pentru magazii în anul 1935; la cazarma Hălchiu s-au construit
în anul 1930 două remize din beton armat cu câte 1400 m.p suprafață. Un depozit de materiale tehnice
a fost realizat pe terenul Răcădău în anul 1940, în construcții provizorii (baracamente din lemn).
Tabăra de barăci pentru 3000 de oameni a fost construit în anul 1940.
La Târgoviște
Cazarma Regimentului 1 Tancuri a fost completată în 1939 cu un pavilion administrativ, 4
remize din beton armat a câte 1 500 m.p.și magazii de materiale. Cazarma arsenalului de depozit a fost
completată în anul 1937 cu un bloc alimentar, infirmerie, atelier mecanic și 15 remize din lemn a câte
1100 m.p.fiecare. Liceul militar de la Mănăstirea Dealu a fost dotat cu instalații de încălzire centrală în
vara anului 1940. Tabăra pentru refugiați polonezi de la Comișani, construită din barăci de lemn în
toamna anului 1939, putea adăposti 3000 de oameni. Tabăra de barăci pentru un regiment de infanterie
cu efective de război a fost construită în anul 1940 pe terenul de lângă Școala de Ofițeri de Cavalerie
(54 de barăci, din care 30 dormitoare pentru trupă).
La Predeal
Cazarma vânătorilor pe valea Râșnoavei a fost construită în anul 1925; Cercul militar, în anul
1926.
La Sinaia
Cazarma vânătorilor de pe dealul Furnica a fost completată în anul 1938 cu un pavilion pentru
birouri și două clădiri pentru magazii.
La Timișul de Jos
Un depozit de carburanți a fost construit în anul 1938.
La Breaza
Centrul de instrucție a fost construit în anul 1936 ca tabără de baracamente și completat ulterior
cu un pavilion cu structură din beton armat.
La Ploiești
În anii 1930-1936 s-au executat mai multe clădiri pentru anexe gospodărești și spații de
depozitare la cazărmile artileriei și cavaleriei și la cazarma Crângu lui Bot.
La Câmpina
Cazarma pentru un regiment de pionieri a fost construită în anul 1938. Depozitul de muniții
Urlata a fost construit din baracamente de lemn în anul 1939.

48
 La Ghergami
Depozitul de muniții și materiale tehnice în baracamente a fost realizat în anul 1940.
La Buzău
Cercul ofițerilor a fost construit în centrul orașului în anul 1920 cu contribuția cadrelor. Cercul
subofițerilor a fost construit în anul 1935. Cazarma Mărăcineni pentru un regiment de infanterie a fost
dată în folosință în anul 1939. Depozitele de muniții Cislău și Sihlea au fost construite în 1938-1939
iar la Cândești în anul 1940. Tabăra din baracamente pentru un regiment de infanterie a fost construită
la ieșirea din oraș spre Ploiești în anul 1940. Depozitul de muniții al ganizoanei a fost construit în anul
1939.
La Vlădeni
Depozitul de muniții a fost realizat în 1937, când s-au construit 20 de magazii de muniții, spații
pentru subunitatea de pază și racordul la calea ferată.
La Apața
Depozitul de muniții a fost construit în anul 1938.
La Sfântu Gheorghe
Cazarma vânătorilor de munte a fost completată în anul 1938 cu un pavilion dormitoare, un bloc
alimentar, popotă cadre, spălătorie, corp de gardă, remiză auto, castel de apă și rețele de distribuție
pentru apă. În anul 1940 au fost realizate două magazii de materiale.
La Brețcu
Depozitul de muniții a fost construit în anul 1938.
La Miercurea Ciuc
Cazarma pentru vânători cu toate spațiile necesare unei unități cu efectiv de război a fost
realizată în anul 1930.
La Piatra Neamț
Cercul militar a fost construit în anul 1939 cu contribuția cadrelor.
La Focșani
Spitalul militar a fost construit în anul 1925. Cercul subofițerilor a fost construit în anul 1934.
Cercul ofițerilor a fost construit vizavi de Spitalul militar în anul 1939. Cazarma pentru un regiment de
artilerie a fost construită în anul 1939 pe terenul de lângă regimentul de artilerie grea. Cazarma
regimentului de artilerie grea a fost completată în anul 1936 cu un pavilion dormitoare trupă, un bloc
alimentar, 3 remize din beton armat a câte 2300 m.p.și un atelier de reparat tehnică de artilerie într-o
clădire de 2300 m.p. Cazarma geniului a fost completată în 1938 cu un pavilion dormitoare trupă, 4
remize din beton armat și un corp de gardă. Instalațiile de alimentare cu apă a cazărmilor grupate în
partea de vest a orașului și canalizarea acestora s-au realizat în anul 1940. Tabăra de baracamente
pentru 2000 de militari a fost construită în anul 1940.
La Bacău
Depozitul de muniții de garnizoană a fost construit în anul 1929. Cazarma Școlii de Ofițeri de
Rezervă a fost completată în anul 1940 cu cinci clădiri a 300 m.p.pentru magazii. Depozitul de
materiale tehnice din apropierea stației c.f.a fost organizat în 4 remize din beton armat a câte 1100
m.p.construite în anul 1940. Depozitul de muniții de la Fântânele a fost construit în anul 1924. Tabăra
de baracamente pentru cazarea unui regiment de infanterie a fost construită în anul 1940.
La Râmnicu. Sărat
Un depozit de muniții, în 13 barăci de lemn, s-a construit în anul 1939. Tabăra pentru un
regiment de infanterie, constituită din 38 de barăci din lemn, din care 20 pentru dormitoare trupă, a
fost construită în anul 1940. Atelierul de confecții pentru armată a fost construit în anul 1939.
La Mizil
Tabăra pentru un regiment de infanterie, alcătuită din barăci din lemn, a fost construită în 1940.
La Gura Odobei (Cotești)
Depozitul de carburanți a fost construit în 1940.
La Trifești-Roman
Depozitul de muniții pentru 120 de vagoane capacitate a fost construit în anul 1924.
La Mărășești
Mausoleul a fost construit în trei etape între 1925 și 1937.
La Mărăști
Mausoleul a fost construit în anul 1928.

49
 Pe teritoriul Corpului VI Armată.
La Cluj (reședința comandamentului)
Cercul militar a fost construit în anul 1938 în centrul orașului. Cazarma comandamentului
corpului a fost completată în anul 1928 cu un pavilion administrativ, un pavilion ateliere și un manej.
Depozitul de materiale de intendență a fost construit în anul 1936. Cazarma artileriei de la Florești a
fost realizată în anul 1936. Cazarma infanteriei de la Someșeni a fost executată în același an cu toate
construcțiile necesare efectivului de război. Cazarma artileriei de la Someșeni a fost dată în folosință
în anul 1937, când s-au executat pavilionul administrativ, un pavilion dormitoare tip 600, un grajd
pentru 500 de cai, corp de gardă, 3 remize din beton armat și o clădire pentru magazii.
La Turda
Două cazărmi cuplate pentru Brigada motomecanizată au fost construite în anul 1937 de
Întreprinderea Tiberiu Eremia din București. Fiecare cazarmă avea câte un corp de gardă, pavilion
administrativ, o grupă de remize, magazii de efecte și două pavilioane dormitoare grupă cu bloc
alimentar la demisol (în timpul execuției s-a renunțat la unul din pavilioane dormitor ale unui
regiment). În anul 1939 s-a construit un atelier cu hală de montaj și depozit de acumulatori. Cercul
militar și căminul garnizoanei au fost construite în centrul orașului în anul 1940.
La Târgu Mureș
Cazarma infanteriei a fost realizată în întregime în anul 1936 pentru un regiment cu efectiv
complet. În anul 1937 au fost construite 12 remize din beton armat. Cazarma pentru regimentul de
tancuri a fost executată în anul 1939.
La Brad
Cazarma vânătorilor de munte a fost completată cu un pavilion dormitoare în anul 1934. Cercul
militar a fost cumpărat cu contribuția cadrelor în anul 1927. Depozitul de subzistență a fost construit
din baracamente în anul 1939.
La Beiuș
Cazarma vânătorilor de munte a fost completată cu construcții noi pentru cazarea trupei în anul
1938 (pavilion comandă, pavilion dormitoare tip 600, corp de gardă, infirmerie și 3 grajduri pentru
cai). Cercul militar a fost construit în anul 1930 cu contribuția cadrelor. Depozitul de muniții al
garnizoanei a fost construit în anul 1936. Depozitul de subzistență a fost construit în 1939.
La Zalău
Cazarma pentru Regimentul 81 Infanterie a fost executată în întregime în anul 1938 pentru
efective complete. Cazarma pentru Regimentul 31 Artilerie a fost construită în anul 1939.
La Șimleul Silvaniei
Cazarma Regimentului 34 Atilerie, construită în anul 1939, dispunea de toate clădirile și
instalațiile necesare. Cazarma Batalionului 17 Pionieri a fost realizată în același an.
La Cehul Silvaniei
Depozitul de subzistență al corpului de armată a fost realizat în construcții cu structuri din
beton armat în anul 1939.
La Câmpeni
Cazarma Batalionului de vânători de munte a fost construită în anul 1938 lângă spitalul local.
La Dej
Cazarma Batalionului 1 Pionieri Munte a fost construită în anul 1939. La vechea cazarmă din
localitate s-au făcut completări în anul 1929, constând din două pavilioane dormitoare și trei clădiri
pentru magazii. Depozitul de muniții de la Câțcău a fost construit în anul 1938.
Depozitul de subzistență a fost construit din baracamente în anul 1939.
La Marghita
Cazarma grănicerilor a fost construită în anul 1931 pentru un batalion.
La Aleșd
Depozitul de materiale tehnice a fost construit în anul 1937.
La Juncu
Depozitul central de muniții a fost construit în anul 1938 odată cu grupul de locuințe pentru
cadre.
La Abrud
Depozitul de muniții al garnizoanei de la Bucium-Izbita a fost construit în anul 1938.
La Alba Iulia

50
 Cazarma geniului a fost construită în anul 1937 cu două magazii de muniții. Depozitul de
muniții al garnizoanei a fost construit în anul 1940.
La Oradea
Cazărmile existente au fost completate în anii 1930-1940 cu magazii și grajduri.
La Zam-Sâncrai
Depozitul de muniții a fost construit în anul 1935.
La Hălmagiu
Depozitul de subzistență destinat liniei fortificate a fost construit în anul 1939.
La Jibou
Depozitul de subzistență, construit în anul 1939.
La Salonta
Cazarma pentru un batalion de infanterie a fost construită în anul 1939.
La Tășnad
Cazarma pentru un batalion din Regiment 7 Găniceri și locuințele pentru cadrele acestuia au fost
construite în anul 1939.
La Huedin
Cazarma pentru un batalion de infanterie a fost construită în anul 1937.
La Baia Mare
Cazarma pentru Brigada 2 Munte a fost construită în anul 1939. Depozitul de subzistență,
construit tot în anul 1939, era construit din baracamente din lemn.
Pe teritoriul Corpului VII Armată
La Sibiu (reședința comandamentului)
Cazarma Gl.Boeriu a fost completată în anul 1939 cu o remiză de 1500 m.p.și două clădiri
pentru ateliere. Arsenalul a fost completat în anul 1937 cu un pavilion dormitoare trupă tip 300 pentru
subunitatea de lucrători. Depozitul de muniții al corpului, cu o capacitate de 120 de vagoane, a fost
construit în anul 1923.
La Mârșa Avrig
Uzinele mecanice au fost construite în anul 1937. Depozitul de material artileristic a fost
construit în remize din beton armat în anul 1938.
La Făgăraș
Centrul de instrucție al infanteiei a fost început în anul 1938, cuprinzând și o cazarmă pentru
efectivul unui regiment.
La Cincu
Poligonul și tabăra de instrucție au fost completate cu construcțiile necesare unui regiment cu
efective de război în anul 1938.
La Sebeș
Depozitul de muniții a fost construit în anul 1938. Depozitul de carburanți a fost construit în
anul 1940.
La Vințul de Jos
Depozitul de muniții, construit în anul 1924 pentru o capacitate de 120 de vagoane, a fost
completat în anul 1930 cu noi spații de depozitare, bloc alimentar, infirmerie, corp de gardă, cămin
pentru delegați și locuințe cadre.
La Petrești
Depozitul de muniții a fost construit în anul 1937 odată cu întregul grup administrativ și cu
locuințele cadrelor.
La Deva
Cazarma Batalionului 7 Pionieri a fost construită în anul 1939. Cazarma Batalionului 18
Pontonieri a fost construită în același an, lângă cazarma pionierilor.
La Gura-Sada
Depozitul central de muniții a fost construit în anul 1938.
La Târgu Jiu
Atelierul de confecții militare a fost construit în anul 1939. Tabăra pentru refugiații polonezi,
constituită din 69 de bărăci, a fost construită în anul 1939.
La Frâncești Curtișoara, Budieni și Stejeret

51
 În anul 1940 s-au construit depozite de muniții în bărăci de lemn și baracamentele necesare
subunităților de pază.
La Lipova
Cazarma Școlii de Ofițeri de Rezervă a fost construită în anul 1940. Destinația inițială era
pentru Regimentul 38 Artilerie, dar i s-a schimbat folosința înaintea punerii în funcțiune.
La Radna
Cazarma pentru un regiment a fost începută în anul 1939 fiind completată până în 1942 pentru a
asigura un pavilion administrativ, corp de gardă, trei pavilioane pentru trupă tip 600, patru grajduri, o
remiză, trei magazii, 18 locuințe pentru cadre și alte construcții. Lucrările au fost date în folosință
eșalonat.
La Arad
Cazarma Gai a fost completată pentru efectivul unui batalion în anul 1935.
La Lugoj
Cazarma artileriei a fost completată în anul 1935 cu un corp de gardă și un bloc alimentar. În
anul 1939 a fost construită tabăra de bărăci pentru 1000 de oameni, la Făget.
La Ineu
Cazarma artileriei a fost începută în anul 1938 când a fost realizat și cartierul de locuințe pentru
cadre (29 de pavilioane). Evenimentele au impus amânarea dării în folosință a lucrărilor până în anul
1942. Cazarma trupelor pentru fortificații a fost construită în același an, îar în 1940 a fost completată
cu o remiză din beton armat. Depozitul de muniții al garnizoanei a fost construit pe terenul de la
Almaș în anul 1938.
La Caransebeș
Cazarma infanteriei a fost construită pentru efectivele unui regiment în anul 1936.
La Sadu-Bumbești
Începând din anul 1937 s-a construit o pirotehnie nouă – a patra și cea mai completă. Lucrările
au fost proiectate la Direcția Construcții și Domenii militare. Construcțiile s-au dat în folosință
eșalonat, pe măsură ce se terminau. Dificultățile terenului din valea Sadului au făcut ca uzina să se
termine după sfârșitul războiului.
Lucrări executate pentru aviața militară
Începând imediat după primul război mondial, aviația militară s-a dezvoltat, astfel că s-a impus
realizarea unor construcții speciale pentru adăpostirea, întreținerea și repararea aparatelor de zbor,
pentru instruirea personalului necesar și pentru alte nevoi specifice. Inițial, pistele de zbor erau din
pământ gazonat și aveau nevoie de o lungime redusă pentru decolare și aterizare, pentru că avioanele
erau ușoare și aveau o viteză de zbor destul de mică. Pe măsură ce au apărut în înzestrarea aviației
aparate de zbor grele și cu viteză mare, pistele aerodromurilor s-au lungit, iar spre sfârșitul celui de al
doilea război mondial au devenit necesare îmbrăcămințile din beton din ce în ce mai rezistente.
Valoarea mare a avioanelor și materialelor degradabile din care erau construite a impus în tot acest
interval asigurarea contra intemperiilor prin adăpostirea lor în hangare cu dimensiuni mari, cu
deschideri largi și cu portiere înalte ușor manevrabile. Aceste cerințe au determinat soluțiile pentru
construcția hangarelor cu ferme metalice de mare deschidere rezemate pe stâlpi metalici sau din beton
armat, cu pereți din lemn sau zidărie și cu uși din foi multiple glisante către buzunarele laterale în care
se pliau.

Principalele lucrări realizate în perioada examinată au fost următoarele: București-Pipera

A fost multă vreme cel mai important aerodrom militar, până când poziția sa și terenul
disponibil nu au mai permis efectuarea în siguranță a zborurilor avioanelor moderne. În anul 1924 a
fost construit primul hangar cu structură mixtă din beton armat și acoperiș pe ferme metalice. Pentru
trupa de deservire a fost realizat un pavilion dormitoare. În anul 1925 au mai fost construite trei
hangare. Cazarma cu toate pavilioanele necesare activităților Flotilei de luptă și unităților de deservire
a fost realizată în anii 1920-1925 și completată în anul 1935 cu ateliere și laboratoare.
Galați
În anul 1924 s-a construit un hangar din beton armat la marginea orașului, în apropierea
cazărmilor. Ulterior a fost găsit un amplasament mai bun pentru terenul de zbor și în apropierea

52
acestuia au fost construite în anul 1925 două hangare, iar în anul 1930 a fost terminată o cazarmă
completă pentru Grupul III Aviație de Luptă.
Iași
Grupul I Aviație de Luptă a fost înzestrat în anul 1925 cu un hangar și un atelier de montaj, apoi
în anul următor cu încă un hangar. În anul 1937 a fost completat cu cinci hangare și cu pavilioane
administrative și dormitoare.
Cluj-Someșeni
Grupul II Aviația de Luptă, amplasat cu terenul de zbor în zona actualului aeroport al
municipiului a fost completat cu două pavilioane pentru trupa de deservire în anul 1925.
București-Cotroceni
Arsenalul aeronautic a fost amplasat în zona complexelor Orizont și Favorit, între Drumul
Taberei și calea ferată și a fost construite în anul 1925 – unu și 1927 – unul dublu, laboratorul de
încercări construit în anul 1924 și cazarma pentru subunitatea de lucru. Școala Specială Aeronautică a
fost construită în 1921, iar în anul 1925 pavilionul clase a fost supraînălțat cu un etaj.
București-Băneasa
În anul 1925 a fost construit un hangar pentru reparații avioane, iar în anul 1928 a fost realizată
clădirea stației de meteorologie.
București-Pantelimon
Cazarma pentru regimentul de aerostație a fost construită în anul 1925, când s-au executat două
pavilioane dormitoare trupă și un hangar pentru balaoane. Depozitul de muniții pentru aviație a fost
organizat în anul 1937 în fortul Pantilimon.
Tecuci
Școala de pilotaj, care a funcționat în cazarma cavaleriei, a fost completată cu două hangare și
un punct de comandă construite în apropierea pistei de zbor în anul 1925.
Mediaș
Școala Tehnică Aeronautică a fost construită în anul 1924, apoi completată în anul 1925 cu un
pavilion de studii.
Chișinău
Aerodromul era folosit și de aviația militară, pentru care s-a executat în anul 1925 un atelier
mecanic.
Constanța
Aerodromul civil era folosit și de aviația militară, pentru care în anul 1925 s-a construit o
magazie de muniții.
Mamaia-Sat
Școala de tir și bombardament a fost construită în anii 1928-1930, în baracamente din lemn, cu
aerodromul în marginea satului Mamaia și poligonul de tir și bombardament la Capul Midia.
Craiova
Cazarma aviației a fost construită în anul 1939, când s-au executat toate lucrările necesare unei
flotile de luptă.
Constanța-Palazu Mare
Cazarma Hidroscalei a fost construită pe malul lacului Sîntghiol în anul 1933, având și două
hangare mari pentru hidroavioane.
Buzău
Aerodromul militar a fost construit lângă calea ferată Mizil-Buzău în anul 1927.
Târgșorul Nou-Strejnic
Aerodromuri de campanie, organizate în anul 1938, erau prevăzute numai cu baracamente
pentru cazarea provizorie a personalului de deservire a 1-2 escadrile de vânătoare.
Brașov
Cazarma aviației a fost construită în anul 1927 pentru o flotilă de transport. Aerodromul era
folosit în comun cu fabrica de avioane I.A.R.
Satu-Mare
Aerodromul era folosit și de aviația militară, pentru care s-a construit în anul 1935 o clădire
pentru delegatul militar permanent, utilizat și pentru radiocomunicații.
Piatra Neamț
Depozitul pentru carburanți a fost construit în anul 1940.

53
 București-Otopeni
Aerodromul militar a fost construit în anul 1938, când au fost montate patru hangare și
baracamentele pentru flotila de luptă. În același an au fost realizate locuințele pentru cadre.
Cristian-Brașov
În anul 1924 a fost construit un depozit de materiale tehnice ce a fost completat cu toate
construcțiile necesare în anul 1938.
Ghirdoveni
A fost construit un depozit în anul 1938.
Focșani
În anul 1938 a fost organizat un aerodrom de rezervă, când lângă pista de zbor s-au montat
barcamente pentru cazarea provizorie a escadrilelor dislocate.
Au mai existat aerodromuri de rezervă cu construcții de mică importanță, executate în perioada
1932-1940 la Blaj, Balomir, Preajba, Popești Leordeni, Ivești, Chitila și altele.

*
* *

Această primă perioadă din activitatea organelor de construcții și domenii militare dovedește
temeinicia măsurii luate în anul 1920 pentru separarea lor de geniu.
În intervalul examinat, de numai 21 de ani, toate cazărmile vechi ale Armatei au fost aduse la o
stare tehnică bună prin lucrări de reparații și de întreținere și a fost creat un fond important de
construcții noi. În afara numeroaselor construcții cu care s-au completat cazărmile existente și a unor
dotări importante cu instalații de alimentare cu apă, canalizare, electrice, încălzire centrală și gaze
naturale au fost construite pe amplasamente noi 51 de cazărmi, 10 școli militare (licee, școli de ofițeri
speciale sau superioare), 4 localuri de comandamente, 23 de cercuri militare, 4 spitale militare, 12
tabere de baracamente cu capacități de 2000-5000 de oameni, 10 aerodromuri militare, 7 ateliere și 68
de depozite de garnizoană, regionale sau centrale. Au fost construite 3 uzine și s-au realizat lucrări
importante la arsenalele armatei. În amintirea sacrificiilor ostașilor români au fost construite 3 mari
mausolee și numerose monumente, printre care și Arcul de Triumf.
Tot atât de importante în realizările constructorilor militari din această perioadă sunt sistemul
organizatoric perfect articulat cu legislația statului, reglementările pe care le-a elaborat și le-a impus,
precum și crearea corpului de cadre de specialitate prin selecție, pregătire și perfecționare urmărite cu
tenacitate.

54
 O CADENȚĂ (X)

Col.(r) ing. Nicu Șapcă

Toamna anului 1978, a fost ultima din cele șase ca trăitor în garnizoana Turnu Măgurele și
lucrător în Regimentul 2 Pontonieri ,,Eftimie Croitoru”, dislocat la pace, în centrul acestui oraș.
După ce am fost găsit în regulă la controlul financiar al Ministerului Apărării Naționale, după ce
am îndeplinit misiunea de îmbăiere a efectivelor dislocate în zona aplicației de la Mălina din august
1978, la sfârșitul lunii septembrie am fost chemat din nou la raport de Comandantul Trupelor Chimice,
generalul Mihai Chițac. Precizez că mă mai chemase cu o lună și o săptămână înainte pregătindu-mi
mutarea în București la Centrul de Cercetări Chimie Militară, condus de generalul dr.ing. Mitru
Gheorghe. Evident că m-am prezentat la raportul Comandantul Trupelor Chimice, unde am fost uimit
de schimbarea de poziție a acestuia, față de ce știam de la prima chemare la raport. Când am ajuns în
București, în biroul generalului Mihai Chițac m-a întâmpinat cu jovialitate, m-a întrebat dacă vreau să
servesc o cafea, lucru neobișnuit pentru dânsul, mai ales când era vorba de a dialoga cu măsuri
profesionale ca mine. I-am răspuns că nu obișnuiesc să beau cafea, însoțind aceste cuvinte cu
mulțumirile de rigoare. În gândul meu se așezase alte variante de numiri în funcție decât un cercetător
începător în domeniul chimiei militare. După o pregătire a dialogului cu mine mi-a comunicat scopul
pentru care mă chemase. Ce se întâmplase. Locțiitorul tehnic al Batalionului ,,202 Gral.Teleman”, la
acea vreme ea un inginer deosebit de capabil, pe nume Cotinghiu Ion. Dat fiind faptul că o soră a
acestui inginer, cu diplomă civilă, absolvent al Institutului Politehnic Iași cu 2 ani înaintea mea, cu
gradul de maior la acea vreme, s-a căsătorit cu un cetățean german din fosta Republică Federală a
Germaniei, părăsind țara în mod ilegal, intrase în balans. Amănuntele nu mi le-a spus mie dl.Mr.ing.
Cotinghiu, prezentându-mi faptul că n-a fugit însă peste graniță. Cert era un lucru căci în asemenea
situație percepția vremii era ca orice ofițer (subofițer), care are rude apropiate, în situația de a fi părăsit
țara cu sau fără aprobarea autorităților, era dat afară din armată. Acest aspect nu s-a întâmplat cu
dl.Mr.ing. Cotinghiu Ion, datorită valorii sale profesionale, cunoscută și apreciată în tot arealul
Trupelor Chimice și nu numai. Dat fiind faptul că generalul Mihai Chițac era apreciat de Elena
Ceaușescu, ba chiar apropiat al structurii pe care o conducea consoarta șefului statului, Nicolae
Ceaușescu; Institutul de Cercetare fundamentală în domeniul chimiei, București (1.CE-CHIM), nu l-a
dat afară pe inginerul militar Cotinghiu Ion ci l-a mutat pe o funcție mai mică în altă unitate de chimie
militară. A mimat luarea unei măsuri înlocuind pe cea de dat afară din Armată, capitală. Acest ofițer a
făcut o carieră longevivă fiind lucrător în organele centrale ale Armatei, cu gradul de colonel în
București, terminându-și cariera la 55 de ani, după efectul legilor în vigoare, neîncasând efectul
avortonic cum au făcut-o alții, înaintându-i la gradul de general cu scopuri electorale-pro Traian
Băsescu. Chițac Mihai știa să citească oamenii, apreciind valorile însă până la un moment dat când
aceștia deveneau potențiali periculosi pentru a fi numiți pe anumite funcții din organigrama
Comandamentului Trupelor Chimice, fară consimțământul său, și numai al său.
Dar să revin la esența dialogului din biroul Comandantului Trupelor Chimice, generalul Chițac
Mihai chemat a doua oară la raport vis-a-vis de mutarea mea de la Turnu Măgurele.
Generalul Mihai Chițac mi-a spus că are nevoie de două funcții de locțiitor tehnic câte una la
unitățile de chimie din Huși, respectiv, Făgăraș. Funcțiile respective erau prevăzute în statul de
organizare pentru gradul de locotenent-colonel inginer. Mi-a promis că după doi ani mă va muta la
Centrul de cercetări de Chimie Militară din București, mutarea mea la București fiind posibilă
deoarece urma să absolve încă o promoție de ingineri din Academia Tehnică Militară. Mi-a ordonat că
dorește să-mi respecte voința față de cele două garnizoane Huși și Făgăraș, încât să nu mă trezesc cu o
numire nedorită față de cele două poziții. Mi-a mai spus că după o analiză de câteva zile să iau
legătura cu șeful personalului din stuctura Comandamentului Trupelor Chimice și să-i precizez unde
doresc să fiu mutat. Mi-a mai completat explicația căci mutarea este iminentă deoarece funcția de la
Turnu Măgurele prevedea studii de comandă superioare, Academia Militară Generală cum se nume
atunci, cu durata de 3 ani, ulterior redusă la 2 ani. După terminarea dialogului cu generalul Mihai
Chițac, am bătut la ușa biroului șefului cadrelor, col. Dumitru Mihart, unde m-a primit. Acesta mi-a

55
spus să mă consult cu familia și să-i dau telefon peste trei zile, eu conformându-mă întocmai. Am
ajuns la Tr. Măgurele în după amiaza aceleiași zi, consultându-mă cu familia. Surpriza mi-a fost
foarte mare când partenera mea de viață și-a exprimat regretul că nu merg în București ci la Huși sau
la Făgăraș. Copiii erau unul în clasa a IV iar altul în clasa I-a, Nicu respectiv Paul. A doua zi m-am
dus la Corabia, să mă consult și cu tatăl meu.
Când stau și mă gândesc, când scriu aceste rânduri sunt încercat de emoții puternice, tatăl meu
făcându-mi o pledoarie, ba chiar insistând că dacă este vorba de mutare obligatorie să aleg Huși și nu
Făgăraș, argumentând că la Huși sunt bunicii copiilor după mamă și este nevoie de ajutorul lor fie el și
nesemnificativ dar totuși va fi. Mi-a mai spus că îl are pe frate-meu acolo lângă el și se descurcă. O
speranță și numai atât!? Soarta vieții tatălui meu s-a desfășurat pe alte azimuturi vis-a-vis de speranțele
lui. Totuși a trăit aproape 90 de ani. Totdeauna am admirat robustețea gândirii tatălui meu, Nistor
Șapcă de la educația de copil, în cuibul unde am crescut și în continuare cât a trăit, totdeauna cu sfaturi
solide înspre copiii săi.
După trei zile am luat legătura cu șeful cadrelor de la Comandamentul Trupelor Chimice col.
Dumitru Mihart și i-am raportat dorința de mutare la Huși. Mi-a răspuns că voi beneficia de toate
drepturile de mutare în interesul serviciului. Armata este schimbătoare și foarte surprinzătoare. La Tr.
Măgurele nu am spus nimănui tot acest demers al meu pentru a ,,masca” o mutare din garnizoana Tr.
Măgurele nedorită. Numai comandantul de unitate cunoștea, la rândul său și dânsul dând dovadă de o
discreție totală. În 10 zile mi-a venit ordinul de mutare, în interesul serviciului cu precizare dată la care
urma să mă prezint la Unitatea de Chimie Militară din Huși, de unde plecasem de altfel.
Am evitat garnizoana Făgăraș pentru că era o unitate relativ nouă reînființată și-mi consuma
mult efort gospodăresc în primul rând, la organizarea parcurilor auto, poziția ,,serviciu” și ,,stocul de
mobilizare”, magazii, depozite etc. În plus nu aveam nici-o cunoștință despre valoarea resursei
umane, la nivel de ofițeri, maiștri militari și subofițeri. Erau adunați de prin toată țara. În schimb la
Huși aveam avantajul căci cunoșteam bine unitatea. Cu alte cuvinte se lega vectorial activitatea
profesională cu cea extra-profesională. Comandantul unității era tot cel care plecasem cu serviciul la
Tr.Măgurele, col.Constantin Chirilă. Aveam la dispoziție 15 zile să predau funcția de șef de armă pe
linie de chimiei militară, lucru pe care l-am făcut fără probleme. I-am predat-o unui ofițer de artilerie
Mr. Armașu Vasile. Acesta a girat funcția 2 luni până când a venit din Academia Militară Generală un
ofițer pe nume Lițescu. Acesta la rândul său plecase la studii tot de la Huși. După ce s-a instalat la Tr.
Măgurele am cooperat telefonic ori de câte ori simțea nevoia să o facă, aș putea spune chiar fructuos.
De la data primirii ordinului de mutare de la Tr. Măgurele am executat paralel cu predarea
funcției din punct de vedere profesional alte activități privind ,,lichidarea” preocupărilor
extraprofesionale, unele gospodărești cum ar fi: tăierea iepurilor și punerea în congelator (câți mai
rămăseseră) după consumul curent al familiei, trimiterea porumbeilor la Huși cu un autoturism în care
se afla și familia fratelui meu Ion Șapcă.
De asemenea am invitat persoana care trebuia să-mi ocupe apartamentul din Tr. Măgurele,
fiindu-i repartizat de la comenduirea garnizoanei evident în urma unei hotărâri a comitetului de partid
al unității și a comandantului garnizoanei. I-am arătat căpitanului Balica ,,grădina de zarzavat” de pe
balcon și cușca porumbeilor care era plasată pe centrala termică. Pentru amuzamentul columbofililor,
copiii fratelui meu s-au jucat și au lăsat deschisă ,,trapa” de intrare în cușca de la Huși, unde fuseseră
instalați. au plecat mai mulți dar totuși au mai rămas, însă 13 voiajori au sosit la Tr. Măgurele. I-am
dus înapoi la Huși, odată cu camionul cu mobila încărcată și transportată. Am obținut prăsilă din ei
după care lăsându-i liberi la zbor după o lună de libertate au plecat toți. Nu știu câți au mai ajuns în
cușca lor, deoarece nu am mai avut cu cine comunica deoarece căpitanul Balica a decedat în urma unui
infarct. Nu se cădea să o deranjez cu ,,nimicurile” mele pe soția acestuia. Această pasiune nu m-a
părăsit niciodată. Mulți oameni mi-au zis că era incompatibilă poziția socială pe care o ocupam, cu
această îndeletnicire de creștere a porumbeilor, a păsărilor de rasă în general.
Îi ,,suprasolicitam” cu atenția, aruncându-le o axiomă de-a mea și nu numai. Când un copil
iubește de mic un porumbel, un miel, un cățel etc., înseamnă că se crează premisele devenirii ca om
adult într-un gospodar de invidiat. Mai mult se amuzau decât să mă ia în seamă!
În sfârșit m-am prezentat la Huși, pentru a lua în primire funcția de la dl. Mr.ing. Cotingiu Ion,
un om mai mult bucuros de situația în care se afla decât supărat. Situația socială a acestui ofițer cu
sora plecată în Germania așa cum am arătat mai înainte se putea lăsa cu trecerea în rezervă. A asistat la
predarea-primirea funcției un ofițer de la Comandamentul Trupelor Chimice, a cărei prestație cu

56
această ocazie, dar și altele ulterioare nu au lăsat o amprentă în plaja pozitivă. Numai că, comandantul
unității col. Constantin Chirilă nu-l prea lua în seamă iar în rapoartele pe care le făcea la București,
acesta îl contra cu argumente pe care dumnealui nu le stăpânea. Am luat funcția de locțiitor tehnic al
comandantului din mișcare cum s-ar spune. În plan extraprofesional nu am avut locuință când am venit
la Huși, deși unitatea primise cu o lună un exemplar din ordinul de mutare, fiind obligat să înghesuiesc
mobila în casa socrilor, la fel cu toată familia să locuiesc la aceștia. Evident că nu aveam o ,,coajă”
socială pentru a putea lubrefia un pic extraprofesional, deoarece orașul mă știa de locotenentul,
sublocotenentul și din nou locotenentul, jucător de fotbal la echipa orașului ,,Hușana”. La revenirea în
garnizoana Huși aveam gradul de căpitan. Stăteam înghesuit într-o căsuță, eu făcând demersurile
necesare pentru a-mi repartiza un apartment de la primărie.
Viața, traiul în general, era mai ,,subțire” decât la Tr. Măgurele. Deși de prin anul 1979 dacă
vroiai să capeți o bucățică de carne trebuia să stai la rând până ,,îmbătrâneai”. La fel dacă vroiai să
schimbi butelia de aragaz. Îmi amintesc că un subofițer a fost întrebat de un ofițer bucureștean dacă ies
în oraș cu mașina unității, dacă am legat prietenii cu notabilitățile orașului , alți șefi de instituții.
Stăteam bine peste cele 8 ore de serviciu deoarece trebuia să suplinesc și pe alți colaboratori care
fuseseră lucrători pe alte poziții. Aș da exemplu pe dl. Mr. Isac Grigore care fusese propagandist la
aparatul poliție al unității până la venirea mea. În schimb am găsit un colectiv la organul tehnic al
unității destoinic ,,bine” întreținut de predecesorul meu din toate punctele de vedere. Mai adaug faptul
că-i cunoștem personal pe fiecare din prima perioadă petrecută la Huși (1966-1972). La nivel de
unitate se organiza aprovizionarea cu diferite produse pentru toate cadrele unității, pește, pui congelați,
brânză etc. Existau multe din cadre cu mai mulți copii, familiști care serveau masa la popota din cadrul
unității din două motive: era relativ ieftină și de calitate, se mai făceau economii ca să ajungă copiilor.
Văzând această situație nu mi-a ămas decât să adopt situația creșterii de animale, porci, oi și păsări.
Iarba nu costa nimic. Extraprofesional făceam de toate de la hrănitul animalelor și întreținerea
curățeniei în habitatul în care trăiau. Astfel de crăciun tăiam porc, iar toamna făceam pastramă, iar de
paște tăiam mielul meu, nu-l cumpărau. Unde țineam vietățile mele ajutătoare în ducerea existenței, nu
beneficiam de niște norme veterinare acceptabile. La început le țineam la socri, aveau o curte mai
puțin încăpătoare pentru toate. Ulterior mi-am schimbat locația, unde am făcut o extensie în situație
fiind proprietar, inclusiv de cornute. Am fost obișnuit cu munca fizică de mic, activitate ce-mi ocupa
ceva timp care în mod normal să-l dedic învățatului. Situația familiei Nistor și Constanța Șapcă o
impunea. Încercam să împac și pe una și pe alta. Ce bine mi-a prins mai târziu, eu neîncercând
sentimentul coborârii sociale, ba din contră un adaus la posibilitțile mele de a munci și evident de a
trăi bine. Mi-a fost repartizat un apartament cu trei camere în iarna 1978-1979 care mi l-a dat în
primire la sfârșitul primăverii 1979, foarte succint executat, astfel că a trebuit să completez cu gresie și
faianță mai ales în baie. Era capitonat o parte din pereți cu carton. Mult frig am încasat în acest
apartament, chiar dacă dublasem caloriferele. Căldura de la centrala termică asigura pe sponci
confortul locatarilor. În camera copiilor aveam permanent un calorifer electric pentru a asigura cât de
cât cădura în cameră. La doi ani după venirea la Huși, în anul 1980, am legat o prietenie cu niște rude
dinspre partea partenerei mele de viață, în comuna Gorban, județul Iași la o distanță de 30 de km de la
Huși și 40 km de Iași, situată pe malul Prutului și în același timp pe șoseaua Huși-Iași (varinata cea
mai scurtă). Acolo mi-am dezvoltat microferma, mutând-o de la Huși. am învățat să cosesc, astfel că
vara împreună cu nea Andronache Pantelimon , basarabean de origine, coseam niște suprafețe
concesionate din proprietatea primăriei Gorban. Îmi amintesc că plăteam un preț modic pentru o
suprafață de 0,5 ha și coseam dublu, ba și mai mult. Începusem să strâng bani depozitându-i la CEC,
cu intenția de a-mi cumpăra o căsuță, fie ea cât de mică pentru a avea căldură pe timp de iarnă în
dormitor. Aceasta a fost în principal senzorul motric de a evada de la bloc, plus alte facilități pe care le
oferă o curte cu grădină cu flori, de zarzavat, un pom fructifer etc. Intrasem în atenția securității pentru
simplul fapt că nu mă mai vedeau la rândurile magazinelor de alimente, pentru schimbat butelia la
aragaz etc. Viața se înăsprea de la lună la lună. Nicolae Ceaușescu, șeful statului înfometa populația
deoarece producția agricolă a țării era în proporție exagerată rezervată exportului cu scopul de a achita
împrumuturile făcute pentru dezvoltarea industriei metalurgice și alte ramuri ale acesteia,
necompetitive în plan internațional, dar care totuși asigura nevoile țării. Construcția de blocuri pentru
locuit era într-o dezvoltare impetuoasă. Până și compozitorii de muzică ușoară trebuiau să se așeze
propagandistic regimului. Este cunoscut cântecul ,,Macarale, macarale, râd în soare”. Dacă nu mă înșel
de frații Grigoriu, a fost scris.

57
 Construcția de blocuri era necesară în toate orașele țării în principal pentru populația de la sate
care transhuma de la sat la oraș. Nicolae Ceaușescu, nu scăpa prilejul în orice discurs să nu
pomenească de egalitatea satelor cu orașele în ce privește standardul de viață al românilor. Așa de bine
a pus semnul de egalitate între sat și oraș privind condițiile de viață încât în sate rămăseseră numai
bătrânii, practic multe dintre acestea fiind depopulate prin absorbția forței de muncă a satelor în orașe.
Când a constatat că satele au devenit depopulate, multe dintre locuințele sătenilor fiind rămase
nelocuite, conducerea din vârful țării Nicolae și Elena Ceaușescu s-au gândit să le demoleze, se le
restrângă într-o singură localitate, restul de pământ intravilan nelocuibil să fie transferat în terenuri
extravilan și redate agriculturii. Comunele nou inființate pe vatra acestora trebuia să aibă blocuri ca în
orașe. Asta era viziunea egalității vieții de la oraș cu cea de la sat în concepția Ceaușeștilor. Se
demolau biserici peste tot, ca să nu mai spun casele sătenilor. Cunosc un caz când într-un sat din
Moldova, doi bătrâni cu locuința la periferia localității s-au așezat culcat în fața lamelor de buldozer
cerând să fie omorâți. Cazul a ajuns până la București, bătrânilor lăsându-le casa în picioare. Au
demolat-o după ce au murit de morte naturală la puțin timp după gestul lor de a opri demolarea casei.
S-a întâmplat în satul Pietriș, județul Iași. Demolările erau la ordinea zilei în toată țara. Multe drame
au avut loc în România. Îmi amintesc că eram la un curs postacademic în București, mergând cu
tramvaiul am văzut într-o vilă care se demola o persoană spânzurată, în Piața Chibrit, atârna de un
tavan. Se oprise lucrările iar acolo am văzut multă poliție, evident pentru a cerceta cazul. Cât privește
confortul în blocurile făcute la sate, mai ales că nu aveau nici apă curentă, se poate trage concluzia ce
traumă au încasat unii săteni care locuiau într-astfel de locuințe, dinamitând tradițiile populației,
țărănimea care a fost, este și va fi talpa țării. Mergeam de trei ori pe săptămână în comuna Gorban
pentru a-mi lua din podusele lactate, păsări dar mai ales pește. Dacă la Tr. Măgurele mergeam relativ
rar la pescuit la Dunăre și la Olt, la Prut am mărit frecvența. Pescuitul este o pricepere dar și noroc ca
și vânatul.
În Prut era destul pește poate și pentru faptu căci pe malul stâng al Prutului nu vedeam nici un
basarabean la pescuit. Au apărut la pesuit abia după anul 1990. Apa nu era poluată ca acum. Cum s-ar
spune noi, românii-români prindeam și peștele românilor basarabeni. Aveam permisul de pescuit
sportiv cu chitanța atașată acestuia care specifica un preț ce cuprindea folosirea cârligelor dar și o
sculă din plasă. Permitea legea pescuitului la acea vreme. Îmi amintesc căci plăteam 300 de lei în plus
pentru a avea dreptul să folosesc nu mai mult decât o sculă de pescuit din plasă.
Nicolae Ceaușescu dorea așezarea populației sătești în blocuri de locuit cu scopul de a fi
ascultată de securitate care-i pregătea amurgul, lucru ce s-a întâmplat în 25 decembrie 1989 când a
fost lichidat, în urma unui simulacru de proces – nedrept. Strângeam bani pentru a-mi cumpăra ceva
folositor familiei în afară de o casă și o mașină, lucruri pe care le-am reușit pe amândouă. În cinci ani
de la revenirea de la Tr. Măgurele, în Huși am cumpărat o mașină Dacia 1300 și o casă. Evident că am
trezit multe suspiciuni, invidii și răutate în corpul vigilenților, atât în segmentul militar (ofițerii de
contrainformații militare) dar și în cei din segmentul civil (securitatea propriu-zisă a Statului Roman).
Este foarte adevărat că venisem de la Tr. Măguele cu ceva bani dar care nu acoperea condiția
suficienței intențiilor mele. Casa rudelor de alianță, de la Gorban, a prietenilor mei de anduranță aș
putea spune era situată la 200 de metri de luciul apei, balta Paleș și râul Prut propriu-zis. Cei doi
bătrâni nea Andronache și tanti Aurica se bucurau foarte mult căci întâlnise un om în persoana
olteanului de obârșie Nicu Șapcă care nu lăsa să treacă neobservat avantajele pe care le avea la Gorban
returnând gestul acestora, asigurându-le celor necesare vieții, ulei, zahăr, alte alimente. Nu aveau
pensie nici unul din familie și nici vreun copil care să-i ajute. M-au adoptat pe mine ca un copil al lor.
Se cuvine două vorbe despe nea Andronache , un basarabean din Nisporeni, satul Vărzărești. A luptat
contra colosului rusesc, făcând armata în România Mare. După terminarea războiului, când a început
prigoana lui Stalin împotriva basarabenilor de deportare în Siberia sau de lichidare fizică a acestora, a
trecut Prutul atârnat de coada unui cal (nu știa să înoate) și a locuit în Roșiorii de Vede, județul
Teleorman o perioadă. S-a dus acolo ca să nu fie găsit și predat ca pradă rușilor. În Basarabia a lăsat o
nevastă tânără care nu a vrut să-l urmeze în România. După ce s-au mai liniștit apele, a ajuns în
comuna Gorban unde s-a căsătorit cu o fată din neamul Carpilor, pe nume Aurica. Dumnezeu să-i
odihnească!
În locația Gorban aveam în proprietatea mea păsări cum ar fi: găini, rațe, gâște românești iar ca
animale:oi, un porc, o vită. Timp de 12 ani a durat acest exercițiu aducător de venit pentru familia
mea. Îmi amintesc că într-un an am luat 11.000 lei pe pielicelele mieilor din rasa caracul (astrahan), în

58
condițiile în care o mașină Dacia – 1300 făcea 70.000 lei. Alteori în fiecare an, 9000 lei sau mai puțin,
dar totuși oile îmi aduceau venit. Nu mai pomenesc de alte avantaje ale acestor animale: brânză, lână.
Așa cum spuneam mă luase în vizor securitatea pentru simplul fapt că nu mai stăteam la cozile din
magazine, eu și nici un membru al familiei. Corupt nu eram, primitor de plocoane alte avantaje nici
atât. Le-am stârnit o îndârjire așezându-mă ca obiectiv al securității. Eram obișnuit din familie cu
urmărirea permanentă a securității așa că știam să mă feresc, dar să și reacționez. La rândurile
interminabile de la magazinele orașului Huși stăteau în afară de informatori, cadre ale securitații sub
acoperire pentru a asculta ce se vorbește împotriva regimului lui Ceaușescu. Cei care vorbeau în contra
regimului erau chemați la securitate și după caz bătuți zdravăn cu recomandare să nu mai vorbească,
apoi invitați periodic la securitate, cum ar fi controlul judiciar astăzi, cu deosebirea că prezentarea se
face la poliție și nu la SRI. Am fost și de o robustețe a sănătății, permițându-mi să mă scol de la ora 4
dimineața mai ales în zilele de vară-primăvară, să dau o fugă la Gorban, ducându-le ceva celor doi
bătrâni, făcând o curățenie lapidară la animale iar la ora 07,30 eram în front la serviciu.
Nu puteam consuma în familie produsele de la Gorban, astfel că o parte din păsări le vindeam,
la fel berbecuții de prăsilă rasa caracul, în stare vie. Aș pomeni un episod cu vânzarea gâștelor la târgu
din Răducăneni (județul Iași). Se adunaseră în jur vreo 60 de gâște între care o treime erau ale mele.
Într-o toamnă, a anului 1982, nu prea aprovizionasem nutreț, dar în special boabe de porumb și grâu
pentru hrănirea unei micro-ferme care cuprindea și o ,,staulă” pentru oi în afara perimetrului curții; un
ocol îngrădit extra curte în care o latură a acestuia era gardul propriu-zis al proprietății Andronache,
celelalte laturi erau extinse pe suprafețe de 400 metri pătrați exterior, pe un teren proprietate publică.
Niciodată nu ne-a deranjat nimeni cu această extensie de teren, deoarece mai toți gospodarii
procedând la fel, dacă aveau ieșire imediată la Prut. M-am îmbrăcat într-un costum de răzeș
moldovean, pantaloni maro bufant, o scurtă căptușită cu blană, o căciulă de lucru în gospodărie
evident din blană de miel și o pereche de bocanci cam uzați de la nea Andronache. Am dat bancheta
din spate la mașină jos și-am așezat zece gâște, legate la picioare. Tot zece am pus în portbagajul
Daciei-1300. În ziua de târg am pornit la Răducăneni cu marfa la vânzare. La plecare nea Andronache
m-a întrebat. Nicule, ai bani la tine? I-am răspuns afirmativ și dânsul mi-a precizat că are destui. M-am
gândit că poate vrea să cumpere ceva de la târgul Răducăneni și i-ar fi trebuit ceva bani în plus față de
câți avea dânsul. O gâscă la târg făcea între 160-175 lei. În deplasarea spre Răducăneni mi-a zis să nu
ne lăcomim prea mult la preț, căci trebuia să scăpăm de ele. Ajunși la târg am coborât marfa fiecare cu
gâștele lui la vânzare. Târgul era frecventat de mulți ieșeni, în special pentru că erau produse mai
ieftine față de Iași. Primul a vândut nea Andronache, două gâște la prețul de 125 lei bucata. A venit la
mine și mi-a spus să le vindem la același preț. Un mare chilipir pentru cumpărători având în vedere
foamentea care era în țară. Într-o oră și jumătate le-am vândut pe toate. La întoarcerea acasă a trebuit
să-i mai dau ceva bani, dar nu mulți ca să potrivească suma pentru vânzarea celor 20 de gâște la prețul
de 150 lei. Când am ajuns acasă le-am spus femeilor că n-am ținut la preț și le-am vândut cu 150 lei
bucata. Ce bucuroase au fost recomandându-ne să mai vindem încă 20 de bucăți, lucru ce l-am făcut
peste două săptămâni când mi-a permis mie timpul să o fac. O treime din bani mi-a revenit mie. Nu
scăpam prilejul ori de câte ori mă găseam la Gorban să nu fac o vizită lacului Paleș, chiar iarna,
smârcurilor rămase după asanarea unei bălți din iazurile de pescuit ale Gorbanului (unde se vedea prin
gheață iarna peștele). Grosul peștelui fusese recoltat și raportat ca producție, astfel că aceste smârcuri
cu gheață erau la dispoziția oamenilor locului, dar nu chiar la toți ci la cei care se încumentau să
meargă la pescuit pe un ger năprasnic uneori, să spargă gheața cu toporul, peștele luându-l cu
minciocul sau crâsnicul. Șeful pescăriei de la Gorban era o rudă de-a mea, Ulică Cărăuță.
Când prindeam o duminică plină la Gorban automat făceam o vizită râului Jijia sau al Prutului,
consumându-mi nu mai mult de patru ore la pescuit. Alteori făceam o vizită lacului Paleș sau șanțului
limitrof iazului mare de pescuit. Lăsam consemn la plecare să pună zarzavatul la fiert pentru ciorba de
pește, eu întorcându-mă în 30-40 de minute cu pește, nu numai pentru o ciorbă, ci pentru mai multe
dintre care una o luam pentru familie la Huși.
Am fost și sunt un mare consumator de pește. La Prut și Jijia prindeam mai rar la cârligul
undiței sau în burduful plasei pentru care eram autorizat, însă bucăți mai mari. În lacul Paleș prindeam
preponderent caras de mărime medie dar și submedie și ciortani de 250-300 grame pe bucată. Gustul
mâncării de pește il dă peștele proaspăt prins, indiferent de mărimea acestuia. Efectul de congelare îi
diminuiază din calitate, ca de altfel la orice alimente, necesar a fi păstrate la congelare. O precizare:
exista o lege, după părerea mea deosebit de aspră și de subjugare a țăranului român, în sensul că

59
trebuia să dea cotă din lână și lapte statului la preț de batjocură vis-a-vis de al pieții, chiar dacă avea și
două oi, înregistrate la recensământul animalelor, situație care era cunoscută în structurile de
specialitate ale primăriilor. Animalele mele nu aveau ,,cetățenie” nici la Huși și nici la Gorban.
Totdeauna când venea recensământul nea Andronache spunea că are un număr mult mai mic de
animale, restul sunt ale mele și declarate la primăria Huși. Mi-am luat măsuri în sensul, intervenției
primăriei Gorban în scris către primăria Huși dacă mi-am achitat datoriile către stat, de lână, lapte și
piei. Nu au întrebat niciodată sau să facă vreun demers, primăria Gorban către primăria Huși. Ceea ce
se achita de către stat era numai lâna care de pe atunci nu prea mai avea căutare, evident cota declarată
pe cap de oaie, în proprietatea Andronache. Restul o dădeam în schimbul unor servicii făcute de
săracii satului unde o foloseau la plăpumi, perne, saltele de dormit. Nu se arunca ca acum. Totuși nea
Andronache a fost luat în vizor de un polițist căruia i-a refuzat să-i dea un caș când îi venea rândul la
stână. I-a făcut dosar penal pentru faptul că nu predase pielicelele de caracul la D.C.A. Răducăneni,
unde era centrul de strângere a acestora. Era un delegat al acestei structuri care mergea prin sate și
aduna de la proprietarii de oi, după o evidență făcută la recensământul animalelor. Un șef de post nou
în urma unei reclamații făcute de un vecin, montat anume de către acesta i-a făcut dosar penal
ajungând la Tribunalul din Iași. Nu era voie să tai animale: viței, miei în special. Acuzația în principal
nu se referea la numărul de pielicele ce trebuiau predate ci de faptul că nu era voie de tăiat animale. În
caz de mortalitate sau cazuri fortuite trebuia să predai pielea automat la D.C.A. Nea Andronache
predase un număr mic de pielicele din rasa caracul, în urma unor recomandări medicale de la veterinar,
însă în schimb tăiase mai mulți miei, iar pielicelele mergeau la vânzare. La primul termen am mers cu
dânsul la Tribunalul Iași. Țin minte că judecătoarea era o femeie care după mimica feței îl scălda pe
inculpatul din fața sa cu indulgență și compasiune. L-a întrebat, câte clase are? Răspunsul a fost, patru.
În realitate avea liceul terminat la Chișinău. Nu s-a prevalat de aceste studii pentru a nu fi
depistat de ruși în țară, căutând să treacă neobservat. Cetățean român era înainte de începerea
războiului. L-a mai întrebat dacă cunoaște legile privind regimul de sacrificare a animalelor. S-a întors
către mine și m-a indicat cu, cuvintele: Știe băiatul care este în sală. Aveam la mine o adeverință de
predare cu doi miei mai mult decât fusese în realitate iar restul de miei care lipseau de la mamele lor
le-am completat cu miei mei care erau la Huși, eu readucându-i în curtea unde s-au născut. I-am
înmânat aceste documente judecătoarei după care i le-a dat procurorului. În timp ce procurorul le
studia, nea Andronache s-a adresat instanței, spunând că dacă-i dădea un caș și poate un miel șefului
de post, nu mai era în această situație. Rumoare în sala de judecată! L-am auzit pe procuror adresându-
i-se completului de judecată, pronunțând cuvântul ,,suspendare”, după care președinta completului de
judecată a declarat încheierea ședinței.
Am așteptat până s-au terminat toate cazurile de judecată, după care am mers în biroul
judecătoarei cu rugămintea de ai cere explicații ce înseamna ,,suspendarea”. Judecătoarea mi-a spus
că nu aveam voie să ajung în biroul dumneaei dar mi-a spus că procesul este închis fără nici-o
pedeapsă cu suspendare cum bănuiam eu ce o să fie, spunându-mi că ,,bătrânul să stea liniștit”. I-am
mulțumit cu plecăciune și ne-am reîntors la Gorban. Abia am intrat în casă căci șeful de post a venit la
domiciliul Andronache pretextând pe alte motive. L-am auzit pe nea Andronache înjurându-l și
spunându-i că o să-l înlocuiască pe el la pușcărie.
Dacă nu era această stratagemă putea fi condamnat la locul de muncă. De atunci milițianul nu s-
a mai legat de câte oi avea Andronache Pantelimon sau câte vite. Pentru ajutorul dat nea Andronache
mi-a dăruit încă o oaie, eu refuzând gestul însă a intervenit tanti Aurica spunându-mi că este de
pomană pentru mama sa.
Am primit-o!

60
 ROMÂNIA ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL. MOBILIZAȚII DIN COMUNA LUNCA
BANULUI, JUDEȚUL FĂLCIU, ÎN ANUL 1916

Prof. Ștefan Plugaru

România intra în primul război mondial într-o zi de mare sărbătoare, Sfânta Marie Mare,
celebrată în ziua de 14/27 august1916. Pe tot cuprinsul țării clopotele bisericilor au bătut în dungă,
anunțând populația printr- practică străveche a Bisericii Ortodoxe despre conflictul militar în care țara
intrase pentru împlinirea idealului național. Trupele române au trecut Carpații, pentru eliberarea
Transilvaniei de sub stăpânirea Austro-Ungariei. Contingentele anilor 1892-1916 au fost mobilizate și
trimise pe front, lăsând satele fără forța de muncă necesară strângerii recolte, care a fost suplinită de
femei, bătrâni și copii.
Prin adresa nr. 82 /916, din 4 septembrie 1916, Primăria comunei Lunca Banului transmitea
către Tribunalul Fălciu tabelul cu mobilizații din comună, grade inferioare (soldați, caporali, sergenți),
pe care îl redăm în paginile care urmează1.Le prezentăm numele ca un omagiu adus celor care au făcut
posibilă prin jertfa și efortul lor înfăptuirea României Mari acum 100 de ani. Am omis din tabel datele
cu caracter familial, respectiv numele soției celui mobilizat, al copiilor, care nu sunt relevante pentru
acest studiu.Din analiza acestora reiese însă că peste 90% din cei concentrați erau căsătoriți, iar marea
lor majoritate aveau familii numeroase, compuse in medie din 4-5 copii. În pofida imaginii de sărăcie
lucie în care ar fi trăit țăranul român, creată către istoriografia comunistă, din datele prezentate rezultă
că o mare parte dintre cei încorporați aveau o stare socială mulțumitoare, fiind posesori de case, câteva
hectare de pământ, animale de muncă (boi, juncani, cai, mânzați).

Nr. Numele și Contg. Gradul Unitatea Situația materială

crt prenumele militară
1 Hondru Toader 1892 Soldat Regimentul 52 7 ha pământ, 1 cal, o casă
Infanterie
2 Balan Zaharia -II- Caporal -II- 10 ha pământ, 2 boi, o casă
3 Pânzariu Ghorghe -II- Soldat -II- 5 ha pământ, 2 cai, o vacă, o casă
4 Calciu Neculai -II- -II- Arendaș de moșii
5 Ivanovici Costache -II- Caporal -II- 5 ha pământ, doi juncani, o casă
6 Manolache Neculai -II- Soldat -II- Doi boi, o casă
7 Popa Gh. Ion -II- -II- -II- 6 ha pământ, 2 boi, o casă
8 Râpanu Ion -II- Sergent -II- 20 ha pământ, 4 boi, 4 vaci, 1 cal,
o casă
9 Imbru Zaharia -II- Soldat -II- 5 ha pământ, 2 boi, o casă
10 Dolteanu Vasile -II- -II- -II- 5 ha pământ, 2 boi, o casă
11 Coșniță Niță 1893 -II- -II- 5 ha pământ, o vacă, un juncan, o
casă
12 Zorilă Vasile -II- -II- -II- 2 boi și 2 vaci
13 Lefter Costache -II- -II- -II- 2 ha pământ, o casă
14 Coșniță Costache -II- -II- -II- 2 ½ ha pământ, 1 juncan, o casă
15 Gheuca Ion 1894 -II- -II- 7 ha pământ, 2 boi, 1 vacă, 1 cal, o
casă
16 Scripcariu Vasile -II- -II- -II- Nu are
17 Diaconu Năstasă -II- -II- -II- 4 ha pământ, 2 boi, 1 vacă, o casă
18 Eșanu Ștefan -II- -II- -II- 2 ½ ha pământ, 2 boi, 1 juncă, o

1
SJANV, Fond Tribunalul Fălciu, dosar 10/1916, filele 153 – 169. Semnătura primarului este indescifrabilă, în
vreme ce în calitate de notar semna un anume Gheorghe Dimitrescu.

61
 casă
19 Cortin(?) Vasile -II- Sergent -II- Nu are
20 Vlasă Costachi -II- -II- -II- 5 ha pământ, 2 boi, o casă
21 Luca Petru -II- Soldat -II- 2 ½ ha pământ, o casă
22 Ciobanu Constantin -II- -II- -II- 10 ha pământ, 1 vacă, 1 mânzat, o
casă
23 Mânzilă (?) Vasile -II- -II- -II- 5 ha pământ, 2 boi, 1 vacă.
24 Torde(?) Ion -II- -II- -II- 2 ½ ha pământ, 2 cai, 1 vacă, o
casă
25 Pascal Ștefan -II- -II- -II- 6 ha pământ, 2 boi, 1 vacă, 1 casă
26 Popa Petrachi -II- -II- -II- 5 ha pământ, 2 juncani și o casă
27 Harnagea Alexandru 1895 =II- -II- 5 ha pământ, 20 de oi
28 Fordea Ștefan -II- -II- -II- 2 ½ ha pământ, 2 boi, 10 oi, o casă
29 Bordeianu Ion -II- -II- -II- 2 ½ ha pământ, 2 boi, 1 vacă, o
casă
30 Râpanu Vasile -II- -II- -II- 5 ha pământ, 2 boi, 2 juncani, o
casă
31 Donea Vasile -II- -II- =II- 5 ha pământ, 1 vacă, o casă
32 Lefter Vasile -II- -II- -II- 5 ha pământ, 2 juncani, o casă
33 Codreanu Ștefan -II- -II- Batalion 3 ha pământ, 1 iapă, 12 oi
Pontonieri
34 Tisnu (?) Costachi -II- -II- Reg. 52 Inf. 5 ha pământ, 2 boi, 1 vacă, o casă
35 Buznea Gheorghe -II- -II- -II- 5 ha Pământ, 1 vacă, o casă
36 Rezmeriță Neculai 1896 -II- -II- 2 ha pământ, 2 cai, 1 vacă, o casă
37 Dimir (?) Gheorghe -II- -II- -II- 5 ha pământ, 2 boi, o casă
38 Cazacu Ion -II- -II- -II- 5 ha pământ, 1 vacă, o casă
39 Ungureanu Gheorghe -II- -II- -II- 5 ha pământ, 1 vacă, 1 cal, doi
juncani, o casă
40 Stamate Neculai -II- -II- -II- 5 ha pământ, 1 juncan, o casă
41 Coșniță Toader -II- -II- -II- 5 ha pământ, 1 cal, 12 oi, o casă
42 Chirițoiu Ion -II- -II- -II- 5 ha pământ, 2 boi, o casă
43 Valica Gheorghe -II- -II- -II- 5 ha pământ, 2 boi, o casă
44 Petrache Panaite -II- -II- -II- 2 ½ ha pământ, 2 boi, 1 vacă, o
casă
45 Coban (?) Dumitru -II- -II- -II- 3 ha pământ, 2 boi, 1 iapă, 6 oi, o
casă
46 Ciobanu Ștefan 1897 -II- -II- 5 ha pământ, 2 boi, 1 vacă, 1 casă
47 Velică Petrachi -II- -II- -II- Nu are
48 Caramalău Dumitru -II- -II- -II- -II-
49 Luca Gheorghe -II- -II- -II- 5 ha pământ, 1 cal, 1 vacă, o casă
50 Nedelcu Ifteni -II- -II- -II- 2 ½ ha pământ, 1 vacă, o casă
51 Popa Ifene -II- sergent Reg. 52 Inf. 5 ha pământ
52 Vieru Ioan -II- soldat 5 ha pământ, 1 iapă, o casă
53 Popa Ștefan -II- -II- -II- 2 ha pământ, 2 boi, 1 vacă, o casă
54 Popa Andrei -II- Caporal -II- 2 ha pământ, 2 boi, 1 vacă, o casă
55 Donosă Ion -II- -II- -II- 5 ha pământ, 2 boi, 1 vacă, o casă
56 Botezatu Ion -II- Soldat -II- -
57 Bugeac Iordache 1899 -II- -II- Nu are
58 Țabără Tache -II- -II- -II- 2 boi, o casă
59 Miterca Gheorghe -II- -II- -II- 2 ha pământ, 1 vacă, o casă
60 Georgescu Oprea -II- -II- -II- 1 ½ ha pământ, o casă
61 Ionașcu Gheorghe -II- -II- -II- 10 ha pământ, 2 boi, 1 vacă, o casă
62 Ciobanu Neculai -II- -II- -II- 1 ha pământ, 2 boi, 1 vacă, o casă

62
63 Mazilu Ion -II- -II- -II- 5 ha pământ, 10 oi, doi mânzați, o
casă
64 Bulgărașu Ion -II- -II- Batalion 1 1 vacă, o casă
Pontonieri
65 Sălceanu Constantin -II- -II- Compania 4 Nu are
Sanitari
66 Radu Alecu -II- -II- Reg. 52 Inf. 2 ½ ha pământ, 2 boi, o casă
67 Coșniță Alexandru -II- -II- Reg. 16 5 ha pământ, 2 juncani, 1 vacă, o
Artilerie casă
68 Pădure Ștefan -II- -II- Reg. 24 5 ha pământ, 5 oi, o casă
Artilerie
69 Luca Marin 1900 -II- Marina 6 ha pământ, 2 juncani, 1 vacă, o
MIlitară casă
70 Boțu I. B…. -II- -II- Reg. 52 Inf. 5 ha pământ, 2 boi, 1 vacă, o casă
71 Oanea Constantin -II- Sergent Reg. 16 2 ½ ha pământ, 2 boi, 1 vacă, o
Artilerie casă
72 Darie Gheorghe -II- Soldat Reg. 52 Inf. 5 ha pământ, 2 boi, 1 vacă, o casă
73 Popa Gavril -II- -II- -II- 5 ha pământ, o casă
74 Oajdea Vasile -II- -II- -II- 6 ha pământ, 1 cal, 1 vacă, o casă
75 Spiridon (?) Dumitru 1901 -II- Reg. 65 Inf. 5 Ha pământ, o casă
76 Bordeianu Vasile -II- -II- Reg. 52 Inf. 5 ha pământ, 2 boi, 1 vacă, o casă
77 Ursu Constantin -II- -II- -II- 5 ha pământ, 1 juncă, o casă
78 Orbu Gheorghe -II- -II- -II- 1 ha pământ, o casă
79 Ghiurțu Vasile -II- -II- -II- 2 boi, 1 vacă, o casă
80 Harnagea Gheorghe 1902 -II- Reg. 52 Inf. 6 ha pământ, 1 vacă, o casă
81 Bâlu Ion -II- Reg. 65 Inf. Nu are
82 Munteanu Constantin -II- Caporal Reg. 52 Inf. 3 ha pământ, 1 vacă, 1 iapă, o casă
83 Clim Gheorghe -II- Soldat -II- 5 ha pământ, 1 cal, 1 vacă, o casă
84 Boțu Ștefan -II- -II- -II- 2 juncani, 1 vacă, o casă
85 Râpicianu Ștef -II- -II- -II- 5 ha pământ, 2 boi, 1 juncă, o casă
86 Cocindău Gheorghe -II- -II- -II- 1 ½ ha pământ, o casă
87 Ciobanu Toader -II- -II- -II- 5 ha pământ, 2 boi, 1 vacă, o casă
88 Ciobanu Neculai -II- -II- -II- 5 ha pământ, 2 boi, o casă
89 Bejan Mihai -II- -II- Compania 4 5 ha pământ, 2 boi, 1 vacă, 1 iapă,
Sanitari o casă
90 Manolache Vasile 1903 -II- Reg. 52 Inf. 1 ½ ha pământ, 2 juncani, 1 vacă,
o casă
91 Petcu Constantin -II- -II- -II- 2 ½ ha pământ, o casă
92 Ropotă Vasile -II- -II- -II- Nu are
93 Paraschiv Costache -II- -II- Compania 11 1 ½ ha pământ, 1 vacă, o casă
Sanitari
94 Militaru Gheorghe -II- -II- Reg. 52 Inf. 1 ha pământ, 1 vacă, 5 oi, o casă
95 Burcă Ștefan -II- -II- -II- 2 ½ ha pământ, 2 boi, 1 vacă, o
casă
96 Condrea Costache 1904 -II- -II- 1 vacă cu vițel, o casă
97 Popa Constantin -II- -II- -II- 1 ha pământ, 2 juncani, o casă
98 Țabără Constantin -II- -II- -II- 2 ha pământ, 2 boi, 1 vacă, o casă
99 Ciobanu Alecu -II- -II- -II- 1 ½ ha pământ, 2 boi, o casă
100 Ciocan Gheorghe -II- -II- -II- 5 ha pământ, o casă
101 Mâțu Vasile -II- -II- -II- 2 ½ ha pământ, 2 juncani, 1 juncă,
o casă
102 Gavrilescu Ștefan -II- -II- -II- 10 ha pământ, 2 cai, 1 vacă, o casă
103 Stan Gheorghe -II- -II- Reg. 52 Inf. 2 ha pământ, 1 iapă, 1 vacă, o casă

63
104 Pascal Neculai -II- -II- -II- Nu are
105 ...2 Neculai -II- -II- -II- 1 ½ ha pământ, 2 boi, o casă
106 Condrea Ștefan 1905 -II- -II- 4 ha pământ, 1 vacă cu vițel, o
casă
107 Silitră Panaite -II- -II- -II- 4 ha pământ, 1 vacă cu vițel, o
casă
108 Orbu Zaharia -II- -II- -II- 1 vacă, o casă
109 Enache Dumitru -II- -II- -II- 2 ½ ha pământ, o casă
110 Georghescu Vasile -II- -II- -II- 2 ha pământ, 2 cai, 1 mânzat, o
casă
111 Nantu Andrei -II- -II- -II- 2 ha pământ, 1 vacă, 1 iapă, o casă
112 Bejan Ion -II- -II- Reg. 17 5 ha pământ, 1 vacă, 2 mânzați, o
Artilerie casă
113 Chinoi (?) Constantin -II- -II- Reg. 16 2 ha pământ, 2 boi, 1 vacă, o casă
Artilerie
114 Lemnaru Ichim -II- -II- Reg. 52 Inf. 2 ½ ha pământ, 1 cal, 1 vacă, o
casă
115 Iftene Gheorghe -II- -II- Compania 2 1 ½ ha pământ, 2 boi, o vacă
subzistență
116 Mihai (?) Constantin -II- -II- -II- 10 ha pământ, 2 cai, 2 juncani, o
casă
117 Misalea Costache 1906 -II- Reg. 52 Inf. 1 ½ ha pământ
118 Carp Gheorghe -II- -II- -II- 1 ha pământ, o casă
119 Condrea Toader -II- -II- -II- 2 ha pământ, o casă
120 Boțu Ion -II- -II- -II- Nu are
121 Velie Iteni -II- -II- Reg. 12 Inf. -II-
122 Resmeriță Pavel -II- -II- -II- 2 juncani, o casă
123 Bogos Neculai -II- -II- Compania 2 10 ha pământ, doi juncani, o casă
subzistență
124 Baciu Costache -II- -II- Reg. 52 Inf. 1 ½ ha pământ, o casă
125 Bazgan Vasile -II- -II- -II- Nu are
126 Potocianu Costache -II- -II- -II- -II-
127 Oțet Ilie -II- -II- Reg. 18 Inf. -II-
128 Ungurianu S. -II- -II- Reg. 52 Inf. 5 ha pământ, 2 boi, o casă
129 Mihai Dumitru -II- -II- -II- 2 ha pământ, 2 boi, 1 vacă, o casă
130 Iovu Iosif -II- -II- Reg. 63 Inf Nu are
131 Condrea Ștefan 1907 -II- Reg. 11 Inf. -II-
132 Gheuca V. Vasile -II- -II- Reg. 52 Inf. 2 boi, 1 vacă
133 Gălușcă Vasile -II- -II- Reg. 11 Siret 2 ha pământ, 1 vacă, 1 cal, o casă
134 Spătariu Vasile -II- -II- -II- 2 juncani
135 Bulgărașu Ion -II- -II- -II- Nu are
136 Cornea Costache -II- -II- -II- 5 ha pământ, 2 boi, 1 vacă, o casă
137 Turcu Ion -II- -II- -II- 2 juncani, o casă
138 Turcu Ignat -II- -II- -II- 2 boi, o casă
139 Donea Ion -II- -II- -II- Nu are
140 Carp Ion -II- -II- -II- 5 ha pământ, 1 cal
141 Gheorghiță Neculai -II- -II- -II- 3 ha pământ, 2 boi, o casă
142 Panaite Petrache -II- -II- -II- Nu are
143 Bădărău Neculai -II- Caporal Reg. 52 Inf. -II-
144 Aroșculesei Dumitru -II- Soldat Reg. 11 Siret 1 ha pământ
145 Velciu Pavel -II- -II- -II- 1 ha pământ, 2 boi,1 vacă, o casă

2
Nume ilizibil.

64
146 Chiper Vasile -II- -II- -II- 2 boi, 1 juncan
147 Gheuca Nicolae -II- -II- -II- 2 juncani, o casă
148 Țârcă Ilie -II- -II- -II- 5 ha pământ, 2 boi
149 Iordan Ștefan -II- -II- -II- Nu are
150 Artene Costache -II- Caporal Batalion -II-
Pontonieri
151 David Gheorghe -II- Soldat Marina 2 ½ ha pământ, 2 boi, 1 vacă, o
Militară casă
152 Botezatu Petrache -II- -II- Reg. 2 2 ½ ha pământ, o casă
Artilerie Grea
153 Vițelaru Petrache -II- -II- Reg. 11 Siret 1 ½ ha pământ, 2 boi
154 Condrea Dumitru 1908 -II- Marina Nu are
Militară
155 Croitoru Toader -II- -II- La fel -II-
156 Chirciu Vasile -II- -II- Reg. 10 Putna 3 ha pământ , 2 cai, 1 vacă, o casă
157 Zaharie Ion -II- -II- Reg. 12 Inf. 2 ½ pământ, 2 juncani, o casă
158 Cazacu Elisei -II- Sergent Reg. 10 Putna 5 ha pământ, o casă
159 An..3 Panaite -II- Soldat Reg. 52 Inf. 2 boi, 1 vacă, o casă
160 Artene Neculai -II- -II- Reg. 10 Putna 2 juncani, o casă
161 Ionașcu Lupu -II- Caporal Reg. 12 Inf. Nu are
162 Palade Gavril -II- Soldat Reg. 10 Putna 5 ha pământ, 2 boi, 1 vacă, o casă
163 Usturoi Vasile -II- -II- -II- 2 juncani
164 Gâlcă Dumitru -II- -II- -II- 2 ½ ha pământ, 2 juncani, o casă
165 Velie Andrei -II- -II- Reg. 8 Nu are
Artilerie
166 Nantu Gheorghe 1909 -II- Reg. 12 Inf. O vacă cu vițel
167 Silitră Ștefan -II- -II- -II- 1 ha pământ, 2 boi, 1 vacă
168 Popa Gheorghe -II- -II- -II- 5 ha pământ, 2 juncani, 1 vacă, o
casă
169 Boțu Vasile -II- -II- -II- 5 ha pământ, 2 mânzați, 1 vacă, o
casă
170 Nastasă Ștefan -II- -II- -II- Nu are
171 Spătariu Vasile -II- -II- -II- 5 ha pământ, 2 cai, 1 vacă
172 Bolia Grigore -II- -II- -II- 2 juncani
173 Hrișcă Neculai -II- -II- -II- 4 ha pământ, 2 boi, 1 vacă, 1 iapă,
o casă
174 Ifrim Ion -II- -II- -II- 2 boi, 1 vacă, o casă
175 Diaconu Adam -II- -II- -II- 2 ½ ha pământ, o casă
176 Condrea Alexandru -II- -II- -II- Nu are
177 Rîpanu Iordache -II- -II- -II- 2 boi, 1 juncă
178 Georgescu Vasile 1910 -II- -II- 2 juncani, 1 vacă
179 Pascu Costache -II- -II- Reg. 8 1 cal
Artilerie
180 Chetraru Neculai -II- -II- Reg. 12 Inf. Nu are
181 Andriuță Grigore -II- -II- Reg. 4 2 vaci, o casă
Obuziere
182 Luca Dumitru -II- -II- Reg. 4 2 junci
Artilerie
183 Roșca Neculai 1911 -II- Reg. 12 Inf Nu are
184 Gheuca Gheorghe -II- -II- -II- -II-
185 Nică Vasile -II- -II- -II- -II-

3
Ilizibil.

65
186 Gaia Costache -II- -II- -II- -II-
187 Moraru Alexandru -II- -II- -II- -II-
188 Orbu Vasile -II- -II- Reg. 8 artilerie -II-
189 Condrea Neculai -II- -II- Reg. 4 -II-
Artilerie
190 Ciochină Zaharia -II- -II- Reg. 8 -II-
Artilerie
191 Zorilă Gavril -II- -II- -II- Doi boi, 1 juncan
192 Militaru Ifteni -II- -II- Reg. 4 Nu are
Artilerie
193 Gavrilescu Dumitru -II- -II- -II- Doi juncani
194 Chipescu Gheorghe -II- -II- Reg. 13 Nu are
Artilerie
195 Bobu Gheorghe -II- Brigadie Reg. 1 Cetate -II-
r
(caporal
)
196 Capră Costache -II- Soldat -II- -II-
197 Burlacu Gheorghe -II- -II- Batalion 5 ha pământ, o casă
Pontonieri
198 Coșug Ioan -II- -II- Reg. 23 2 boi, 2 vaci
Artilerie
199 Dăscălescu Mihai -II- -II- Reg. 12 Inf 10 ha pământ, 2 boi, o casă
200 Florea Ion =II- Caporal Reg. 7 Roșiori Nu are
201 Butnaru Ilie 1912 Soldat -II- -II_

202 Boțu Vasile -II- -II- Reg. 12 Inf. Doi boi, 1 vacă, o casă
203 Bădărău Vasile -II- -II- -II- 2 juncani
204 Marcotă Ion -II- -II- -II- Nu are
205 Stamate Costache -II- -II- -II- -II-
206 Popovici Ion -II- -II- Reg. 23 Inf. -II-
207 Asandei Neculai -II- -II- Reg. 12 Inf. -II-
208 Răileanu Gheorghe -II- caporal -II- -II-
209 Gavrilescu Vasile -II- Soldat Reg. 11 -II-
Roșiori
210 Balan Vasile -II- -II- Reg. 12 Inf. -II-
211 Pânzaru Mihalache -II- -II- -II- -II-
212 Silitră Neculai -II- -II- Reg. 12 -II-
Artilerie
213 Zaharie Costache -II- -II- Reg. 3 Roșiori -II-
214 Vițălariu Neculai -II- -II- Reg. 25 Inf. -II-
215 Bolgan Panainte 1913 -II- Reg. 52 Inf. 2 juncani
216 Răsmeriță Constantin -II- -II- -II- Nu are
217 Amisăloaei Ion -II- -II- -II- -II-
218 Velie Dumitru -II- -II- Reg. 12 Inf. -II-
219 Pascal Petrache -II- -II- -II- -II_
220 Tașcă Mihai -II- Sergent Reg. 7 -II-
Călărași
221 Râpanu Tache -II- Soldat Reg. 12 Inf. -II-
222 Popa Tache -II- -II- -II- -II_
223 Gheuca Ivanciu -II- -II- Reg. 8 -II-
Călărași
224 Pânzaru Ștefan -II- Caporal Reg. 12 Inf. -II-

66
225 Marcotă Alexandru -II- Soldat -II- -II-
226 Astancăi Ion -II- Sergent Reg. 52 Inf. -II-
227 Mârzan Toader -II- Soldat Reg. 12 Inf. -II-
228 Chinoi Vasile -II- -II- -II- -II-
229 Matei Ștefan -II- -II- -II-
230 Boțu Simion -II- -II- Reg. 16 -II-
Artilerie
231 Nania Costache -II- -II- Reg. 12 Inf. -II-
232 Potocianu Gheorghe -II- -II- -II- -II-
233 Țabără Ion -II- Sergent Reg. 4 -II-
Obuziere
234 Vasiliu Ion -II- Soldat Reg. 12 Inf. -II-
235 Mocanu Toader -II- -II- -II- -II-
236 Condrea Vasile 1914 Caporal Batalion 7 -II-
Vânători
237 Spătaru Ion -II- Caporal Pirotehnia -II-
Armatei
238 Florea Dumitru -II- Soldat Reg. 12 Inf. -II-
239 Pascal Dumitru -II- -II- -II- -II-
240 Nantu Ion -II- -II- -II- -II-
241 Zaharia Dumitru -II- -II- -II- -II-
242 Burcă Grigore -II- -II- -II- 1 ha pământ, doi boi
243 Bolea Toader -II- -II- -II- Nu are
244 Neagu Mihai -II- -II- -II- -II-
245 Răileanu Toader -II- -II- Reg. 4 -II-
Artilerie
246 Maftei Alexandru -II- -II- Reg. 12 Inf. -II-
247 Cașu Vasile -II- -II- Reg. 11 -II-
Roșiori
248 Popa Neculai -II- -II- Reg. 25 Inf. -II-
249 Nițoiu(?) Vasile 1915 -II- Reg. 12 Inf. -II-
250 Silitră Ion -II- -II- Reg. 16 -II-
Artilerie
251 Nantu Vasile -II- -II- Reg. 12 Inf. -II-
252 Vicol Gheorghe -II- -II- -II- -II-
253 Gavrilescu Ștef -II- -II- Reg. 7 -II-
Călărași
254 Condrea Vasile -II- -II- Reg. 16 -II-
Artilerie
255 Pascal Gheorghe -II- -II- Reg. 12 Inf. -II-
256 Florea Vasile -II- -II- -II- -II-
257 Pricope Ștef -II- -II- Reg. 11 -II-
Roșiori
258 Matei Alecu -II- -II- Reg. 12 Inf. -II-
259 Astancăi Dumitru -II- -II- -II- -II-
260 Hagiu Ștefan -II- Sergent Reg. 4 -II-
Artilerie Grea
261 Gheuca Ștefan 1916 soldat Reg. 12 Inf. -II-
262 Boțu Grigore -II- -II- -II- -II-
263 Bor… 4 Simion -II- -II- -II- -II-
264 Cașu Ilie -II- -II- Reg. 11 -II-

4
Ilizibil.

67
 Roșiori
265 Enache Ștefan -II- -II- Batalion -II-
Pontonieri
266 Gheuca Năstase -II- -II- Reg. 12 Inf. -II-
267 Iorga Ion -II- -II- -II- -II-
268 Mardare Gheorghe -II- -II- -II- -II-
269 Mocanu Dumitru -II- -II- -II- -II-
270 Nacu I. Ion -II- -II- -II- -II-
271 Pătrăucianu Gheorghe -II- -II- -II- -II-
272 Popa Vasile -II- -II- Reg. 9 Inf. -II-
273 Vicol Ștefan -II- -II- Reg. 12 Inf. -II-
274 Zaharia Ion -II- -II- -II- -II-
275 Velică Gheorghe 1902 -II- Batalionul 7 2 ½ ha pământ, 2 juncani
Vânători
276 Oancea Grigore 1905 -II- Reg. 52 Inf. Nu are

68
 UN TABLOU AL EROILOR MORȚI ÎN RĂZBOIUL PENTRU ÎNTREGIREA
NEAMULUI DIN COMUNA CHETREȘTI, JUDEȚUL VASLUI
-(SATELE CHETREȘTI, DELEȘTI, ALBEȘTI ȘI RĂDUEȘTI)-

Costin CLIT

Învățătorul Gheorghe Rotaru, dirigintele / directorul școlii din satul Delești transmite la 1
noiembrie 1923 Ministerului Cultelor și Instrucțiunii publice „listele cerute de eroii morți în campania
1916 / 1919” și tabloul posturilor din școlile și bisericile comunei: Delești (3 posturi), Albești (1 post),
Chetrești (2 posturi) și Răduești (un post)-școlile; Delești, Albești, Răduești și Chetrești (câte un post
pentru fiecare)-bisericile, cerând 12 tablouri așle eroilor1.
Ministrul Instrucțiunii informa pe al Războiului la 2 iunie 1923: „Cu adresa noastră N. 18586
din 26 Febr(uarie) 19232, am înaintat 25 tablouri trimise de revizoratele școlare din țară cuprinzând
numele învățătorilor morți pentru țară în războiul de întregirea neamului și ceream să ni se comunice
dacă cei vizați au săvârșit acte de patriotism care se îndreptățească o recunoștință bine meritată”3.
Din Huși, revizorul Ioan Dragomirescu a trimis Ministerului la 18 februarie 1922 „tabloul
învățătorilor decedați în campanie, restituit de D-voastră pentru a-l complecta cu regimentele din
care au făcut parte acești învățători și gradul pe care l-au avut”4.
Astăzi, comuna Delești este formată din satele Albești, Delești, Fundătura, Hârsova,
Mănăstirea și Răduiești5, iar satul Chetrești face parte din comuna Bălteni6.
O listă a eroilor din județul Vaslui a fost publicată recent, respectiv și din comunele Bălteni 7 și
Delești .
8

Publicăm tabloul întocmit de învățătorul Gheorghe Rotaru în 1923, ce poate fi subiectul unui
studiu comparativ cu listele publicate de colonelul Constantin Chiper. Tabloul din 1923 oferă
informații și despre unitățile militare în care au fost mobilizații eroii martiri.

ANEXĂ

Tablou
De eroii din comuna Chetrești, jud(ețul) Vaslui, morți în războiul pentru întregirea neamului 1916-
1919

Nr. Numele și prenumele eroului Gradul Unitatea din care făcea parte
1 Iancu Constantin Sublocotenent Regimentul 52 Infanterie / Învățător.
2 Păduraru G. Grigore Sergent Regimentul 65 Infanterie.
3 Spumă Vasile Sergent Regimentul 4 Infanterie.
4 Sălceanu V. Dumitru Caporal Regimentul 65 Infanterie.

1
Arhivele Naționale Istorice Centrale, Fond Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, dosar 109 / 1923, f. 11;
respectiv f.13.
2
Ibidem, f. 15.
3
Ibidem, f. 14.
4
Ibidem, f. 20.
5
https://ro.wikipedia.org/wiki/Comuna_Dele%C8%99ti,_Vaslui
6
https://ro.wikipedia.org/wiki/Chetre%C8%99ti,_Vaslui
7
Colonel (rtg) Constantin Chiper, Magistrat pensionar Nicolaie Mihai, Maior (rtg) Mircea Fitcal, Omagiu
eroilor județului Vaslui, Bârlad, Editura Sfera, 2016, p. 100; lista este reluată de Constantin Chiper, Eroii
vasluieni în luptele pentru Marea Unire, în Constantin Chiper, Miluță Moga, Mihai-Cristian Șelaru, Patria
înainte de toate Contribuția vasluienilor la Marea Unire, Iași, Editura PIM, 2018, p. 124.
8
Colonel (rtg) Constantin Chiper, Magistrat pensionar Nicolaie Mihai, Maior (rtg) Mircea Fitcal, Omagiu
eroilor județului Vaslui, p.105-106; lista este reluată de Constantin Chiper, Eroii vasluieni în luptele pentru
Marea Unire, în Constantin Chiper, Miluță Moga, Mihai-Cristian Șelaru, Patria înainte de toate Contribuția
vasluienilor la Marea Unire, Iași, Editura PIM, 2018, p. 130-131.

69
5 Tudurache I. Ion Soldat Regimentul 65 Infanterie.
6 Fandarac Pantelimon Soldat Regimentul 65 Infanterie.
7 Fandarac Pintilie Soldat Regimentul 65 Infanterie.
8 Botezatu Gheorghe Soldat Regimentul 65 Infanterie.
9 Munteanu Dorob. I. Gh. Soldat Regimentul 65 Infanterie.
10 Grigoruță Gheorghe Soldat Regimentul 65 Infanterie.
11 Coisin Oprea Soldat Regimentul 65 Infanterie.
12 Zătângă Mard. Vasile Soldat Regimentul 25 Infanterie.
13 Cârcu Gheorghe Soldat Regimentul 65 Infanterie.
14 Andrieș Nicolai Soldat Regimentul 65 Infanterie.
15 Hriscu Nicolai Soldat Regimentul 85 Infanterie.
16 Hriscu Iord. Vasile Soldat Regimentul 65 Infanterie.
17 Andrei Pintilii Vasile Soldat Regimentul 65 Infanterie.
18 Codreanu Ilie Soldat Regimentul 25 Infanterie.
19 Onu Toader Soldat Regimentul 65 Infanterie.
20 Hriscu G. Vasile Soldat Regimentul 65 Infanterie.
21 Pânzaru N. Gheorghe Soldat Regimentul 65 Infanterie.
22 Țugui Gheorghe Soldat Regimentul 12 Infanterie.
23 Geantău T. Petru Soldat Regimentul 25 Infanterie.
24 Dibu Alexandru Soldat Regimentul 25 Infanterie.
25 Păduraru Ion Soldat Regimentul 65 Infanterie.
26 Cavalciuc Ion Soldat Regimentul 25 Infanterie.
27 Sahaidac N. Costache Soldat Regimentul 25 Infanterie.
28 Carare Costache Soldat Regimentul 65 Infanterie.
29 Diaconu Șt. Gheorghe Soldat Regimentul 25 Infanterie.
30 Stativă Ion Soldat Regimentul 85 Infanterie.
31 Spumă Gheorghe Soldat Regimentul 85 Infanterie.
32 Donisă Ștefan Soldat Regimentul 65 Infanterie.
33 Preda Ion Soldat Batalionul 2 Pioneri.
34 Dobranici V. Gheorghe Soldat Regimentul 25 Infanterie.
35 Chelaru Vasile Soldat Regimentul 25 Infanterie.
36 Axinte Ion Soldat Regimentul 65 Infanterie.
37 Popa D. Vasile Soldat Regimentul 85 Infanterie.
38 Preda V. Alexandru Soldat Regimentul 65 Infanterie.
39 Musteață G. Vasile Soldat Regimentul 65 Infanterie.
40 Goean Ștefan Soldat Batalionul Pioneri.
41 Andronache Ion Soldat Regimentul 65 Infanterie.
42 Mustereț Ion Soldat Regimentul 65 Infanterie.
43 Mustereț Gheorghe Soldat Regimentul 65 Infanterie.
44 Vlaga Dumitru Soldat Regimentul 65 Infanterie.
45 Olaru Boușor Toader Soldat Regimentul 65 Infanterie.
46 Olaru Boușor Toader Soldat Regimentul 65 Infanterie.
47 Dumitrașcu Nicolai Soldat Regimentul 65 Infanterie.
48 Bârlescu Toader Soldat Regimentul 65 Infanterie.
49 Bogheanu Ion Soldat Regimentul 65 Infanterie.
50 Bogheanu Tud. Gheorghe Soldat Regimentul 65 Infanterie.

Învățător –diriginte <ss> Gh. Rotaru.

Primar <ss> P. Hagiu.
Notar <ss> I. Irimia.

ANIC, Fond Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, dosar 109 / 1923, f. 12.

70
 ION INCULEŢ – PRIMUL PREŞEDINTE AL BASARABIEI

Vasile CALESTRU

Ion Inculeţ (1884–1940) s-a născut la 5/18-aprilie 1884 în satul Răzeni, judeţul Chişinău, în
familia ţăranului Constantin Gheorghe Inculeţ şi a Mariei Nicolae
Inculeţ, care s-au mutat apoi în satul Căinari, judeţul Bender. A fost
botezat de către văduva lui Nicolae Ionaş, Ecaterina Grigore Ionaş
din satul Gârlea1.
A absolvit şcoala primară în anul 1894, apoi în acelaşi an s-
a înscris la Şcoala Teologică din Chişinău asociată Seminarului
Teologic, pe care a absolvit-o în anul 1899 cu dreptul de a se înscrie
în clasa I a Seminarului. În cei cinci ani a obţinut rezultate foarte
bune la istoria sacră, matematică, geografie, la catehism, explicarea
serviciului divin cu statut bisericesc, slava bisericească, limba rusă,
limba greacă şi limba latină. După absolvirea Şcolii Teologice, Ion
Inculeţ s-a înscris la Seminar, unde printre colegii săi, admişi în
acelaşi an, au fost viitorii deputaţi şi personalităţi de stat: Vasile Bârcă şi Pantelimon Erhan2.
Notele obţinute în acei ani arată faptul că Ion Inculeţ a fost printre cei mai buni elevi. Astfel, la
sfârşitul anului de studiu 1900–1901, avea următoarele note: 5 – la limba franceză şi limba germană,
limba latină şi greacă; 4 – la istoria biblică, sfânta scriptură, istoria Rusiei şi istoria universală,
geometria, cântul, literatura rusă şi compunerea3.
Atestatul de absolvire al Seminarului Teologic din Chişinău (1905) cuprinde următoarele
rezultate la învăţătură: Explicarea Sfintei scripturi – 5; istoria biblică – 4; istoria universală a bisericii,
istoria bisericii ruse de rit vechi şi literatura religioasă – 5; istoria şi demascarea bisericii, practica
preoţească, liturghie – 5; literatura rusă şi istoria literaturii ruse, algebră, geometrie şi pascalie, fizică,
logică – 5; istoria universală şi rusă – 4; limbile clasice şi străine – 5 etc. Profesorii au remarcat
aptitudinile deosebite ale lui Ion Inculeţ pentru fizică şi matematică, de aceea după absolvirea
Seminarului (iunie 1905) se va înscrie la Facultatea de fizică şi matematică de la Universităţile din
Sankt-Petersburg şi Dorpat (Iuriev). În perioada 1906–1911, Ion Inculeţ a frecventat cursurile
Facultăţii de ştiinţe fizico-matematice a Universităţii Imperiale din Sankt-Petersburg.
În 1912, Ion Inculeţ locuia în cartierul Petrograd (Petrogardskaia storona), bulevardul Malţîi,
nr. 11, fiind angajat la Şcoala reală Kuzmina, care era o şcoală normală de cultură generală particulară,
situată pe strada Terkovnaia, nr. 17. În anii 1913–1914 locuia pe bulevardul Bolşoi, nr. 69 A, din
acelaşi cartier şi practica jurnalistica.
Nu sunt surse sigure care să ateste faptul că Ion Inculeţ ar fi fost în aceşti ani conferenţiar la
Universitatea din Sankt-Petersburg sau unul dintre colaboratorii Observatorului magneto-meteorologic
Konstantinovski. Există unele informaţii referitoare la activitatea de gazatar, colaborând la revistele de
popularizare a ştiinţei „Vestnik Znania”, Naucinoie obozrenie”. Este cert faptul că începând cu data de
15 septembrie 1913, Ion inculeţ a predat matematica la Şcoala Comercială particulară Tutorskaia, fiind
caracterizat ca un pedagog foarte bun. La 31 octombrie 1915 este aprobat prin Ordinul Ministrului în
postul de pedagog titular la şcoala comercială menţionată. În acelaşi an – 1915 – Ion Inculeţ a mai
predat la Gimnaziul de fete particular „Makarova” (fost Staviskaia) şi la alte şcoli, evident, pentru a
obţine un câştig suplimentar.
În iunie 1917, Guvernul Provizoriu condus de Kerenski l-a trimis în Basarabia pe Ion Inculeţ,
conferenţiar la Universitatea din Petersburg, împreună cu Pantelimon Erhan, pentru a încuraja

1
Cel de-al doilea copil al lui Constantin şi al Mariei Inculeţ, Teodor, s-a născut la 1 februarie 1888 în satul
Căinari, judeţul Bender.
2
Fratele mai mic al lui Ion Inculeţ, Teodor, a studiat la acelaşi seminar, trei ani mai târziu.
3
Alexei Găină, Contribuţii la biografia lui Ion Inculeţ, în „Revista de istorie a Moldovei”, 1995, nr. 1, p. 25.

71
schimbările revoluţionare, dar nu pe baze naţionale, ci sociale, ambii fiind iniţial potrivnici separării de
Rusia şi apropierii sau unirii cu România4.
Curentul favorabil unirii cu România a avut ca exponenţi pe Pantelimon Halippa, editorul
gazetei „Cuvânt Moldovenesc”, şi pe Ion Pelivan, ajutaţi de transilvăneanu Onisifor Ghibu, stabilit din
martie 1917 la Chişinău. Aici el a editat ziarele „Ardealul” şi „România nouă”, având ca redactor pe
Andrei Oţetea, originar şi el din Transilvania.
După victoria de la Petrograd a Revoluţiei democratice, apoi abdicarea ţarului Nicolae al II-lea
şi constituirea Guvernului Provizoriu (februarie-martie 1917), guvernatorul Basarabiei a remis puterea
preşedintelui zemstvei guberniale, Constantin Mimi, numit comisar al Guvernului Provizoriu,
locţiitorul său fiind Vladimir Criste. Congresul ţărănesc a votat demiterea comisarului Constantin
Mimi şi numirea lui Ion Inculeţ în funcţia de comisar gubernial. Kerenski, şeful Guvernului
Provizoriu, aprobă hotărârea congresului şi numi pe alesul congresului comisar al guvernului în
Basarabia. Din considerente politice, el acceptă funcţia de ajutor de comisar pe lângă Vladimir Criste.
Investit în calitatea oficială de ajutor al comisarului gubernial, el a contribuit la propagarea ideilor
socialiste în Basarabia, devenind, treptat, alături de Pantelimon Halippa şi Ion Pelivan, unul dintre
fruntaţii mişcării de eliberare a Basarabiei5. În august 1917, a revenit la Chişinău cu un detaşament de
revoluţionari basarabeni, emisari ai guvernului Kerenski, în scopul adâncirii revoluţiei din februarie.
În zilele de 20 octombrie/2 noiembrie–27 octombrie/9 noiembrie 1917 a avut loc în Casa
eparhială din Chişinău Congresul Ostăşesc. Au participat 898 de delegaţi, reprezentând circa 300.000
de soldaţi şi ofiţeri mobilizaţi pe toate fronturile şi în toate armatele ruseşti. Pe lângă militarii
moldoveni era prezent şi un batalion de voluntari ardeleni, proveniţi din foştii prizonieri din armata
austro-ungară, aflaţi în Rusia. Delegaţii la Congres au fost salutaţi de fruntaşii mişcării naţionale: Ion
inculeţ, Pantelimon Halippa, Ion Erhan, Anton Crihan, Gherman Pântea.
În aclamaţiile celor prezenţi în sală, Congresul a proclamat autonomia politică şi teritorială a
Basarabiei, ca singurul mijloc pentru „a uni neamul moldovenesc şi a-i chezăşui drepturile lui
naţionale şi propăşirea lui economică şi culturală”. Era primul pas spre realizarea unirii neamului
românesc din toate părţile locuite de români. De asemenea, Congresul a hotărât constituirea forţelor
armate proprii şi convocarea unui organ reprezentativ destinat să conducă Basarabia: Sfatul Ţării. În
Adunarea Naţională a Basarabiei erau aleşi 195 de deputaţi (150 români basarabeni şi 45 reprezentanţi
ai minorităţilor).
Întrunit la 21 noiembrie/4 decembrie 1917, Sfatul Ţării era alcătuit din 120 reprezentanţi ai
diverselor categorii socio-profesionale şi etnice, aleşi de diferite partide, organizaţii, comitete; sub
aspect etnic, în Sfatul Ţării se aflau 84 de deputaţi moldoveni şi 36 ai diferitelor minorităţi (ruşi, evrei,
bulgari etc.); 10 locuri erau destinate moldovenilor transnistreni. În funcţia de preşedinte al Sfatului
Ţării deputaţii l-au ales pe Ion Inculeţ, conferenţiar la Universitatea din Petrograd. El provenea dintr-o
veche familie moldovenească, probabil Hâncu-leţ, unul dintre fruntaşii tinerei democraţii basarabene.
Evitând doctrinele comuniste ale epocii, conştiinţa sa naţională l-a călăuzit pe calea cea dreaptă a
revendicărilor politice, naţionale şi sociale ale neamului său. În jurul său s-a adunat gruparea
democratică formată din Ion Pelivan, Pantelimon Halippa, Pantelimon Erhan, Daniel Ciuhuveanu,
Anton Crihan, Ion Buzdugan.
La 2/15 decembrie 1917, Sfatul Ţării a proclamat Republica Democratică Moldovenească (în
componenţa Republicii Federative Democratice Ruse). Puterea executivă era încredinţată lui Ion
Inculeţ, preşedintele Republicii, iar guvernul, numit Consiliul Directorilor, îl avea în frunte pe
Pantelimon Erhan, apoi pe Daniel Ciuhureanu.
În şedinţa solemnă a Sfatului Ţării, care s-a desfăşurat la 24 ianuarie/6 februarie 1918,
preşedintele Sfatului, Ion Inculeţ, a dat citire „Declaraţiei de independenţă” a noii republici, care a
fost votată în unanimitate într-o atmosferă de entuziasm. Declaraţia, care se adresa la „Moldoveni şi
noroade înfrăţite ale Republicii Moldoveneşti!” pornea de la constatarea că „vremurile sunt
schimbătoare şi împrejurările politice de azi ne cer noi drumuri”.

4
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997, p.
287-288.
5
Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, vol. II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1989, p. 234-237.

72
 Evenimentele se desfăşurau cu multă rapiditate. La 26 februarie 1918, o delegaţie alcătuită din
Ion Inculeţ, preşedintele Republicii Moldoveneşti şi dr. Daniel Ciugureanu, prim-ministru al
republicii, au venit la Iaşi. Noii conducători ai Basarabiei au transmis regelui Ferdinand I mulţumiri
pentru ajutorul militar dat tinerii republici. Scopul vizitei de la Iaşi a fost de a lua contact cu Guvernul
României, în vederea pregătirii unirii. Cei doi fruntaşi basarabeni au expus generalului Alexandru
Averescu, prim-ministru, situaţia din Basarabia, afirmând că spiritele sunt pregătite şi favorabile
pentru unire.
Generalul Alexandru Averescu i-a sfătuit pe cei doi înalţi demnitari să aştepte un moment mai
favorabil decât cel prezent, pentru înfăptuirea unirii. Delegaţia basarabeană s-a înapoiat la Chişinău în
aşteptarea momentului oportun.
La 2 martie, o delegaţie a Sfatului Ţării, alcătuită din Ion Inculeţ, Pantelimon Halippa şi
Daniel Ciugureanu, a sosit la Iaşi, pentru a lua contact cu noul guvern condus de Alexandru
Marghiloman.
În discuţiile avute cu prim-ministrul român, delegaţii basarabeni s-au declarat pentru
înfăptuirea imediată a Unirii. Ion Inculeţ a formulat, însă, două rezerve. Prima reţinere era referitoare
la impresia neplăcută pe care ar face-o asupra Aliaţilor o unire înfăptuită sub auspiciile unui guvern
germanofil. Ministrul Angliei, Barclay, a declarat că ţara sa nu va împiedica unirea realizată. Ministrul
Italiei, Fascistti, a dat un răspuns evaziv, iar ministru S.U.A., Vopicka, a recomandat să se realizeze
unirea.
Reprezentantul Franţei, ministrul Saint-Aulaire, a tratat problema unirii cu multă căldură şi
prietenie. Adresându-se lui Ion Inculeţ, el a spus: „Faceţi unirea cât mai degrabă. Nimeni nu se va
găsi printre aliaţi să nu sprijine acest început al înfăptuirii României Mari”6. Consultându-se şi cu
fostul prim-ministru Ion. I. C. Brătianu, acesta, la rândul său, l-a sfătuit pe Ion Inculeţ să acţioneze
hotărât în direcţia înfăptuirii unirii, pentru că nimeni nu va putea zădărnici acest act istoric. A doua
rezervă era cauzată de conservatorismul Guvernului Alexandru Marghiloman. După evenimentele din
Rusia (din octombrie 1917), în Basarabia s-a introdus votul universal, fiind posibilă înfăptuirea
reformei agrare.
Ion Inculeţ propusese „unirea cu condiţii”, pentru a avea garanţii cu privire la menţinerea
reformelor, unele din ele, deja puse în practică. Totodată, preşedintele Sfatului Ţării considera că
aceste condiţii trebuie să fie inserate în actul Unirii, înlesnind astfel votarea unirii în Sfatul Ţării. La 5
martie 1918, un Consiliu de Miniştri, la care au luat parte şi delegaţi basarabeni, a hotărât să se treacă
la alipirea Basarabiei, cu condiţiile formulate de Ion Inculeţ.
La 26 martie/8 aprilie, Alexandru Marghiloman a venit la Chişinău, urmând să participe la
adunarea Sfatului Ţării. A doua zi, 27 martie/9 aprilie 1918, a fost pentru toţi românii Ziua Dreptăţii.
Sfatul Ţării de la Chişinău, întrunit în şedinţă solemnă, în ziua de 27 martie, cu 86 de voturi pentru, 3
contra şi 36 de abţineri, a decis unirea Basarabiei cu Regatul României. „Republica moldovenească
(Basarabia) – se arăta în declaraţie – în hotarele sale dintre Prut, Nistru, Dunăre şi Marea Neagră şi
vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în
puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi
hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa, România”.7
Actul unirii a fost semnat de Ion Inculeţ, preşedintele Sfatului Ţării, Pantelimon Halippa,
vicepreşedinte şi Ion Buzdugan, secretarul Sfatului Ţării. Declaraţia preciza, în continuare, că Sfatul
Ţării avea să-şi continue activitatea de înfăptuire a reformei agrare; Basarabia îşi va păstra „autonomia
având un Sfat al Ţării (dieta), ales pe viitor prin vot universal, egal, direct şi secret ca un organ
împlinitor şi administraţie proprie”8; celelalte prevederi aveau drept scop consolidarea libertăţii şi
drepturile câştigate în 1917.
După vot, prim-ministrul Alexandru Marghiloman a fost invitat în sala de şedinţe a Sfatului
Ţării, unde, într-o atmosferă de entuziasm, a declarat: „În numele poporului român şi al regelui său,
M.S. Ferdinand I, iau act de hotărârea Sfatului şi proclam Basarabia unită, de data aceasta pentru
totdeauna, cu România una şi nedivizibilă. Să ne înclinăm în faţa geniului rasei noastre, care a permis

6
Constantin Kiriţescu, op. cit., p. 256.
7
Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Editura Cartea Moldovenească, Chişinău, 1991, p. 282.
8
Florin Constantiniu, op. cit., p 290.

73
poporului Basarabiei să-şi păstreze vie, prin veacuri, scânteia care la prima suflare a libertăţii a
aprins inimile lor”9.
Votul Sfatului Ţării privind unirea Basarabiei cu România – remarca istoricul Florin
Constantin – nu a fost determinat de prezenţa sau de o pretinsă presiune a armatei române, trecute
peste Prut. Trupele române s-au opus intervenţiei unor forţe, care acţionau la ordinele conducerii
bolşevice de la Moscova. Totodată, ele nu au intervenit, direct sau indirect, în discuţiile din Sfatul
Ţării.
În memorabila şedinţă din 20 decembrie 1919 care a avut loc la Bucureşti, deputaţii şi
senatorii basarabeni au cerut ca Adunarea Naţională a României Mari şi Întregite să ratifice Unirea
Basarabiei cu Regatul României. Raportorul acestui proiect de lege, deputatul Vasile Stroiescu,
emoţionat până la lacrimi, îndreptându-şi ochii spre cer, rosti următoarele cuvinte: „Să dea Dumnezeu
ca această unire să fie într-un ceas bun, cu noroc şi pentru totdeauna”10. Cu aceste urări, Basarabia
„încetează de a mai avea o istorie a sa separată, pentru a împărtăşi soarta comună a României
Întregite în hotarele sale etnice şi istorice”11.
Peste trei zile, la 30 martie/12 aprilie 1918, au sosit la Iaşi miniştrii basarabeni, însoţiţi de
Constantin Stere, vechi luptător pentru unire. La gară au fost întâmpinaţi de membrii guvernului
român. Întregul cortegiu, urmat de o imensă mulţime, s-a îndreptat spre Mitropolie, unde s-a oficiat un
Te Deum de către mitropolitul Moldovei, în prezenţa regelui Ferdinand I şi a reginei Maria. Regele
saluta în reprezentanţii Basarabiei „o parte frumoasă a unui vis care niciodată nu se şterge”.
Deşi România era mutilată, o mare parte din teritoriul ei fiind în continuare sub dominaţia
străină, totuşi exista speranţa renaşterii „unei noi vieţi de dreptate şi libertate naţională, în
conformitate cu străvechile tradiţiuni politice şi culturale ale acestei frumoase şi binecuvântate părţi a
Moldovei lui Ştefan cel Mare”12.
Un decret regal a promulgat, la 23 aprilie/5 mai 1918, votul Sfatului Ţării prin care Basarabia
se unea cu România. Ion Inculeţ şi Daniel Ciugureanu intrau în Guvernul României ca miniştri fără
portofoliu13; iar pentru administrarea provinciei Basarabia se instituia un Consiliu format din nouă
directori.
La 12/25 august 1918, se constituie la Chişinău Partidul Ţărănesc din Basarabia, având la
conducerea sa pe Pantelimon Halippa (1918-1921) şi Ion Inculeţ (1921-1923). Programul partidului
cuprindea următoarele revendicări: împărţirea pământului la ţărani, votul universal, îmbunătăţirea
situaţiei muncitorilor. Partidul Ţărănesc a editat publicaţia „Cuvânt Moldovenesc”. Gruparea condusă
de Pantelimon Halippa a optat pentru Partidul Ţărănesc (iulie 1922), iar gruparea lui Ion Inculeţ pentru
Partidul Liberal14.
După desăvârşirea unităţii naţionale, la 27 noiembrie/10 decembrie 1918, Sfatul Ţării a
adoptat o declaraţie prin care renunţa la condiţiile fixate în actul de unire. Fiind convins că în România
„regimul curat democratic este asigurat pe viitor”, Sfatul Ţării a hotărât să se autodizolve15.
În urma demisiei Cabinetului Constantin Coandă, regele Ferdinand I prin Inaltul decret regal
nr. 3526 din 29 noiembrie 1918, a numit Guvernul Ion I.C. Brătianu, în care intrau printre alţii Ion
Inculeţ, Alexandru Constantinescu, I.G. Duca, George Mârzescu, Fotin Enescu, Arthur Văitoianu,
Anghel Saligny, Oscar Kiriacescu, Dimitrie Buzdugan ş.a. P.N.L., condus de Ion I.C. Brătianu, a
reuşit să analizeze în interesul său divergenţele ce existau între celelalte grupări politice şi să-şi

9
Ibidem.
10
Ion Nistor, op. cit., p. 292.
11
Ibidem.
12
Ibidem, p. 4.
13
În perioada interbelică, Ion Inculeţ a fost inclus în Guvernul României, îndeplinind următoarele funcţii:
- Ministru secretar de stat în Guvernul României (6 XI 1918 – 12 XII 1918; 12 XII 1918 – 27 XI 1919;
27 IX – 30 XI 1919; 1 XII 1919 – 13 XII 1920; 13 III 1920 – 17 XII 1921; 19 I 1922 – 30 III 1936);
- Ministru al sănătăţii (6 VI 1927 – 21 VI 1927; 21 VI 1927 – 23 XI 1927; 24 XI 1927 – 10 XI 1928).
- Ministru secretar de stat la Departamentul Internelor (14 XI 1933 – 23 XII 1933; 3 I 1934 – 31 I 1936);
- Ministru la Departamentul Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor (17 XI 1937 – 28 XI 1937); (vezi Dinu
Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente, 1812 – 1940, Editura Cartier istoric, Chişinău,
1998, p. 196-198).
14
Istoria României în date (coord.: Dinu C. Giurescu), p. 347-348.
15
Florin Constantiniu, op. cit., p. 291.

74
apropie unele cercuri din conducerea acestora. Liberalii au înglobat în partidul lor facţiunile politice
conduse de Ion Inculeţ şi Iancu Flondor. Subliniind etapele de „căutări” pentru grupările politice
amintite, ziarul „Îndreptarea” scria în legătură cu disidenţa lui Ion Inculeţ: „Acest partid a fost rând pe
rând, revoluţionar şi aristocrat, partizan al unirii cu condiţii şi fără condiţii, neutru cu Văitoianu,
ţărănist cu Mihalache, iar acum a sfârşit în braţele lui Brătianu”16.
După o serie de tratative,combinaţii şi dezbateri, la 25 noiembrie 1919 s-a constituit „Blocul
parlamentar”, format din reprezentanţi a cinci partide: Partidul Naţional Român, Partidul Democrat al
Unirii (din Bucovina), Partidul Ţărănesc din vechea Românie şi Partidul Naţionalist-Democrat condus
de Nicolae Iorga17. A fost ales un Comitet al „Blocului parlamentar”, în care au intrat, printre alţii: I.
Borcea, Paul Bujor, Vasile Goldiş, Ştefan Cicio-Pop, Ion Inculeţ, Pantelimon Halippa, Nicolae Iorga,
Ion Mihalache, Iuliu Maniu, Al. Vaida-Voevod18.
La 5 decembrie 1919 s-a constituit guvernul prezidat de Al. Vaida-Voevod. Din acest guvern
făceau parte: Octavian Goga, Ion Inculeţ, Aurel Vlad, Pantelimon Halippa, dr. Ion Cantacuzino, Ion
Nistor.
Încercarea de a înfiinţa în parlament un bloc al reprezentanţilor din noile provincii a eşuat.
Grupările politice conduse de Ion Inculeţ şi Ion Nistor s-au apropiat de Partidul Liberal, cu care au
început să ducă tratative de colaborare. La 20 ianuarie 1923, Partidul Ţărănesc din Basarabia, condus
de Ion Inculeţ, a fuzionat cu Partidul Naţional Liberal, precum şi cu Partidul Democrat al Unirii din
Bucovina, condus de Ion Nistor.
În perioada guvernării Partidului Poporului (13 martie 1920 – decembrie 1921), generalul
Alexandru Averescu a inclus în guvern oameni politici cunoscuţi prin adeziunea lor la politica acestei
formaţiuni politice: Ion Inculeţ, Octavian Goga, Anton Mocioni, Ion Nistor, Vasile Goldiş, Petru
Groza.
Ion Inculeţ face parte din categoria personalităţilor remarcabile care şi-au adus o contribuţie
însemnată la înfăptuirea Marii Uniri şi la progresul societăţii româneşti.

16
„Îndreptarea”, nr. 224 din 29 septembrie, 1921.
17
„Ţara nouă”, nr. 20 din 21 decembrie şi nr. 25 din decembrie 1919.
18
„Patria”, nr. 227 din 1 decembrie 1919.

75
76
 DRAGOMIR HURMUZESCU ȘI JUDEȚUL VASLUI ÎN DOCUMENTE (1919-1924)

Costin CLIT

Dragomir Hurmuzescu (13 martie 1865-31 mai

1954), născut la București la 13 martie 1865, fiul lui
Martin și al Profirei Hurmuzescu, urmează cursurile
Facultății de științe a Universității din București (pînă în
1887), obține licența în științe fizice la Paris (1890),
lucrează în laboratorul fizicianului Gabriel Lippman,
sub a cărui îndrumare descoperă dielectrina, dinamul cu
voltaj, s-a remarcat prin construirea „electroscopului”
care-i poartă numele, colaborator al soților Marie și
Pierre Curie (care folosesc electroscopul Hurmuzescu în
1899 în primele experiențe asupra radiului), devine
conferențiar la Facultatea de științe din Iași (1896), apoi
profesor (1897) și este transferat la Universitatea din
București (1913), întemeitorul primei școli de fizică
experimentală din țară, „la care a folosit dielectrica, izolator inventat de el, precum și unul din
primele dinamuri cu voltaj mare. A contribuit la introducerea radiofuziunii în România; sub
îndrumarea sa, în 1926, a fost realizată prima stație de radiofuziune din România, iar în 1928 a
devenit cel dintâi director al Societății Române de Radiofuziune”1. Realizează primele transmisii prin
telegrafie fără fir din România. În 1916 este ales membru corespondent al Academiei Române, iar în
1937 membru de onoare al Societății Franceze a Electricienilor. Alături de Petru Poni fondează revista
„Annales scientifiques de l’Universite de Jassy” în 1900 (a fost secretar științific). Înființează
Societatea de științe din Iași (președinte, Petru Poni, secretar Dragomir Hurmuzescu). În 1935 este ales
deputat de Vaslui în Parlamentul României2.
Prima transmisiune radiofonică („Alo, alo, aici Radio Bucureşti”) a postului Radio București a
fost deschisă de Dragomir Hurmuzescu la 1 noiembrie 1928, ora 17, care a spus: „Către, prietenii şi
proteguitorii Radiofoniei, Adresez aceste cuvinte, astăzi când începem seria emisiunilor cu un mic
post provizoriu. Deocamdată difuziunea programelor noastre nu va trece dincolo de cerul hotarelor
ţării. Dar, peste câteva luni vom avea postul cel mare, undele lui vor străbate armonios în cerul
european, proclamând şi gândul nostru de pace şi bună înţelegere, către o mai înaltă cultură şi
civilizaţie. / Pentru dezvoltarea temeinică a instituţiei noastre este nevoie de concursul tuturor celor
care lucrează la ridicarea acestei ţări. Să nu se creadă că radiofonia este o chestiune numai de
distracţie. / Radiofonia este de o mare importanţă socială, cu mult mai mare decât teatrul, pentru
răspândirea culturii şi pentru unificarea sufletelor, căci se poate adresa la o lume întreagă,
pătrunzând în coliba cea mai răzleaţă a săteanului. În curând va deveni criteriu de judecată a
gradului de dezvoltare a unui popor. / De aceea se cuvine să facem tot posibilul pentru a câştiga din
întârziere faţă de vecinii noştri în această chestiune. Să ne îndeplinim fiecare datoria. Noi, de muncă
mai departe pentru a vă da programe atrăgătoare şi interesante, şi dumneavoastră să ne daţi cât mai
multe mijloace materiale şi entuziasm de încurajare.
Noi să vă dam recepţiuni curate, fără paraziţi, iar, dumneavoastră să convingeţi şi să readuceţi la
sentimentul datoriei şi a contribuţiunii pe cei cu posturi clandestine, cei care formează paraziţii
societăţii noastre de difuziune. / Prin participarea cât mai numeroasă a iubitorilor radiofoniei, prin
contribuţia lor efectivă, vom putea asigura o repede dezvoltare a acestei aplicaţiuni, spre ridicarea

1
Prof. univ. Dr. Ioan Scurtu (coordonator), Istoria românilor, vol. VIII, România întregită (1918-1940),
București, Editura Enciclopedică, 2003, p. 670.
2
A se vedea și Mihai Caba, 150 de ani de la nașterea savantului Dragomir Hurmuzescu (1865-1954), în
„Revista Română”, nr. 1 (79), 2015, p. 20-21.

77
culturală şi economică a ţării, fără multe sacrificii din partea statului, dar, cu mulţumirea tuturor. /
Într-un ceas bun!”3.
A publicat în „Annales de Physique”, „Journal de Physique”, „Revue Generale d’Electrisite”,
„Archives des Sciences Physiques”, „Bulletin Scientifique de L’Academie Roumaine”. Este autorul a
numeroase lucrări, studii și articole, întocmite singur sau în colaborare, între care: Dielectrica, un nou
electroscop (1894); Căldură și electricitate (Iași, 1900); Telegrafia fără sârmă cu ajutorul undelor
electrice (1902), Radioactivitatea petrolurilor române (1907); Radioactivitatea apelor minerale din
România (1909), Viitorul industriei electrice în România (1919), Electricitate generală și aplicată
(București, 1934), Efectul Zeeman și magnetonii (1936)4.
Unii biografi consideră locul de naștere a fi Hârsova, ce aparținut de comuna Laza, județul
Vaslui5. Documentele de față – procesele de expropiere din 1919 demonstrează legăturile profesorului
Dragomir Hurmuzescu cu județul Vaslui prin soția sa Victoria Hurmuzescu care avea ca zestre moșiile
Hârsova, județul Vaslui, și Obârșeni, comuna Stâncășeni, județul Tutova.

DOCUMENTE

Proces verbal
22 ianuar(i)e 1919

Subsemnații D(umi)tru V. Ștefănescu, judecătoru(l) Ocolului rural Pu(i)ești, și Ion Ibănescu,

delegatul satilor din com(una) Stâncășeni, învățători, constituiți în comisiunea locală conform
art(icolului) 21 din lege, decret(ul) de espropriere din 16 decembrie 1918, constatăm că astăzi data sus
indicată, am dat prin prezentu(l) Proces verbal următoarele hotărâri cu privire și fixare și determinare
în trăsături generale a porțiunii ce urmează a se ecspropria din moșiea Obârșeni, situată în com(una)
Stâncășeni, jud(ețul) Tutova, aparținând d(omnu)lui Dragomir Hurmuzăscu, doctor în științe fizice,
profesor universitar, cu domiciliu(l) în București, actualmente în străinătate, procedura îndeplinită
conf(orm) cu legea sus menționată, Având în vedere informațiile luate și indicate, date de D(omnu)l D.
Helgiu, administratoru(l) moșiei Hârșova din jud(ețul) Vaslui, aparținând tot susnumitului propr(i)etar,
rezultă că moșiea Obârșeni face parte din regiunea a II-a agricolă, zestre a soției D(umi)sale, neavând
nici o sarcină, are un singur trup și se învecinește la M(iază)n(oapte) cu moșt(enitorii) Hori(a) T. Borș
și jud(ețul) Vaslui, la M(iază)zi cu moștenitori(i) T. Borș, la R(ăsărit) cu propr(i)etatea Dracsăni și
Rugariea, și la A(pus) cu răzășiea Voinești și Popești.
Pe numita propr(i)etate se află doauă camere, locuința propr(i)etarului și magaziile.
Suprafața totală a propr(i)etății este de 1144 ha, din care 610 ha fac loc arabil, 57 fâneață, 225
pășuni, 22 râpi și drumuri, 227 ha păduri și 3 ha vie. În total 892 ha expropriabil, aplicat la scară de
espropriere rezultă că propr(i)etarul(ui) să-i rămâ(i)e 279 ha, iar restul de 613 ha urmează să fie
declarate espropriat(e).
Moșiea au fost arindată tot timpul mai bine de 10 ani. Acte, plan și hotărâri nu mi s-a
prezentat. Venitul total după rolu(l) de contribuție la o întindere arabilă de 895 ha. e(ste) de 20468 lei,
iar evaluare(a) fiscului pe ha de 2080 lei.
Pentru determenare(a) trăsăturii generale a porțiunii espropriată folosindu-ne de elementele
arătate de art(icolul) 23 din lege ca informațiuni, cercetare la fața locului, condițiunile economice ale
moșiei și instalațiunile aflate pe ea în deplin acord cu delegatul sătenilor am hotărât ca să fie în
următoarele partea a proprietății în partea din marginea dinspre apus, punctul Dealu Negru,
Helmejoae, Ghințul, Recea și tarlaua numită Coasta Bercului, având ca învecinate la R(ăsărit)
proprietatea rămasă a moșiei, la M(iază)n(oapte) moștenitorii T. Borș, la M(iază)zi moștenitorii T.
Borș, iar proprietăți îi rămâne partea dinspre răsărit, cuprinzând conacul, locuința proprietarului, înspre

3
https://radioromaniacultural.ro/portret-dragomir-hurmuzescu-parintele-radiofoniei-romanesti/
4
Dr. Dorina N. Rusu, membrii Academiei Române 1866-... 1996 Mic dicționar, Iași, Fundația
Academică „Petru Andrei”, 1996; http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/?p=13044
5
Mihai Caba, op. cit., p. 20.

78
dealul Dracsăni, Rugariea, Ivănești, Vaslui până la concurența sumei 279 ha, înspre terenul declarat
espropriat, adică înspre apus.
D(omnu)l D(umi)tru Helgiu fără înputernicire înscrisă ne face declarație în numele
proprietarului care doreșta ca partimea ce i se cuvine din această proprietate neatinsă de lege de
espropriere să se dea în proprietatea tot a d(u)misale numită H(â)rșova, jud. Vaslui, urmând ca în
moșia Obârșeni să fie declarat espropriată în întregime.
Pentru care am dresat prezentu(l) Proces Verbal făcut în triplu ezemplar, conf(orm)
art(icolului) 24 din lege, din care unul se lasă com(unei) Stâncășeni, unul se dă d(omnu)lui D(umitru)
Helgiu spre a se da proprietarului, iar al 3 se va înainta inspectorului agricol județean.
Președinte
ss) D(umitru) V. Ștefănescu.
I(on) Ibănescu.
Prezentu(l) fiind conf(orm) cu originalu(l) se certif(ică).
Primar <ss>.
Notar <ss>.

ANIC, Colecția Documente moldovenești, LXXXIX / 198, copie, primul exemplar.

II

Proces Vebal
22 ianuarie 1919

Subsemnatul Dimitr(i)e V. Ștefănescu, judecătorul ocolului rural Pu(i)ești și Ioan Ibănescu,

delegatul sătenilor din com(una) Stâncășeni, învățător, constituiți în comisiune locală, conform
art(icolului) 21 din lege, decret(ul) de expropriere din 16 decembrie 1918, constatăm că astăzi data sus
indicată am dat prin prezentul proces verbal următoarea hotărâre cu privire la fixarea și determinarea
în trăsături generale porțiuniei ce urmează a se expropria din moșia Obârșeni, situată în com(una)
Stâncășeni, jud(ețul) Tutova, aparținând d(omnu)lui Dragomir Hurmuzescu, doctor în științele fizice,
profesor universitar, cu domiciliul în București, actualmente în străinătate, procedura îndeplinită
com(form) cu legea sus menționată, având în vedere informațiunile luate, cum și indicațiuniile date de
d(omnu)l D. Helgiu, administratorul moșiei Hârșova, din jud(ețul) Vaslui, aparținând tot sus numitului
proprietar, rezultă că moșia Obârșeni face parte din regiunea agricolă, zestre a soției d(umi)sale,
neavând nici o sarcină. Are un singur trup și se învecinește la M(iază)n(oapte) cu moștenitorii Borș și
jud(ețul) Vaslui, la M(iază)z(i) cu moștenitorii Borș, la R(ăsărit) cu proprietățile Dracseni și Rugăria și
al Apus cu răzășii Voinești și cu Popeștii.
Pe numita proprietate se află două conace, locuința proprietarului și magaziile.
Sup(rafața) totală a proprietății este de 1144 ha din care 610 he(c)t(are) loc arabil, 57 hect(are)
fâneță, 225 hect(are) pășune, 22 hect(are) râpe și drumuri, 227 ha pădure și 3 ha vie.
În total 892 hect(are) expropriabil și 252 hect(are) neexpropriabil . 892 ha expropriabil ridicat
la scara de expropriere, rezultă că proprietarului să-i rămână 279 hect(are), iar restul de 613 hect(are)
urmează să fie declarate expropriabil .
Moșia a fost arendată tot timpul mai bine de 10 ani. Acte, planuri, hotărnicii nu s-a(u)
prezentat.
Venitul total după rolul de contribuție la întinderea arabilă de 895 ha este 20.408 lei, iar
evaluarea pe hect(ar) de 2080 lei.
Pentru determinarea în trăsături generale a porțiuniei expropiate, folosindu-să de elementele
arătate de art(icolul) 23 din lege ca informațiuni, cercetări la fața locului, condițiunile economiceale
moșiei și instalațiuniile așezate pe ea în de comun acord cu delegatul sătenilor am hotărât ca să fie în
următoarea parte a proprietății: în partea din marginea dinspre apus punctul Dealul Negrului,
Helmegioaia, Ghințul, Recea și tarlaua numită Coasta Bercului, având ca vecinătate la R(ăsărit)
proprietatea rămasă moșiei, la M(iază)n(oapte) moștenitorii Borș și la M(iază)z(i) moștenitorii Borș,
iar proprietății îi rămâne partea dinspre R(ăsărit), cuprinzând conacul, locuința proprietarului, înspre
dealul Dracseni, Rugăria, Ivănești, jud(ețul) Vaslui, până la concurența sumei de 279 hect(are) înspre
terenul declarat expropriat, adică spre apus. D(omnul) D. Helgiu fără împuternicire scrisă ne face

79
declarație în sumele proprietarului, care dorește ca porțiunea ce rămâne din această porțiune neatinsă
de legea de expropriere să i se dea în proprietate(a) tot a d(umi)sale numită Hârșova, jud(ețul) Tutova,
urmând ca proprietatea Obârșeni să fie declarată expropriată în întregime.
Pentru care am dresat prezentul proces verbal făcut în triplu exemplar conform art(icolului) 24
din lege, din care unul se lasă com(unei) Stâncășeni, unul se dă d(omnu)lui D. Helgiu, spre al înmâna
proprietarului, iar cel de-al III-a se va înainta d(omnu)lui inspector agricol al județului.
Președinte.
Membri.

ANIC, Colecția Documente moldovenești, LXXXIX / 198, al doile exemplar.

III

N° 287
23 Martie (1)922
Întrucât s-a(u) găsit plugurile arând în locul în chestiune am dispus ridicarea
plugurilor de acolo pentru a numai ara timp de 3 zile.
Primar <ss> N. Nechita
1 2
D(omnu)lui Profetore D(ragomir) Hurmufescu
Având în vedere adresă D(omnu)lui Agronom Regional N° 239 / 922

Copie
Domnule Primar,

Întrucât s-au luat înțelegere cu D(omnu)l Prefect și cu D(omnu)l consilier agricol de Județ în
privința Islazului Obârșeni și urmând a sosi cu toți în localitate pentru aranjarea chestiunii în privința
acestui Islaz.
Veți pune în vedere D(omnu)lui Profetor3 de a numai ara timp de 3 zile când se va aranja
co(n)flictul acesta cu începere de mâine 23 martie a.c.
Agronom Regional.
(ss) Rădulescu.
Secretar.
(ss) I. Baghiu.
Se certifică de noi prezența, fiind conform cu originalul.
Primar <ss> N. Nechita.
Notar <ss>.
1922 martie 23

ANIC, Colecția Documente moldovenești, LXXXIX / 199, copie.

_________________________
1
Profesore.
2
Hurmuzescu.
3
Profesor.

IV

17 Martie 1924
Domnule Ministru,

Subsemnatul pentru a ne conforma circularei D-v, Nr. 1425 / 1 Martie 1924, avem onoare a vă
face următoarele declarațiuni:
Soția mea, Victoria Hurmuzescu, posedă ca avere doatală două proprietăți rurale:
1) Una în Comuna Hârsova, Județul Vaslui, din care în urma exproprierelor succesive de 622,
5 h. întâi și de 40 h. pentru islaz, a rămas astăzi potrivit art. 8- având inventar important de exploatare,

80
numai întinderea de 200 h. arabil și 28 h. pentru hrana vitelor, deci cota lăsată de Comisiunea
Județeană este de 228 h.
2) Altă proprietate Obârșeni în comuna Stâncășeni, Jud. Tutova, din care s-au expropriat întâiu
613 h. și apoi 39 h., astfel ne-a rămas prin sentința Comisiunei Județene, cota de 240 h.: 200 h. pentru
cultură și 40 h. pentru vitele de muncă și crescătorie, având inventar important și gospodăria
corespunzătoare.
Astfel că suma acestor întinderi de 468 h. este inferioară celor de 500 h. ce ni s-ar cuveni după
art. 10, aliniatul ultim.
Înțelegem să păstrăm dreptul nostru în aceste două moșii astfel separate.

D-sale D-lui Ministru al Domeniilor și Agriculturei.

ANIC, Colecția Documente moldovenești, LXXXIX / 200.

Dragomir Hurmuzescu în primul său laborator la Iaşi6

Dragomir Hurmuzescu în biroul său de lucru

6
Fotogafiile sunt preluate de pe site-ul: http://www.bibnat.ro/50-de-ani-de-la-nasterea-lui-Dragomir-
Hurmuzescu-documente-din-Colectiile-Speciale-ale-Bibliotecii-Nationale-s273-gf3-ro.htm

81
 Prof. Dr. Dragomir Hurmuzescu

Inaugurarea Expoziţiei de Radio şi Televiziune la Sala „Dalles”. Bucureşti. 1942

82
Scrisoare a lui Emil Racoviţă adresată lui Dragomir Hurmuzescu. 19 februarie 1930

83
Prima copertă a cursului “Electricitatea” al profesorului Dragomir Hurmuzescu predat la
Universitatea din Iaşi. 1911

84
 EPISCOPUL GRIGORIE LEU - UN EXEMPLU PENTRU TÂNĂRA GENERAȚIE

Col. (r) MIHAI GHEORGHIU

În județul nostru, în satul Țuțcani, au crescut și s-au dezvoltat de-a lungul vremurilor, doi mari
și falnici stejari. Unul dintre ei are peste 500 de ani, fiind trecut pe hârtiile militare încă din timpul
Primului Război Mondial și străjuiește satul ca un renumit și mândru domnitor, iar celălalt este un
stejar al spiritului și îl întruchipează pe vrednicul în pomenire,vlădica Grigorie Leu. Acest al doilea
simbol al satului a apărut pe lume în luna Florar al anului 1881, fiind fiul unei vechi familii de preoți
din aceste părți a Covurluiului. Familia Leu,una de vechi cărturari și preoți, a dat spiritualității
românești un om de seamă, care simbolizează spiritul bisericii noastre strămoșești, spiritul credinței
ortodoxe.
Personalitatea acestui ierarh al bisericii noastre creștine m-a fascinat și m-a îndemnat să-l aduc
din nou în fața credincioșilor și să-l pomenesc, fiindcă el reprezintă un simbol pentru generația
timpurilor în care a trăit cât și pentru generațiile prezente și viitoare. De a ne inspira și a ne forma
comportamentul având în față un astfel de simbol, este o stare care mă face să consider că viața, în
sensul ei existențialist, își are un rost bine definit și îndeplinește crezul celor care trăim pe pământ.
Munca și tăria de caracter de care a dat dovadă, pe parcursul întregii sale existențe pământești
ne îndeamnă să-l considerăm pe Episcopul Grigorie Leu un demn ziditor al Bisericii creștine ortodoxe,
un demn formator de oameni și caractere, un slujitor deosebit al neamului nostru românesc. Prin tot
ceea ce a făcut, din dragoste față de misiunea sa, cu răbdare, exigență și înțelepciune a reușit să
construiască la Huși o puternică și solidă catedrală a luptei anticomuniste românești și anibolșevice.
Atât ca simplu paroh de țară în comuna Oancea, ca director de Seminar la Ismail, ca episcop de Argeș,
apoi de Huși, a reușit să transforme locurile trăirilor sale în adevărate oaze de lumină și credință, unde
cuvântul Domnului a fost sfânt și faptele sale au prins viață, înnobilând aceste creații materiale și
spirituale cu o aură sfânt.
Pe parcursul vieții, când neamul nostru românesc a suferit de pe urma dictatelor străinilor, de
urgia războiului și apoi de apariția Anticristului și a comunismului, a stat ca un vrednic păstor, în
mijlocul turmei sale, dormind în staulul oilor pentru a fi alături de preoții și credincioșii săi,pentru a le
alina durerile și a-i îmbărbăta ca, astfel, să treacă mai ușor peste vicisitudini.
Dacă martirii neamului care au suferit în temnițele comuniste au putut să-l aducă pe Iisus
Hristos în celulele lor, pentru ca astfel viața să le fie iluminată de prezența Lui, așa și el, prin
rugăciune, credință și dragoste, l-a adus pe Fiul Domnului în mijlocul oamenilor ce-i păstorea,
redându-le fericirea și întărindu-le credința. Ca slujitor al Domnului a făcut din profesie și menirea sa
creștină un simbol al ierarhilor neamului românesc. A fost un misionar, un mare ierarh și un mare
patriot, închinându-și viața, pentru a duce cuvântul Domnului în toate ungherele eparhiei sale, a
contribuit alături de ceilalți clerici la formarea și desăvârșirea unor adevărați preoți ortodocși români și
a fost întotdeauna alături de oșteanul român care a acționat pentru apărarea gliei strămoșești.
La Huși, la Chișinău, la Tiraspol sau Odesa, peste tot a fost în fruntea turmei sale cu dragoste
creștină și cu crucea în mână, contribuind la întărirea credinței noastre și a spiritului românesc.
Severitatea și exigența sa nu a fost un rezultat al mândriei sau a trufiei, ci, mai degrabă, un rezultat al
dragostei sale față de oameni, față de credință și față de lucrul bine făcut. Nu s-a abătut pentru nimic
din drumul său chiar dacă a fost nevoit să înfrunte pe unul dintre cei mai mari oameni ai vremii și
întotdeauna a biruit prin dreptate și adevăr. Nimeni, și printre aceștia îi putem enumera pe Regele
României, pe miniștrii din Guvernul de atunci, pe istoricul Nicolae Iorga și apoi pe conducătorii
comuniști, nu au putut să îl abată din drumul său, nu au putut să-l facă să-și schimbe orientările și
concepțiile sale deoarece ele aveau la bază credința, slujirea adevărului și grija față de oameni. I-a
îndemnat pe cei care l-au urmat, să lupte împotriva răului, nu cu arme și moarte, ci cu „sabia duhului”
și „puterea cuvântului”.
Prin puterea harului său, prin dragostea și încrederea ce a avut-o în Dumnezeu, a putut și chiar
a oprit înaintarea trupelor invadatoare sovietice,care aduceau cu ele regimul marxist, pe dealurile
Bîrladului, determinându-le să îngenuncheze, să asculte și să se roage împreună cu poporul adunat. Ca

85
un vrednic și puternic slujitor al Domnului, a făcut ca în fața Altarului ce l-a construit pe acele dealuri,
sub cerul liber, să aducă de o parte și de alta a lui, atât țăranii moldoveni cât și soldații armatei
Anticristului și, cu toții la un loc, s-au împăcat pentru o clipă, iar armele au tăcut, au ascultat sfânta
slujbă, s-au închinat și L- au adus pe Hristos în inima lor, redevenind frați în aceeași credință ortodoxă.
Sunt convins că pâna la acest episcop nu a mai avut loc o astfel de slujbă și acest lucru demonstrează
că Altarul de sub cerul liber a fost un rezultat al dragostei creștinești, al credinței în Dumnezeu.
Odată cu ocuparea României de către Armata Roșie, episcopul Grigorie Leu a început lupta cu
o și mai mare putere, acționând cu fermitate și fără frică împotriva stalinizării atât a tării, cât și a
Bisericii, transformându-se alături de ceilalți ierarhi într-un apărător al binelui comun, devenind astfel
unul dintre principalii opozanți ai societății comuniste ce apărea de la Răsărit. Din amvon s-a ridicat
împotriva cedării Basarabiei, a luptat fățiș împotriva subordonării României și a Bisericii sale puterii
sovietice, împotriva nedreptăților îndreptate asupra clerului și a oamenilor din popor și cu dragoste
frățească a ocrotit pe călugării și preoții care au venit în țară de peste Prut. A iubit țara cu dragoste și
credință, a fost un „naționalist” în adevăratul sens al cuvântului și un înverșunat „antisovietic” și
anticomunist, neprecupețind nimic,nici chiar viața, pentru apărarea intereselor tuturor românilor.Nu s-
a lăsat ademenit cu nimic,a respins toate ofertele cât și favorurile pentru ca adevărul și credința
strămoșească să fie în făgașul natural al lor.
A murit pentru crezul său, în mijlocul slujitorilor Episcopiei, a rudelor, îmbărbătându-i și
întărindu-le speranța că lumea creștină nu va pieri în fața Anticristului și moartea sa martirică
reprezintă un simbol al dăruirii de sine și a încrederii în Dumnezeu. Prin moartea sa a demonstrat că
suferința și jertfa fac parte din credință și crezul său a fost că România și Biserica vor depăși
opresiunile acelor timpuri și își vor relua locul în rândul țărilor creștine.
Cuvintele sale spuse înainte de a pleca spre Domnul: „Sacrificiul meu nu trebuie plâns, ci doar
urmat!”, reprezintă chintesența vieții acestui martir,a cărui viață a fost închinată poporului, patriei și
Bisericii noastre strămoșești.

Simpozionul „Grigorie Leu, Episcopul Hușilor, martir al neamului românesc”:

P S Ignatie, Episcopul Hușilor, prof. Costin Clit și col. (r) Mihai Gheorghiu
Protopopiatul Huși (1 martie 2018)

86
 ORGANIZAREA PARTIDULUI COMUNIST DIN ROMÂNIA ÎN LOCALITĂȚILE
JUDEȚULUI FĂLCIU ÎN 1945

Costin CLIT

Ofensiva sovietică din primăvara și vara anului 1944 și lovitura de palat a regelui Mihai I, prin
care este înlăturat regimul mareșalului Ion Antonescu, sunt urmate de ocupația și controlul Armatei
Roșii și a autorităților sovietice asupra teritoriului României, context în care Partidul Comunist din
România începe asaltul asupra puterii prin intermediul Frontului Național Democrat, organizarea de
mitinguri, revendicări, întreruperi de lucru, declanșarea luptei de clasă, controlul asupra muncitorimii,
demonizarea și anihilarea PNȚ și PNL, promovarea delațiunii, purificarea administrației publice,
epurarea masivă a armatei. Partidul Comunist din România avea circa 900 de membri în august 1944,
iar în decembrie 1947 urcă la 799351. Vîșinski impune regelui Mihai I la 27 februarie 1945 primul
guvern comunist condus de dr. Petru Groza, format la 6 martie 1945.
În plan locale comuniștii trec la constituirea organizațiilor de partid care colaborează cu
formațiunile ce s-au alăturat Frontului Național Democrat, de care aproape nimeni nu auzise: Frontul
Plugarilor, Partidul Socialist Țărănesc, Uniunea Patrioților, Partidul Țărănesc Popular, Frontul
Național Democrat al Tineretului, Tineretrul Democrat Universitar, chiar și tradiționalul Partid Social
Democrat1.
În ultimul timp s-au realizat progrese în cercetarea începuturilor regimului comunist în fostul
județ Fălciu și reședința sa, orașul Huși2.
Documentele cercetate și valorificate în studiul de față evidențiază constituirea organizaților
comuniste în diverse localități ale județului Vaslui și orașul Huși, propaganda violentă împotriva
partidelor istorice și oponeților comunismului, admirația față de URSS și Armata Roșie, indivizii care
au contribuit la instaurarea bolșevismului-ar fi interesant de urmărit originea socială și etnică-,
aplicarea reformei agrare și altele.
Crearea celulelor PCR din mediul rural al plăşii Fălciu a fost hotărâtă la 3 mai 1945, cea din
plasa Răducăneni fiind înfiinţată la 1 iunie 19453. Anterior datei de 26 iulie 1945 la Huşi a fost
înfiinţată o şcoală de cadre de partid, cei din organizaţia plasei Fălciu nefiind „răbdători să sacrifice 6-
7 zile pentru şcoală, pentru a cunoaşte linia Guvernului şi a problemelor de actualitate”4.
Italo Dematti prezintă la 6 august 1945 în cadrul celulei PCR din comuna Duda locul,
importanţa şi structura organizatorică a celulei de partid, care pentru a fi funcţională ar trebui să
numere între 3 şi 50 de membri. Secretarul de celulă avea ca sarcini coordonarea membrilor de partid,
convocarea şedinţelor de două ori săptămânal (la început şi sfârşit, când se prezenta raportul de
activitate), responsabilul de cadre cu întocmirea şi evidenţa autobiografiilor membrilor pentru
informarea Comitetului Judeţean, responsabilul de presă şi propagandă cu lecturarea ziarelor
„Scânteia”, „România liberă” şi „Frontul Plugarilor”, implicarea membrilor în propaganda scrisă şi
verbală, afişarea manifestelor PCR, responsabilul Organizatoric cu încadrarea membrilor,
responsabilul Financiar cu colectarea cotizaţiilor5.

1
Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, vol. IX, România în anii 1940-1945, București, Editura Enciclopedică,
2008, p. XVIII-XXIV.
2
Costin Clit, Comitetul Democratic Evreiesc din Huși, în Costin Clit, Mihai Rotariu, Studii și articole privind
istoria orașului Huși, Bârlad, Editura Sfera, vol. II, p. 405-442; Costin Clit, Unele aspecte privind alegerile din
19 noiembrie 1946 în județul Fălciu, în ibidem, p. 389-404; Perioada este tratată și în mongrafiile destinate
școlilor și bisericilor, cum ar fi Costin Clit, Liceul Teoretic „Cuza Vodă” din Huși-Studiu monografic, Vaslui,
Editura Thalia, 2003; idem, Un secol de istorie. Colegiul Agricol „Dimitrie Cantemir” din Huși: 1908-2008,
Iași, Editura „Ștefan Lupașcu”, 2008; idem, Biserica „Sfântul Gheorghe” din Huși, Bârlad, Editura Sfera, 2006
(și altele); Putem adăuga și lucrările semnate de Paul Zahariuc.
3
ANV, Fond Comitetul Judeţean al PCR-Fălciu, dosar 1 / 1945, f. 88.
4
Ibidem, f. 105 şi 108.
5
Ibidem, f. 115-119.

87
 ORGANIZAȚII DE PARTID

Arsura
Până la 1 august 1945 în comuna Arsura şi satele componente, Fundătura şi Avereşti, nu exista
o organizaţie a Frontului Plugarilor, luându-se măsuri în acest sens de Irimia Creţu, care a comunicat
tema Convenţia de armistiţiu6.

Avereşti
Organizaţia Frontul Plugarilor din comuna Avereşti cu „cătunul Plopi” era condusă cu
destoinicie până la 1 august 1945, când este atestată şi cooperativa înfiinţată anterior acestei date7.
Secretarul celulei PCR la 8 decembrie 1945 era Ion Manea. În cadrul şedinţei Ion Fl. Armaşu
cere de urgenţă prefectului ajutorul în alimente pentru populaţia din sat, majoritatea lipsită de ele,
precum şi stoparea colectării furajelor de Exploatarea Fălciu, în condiţiile executării acestei operaţii de
Regimentul 24 Infanterie, ce a fost cantonat în comună8.
La 15 decembrie 1945 secretar de partid era Ilie Gavrilă, când în cadrul şedinţei desfăşurată în
satul Tăbălăeşti au luat cuvântul V. Grănişteanu (moment politic) şi Italo Dematti (despre partid). Se
sugerează studierea reformei agrare şi împărţirea uiumului de la moara Leon Maisner (Plopi) a fermei
Avereşti, care urma să fie depozitat şi împărţit ţăranilor nevoiaşi. Lipsa porumbului putea fi suplinită
în opinia lui V. Grănişteanu prin cel sosit din URSS. Se pune în discuţie remanierea comitetului de
administrare a Cooperativei din comuna Avereşti, al cărei preşedinte Ştefan Ulian ar fi comis o serie
de ilegalităţi, luând bani de la cei împroprietăriţi şi însuşindu-şi un hectar de pământ. Mihai V.
Pivniceru face cunoscută practica împărţirii mărfii de la Cooperativă, unde era vânzător V. Obreja,
„după ochi”. Este pus în discuţie „moşierul” Gigel Munteanu ce avea pe teritoriul comunei Boţeşti „la
conac, girezi de grâu netreierat care se urcă la 3 vagoane”. Se aminteşte şi maşina de treier de lângă
grâu. Preotul Maleş a oferit Cooperativei o pereche de boi şi era preşedinte al acesteia dar şi la IOVR,
fără a avea rezultate9.

Brădiceşti
Ilie M. Ilie susţine necesitatea luptei permanente din organizaţiile de bază la 5 august 1945 în
faţa membrilor celulei PCR din satul Brădiceşti, comuna Dolheşti, reluând tema aplicării legilor
promovate de guvernul dr. Petru Goza. Răspunzând lui Traian Ianici, Ilie M. Ilie susţine: „comuniştii
trebuie să fie motorul organizaţiei Frontului Plugarilor, că dacă în partid nu se încadrează oameni
decât cu recomandaţii, în front(ul) P(lugarilor) se înscriu mai mulţi şi nu se cerne cu sită deasă”. Se
discută problema schimbării primarului comunei Dolheşti prin Constantin Strumă, evenimentul
urmând să se producă pe 12 august 1945 în prezenţa prefectului. Se cere lecturarea presei şi a cărţilor
de propagandă trimise de Partid. Secretar al celulei Brădiceşti a fost desemnat Constantin Iftinca.
Procesul verbal a fost semnat de membrii celulei: Constantin Strumă, F. Mihalache, Ianici Traian,
Constantin Iftinca, Levinte Rezmeriţă, Savu Zboiu, Gh. Prisăcaru şi Ioan Ionescu10.
Organizația Brădicești a fost înființată la 5 august 194511, când „la conducerea comunei
noastre se găsea un primar care era departe de realitatea vremurilor de față, făcând fraude care
astăzi (21 octombrie 1945-N.A.) se cunosc de justiție și în care caz și aici am fost prezenți semnalând
faptele acestuia cu toată clica lui”, fiind înlocuit cu Constantin Strumă din celula comunistă, care ar fi
corespuns „în totul vremurilor de astăzi”. Celula comunistă număra la înființare șapte membri, iar la
21 octombrie efectivele de partid se ridicau la 3112. La 20 septembrie 1945 sunt confirmați cei care și-
au exprimat adeziunea la PCR cu prilejul constituirii organizației din 5 august: Constantin Iftinca,
Gheorghe Prisăcaru, Foca Mihalache, Lavrinte Răzmeriță, Iovu Zboiu, Ioan Ionescu, Traian Ianeci,
Simion Terchea, Ioan Bârligă, Nicolae Iftinca, Pavel Halum (?), Dragoș Bogdan, Gheorghe Bancu,

6
Ibidem, f. 105 şi 108.
7
Ibidem, f. 106.
8
Ibidem, f. 18.
9
Ibidem, f. 2-5.
10
Ibidem, f. 113.
11
Ibidem, f. 165-165v.
12
Ibidem, f. 177v.

88
Constantin Bancu, Petru Dura, Dumitru Vasile, Ioan Iordache, Bâzga Alecu, Constantin Chelsău,
Mihai Zboiu, Vasile Ghe. Bujor, Marin Manole, Toma Iordache, Vasile Petru, Vasile Mărgărint,
Vasile Leonte, Simion Saizu, Vasile Gavril, Stelian Negură și Luca Dumitru13 .
Membrii celulei sunt convocați la 21 octombrie 1945 în locuința „tovarășului” Constantin
Struma, pentru a se discuta activitatea desfășurată. Comitetul agrar al satului Brădicești, dominat de
comuniști, a expropriat suprafața de 150 de hectare de teren arabil de pe moșia „fostului proprietar
Petre Munteanu, de pe teritoriul comunei Boțești, și cu care comună prin înțelegere între noi și
locuitorii acestei comune am reușit să încheiem un proces verbal în care se scrie că nu au nici o
pretenție asupra terenului expropriat de noi, de care urmează a fi stăpânit”. Membrii celulei PCR
erau implicați în campania de însămânțări de toamnă, reușind să depășească „cu 120 % mai mult față
de planul însămânțărilor de toamnă executat anul trecut, deși animalele de muncă sunt mai puține”.
Primarul Constantin Strumă ar fi luat toate măsurile pentru repararea podurilor și șoselelor distruse în
război, pentru ajutorarea invalizilor, orfanilor și văduvelor de război prin listele de subscripție, pentru
repararea școlilor și aprovizionarea cu lemne. Blochează „ieșirea cerealelor” din satul Brădicești și
convinge cetățenii, potrivit ordinelor superioare, pentru cedarea grâului către Centrul 3 de colectare de
la Răducăneni. Este combătută specula comercianților. Pentru înființarea cooperativei s-a format o
comisie la 19 octombrie 1945, delegată cu asigurarea mijloacelor financiare necesare actului.
Ritmicitatea ședințelor de partid este săptămânală, în cadrul cărora se discută poliitca internă și externă
a României, realizările guvernului dr. Petru Groza, statutul PCR și a membrilor săi, „cine a fost marele
Lenin; cine este Generalisimul Stalin; cine a pornit războiul și care a fost cauza războiului dus contra
Popoarelor Unuiunei Sovietice și cum aceste popoare au înțeles glasul Mareșalului Stalin”. Ședința se
încheie cu îndemnul: „Să nimicim definitiv reacțiunea care stă piedică și să ne facem drumul curat
spre dreptate și libertate”14.

Buneşti
Şedinţa din 14 decembrie 1945 a fost deschisă de V. Grănişteanu, de la Judeţeană, în prezenţa
lui Italo Dematti (Judeţeană) şi 10 „tovarăşi” din Buneşti. Acum s-au pus bazele celulei PCR, în frunte
cu Grigore Moraru, „venit de curând din URSS”. S-a pus în discuţie „reforma în aparatul comunal şi
Cooperativă”, îmbunătăţirile aduse de guvern, sarcinile comuniştilor, modul de funcţionare a celulei15.
Şedinţa PCR din comuna Buneşti se desfăşoară la 16 decembrie 1945, la care au luat parte 15
persoane, discutându-se printre altele „câştigarea democraţiei şi scăparea de sub jugul fascist”, iar
principiile comuniste au fost urmate de aplauze. Secretarul celulei de partid era Grigore Moraru, care
abia ştia să scrie16.

Cârligaţi (Pădureni)
Şedinţa celulei din Satu-Nou, comuna Cârligaţi se desfăşoară la 12 decembrie 1945 în
prezenţa „tovarăşilor” Ilie M. Ilie, Nicolae Borş (delegaţii comitetului PCR-Fălciu), Adam Gheorghe,
Constantin Racovanu, Vasile Răducanu, Nica Ţântă, Ion Bălan, Toader Râpeanu. Ilie M. Ilie vorbeşte
despre „realizările guvernului Dr. Petru Groza şi necesitatea creării unei cooperative în acest sat,
totodată acei vor fi convinşi să se caute să fie oameni cinstiţi şi controlaţi din când în când”. În
fruntea celulei a fost ales Constantin Racovanu, având ca sarcini pentru viitor înfiinţarea cooperativei
şi construirea unui pod17.

Corni-Albeşti
La ședința din 13 octombrie 1945, când participă și Ștefan Rădulescu, delegatul Regionalei
Iași, prilej cu care arată importanța și rolul Partidului Comunist, sunt abordate de membrii organizației
diferitele incidente legate de reforma agrară și însămânțările din toamnă. Din noua comisie de

13
Ibidem, f. 165-165v.
14
Ibidem, f. 177-178.
15
Ibidem, f.9.
16
Ibidem, f. 8.
17
Ibidem, f. 20.

89
verificare înființată fac parte: Constantin Armașu (secretarul celulei de partid), Ioan Manea,
Haralambie Samoilă și Vasile Grănișteanu18.
Secretarul celulei PCR din Corni-Albeşti era la 27 octombrie 1945 Constantin Armaşu şi avea
în ascultare 19 membri. În cadrul şedinţei secretarul celulei explică importanţa PCR, problema
însămânţărilor de toamnă, noile înscrieri şi adeziunile, distribuirea cărţilor trimise de Organizaţia
Judeţului Fălciu şi colectarea cotizaţiilor19.
Dr. M. Froimovici, Vasile Grănişteanu, Italo Dematti şi alţi 15 tovarăşi din celula Corni
Albeşti se întrunesc la Huşi în seara zilei de 4 noiembrie 1945 (ora 20). Dr. M. Froimovici „explică
celor prezenţi importanţa Cooperativelor şi ajutorul pe care îl aduc acestea acelora care sprijină
Cooperativele”, Vasile Grădişteanu, secretarul Organizatoric, „prelucrează discursul tov. Emil
Bodnăraş”, de la conferinţa ţinută la organizaţia Regionalei Moldova, se dicută importanţa zilei de 7
noiembrie. Şedinţa este urmată de vizionarea filmului Sânge pentru sânge la cinematograful
orăşenesc20.
La 10 noiembrie 1945 se desfăşoară o nouă şedinţă la care participă 15 membri şi secretarul
celulei Constantin Armaşu, primarul comunei în acelaşi timp. Prin vot secret a fost ales un nou
secretar de celulă, în persoana lui Ioan Manea. Cu acest prilej sunt distribuite diverse cărţi membrilor
de partid. Celula de partid se măreşte cu patru noi membri21.
Vasile Grănişteanu, aflat la Albeşti la 11 noiembrie 1945, primind „ordin de la organizaţia
judeţeană referitoare la evenimentele din ziua de 8 Nov. în Bucureşti, am căutat să explic cetăţenilor
că bande reacţionare Maniste-Brătieniste şi rămăşiţe legionare au căutat să producă perturbaţii în
bunul mers al guvernului de largă concentrare Dr. Petru Groza şi s-a urmărit ca gestul lor să fie
înfierat şi s-au produs proteste împotriva acestor canalii”22.
Primarul pune în discuţie la 19 noiembrie 1945 problema înfiinţării cooperativei în prezenţa
secretarului celulei PCR Ion Manea (alţi mebri PCR semnatari: C. Armaşu, Nicolae Samoilă, Enache
Samoilă, Mane Bolat, J. Diaconu)23.
Procesul verbal din 1 decembrie 1945 indică ca secretar al celulei pe „tovarăşul” Ion Manea,
la şedinţă luând cuvântul şi „tov” Coscriu. Procesul verbal întocmit este o mostră a analfabetismului
reprezentanţilor noului regim, din care redăm un fragment: „Ia cuvântul. Tov. Coscriu aducând vestea
înbucaratoarea că sa castigat procestul cu boirul cu moşia espropriată de pe teritoriul comanei
albesti. sa discutat de catra mebrii de partit pe târâm politic”. S-a decis trimiterea lui Neculai Samoilă
la şcoala de cadre, începând cu 31 decembrie. Şedinţa s-a desfăşurat între orele 18-21. Procesul verbal
este semnat de Ion Manea, A. Stan, C. Armaşu, N. Samoilă, Ion Bolat, Ghe. Coşeru, M. Bolat24.
Şedinţa din 6 decembrie 1945 a celulei din Corni-Albeşti, la care are participă 15 membri de
partid, se desfăşoară în prezenţa „tovarăşilor” Ilie M. Ilie şi V. Grănişteanu, primul, în spiritul
bolşevic, susţine păstrarea drepturilor de „popor”, „câştigate cu atâtea mari sacrificii, trebuie ca şi pe
viitor să mai lupte împotriva capitaliştilor, speculanţilor, moşierilor şi a acelor reprezentanţi ai vechii
şi de tristă memorie politică manistă şi brătienistă, care nu fac altceva decât caută să împiedice
poporul, care este reprezentat prin muncitori şi plugari”. „Dacă ţara noastră nu este înfometată,
aceasta datorită URSS, care a fost aşa de generoasă faţă de noi”.25
La şedinţa de partid din 15 decembrie 1945 participă: C.Armaşu, I. Mania, N. Samoilă,
Petrache Samoilă, M. Mania, Ilie Tănase, Ion Bolat, Ion Tarcă, Papalea, Iordache Grigore, Costache
Dumitru (11 membri în total)26. La şedinţa celulei de partid din Albeşti desfăşurată la 17 decembrie
1945 au luat parte Gh. Pană, Costică Armaşu, Marin Pintilie, Nicolae Samoilă, Mircea Haralambie,
Toader Bolat, Costantin Leftu, Gh. Radu, Enuţă Mardare, Ioan Vârlan, Gheorghe A. Manea şi Gh.

18
Ibidem, f. 161-162.
19
Ibidem, f. 1.
20
Ibidem, f. 84.
21
Ibidem, f. 46.
22
Ibidem, f. 48.
23
Ibidem, f. 31.
24
Ibidem, f. 28.
25
Ibidem, f. 16v.
26
Ibidem, f. 5.

90
Mania. S-a dat citire tezei Conştiinţa de clasă de către Gh. Pană, explicaţiile necesare fiind oferite de
Mihai Mândru27.

Cozia
La şedinţa celulei PCR din satul Cozia desfăşurată la 12 noiembrie 1945 participă: Nicolae
Borş, Italo Dematti, delegaţii Comitetului Judeţean Fălciu al PCR, N. Ciobanu, responsabilul
resortului organizării propagandei din plasa Răducăneni, Vasile Popa, Dumitru Bulgaru, Vasile
Bouroş, Vasile Boicu, Th. Ezaru, Alex. Asăvoaiei, Ghe. Savu, Petru Moşneagu, Gheorghe Bulgaru,
Mihai Patăean, Ion Caratman, Ghe. Moraru, Ion Savin, Vasile Moşneagu, Ghe. A. Tătaru, Ion V.
Ionescu şi Emil Părău, P. Popa şi Ghe. Frunză.Se alge conducerea celulei: Toader Ezaru (secretar),
Dumitru Bulgaru (responsabil resortul organizatoric), Ghe. Frunză (resortul cadre), „preotul tovarăş”
C. Pârâu (resortul propagandă), Alex. Asăvoaiei (resortul financiar). Printre sarcinile trasate spre viitor
amintim reforma agrară, înfiinţarea cooperativei, construcţia şi împrejmuirea bisericii28.

Dolheşti
La şedinţa din 13 decembrie 1945 desfăşurată la Dolheşti participă Vasile Grănişteanu şi Italo
Dematti, delegaţii Judeţenei PCR, şedinţa fiind deschisă de Constantin Strună, participă 33 de membri
din celula Brădiceşti şi Pietriş. Secretarul celulei din Pietriş evocă nevoia de porumb pentru cele 220
de familii din sat. Pentru Dolheşti se propune înfiinţarea unei Cooperative, alături de cea de la
Brădiceşti. Pentru Brădiceşti se semnalează lipsa porumbului, necesitatea lemnului pentru 4 poduri,
lipsa islazului pentru locuitorii din Brădiceşti şi Pietriş. În spirit propagandistic şi demagogic, Vasile
Grănişteanu afirmă în discursul său: „O datorie de onoare a noastră mai este şi susţinerea guvernului
de largă concentrare dr. Petru Groza, guvern care numai prin străduinţe a izbutit să obţină de la
marele vecin URSS grâne. Pentru aceasta trebuie să păstrăm legături de prietenie cu vecinii şi în
special cu URSS”. În final a luat cuvântul Gheorghe Bahrim din Brădiceşti: „Întreabă tov. dacă au
aceleaşi drepturi în această ţară acei harnici, ca şi cei leneşi. Drepturi egale la muncă egală, dar
dacă cineva are o situaţie mai frumuşică, apoi acesta a muncit din zori până în seară”29.

Duda
Şedinţa de constituire a celulei din comuna Duda s-a desfăşurat la 20 iunie 1945, participând
Vasile Macarie, Nicolae Iacob, C-tin Andrieş, Vasile Andrieş, Gheorghe Andrieş, David Tudorache şi
Mihai Macarie. Cuvântul de deschidere l-a avut Ilie M. Ilie (Comitetul Judeţean al PCR-Fălciu), care
arată „metodele de încadrare a noilor membri în Partid şi vigilenţa care trebuie păstrată pentru a nu
se strecura elemente străine de interesele Partidului şi clasei muncitoare. Arată datoriile şi drepturile
membrilor de Partid şi cum trebuie să lucreze ei în organizaţiile de mase dând mai multe exemple. Se
arată sarcinile care stau în faţa Partidului: cooperative, staţiuni de maşini agricole, demascarea
reacţionarilor şi altele ”. Celula de partid urma să fie condusă de Nicolae Iacob (secretar) şi Vasile
Macarie (responsabil cu resortul). Autobiografiile membrilor celulei PCR din comuna Duda urmau să
fie prezentate la Huşi la 24 iunie 194530.
În timpul vizitei de la sfârşitul lunii iulie 1945, Irimia Creţu înregistrează activitatea foarte
slabă a organizaţiei Frontului Plugarilor de aici şi găseşte pe secretarul acesteia în stare de ebrietate31.
Locuitorii comunei Duda, nemulţumiţi de ridicarea vitelor de primarul Const. Mihalache, cer
ajutorul lui Gh. Sava, secretarul organizaţiei Frontului Plugarilor-Huşi, care însoţit de Ghe. Adam se
deplasează în 23 iulie 1945 la ocolul Dric pentru „ predarea vitelor din comună”. În raportul întocmit
constată abuzurile primarului: „Ion Crăsneanu a adus o vită din 6 vite ce la are. Mihai Zaharia din 5
vite dă 1 vită. Cost. Moisă din 5 vite dă 1 vită. V. Filip din 4 vite dă o 1 vită. Pavel Carp şi N-lai
Vârlan tot din 4 dă câte 1 vită. 20 de oameni din 3 şi 2 vite dădeau câte o vită. La fel am constatat şi

27
Ibidem, f. 8.
28
Ibidem,f. 52.
29
Ibidem, f. 10-11.
30
Ibidem, f. 93-95
31
Ibidem, f. 105 şi 108.

91
la (…) şi oamenii erau aproape a se lua la bătaie”. S-a hotărât predarea proporţională a vitelor cu
numărul deţinut în proprietate32.
Şedinţa din 6 august 1945 se desfăşoară în prezenţa activului de partid: Italo Dematti,
delegatul Consiliului Judeţean, Carila Andrieş, Vasile Macarie, Mihai Macarie, David Tudorache, C.
Drăgunoiu, Alexandru Ciobanu. Carol (Carila) Andrieş, secretarul celulei, şi asumat angajamentul
formării biroului la Duda, popularizării bibliotecii şi mărirea efectivelor prin noi înscrieri. Celula PCR
din Duda număra 11 membri33.

Epureni
Activitatea Frontului Plugarilor se desfăşura cu regularitate la sfârşitul lunii iulie 1945,
cooperativa era înfiinţată, fiind necesară aprobarea forurilor competente34.

Fălciu, plasa.
Deplasat la Fălciu la 3 mai 1945, Ion Gherman, secretarul PCR Judeţean Fălciu, în faţa
membrilor convocaţi la sediul preturii plăşii Fălciu, insistă asupra legăturilor cu URSS şi a raporturilor
politice din localitate „cunoscut fiind că aici a fost un mare cuib legionar, din care se face abstracţie
de legionarii simpatizanţi şi legionarii care convinşi formau să se creeze diferite situaţii. S-a insistat
asupra supravegherii acestui cuib din această localitate”. În vederea constituirii celulei plăşii Fălciu
s-a decis desemnarea de responsabili: Pavel Bedreag (responsabil cu oraşul şi centrul Huşi), T.
Şovăială (responsabil Propagandă), Gh. Durnea (secţia Financiară), Pavel Bedreag (resortul ţărănesc
pe plasă)35.
Şedinţa din 22 noiembrie 1945 se desfăşoară în sediul PCR din plasa Fălciu, în vederea
constituirii şi organizării comitetului de conducere a „Tineretului Progresist din com. Fălciu”, fiind
delegaţi în acest sens „tovarăşii” Iuju Antonescu şi Vasile V. (organizaţia PCR de plasă ). Totodată
sunt distribuite broşurile propagandistice. În acelaşi timp sunt organizate secţiile: administrativă (Pavel
Bedreag, secretar politic, Matei T. Popescu, secretar tehnic, Bunea, casier şi Pătraşcu), organizare şi
instructaj (Ion Cardaş şi Munteanu), cadre (Mardare şi Demenescu), educaţie politică (Şovăială,
Popovici, Iuju Antonescu şi Vasile Visciuc). Procesul verbal a fost semnat de 25 persoane36.

Fălciu
Şedinţa de constituire a a celulei de partid din târgul Fălciu s-a desfăşurat la 25 iunie 1945 în
prezenţa a 25 „cetăţeni recomandaţi şi controlaţi ca oameni cinstiţi” şi a reprezentatului de la centru
Ilie M. Ilie. La sfârşit „rămânând numai acei care au aderat la Partid se alege biroul celulei”, format
din Mara Măcrescu (secretară), Patrache Hobjâlă, Ioan Munteanu, Dumitru Hristian şi Vasile Visciun.
În raportul de constituirea a fost evidenţiat angajamentul de conlucrare cu pretorul Pavel Bedreag.
Procesul verbal a fost semnat de D. Popovici, Gh. Albu, D. Hristian, Gh. Zaharia, Ioan Vădeanu,
Munteanu Ioan, N. Nunescu, M. Măcrescu, Petrache Hobjâlă, N. Nicolau, P. Bedreag, V. Visciun,
Huba Chiriac, V. Neculcea, Ilie Cornea, N. Luca, V. Orza, Nicolae Demenescu şi Petru Balan37. Slaba
activitate a organizaţiei este constatată la 26 iulie 1945. Pe ordinea de zi a şedinţei din 26 iulie 1945
erau înscrise discutarea responsabilităţilor membrilor PCR şi delegarea unui membru însărcinat cu
constituirea „sindicatului muncitorilor” din „urbea” Fălciu. Vasile Visciun este desemnat cu evidenţa,
întocmirea fişelor, colectarea fotografiilor membrilor de partid şi redactarea proceselor verbale.
Conducerea biroului organizaţiei era asigurată de Ion Vădeanu (resortul Cadre), T. Şovăială şi
învăţătorul Mitică Popovici (resortul Propagandă), Albu şi Şovăială (resortul Financiar), Vasile
Visciun (resortul Tineretul progresist)38.

32
Ibidem, f. 134-135.
33
Ibidem, f. 115-119.
34
Ibidem, f. 105 şi 108.
35
Ibidem, f. 88.
36
Ibidem, f. 65.
37
Ibidem, f. 80-81.
38
Ibidem, f. 105.

92
 Din 31 august 1945 s-a fixat desfășurarea ședințelor săptămânale în ziua de joi, 19-21, fără
convocările scrise obișnuite și sunt desemnați pentru controlul cetățenesc Ion Vădeanu (croitor), N.
Necula (tâmplar), Ion Munteanu (fierar) și Gh. Celente (comerciant)39.
Celula de partid, întrunită în adunare extraordinară la 28 septembrie 1945 decide primirea în
rândurile sale a lui Lupu Antonescu, „vechi luptător și bun organizator”40.
Iuju Antonescu propune în ședința din 18 octombrie primirea în rândurile partidului a noi
membri: Ion Cardaș (agricultor), Scutaru Babe (brutar), Petruță Marcu, Gheorghe Săveanu (cizmari) și
inginerul Gh. Corciovei. „Adunarea propune să fie prezidată de tov. Dtru Popovici în calitate de
persoană intelectă, care după ce acceptă propunerea ia cuvântul vorbind despre strângerea
rândurilor a tinerilor în Tineretul progresist pentru intensificarea clasei muncitoare și dezvoltarea
viitoarelor resurse geniale de conducere a Partidului și neamului românesc, destul de oropsit din
cauza nesincerității conducătorilor de până acum.... soția tov. Iuju Antonescu fiind prezentă solicită
înscrierea și este primită cu felicitări și ovațiuni, fiind înscrisă cu numele de Piroșca Iuju Antonescu”.
Secretarul celulei era D. Popovici41.
În ședința din 25 octombrie 1945 se cere justificarea „tovarășilor” P. Hobjilă și Ion Vădeanu,
pentru lipsa de la ședință și netrimiterea rapoartelor de activitate. Primarul T. Șovăială dă explicații
despre aprovizionarea școlii primare cu lemnele de foc. „Tov. Iuja își ia însărcinarea să formeze o
celulă cu femeile sub denumirea „asociația femeilor antifasciste”. Tov. Munteanu se însărcinează cu
procurarea de piese la moto(...) care este spre reparație la moara Apostol, de unde se vor da
posibilități bănești pentru punerea ei în funcțiune” (secretarul organizației era P. Bedreag)42.
La 7 octombrie 1945 învățătorul V. Grancea (secretarul organizației) marchează „prietenia
Româno-Sovietică” pe care o dorește neschimbată, iar Vădeanu combate „reacțiunea uneltitorilor
interesați în dauna maselor muncitoare și a Țării ... aduce elogii partidului comunist și guvernului dr.
Petru Groza”. Vasile Ivanov, președintele sindicatului pescarilor, se plânge de lipsa paznicilor de la
baltă și pescuitul ilegal. Se înscriu în partid Ion I. Spiridon, Costică Zanet, Nicolae Gheorghiu și
Dumitru Cutinov43.
După hotărârea sărbătoririi revoluției ruse la 7 noiembrie prin activități diverse (serbări,
conferinți), comuniștii fălcieni întruniți la 6 noiembrie 1945 în sediul partidului decid primirea de noi
membri: Mihai Antohi (pescar), Iacob Filip, Leonida Filip (muncitor) și Ștefan Cutinov (brutar)44.
Revoluţia rusă a fost aniversată la 7 noiembrie 1945 şi la sediul PCR din Fălciu, unde Pavel
Bedreag (secretar) expune „pe larg însemnătatea zilei de astăzi, care pentru poporul Român a adus
libertatea din robia fascistă şi libertatea clasei muncitoare din robia boierească în care a trăit de
secole înaintate, aduce elogii armatei sovietice eliberatoare şi a marelui ei conducător
Generalisimului I.V. Stalin, luând cuvântul tov. Cardaş, luptător pandur”. PCR-ul este văzut drept
„avangarda cl(asei) muncitoare din România”. Tovarăşul Iuju aduce „salutul său partidului comunist
din România, vorbind de greutăţile întâmpinate de înfăptuitorii PC din Rusia şi din Ţara noastră în
timpurile grele de luptă ilegală, îndemnând la strângerea rândurilor în PCR, azi la putere”.
Învăţătorul Popovici „îndeamnă la unire şi la muncă hotărâtă” şi „luptând în PCR ne putem elibera de
fiara fascistă şi astfel să evităm un nou război şi mai distrugător decât cel trecut. Aduce elogii armatei
şi popoarelor din marea noastră vecină şi aliată URSS şi marelui Stalin”. Binefacerile staliniste sunt
elogiate şi de Pandur Măcrescu. La şedinţa respectivă au participat 22 de persoane, printre care şi un
M. Popescu45.
Organizaţia PCR din Fălciu se întruneşte le 10 noiembrie 1945 la sediul partidului pentru
discutarea chestiunilor de ordin politic, luând cuvântul Ilie M. Ilie, reprezentantul judeţean, Iuju, care
critica indisciplina de partid a unor membri, Iacob Filip, care solicită intensificarea muncii de partid,
Carson, care „arată că reacţiunea lucrează aproape pe faţă, discreditând tov. membri de partid” şi

39
Ibidem, f. 146.
40
Ibidem, f. 174.
41
Ibidem, f. 176.
42
Ibidem, f. 168.
43
Ibidem, f. 160-160v.
44
Ibidem, f. 84.
45
Ibidem, f. 86.

93
Bunescu. Ilie M. Ilie propune realizarea unui plan săptămânal de muncă a celulei organizaţiei din
localitatea Fălciu. Secretarul celulei era Th. Şovăială46.
Primarul Th. Şovăială pune în discuţie la şedinţa din 17 noiembrie 1945 problema speculei,
oferirea de ajutor familiilor nevoiaşe prin intermediul Cooperativei sau Apărării patriotice. Celula de
partid avea sediu propriu47.
Membrii organizaţiei se reîntâlnesc la 22 noiembrie 1945. Lucrările şedinţei sunt deschise de
P. Bedreag, secretarul celulei, care nu omite referirile la URSS. Este urmat de: T. Şovăială, primar şi
responsabil al resortului educaţie politică, care propune fixarea unei zile pentru deplasarea echipei de
comunişti în sate pentru organizarea şi propagarea ideilor de partid, stabilindu-se data de 6 decembrie
(Sfântul Nicolae). Pentru echipa respectivă sunt propuşi „tovarăşii” Pădineanu (Frontul Plugarilor),
Andreescu, Cardaş, Mardare, Patraşcu, Iuju şi Guţu. Resortul organizatoric şi de instructaj revine, prin
boala lui Vădeanu, lui I. Cardaş, ajutat de Ion Munteanu. P. Hobjilă de la cadre este înlocuit cu
Mardare, ajutat de către Demenescu. Primarul solicită şi obţine ca ajutoare în munca de partid pe Lupu
Antoniu şi Visciuc (redactarea ziarului de stradă şi afişaj). Sunt primiţi ca membri de partid muncitorii
N. Petcu şi Ghe. Mihalache48.
La 29 noiembrie 1945 sunt atestaţi I. Cardaş, Ion Munteanu (resortul organizare şi instructaj),
Şovăială, Lupu Antoniu (resortul politic), Andriescu, Casian, P. Bedreag, secretar. „Luând cuvântul
tov. Andriescu vorbeşte despre momentul politic arătând că guvernul este pe cale de-a lichida
incidentele petrecute cu ocazia zilei de opt noiembrie”. Avocatul Oancea este primit ca membru al
celulei în unanimitate dă către „tovarăşii” de partid.
Membrii celulei organizaţiei PCR din târgul Fălciu se întrunesc la 13 decembrie 1945 la sediul
partidului. Au luat cuvântul P. Bedreag, secretar al organizaţiei începând cu această dată (?), Ion
Munteanu, noul secretar al celulei, Pârâu, secretarul organizaţiei judeţene din Huşi, care memorează
evenimentele din 1918 şi 1933, lupta PCR, şi aduce elogiile sale guvernului dr. Petru Groza, combate
„cu asprime reacţiunea”, urmat de „tov. Gherman”, secretar judeţean, care recomandă „mai multă
vigilenţă contra reacţiunii” şi propune înscrierea în partid a tovarăşilor Ilie Nemţeanu şi Ştefan
Mălăescu. Se recomandă constituirea comitetului de plasă şi desfăşurarea regulată a şedinţelor de
partid. Comunicarea rapidă cu centrul urma să fie facilitată de instalarea unei linii telefonice la sediul
din Fălciu49.

Găgeşti
În localul primăriei comunei Găgeşti se pun bazele celulei de partid la 19 noiembrie 1945,
drepturile membrilor fiind explicate de către „tovarăşul” Ilie Ciobanu, se discută necesitatea înfiinţării
cooperativei. S-a decis înlocuirea la Frontul Plugarilor a responsabilului Constantin Pomană, care
acţiona împotriva reformei agrare, cu Alecu N. Popa50.
Activul PCR-Huşi se deplasează în satul Găgeşti la 12 decembrie 1945 pentru a discuta
conduita activistului, statutul partidului şi stabilirea definitivă a celulei51.
Delegatul organizaţiei PCR-Huşi se deplasează la 15 decembrie 1945 în satul Peicani, comuna
Găgeşti, unde convoacă membrii organizaţiei Frontul Plugarilor (14 membri). Se lecturează de I.
Ciobanu statutul PCE şi despre clasele sociale în România. Se constituie o celulă de partid alcătuită
din trei membri şi o tovarăşă52.

Giurcani, comuna Jigălia.

Organizarea PCR în satul Giurcani s-a făcut la 5 iulie 1945 în prezenţa lui Ilie Ciobanu din
comuna Găgeşti, responsabil propagandist al PCR Huşi, sub următoarea structură: Gh. Chirciu
(preşedinte), C. Crăciun (vicepreşedinte), C. Isac (secretar), Leon Plătică, Vasile Iftene, N. Melinte şi
Vasile Iancu (responsabili)53. Organizaţia Frontul Plugarilor din satul Giurcani a fost organizată la 20
46
Ibidem, f. 48.
47
Ibidem, f. 59.
48
Ibidem, f. 66-66v.
49
Ibidem, f. 22-22 v.
50
Ibidem, f. 61.
51
Ibidem, f. 21.
52
Ibidem, f. 6.
53
Ibidem, f. 139.

94
iulie 1945: Dorin Chiricu (preşedinte), Iordache Sârbu (vicepreşedinte), Gh. Mahnoved, Laurenţiu
Manole, Iorgu Crăciun şi Ghiţă Maria54.
Şedinţa de partid din 25 iulie 1945 s-a desfăşurat în locuinţa lui Gh. Chirciu, preşedintele PCR
din Giurcani, la care participă: Gh. Ungureanu, Ioan Pricop, Petrache Butcaru, Ioniţă Balmuş,
Costache Iancu, Vasile Romel, Toader Romel, Costache Ungureanu, Ioan Butcaru şi Gh. Stafie55. La
şedinţa din 1 august 1945 participă 12 tovarăşi în aceiaşi locaţie, unde Iancu Vasile „a vorbit în detaliu
despre blocarea cerealelor şi cooperaţie”. Preşedinte al PCR era Gh. Chirciu, iar secretarul celulei C.
Isac56.
Membrii organizaţiei Frontului Plugarilor au fost convocaţi la 19 decembrie 1945, pentru
discutarea nevoilor locale şi înfiinţarea celulei PCR, formată din 20 de membri (C. Isac, secretar, I.
Bahrim, C. Pricop). În cadrul şedinţei este lecturat şi discutat statutul PCR57.

Gorban
O şedinţă a celulei Gorban se desfăşoară în 14 noiembrie 1945, la care participă Nicolae Borş,
Italo Dematti (delegaţii organizaţiei PCR Huşi), Dumitru Oghină, Adam Munteanu, Dumitru Hariton,
Vasile Serdaru, Toader Agape, Ghe, Carp, Ghe. P. Carp, M. Corduneanu, Vasile Dudeanu, Manole
Petcu, C. Poponeţ, Eugen Ţară, Ioan Gavrilescu şi Grigorie N. Oghină. Pe ordinea zilei erau teme,
precum „lămurirea tovarăşilor de lupta PCR şi linia sa, lămurirea statutului şi instrucţiunilor,
alegerea biroului celulei şi a secretarului, sarcini de viitor”. Nicolae Borş „vorbeşte despre lupta
partidului din anii de ilegalitate şi despre rolul care l-a jucat în actul de la 23 august 1944 şi tot ce-a
făcut el pentru poporul nostru de la data încheierii armistiţiului până astăzi. Arată importanţa
conferinţei Naţionale a PCR şi sprijinul pe care trebuie să-l dăm noi, pentru realizarea reconstrucţiei
ţării şi sarcina ce ni se revine nouă în vederea alegerilor şi jocul meschin a lui Maniu şi Brătianu”.
Celula de partid aleasă are următoarea componenţă: Ion Gavrilescu (secretar), Adam Munteanu
(responsabil resortul cadre), Dumitru Oghină (resortul propagandă), Dumitru Hariton (resortul
organizatoric)58.

Huşi
Anterior datei de 29 iunie 1945, când au fost tatonate condiţiile înfiinţării organizaţiei de
partid, în faţa efectivului comunist huşean şi judeţean, Naty Terdiman explică „însemnătatea Ref.
agrare, despre generozitatea condiţiilor de armistiţiu, despre acordul economic cu Uniunea
Sovietică”. Şedinţa din 29 iunie 1945 a fost convocată pentru „a ne organiza dealbinelea cu un
secretar, un birou, pentru a putea astfel contribui la viaţa politică a ţărei”. Linia PCR este expusă de
Işoveanu, străin de huşeni, sosit pentru organizarea celulei din cartierul Plopeni. Potrivit acestuia din
„PC nu pot face parte marii capitalişti, marii moşieri, ci el este partidul celor care muncesc, al
muncitorilor, al ţăranilor. PC luptă de 23 ani. În decursul acestui timp a fost terorizat de către marii
capitalişti şi marii moşieri, care vedeau în el pericolul de moarte. În guvernul actual cei mai
însemnaţi miniştri sunt comunişti, sunt muncitori”. PCR ar fi fost „mereu în frunte luptelor, atât în
închisori, cât şi afară, pentru împiedicarea războiului, război nedrept, război ce nu era a poporului.
Poporul a fost înşelat că îi va da pământ în Transnistria. Nu era oare destul pământ în ţară. Nu am
putut evita războiul, dar nu am dezarmat … am reuşit să încheiem frontul unic muncitoresc, fiindcă
chiar în rândul clasei muncitoare erau dezbinări, şi tocmai burghezia era aceia care căuta divizarea
lor. La 23 august 1944, am reuşit să dăm lovitura de stat. Au fost piedici mari în lupta noastră, dacă
la 23 August am încheiat pact cu Maniu şi Brătianu, s-a văzut apoi sinceritatea noastră. Lor nu le-a
convenit expropierea moşiilor, fiind şi singuri moşieri. Nu au fost de acord cu programul de
guvernare al PC, dar cu toate acestea a fost de acord marea armată care au pornit la luptă şi la 6
Martie 1945, au pus mâna pe cârma ţării”. Organizarea cooperativelor este prezentată ca marea
realizare a guvernului comunist. Acelaşi lider comunist descrie portretul comunistului contemporan:
„Comuniştii nu se afirmă cu vorbele, ci cu faptele. A fi membru în PC este o onoare şi o demnitate,

54
Ibidem, f.138.
55
Ibidem, f. 126.
56
Ibidem, f. 109.
57
Ibidem, f. 39.
58
Ibidem, f. 55.

95
dar care trebuie câştigată purtarea ta. Este de datoria noastră ca să le facem educaţie, şi la rândul
nostru să o facem altora”. „Fiecare membru poate ca să se ridice la posturile cele mai însemnate,
potrivit priceperii şi capacităţii sale. Fiecare membru trebuie să lămurească acolo unde se găseşte că
este partidul, care este linia sa, înfăptuirile sale şi care este programul … să-şi însuşească materialul
de partid şi în special să citească zilnic ziarul Scânteia, care este îndrumătorul fiecărui membru. Noi
mai avem mulţi duşmani ce stau în umbră şi-şi fac iluzii că roata se va întoarce. Este de datoria
noastră să-i descoperim şi să-i trimitem la locul cuvenit”. Gherman apreciază în termeni elogioşi
inaugurarea sediului PCR din Huşi. Biroul PCR era format din: Ghe. Sava (secretar), Ion Daciu
(resortul Organizatoric), Mihai Condrea (resortul Cadre), Horeică Patraș (resortul Financiar), Tipris
Artur (resortul Presă), Td. Negraru (resortul Ţărănesc). La şedinţa de constituire din 29 iunie 1945 au
participat „tovarăşii”: Işoveanu, Gherman, Tipris, Ghe. Sava, P. Horeică, Georgescu, Pavel Bejan,
Mih. Dracea, Costin D-tru, Toader Pandur, M. Condrea, Ioan Ursu, Ciobotaru A., Vasile Bogdan,
Sandu Vâlcu, Ion Daciu, Tanase Daciu, Stere Nicolau, Nec. Istrate, Iacob Gherasim, Td. Negraru,
Filip, Iosif Ioină, Td. Merloiu, Gh. Teslaru, Vasile Berehoiu, Gh. Bâtcă, C-tin Călăraşu şi Costică
Sterea59.
La şedinţa din 1 noiembrie 1945 sunt prezenţi: Gherman, dr. Froimovici, Fişterman, dr.
Zambilovici, Naty Terdiman, GoldinaTerdiman, C-tin Pădineanu, Ilie M. Ilie, Ilie Marieta, Ioan
Crăciun, Th. Babată, David Schwartz, Italo Dematti, Ghe. Diaconu, Izu Froimovici şi Mayer
Herşcovici. Obiectivele şedinţei ţineau de lămurirea a diverse chestiuni şi pregătirea sărbătoririi zile de
7 noiembrie, precum şi lecturarea instrucţiunilor trimise de Regionala PCR. S-au stabilit camioanele
ce urmau să transporte oamenii de la Răducăneni şi Fălciu la Huşi şi responsabilii (Gherman, Izu
Froimovici, Ilie M. Ilie şi Fişterman). În cadrul întrunirii din 7 noiembrie 1945 urmau să se
întâlnească: Gherman (din partea PCR), avocatul D. Enciu (FND) şi un fruntaş social democrat.
„Responsabil la Comitetul Eroilor Democraţi este delegat tov-ul David Scwartz”60.
În 23 iulie 1945 Ghe. Sava (Frontul Plugarilor) şi Ghe. Adam, „venind spre oraş au ieşit
înaintea noastră lucrătorii de la moara Dric a lui Romila ce măcina pentru oraş şi este administrată
de Primăria oraşului Huşi”, pentru a reclama: exploatarea lor de Primărie, salariile mizerabile, durata
zilei de lucru de la ora 6 dimineaţa la 20-21 seara. Ghe. Sava, după o nouă reclamaţie la celula
Plopeni, intervine pe lângă Sindicatul Muncitorilor şi Primărie. Decizia lucrătorilor se înscrie în linia
încetării lucrului la ora 1861.
În dimineaţa zilei de 5 noiembrie 1945 se întâlnesc în şedinţă „tovarăşii” Ioan Gherman
(secretar de partid), C. Pădineanu, D. Florescu, I. Patraş, dr. Froimovici, Ilie M. Ilie, Stelian Marin,
Tipris Artur, Apfelbaum Tudic, Mayer Herşcovici şi Vasile Grănişteanu în prezenţa celulelor
comuniste din Corni Albeşti, Răducăneni şi Râşeşti. Se discută despre „lupta Partidului în ilegalitate”,
„sarcina reconstrucţiei ţării” şi „propăşirea Statului”. Se propune organizarea unui prezidiu, format
din Ion Ţâmpu (preşedinte), Vasile Grădişteanu, Tănase Stere şi Nicolae Frunză. Constantin
Pădineanu „face o o amplă expunere asupra felului cum a decurs conferinţa Generală a PCR şi citeşte
sarcinile politice şi organizatorice care stau în faţa activiştilor noştri şi apoi o expunere asupra
situaţiei interne şi internaţionale şi dezvoltă sarcinile care stau în faţa activiştilor noştri”, Artur Tipris
„vorbeşte despre greutăţile economice în lumina lui 7 Noiembrie şi despre însemnătatea zilei de 7
Noiembrie pentru Români”, Ilie M. Ilie „dă citire Statutului Partidului dând explicaţii asupra fiecărui
capitol” iar dr. Froimovici aduce mulţumiri organizaţiei judeţene locale62.
La 8 noiembrie 1945 se desfăşoară şedinţa cu personalul Spitalului de Stat şi a Arestului din
Huşi la care participă dr. M. Froimovici şi Vasile Grănişteanu (prelucrează discursul lui Ghe. Apostol
intitulat „Cu ocazia asasinatelor din ziua de 8 nov. 1945”). Dr. Froimovici explică de ce „clica Maniu-
Brătianu împreună cu clica lui Antonescu şi naziştii au provocat războiul injust şi cum înţelegem ca
pe viitor să răsplătim marea noastră alianţă din Răsărit”. Funcţionarilor publici urma să le fie
distribuite îmbrăcăminte şi încălţăminte prin sindicat, activitate în care era implicat şi directorul
Arestului. Au fost înfiinţate în acest sens economate. Funcţionarii aveau obligaţia de-a fi înscrişi în
sindicat, „singurul for competent care putea împărţi dreptatea”. Prefectul Florescu era considerat „un

59
Ibidem, f. 100-104.
60
Ibidem, f. 58.
61
Ibidem, f. 134.
62
Ibidem, p. 82.

96
om de o valoare indiscutabilă, care se interesează de nevoile acestui oraş aruncat în acest fund de
ţară”63.
Celula din Centru, constituită la 20 iulie 1945, şedinţă la care au fost prezenţi: Ioan Gherman
(secretarul judeţean PCR), Naty Terdiman (responsabil Organizatoric), M. Herşcovici, Natalia
Gherman, Ilie Marieta, Vasile Galu, Bercu Fulga, Neculai Galu, Enghel Solomon, Lupu Abramovici,
Iancovici Iuliu, Moscovici Ilie şi Gheorghe Poponeţ. Naty Terdiman „vorbeşte despre drepturile şi
datoriile unui membru de Partid, lupta contra ultimelor rămăşiţe ale fascismului, sprijinirea
guvernului Petre Groza, aplicarea noilor legi economice, despre perfectarea Reformarea Agrare,
Pactul economic cu URSS, sprijinirea executării convenţiei de armistiţiu”64.
Lămurirea politicii interne și externe (expusă de dr. Froimovici), precum și diverse chestiuni
locale sunt discutate de membrii organizației în ședința de partid din 29 septembrie 1945 (ora 21),
prezidată de Naty Terdiman, la care participă: Gheorghe Ioan (secretarul Comitetului Județean Fălciu),
Rachbuch Marcu, Froimovici Isac, Bercu Feiga, Vasile Galu, Iulius Iancovici, Lupu Abramovici, Naty
Terdiman, Goldina Terdiman, Ilie Marieta, dr. Zambilovici, dr. Froimovici, Enghel Solomon, Ilie M.
Ilie, Maer Herșcovici, Marcu Mihalovici, Natan Mihalovici, Carol Steinberg, Heinic Haitman, Eugen
Strulescu, Volf Burăh, Ozias Dascălu, Moisă Afelbaum, Moisă Leibovici, pr. Verdeș, Stoica, Andrei
Bucureșteanu (inspector școlar), Ozias Terdiman, Petrescu (frizer), Italo Dematei. Dr. Froimovici face
legătura ședinței cu conferința de la Londra a celor 5 mari puteri „de a căror bună reușită a discuțiilor
suntem siguri întrucât au scopuri comune pentru stabilirea unei păci durabile. Elemente reacționare
caută prin diverse emisiuni de radio să arate unele neînțelegeri între aceste mari puteri. ... Tovarăși,
să nu uităm elementele reacționare de peste graniță au căutat și la noi să-l scoată pe Tătărăscu din
Guv. Groza, pentru ca să revină la vechiul partid Liberal. ... noi nu trebuie să uităm un lucru, că
URSS are deplina încredere în guvernul Groza, și noi știm că Maniu și Brătianu au fost acei care au
susținut Garda de Fier și au încurajat ducerea războiului contra Rusiei Sovietice. Așadar dar
tovarăși, sarcina noastră de bază este refacerea rănilor războiului nejust dus contra Uniunii Sovietice
și de aceia trebuie să înțelegem căci aceasta este situația”. După discutarea problemei magnaților și a
marilor trusturi,a evoluției mijloacelor de producție (Naty Terdiman, Afelbaum, dr. Zambilovici), dr.
Froimovici conchide: „Noi am dus până acum o viață de mici burghezi și de aceia mulți dintre noi nu
pot fi de acord cu toate punctele de conducere a partidului nostru. Faptu că reacțiunea din țara
noastră se agită ne face să credem că și ei știu că pierd terenul de sub picioare”.65.
Celula Sector Gară
S-a constituit la 4 august 1945 în prezenţa activului PCR şi a diverse persoane de condiţie
modestă din Spitalul Huşi: Naty Terdiman, Gh. C. Diaconu, Neculai Pătraşcu (administratorul
Spitalului din Huşi), Vasile Marcoci (gardian prim la Arestul din Huşi), Hristache Păduraru (gardian),
Ioan Mangu, Gh. Minciu (mecanic la Spitalul de Stat din Huşi), Aurel Lecevei (Oficiant sanitar la
Spitalul din Huşi), Onofrei Strechie (om de serviciu la secţia chirurgie), Gh. Popescu (portar la Spital),
Mihai Sava (om de serviciu la Spital), Maria Epureanu, Maria Ciobanu, Marta Popescu, Maria Anton,
Stela Bulgaru, Maria Petrescu (femei de serviciu la diverse secţii ale Spitalului) şi Maria Negel (ajutor
bucătar la Spital). Naty Terdiman explică procesul istoric al formării PCR şi originea „reacţionarilor”
PCR-ului. „Salariaţii, muncitorii care prestează un serviciu la Stat sau Comună, poartă numele de
muncitori. Partidul Comunist în România a fost izgonit de celelalte partide de burghezi, întemniţându-
i cu pedepse grele pe viaţă. Dar la 23 August 1944, Partidul Comunist din România a ieşit la înălţime
prin ruperea relaţiilor cu nazismul, triumfând victoria care va rămânea pe veci. Înainte de 23 August
1944, Partidul Comunist din România a avut o luptă ilegală, dar împreună cu Armata Roşie s-a urcat
la înălţime prin forţa şi priceperea conducătorilor Comunişti. La 5 Martie 1945, Partidul Comunist dă
o lovitură de moarte Guvernului Rădescu, aducând ca Prim Ministru pe Tovarăşul P. Groza.
Garanţiile date de Aliata noastră URSS s-au înfăptuit întocmai planului semnat cu URSS. Reforma
Agrară, împărţirea moşiilor boiereşti ţăranilor. Acordul cu URSS a făcut ca România să obţină:
bumbacul, tractoare şi chiar grâne. Aducerea prizonierilor Români din URSS. Partidul Comunist a
realizat planul de refacere a Jud. Fălciu pentru refacerea Spitalului, la care toţi muncitorii au
subscris cu salariul pe o zi. Respectarea Convenţiei de Armistiţiu faţă de URSS şi România să fie

63
Ibidem, 40-42.
64
Ibidem, f. 117-118.
65
Ibidem, f. 156-157.

97
condusă de un guvern de muncitori, un guvern Democratic al Poporului. Înfrângerea lui Churchill din
Anglia este primul triumf al Partidului Comunist din România, căci Churchill sprijinea pe reacţionarii
fascişti din România şi alte State”. Şedinţele celulei PCR urmau să se desfăşoare în localul Spitalului
de Stat66.
La ședința din 16 august 1945 au participat: Neculai Patrașcu (administratorul spitalului din
Huși), Neculai Mardare (of. Sanitar din comuna Scoposeni, Onofrei Streche (om de serviciu la secția
Chirugie din Huși), Ioan Marcoci, Cristea Pădurariu, Matei Pălie, Ioan Buzdugan, Ioan Ciurea, Radu
Marin, Ioan Stoica, Ioan Dinu (gardieni de la Penitenciarul Huși), Vasile Idriceanu (of. Sanitar la
spitalul din Huși), Stela Bulgaru (femei de servici la același spital), Maria Grigoraș (agent sanitar în
comuna Hoceni) și Aurel Lecevei (of. Sanitar la spitalul din Huși). Se discută organizarea celulei și
misiunea membrilor ei față de partid și celulă, numirea casierului (Ștefan Patrașcu), care va îndeplini și
funcția de secretar, desemnarea curierei (Profira Călugărița). Neculai Patrașcu în discursul său arată
rolul membrilor celulei de partid și „cine sunt reacționarii ei, cum trebuiesc nimiciți imediat, fără ca ei
să mai poată activa în vreo organizație politică”. Lansarea zvonurilor false de diverși indivizi urma să
fie raportată imediat celulei. Se propune abonarea membrilor celulei la ziarul „Scânteia”, organul de
propagandă al PCR. Funcționarii Penitenciarului solicită „să li se pună în ghereta primăriei de lângă
gară, un delegat al celulei care va primi și distribui mălaiul, membrilor celulei și celor nevoiași din
cartier. Mălaiul să fie distribuit cu acel preț de cumpărare. Tovarășii celulei roagă să se intervină pe
lângă Cooperativă ca să li se distribuie câte o pereche de pingele, întrucât din comerț nu pot căpăta
decât cu preț de speculă”67.
La ședința din 19 septembrie 1945 participă: Lazăr Simion, Aurel Vasilache, Mihai
Brândușeiu, Isache Păduraru, Maria Radu, Neculai Mangu, Ion Buzdugan, Ion Cima, Matei Pălie,
Mihai Sava, Maria Alexandrescu, Ioana Sava, Ghe. Melinte, Neculai Patrașcu. În cadrul aceste ședințe
este organizată celula, a cărei conducere are următoarea structură: Aurel Vasilache (secretar), Isache
Păduraru (resortul organizatoric), Aurel Lecavei (resortul financiar) Simion Lazăr (resortul
propagandă)68.
Celula Dobrina
Procesul verbal nr. 7, din 24 noiembrie 1945, atestă pe Aurelian Vasilache, secretar, Simion
Lazăr, Petre Tazlăoanu, Ianache Păduraru, Radu Marin, Matei Pălie, Locovei Aurel, Sava Mihai,
Pascaru Petru, Grănişteanu Vasile, Nicolae Mangu şi Ioan Ghindă69.
Celula Plopeni, constituită la 29 iunie 1945, în şedinţa deschisă de „tovarăşul” Naty (Netti
Terdiman), după care au urmat la cuvânt Işoveanu, Gherman şi Georgescu. Işoveanu „vorbeşte despre:
Ce este Partidul – drepturi şi datorii”70. Gh. Sava, secretarul sectorului Plopeni71, convoacă membrii
celulei la 22 iulie 1945, fiind prezenţi: Mihai Condrea, Ion Vicol, Ion Arteni, Alex. Vâlcu, Gh. Vâlcu,
C. Câşlaru, N. Darie, V. Guzu, Const. Sterea, Tanasachi Matran, Filip Glicman şi N. Maxim. Se cere,
printre altele, efectuarea unui control „la bariera Plopeni, unde se distribuie multe alimente la preţuri
de speculă”72.
Bunul mers al celulei comuniste și diversele nevoi ale „mahalalei” sunt discutate și în ședința
din 1 iulie 1945, de Ghe. Sava (secretar), Ion Dacu, Petru Horeică, Mihai Condrea, Th. Teslaru,
Tanase Dacu, Ion Arteni, Mihai Brumă, Ghe. Batcă, Neculai Darie, Gh. Condrea, Marin Ilie, Filip
Glicman, Gh. Darie, A. Vâlcu, Gh. Merloiu, Neculai Obreja, Costică Sterea, Neculai Sterea, Ștefan
Dascălu, Gh. Gârdea, Cristina Nantu, Ruxanda Munteanu. Rostul adunării și „congresului” este
explicat de Ghe. Sava, care consideră Partidul Comunist „primul factor al binelui pentru popor”. Ion
Arteni, lucrător la moară, cere intervenția celulei pe lângă autorități (primar) pentru creșterea salarială
(primea zilnic 900 de lei, avea o familie de șapte persoane și risc pierderea locului de muncă). Marin
Ilie pune în discuție cuantumul chiriei foarte ridicat (6000 de lei lunar pentru o cameră) și amenițarea
de evacuare a sa personală pentru care cere ajutorul organizației de partid. Abuzurile lui Ștefan

66
Ibidem, f. 111-112
67
Ibidem, f. 141.
68
Ibidem, f. 163.
69
Ibidem, f. 30-30 v.
70
Ibidem, f. 82.
71
Secretarul Frontului Plugarilor.
72
ANV, Fond Comitetul Judeţean al PCR-Fălciu, dosar 1 / 1945, f. 131.

98
Pâslaru, înscris în sindicat, membru al gărzilor cetățenești (arestează și strică „tot ce îi iese în cale”)
sunt denunțate de Tănase Dacu. Neculai Darie propune schimbarea șoferului de pe mașina partidului
pe care îl vede în neregulă. Situația imobiliară a unei proprietărese venită din refugiu este pusă în
discuție de Ruxanda Munteanu deoarece mai „posedă un rând de case în Vaslui” și aduce „diferite
insulte la adresa regimului”73.
Celula Răeşti, neorganizată încă la 27 noiembrie 1945, motiv pentru care se propune
nelivrarea de mărfuri cooperativei din cartier.74 La ședința din 22 decembrie 1945 participă: Iancu
Alex. (șeful celulei), Vârlan Vasile, Ivanovici Iovu, Danu D., Rudolf M., Rudolf Gh., Râmbianu N.,
Botez Const., Iancu Ileana, Baronei (?) Ștefan, Eșanu Matei, Novac Dumitru, Antonescu N., Ionescu
Tudor, Marin Ursu, Gălușcă Mișu75.

Mălăeşti
Neculai Purice, secretarul celulei de partid din Mălăeşti, depune la 1 noiembrie 1945 două
procese verbale, de constituire a celulei şi cel din 26 octombrie 1945, încheiat cu prilejul şedinţei de
partid, precum şi un tabel nominal al membrilor76. Astfel, la 26 octombrie 1945 membrii „Partidului
Comunist din satul Mălăești, com. Vutcani, jud. Fălciu, întrunindu-ne am procedat la organizarea
celulei de partid”, fiind desemnați și responsabilii: Neculai Purice (resortul organizatoric), Vartolomei
Antohi (resortul financiar), Ștefan Timofti (propaganda), Vasile Agache (cadrele) și Dumitru Gh. Iovu
(secretar)77. Redăm lista membrilor de partid din octombrie 1945: Ștefan Timofti, Iovu Gh. Dumitru,
Neculai Purice, Agache Vasile, Simion Măiug, Stirian Popovici, Vartolomei Antohi, Gheorghe
Dascălu, Ștefan Dascălu, Gheorghe Dima, Iancu Purice, Petre Climescu, Dumitru D. Iovu, Dumitru
Năstasă, Neculai Diaconu, Ion Roșca, Const. Becciu (?), Gheorghe Bulgaru, Ion Gh. Artene, Chiriac
Chiraze, Gheorghe Iovu, Constantin Alexa, Vasile Andone, Sava Postu, Cost. Cavaleru, Ion
Andronachi, Simion Parfene, Ion Chiriac, Gheorghe Năstase, Costin Iovu, Gheorghe Tabacaru78.
La 7 noiembrie 1945 (ora 11,30), în oraşul Huşi, dr. M. Froimovici, V. Grănişteanu şi 9
„tovarăşi” din satul Mălăeşti, sunt întruniţi în şedinţă. Dr. Froimovici prezintă importanţa şi foloasele
cooperativelor participanţilor mălăeşteni la a 28-a aniversare a „Marii Revoluţii din Socialiste Ruse din
anul 1917”. „Tov-ii fiind convinşi cât pot fi ajutaţi prin Cooperative promit că la întoarcerea lor în sat
vor proceda imediat la înfiinţarea acesteia. Li se mai explică că cu un acţionar de la Cooperativă,
indiferent câte acţiuni are investite în Cooperativa, tot numai la o porţie are dreptul. Tov-ul
Grănişteanu prelucrează Statutul Partidului Comunist explicându-le celor prezenţi necesitatea
apariţiei acestui Statut, îndatoririle şi drepturile stabilite prin Statut. Tov-ul Sady Herşcovici face un
scurt istoric al Partidului Comunist şi necesitatea lui de a dăinui în ţara noastră ”79. Şedinţa celulei de
partid din Mălăeşti din 7 noiembrie 1945 a fost deschisă de liderul comunist huşean dr. Froimovici, în
prezenţa a 8 „tovarăşi” – Gh. Iovu, Nastase Dumitru, Gh. Iovu, Vasile Şişcăneanu, N. Ichim, N.
Purice, V. Agache şi Ioana Gh. Iovu-, participanţi şi la „Marea aniversare a serbării a celei de 28-a
aniversare a Marii Revoluţii Ruse”. Dr. Froimovici critică întâlnirea de la Palatul Teatrului Comunal
de la Huşi desfăşurată în ziua de 7 noiembrie şi defineşte democraţia drept „lupta pentru libertate şi
eliberarea de sub propr. moşierilor”. În acelaşi timp expune importanţa zilei de 7 noiembrie şi „dă
sfaturi de viaţă, referitoare la baie, deparazitare, modul de a se educa în toate domeniile de viaţă de
toate zilele. În celulă se învaţă multe lucruri frumoase, cum să dea exemple de muncă prin construcţii
de poduri etc, se explică binele ce ni-l face marele nostru aliat ajutându-ne cu grâu, porumb, bumbac.
Dacă PC nu era noi nu mai existam ca popor, că eram robiţi şi acum ... Trebuie susţinut part(idul)
C(omunist) căci altfel se instaurează din nou burghezia şi din nou vom fi asupriţi … Fabricile ce au
rămas au fost acaparate de capitalişti, care acum sabotează guvernul, vânzând numai speculanţilor”,
salvarea fiind văzută în cooperativele înfiinţate80.

73
Ibidem, f. 154-155.
74
Ibidem, f. 33.
75
Ibidem, f. 175.
76
Ibidem, f. 70.
77
Ibidem, f. 171.
78
Ibidem, f. 170.
79
Ibidem, f. 88.
80
Ibidem, f. 88-88 v.

99
 Incidentul de la nunta din 11 noiembrie 1945 a fost transformat de comuniştii din Mălăeşti în
„rezultatul urii din punct de vedere politic al locuitorului Costachi Cavaleru (delegat al satului) faţă
de Tovarăşul Neculai Purice (pe care l-a lovit)”. Costachi Cavaleru, comunist, ar fi nesocotit
interesele satului şi partidului, fiind „în legătură cu reacţionarii din Vutcani şi purtând titlul numai de
formă de comunist. A găsit ocazia favorită să se răzbune pentru această critică demascându-se
complet în faţa noastră prin cuvintele: Politica noastră este o politică oarbă , o politică de golani şi
până la urmă noi vom umplea puşcăriile”. Se propune excluderea din PCR şi din postul de delegat al
satului. Secretarul celulei era Dumitru Ghe. Ion81. Neculai Purice va lipsi de le şedinţa din 12
noiembrie 1945 la care participă Vasile Grănişteanu, care „explică tov. şi simpatizanţilor situaţia
internă şi evenimentele produse de către clica legionară, Manistă şi Brătienistă în ziua de 8
Nov(embrie). Adunarea fiind convinsă de gravitatea faptului înfierează gestul acestei bande”.
Gheorghe Dumitraşcu, „propagul judeţean” expune istoria Partidului Comunist din URSS şi susţine
„necesitatea solidarizării acestui Partid în România, căruia i se datoreşte vitalitatea noastră ca
popor”. Se discută despre importanţa cooperativelor, reforma agrară şi altele82.
Participanţii, în număr de 19, la şedinţa din 17 noiembrie 1945 discută teme, precum lupta
împotriva reacţionarilor, localul celulei, luptele politice şi economice sau munca planificată. Printre cei
care au semnat procesul verbal am identificat pe: Dumitru Ghe. Ion (secretarul celulei), Ghe. Bostan,
Ştefan G. Dascălu, C. Cavaleru, Simion I. Parfenie, Ion Ghe. Arsene, Ghe. Andronache, Ghe. Bulgaru,
Sterian Popovici, Chiriac Chiraze, Neculai Iovu, Ghe. Dascălu, Ghe. Ion, C-tin Alexa şi Sava
Dascălu83.
Membrii celulei din Mălăeşti, întruniţi în şedinţă intimă la 20 noiembrie 1945, pentru
discutarea situaţiei politice a satului, constată: „Reacţiunea, atât din Mălăeşti, cât şi din Vutcani,
văzând înfiinţarea şi activitatea serioasă a celulei noastre, constatând aceasta drept un pericol pentru
ei s-au sesizat şi au pornit să ne zădărnicească planurile noastre de luptă prin diferite mijloace”, cum
ar fi: „ameninţări, loviri şi ruperi de afişe”, „organizaţie secretă de ciomăgaşi, după vechea metodă
politică Manistă şi Brătienistă” şi instigarea populaţiei de către personalităţile Măniste şi Brătieniste
din Vutcani. Celula PCR din Mălăeşti a decis adoptarea măsurilor necesare prinderii şi demascării
„infractorilor şi sabotorilor”84. O nouă şedinţă se desfăşoară la 21 noiembrie 1945, când se discută
problema înfiinţării cooperativei, construirea podului din sat şi buna înţelegere între membrii celulei şi
cu locuitorii din sat85.
Comitetul provizoriu constituit la 22 noiembrie 1945 cu sarcina înfiinţării Cooperativei era
alcătuit din: Aurel Arsene (preşedinte), Ştefan Timofte (vicepreşedinte), Dumitru Ghe. Ion (vânzător),
Ghe. Bulgaru, Popovici S., Vasile Şt. Agachi, Gheorghe N. Andronachi, Sava Postu, Ştefan Dascălu
(membri), pr. Leon Istrati, Neculai Purice şi Grigore Dima (cenzori)86.
În decembrie 1945 se desfăşoară o şedinţă la care participă: Ilie M. Ilie, V. Grănişteanu (de la
centru), M. Alupoaie, secretarul celulei Vutcani şi 20 „tovarăşi” din Mălăeşti. Ilie M. Ilie prezintă
„lupta dusă de reacţiune (compusă din capitalişti, fabricanţi şi moşieri) cărora le fuge pământul de
sub picioare prin participarea ţăranilor şi muncitorilor la lupta de democratizarea ţării. Ceasul de
faţă este al acelora care muncesc spre binele şi propăşirea ţării. Reforma agrară spune tov. Ilie a fost
făcută spre folosul ţăranilor şi să nu mai fie exploataţi de moşierii paraziţi”. Membrii PCR trebuiau
„să fie un exemplu bun în sat şi să urmărească numai binele şi prosperitatea satului şi în acelaşi timp
a ţării. Numai susţinând pe cei nevoiaşi, văduve, sinistraţi”. Consolidarea păcii ar fi fost împiedicată
de moşieri şi capitalişti, etichetaţi drept sabotorii ţării. V. Grănişteanu reiterează teme des utilizate de
propaganda comunistă: războiul injust declanşat de România împotriva URSS, înfrângerea şi
pedepsirea naziştilor de tribunalul de la Nürnberg şi susţinerea guvernului dr. Petru Groza. M.
Alupoaie evidenţiază frământările locuitorilor şi dorinţa lor de a fi proprietarii pământului, obiectiv ce
nu putea fi realizat decât prin PCR. „Toate ne aparţin, guvern, autorităţi, pământ. Prin înfiinţarea

81
Ibidem, f. 50.
82
Ibidem, f. 53-53 v.
83
Ibidem, f. 58.
84
Ibidem, f. 62.
85
Ibidem, f. 64.
86
Ibidem, f. 67.

100
Gimnaziului din Vutcani se va ridica din mijlocul nostru acei cu idei frumoase, acei care ştiu să
împrăştie numai lumină în jurul lor, în viitoarea aşezare a ţării”87.

Olteneşti
În şedinţa din 9 noiembrie 1945, la care au participat Vasile Grănişteanu, Gheorghe
Dumitrescu, Dumitru Alecu, primarul comunei, Manolache Marta, ajutorul de primar, se constată
părăsirea celulei PCR de Dumitru Alecu cu toţi membrii pentru Frontul Plugarilor, se discută
problema Cooperativei din comună (satele Olteneşti, Curteni, Zgura, Cordeni şi Vineţeşti). Celula
PCR din Olteneşti, aproape inexistentă, mai era formată din trei persoane din diferite sate, din ajutorul
de primar şi un comisar din Huşi, Liderii judeţeni au stat de vorbă cu Dumitru Alecu „dându-i
instrucţii ample în acest scop, urmând ca atunci când Dsa va constitui celula să fim anunţaţi telefonic
în acest scop”88.

Pietriş, comuna Dolheşti.

Celula PCR din Pietriş s-a format la iniţiativa lui Constantin Strună la 24 noiembrie 1945, cu
un număr de 17 membri participanţi la şedinţa de constituire, printre care: V. Dumitru, Balan, Petru
Dură, Ioan Tudose, V. Nastasă, Ioan Andruşcă, Ilie Lucan, N. Gh. Andruşcă, Ghe. Gavril, Ion V.
Panfil, Costin Bordeianu, Gheorghe Gavril, Roman Handoca, V. Bogza89.

Pâhna, comuna Târzii.

La 20 decembrie 1945 sunt convocaţi de Vasile Grănişteanu locuitorii satului cu acordul
învăţătorului Dumitru Popa. Locuitorii erau împroprietăriţi prin reforma agrară din martie 1945 pe
moşia lui T. şi A. Constantin. Învăţătorul delator Dumitru Popa, proaspăt secretar al celulei din Pâhna,
a informat că primarul Ghe. Chicireanu „a eliberat 2 certificate ce serveau interesele proprietarului
din localitate C. Constantin şi Anton Constantin în exproprierea ce a făcut-o comitetul local, deci
împotriva împroprietăririi. Cere a se face o anchetă la faţa locului”. Lipsa porumbului şi a grâului de
la majoritatea locuitorilor se datora secetei. Cu toate acestea, cooperativa din localitate a dat în
septembrie 1945 cantitatea de 600 kg grâu Federalei „Luceafărul” din Huşi în contul blocării. În
schimbul grâului Federala distribuia bumbac. Biserica din sat era distrusă în urma cutremurului din 9 /
10 noiembrie 1940, pentru refacerea căreia locuitorii au cerut cu acest prilej autorităţilor judeţene un
ajutor de 2000000 de lei. Şcoala din sat era lipsită de lemnele necesare încălzitului clasei. Comuniştii
fac cunoscute sătenilor prin V. Grănişteanu „îmbunătăţirile aduse de Guvernul Dr. P. Groza şi li se
spune căci în cel mai apropiat timp se va împărţi şi în judeţul nostru care a fost greu încercat în anul
1944, porumb care deja a sosit la Iaşi, trimis de marea noastră vecină URSS. S-au arătat de asemenea
marile concesii ce ni s-au făcut prin intermediul actualului guvern, spre ex. restituirea prizonierilor de
război, nu am mai dat cota de cereale stabilită prin armistiţiu, dimpotrivă ne-a mai împrumutat ea.
Ne-a mai dat locomotive, vagoane, vapoarele, care fusese luate ca trofee de război, 2000 de
camioane, etc”. Locuitorii au acceptat „în întregime linia guvernului şi au pus bazele organizării
Partidului Comunist în acest sat”. Învăţătorul Dumitru Popa devine secretarul celulei, obţinându-se şi
opt adeziuni90.

Răducăneni, plasa.
Constituirea celulei de partid din plasa Răducăneni datează din 1 iunie 1945, când a luat
cuvântul Gheorghe Diaconu, delegatul organizaţiei judeţene. Biroul organizaţiei era format din Vasile
Alexandru (secretar organizatoric), Constantin Alexandru (propagandă), Maier Stuleanu (resortul
tehnic), Neculai Chirilă (resortul finaciar), Stere Tănasă (resortul ţărănesc), iar ca membri întâlnim pe
Sandu Constantinescu, Bârcă Gh. Lucan, Vasile Gabor, Timoftei Plesacov91,
La 16 noiembrie 1945 la şedinţă participă: Timoftei Plesacov, Stere Tănase, Mihai Roca, N.
Ciobanu, Robert Faraon, Dumitru Neclea, dr. C. Topalov, Struleanu Mayer, Ghe. Culincu şi M.

87
Ibidem, f. 26-27.
88
Ibidem, f. 45.
89
Ibidem,f. 32.
90
Ibidem, f. 35-37.
91
Ibidem, f. 89.

101
Fisman. Se discută chestiunea Cooperativei şi problema aprovizionării populaţiei cu pâine şi carne.
Ghe. Culincu se opune aprovizionării populaţiei cu carne prin intermediul Cooperativei, invocând
accentuarea suferinţelor populaţiei. Se propune înfiinţarea unei măcelării şi brutării în cadrul
Cooperativei. N. Ciobanu expune activitatea desfăşurată la organizarea celulelor din Gorban, Cozia şi
Grozeşti. Până la 16 noiembrie 1945 s-au efectuat 15 abonamente la ziarul „Scânteia”92.
O şedinţă a organizaţiei de plasă s-a desfăşurat la 5 decembrie 1945 şi a fost deschisă de
secretarul I. Gherman. Responsabilul resortului agitaţie şi propagandă era N. Ciobanu, care „arată că
orice cetăţean e dator de a se înscri în Partidul Comunist, singurul responsabil şi care poate face faţă
nevoilor ţării. În chestiunea aprovizionării populaţiei recomandă întocmirea de tabele a celor lipsiţi,
pentru ca atunci când vor primi cota noastră de cerealele ce se pot colecta şi cele primite din URSS să
se ştie cui se vor distribui”. Un oarecare tovarăş, Izbândă, responsabilul resortului Organizatoric
îndeamnă la înscrierea în rândurile PCR93.

Răducăneni
O celulă de partid a fost întemeiată la 17 iunie 1945 cu doi membri, anume StereaTanasă şi
Maier Struleanu94. Constituirea unui sindicat profesional în baza legii sindicatelor profesionale din
ianuarie 1945 a constituit obiectivul adunării convocate la 19 iunie 1945 (preşedinte Neculai Chirilă şi
secretar Sterea Tanasă). Astfel a luat naştere Sindicatul Mixt al Muncitorilor Răducăneni, a cărui
conducere era asigurată de Neculai Chirilă (preşedinte), Sterea Tanasă (secretar), Iosub Şneier (casier),
Mihai Guţu, Dumitru Ifrosa, Roca, Ion Augustin, Mihaică, Iosub Leiba, Şhigler (membri), Ghiţă
Gârlescu, Bouroş (membri)95.
Celula organizaţiei PCR din Răducăneni a luat fiinţă în septembrie 1945, remarcându-se un
anume Gaţu, care a urmat cursurile şcolii de partid.. La 11 noiembrie 1945 în cadrul şedinţei de partid
erau prezenţi: Neculai Borş, C. Pădineanu, Italo Dematti (delegaţii organizaţii PCR Huşi), Mihai P.
Roca, Stere Tănase, Timofei Plesacov, Mihai Gheţu, Robert Faraon, Vasile Gabor, Mayler Struleanu,
Gheorghe Ciobanu, Grigore Angheluţă, Valerica Lisman şi Gheorghe Culincu (celula Răducăneni,
ordinea de zi cuprinzând: reorganizarea celulei, alegerea biroului, datoriile şi drepturile membrilor de
partid, lecturarea statutului şi stabilirea sarcinilor de viitor. Este ales ca secretar Stere Tănase96.
În şedinţa din 23 noiembrie 1945 la care au participat Mayer Struleanu, Timoftei Plesacov,
Robert Faraon, Mihai P. Roca, Topalov, Vasile Gabor şi M. Fisman s-a discutat problema
Cooperativei (nu s-a admis înfiinţarea unei măcelării), organizarea celulei şi atele97.
La 1 decembrie 1945 este organizată celula PCR din localitatea Răducăneni, în prezenţa
„tovarăşilor” Stere Tănase (secretar), Timoftei Plesacov, Stuleanu Maier, Robert Faraon, Grigore
Angheluţă, M. Fisman, dr. Topalov şi Vasile Gabor. Se cere stoparea speculei tutunului şi
comercializarea pe baza cartelelor98.

Râşeşti
Ședința de constituire a celulei de partid din comuna Râșești s-a desfășurat la 21 octombrie
1945 în prezența lui Ilie M. Ilie, reprezentantul comitetului județean Fălciu, care în cuvântul său
explică „istoricul Partidului și evoluția prin care a trecut Partidul în anii de ilegalitate, apoi a
explicat situația munictorilor din fabrici și sacrificiile făcute de clasa muncitoare în lupta Partidului.
Arată situația muncitorilor din URSS și totodată ne arată situația muncitorilor și țăranilor de la noi
lipsiți de orice fel de mijloace de existență, atitudinea Partidului Comunist în lupta sa contra
Fascismului German care a târât țara noastră într-un război nedrept. Cu toate că persecuțiile cu
internările în lagăre și închisori de către partidele Antonesciene au fost duse contra Partidului
Comunist ce lucra în ilegalitate, totuși s-au ridicat din rândurile clasei muncitoare și țărănești
elemente cinstite ce au continuat lupta Partidului pentru doborârea fascismului și pentru ieșirea

92
Ibidem, f. 56-57 v.
93
Ibidem, f. 15.
94
Ibidem, f. 89.
95
Ibidem, f. 90-91.
96
Ibidem, f. 49; şi la f. 51.
97
Ibidem, f. 29-29 v.
98
Ibidem, f. 25.

102
României din războiul nejust care-l ducea împotriva Uniunei Sovietice. / A arătat importanța actului
de la 23 August 1944 și rolul jucat de Partidul Comunist care a mobilizat în jurul său toate forțele
antifasciste reușind să doboare clica Antonesciană. / A arătat piedicile puse de partide reacționare,
așa zise istorice, de la 23 August și până la 6 Martie. În urma luptei Partidului care a fost dusă
necontenit împotriva reacțiunii, s-a reușit ca la 6 Martie 1945 să avem la conducere un guvern cu
adevărat democrat care ține cont de nevoile poporului. / A arătat realizările guvernului de largă
concentrare democratică în frunte cu Dr. Petre Groza de la 6 Martie și până azi și de rezultatele
obținute de acest guvern cu ocazia vizitei lor la Moscova. / A arătat că datorită acestui guv(ern) avem
Ardealul de Nord sub administrația românească, legiferarea reformei agrare, care era un țel al
Partidului Comunist. / A arătat ce a (i)ertat Uniunea Sovietică din Con(venția) de Armistițiu, făcând
totodată și o comparație între armistițiu(l) generos acordat de URSS și tratatul de la Buftea din 1918
cu Nemții. Vorbește de acordurile comerciale dintre România și URSS care ne-a acordat bumbac,
cărbuni. Rezultatele obținute de delegația guvernului în frunte cu dr. Petre Groza care constă în:
grâu, porumb, locomotive, vagoane și altele. Vorbește despre sarcinile Partidului Comunist, discutate
la conferința regională și generală și munca pe care trebuie să o depună muncitorii și țăranii pentru
realizarea acestor sarcini. / Vorbește de educarea poporului pe linia Partidului Comunist. / Ne arată
metodele de muncă în Partidul Comunist vorbind despre drepturile și datoriile memebrilor de Partid,
despre vigilența membrilor de Partid și disciplina conștientă care trebuie să existe la membrii de
Partid. / Dă îndrumări de felul cum trebuie să lucreze celula pentru realizarea nevoilor locale ale
populației. / Tov. Frunză Nicolae ridică problema reformei agrare în legătură cu nemulțumirea
moșierului. / În urma discuțiilor se ajunge la concluzia că reforma agrară a fost făcută conform
legilor ”. Discuțiile sunt urmate de constituirea biroului de conducere al celulei de partid, format din:
Alexa Munteanu (secretar), Nicolae Frunză (secretar adjunct), Ion A. Iancu (responsabul cadre),
Vasile Gh. Dulce (responsabul adjunct cadre), Mihalache Carp, Alexandru Stoica (responsabili
organizatoric), Mihai Profor (responsabil sectorul financiar), Gheorghe Șt. Alexa (responsabil
adjunct), Gheorghe Cristei și Toader Marincea (secretari cu propaganda). Procesul verbal de
constituire a fost semnat de Ilie M. Ilie, Ion Iancu, Nicolae Ciobanu, Nicolae Frunză, Alexa Munteanu,
Vasile Munteanu, Mihalache Carp, Gheorghe Cristei, Toader Marincea, Gheorghe Alexa, Alexandru
Stoica, Vasile Gh. Dulce, Mihai Profir, Costache Vârlan, Petrache V. Enache, Iorgu Profir și Ștefan
Popa99.
Membrii sfatului comunal din Râșești (Nicolae Frunză, Alexandru Munteanu, M. Carp, Ilie
Cleminte, Toader Marincea, Mihai Profir, A. Stoian și alți patru) au luat în discuție împreună cu
primarul Ion Iancu stricăciunile produse de „gura șantierului” și hotărăsc efectuarea a câte 5 zile de
prestație de muncă a locuitorilor „atât cu brațele, cât și cu căruțele”100.
Membrii sfatului sătesc, convocați la 26 octombrie 1945, au luat în discuție propunerea
primarului Ion Iancu de transformare a satului în comună „și ca atare trebuie un local de primărie,
având în vedere că în satul Râșești este un local vechi de primărie, dar necesită multe cheltuieli, am
hotărât ca aceste reparații să se execute în mod benevol de toți locuitorii și mai ales de toți membrii
din comitetul F(rontul)P(lugarilor) și PCR din această comună”. Procesul verbal este semnat de Ion
Iancu (președinte), Nicolae Frunză, Al. Munteanu, Gheorghe Alexa, Mihai Profir, Alexandru Stoica,
Vasile Voloacă, Vasile Ghe. Dulce și Toader Marincea101.

99
Ibidem, f. 166-166v.; vezi și la f. 181-181v.
100
Ibidem, f. 75.
101
Ibidem, f. 168

103
 Sfinţirea localului primăriei comunei Râşeşti este săvârşită de preotul M. Horga în prezenţa
primarului delegat al comunei Ion Iancu, prefectului Dimitrie Florescu şi a soţiei sale, C. Pădineanu
(secretar Frontul Plugarilor), Ilie M. Ilie (PCR) şi alţii. Învăţătorul C. Giurgea îndeamnă înscrierea
participanţilor în cooperativa şi trimiterea copiilor la şcoală102.
Membrii sfatului sătesc (N. Frunză, Al. Munteanu, T. Marincea, Vasile Voloacă şi alţi doi)
convocaţi de primarul Ion Iancu întrunesc în sediul primăriei la 2 decembrie 1945 şi hotărăsc repararea
„cişmelei boiereşti de pe islaz” distrusă în întregime 103.

Sălăgeni, comuna Grozeşti

La îndemnul lui Ion C. Agape (Frontul Plugarilor) se constituie la 5 decembrie 1945
organizaţia PCR ce întruneşte pe cei din satele Sălăgeni şi Colţu Corni (printre cei care semnează
procesul verbal se numără Ion Mănceanu, Ion Cioloca, Vasile Mândru, Neculai Pavel)104.

Tămăşeni
Delegaţii PCR din Huşi se deplasează la 10 decembrie 1945 în satul Tămăşeni, comuna
Găgeşti, unde convoacă comitetul Frontului Plugarilor pentru a discuta problemele satului şi a oferirii
unui ajutor celor lipsiţi de mijloace. Se constată lipsa unei mori, găsindu-se o „pereche de pietre la
fostul boier Holban, care până în prezent nu produc nimic. De asemenea prin informaţii se află un
tractor a prof. doctor Ciucă dat la reparat la Rossi în Murgeni, jud. Tutova. Aceste obiecte dacă sunt
ridicate şi aduse în sat se poate face moară”. Participanţii la şedinţă îşi propun creşterea numărului
membrilor PCR din localitate105.

Tătărăni
Convenţia de armistiţiu a fost discutată în şedinţa din 20 iulie 1945, în cadrul organizaţiei
Frontului Plugarilor, la care au participat 30-40 de persoane, Isoveanu, delegatul Regionalei Iaşi, Ilie
M. Ilie şi Gh. Sava. Bolşevicul Isoveanu realizează un „expozeu asupra convenţiei de armistiţiu. (Cum
era făcută de către nemţi în 1918 şi este astăzi pusă de URSS). Lămuriri asupra împroprietărirei
făcută şi nevoia de a se face, susţinerea guvernului şi munca ce se depune de către guvern pentru a
veni în ajutorul muncitorimei şi ţărănimei şi s-a înaintat asupra tuturor piedicilor puse şi celelalte
guverne în decursul vremilor şi acuma. / Nevoia de a se trece cât mai repede la reconstrucţia Ţării din
dezastrul în care era dusă de către hitlerişti şi Antonescieni”. Problema cooperativelor este pusă în
102
Ibidem, f. 83.
103
Ibidem, f. 23.
104
Ibidem, f. 24.
105
Ibidem, f. 19.

104
discuţie de propagandiştii PCR. Amânarea punerii în vigoare a convenţiei de armistiţiu este sugerată
de un „cetăţean” pentru comuna Tătărăni „din cauza lipsei de izlaz şi de seceta ce îi bântuie”, idee
reiterată şi pentru comuna Stroeşti de alt participant local. Ilie M. Ilie „arată greşeala populaţiei
pentru că nu se organizează, pentru că puterea este în mâna lor. Să se connstituie şi să popularizeze
această organizaţie, să poată face faţă tuturor nevoilor ce sunt în comună. Org(anizaţia) F(rontul)
P(lugarilor) va pune rezoluţie pe toate cererile şi atunci în orice comună trebuie organizat Frontul
Plugarilor, să fie aleasă din cele mai cinstite elemente. / În multe comune s-au băgat oameni în
comitet numai pentru interesul lor propriu. Dacă acest comitet nu cunoaşte şi sbuciumul poporului,
atunci se duce la ruina întreaga comună”106.
Înfiinţarea celulei PCR din comuna Tătărăni s-a realizat la 23 iulie 1945 în prezenţa lui
Neculai Băhnăreanu, Ioan Popescu, Constantin Cârjan, pr. Alexandrescu, Alecu Cojan, Alexandru
Fordea, Ghe. Ciobanu, Ioan I. Cârjan şi Gh. N. Băhnăreanu. „Toate maşinile agricole luate de la
moşiile boiereşti vor fi adunate pe Staţiuni Agricole şi care maşini vor fi întrebuinţate de toţi
agricultorii care fac parte din raza Staţiunei Agricole”107.
În prezenţa lui Ioan D. Crăciun, delegatul PCR, organizaţia judeţeană Fălciu, se desfăşoară la
11 august 1945 în localul primăriei comunei Tătărăni, şedinţa cu organizaţia locală, la care au
participat Alexandru Fordea, Alecu Cojan, Cost. Cârjan, Ion N. Chirilă, Ion N. Cozma, Ghe. A. Cojan,
Ion Băhnăreanu, Mihai Nedelcu, Mihai Brumă, Cost. Ciudin, Neculai Balan, Mihai Diaconu, Mihai
Ulea, Ion Popescu (primarul) şi Cost. Chirilă. „În urma apelului făcut la înfiinţarea celulei se constată
îmbucurător că s-au mai înscris 12 membri noi, din care majoritatea ţărani şi 4 membri funcţionari de
la stat ca: învăţători, notar, secretarul primăriei şi perceptor”. Lipseau 6 membri „vechi”, aflaţi la
treier în comuna Stroeşti, unde aveau maşina de treier. În cadrul şedinţei se lămureşte „însemnătatea
decorării ofiţerilor sovietici cu cel mai înalt ordin, Mihai Viteazul, de care reciprocitate se bucură şi
ţara noastră pentru românii decoraţi cu ordinul Suvorov şi Steaua Roşie”. Sunt puse în discuţie
hotărârile conferinţei de Potsdam şi intrarea în război a URSS-ului împotriva Japoniei. Alexandru
Fordea informează participanţii despre colectarea sumei de 600000 de lei „pentru înfiinţarea
cooperativei locale şi roagă Partidul Comunist să dea tot concursul pentru a interveni la Federala
„Luceafărul”ca să nu-i puie greutăţi pentru accelerarea formelor de înfiinţare şi procurarea
mărfurilor de care au absolută nevoie, mai ales gaz, chibrituri, sare şi bumbac. Se cere a se interveni
pe lângă Camera Agricolă de a scuti de prestaţia de una mie lei, ce o plătesc pentru islazul comunal
fiecare locuitor din comună”. Activiştii de partid distribuie broşura „Frăţia dintre muncitori şi ţărani”
îndemnând la constituirea bibliotecii. S-a propus schimbarea secretarului celulei Ion Băhnăreanu cu
Cost. Cârjan, care şi-a asumat angajamentul înfiinţării cooperativei până la 23 august 1945108.

Târzii
La 9 noiembrie 1945 se desfăşoară o şedinţă în prezenţa lidrilor judeţeni, Vasile Grănişteanu şi
Ghe. Dumitrescu, care la sosirea în sat au găsit locuitorii lucrând la „lemnăria şi aranjatul” unei
cişmele, pentru inaugurarea de a doua zi. În comuna Târzii nu exista o celulă PCR sau secretar de
partid. În cadrul şedinţei se face apologia ideologiei comuniste şi a guvernului dr. Petru Groza, precum
şi lecturarea statutului PCR. Procesul verbal a fost semnat de Şt. Bârleanu, Vasile Paraschiv, Gheorghe
Mihalache şi Dumitru Mihalache din Târzii109.

Vutcani
Comuniştii din comuna Vutcani se întâlnesc la 2 august 1945 în „şedinţă intimă” şi discută
„situaţia actuală a guvernului dr. Groza”, reforma agrară şi lupta „boierilor contra democraţiei”.
Procesul verbal este semnat de Petru Chiriţă, Gh. Dumitrel, Ion Săvescu, Dumitru Năstasă, Gh. Savin,
Dumitru Mantaroşă, Ion Mâcnea, Vasile Bostan, Const. I. Lupu, T. Ursu, Anton Vasile, Neculai C.
Dima, Ghe. N. Chiriţă şi alţii (în total 31 de tovarăşi)110.

106
Ibidem, f. 123-124.
107
Ibidem, f. 132.
108
Ibidem, f. 120-125; 136-137; 152-153.
109
Ibidem, f. 44-44 v.
110
Ibidem, f. 110.

105
 La ședința din august 1945 participă: Costache Cavaleru, Toader Ursu, Gheorghe Savin, Ioan
Andronache, Gheorghe Chirița, Ștefan Bulgaru, Niță Pais, Constantin Adam, Săvescu, Ilie Mândru,
Gavril Bostan, Ștefan Timofte, C-tin Bulgaru, Dragoș Iancu, Faciu Sergiu, Toader Puțoi, Traian
Zlatan, Gogu Dumitrescu, Mihai Alupoaiei (secretarul celulei de partid). Din partea Comitetului
Județean au participat Ilie M. Ilie și Terdiman. Mihai Alupoaei expunde grija comitetului județean
manifestată de celulele PCR din cuprinsul județului Fălciu și lămurirea problemelor contemporane
societății. În răspunsul său Terdiman evocă luptă anterioară actului de la 23 august 1944 și de după
„pentru aducerea la cârma țării a guvernului de largă concentrare democratică, Partidul Comunist
fiind mobilizatorul și animatorul întregului popor la lupta pentru răsturnarea guvernelor reacționare
ce s-au perindat la cârma țării până la 6 martie a.c.”. Specula este asociată așa numiților reacționari
(adversarii comunismului). Se arată și scopul conferinței din 18 august 1945 (Regionala Moldova) „în
cadrul căreia se vor lua măsuri practice pentru Reconstrucția Moldovei ... distrusă de hoardele
hitleriste în retragerea lor”. Ilie M. Ilie dezvoltă teza centralismului politic , principiul de bază
comunist, călăuzirea comuniștilor de critică și autocritică („numai cine nu muncește, nu greșește”) și
acordul economic româno-sovietic „prin care Uniunea Sovietică ne dă bumbac, atât cât îi trebuie țării
noastre, dând dovadă de bună înțelegere”. Promovează activitatea PCR-ului în sprijinul țăranilor-
blocarea cerealelor și justa raționalizare a produselor, înființarea stațiunilor de mașini și cooperativelor
în fiecare sat „pentru întâmpinarea speculei neomenești care se face pe spinarea sătenilor cu diverse
articole de primă necesitate”. La școala primară din Vutcani sunt susținute conferințe (judecătorul,
ing. Beznea) în cadrul ARLUS. Activitatea Tineretului Progresist din Vutcani era redusă, se acționa
pentru înființarea Gimnaziului Unic111.
Membrii Partidului Cominist, organizați Vutcani, întruniți la 19 septembrie 1945, hotărăsc
sprijinirea guvernului dr. Petru Groza, revizuirea reformei agrare, majorarea capitalului cooperativei și
exercitarea controlului asupra comitetului acesteia, să „fim necruțători pentru speculanți și toți
exploatatorii de orice teren”, evidențierea nedreptăților „comise de conducătorii noștri sătești care
caută să ponegrească guvernul și URSS-ul” și „să fim ambasadorii poporului sovietic în sfera noastră
de acțiune” (38 semnături, dintre care am descifrate pe cele ale lui Ghe. I. Dima, Neculai Chinezu, Ion
Roșu, Gh. Gh. Crăciun, Ion Popa, Petru N. Chiriță, Simion Țonea)112.
Mihai Alupoaiei, secretarul celulei Vutcani, deschide lucrările şedinţei din 12 noiembrie 1945,
urmat de Vasile Grănişteanu, care explică evenimentele din 8 noiembrie 1945. Sunt reluate temele de
la şedinţa din Mălăeşti. Este amintit actul de la 23 august 1944, când „victorioasa Armată Roşie a
scăpat România de cizma teutonă şi s-au pus bazele democraţiei de la noi”. La sfârşitul şedinţei sunt
distribuite ziarele aduse de la organizaţia judeţeană113.
La şedinţa celulei de partid din 5 decembrie 1945 din Vutcani au participat: pretorul Virgil
Neştian, învăţătorul Ghe. Bostan, Ilie M. Ilie, Vasile Grănişteanu, reprezentantul judeţean al PCR şi 11
membri. În cuvântul său Ilie M. Ilie susţine: „pe plan războinic fascismul a fost învins, pe tărâm
politic mai trebuie să se lupte. Pentru ca şi pe tărâm politic să fie îngenunchiat fascismul trebuie duse
lupte şi împotriva capitaliştilor, atât de la noi, cât şi din alte state”. Democraţia este legată de
susţinerea guvernului dr. Petru Groza. „Guvernul înţelege nevoile noastre, fapt dovedit prin bumbacul
trimis Cooperativelor, prin grâul şi porumbul care ne-a fost dat de către URSS”. Propune înfiinţarea
comitetului de plasă. La rândul său învăţătorul Ghe. Bostan afirmă: „Puterea de conducere a statului
trece acum în mâna mulţimii, nu cum a fost până acum, când o mână de moşieri conducea destinele
ţării, când această clică împreună cu capitaliştii, provocau războaie cu scopul de a distruge mulţimea
care nu era altceva decât plugarii şi muncitorii”. PCR „este flacăra de unde aprindem lumina, viitorul
de mâine”. Despre sovietici, învăţătorul Gheorghe Bostan expune acordarea „armistiţiului de 23 Aug.
1944, când noi deja îi cotropisem ţara împreună cu cizma teutonă. Datorită URSS avem astăzi
Ardealul, alipit astăzi la Patria mamă”. Ilie M. Ilie cere pretorului supravegherea primarului comunei
Vutcani, neatent în problema sabotajului şi speculei care înfloresc. Mihai Alupoaiei evidenţiază
activitatea autorităţilor care nu este în sprijinul „poporului”. Comitetul de plasă stabilit avea

111
Ibidem, f. 142.
112
Ibidem, f. 140-140v.
113
Ibidem, f. 54 v.

106
următoarea componenţă: Mihai Alupoaie (secretar), învăţătorul Gheorghe Bostan (propaganda), Ioan
Andronache (organizarea), Vasile Todeilă (cadre)114.
O nouă întâlnire a celulei din Vutcani şi Mălăeşti se desfăşoară la 8 decembrie 1945. Participă
Ghe. Bostan, care explică importanţa pregătirii cadrelor de partid, trecutul şi prezentul democraţiei şi
legăturile ce ar trebui să fie între România şi URSS; M. Alupoaiei vorbeşte despre reacţiune, guverne
boiereşti şi combaterea speculei; V. Todeilă, despre organizarea eficientă a poliţiei. Procesul verbal
încheiat este semnat de 34 persoane115.

114
Ibidem, f. 12-14.
115
Ibidem, f. 18v.

107
Referință dată profesorului Ion Minteanschi la 28 februarie 1951 care reflectă pregătirea școlară.

108
 AMINTIRILE PRIETENIEI ROMÂNO-NORD COREENE

Cosmin NIȚĂ*

După al doilea război mondial Coreea a fost împărțită de Națiunile Unite în două părți ce au
fost delimitate de paralela 38. Coreea de Nord urma să fie administrată de către URSS, iar Coreea de
Sud de către SUA.
În 1948, în urma imposibilității de a se realiza alegeri libere pe întreaga peninsulă, partea de
nord și-a proclamat independanța devenind Republica Populară Democratică Coreeană. Dorința
acesteia de a reunifica întreaga peninsula a dus la invadarea părții de sud, rămasă sub control
american, la 25 iunie 1950. În acest conflict militar Coreea de Nord a fost sprijinită de China și URSS,
iar Coreea de Sud de către SUA și O.N.U. Războiul s-a încheiat cu un armistițiu în 1953, Coreea fiind
împărțită și azi în Coreea de Sud și Coreea de Nord, de-a lungul paralelei de 38 de grade.
România a stabilit relații diplomatice cu noua republică populară la 3 noiembrie 19481 iar odată cu
declanșarea conflictului din peninsulă, la 25 iunie 1950, s-a implicat alături de țările din blocul
comunist, în ajutarea forțelor militare nord coreene cu produse alimentare și cu asistență medicală.
Pentru sprijinirea statului nord coreean s-a creat Comitetul pentru Ajutorarea Poporului
Coreean care s-a ocupat de strângerea articolelor de îmbrăcăminte și alimente. La 13 ianuarie 1952 în
ziarul „Scânteia” se preciza că la inițiativa acestui comitet s-au colectat 2.560.000 kg cereale, 435.000
kg de diverse alimente și legume, 837.184 articole de îmbrăcăminte, peste 10.000 de kg de lână,
bumbac și cânepă și diverse sume de bani2. În 1953 România a trimis în Correa de Nord produse în
valoare de peste 15 milioane de ruble, cum ar fi: 3500 de tone benzină, 1500 de tone de motorină și
petrol, 200 de tone de conserve de carne, 500 de tone țigări, medicamente și cereale3 iar pentru
reconstrucția Pepublicii Populare Democrate Coreene, în perioada 1953-1960, contribuția Romîniei a
fost de 22 milioane de ruble4.
Pe lângă ajutoarele materiale oferite de Republica Populară Română au fost trimise și echipe
de voluntari, medici și surori medicale, care erau repartizați prin intermediul Crucii Roșii, care s-a
ocupat de recrutarea voluntarilor ce doreau să meargă în Coreea. Astfel în perioada 1951-1957 au
participat la războiul din Coreea și apoi la reconstrucția statului distrus de război, un număr de 220 de
medici și surori medicale, organizați în 7 echipe sanitare, prima echipă a activat în perioada aprilie-
decembrie 1951 iar ultima echipă în perioada iulie 1956-septembrie 1957.
Despre participarea românească în războiul din Coreea au apărut câteva articole în publicații
electronice și pe diverse sit-uri, cum ar fi, cazul doamnelor Elena Zeleniuc şi Ioana Cruceanu,
menționate în materialele: „De la paraşută la coc” (http://jurnalul.ro/special-jurnalul/de-la-parasuta-la-
coc-526072.html), „MASH în varianta românească: surori în războiul din Coreea”
(http://andreicraciun.eu/mash-in-varianta-romaneasca-surori-in-razboiul-din-coreea/), „Pe frontul din
Coreea au fost și români” (https://www.historia.ro/sectiune/ general/articol/pe-frontul-din-coreea-au-
fost-si-romani-foto) sau volumul d-lui Radu Tudorancea, Ipostazele „ajutorului frățesc”. RPR și
războiul din Coreea, apărut la Cluj-Napoca în 2014.
În cursul lunilor octombrie-noiembrie 2017 s-a desfășurat cercetarea arheologică a imobilului
situat în municipiul Iași, stradela Armeană, nr. 4-6, iar odată cu aceste investigații, în imobil au fost
găsite câteva obiecte ale unei familii originare din Reghin, Eugen și Victoria Iacob, care s-au stabilit în
municipiul Iași, pe la sfârșitul anilor 1970 – începutul anilor 1980. Despre familie nu s-au putut obține
mai multe informații deoarece imobilul a fost cumpărat de actualul proprietar de la o agenție

*
Complexul Muzeal Național „Moldova” Iași
1
Sub steagul internaționalismului socialist, ed. Politică, București, 1972.
2
Rezultatele acțiunii de ajutorare a poporului coreean în „Scânteia”, 13 ianuarie 1952, p. 1.
3
Radu Tudorancea, Ipostazele „ajutorului frățesc”. RPR și războiul din Coreea (1950-1953), Cluj-Napoca,
2014, p. 86.
4
Ibidem, p. 95

109
imobiliară acum mai mulți ani în urmă. Obiectele ce s-au găsit sunt reprezentate de un carnet al
doctorului Eugen Iacob și trei scrisori din perioada 28 iunie – 3 august 1952.
În perioada decembrie 1951 – decembrie 1952 a activat Echipa sanitară a II-a în Coreea, sub
conducerea doctorului Csizer Zoltan, formată din 24 de persoane. Din Raportul de activitate al Echipei
Sanitare a II-a, semnat de doctorul Zoltan, reiese că în cadrul acestei echipe au fost membri și soții
Eugen și Victoria Iacob5. În raport se menționează și caracterizările personalului echipei iar despre dr.
Eugen Iacob se menționează că era insuficient format și că avea un sistem nervos labil, fără rezistență
la condiții de front. Totodată nu a fost bine, conform raportului, a se trimite soț și soție fără un nivel
politic de grad superior (soții Iacob și Galea) dar cu toate condițiile vitrege de lucru au fost membri
care s-au descurcat mult pe teren profesional (Seleanu, Iacob Victoria, Eana, Barta și Alexandrescu)6.
Din pricina bombardamentelor doctorii Iacob și Corlățeanu au fost afectați mult iar atitudinea lor a
provocat un efect negativ asupra echipei, tot acești doctori au fost criticați pentru compartamentul lor
în rezolvare problemelor organizatorice, totodată au fost câteva probleme la nivel ideologic și politic,
șeful lor ajungând să fie criticat de ambasadorul Babuci de la Phenian7.
Carnetul este, tip agendă, de proveniență chinezească cu poza lui Mao Zedong pe fila 1 iar pe
coperta 2 este următoare mențiune: Dr. Eugen Iacob, misiune medicală română, 1-I-1952. Carnetul
conține 128 de file din care filele 3-13 verso, 19, 20, 101 verso - 102 conțin însemnări din care cele
mai reprezentative sunt: Cântecul partiznilor, Imnul armatei coreene, Cântecul lui Kim Il Song și
Echipei sanitare. Restul însemnărilor sunt formule pentru medicamente și câteva însemnări personale.
Primele trei cântece au doar titlul în limba română iar restul textelor sunt în limba coreeană,
transliterate cu caractere latine. Ultima poezie, Echipei sanitare, reprezintă o descriere, cu umor, a
colegilor din echipa de voluntari ce au fost în Coreea de Nord în prima jumătate a anului 1952. Tot din
carnet se poate observa că la misiunea medicală a participat si soția domnului Iacob, Victoria, care era
de profesie farmacistă, acest fapt fiind consemnat la fila 10, indirect. În poezie sunt amintite 19
personaje între care sunt incluse și autorul cu soția sa, iar pentru unele dintre ele sunt consemnate
numele întregi, cum ar fi: sefu (Csizer Zoltan), Andrasofszky Tibi, Corlățeanu, Barta Ana, Eana,
Boroș Cati (Ecaterina), Alexandrina, Adela Călin, Frunză, Barzea Paraschiva, Verö, Botorean, Marcel
Seleanu, Kardaș, Doboș Ignațiu, Holan Tibi, Iacob Victoria, Iacob Eugen, Ovidiu, Ghidali. Din
numărul de membri enumerați se poate deduce că poezia a fost scrisă în perioada noiembrie-decembrie
1952, deoarece în perioada august-noiembrie 1952 au fost trimiși în România 5 persoane pe caz de
boală din care 4 au suferit de tuberculoză pulmonară.
Poezia reprezintă un moment de destindere a personalului, în fața condiților vitrege de lucru și
trai din Coreea, și de fericire deoarece aveau să se întoarcă în țara lor în scurt timp.
Familia Iacob a primit câteva scrisori de la noii prieteni coreeni, din imobilul aflat în stare de
părăsire au fost recuperate trei scrisori, în stare precară. Scrisorile sunt din perioada 28 iunie – 3 august
1952. Prima scrisoare este de la Kim Zun-Muc din 28 iunie 1952, a doua din 5 iulie, de la Li Fan Am
iar ultima este din 3 august, de la Han Sal Ia și Li Sun Oe. În toate scrisorile familia Iacob primeste
mulțumiri de la tovarășii coreeni pentru modul în care i-au tratat și ajutorul oferit, de ei promițând că
„noi căutăm să vă răsplătim prin munca noastră”, „căutăm să răsplătim aceasta prin eroismul nostru”
sau „vom fi recunoscători prin lupta noastră până la alungarea definitivă a cotropitorilor americani.
Adică prin luptă vom răsplăti binefacerea Dumneavostră”.
Pentru lărgirea orizontului referitor la participarea familiei Iacob, ca voluntari în războiul din
Coreea, atașăm, conținutul poeziei Echipei sanitare din carnetul dr. Eugen Iacob și corepondența.

5
Radu Tudorancea, Ipostazele „ajutorului frățesc”. RPR și războiul din Coreea (1950-1953), Cluj-Napoca,
2014, doc. 39, p. 294-310.
6
Ibidem.
7
Ibidem.

110

Vreau să fiu poet odată
Să vă fac la toți o poantă
Insă, când v-ați supărat
Faceți semn:
O tusă, un căscat
și eu am și terminat
să nu fie-o tusă-n gluma
Ci o tusă cu răpciugă.
Să n-aveți pretenție mare
C-am făcut versuri ușoare
Chiar mai mult o proză lina
Și-i zic lină s-aibă rimă.
Și să fiu puțin pedant
O-ncep de la comandant.
Șefu nostru-i admirabil
Deși-i cam influențabil
Și în fiecare seară
Îl tot vezi că se măsoară
Și își zice-n sinea sa
Mi-a mai scăzut burta mea.
În Coreea-a trebuit
Să fac cură de slăbit.
Andrasovschi Tibi tomu
Ce să facă, de, ca omu
Ca să fie osebit
El nu s-a mai bărbierit.
Însă barba lui e-un dar
Servește de calendar
Dacă-i barba pân la gât
Două luni au mai trecut
Dacă pân la stern coboară
Mai sunt două pân-n țară
Când v-ajunge la buric
Nu mai este nici un pic.
Este semnul cel mai bun
Că toți o luăm la drum.
O luăm la drum noi iar
Reîntorcându-ne în țară.
Corlățeanu-i un băiat
Cum să spun mai elegant
Mai romantic, visător
Cu mână de scriitor.
Scriitor în cantitate
Nu vorbesc de calitate
Și în fiecare seară
Cântă chiar și la vioară
Nu cântă să te distreze
Cântă să te-ntimideze
Echipei sanitare
C-o vioară `mprovizată
Dintr-o strună pe-o lopată.
Bartha Ana se numește
Și tot Cluju-o pomenește
Cunoscută-n R.P.R.
Bartha de la I.M.F.
Și tot sfatu popular
A-ncercat dar în zadar
S-o rețină, și-a oftat.
N-a oftat că a plecat
Ci:
C-a scăpat de criticat.
Șine spune de fumei
Spune-n dialectul ei
„Șe te doare măi tomu?
Șe t-o faci și pe mutu?”
E Eana scriitoare
Care a primit scrisoare
C-o fotografie mică
De la a ei mititică
Și se laudă la toți
Zicând:
„Ca ei fetiță, poți?”
Este o tovărășică
Care-i tare mititică
Și e foarte subțirică.
De când e-n bucătărie
A ajuns ca o scrumbie
Nu se poate?
Ba se poate.
E chiar tomu
Boroș Cati.
Tovarășa Alexandrina
A fost vina cu pricina
Dar acum în medicală
Este-o soră ideală.
Ca disenză e o fată
Cântă pe trei voci de-odată
Începe în la bemol
Și termină-n do major
E minoră-n modestie
Și majoră-n curtuazie.
C-a s-aflați cred nu-i un chin
Căci e Adela zis Călin.
O… o … o așa începe
Una dintre șase fete
111
C-o fingură-ncântătoare
C-un năsuc ceva mai mare.
Nu mai spun că Frunză e
Ca să nu se supere.
Mai avem o fată, care
Se crede în înfățișare
Și își pune panglicuță
Ca să fie mai drăguță
Și nu-i zice numai Chiva
Ci e Barzea Paraschiva
Ei dar par`că v-am rugat
Dacă v-ați c-am săturat
O tură un căscat
Și eu gata`m încheiat?
Bine, eu merg mai departe
Dacă nu v-am jignit poate.
Nu știu ce-au gurile rele
Nu-și păstrează pentru ele
Și spun că printre surori
Sunt și doctori uneori
Chiar pe Verö o socoate
Totuși asta nu se poate.
Umărul când ea și-l pune
Crezi că mișcă-ntreaga lume
Îngrijește de bolnavi
Cu prea multă frenezie
Și acești bolnavi suavi
Îi dedică-o poezie
Că e Botorean, o știți?
Eu v-am spus-o s-o ghiciți.
Dar mai este apendicita
Complicate muk denita
Supărată tam ni sam
La sosirea în Iong-sam
Aici-mi este cu respect
(Făr` să fiu locotenent)
Pentru un pantok Basket.
Marcel zis și ironie
E Seleanu și se știe
Printr-un lucru-i cunoscut
Vorbește cred că cel mai
mult.
Și prin tonu-i prea frumos
Deveni contagios.
L-a infectat pe tomu Cardaș
După care și pe Doboș
Aceasta n-ar fi prea mult
Dac-ar fi numai atât
Dar acum echipa `ntreagă
Folosește aceeași gamă
Dac` a` merge tot așa
Infectează Coreea
Și la întoarcere iară
Infectează `ntreaga țară.
Ortoped a fost odată
Și schimbarea i se știe
Interviat a fost pe dată
Însă în fotografie.
Ce va spune ortopedia
Cardaș nu te întrista
Infectat de Holan Tibi
Vei răpunde „sâm ni da!”
Este unul care vede,
Și cine-l ascultă crede,
Câte un avion căzând
Sigur, precis, la pământ.
Dai la dracu, eu nu știu
E doar Doboș Ignațiu.
Farmacista, un cuvânt
Mă privește, mă ascultă
Și își zice în sinea sa
Poate că mă va uita
Dar cum ești consoarta mea
Vreau a te mai informa
De când ești în pantalon
Ți-ai luat și un alt ton
Mă privești c-am răspicat
Cu alură de bărbat
Și `n chestie oficială
Și `n chestie familială
Și ți-am spus c`un ton încet
Pentru că … păstrez secret.
Tov(arășe) Profesor Iacob
Avion, bombardament
În picioare `ntr-un moment
Nu vi-l spun ca să-l ghiciți
Căci e Iacob și îl știți.
Cu reacție pavloniană
Sub reacție americană.
Holand Tibi coreeanul
Radiolog cio sâm ni danul
Fost cu barbă, mustăcioară
Astăzi c-o mustață doară
Și-a tăiat barba măi frate
Ca să placă și el, poate!
Dacă îl întrebi ceva
Îți răspunde: sâm ni da!
Și de vrei ai mai vorbi
Dracu te-a luat să știi
Căci și `ncepe: Irămi
Murăl, purăl cha sipsio
Maria, Anica igozân fahio
Ciomsang, magnân dap sâm
ni-da
Și închei: „Mămica ta!”
Să fac puțin loc
Pentru Ovidiu microscop
E băiat cu mult pistol
Ce s-ar duce și la pol
Și-a găsit distomiază
La o oaie cu gălbează
Așa că-l menajez
Să nu mă infectez.
Și un rând ceva mai lung
Lui Ghidali că-i mai mult
Traversarea sa prin China
A fost poate cu pricina
Producția de `ncălțăminte
Să ieie și ea aminte
Să crească `n productivitate
În lungime și în cantitate.
În materie de scripturi
Aș c-am vrea să tac din gură
Doară dac-am început
Să îi zic că doar am vrut.
Calculează, calculează
Și iar se mai recreiază
Și din nou iar calculează
Calculează`n ioni și ieni
Tot bănuțu-acestei vremi.
Noi ți-am face o rugă mare
Din totalul luni avute
Să scoți lunele trecute
La restul de luni viitoare
Să le scazi la fiecare
Câte cinci zile măcar
Nu se simte-n calendar
Și de cinci ori câte luni
Să râmână două luni
Și cu înc` o împătrire
Însoțită de-o înmulțire
N-ar fi rău dac` ar ieși
Plecarea prin martie
Și la calcul să te-ajute
Soțul care ști și-ascultă
Încercați, colaborați
Poate de-o soluție dați
Care s-o comunicați
Și de unuia nu-i place
Și împotrivire face
Nu-i mai scade timpul luni
Ci poți să îl mai aduni
Și să-i lași-un an, doi, patru
Până prin cinci zeci și patru.
Carnet dr . Eugen Iacob, f.
5-13.

Eu vă doresc sănătate Dumneavoastră și noi ca militari suntem mulțumiți de binefacerea pe

care ne-ați făcut-o nouă.
Eu am plecat la Conferința Mondială a Păcii1 în această perioadă, cu membri scriitori de la noi
cu Tov. Li Sun Oe și scriitoarea Son Soin …1.
În urma tratamentului făcut de Dumneavoastră ne simțim foarte bine.
Din binefacerea dumneavoastră Tov. Să M…2 Il fiul meu s-a făcut bine fiind cei doi copii
tratați de Dumneavoastră prin această activitate a Dumneavoastră prietenia Coreano-Română se
întărește pe zi ce trece mai mult.
1952-VIII-3
Uniunea scriitor(ilor) Coreeni
Secretar Tov. Han-Sal-Ia
_________________________

112
 1
În original fără majuscule.
2
Pătat, indescifrabil.

Fila 1, Original, rupt, pătat.

Tov. <mama copiilor2> Dr. Iacob

Ce mai faceți, eu sunt persoana care la 2 iulie am fost cu cei doi copii la tratament la
Dumneavoastră.
Eu din nou vă mulțumesc pentru binele ce mi l-ați făcut prin tratarea copiiilor, Tov(arășe)
Profesor ați venit la noi în țară p(en)t(ru) a ne ajuta sănătatea poporului Corean, de aceea poporul
nostru este mulțumit de ajutorul dat prin Dumneavoastră iar soțul meu studiază actualmente în
U.R.S.S. Eu am scris soțului de binele ce me-ați făcut prin acesta el o să învețe mai mult acolo.
Iar pentru bine ce l-ați făcut noi căutăm să vă răsplătim prin munca noastră. Eu vă doresc din
toată inima sănătate Dumneavoastră și soției dumneavostră pentru tot binele ce mi l-ați făcut.
Mama celor doi copii tratați de Dumneavoastră și țara.
Li Sum Oe.
_________________________
1
pătat, indescifrabil.
2
adăugat ulterior.

Fila 1, Original, rupt, pătat.

Tovarășului doctor Iacob

În acest moment este război în patria mea. Toți răniții din secția 2, camera 2 suntem mulțumiți
de tratamentul pe care l-ați făcut Dumneavoastră. Dorința noastră de a pleca din nou pe front se
datorește tocmai binefacerii Dumneavoastră.
Noi suntem foarte mulțumiți de tratamentul făcut de Dumneavoastră și căutăm să răsplătim
aceasta prin eroismul nostru. Închei scrisoarea mea dorindu-vă multă sănătate.
5-VII-1952
Secția 2, camera 2
Rănit Li Fan Am
Fila 2, Original, notat cu nr. 5.

Către
Tov(arășul) profesor Iacob

Dumneavoastră sunteți salvatorul vieții mele prin aceia că din mâna Dumneavoastră m-am
făcut foarte bine, iar aceste lucruri vă împărtășesc prin scrisoarea mea pe care v-o trimit.
Noi știm că Dumneavoastră ați muncit ziua și noaptea târiu pentru a salva viața răniților noștri
iar acest lucru nici odată nu-l vom uita.
Îmi amintesc cum Dumneavoastră erați cu mâna în ghips și totuși ne ați ajutat pe noi de a ne
vindeca, nu uităm că din țigările economisite ne ați dat și nouă din ele.
Ajutorul Dumneavoastră atât medical cât și moral distractiv ne-a însuflețit pe noi; acest lucru
nu-l putem uita niciodată.
Noi vom fi recunoscători prin lupta noastră până la alungarea definitivă a cotropitorilor
americani. Adică prin luptă vom răsplăti binefacerea Dumneavostră.

28-VI-1952.
Kim Zun - Muc
Fila 2 v, Original, notat cu nr. 7.

113
Carnetul dr. Iacob Eugen – facsimil.

114
115
116
117
118
119
120
 „SCÂNTEIA” ÎNTRE FORŢĂ ŞI VULNERABILITĂŢI – CÂTEVA SECVENŢE –

Prof. Dan POPESCU

Aşadar, absolvent de facultate, licenţiat, cu medie mare şi cu aprecieri superlative din partea unor
profesori (N.N. Constantinescu, Ion Blaga, Tudorel Postolache, Ivanciu Nicolae-Văleanu, Gh. Bistriceanu
etc) – în câţiva ani îmi vor cita articolele şi studiile în lucrările şi cărţile lor –, încotro să mă îndrept? Era o
întrebare justificată de faptul că după ce îmi studiaseră dosarul profesional – pe cel social – politic nu se
prea mai punea accentul, suntem deja în 1966 – mă solicitau mai multe instituţii importante ce îşi
trimiseseră reprezentanţii lor „să mă ceară” în Comisie, Comisia de repartiţie. Unde se intra în ordinea
mediilor, plus punctele activităţii politice (membru de partid etc.) sau dacă soţul sau soţia intrau înainte
iar tu, soţ sau soţie, aveai dreptul să-ţi alegi unde şi-a ales convivul, indiferent de medie, chiar dacă veneai
la urmă. La mine era doar media, restul nu erau. Deci, mă cereau: ziarul „Scânteia”, ca redactor economic
(îmi publicaseră deja „proba” pe 10 aprilie 1966, un „Dialog despre calitate”, cu ing. Emilia Radu,
directorul filaturii şi ţesătoriei „Aurora”; practic fusese un concurs la care participaseră vreo 6 colegi, cu
cele mai bune medii, aproape toţi erau membri de partid, eu nu, dar pe care l-am câştigat eu); revista
„Viaţa Economică”, unde redactor şef era academicianul Gh. Dolgu de mai târziu, tot ca redactor;
redactor economic la radio şi televiziune unde trecusem şi proba video şi de voce în faţa unei comisii
condusă de Leon Sărăţeanu (nu cred că-l chema real aşa); Ministerul Comerţului Exterior, ca economist la
una din întreprinderile sale; în sfârşit, ASE Bucureşti, Facultatea de Economie Generală, secţia de
„Economie Politică”, pentru postul de asistent. Aveam, dar, de unde alege...
Deci, ce să aleg? Plăcută dilemă. Îmi aduc aminte, la toţi reprezentanţii respectivi eu le spusesem
în prealabil că mă atrag propunerile lor. Este drept, cel mai mult mă tenta ziarul „Scânteia”, cotidian de
partid – încă o dată, eu nu eram membru de partid, alţii dintre foştii mei concurenţi, care dăduseră proba
aici, dar care picaseră, erau – ce se impunea tot mai mult într-o Românie şi economie ce făceau, atunci,
paşi evidenţi de calea unei anume descentralizări, unei anume liberalizări, pe calea dezvoltării. Era
„Scânteia”, ziar de partid, „organ al CC al PCR”, dar o mare parte din România, atunci, începuse să fie
„de partid”: fuseseră în prealabil 3 amnistii politice, aproape că nu mai existau deţinuţi politici, era
creştere economică, se creiau locuri de muncă, începuseră să se afirme întreprinderi industriale puternice,
chiar în Europa şi în lume, agricultura „mişca”, acoperea piaţa şi cerinţele de export. Construcţiile se
desfăşurau în ritm rapid, salariile şi pensiile urcau. Şcoala în general vădea evidente progrese etc.
Desigur, erau şi neîmpliniri fundamentale, mai ales în planul libertăţilor, dar perspective, speranţe existau.
Cu atât mai mult cu cât relaţiile comerciale şi chiar politice cu state din apusul Europei, cu Statele Unite,
progresau puternic. Veneau nu puţine laude de acolo. Fusese în acei ani, pe partea României, celebra
„Declaraţie din aprilie”, din 1964, care afirma o evidentă independenţă faţă de URSS, iar aceasta a contat
în a personaliza pozitiv România în peisajul mondial. Mai mult, Gheorghiu-Dej murise, luase cu el
„dincolo” numeroase din cele rele, iar cel ce venise în locul lui, Nicolae Ceauşescu, sfătuit de Ion
Gheorghe Maurer, burghez şi democrat sadea, promitea spre bine. Era greu să repudiez eu acolo – aş fi
avut, totuşi, motive, unele personale, altele nu – unde Uniunea Sovietică „mârâia printre dinţi”. Unde
îmbrăţişau sau vor îmbrăţişa, oferind credite aproape nelimitate – ceea ce nu era deloc rău – Regina
Angliei, De Gaulle, vreo 3 preşedinţi americani, cancelarii RFG-ului etc. Ei făceau acest lucru şi din
respect pentru nouă Românie, dar şi în speranţa că astfel se lărgea o breşă contra URSS-ului, o breşă mai
mult sau mai puţin de tipul eurocomunismului, mult lăudat, de toţi, în epocă. Oricum, în literatură, în
presă se terminaseră, de mult, Maria Banuş, Veronica Porumbacu, chiar Mihai Beniuc cu unele poezii, pe
urmă penibilul Sorin Toma, băiatul „poetului” A. Toma, redactor-şef al „Scânteii”, cel care-l atacase grav
pe Arghezi într-un articol „Poezia putrefacţiei”, iar maestrul îi răspunsese: „În ţara asta rău făcută/ Rahaţii
scriu în loc să pută/ Iar scriitorii-adevăraţi/ Sunt criticaţi de-aceşti rahaţi”. Erau de mult depăşite şi
celebrele versuri „populare”: „Noi femeile democrate/ Ne aia pe săturate/ Noi vrem aia de cioban/ Nu

121
război american”... Crohmălniceanu şi Zigu Ornea făceau paşi înapoi, Lovinescu şi Everac făceau paşi
înainte. De la şefi de serviciu în sus se cereau diplome de facultate, până atunci fuseseră puşi directori cu
3 clase etc., etc...
Nu aveam, deci, motive, în acea vreme, să-mi displacă „Scânteia”. Mă temeam, însă, de „dosar”,
nu eram membru de partid, aveam problemele de familie pe care le aveam, deşi unele nedeclarate etc. A
fost şi o întâmplare cu rolul ei deloc neglijabil. Cel de la cadre, de la „Scânteia”, care îmi întocmea
dosarul de angajare chiar înainte de a intra la Comisia Centrală de repartiţie, Ionaşcu, a venit să ia
referinţe în cartierul unde stăteam. Şi cum, am mai spus, casa fiind pe colţ, eu având o adresă iar părinţii
alta, s-a nimerit să ceară referinţe despre mine tocmai de la mama mea, în calitate de „vecină”. „Îl
cunoaşteţi pe tovarăşul Popescu Dan?” a întrebat Ionaşcu. „Îl cunosc”, a răspuns maică-mea. „Ce ştiţi
despre el, este băiat muncitor, serios, ştiţi că are vreo problemă?” „Este un băiat foarte bun, nu am auzit
că are probleme, ce ştiu, însă, este că este neînsurat. Când s-o căsători, o să fie şi mai bine”. „Bine, vă
mulţumesc. Cum vă numiţi?” „Tot Popescu”. „Vă mulţumesc”. Aşa că am avut referinţe foarte bune. Mai
târziu, m-am împrietenit cu nea Ionaşcu, dar nu i-am spus niciodată despre chestiunea respectivă. Având,
însă, în vedere că ce am relatat se întâmpla în mai 1966, iar repartiţia la Comisie era în 7 iulie 1966, am
solicitat de la ziar o discuţie cu conducerea spre a-mi da asigurări că „mă vor lua acolo”, să nu refuz pe
alţii şi apoi să rămân cu buza umflată. „Discuţia” mi-a fost acceptată şi m-a primit „tovarăşul Nicolae
Corbu”, redactor şef adjunct, redactor şef fiind Dumitru Popescu –„Dumnezeu”. Corbu mi-a spus că este
în ordine, sigur „mă iau”. Însă eu, pentru certitudine, nu am refuzat decât relativ, ambiguu, celelalte
instituţii, urmând să decidem ferm în ziua repartiţiei, la Comisie. Am intrat al treilea în Comisie (se
repartizau toţi absolvenţii economişti din promoţia respectivă din Bucureşti, Timişoara, Iaşi, Cluj, Craiova
etc.), iar în sală era Constantin Soci, directorul de personal de la ziar. Eu am spus că merg la „Scânteia”,
C. Soci s-a sculat în picioare şi a zis că îl luăm, că sunt deja la ei, publicându-mi-se proba, iar nimeni n-a
avut nimic de obiectat. Cu excepţia, totuşi, a profesorului Constantin Danciu, Decanul Facultăţii de
Economie Generală de la ASE Bucureşti, care vroia neapărat să rămân la Facultate. I-am promis că vom
colabora oricum, şi aşa s-a întâmplat. Trebuie să spun, însă, că înainte de a intra la Comisie, în „regia de
culise” le-am spus celor de la radio, televiziune, „Viaţa Economică”, comerţul exterior, ASE Bucureşti, că
nu merg la ei şi merg la „Scânteia”, recomandând la fiecare din aceste instituţii pe unul sau altul din
colegii mei. Iar treaba a mers foarte bine, posturile s-au ocupat ca atare, am primit şi mulţumiri de la
colegi.
Aşadar, „Scânteia”. Circa 1 milion exemplare tiraj zilnic. Era ziar de partid – de fapt, toată
economia, presa, literatura etc. erau de partid – dar devenise şi ziar de opinie. Se abordau şi lucruri
curajoase, de conţinut. Era „fereastra” aceea de libertate deschisă după Congresul al IX-lea al PCR, după
1965. Era, însă, socialism, motoarele de competiţie (concurenţă) ca atare erau în continuare gripate,
partidul era unic, alte păreri nu erau admise, securitatea era puternică, iar toate acestea vor sedimenta în
timp, generând compromiterea mai multor elemente pozitive. Până atunci, însă, mai era... Aşadar, pe 7
iulie 1966 are loc „repartiţia”, iar pe 10 iulie 1966 deja eram angajat la ziar: „radactor” scria pe
legitimaţia mea, uitaseră să scrie „stagiar”. Odată cu mine, sau cam în acelaşi timp, veniseră în redacţie,
aduşi de Dumitru Popescu care ordonase să fie aduse cele mai bune profesional elemente: Natalia Stancu,
absolventă cu 10 de filologie şi critic literar şi de teatru; George Banu, aşişderea, celebrul critic de teatru
de mai târziu, stabilit la Paris; Smaranda Oţeanu, absolventă eminentă de „Conservator” şi critic muzical,
fosta mea colegă de şcoală primară; Iulian Mereuţă, absolvent foarte bun de „Arte plastice” şi critic deja
afirmat în domeniu; Marina Preotu, aşişderea, în plus nepoata marelui pictor Ion Pacea; I. Varduca,
absolvent strălucit de fizică, pentru secţia „Ştiinţă” a ziarului etc. O generaţie de specialişti tineri de la
care se aştepta ceva.
Faptul că acei amintiţi, toţi, fiecare în profesia lui, studenţi absolvenţi eminenţi, cu note
superlative, promovaseră un concurs pentru a fi aduşi la „Scânteia”, reprezenta o anume orientare politică
valabilă de câţiva ani: se trecea de la „internaţionalism socialist” la „naţional” şi la competenţă deschisă.
Trecuse dar timpul lui Brucan, Sorin Toma, chiar Ştefan Voicu etc., timp în care aceştia şi alţii ca ei
„tăiau şi spânzurau” oameni şi fapte dintre cei mai de preţ şi, respectiv, cele mai de preţ ale României.
Chiar şi aşa, cu câţiva ani înainte chestiunea era de negândit. Oricum, însă, chiar în contextul

122
deschiderilor amintite ale PCR, spre profesionalism, spre vest, spre lume – deschideri în opinia mea,
deosebit de meritorii mai ales în contextul epocii –, până la urmă „Scânteia” era un ziar de partid, al
partidului unic. Nu putea fi – nu avea cum – tribună de dezbateri de tipul celei din Hyde Park, din Londra
sau să exprime alte puncte de vedere. Câţi dintre noi înţelegeam asta, câţi dintre noi înţelegeam ce se vrea
de la noi şi ce nu se vrea de la noi, va rămâne însă de văzut: ce, cât şi cum... Dar să revin.
În redacţie, ca redactori şi colaboratori frecvenţi, erau nume importante ale culturii şi vieţii sociale
româneşti: scriitorii Paul Anghel, Valeriu Râpeanu, marele Victor Eftimiu, George Radu Chirovici, pe
urmă Gh. Graure, N.S. Stănescu, profesorul meu de economie mondială de la facultate, poetul Grigore
Arbore (mi-a împrumutat cravata să mă fotografiez pentru legitimaţie), tot poet, Ilie Constantin, mai mare
cu 2 ani ca mine la „Sf. Sava”, Valentin Hosu Longin, filolog, reportaje şi anchete de ţinută, jucase rugbi
la Dinamo, ne ştiam de acolo, şi era soţul Luciei Hosu Longin, care lucra, cred, la „Scânteia Tineretului”
etc. În secţia „agrară”, apropiată de „economie-industrie”, erau ca redactori Ion Herţeg, Constantin
Bordeianu, Florea Ceauşescu, „fratele”, remarcabilul Alexandru Brad, Aurel Papadiuc, Ioan Teodor...
„Conducerea” era formată din Dumitru Popescu, redactor şef, Constantin Mitea, Nicolae Corbu şi Gh.
Badrus, profesor şi el de economie mondială, Valeriu Pop pe urmă, redactori şefi adjuncţi, Paraschiv,
„Dante” (un om de cultură cu nume italian) şi Spiridon Stănel, secretari generali de redacţie, respectiv
adjuncţi etc.
În secţia „economică”, unde am fost repartizat, lucrau redactori remarcabili. Mai întâi, generaţia
veche, în speţă nea Gigi Radel, nea Nae Cucui, Nicu Pantilie, Adrian Prodan (nepotul academicianului
clujan), primii doi economişti, ceilalţi doi ingineri. Veniseră, în timp, colegi noi, respectiv Ionică Erhan
(vlăstar, cum am aflat apoi, al unei nobile familii basarabene, episcopul Erhan) şi, un an mai târziu, Viorel
Sălăgean, şi Ionică şi Viorel terminând aceiaşi facultate – şi secţie – ASE ca mine: „Economie Generală”,
în speţă, „Economie Politică”. Înaintea lor, deci cam cu 3 ani înaintea mea, venise Petrică Nedelcu, cu
aceleaşi studii, care, ca urmare a meritelor şi originalităţii lui, fusese promovat şef-adjunct de secţie.
Facultatea de „Economie Generală”, în speţă, de „Economie Politică” avea, dar, o foarte bună tradiţie la
„Scânteia”, cu atât mai mult cu cât nici unul dintre noi nu scrisese nimic înainte. Conta, evident, felul în
care ne pregătisem în facultate, cum elaboram referatele, lucrările, participările la sesiuni ştiinţifice etc.
Nu era nicidecum vorba de laude aduse conducerii de partid, ci de investigarea profundă şi critică, deseori
ferm critică, a unor chestiuni ce impuneau serioase cunoştinţe economice, începând de la Economie
Politică şi Istorie Economică, trecând prin Statistică, prin economiile de ramuri şi tehnologii, până la
Contabilităţi, Finanţe şi Analiza economică a activităţii în întreprinderi.
Şeful secţiei era Mircea Angelescu, tot economist, un redactor remarcabil. Vorba lui Ionică
Erhan, putea fi oricând redactor şef adjunct la oricare cotidian mare din vestul european. Era isteţ, ştia să
plaseze în context, „râma” cât se poate de atent pe toate semnele de punctuaţie, avea ştiinţa comentariului
etc. Dar cel care m-a influenţat cel mai mult pe mine şi pe alţi colegi în maniera de a scrie – după mine
mai veniseră în redacţie Dan Mateescu, plecat apoi în Statele Unite şi ajuns bancher pe la New-York, pe
urmă Corneliu Cîrlan, Ilie Ştefan (toţi trei economişti), în sfârşit Cristian Antonescu, inginer, coleg de
liceu, de clasă, la „Lazăr”, cu vărul meu Adi Andriescu, dar şi Dan Constantin, economist – a fost Petrică
Nedelcu. Ne învăţa să ne documentăm amplu şi să fim incisivi, „să nu batem apa în piuă”, să fim direcţi,
dorind rezolvarea problemelor. Eu, Dan Mateescu şi Cristi Antonescu eram priviţi drept „copiii” lui. A
avut însă, săracul, alte defecte – împrumuta bani, îi dădea înapoi, dar împrumuta bani în prostie, cred că
era o pasiune, un viciu, avea, practic, un salariu foarte mare – care l-au dat afară de la ziar şi i-au generat
apoi un sfârşit tragic...
Am stat circa 3 săptămâni la „Economie”, apoi, angajat fiind, pe 1 august 1966 am plecat în
armată, la Făgăraş, la Şcoala de Ofiţeri de rezervă, specializarea intendenţă, 001. Trei luni am stat aici şi,
ca oricine în stagiul militar, am avut şi lucruri plăcute, pe care le-am amplificat apoi, dar şi lucruri
neplăcute, pe care le-am amplificat, deasemenea, în poveştile de atunci şi de mai târziu despre „armată”:
cât de şmecheri am fost şi cum am depăşit obstacolele. La Făgăraş am refuzat orice pachet de acasă,
vroind să mă descurc la faţa locului. Şi m-am descurcat. „Deşteptarea” era la 5:45, dar eu şi colegul Ilie
Şerbănescu (terminase Ilie secţia „Economia Industriei”, tot „Economie Generală”, şi apoi a lucrat ani de
zile la revista „Lumea”, iar după Revoluţie, profesor şi analist TV), care era baschetbalist şi arbitru de

123
baschet, ne sculam în fiecare dimineaţă înainte de ora 5:00 şi alegam circa 5000 m pe stadionul unităţii
făgărăşene, cu bocancii în picioare, dar dezbrăcaţi de la brâu în sus. Era ceaţă, ploaie, mijea soarele, noi
eram acolo. Iar la 5:45 ne aflam la „spălător” alături de toţi ceilalţi colegi. Aşa că, deşi am slăbit vreo 10
kg, cu precădere datorită alegării, mâncam 3-4 porţii de fasole şi 2-3 ceaiuri dimineaţa, 2 ciorbe şi 2 feluri
doi (ceream supliment) la prânz şi la fel la cină. Bucătarii mă iubeau. Aşa am trecut armata, cu un
eveniment, însă, rău la mijloc, dar, care, mulţumesc lui Dumnezeu, s-a încheiat finalmente cu bine...
Venind, dar, prin septembrie acasă într-o permisie de 2 zile, am aflat că tatăl meu fusese arestat (erau,
deci, din nou vechile practici), chiar din zilele de început de august, în urma unei reclamaţii a unui
„prieten” al său că are cont în străinătate. N-avea, dar cred că l-au bătut şi chinuit rău să spună că are, cât
are etc. Cum n-a spus, nici nu avea ce, rezistând bătăilor şi supliciilor, şi având şi un anchetator de treabă
oarecum, care nu a răsfrânt problema asupra mea deja în „câmpul muncii”, prin decembrie a revenit
acasă. Slăbit rău şi aproape că nu mai auzea nimic cu o ureche. Nu mi-a dat niciodată detalii despre ce s-a
petrecut acolo, dar nici nu m-a oprit să presupun... Oricum, în decembrie 1966, eu, tot în armată, făceam
practică de intendenţă la Statul Major de pe Calea Plevnei, aproape de locuinţa mea. Dormeam acasă,
plecam dimineaţa, mâncam de prânz la popotă, apoi reveneam la domiciliu, renunţând la cina cazonă.
Destul de bulversat iniţial de arestarea tatălui – îmi puteam pierde serviciul, tot – după ce dânsul a venit
acasă şi şi-a reluat destul de repede şi activitatea de economist, trebuie să spun că erau zile în care, pe la
10, relativ relaxat, împreună cu unul, doi colegi plecam uneori de la unitate – cu învoire – şi mâncam câte
o prăjitură la Cofetăria „Operei”, venind, apoi, îndulciţi, înapoi.
După terminarea armatei, la începutul lui 1967 mi-am reluat activitatea la ziar. Şi, aici, surpriză.
Deşi în iulie realizasem şi publicasem o amplă anchetă de la uzina „1 Mai” Ploieşti care nu făcuse planul
şi pentru care primisem felicitări, m-am trezit mutat la secţia „propagandă” – mi s-a spus că aşa cereau
necesităţile redacţiei -, unde am stat circa 1 an: ne ocupam de evenimente, aniversări, de învăţământul de
partid, eu care nu eram membru de partid, şi, mai ales eu, de recenzii şi prezentări la cărţile economice. În
ce priveşte învăţământul de partid, lucrurile păreau iniţial „simple”: dacă întreprinderea făcuse planul,
mergea şi învăţământul de partid bine, dacă nu, nu. Or eu am nuanţat chestiunea: în ce măsură
învăţământul politic te face să gândeşti şi să reflectezi mai mult, şi nu doar asupra economiei. Un amplu
articol al meu astfel, mediatizat la „sumarul presei”, la radio, analizând situaţia în speţă de la câteva
gospodării colective din regiunea Braşov, a apărut cu titlul „Stimularea gândirii propri, atribut esenţial al
învăţământului de partid”, titlu pus direct de Dumitru Popescu faţă de un titlu destul de cenuşiu pe care-l
dădusem eu. Am mai scris câteva articole despre şcoli, biblioteci, un jubileu al ziarului „Socialistul”
apărut pe la 1880, şi, cum spuneam, cartea economică etc. Nu-mi prea plăcea, totuşi, vroiam secţia
economie. Dar, spre surprinderea mea, la finele lui 1967 am luat „primă de merit” şi am primit o diplomă.
Bazat pe astfel de elemente, într-o şedinţă a conducerii cu redactorii stagiari – respectiv şi cu mine –,
având în vedere aprecierea doar teoretică a muncii mele, am cerut o „mărire de salariu”. Asta era crimă în
socialism şi mai ales în sistemul de partid. Dumitru Popescu şi şefa mea de secţie, Ada Gregorian, o
doamnă (tovarăşe) stimabilă, de altfel, specialistă în ale propagandei şi de la care am învăţat multe (soţul
ei era prof.univ.dr.ing. Petrescu, şeful Catedrei de Socialism Ştiinţific de la ASE Bucureşti) m-au făcut
praf în plină adunare: cum e posibil „să solicit”, ce fel de atitudine e asta, în sistemul de partid nu sunt
admise astfel de cereri, sunt bun, dar uite că... etc., etc., etc.
Şi cum, în astfel de condiţii, am rugat să fiu mutat înapoi la „economie”, iar Petre Nedelcu, Gh.
Badrus şi Constantin Mitea mi-au susţinut cererea – că e mai bine aşa etc. – am revenit pe terenul care îmi
era mult mai familiar. Cel al analizelor economice la întreprinderi, al corelării productivităţii medii cu
veniturile, mai bine zis invers, al eliminării înregistrărilor repetate care „umflau” realizările. Cel al
respectării calităţii producţiei, al creşterii eficienţei, al banilor ce trebuiau localizaţi în investiţii şi
nicidecum în lucrări de construcţii-montaj inutile. Cel al sporirii în mai mare măsură a valorii nou create
comparativ cu cheltuielile materiale de producţie, al eliminării „timpilor morţi” din întreprinderi. Cel al
gestionării corecte a stocurilor şi eliminării „supranormativelor”. Cel al prevenirii, prin organizarea mai
bună a activităţilor de livrare, a amenzilor şi locaţiilor pe calea ferată, a timpilor morţi şi contrastaliilor
care costau mult, din porturi. Cel al sporirii exporturilor şi asimilării unor importuri, al inventicii şi
afirmării producţiei naţionale pe plan internaţional. Cel al cointeresării nemijlocite a întreprinderilor în a

124
face exporturi, al divizării evident neavenite a sarcinilor de plan, respectiv plan de producţie pentru export
pentru întreprinderi şi plan de export pentru întreprinderile de stat de comerţ exterior; fapt care rupea
întreprinderile ca atare de activitatea pentru export, implicând doar întreprinderile de stat de comerţ
exterior constituite în cea mai mare parte a lor din oameni „cu grade”; ceea ce după Revoluţie „s-a văzut”
limpede, prin cine a făcut averi din munca altora. Cel al necesităţii înlocuirii Direcţiilor Generale din
ministere, organisme planturoase, puţin eficiente pentru întreprinderi, devenite deseori sinecuri de
amiciţie şi de familie, cu centralele industriale mult mai apropiate de producţie, urmând modelul ca atare
al economiei vestice şi al economiei româneşti din trecut etc. Desigur, era tot „socialism”, bazele cu
partidul unic, cu exclusivitatea proprietăţii de stat – cu excepţia relativă a remizierilor din comerţ şi, tot
relativă, a cooperaţiei –, cu totalitarismul ca atare, nu se modificau. Nu se critica politica partidului, a
„conducerii supreme”, considerată politica poporului, nu se criticau priorităţile în industrie, în comerţul
exterior, etc ci erorile, la nivelul întreprinderilor, ministerelor, al specialiştilor, în ce privea transpunerea
în viaţă a politicii stabilite, în speţă a planului. Deşi, eu, de exemplu, în scris, am acreditat de mai multe
ori ideea, chiar şi indirect, că o politică bună este acea politică ce se poate înfăptui; dacă ea nu se
înfăptuia, şi mereu oamenii erau de vină, însemna că nici politica nu era fără fisură, că nu era, uneori, un
plan foarte bine elaborat Printre „rânduri” puteai spune multe... Oricum, chiar criticile din domeniile
amintite constituiau elemente care au putut împinge înainte economia, aşa cum era ea, proces la care şi-au
adus un aport important redactorii economici de la „Scânteia”, „România Liberă”, „Munca”, „Scânteia
Tineretului”, cei de la revistele economice de specialitate „Probleme economice” şi „Viaţa Economică”,
de la radio-televiziune etc.
În cei 4 ani şi jumătate în care am fost la „Scânteia”, am publicat peste 250 de anchete şi
materiale economice de analiză, examinând situaţia de la mai toate întreprinderile însemnate din toată ţara
– de la Satu Mare şi Baia Mare, la Călăraşi şi Alexandria, la Brăila şi Galaţi, de la Timişoara la Săvineşti
şi Iaşi, Bârlad şi Botoşani, de la Craiova şi Tg.Jiu la Ploieşti, Braşov, Sibiu, Rm.Vâlcea, Mediaş, Cluj,
Oradea, de la Tr. Severin la Suceava etc. – precum şi conexiunile respective cu direcţiile generale din
ministere, cu centralele industriale – a căror constituire, diminuând centralismul, am putea spune că am
iniţiat-o şi încurajat-o, în măsură importantă, noi de la ziar –, cu ministerele ca atare.
Am examinat situaţii în secţii de producţie, în birouri de secţii şi de organizare din întreprinderi.
Am coborât în mine, analizând productivităţi şi securizarea cu stâlpi de metal şi nu de lemn în Valea
Jiului, dar am examinat şi „exploatări la zi” la Motru. Am cercetat maniera de a evalua şi nota a
normatorilor, dar am stat sute de ore şi lângă strungari, frezori, SDV-işti etc., calculându-le propria mea
balanţă de timp. Am stat nopţi în turnătorii de fontă şi oţel, să-mi dau seama singur cum şi cu ce eficienţă
se supune metalul. Am inhalat mulţi mc de aer nu prea curat în combinatele chimice. În industria uşoară
ştiam multe din problemele filaturilor şi ţesătoriilor, bumbăcăriilor şi lânăriilor, pielăriilor,
confecţionerilor etc. Am calculat, în gări, timpii morţi ai parcursurilor şi vagoanelor de mărfuri, costul
trenurilor goale generat de traiectorii de încărcare şi descărcare neoptimizate, trecând apoi la astfel de
calcule pentru porturi. M-am referit la centrale şi ministere încercând să evaluez cheltuielile unei
birocraţii utile – valabilă în orice economie, cu atât mai mult într-o economie planificată, dar şi apăsarea
unei birocraţii pletorice, inutile, din păcate des întâlnită etc. Am făcut analize asupra felului în care
muncitorii, inginerii, personalul TESA îşi petrec timpul în fabrici etc. Multe din anchetele mele au avut –
au beneficiat – de largi ecouri, unele fiind comentate de „Europa Liberă” în sensul neajunsurilor vădite în
industrie şi economie. Acest fapt a declanşat unele cercetări la nivelul conducerii ziarului, dar nu am
retractat, nu am dezminţit nimic.
Pot releva astfel „Unio Satu Mare. Cum poate progresa o fabrică fără concepţie?”. Anchetă care
releva calitatea proastă – şi cauzele – a utilajului minier produs aici; „Anemia Electroputerii” (Craiova)
care punea în lumină grave deficienţe în cooperarea dintre fabricile complexului industrial respectiv, cu
repercursiuni ample asupra producţiei; „Uzina de vagoane din Tr. Severin. «Faţa locului» a fost inspectată
şi a rămas neschimbată”, anchetă ce punea în lumină proasta relaţie a uzinei cu ministerul de resort,
generând un important volum de utilaje inactive; „Raportări false la Uzina de Vagoane din Arad”; „La
uzinele 23 August. Cauzele neîndeplinirii planului se găsesc în uzină”, analiză care releva mari deficienţe
în conducerea uzinei şi relaţia total defectuoasă cu centrala de resort; „Amplitudinile sociale ale abuzului

125
mărunt”, o anchetă în ce privea construcţia de locuinţe la Craiova, cadru în care „şefii” – până la nivelul
marilor demnitari judeţeni – obţineau foloase necuvenite dintre cele mai importante folosind locuinţe
finisate ilegal „în organizare de şantier”; etc., etc. Mai toate asemenea materiale se soldau cu destituiri din
funcţie pentru unii miniştrii adjuncţi, directori generali de ministere şi de centrale, directori şi şefi de
secţie din întreprinderi etc. Desigur, dacă aveai dreptate, iar eu am avut mereu, ceea ce însemna o
documentare amplă, atentă, profesională, dialoguri inteligente, fapte de necontestat, o redactare pe
măsură. Oricând, în cazul contrar, îţi puteai pierde postul...
Să mai semnalez punctual câteva lucruri. Realizasem, prin 1968, o anchetă în domeniul
comerţului exterior, domeniu destul de delicat prin implicarea esenţială aici a celor cu „ochi albaştri”.
Una dintre concluzii era cea referitoare la necesitatea imperioasă de a modifica sistemul de planificare
respectiv după care întreprinderile erau, în bună măsură, rupte de export. Ele fabricau pentru export, dar
nu vindeau şi nu se aprovizionau ele, ci asemenea probleme cu terminalii în afară erau „rezolvate” de
întreprinderile de stat de comerţ exterior, în număr destul de mare în economie. Aici lucrau specialiştii –
unii, deloc răi, dimpotrivă – care aveau viză de securitate politică de a lucra în comerţul exterior, dar care
erau rupţi de producţia ca atare, făcută la întreprinderile productive. Eu propuneam în loc de „plan de
producţie pentru export” la întreprinderile productive şi „plan de export” la I.S.C.E-uri, contopirea
acestora într-un singur plan „prevederi de export”... Era ora 14:30, ancheta era în pagină, cum se spune,
când mă cheamă secretara de la redactorul şef în biroul respectiv să vorbesc „cu cineva de la partid”.
Trebuie să spun, în prealabil, că nu puţine anchete, în formă finală, mergeau pentru viză la secţia de
propagandă a PCR. Alte materiale, mai puţin însemnate, le aviza „Direcţia Presei”, un nemijlocit centru
de cenzură; este drept, mai puţin pentru „Scânteia” şi mai mult pentru celelalte publicaţii. Cobor, deci, la
telefon, ridic receptorul şi se recomandă interlocutorul ca fiind secretar al CC al PCR şi, iată, viitor
preşedinte al României după Revoluţie. Îmi spune politicos că trebuie să-mi scoată materialul din ziar
deoarece, prin conţinutul său, „subminează bazele economiei socialiste. Să-l înlocuim cu altceva”... De
fapt, dacă ar fi fost un singur plan, cum propuneam eu, ar fi însemnat finalmente ca I.S.C.E-urile să
devină secţii sau departamente ale întreprinderilor, amplificându-se astfel autoritatea producătorilor,
relaţiile lor cu străinii şi deplasările lor în afară, şi diminuându-se posibilităţile de influenţare ale
securităţii şi factorului politic. Ceea ce nu se dorea în ruptul capului. Articolul a fost înlocuit, dar, trebuie
s-o spun, mie nu mi s-a întâmplat nimic. Oricum, în economia de piaţă, relaţia respectivă se desfăşoară
după cum am propus eu atunci... Desigur, după Revoluţia, în cărţile mele am publicat acest material care
nu a putut apare – ca şi altele asemenea – dar şi articole apărute, fapt necesar în examinarea proceselor
noastre de tranziţie. Şi trebuie să mai spun că la ASE nu puţine cursuri dar şi multe seminarii la „Analiza
activităţii economice a întreprinderilor industriale” se desfăşurau, cu citarea respectivă, după articolele
mele din „Scânteia”. Precum şi ale altor colegi, cum erau Ioan Erhan, Viorel Sălăgean, pe urmă Cristi
Antonescu etc.
Încă un fapt. Funcţiona în anii 1960 o lege potrivit căreia, dacă aceeaşi funcţie era ocupată într-un
minister sau într-o fabrică – de exemplu şef de serviciu planificare, şef serviciu organizarea şi normarea
muncii etc – de un inginer, acesta avea un salariu mai mare binişor decât în situaţia în care aceeaşi funcţie
ar fi fost ocupată de un economist. Era vorba, dar, de o discriminare evidentă a economiştilor. Nu mai
discut cauzele, cel ce stabilise aşa era inginer. Am publicat în „Scânteia”, alături de Petre Nedelcu şi Dan
Mateescu o pagină întreagă de ziar astfel, relevând nu doar greşeala, ci grotescul situaţiei, iar aceasta a
generat măsuri de anulare a legii şi obţinerea de salarii egale la muncă egală pentru ingineri şi economişti.
Să mai amintesc de o anchetă a mea de larg ecou privind relaţia ruptă dintre cabinetele judeţene de
organizare ştiinţifică a activităţii industriale, pe de o parte, şi întreprinderi, pe de altă parte, anume:
„Departe de prozaica uzină, cabinetele judeţene de organizare a activităţii s-au transformat în protagoniste
ale literaturii economice de salon”. Uşor, uşor, lucrurile au început să se îndrepte, întrucât nu puteai face
din aceste cabinete „facultăţi economice de teorie”, scăpând totalmente din vedere activităţile concrete de
organizare din uzine. Aceasta era, practic, misiunea pentru care fuseseră create, iar tocmai în acest sens se
vădea în Vest şi în Statele Unite, o vastă literatură de specialitate.
Cred că trebuie subliniat ceva: se criticau multe aspecte; acest lucru, de altfel, este valabil şi în
economia de piaţă, este drept, cu o intervenţie, poate mai directă, a managerilor; presupunând că avem de-

126
a-face cu o economie sănătoasă astfel şi nu coruptă. Dar criticile amintite nu însemnau că industria era „în
ruină”. Se depuseseră şi se depuneau imense eforturi pentru a ne afirma industrial, eficient, profitabil,
desigur, cu credite, cu rambursări, cu tehnologizări şi retehnologizări moderne etc. Iar, de multe ori, astfel
de preocupări au avut împlinirile aşteptate. Sistemul avea, am mai spus-o, limitele lui, dar sinergia sa nu
fusese consumată. Era creştere şi dezvoltare economică deopotrivă, iar eu sunt dintre cei care, în întreaga
ţară, m-am ocupat de astfel de probleme. Criticând nu vroiam să facem rău economiei, dimpotrivă,
vroiam să se poată îndrepta anumite stări de lucruri. Faptul că „Europa Liberă” prelua aceste critici, la
comenta, că adăugau altele ale lor, critici la nivel de sistem, de mondoeconomie, nu era deloc rău, ci,
cred, era foarte bine. De multe ori, desigur, fără să o spunem, chiar la noi, la „Scânteia” şi nu doar,
preluam idei noi şi sugestii de la postul de radio amintit, pentru analizele noastre. Dar să afirmi după
Revoluţie – cum au afirmat unii polticieni români, de altfel provenind sau având filiaţie directă cu marea
nomenclatură comunistă – că „industria românească este un morman de fiare vechi”, mi se pare o inepţie
imensă, greu de explicat şi de caracterizat ca atare: prostie, ignoranţă, precipitare de a veni în
întâmpinarea unor penibili noi stăpâni, dorinţa de a face rău ţării etc. Nici pe departe nu era aşa.
Desigur, erau şi întreprinderi cu rezultate mizerabile. Dar altele, cele mai multe, prezentau costuri şi
preţuri competitive, aveau contracte şi puteau – ar fi putut – valorifica destul de bine pe piaţa mondială
inteligenţa românească. Or, pornind de la inepţii de tipul celor amintite – de fapt, „fier vechi” era în capul
celor ce susţineau astfel –, având de-a-face cu un număr imens de privatizări frauduloase, cu îmbogăţiţi
peste noapte, corupţi, care îşi apără cu dinţii şi prin orice mijloace privilegiile dobândite nemeritat, având
de-a-face cu o competitivitate mondială în care doar invingătorii, prin orice mijloace, sunt premiaţi, am
cam reuşit antiperformanţa să distrugem, să înstrăinăm aproape toate marile firme. Şi vedem cât de grea şi
cât de costisitoare este reconstrucţia, „reindustrializarea”, cum se numeşte acum, inserarea acesteia în
sistemul de producţie şi de relaţii europene, mondiale.
Dar, cum au câştigat sume imense prin furt şi corupţie privilegiaţii de astăzi? Un procedeu,
posibil şi probabil, ne vine la îndemână: cam de prin ianuarie, februarie 1989, au fost expediate „afară”
imense cantităţi de produse industriale, agricole, cu plata contractuală în noiembrie-decembrie ale
aceluiaşi an sau în anul următor. Ştiau de astfel de treburi unii din comerţul exterior, „îndreptăţiţii”. Şi
când s-a făcut plata, în haosul nu doar legislativ din zilele de după Revoluţie, banii respectivi nu au mai
putut fi evidenţiaţi în contul public. Cine i-a luat? Cine ştia de ei. Cum au fost luaţi? Simplu, cu drept de
semnătură. De altfel, relaţiile respective cu clienţii străini interesaţi de mărfuri şi nu de astfel de chestiuni,
au rămas multă vreme monopol la astfel de personaje. De aici, deseori, maşini şi case lux, hoteluri,
pământuri, terenuri, trai de nababi pentru ei. Iar ţara a pierdut masiv. Şi a fost doar o cale. S-a ocupat
cineva de asta? Nu, cine să se ocupe în goana după înavuţire a unora care au ajuns şefi, demnitari etc?
Sunt mult mai multe şi vom reveni la capitolele potrivite.
Nu era deloc un lucru uşor să lucrezi la ziar şi mai ales la nivelul respectiv, cu atât mai mult cu cât
înainte nu scrisesem aproape nimic: doar lucrări studenţeşti, referate, lucrarea de licenţă, proba cu care am
intrat la ziar. În general, după caz, dar adeseori, plecam lunea cu avionul în ţară, şi mă întorceam miercuri
seara cu articolul aproape scris. Joi îl predam la redacţie şi plecam aproape imediat la o altă întreprindere
de unde mă întorceam sâmbăta, tot cu articolul scris. Şi trebuia să ai, cum spuneam, o documentare
riguroasă, consideraţii bine stăpânite, să trezeşti interes, să ai dreptate tu în raport cu ce susţineau cei de la
firmă care urmăreau practic să-şi acopere lipsurile, problemele etc. Altminteri, te dădea afară. Când
venisem la „Scânteia”, ştiam de altfel la ce să mă aştept. Dacă nu ştiam, bănuiam. Aşa că m-am înhămat
la treabă. Să mai adaug serviciul pe redacţie, 1-2 ori pe săptămână de „cap limpede” până spre 4
dimineaţa, serviciul pe pagini etc.?
Mai ştiam că aici erau mulţi redactori de origine evreiască, numeroşi foşti ilegalişti – mă rog, se
propuneau astfel între ei – şi care formau o castă, era greu să te sprijine, darmite să te laude. Eu am reuşit,
apreciind că numărul şi calitatea acestor colegi ai mei de aici nu era „o problemă”, ci un avantaj. Aveam
de la cine învăţa, erau în presă de peste 30-40 de ani şi făcuseră faţă mai multor regimuri chiar dacă
acestea, uneori, nu au fost deloc prietenoase în ce-i privea. Asta, într-o măsură, chiar dacă nu mare, pe
tărâmul presei, însemna, să spunem, „expertiză”. Au lucrat direct cu mine pe manuscris – respectiv s-au
străduit să mă înveţe nemijlocit tehnologia scrisului, a cuvintelor – Ada Gregorian, deşi eu o cam

127
persiflam, care era „mâna dreaptă” a lui Paul Niculescu-Mizil pe materialele de partid de propagandă,
(„tovarăşa Ada lucrează într-un colectiv în afară”), Gigi Zamfir şi Ion Spălăţelu, cât ştiau şi cât puteau,
colegi de secţie cu mine, la „propagandă”. Dar şi Nicolae Corbu (fireşte că nu-l chema aşa), căruia îi
apreciam inteligenţa, spontaneitatea, eleganţa, desigur rod al unor lecturi importante. Ştia să se îmbrace,
ştia să se poarte. Era fiul unor foşti armatori, foarte bogaţi, din Brăila, soţia franţuzoaică, făcuse vreo 2 ani
de medicină, dar se lăsase şi se apucase de politică şi gazetărie socialistă. Eu credeam, pe bune, în ele,
atunci. Dar nu atât încât să-l scuz pe Corbu, mai târziu, când, pregătind un referat la doctorat pentru
perioada 1944-1948, l-am găsit în „Scânteia” din 1946 semnând un articol despre marele politician român
social-democrat Constantin-Titel Petrescu, ulterior cu ani de puşcărie comunistă în spate, intitulat „Un
vierme”. Nu era acesta un articol de propagandă, de ideologie ca atare, de laudă „obligată” pentru
Gheorghiu-Dej sau Ana Pauker, pentru sovietici, articole care-i puteau fi comandate, scrise cu lehamite.
Nu era un articol împotriva burgheziei, şi ea cu destule defecte, de altfel. Ci era un articol al lui, al lui
Nicolae Corbu, cu dispreţ nedisimulat împotriva unor valori româneşti perene. Mi-am mai schimbat, deci,
simpatiile...
Păstrez o amintire prietenoasă, dincolo de Petre Nedelcu, căruia îi datorez cu mult mai mult, lui
Bebe (Ion) Fântânaru, de la „externe”, care a trudit cu mine pentru a mă învăţa diplomaţia scrisului pentru
afară. Părea, era anticapitalist, dar destul de ponderat. Îl bănuiam de inteligenţă mult mai multă decât arăta
ca bonom, şi mi s-a confirmat. M-a amuzat teribil, mai mulţi ani mai târziu, când, plecat eu de ani buni de
la „Scânteia”, am auzit că Bebe Fântânaru (sigur că nu-l chema aşa) a fost dat afară cu cântec şi în absenţă
întrucât plecase pe neanunţate în Israel, iar când l-au căutat acasă să vadă de ce nu vine la redacţie au
găsit casa goală, vânduse în prealabil tot. Un coleg mai în vârstă cu care m-am înprietenit era Aurel
Cernea, evreu foarte inteligent şi cu mult umor, tatăl celebrului baterist şi bunicul unui strălucit
reprezentant al instrumentisticii româneşti. Nu doar percuţie. Şi Aurel Cernea îmi explica pe text ce
trebuie făcut şi m-a învăţat multe tehnologic. Mă invita, uneori, la el acasă, tot în Cotroceni. Am continuat
să fim amici şi după ce a plecat de la „Scânteia”, la revista „Pentru Pace”, destul de importantă. Mi-aduc
aminte de o sedinţă redacţională de partid unde fusesem invitaţi şi nemembrii, că, „încurcat” – se spunea
– nea Cernea cu o agreabilă doamnă, Dumitru Popescu l-a somat de faţă cu noi toţi să renunţe la ea că
altfel situaţia se complică. „Nu e politic”, i-a spus, nu ştiu dacă serios, Popescu. Iar Cernea, mai mult
pentru frumuseţea fazei, nu cred că era „încurcat”, a răspuns: „Politic, nepolitic, nu renunţ tovarăşe
Popescu, dumneavoastră aţi renunţa?” La care sala a început să râdă, iar „conflictul” s-a stins de la sine.
De altfel, 2 decenii mai târziu, într-o situaţie oarecum asemănătoare, nici Popescu n-a renunţat. De,
amintiri...
Mă mai simpatizam, tot de la „externe”, cu Beno Stoian, şef adjunct de secţie, care avea o fiică
studentă la engleză, nostimă şi inteligentă, deopotrivă. N-a fost să fie, dealtfel erau deja pe plecatelea în
Israel. Pe urmă Cercelescu, foarte inteligent, condei viguros, cu meseria remarcabil transmisă fiului la
„Adevărul” etc. Îl mai pomenesc pe regretatul Dumitru Tinu, tot şef adjunct de secţie la „externe”, care,
aşa am văzut eu, dincolo de unele calităţi certe, avea şi un dosar ţărănesco-muncitoresc impecabil, cât şi o
funcţie în comitetul de partid... La „Viaţă de partid” şef era bătrânul Tudor Olaru, se spunea că stătuse cu
Ceauşescu în lagăr la Tg.Jiu, că era rău, dar cu care, eu, am avut relaţii deloc încordate. Eram printre
puţinii cu care mai discuta de una, de alta. Lucra, în secţie la el, Costică Moraru, „Jo”, fost minier, prieten
cu mine, un coleg excepţional, sincer şi care căuta să scoată tot ceea ce era bun din PCR. Desigur, pe
situaţiile de caz...
Mai spun, cu plăcere, că la „Scânteia” eu am deschis rubrica de „Carte economică”. Publicam aici
recenzii şi prezentări ale unor lucrări economice pe care le consideram importante, într-un fel
deschizătoare de drumuri. Aşa, de pildă, am prezentat cartea profesorului Iosif Anghel, „Teorii şi modele
ale creşterii economice”, din colecţia economică a Editurii Ştiinţifice; pe urmă, volumul „Modelul în
ştiinţele economice” al lui Tiberiu Schatteles, şi el şi Iosif Anghel cercetători la Institutul de Cercetări
Economice condus de remarcabilul economist, academician Costin Murgescu, consilier al lui Ion
Gheorghe Maurer şi având gradul de „ambasador” în externe, director adjunct la acelaşi institut fiind
inconfundabilul, simpaticul şi valorosul economist Ionel Desmireanu cu care, ulterior, am devenit coleg în
Comitetul de Stat al Planificării. Am recenzat – deci mai amplu decât o prezentare – cartea „Asigurările

128
sociale în România”, Editura Ştiinţifică, a fostului meu profesor de la ASE Bucureşti, Gh. Bistriceanu şi,
pe urmă, tot volumul lui „Bugetul asigurărilor sociale de stat în România”, practic o reluare dezvoltată a
unui capitol al primei cărţi, deasemenea în editura menţionată. Ca şi Iosif Anghel, plecat ulterior în
Germania, ca şi Schatteles, plecat apoi în America, şi Gh. Bistriceanu era un mare dascăl şi cercetător
deschizător de drumuri. Dar el era şi un moldovean cu adâncă credinţă în Dumnezeu.
Centrul de calcul şi cibernetică economică de la ASE Bucureşti scotea, parcă trimestrial, o revistă de
studii pe care am prezentat-o cu regularitate. Deopotrivă, foarte legat m-am simţit de profesorul Dan
Grindea căruia i-am recenzat 2 lucrări: „Venitul Naţional” şi „Venitul Naţional în România”, ambele
Editura Ştiinţifică. Nu era chiar puţin. Necunoscându-mă şi apreciindu-mi recenziile, care aveau, totuşi, şi
părţi critice, profesorul Dan Grindea, cu vreo 25 de ani mai mare ca mine, m-a invitat la masă, ulterior l-
am invitat şi eu şi am devenit amici. Am hotărât, dar, să scriem împreună, pentru „Scânteia”, un studiu în
problemele realismului din conducerea şi planificarea economiei, studiu amplu pe care l-am publicat cum
am hotărât sub titlul: „Cunoaşterea şi folosirea legilor economice obiective – temelie a unei conduceri şi
planificări realiste”. Făceam direct trimitere la cei care escamontau realităţile, ba chiar le falsificau. Dan
Grindea era prieten cu Ada Gregorian şi se cunoştea bine şi cu Corbu, aşa că articolul a trecut cu bine
publicarea. A avut un amplu ecou, la ASE, la specialişti, la Ministerul de Finanţe şi alte ministere, a fost
lăudat de profesorul Iulian Văcărel, adjunct la Finanţe, pentru care aveam un mare respect, cât şi la
„Europa Liberă”. Dan Grindea, apoi, a emigrat în America devenind, la un moment dat, preşedinte al unui
Consorţiu mondial al bancherilor. Din păcate, grav bolnav, a murit pe la începutul anilor 1980.
Contactele cu asemenea profesori şi cercetători fireşte că mi-au folosit din plin. Şi, asociindu-le cu
propriile mele eforturi, le-am şi valorificat. Astfel că am lansat, analizat şi publicat un amplu interviu în
prealabil cu academician Gheorghe Zane şi pe urmă cu profesorul Costin Murgescu pe problema
„Tratatului de Economie Naţională”, o lucrare monumentală, în multe volume, care a apărut, însă,
aproape 3 decenii mai târziu. Era prima abordare publică a acestei chestiuni. M-au impresionat şi Zane şi
Murgescu, prin vasta lor cultură economică. Mai mult, Gheorghe Zane, moldovean din Iaşi, profesor
universitar şi mare exeget al lui Nicolae Bălcescu, fost, în trecut, şef la ţărănişti, făcuse ceva puşcărie, de
unde îl scosese şeful comunist Alexandru Bârlădeanu, fostul lui asistent la Universitatea din Iaşi. Am fost
la el acasă, m-a tratat cu cafea şi şerbet, şi am stat mult de vorbă cu el şi cu doamna. Avea încredere că
România merge pe un drum bun pe care-l sprijinea din toate puterile. Deasemenea, am finalizat o
cercetare de-a mea, cu D.C.S. (Direcţia Centrală de Statistică), sub forma unui interviu cu directorul
general al instituţiei, prof.dr. Constantin Ionescu („Frumosu”), pe tema pregătirii sau nu a economiei –
loisir, concedii în staţiuni, parcuri, ştranduri, teatre, cinematografe, alte săli de spectacole, sport etc –
pentru a asigura o petrecere plăcută şi utilă a timpului liber al oamenilor. Şi acest interviu, în care cadru
am combinat ideile mele cu realităţi statistice, a avut succes. Deopotrivă, am publicat pe o pagină întreagă
de ziar o analiză comparată a cheltuielilor, la 3 mari întreprinderi textile, printre care „Bucegi” Pucioasa,
„Dacia” Bucureşti şi o alta, pagină semnată împreună cu Leonida Gujiu, şeful Departamentului costuri din
Ministerul Industriei Uşoare. O analiză pe schimbul de noapte am făcut la o fabrică din Sighişoara,
împreună cu bunul meu prieten ing. Bebe Bălăceanu, din M.I.U., despre care voi mai vorbi.
Să mai amintesc de faptul că, uneori, relaţiile între profesorii mei colaboratori la ziar nu erau dintre cele
mai bune, şi aici fiind vorba de tipul de rivalităţi întâlnite apoi de mine pe tot globul? Şi că eu am evitat
înrăutăţirea lor şi mai mult? Iată. Regretatul profesor, pe urmă academician, N.N. Constantinescu, omul
de ale cărui aprecieri superlative – indicând că eu voi fi urmaşul său inclusiv la Academie – m-am bucurat
până la decesul său în anul 2001 – scrisese o lucrare „Situaţia clasei muncitoare din România”. Bine
documentată şi cu concluzii pertinente. Un alt fost profesor şi la care ţineam tot foarte mult, devenit şi el
academician şi prieten cu N.N., l-a reclamat la ziar că volumul are consideraţii imperialiste – din punctul
meu de vedere nu era adevărat – şi a scris o recenzie devastatoare împreună cu alt dascăl, Ion Tiberian, la
cartea respectivă. A trimis-o la redacţie silicitând s-o publicăm. N.N. nu ştia nimic. O puseseră în pagină,
eu am scos-o, am găsit un motiv anume – pasămite, necesitatea urgentă a publicării altui articol – şi, încet,
încet, cu „blândeţe” dar perseverent – la un moment dat am invocat fără temei „considerente superioare”
–, am amânat publicarea recenziei amintite la calendele greceşti. Probabil că ar fi fost mai mult chiar
decât o imensă duşmănie între 2 profesori deveniţi amici, dacă recenzia ar fi apărut. Or, n-am vrut asta.

129
Am, însă, şpaltul şi acum, în colecţia mea, dar nu cred că-l voi publica vreodată. La fel, pe profesorul
Bistriceanu, de a le cărui lucrări am amintit şi pe care le-am recenzat, l-a reclamat un idiot, care nu citise
volumele, că ar fi publicat, cică, de 2 ori aceeaşi carte. Aiureli. Şi aici am aplanat, idiotul era agresiv...
Nu pot ocoli nemulţumirile pe care le aveam, totuşi, în pofida unor realizări profesionale deloc
neglijabile. Salariul nu se rezolvase, mai ales după episodul de şedinţă cu Ada Gregorian şi Dumitru
Popescu. A avut, însă, o evoluţie, fiind „avansat” de la „redactor” la „reporter”, cu o creştere de 200 lei.
Practic, am regresat astfel, dar deloc în paginile ziarului, unde eram prezent cu materiale dintre cele mai
importante. Mă rog, ulterior s-a rezolvat ceva, la o nouă mărire de salarii pe redacţie, mie, din nou
„redactor” acum fiindu-mi dată cea mai mare creştere, de aproape 600 de lei. Ceea ce nu era puţin. Mă
„sâcâia” şi faptul că orizontul amplu pe care-l dobândeam străbătând, util, ţara în lung şi lat, nu era
asociat şi cu preocuparea ziarului de a mă trimite cât de puţin în străinătate, măcar în „ţările frăţeşti”, alţi
colegi ai mei fiind campioni la aceste capitole. Ridicând chestiunea, răspunsul a fost „să mai vedem”. Şi
nu s-a întâmplat nimic.
Ba nu, chiar a fost un moment amuzant pentru mine când, cunoscând la mare o doamnă poloneză,
mai mare cu vreo 7-8 ani, foarte drăguţă şi inteligentă, secretara unui ministru din Polonia, aceasta mi-a
trimis rapid o invitaţie de 10 zile la Varşovia, privată, desigur, ea urmând să-mi asigure toate condiţiile
necesare: cazare, masă, spectacole etc. Am dat invitaţia la personal, iar după câteva zile, fiind acceptată
de redacţie invitaţia, de parcă era treaba ei, m-a chemat şeful de la economice şi mi-a spus „să fiu atent, să
iau atitudine dacă se vorbeşte ceva necorespunzător despre România, despre tovarăşul Ceauşescu”. L-am
liniştit spunându-i că nu avem nici o intenţie, eu cu doamna, să discutăm astfel de chestiuni. Şi aşa a fost.
Pe urmă, un alt epidod. Prin primăvara lui 1967 încă nu mă lăsasem de rugbi în divizia A şi trebuia să
plec în cantonament cu echipa, la Babele, să facem pregătirea înainte de campionat. „Nea Buric”,
preşedintele nostru, mi-a calmat îngrijorările dându-mi ceea ce se numea „scoatere din producţie”.
Respectiv, exista un H.C.M. pentru astfel de situaţii: nefiind la serviciu pe perioada respectivă, salariul îţi
era plătit de club. Corect, la toate întreprinderile cantonamentele erau astfel aprobate. Am dat hârtia la
şefi. Abia aşteptam să plec la Babele, să mai schimb atmosfera, când secretara lui Popescu mă cheamă
urgent la cabinetul lui: „tovarăşul Popescu mi-a spus să vă transmit că puteţi pleca doar dacă în perioada
respectivă se întrerupe apariţia ziarului. Şi cum nu se întrerupe, nu puteţi pleca”. Era şi o formă de
apreciere a mea de către el, dar, practic, se vădea şi imposibilitatea de a face sport de performanţă mai
departe. Hârtia o dădusem iniţial la „tovarăşa Erica”. Ce lipsă de inspiraţie a sorţii de a pune, indirect, faţă
în faţă 2 personaje diferite, practic 2 lumi diferite: nea Buric (aşa-l chema, Buric), un om de milioane şi
„tovarăşa Erica”, fostă ilegalistă, mereu încruntată, posomorâtă, pe care nu am văzut-o zâmbind niciodată.
De fapt, nu cred că era o femeie rea.Dar asta a fost.
Este drept, un an şi ceva mai târziu s-a constituit o echipă de foşti jucători de divizie, mulţi foşti
internaţionali, la Întreprinderea „Proiect Bucureşti”, respectiv „Proiectantul”, din care am făcut şi eu parte
şi jucam în „B” fără antrenamente, după posibilităţi, doar duminica dimineaţa, pe stadionul „Tineretului”
de la şosea. Ce fantastică echipă şi ce fantastici băieţi: Sava, inginer, aripă şi internaţional, nu de mult
marcator al unui eseu cu Franţa în prima victorie a echipei României, cu 11-6, pe „23 August”; Nistor,
uvertură, fost la Geotehnica („Constructorul”), inginer, un jucător de un rafinament deosebit; Leaţi, demi,
inginer, deosebit de simpatic; vechile mele cunoştinţe inginerii Sandu Oprea şi Puiu Moarcăş, dr. Paul
Georgescu („Muşchiuleţ”), nea Guţu, fost coechipier cu mine, inginer proiectant şef şi care el pusese
bazele echipei. Pe urmă ing. Simion Ştefan, director prin Ministerul Petrolului, nea Buculei, economist,
extraordinar de simpatic; Mimi Dracopol, şi el fost coechipier; domnul, realmente un mare domn, Piki
Haţieganu, distins, rafinat, un joc „filozofic” pe linia a III-a, şi el fost coechipier la „Olimpia”; prietenul
meu bun şi coleg de şcoală şi echipă, Nobi Copelman, revenit de la Cluj şi care devenise inginer
constructor proiectant, lucrând din greu; Sandu Belcea, inginer cu o funcţie de răspundere pe la o mare
uzină; Şerban Mehedinţi, fost internaţional, familie de boieri, inginer, lucra la Ministerul Minelor, fugit
apoi în Franţa, neadaptat, trecut masiv „pe ulei” şi sfârşind dramatic „clochard” la Paris, pe sub podurile
Senei etc. Antrenor era nea Vică Ioniţă, vechiul meu antrenor şi amic al cărui şarm era inconfundabil.
Desigur, era şi jocul, dar erau şi nemaipomenitele 3-4 ore apoi – şi chiar mai mult – pe care le petreceam
împreună la „Ruşi” (fostul restaurant rusesc) de la şosea, discutând câte-n lună şi în stele şi amuzându-ne

130
copios. Sandu Oprea, de exemplu, cunoscut pentru apetitul său respectiv, venind după meci bea 3-4
pahare de şpriţ rece la repezeală şi apoi întreba serios, suav, inocent: „oare, aici, la noi, nu se bea nimic?”
Şi ce spectatori veneau la meciurile noastre şi la ceea ce era după meciuri: Mimi Niculescu, Andrei
Folbert, dr. Armand Novacek, Mişu Nedef, toţi jucători „emeriţi”, din fosta mare echipă de baschet a
„Stelei”, boxerul „scrimeur” Constantin Dumitrescu, nea Mişu Trandafir, om de carte dar care nu avusese
– şi n-a avut – niciodată servici, dar era neîntrecut la bancuri şi glume –, nea Rino şi nea Mitică Ionescu –
şi el antrenor de rugbi, nea Milea, antrenor, mare om de pahar, şarmantul Kuki Carnabel, antrenor şi el,
excelentul Bebe Manoileanu, nu doar antrenor, ci om de literatură etc. Se făcea o masă, deseori, spre 50
de persoane. Şi fiecare vorbea cu fiecare... Lucruri mai mult decât deconectante care nu se uită. Ce păcat
că după circa 2 ani echipa s-a desfiinţat...
Nu pot ocoli clipele plăcute la sărbătorile noastre de Sf. Ştefan de la iubitul Dodo Cruceanu acasă.
Coleg de clasă la „Cantemir” cu Doru Dăbuleanu, Nobi Copleman, cu Horia Nicolaescu, prieteni buni de-
ai mei,Ştefan (Dodo) Cruceanu, cu dosar prost rău, tatăl prefect interbelic de Timişoara, a făcut studii
strălucite de matematică, fiind apoi oprit la Institutul de Matematică. Într-o vară, la mare, cunoaşte o
nemţoaică din Hamburg – făcea decoruri şi costume la teatru – pe care o lasă însărcinată. Şi târziu ea îi
spune lui Dodo că va avea un copil cu el. Dodo îl recunoaşte, plăteşte pensie alimentară şi o invită pe
mamă cu copilul să vină în România să se căsătorească. Să stea cu toţii, aici. Fata nu vrea, doreşte să vină
Dodo în Germania, dar Dodo refuză. Şi se întâmplă două lucruri: a) se desfiinţează Institutul de
Matematică, în condiţiile cunoscute ale relaţiei dintre Horia Matei, de la „Lumea” şi Zoia Ceauşescu, iar
Dodo este repartizat la un institut de proiectări, tocmai când îi ieşiseră două lucrări superbe, „Ecuaţiile
von Neuman”; b) doreşte Dodo să meargă la un congres, în vest, pe banii lui, şi nu primeşte viza: „dacă
rămâne acolo?” Le explică că poate oricând emigra în Germania, legal, la familie, dar tovarăşii nu
pricep... Face, deci, cerere de emigrare – avea în Germania nevasta şi copilul – şi într-o lună a plecat. Iar,
peste puţin timp, deja era profesor universitar la Universitatea din Hamburg. A murit prietenul Dodo
acum vreo 2 ani, nu şi-a îngrijit suficient de bine o hepatită din tinereţe...
Dar să revin. Era cam pe sfârşite şi „sezonul” meu de la „Scânteia”. Intrase, într-o măsură, şi
zâzania între colegi. Colegul Theodor Cazacu, de la „Ştiinţă”, absolvent de Filozofie, lucra la o carte
despre marele Vasile Conta. Lucra doar noaptea, atunci avea timp. Înainte de lucru făcea baie şi se
îmbrăca în costum. Era uşor luat în zeflemea şi chiar invidiat: de ce să scrie? Pe urmă, în secţia „ARO”
(Anchete, Reportaje, Opinii) colegul şi prietenul meu, regretatul acum Valentin Hossu, reporter înnăscut,
se certa mereu cu şeful lui, Vasile Băran, după unii mai puţin talentat decât Hossu. Era invidie. Iar
Valentin i-a plătit-o prin 1969, cred. I-a spus lui Băran că ştie că îl place mult o doamnă simpatică,
Viorica Ciorbagiu, de la „România Liberă”, cea care, atunci, scrisese de curând articolul devenit celebru
„2 cu sapa, 3 cu mapa”. Băran, cu slăbiciune faţă de aventurile galante, cu o anumită trecere printre
poetese şi scriitoare de duzină – ca recompensă pentru „înlesniri”, se spune, le publica în ziar – l-a crezut.
Aşa că Vali l-a trimis direct acasă la Ciorbagiu. Omul s-a dus, a bătut la uşă, a intrat în apartament, iar
Viorica, din baie, cu o voce languroasă, i-a spus „dezbracă-te, scumpule”. Vasile Băran, cam mititel şi
cam gras, dar sigur pe forţa sa de seducţie, s-a conformat şi a rămas în costumul lui Adam. Atunci, brusc,
s-a deschis uşa de la baie şi au apărut Viorica şi Hossu, perfect îmbrăcaţi, care au început să-l fotografieze
din toate părţile. „Dacă nu-ţi dai demisia, în 2 ore fotografiile vor fi la tovarăşul Popescu pe masă”. Băran
s-a speriat, a venit la redacţie şi a spus tot. Sperând să fie iertat. Dar n-a fost aşa. A fost trimis redactor la
studiourile de film „Alexandru Sahia”. Au fost însă pedepsiţi şi Hossu şi Ciorbagiu, trimişi să lucreze în
presa judeţeană. Dumitru Popescu „judecătorul”, „fascinant” pentru mine până prin 1970...
Un alt episod. Faţă de ani în urmă când, într-o vară, am mers cu bunul meu prieten Doru Dăbuleanu la
mare şi am mâncat la prânz, la cantina, afară, a unui şantier de construcţii, acum era altfel. Eram, de data
asta, tot cu un prieten bun, Marius Iorga la Mamaia, şi vroiam să mâncăm la „Cazino”. Nu prea arătam
noi cine ştie ce – după parametrii pentru „şefi” ai chelnărilor – şi când i-am spus ospătarului nostru că
doream o salată de crudităţi – pe care el trebuia s-o prepare separat – s-a întunecat la faţă şi a spus că „n-
are”. Am chemat responsabilul, care ne-a luat cu „Ce e băi, băieţi?”. L-am luat deoparte şi i-am arătat
legitimaţia de „Scânteia”. Imediat şi-a modificat atitudinea – colegul Graure băgase spaima-n ei, fie
dându-i afară, fie înlesnindu-le închisoarea. „Imediat, se face”, „Păi spunea că nu se poate...” „Nu este

131
adevărat, chiar facem o salată bună!”. Cei mai mulţi şefi şi ospătari pe litoral furau de snopeau, dar nu te
puteai juca cu ziarul... Mai mergeam la „Monj” („Mon Jardin”), pe Dorobanţi, vizavi de Spitalul
„ASCAR”, restaurant „en-vogue”, unde Nicuţă Tănase, Cercelescu şi Graure aveau „masă deschisă”. Eu
mergeam cu un alt grup, însă oricum, fiind de la „Scânteia” şi vrând să-ţi păstrezi autoritatea, trebuia să
declini ferm generoasele oferte ale „casei” – e un cadou de la noi; nu vă costă nimic, e un cadou din
partea „casei”; picoliţa blondă am observat că vă place rău etc. – şi plăteai la leuţ, cum era şi normal, tot
ce consumai. Astăzi, pentru inspectori, şefi şi interese, lucrurile stau altfel, generozităţi ale „casei” cât
încape. Dar să revin.
Este drept, eu învăţasem multe lucruri, dar unele chestiuni începuseră să devină rutină. Şi asta nu-
mi prea plăcea. Este adevărat, mai toţi interlocutorii erau extrem de politicoşi şi prevenitori, le era, de
fapt, teamă de critică. Apariţia lor astfel în ziar putea echivala cu darea afară din funcţie. Făcând un salt în
timp, din păcate, mulţi dintre bugetarii şefi de astăzi – mai ales cei care au fost angajaţi mereu la stat şi,
iată, din salarii modeste au reuşit să facă, în ani puţini, averi uriaşe – sunt mult mai slab pregătiţi
profesional, dar mult mai înfipţi şi „neînfricaţi” – nu îi întreabă nimeni de nimic – decât cei de atunci.
Revenind, însă, nu asta era problema. Se vădea evident că lucrurile erau mai adânci, însă nu se putea
depăşi un anumit nivel. Ceea ce eroda... Oricum, de mai multe ori, în judeţe făcusem impresie destul de
bună. Fără să fiu membru de partid, fusesem, prin 1967, numit într-o brigadă de control a CC al PCR care
verifica maniera în care se desfăşura învăţământul de partid. Erau cu mine 2 activişti de la secţia de
propagandă a CC-ului, Petrică Bartoş şi Ion Drăgoi – ce va fi numit peste puţin timp secretar cu
propaganda într-un judeţ. Oameni deosebiţi. Eu mergeam pe teza mea: să gândim, întâi, şi pe urmă să
vorbim, să n-o facem mecanic. Am fost la Tr. Severin şi la Alba Iulia, la întreprinderi. Cum eram invitat
să vorbesc, secretarul de partid de la faţa locului îmi concluziona: „vă mulţumim pentru preţioasele dvs.
indicaţii, tovarăşe Popescu”. Mă amuza, totuşi, nefiind membru de partid... Am fost trimis urgent şi la
inundaţiile din mai 1970, la Deva, de unde am scris şi trimis reportaje la redacţie: răniţi, decedaţi, pagube,
case distruse, fapte deosebite etc. Era grav, impresionant. Am pus mâna şi pe lopată, printre cei ce
urmăreau, noaptea mai ales, să stăvilească asediul Mureşului asupra oraşului. Şi iar făcusem impresie
bună. Nu mai vorbesc că un an şi ceva înainte, după ce fusese realizată noua împărţire administrativ
teritorială a ţării, cum se hotărâse ca fiecare judeţ să aibe măcar un săptămânal, dacă nu un cotidian, am
fost desemnat să conduc, la Reşiţa, pentru judeţul Caraş-Severin, apariţia ziarului judeţean „Flamura”.
Mai aveam în echipa de la Bucureşti, ca adjuncţi, cum s-ar spune, pe Costică Marinescu, de la Agerpres,
devenit după Revoluţie director general adjunct al Agerpres-ului, şi pe Teodor Roibu, fotoreporter la
„Sportul”, colegi minunaţi cu care m-am ajutat mult. Şi la faţa locului erau câţiva băieţi deosebiţi, Timotei
Jurjică, Colea Catană etc. – proveneau de la ziarul uzinal al Fabricii Constructoare de Maşini şi de la
ziarul uzinal al Combinatului Siderurgic – pe care i-am integrat în echipă. Redactor şef al „Flamurei”
fusese numit nea Ion Chiujdea, corespondent judeţean al Scânteii, iar adjunct I. Popa. Am rămas peste o
lună şi jumătate la Reşiţa, la început scriind singur mai mult de jumătate din săptămânal. În fine, l-am
„dat la apă”, cum se spune...
Toate bune şi frumoase, dar având în vedere şi astfel de experienţe, spre finele verii lui 1970,
când trebuiau completate locurile de corespondenţi permanenţi ai ziarului „Scânteia” în judeţe, şi cum
lipseau corespondent la Timişoara şi corespondent la Cluj, din dispoziţia expresă a lui Dumitru Popescu,
devenit acum secretar al CC al PCR, redactor şef al ziarului fiind Alexandru Ionescu, fostul său coleg de
grupă la facultate, suntem chemaţi la cabinetul lui Ionescu, eu şi colegul Dan Mateescu, tot de la
economic – nici el nu era membru de partid, tatăl lui fusese ofiţer de jandarmi, dar nu acesta cred că era
motivul, ci că „eram buni” – să mergem corespondenţi în judeţe. La început 2-3 luni, de „probă”, şi pe
urmă definitiv. Amândoi cerusem salariu, iar astfel dobândeai un salariu substanţial mai mare decât cel
din redacţie. Îţi dădeau casă şi în plus aveai la dispoziţie permanent maşină cu şofer, pe numele tău. Şi eu
şi Dan Mateescu am refuzat, obiectând că astfel ne deprofesionalizăm de la meseria noastră de
economişti, fiind obligaţi să trimitem articole din toate domeniile: agricultură, învăţământ, social, cultură,
reportaj, faptul divers etc. Poate pentru un scriitor treaba era tentantă, pentru noi, însă, nu. În plus, eu l-am
lăsat „cu gura căscată”, cum se spune, pe Sandu Ionescu, solicitând (este drept, oarecum „la mişto”) că
dacă tot e să fiu corespondent, vreau postul respectiv de la Paris, care era liber. A început să bâiguie şi să

132
spună că „nu era pentru mine acest post”. Eu am replicat „Da de ce? Ştiu limba la perfecţie”, iar el nu a
mai zis nimic... În sinteză, şi eu şi Dan Mateescu am refuzat categoric „oferta” făcută. După vreo 3
săptămâni, în care tot eram chemaţi şi „reofertaţi”, noi refuzând de fiecare dată, ni s-a transmis că
propunerea a căzut şi că tovarăşul Popescu a spus că „putem să ne vedem de treabă în secţie”. Eu cel
puţin, Dan Mateescu ceva mai pe urmă pentru el, mi-am dat seama clar că nu era în ordine aprecierea
pentru mine şi că ar trebui „să-mi văd de treabă în altă parte”. Mai era ceva care îmi întărea această
devenită convingere. Îmi intrase în cap să-mi dau doctoratul în economie, la ASE Bucureşti. Pe lângă alte
acte, îţi trebuia recomandarea întreprinderii unde lucrai. Şi când am cerut-o, nu mi-au dat-o, spunându-mi-
se că ce îmi trebuie mie doctorat. Uneori, mai erau trimişi 1-2 colegi, cu bursă, la „Ştefan Gheorghiu”, dar
eu oricum nu făceam parte dintre ei. Aşa că, am apreciat, „liber” pentru plecare...
Şi am plecat. Pe la începutul lui decembrie 1970, sunt trimis la CSP (Comitetul de Stat al
Planificării) să fac un articol pentru Maxim Berghianu (preşedintele CSP) privind planul cincinal de
dezvoltare economico-socială 1971-1975, recent devenit lege. Trebuie să spun că pentru fel de fel de
miniştri cam noi, redactorii, făceam articolele, ajutaţi cu cifre şi alte elemente de 2-3 consilieri ai lor. Mă
prezint dar la CSP, mă apuc de lucru şi Berghianu îmi dă, după ce ne-am cunoscut mai bine, doi consilieri
să mă ajute să fac materialul: pe ing. Paul Manda şi pe ec.dr. Avram Rozen. După vreo 2-3 zile, îi întreb
dacă au cumva posturi libere de economişti la CSP. „Nu prea avem, aici la noi e greu, se intră greu,
trebuie să fi profesionist”, îmi răspund ei. Şi mă întreabă: „Dar pentru cine?” Iar eu răspund: „Pentru
mine”. „Pentru dumneavoastră avem”, îmi spun ei. „Dar vreţi să plecaţi de la ziar?” „Da”, completez eu.
După încă o zi, după ce s-au sfătuit cu preşedintele Berghianu, îmi înmânează hârtia prin care mă cer de la
„Scânteia” cu transfer „în interesul serviciului”. Câştigam şi vreo 300 de lei la leafă.
A doua zi, duc hârtia oficială la ziar şi o dau lui Mircea Angelescu. Cum nu eram chiar un favorit
al lui, îmi spune: „Dacă vrei să pleci, asta e, o să ne pară rău”. Şi trimite hârtia avizată de el la redactorul-
şef Alexandru Ionescu. Atunci a izbucnit scandalul: „Cum o să dăm drumul unui redactor care ne asigură
ziarul cu anchete şi analize economice de calitate? Nici vorbă. Trimite-l la mine”. Şi începe Sandu
Ionescu munca de convingere cu mine: să rămân, îmi va creşte leafa, mi se va da aprobare şi recomandare
pentru „doctoratul în economie” la ASE Bucureşti (am uitat să spun, cei de la CSP m-au felicitat pentru
idee, spunând că de asemenea specialişti au nevoie), o să primesc şi apartament (nici nu cerusem), o să
plec şi în „ţările frăţeşti” etc. Numai lapte şi miere. Cu părere de rău – îl stimam,totuşi, – îi spun lui Sandu
Ionescu, redactorul şef, că „până la Dumnezeu mă mănâncă sfinţii” şi că sunt hotărât să plec. După câteva
zile de discuţii şi negocieri, cum nu puteau refuza semnătura lui Berghianu dacă eu doream să plec, mi se
înmânează hârtia de acceptare. Aşa că din 10 ianuarie 1971 sunt instaurat, am dat şi concurs pentru post,
economist în Comitetul de Stat al Planificării, în Direcţia Coordonării Planului. Dar despre toate aceste
lucruri vorbesc mai pe larg în capitolul ce urmează, respectiv un studiu al meu publicat cu vreo 2 ani în
urmă (2015) în volumul 15 de „Studii de Istorie Economică şi Istoria Gândirii Economice”, Academia
Română, volum coordonat de academician Iulian Văcărel. Un capitol din activitatea mea se încheia;
Progresasem mult ca economist – teoretician şi practician – şi devenisem şi ziarist profesionist. Un alt
capitol se deschidea, însă...

133
134
 IN MEMORIAM
GENERAL DE CORP DE ARMATĂ (RT) DR. CHIȚAC MIHAI (1928 – 2010)

Col. (rt.) Dumitru BRÎNZEI

La începutul lunii noiembrie 2017, un grup de ofițeri în retragere camarazi și membrii ai

Asociației Cadrelor de Chimie Militară în Rezervă și Retragere „Costin D. Nenițescu” a participat la
slujba de pomenire de la Cimitirul Militar Ghencea – București și ulterior o parte dintre aceștia, la
parastasul în amintirea celui care a fost Gl. Chițac Mihai, trecut în neființă cu 7 ani în urmă, datorită unei
cumplite suferințe.
De menționat că a fost membru al Asociației aducându-și aportul cu mult interes la activitățile
desfășurate de acesta.
Ca și atunci, după această perioadă lungă am aflat cu mult regret plecarea dintre noi, pentru
totdeauna, a acestui brav ofițer al Armatei României. Ceea ce a rămas în urma acestuia istoria a
consemnat multe realizări în scopul dezvoltării Trupelor de Apărare C.B.R.N. (Chimice). Mai mult la
Adunarea Generală a Asociației din luna decembrie 2017 Consiliul Director a insistat ca D-na Naila
Chițac, soția fostului Gl.Chițac, să fie prezentă, în cadrul adunării a fost din nou evocată, mai pe larg,
personalitatea fostului comandant al Trupelor Chimice.
După această scurtă introducere prezint datele biografice de referință ale Gl. Mihai Chițac.
S-a născut la 4 noiembrie 1928 în comuna Suharău, județul Botoșani într-o familie de agricultori.
Școala primară a absolvit-o în localitatea natală, gimnaziul teoretic la Dorohoi și Oradea, liceul la
București și Școala Militară de Ofițeri la Sibiu.
Academia Militară din Bucuresti a absolvit-o în anul 1952, obținînd licență în specialitatea
comandă și stat major de arme intrunite.
După finalizarea studiilor a fost repartizat la Marele Stat Major –Direcția Operații unde a lucrat
până în 1955, când în urma unor examene a fost mutat la Comandamentul Trupelor Chimice – Secția
Operații și Pregătire operativă.
În 1960 a fost numit comandantul Școlii Militare de Chimie din Câmpulung –Muscel.
De la Câmpulung - Muscel a fost numit conferențiar la Academia Militară din București, catedra
de Tactica Trupelor Chimice. Ulterior a fost numit Comandant al Trupelor Chimice în anul 1969, maior în
1972; general locotenent în 1984 și titlul de doctor în științe militare; general de corp de armată în 1990
(cu trei stele).
Sub comanda Gl. Chițac, Trupele Chimice au atins în anii 1970 – 1990 cea mai amplă dezvoltare
și modernizare sub raportul structurilor de armă, al cercetării științifice – aplicative și al înzestrării cu
echipamente și materiale chimice.
Între anii `70 – `80 organigrama C.Tr.Ch. arăta astfel:
- Comandantul Trupelor Chimice ;
- Statul major;
- Secția operații cercetare și calcul analitic;
- Secția pregătire de luptă;
- Biroul regulamente;
- Aparatul politic;
- Biroul cadre;
- Locțiitorul comandantului pentru înzestrare;
- Secția înzestrare și evidență;
- Secția exploatare, reparații și planificare;
- Biroul cercetare științifică;
- Biroul financiar.

135
- În acea perioadă C.T.Ch. avea în teritoriu unități de specialitate de mare importanță care erau
subordonate nemijlocit. În același timp C.T.Ch., prin atribuțiile pe care le avea, răspundea de
evidența și pregătirea în pregătirea tuturor unităților Armatei în domeniul protecției contra
armelor de nimicire în masă, sau în denumirea de azi, apărarea C.B.R.N.
Prin activitatea depusă în funcția de comandant al Trupelor Chimice într-o perioadă de peste 20
de ani Gl. Chițac poate fi considerat cel mai prolific , cu realizări foarte mari în dezvoltarea
specialității noastre, apărarea C.B.R.N. în accepția actuală. Se poate spune că dintre toți cei care
s-au perindat la conducerea Trupelor Chimice , a fost cel mai reprezentativ și a contribuit cel mai
mult la dezvoltarea acestei arme cu specialitățile sale militare.
Să enumerăm doar o parte din aceste realizări:
Prin activitatea de cercetare în domeniul chimiei specifice Armatei și dozimetriei nucleare pe
care a coordonat-o în funcția de comandant al trupelor chimice s-au creat o serie de mijloace de
protecție cu efecte superioare celor existente la acea dată. Tehnica de specialitate în domeniul
cercetării de radiație și chimice precum și mijloacele de decontaminare a armamentului, tehnicii de
luptă și personalului ca rod al gândirii cercetării științifice, au ridicat pe niște trepte calitatea
subunităților care pot să reacționeze la nevoie în sprijinul trupelor din celelete arme.
S-a remarcat în cadrul aplicațiilor la nivel operativ și strategic conduse de reprezentanți ai fostului
Tratat de la Varșovia, la care au participat și ofițeri din Comandamentul Trupelor Chimice.
De asemenea periodic, convocările comandanților de trupe chimice din armatele statelor
participante la Tratatul mai sus mentionat se desfășurau și în țara noastră . De fiecare dată în unitățile
subordonate există maximă atenție și interes pentru ca activitățile practice să se desfășoare în condiții
corespunzătoare.
A participat ca expert în comisiile tehnice de stabilire a cauzelor și efectelor unor accidente
provocate de explozii în industria chimică și alte domenii. A condus activitățile de lichidare a unor
focare de contaminare chimică.
După dezastrul de la Cernobâl din 1986 când un reactor nuclear a explodat , a fost în zonă
împreună cu doi ofițeri având la ei aparate dozimetrice. Protecția acestora a fost asigurată de
specialiști din Armata Sovietică.
Explozia ce a avut loc în noaptea de 26 aprilie 1986, însă norul radioactiv a ajuns la noi pe 2 mai.
Imediat s-au format grupe operative la M.St.M. din ofițeri de mai multe specialități, inclusiv din
Comandamentul Trupelor Chimice , la care și eu am participat.
În țară s-au instalat posturi de observare și s-au constituit patrule care să măsoare nivelul de
radiații din diferite raioane.
La populație în special pentru copii s-au administrat pastile de iodură de potasiu pentru protecția
glandei tiroide.
În activitatea sa Gl. Chițac a scris și publicat în literatura militară de specialitate 58 de lucrări și
articole în majoritate referindu-se la acțiunile de luptă ale Trupelor Chimice și protecția trupelor în
totalitatea lor și a populației împotriva armelor de nimicire în masă.
A fost decorat cu 6 ordine și 14 medalii românești și străine.
Înainte de a arăta unele aspecte despre implicarea Gl. Mihai Chițac în evenimentele din
decembrie 1989 trebuie să arăt că în 1988 a fost numit prin cumul în funcția de comandant al
comenduirii garnizoanei București, o funcție adiacentă celei de bază, care implica mare răspundere la
nivelul Capitalei București.
În 17 decembrie 1989, zi de duminică, Gl. Mihai Chițac era în concediu de odihnă câteva zile
care mai rămăseseră din acesta. Cu o zi înainte primisem ordin de la dânsul ca duminică să ne
întâlnim la sediul comandamentului pentru a stabili unele măsuri în vederea trecerii
Comandamentului Trupelor de Grăniceri de la M.Ap.N în subordinea Ministerului de Interne.
În după amiaza acelei zile la ordinul ministrului apărării naționale, Gl. Vasile Milea pleacă la
Timișoara, cu un avion împreună cu generalii: Gușă, Stănculescu, Cârneanu, Nuță și Ion Coman.
Redau din declarația d-nei Naila Chițac (soția): la Timișoara subliniază domnia sa că prin deciziile
luate personal (Gl. Chițac) a venit în apărarea și sprijinul populației, instituirea de pază severă a

136
intreprinderilor chimice Solventul și Azur care ar fi prezentat mare pericol în caz de explozie
nefolosirea grenadelor lacrimogene pentru dispersarea demonstanților, evitarea deblocării unei
intersecții din Calea Girocului , eliberarea unui grup de demonstranți reținuți în Piața Catedralei –
asumându-și astfel mari riscuri.
După proces d-na Naila Chițac a declarat : „Completul de judecată n-a luat în considerare nici
măcar răspunsul dat de către M.Ap.N. la cererea Curții Supreme de Justiție, ca la Timișoara în acel
moment singurul îndrituit să dea ordine era Generalul Ștefan Gușă”.
„Numit la 27 decembrie 1989 ministru de interne, a condus acest minister până la 14 iunie 1990
într-o perioadă dificilă cu ample convulsii sociale. Ca ministru a luat decizii în scopul rezolvării
situațiilor apărute în contextul revoluționar și contestatar deopotrivă. Cu o poliție numeric redusă și
slab înzestrată tehnic s-a străduit să facă față unor situații fără precedent îndeosebi în București :
mitingul de doliu din 12 ianuarie , mitingurile și ciocnirile din 28 ianuarie , manifestațiile
antiguvernamentale și antiprezidențiale din 18 februarie și celei de a doua mineriade din 19 februarie,
conflictelor interetnice din Târgu Mureș (martie 1990) , demonstrațiile maraton din Piața Universității
(22 aprilie – 13 iunie 1990).
Pe linia intrării în normalitate a țării , după alegerile din 20 mai desfășurate în condiții normale -
are loc și acțiunea de eliberare a Pieței Universității și reluarea circulației în zonă”
Cele de mai sus sunt extrase prezentate de d-na Naila Chițac din lucrarea Protagoniști ai vieții
publice, apărută în 1994, publicată în Rompres.
Ca fost subordonat al Gl.Chițac pot să spun că l-am cunoscut destul de bine , lucrând la
Comandamentul Trupelor Chimice peste 15 ani și pot să spun că a fost un ofițer corect cu dragoste
față de meseria armei, apreciat mult de șefi și subordonați așa cum s-a spus „O viață de om trăită în
demnitate încheiată cu o bătrânețe zbuciumată”.
În încheiere rezultă o întrebare: Evenimentele din decembrie 1989 au constituit o revoluție sau o
lovitură de stat cum au început să se scrie în ziare? Cum vor fi considerați protagoniștii acelei
perioade ? Este posibil ca viitorul să dea răspuns la aceste întrebări?

POST SCRIPTUM

Cu acceptul domnului, Col.(rt.)Dumitru Brînzei, fost șef de secție în Comandamentul Trupelor

Chimice, al cărui șef, mulți ani(20) a fost generalul colonel Mihai Chițac , așez două vorbe privind
părerea unui alt subordonat , tot 20 de ani, în persoana celui care își permite să se lase cu aprecierea
privind o condamnarea NEDREAPTĂ, legată de participarea la evenimentele din decembrie1989.
Generalul colonel Mihai Chițac ca de altfel și generalul de armată Victor Atanasie Stănculescu au
fost doi mari ȚAPI ISPĂȘITORI, plasându-le PSEUDO-VINOVĂȚIA prin declarații ale martorilor
dirijați de cârmuirea post-decembristă. Autorii principali ai pseudo-vinovăției au fost ex-președintele
României, Ion Iliescu și ex-directorul Departamentului Securității Statului , Vlad Iulian. Cunosc
foarte bine evenimentele petrecute la Timișoara prin relatarea unor martori autorizați ale căror
depoziții nu au fost luate în seamă de instanțele de judecată.Trebuiau găsiți niște macro-vinovați
pentru a tempera cererile asociațiilor de revoluționari. Unul din martori a fost colonelul chimie
militară, Elek Gyula, șeful de armă al garnizoanei Timișoara pe linie de chimie militară care l-a
însoțit permanent pe Generalul Mihai Chițac atâta timp cât a fost la Timișoara pe timpul
evenimentelor. Declarațiile colegului meu de Școală Militară, de grupă și de promoție, instanța nu le-
luat în seamă. În afară de cei doi pomeniți mai sus au fost și alții care au avut atitudini premeditat
dușmănoase față de fostul comandant al Trupelor Chimice, Gl. Col. Mihai Chițac.
Sunt mândru că am fost un produs profesional al generalilor Mihai Chițac și Victor Atanasie
Stănculescu ȘI NU al generalilor Ion Mihai Pacepa și Vlad Iulian.
Istoria va verdicta realitatea realităților.

Col.(r) ing. Nicu ȘAPCĂ

137
Mihai Chițac

138
 CIVILI ÎN ARMATĂ

Col. (r) ing. Nicu ȘAPCĂ

După anul 1990, Armata României nu a mai facut parte din tratatul de la Varșovia, situația
politico-militară internațională a suferit o transformare de 180 de grade, comunismul devenind muribund,
sistemul în sine declarându-se nu în insolvență ci faliment direct. Țara și-a orientat eforturile pentru noi
alianțe la nivel internațional, orientarea către blocul militar NATO, având cap-compas Statele Unite ale
Americii și Uniunea Europeană. Aceste două deziderate au fost atinse. După părerea unor analiști politici
autorizați în domeniu această politică reușită a României asigură multe avantaje românilor, cu condiția ca
în fruntea țării să fie oameni devotați trup și suflet poporului român și nu niște farsori sau chiar trădători
ai neamului. Din păcate tot românul de rând a constatat o falsitate a celor care reprezintă țara, cu o
supușenie uneori oarbă, fără un pic de orgoliu național, numai și numai pentru a fi cocoțați în anumite
poziții sociale, inclusiv a unor șefi de stat încât dau impresia oamenilor obișnuiți, care totuși le-au rămas
nealterat sentimentul național, că am devenit o populație și numai atât. Armata țării este mai mult în
rezervă ca număr de militari decât cei rămași în parcursul activ. Capilor Armatei, care s-au opus unor
politicieni orbi, li s-au înscenat procese și au fost condamnați pentru certe motive inventate, ca trafic de
influență, abuz în serviciu, neglijență în exercitarea atribuțiilor din fișa postului etc. Toate aceste aspecte
s-au petrecut după ce au trecut în rezervă, unii dintre aceștia încercând să se așeze social printr-o inițiativă
de a face un partid nou, sau s-au opus politicii la nivel național a unor partide aflate la putere, a unor
persoane de rang înalt în stat, inclusiv șefilor de stat. Cele mai mari critici și învinuiri le-au fost aduse
foștilor lideri militari, toți șefi ai Statului Major General care și-au exprimat punctul de vedere în mass-
media. Cel mai virulent șef de stat în criticile aduse a fost Traian Băsescu. Unul dintre liderii militari, fost
șef al Statului Major General, Mihail Popescu, General de armată, după o condamnare de 4 ani închisoare
cu suspendare s-a îmbolnăvit de foc și inimă rea, a murit, fiind de ani buni trecut în lumea veșnică.
Avantajele apartenenței României la N.A.T.O. sunt în principal legate de asigurarea integrității Statului
român, indivizibilitatea acestuia în granițele actuale. Se macină altă făină acum, diferită la culoare și
calitate în general față de politica lui Hitler și a lui Stalin care ne-a împărțit Transilvania în două părți,
între România, stat legitim recunoscut de Liga Natiunilor Unite, și Ungaria permanent flămândă de
teritorii. A fost și cred cu puterea ființei mele și a altora ca mine că nu se va mai repeta fenomenul. Avem
avantajul că interesul N.A.T.O și în principal al S.U.A. se pliază peste cel al României vis-a-vis de o
ripostă a revigorării revigorarea fostului Imperiu Rusesc. A se vedea cazul Crimeei și fierberea din insula
Kaliningrad lângă Țările Baltice. Nu mai pomenesc de Transnistria, teritoriu al Republicii Moldova, unde
s-a vărsat sânge basarabean, colosul rusesc având talpa cizmei apăsată pe acest teritoriU. Și exemplele pot
continua. Acestei expansiuni rusești i se poate așeza o puternică redută militară a flancului de est al
NATO unde România devine un reper strategic de aparare important.
Apartenența la Uniunea Europeană asigură avantajele în principal al structurilor comerciale, a
existenței concernelor internaționale, însă cu mare grijă față de patrimoniul național. Aici e aici. Corupția
care s-a întins ca pecinginea a dus țara într-un puternic recul. Politicienii aflați la putere bat tobele vis-a-
vis de creșterea economică a României iar românul tot amărăștean rămâne. În cei zece ani cât a fost
Traian Băsescu președinte al României, a dispărut aproape total încrederea între români. Câtă minciună
am constatat la acest om, de altfel extrem de inteligent, inteligență pseudo asezată în folosul țării pentru
simplul motiv că a fost o slugă a străinătății, puterii hegemonice în lume, SUA. Mai aruncă câte o săgeată
către un ambasador al SUA în calitate de ex-președinte, praf în ochi la români. Nu însă toți au rămas cu
vederea afectată! Când era în exercițiul funcțiunii nu avea curajul să o facă. Dacă o făcea nu mai revenea
ca președinte al României după cele două suspendări din funcție! Dar nu există plată fără răsplată. Cei
care l-au slujit la rândul lor pe Traian Băsescu, după terminarea celor două mandate de președinte al
României, i-au arătat cine este, intentându-i diferite procese, dar și hărțuirea familiei, peren și constant.

139
Cât privește instituția Armatei, totdeauna i-a fost frică de această instituție, nemulțumirea acesteia fiind
cunoscută față de tăierea salariilor, a pensiilor și alte măsuri. A reintrodus principiul rotației cadrelor dar
mai ales a liderilor militari în poziție de șefi ai Statului Major General, așa cum făcea Nicolae Ceaușescu.
A trecut în rezervă peste 40 de generali din armată trîmbițând prin mass-media că era nevoie de o înnoire
conceptuală a doctrinei militare ca țară membră NATO. În realitate i-a fost frică de această instituție,
pilonul fundamental al Statului Român, care începuse să murmure față de tratamentul care îi era aplicat
direct de Comandantul Suprem, Șeful Statului. I-a înlocuit cu alți generali făcuți cu mult miros politic
pro-Basescu.
Am trecut în rezervă la inceputul anului 2000 la vârsta de 55 de ani, conform voinței proprii.
Legea 83 / 1998 îmi permitea la cerere ca să ies în rezervă la vârsta de 60 de ani, însă nu am mai continuat
să fiu părtaș la ciopârțirea armatei, aleatoriu după părerea mea, dar și a altor oameni cu experiență mai
mare ca mine în domeniu. Un lucru este foarte clar. Când generalii din fruntea Ministerului Apărării
Naționale s-au opus „perierii” fără noimă a Armatei, desființându-se unitățile dispuse în Moldova, în zona
de operații Est, care se considera cea mai potențial periculoasă, nu au fost luate în seamă. Fenomenul a
fost gestionat prost, din necunoaștere dar mai mult cu intenție. S-au întâmplat adevarate drame în familiile
cadrelor cărora le-a fost retezată cariera. Trâmbițând reprofilări într-ale meseriei a fost o lozincă
împodobită cu flori de păpădie, ale căror petale au căzut chiar când se afișa pe toate orizonturile
propagandistice. De ce acest lucru? Răspuns: Frica de reacție socială a celor disponibilizați, așa cum s-a
întâmplat în Albania postcomunistă, când rezerviștii au luat armele din „rastelul” pe care îl știau, intrând
în cazărmi cu forța. La noi bine că a fost altfel, adică o curgere lină în situație. Asta ne-ar mai fi lipsit,
căci turbulențele din țară ar fi fost o bună ocazie de a ascuți atenția, fie și mai mult a prădătorilor din
vecinătate care permanent pândesc la cotitură. Vecinătatea hrăpăreață de teritorii românești, la data când
scriu aceste rânduri să ia aminte de exemplul Spania-Catalonia. Acest lucru a fost posibil pentru că Spania
a intrat în NATO, nu cu două țări Spania și Catalonia, ci numai cu una, Spania. Cred că am dizolvat
părerea unora care sunt nemulțumiți de prezența unor ostași români pe alte meleaguri, Afganistan spre
exemplu. Până acum au murit 29 de militari români iar 189 sunt mutilați de război, dând dovadă de
eroism românesc. Teritoriul în care luptă este unul din izvoarele terorismului, așa că dușmanul trebuie
lovit din cuibul său, nu când își ia zborul cu avânt. Ceea ce trebuie reliefat cu pregnanță este faptul că
România este consumatoare de apărare prin efectul NATO. România trebuie să aibă o forță de reacție
rapidă mai puternică pe teritoriul Moldovei, așa cum am arătat mai înainte, unde unele unități nu trebuie
desființate, poate, micșorate, având în vedere posibilitățile financiare la un moment dat ale Statului
Român. Prin mobilizare se pot realiza din nou ca efective. Vechile concentrări trebuie reînființate.
Stimați cititori ai revistei „Cadențe peste timp” rog să mă amendați dacă strecor subiectivismul
meu în cele arătate până acum însă ulterioritatea evenimentelor militare internaționale îmi va confirma
părerea. Doresc să greșesc în această afirmație. Clopoțelul sună tare în urechile chiar a omului de rând
când aude că o țară precum Coreea de Nord devine o putere nucleră și nu mai zăngăne pușca cu lungimea
mare a liniei de miră. Sunt trăitor în județul Vaslui, unde garnizoana a fost „golită” de două unități,
ambele luptătoare, dintre care una de chimie militară, care avea și un segment de sprijin în ducerea luptei,
a operației. În județul Vaslui au rămas două unități, câte una în garnizoanele Bârlad (un regiment de
artilerie, efect de restrângere a unei brigăzi eșalon superior ca număr de oameni și dotare) și Huși (un
batalion de chimie militară, Batalionul 202 „General Teleman” cu format preponderent de sprijin). Pentru
accesarea înțelesului de sprijin arăt faptul căci în concepția NATO din 10 militari angajați într-un conflict
numai trei sunt luptători iar șapte sunt de sprijin ai celor trei, care luptă efectiv. Am avut onoarea și
norocul să-mi fac ucenicia și să consum 20 de ani din carieră în Batalionul 202 „General Teleman” cu
format preponderent de sprijin. Această unitate de profil este cea mai veche din armata României. În
perioada 1932-1950 a fost dislocată în garnizoana București cu formatul preponderent luptător dar și cu
un segment de sprijin, structură luptătoare în Al Doilea Război Mondial, la Odessa evidențiindu-se în
mod deosebit.
Actualmente unitatea își aniversează înființarea la 20 octombrie. La această dată, în anul 1950, s-
au încetățenit festivitățile legate de acest jubileu cu presiunea prezenței trupelor sovietice pe teritoriul
României. Au procedat și cu alte unități la fel, pe unele schimbându-le formatul din luptătoare de sprijin

140
sau chiar desființate. Vânătorii de munte ca armă a fost desființată. Motivele-succesele obținute în
campania din Răsărit în al Doilea Război Mondial.
Eu am întâlnit această unitate în septembrie 1966 când am fost repartizat ca tânar ofițer cu gradul
de locotenent, după absolvirea Școlii Militare Superioare de Ofițeri „Nicolae Bălcescu” din Sibiu. Mi-a
fost dragă această unitate, îmi este și-mi va fi deoarece mă leagă multe evenimente plăcute dar și mai
puțin plăcute fără valoarea unui segment de cromatică întunecată o perioadă în care am fost ofițerul
acesteia. O categorie a resursei umane mult apreciate de mine și nu numai-Civilii- chiar de tânăr ofițer dar
mai mult ulterior din poziția locțiitorului tehnic al comandantului, fără puțin 15 ani, unde am lucrat direct
(Batalionul 202 CBRN) avându-i colaboratori. Când s-a început restructurarea armatei prima dată s-au
repezit la salariații civili, în mod special la cei care lucrau în domeniul tehnic, a logisticii integrate în
general, tehnică și de servicii. Salariile comparativ cu ale subofițerilor, ofițerilor erau evident mult mai
mici. Mulți dintre ei trebuiau să „adune firmiturile” de pâine la masa de prânz sau să păstreze colțurile
acesteia pentru un exercițiu dietetic insuficient. Dar ce este mai grav se constituie în faptul că NU
BENEFICIAZĂ DE GRUPĂ DE MUNCĂ, la ieșirea la pensie pe timpul cât au lucrat în Armată,
deoarece această instituție nu a plătit cotă parte la venitul lor, Casei de Pensii Naționale mai precis către
sucursalele teritoriale. Această nedreptate este atât de stridentă încât mulți dintre ei, dacă nu toți, au avut
obligația ca orice militar participând la pregătirea pentru luptă a unităților, la alarme, aplicații alte misiuni,
etc. Se cuvine o reparație în domeniu la această categorie de personal. Ca lucrător în Batalionul 202
„General Teleman” Chimie Militară voi da o listă cu numele celor care au fost mutați mulți dintre ei în
lumea veșnică, cu scuzele de rigoare dacă am uitat vreunul. Încep cu cei din logistica tehnică:
Baciu Grigore, subofițer de rezervă, gradul de plutonier în Ministerul Afacerilor Interne. A lucrat în
poziția de șofer în organinigrama unei subunități de decontaminare chimică și biologică. A ieșit la pensie
din armată după 25 de ani lucrați în această unitate. A trecut în lumea veșnică la 81 de ani;
Burlacu Petre, subofițer de rezervă gradul de plutonier, lucrător pe funcția de șofer la plutonul
de transport, cu merite incontestabile în misiunile pentru aprovizionarea unității cu produse de resortul
logisticii tehnice dar și de servicii. A decedat la vârsta de 75 de ani.
Căpraru Constantin, șofer la o subunitate de decontaminare chimică și biologică, executând
obligațiile de servant intr-o grupă ca orice militar. A decedat de tânăr sub 60 de ani.
Olaru Constantin, lucrător pe funcția de șofer la o subunitate de decontaminare echipament fiind
servant principal la o mașină de forță din completul unui agregat tehnic. A murit relativ tânăr. Nu
împlinise 60 de ani . Făcea naveta de la Valea Grecului (un sat la 5 km depărtare de Huși);
Moraru Vasile, șofer la o subunitate de decontaminare tehnică si de armament. A murit la vârsta
de nici 50 de ani. Dumnezeu să-l odihnească! Făcea naveta de la Rusca (sat la 3 km de Huși). Întreținea o
atmosferă de bună dispoziție între civili, glumind mai tot timpul.
Silion Octav, meseriaș intr-ale tâmplăriei dar și șofer. Lucra mai mult la atelierul de tâmplărie.
Și-a retezat un deget fără să raporteze nimănui. Repara sau chiar confecționa caroseriile la camioane, alte
lucrări de profil. Este în lumea veșnică de 75 de ani, de ani buni.
Agape Aurel, fost soldat în Batalionul 202 Chimie militară, a rămas în continuare ca civil în
unitate. A murit sub 50 de ani răpus de ciroză.
Sabadag Vasile, un mecanic rasat, un înțelept. Avea multă autoritate între meseriași. Pe unii din
maiștrii militari îi avusese în viața civilă ca ucenici.
Cojan Constantin, a lucrat pe funcția de șofer la plutonul transport. Executa misiuni în țară și cu
succes. A murit de cancer la 60 de ani.
Cârjău Ioan, șofer ca funcție. A lucrat 27 de ani în unitate. A murit la vârsta de 75 de ani.
Botez Claudiu, un om săritor în ajutorul colegilor. Foarte serios în tot ce făcea. Funcția-șofer și
servant pe o autospecială chimică.
Toți cei amintiți mai sus își dorm somnul de veci, Dumnezeu să-i odihnească în pace! Eu îi
strigam sau mă adresam cu gradul pe care-l aveau unii ca subofițeri, alții ca militari cu stagiul obligatoriu
făcut ca datorie față de țară.
Îmi amintesc ca la o vizită anunțată a Comandantului Trupelor Chimice, General Mihai Chițac la
Huși cu probleme electorale (era deputat în Marea Adunare Națională, pentru județul Vaslui), evident că a

141
trecut și pe la unitatea care-i era subordonată, Batalionul 202 „General Teleman” Chimie Militară. Asista
la raportul comandantului de unitate în fața efectivelor complete, urmănd ca la rândul său acesta să-i dea
raportul. În așteptarea primirii raportului privea printr-o fereastră activitatea de pe platoul unității. Eu îmi
luasem măsura să-i echipez pe civilii din sectorul tehnic în salopete noi, i-am așezat într-o formație
militară conducându-i pe locul lor la raport în flancul stâng al unității. Am dat comanda de „pas de front”.
Ulterior, stai, „apoi la dreapta”, aliniindu-i cu ceilalți prezenți în front. Generalul Mihai Chițac a observat
această mișcare. După terminarea raportului unității, acesta mi s-a adresat, în biroul comandantului: „Măi
Șapcă civilii ăștia ai dumitale sunt mai militari decât militarii voștri”. I-am răspuns că toți au făcut
armata, printre ei fiind și subofițeri, iar la cei care vă referiți în uniformă ostășească, abia acum fac
armata. S-a amuzat de acest răspuns al meu, după care a continuat: „Am auzit că ai un colectiv solid de
meseriași dintre civili”. Eu am completat cu cuvintele „cavalerie grea tehnică tov. general”.
Dar să-i trecem în revistă și pe cei care sunt în viață.
Busuioc Ion, electrician auto de calibru și șofer pe o autospecială chimică. Valoarea profesională
era recunoscută de către tot colectivul tehnic. A remediat rapid și cu succes multe defecțiuni apărute în
exploatare la toate categoriile de tehnică. Neîndreptățit la ieșirea la pensiei?!
Băetu Petru, stungar de meserie și șofer în același timp. Un om foarte serios în tot ceea ce făcea.
A fost la un pas să fie dat afară datorită unor rude din străinătate care l-au vizitat acasă. O intervenție
scrisă către generalul Victor Atanasie Stănculescu, pe atunci șeful Departamentului Înzestrare a Armatei,
contrasemnată și de mine. L-a lăsat în continuare salariat civil în armată.
Asiminei Petru, pe poziție de șofer la o subunitate specială. A ieșit la pensie după un serviciu de
27 de ani. Un om cuminte și respectuos.
Iacob Anton, un om care practica modestia. Nu cerea nimic, aștepta să primească și se achita de
îndatoririle sale profesionale. A lucrat peste 25 de ani ca șofer la o subunitate de Chimie Militară. Un
mare nedreptățit la pensie?!
Agape Emil, funcția de șofer la o subunitate de decontaminare armament și tehnică, foarte
receptiv, practica și meseria de sudor electric și autogen la nevoie.
Romila Mihai, un mecanic auto rasat cu multe valențe în meserie, un om cu bun simț și respect
față de șefi. Stimat de ceilalți colegi pentru felul de comportare în ansamblu.
Croitoru Constantin, un om săritor, voluntar în tot ceea ce făcea, extrem de punctual și
priceput. Stăpânea foarte bine autospeciala chimică din dotarea grupei din care făcea parte.
Croitoru Iosif, încadrat ca șofer și servant pe o autospecială chimică. În situația de alarmă venea
primul la unitate și pornea motoarele autovehiculelor mai ales pe timp de iarnă pentru colegii civili care
stăteau la o distanță mai mare față de unitate.
Mitropolitu Dan, șofer și servant pe o autospecială chimică. A lucrat peste 10 ani. Un om
priceput in tot ceea ce făcea.
Ciobanu Dumitru, meseriaș cu multe carate profesionale. A lucrat numai în cadrul atelierului
mecanic. Căutat la nivelul județului Vaslui pentru priceperea ca tinichigiu auto, sudor electric autogen,
lăcătuș. Pe nedrept a fost disponibilizat efect al noului sistem, total defavorabil acestuia.
Popa Victor, a lucrat ca specialist 1 și șofer pe o autospecială complexă. La munci agricole, a
avut un accident grav, după care refăcut după doi ani a fost reâncadrat. Un om cuminte, ascultător și
priceput în același timp.
Băhnăreanu Ion, mecanic auto de excepție, lucrător cu multă pricepere și seriozitate, harnic. În
prezent este încă în parcursul activ ca lucrător în Batalionul 202 „General Teleman”, la vârsta de peste 60
de ani.
Burghelea Cristian, șofer la plutonul transport al unității. Cel mai tânăr dintre toți salariații
civili. A fost oprit în unitate ca salariat civil după ce și-a terminat stagiul militar, practic continuându-și
meseria la același loc de muncă. A preluat ștafeta de la cei care au plecat la pensie în executarea
misiunilor în țară pentru nevoi de aprovizionare pe linie de logistică, alte activități ca orice militar activ.
Bodescu Lili, încadrat pe funcția de șofer la o subunitate chimică. Era autorizat pentru lucrul pe
agregatele de ridicat și săpat, unde a dat dovadă de competență. Era omul care executa toate lucrările
agricole mecanizat la Gospodăria agricolă ajutătoare a unutății.

142
 Au mai fost și alți civili încadrați în organigrama unității pe diferite poziții la plutoane
independente, intra companii, statul major al unității. Îmi cere scuze încă odată pentru faptul că nu le știu
numele complet sau chiar l-am uitat în întregime. Mă voi opri la două persoane lucrătoare în statul major
al unității, două femei.
Bialus Cristina, angajată a unității de chimie „General Teleman” din garnizoana Huși aproape 32
de ani. A fost inițial dactilografă, ulterior fiind dotată poziția acesteia cu tehnica de calcul. Avea o viteză
de lucru uimitoare, o persoană care cocheta cu modestia, harnică și o cultură generală adecvată.
Tudose Valerica, soție de subofițer, a lucrat ca bibliotecară 10 ani, după care s-a transferat la
Ministerul de Interne, tot în garnizoana Huși în structura poliției municipale. Foarte expeditivă și
pricepută în tot ceea ce făcea.
Să ne oprim un pic și asupra civililor lucrători în domeniul logistic de servicii, cazarea trupei,
echiparea, hrănirea, transportul.
Aș începe cu doi lucrători în compartimentul cazarmare care practic se confundau cu unitatea.
Unul este Pătrașcu Iacob care era calificat ca instalator, electrician, fochist, sudor electric și
autogen, lăcătuș, toate aceste meserii le poseda în condiții foarte bune. Ajuta pe oricine îl solicita
profesional dar și extraprofesinal. Este decedat, Dumnezeu să-l odihnească!
Altul este Lăcătușu Gheorghe, instalator, fochist și tinichigiu, om cu mare pricepere, gândire
adâncă, foarte operativ în înlăturarea efectelor nedorite pe linie de alimentare cu apă a spălătoarelor de
garnizoană, alte intervenții doăzeci și patru de ore din doăzeci și patru. Nu a fost apreciat la justa lui
valoare de unii șefi pe care i-a avut. Pur și simplu era un om cu caracterul foarte centrat și coloana
vertebrală dreaptă.
Spălătoria de garnizoană era încadrată cu 3-5 femei, în funcție de schimbările petrecute în
existența unităților de garnizoană. Unitățile care beneficiau de efectul spălării lenjeriei intime, a
cearceafurilor alte efecte de echipare a trupei erau, în afară de Batalionul 202 „General Teleman”,
Batalionul de grăniceri, ulterior transformat în Serviciul Poliției de Frontieră a Județului Vaslui, și
subunitatea independentă de radiolocație dislocată la pace în garnizoana Hoceni (o comună a județului
Vaslui la o distanță de Huși de aproximativ 20 km). Această activitate a durat până în anul 1990 dar și
după câțiva ani, când stagiul obligatoriu de militar în termen a fost desființat. La spălătoria de garnizoană
au lucrat : Năstase Natalia, Hortolomei Maria, Filip Elisabeta, Codreanu Elena, Ulian Tincuța. În prezent
spălătoria nu mai este încadrată, deși este prevăzută în statul de organizare al unității o funcție care este
blocată sau neîncadrată. Se pune întrebarea: Cine asigură lenjeria curată pentru personalul de serviciu,
fețe de masă la popotă, etc? Deocamdată fără răspuns în situație sau poate se probează capabilitatea
serviciului epidemiologic al spitalului militar Iași, cu responsabilitate în zonă.
În tradiția armatei Române în special pe linia logisticii de hrănire a trupei existau microferme de
animale (porci, vite, oi, păsări, iepuri) cu funcții create prin cumul, care asigurau un procent însemnat,
participativ la nevoile de hrănire ale armatei.
Am apucat bune perioade de timp cînd în tabere de instrucție, aplicații alte activități în coloane de
deplasare și marșuri erau luate și animale vii, ce urmau a fi sacrificate în raioanele de deplasare aunității,
unde intendența (partea de hrănire a trupelor ) avea un rol foarte însemnat. Existau maiștri bucăteri
militari. La Batalionul 202 „General Teleman”, mulți ani a funcționat bucătari militari în termen, printre
care și maistrul militar cl. a II-a, Dănuț Belciug). Ulterior funcția de maistru bucătar șef s-a transformat în
una de salariat civil, în care s-a remarcat și Florin Crețu. Fiecare au lucrat în această funcție 10, respectiv
15 ani. O bună perioadă de timp hrănirea personalului din Batalionul 202 „General Teleman” a fost făcută
de o firmă privată care se aruncă costisitor în situație. În prezent hrănirea personalului militar și civil se
face tot cu forțele autonome ale unității din două motive, unul de restrăngerea fondurilorde toate felurile
repartizate unității și altul care ține de valoarea hranei, calitativ și cantitativ.
O altă categorie de salariați civili este a celor care apără și operează în structura numită
„Permanența” unității.
Permanența unității cuprinde forțe și mijloace care rămân pe loc în garnizoana de dislocare la
pace: în caz de război sau alte situații conflictuale. La nivel de țară Permanența cuprinde în principal
structura cazarmării compusă din următoarele elemente: locația cazarmei de bază al cărei habitat l-a

143
consumat trupa și structura de comandă și conducere a unității înainte de a pleca la război, Cercul Militar
al garnizoanei și căminul militar. Cercul Militar este o structură anexă a unității cu factură de instituție
culturală și agrement pentru cadrele militare active în timpul liber dar și pentri ofițeri, subofițeri, maiștri
militari, salariați civili în rezervă și retragere, într-un program ordonat și aprobat la nivel de garnizoană.
La Cercul Militar al garnizoanei Huși, ulterior la caminul de garnizoană, a lucrat salariat civil
Râpanu Valeriu 14 ani. A avut o prestație peste nivelul funcției în care a fost încadrat, având un
precedent serios ca lucrător în viața civilă în domeniul culturii. A dat culoare multor activități organizate
la nivel de garnizoană substituind printr-o cultură și educație aleasă, anumite minusuri ale șefilor săi care
țineau de protocol și tradițiile neamului Românesc. Era argumentat de vechimea arborelui genealogic de
peste 250 de ani în Huși dar și de ramificațiile acestuia în cultura românească. Aș pomeni aici pe distinsul
critic literar, om de litere în general, Valeriu Rîpanu. Timpul sau un notar neatent i-a înlocuit litera „â” cu
„î”. De asemenea tot din Huși din neamul Râpanilor a fost profesor doctor docent Raluca Rîpan. De data
aceasta un notar i-a consumat litera „u” terminală. Fiind student în Academia Forțelor Terestre dar și
Institutul Politehnic Iași Chimia analitică am învățat după cărțile sale, trecând cu bine examenele.
Cata Celina, o altă lucrătoare a permanenței ca șefă a Căminului de garnizoană, cu rolul de a
caza cadrele militare venite în misiune în garnizoana Huși, precum și pe tinerii ofițeri și subofițeri la
repartizarea din promoție. Cata Celina este mama a patru copii (trei fete din care două gemene) și un
băiat. Și-a împărțit eforturile fără să știrbească cu nimic din atribuțiile prevăzute în fișa postului. A dat
culoare prin paleta gastronomică în diferite cazuri (destul de rare) unor activități de protocol cu ocazia
unor controale și inspecții efectuate de eșaloanele superioare, la Huși. Se alegea această locație, în primul
rând că exista un spațiu adecvat la parter adăugând priceperea și talentul în domeniu. Aș mai adăuga alt
motiv care ține de rangul controlorilor la curățenie. Este în prezent în activitate.
Alți lucrători salariați civili de la permanență au fost: Croitoru Agnesa, Croitoru Nicu, Dimitriu
Ștefan (decedat) și alții care-și dorm somnul de veci. Ori de câte ori sunt invitat în cazarmă cu ocazia unor
evenimente militare, sărbători jubiliare, mergând la pas prin teritoriul unor locuri de muncă pe care le-am
păstorit resursa umană , celor care nu mai sunt în viață, le aud ecoul chiar cu timbrul și inflexiunea vocii.
De multe ori vorbesc cu mine pentru că generația prezentă care consumă habitat este grăbită și nu
cunoaște istoria celei mai vechi unități de profil (chimie militară) din Armata României. Pe când o
preocupare de a scrie istoria acestei unități? Personal nu am optimismul tocit. Spun acest lucru pentru ca
în garnizoană sunt ofițeri în rezervă cu posibilități intelectuale adecvate, chiar dacă ar consuma efortul pe
efectul nonprofit.

144
 UN OSTAȘ AL TUTUROR TIMPURILOR

Col. (r) Mihai GHEORGHIU

În duminica de Rusalii, 27 mai 2018, împreuna cu bunii mei prieteni, dl. col. ing. (r) Șapcă Nicu
si dl. prof. Costin Clit am plecat, spre mijlocul zilei la o întâlnire de suflet cu un „soldat al tuturor
timpurilor” dl. plt. adj. (r) Racoviță Nicolae, ce a rămas de strajă pe plaiurile sale natale, după ce a fost
lasat la „vatra”. S-a întors acasă în satul sau natal Botesti, județul Vaslui și a plămădit împreună cu buna
sa soție o gospodărie minunată, cu tot necesarul de trai, la margine de sat, într-un loc mirific, unde liniștea
monahală se întrepătrunde cu frumusețea naturii și al lucrului făcut de mâna sa.
Cu cât ne apropiam de casa sa, ne dădeam seama că intram în acea „dumbravă minunată” din
povești, intram într-o oază a luminii și a verdeții. Drumul până la el este presarat de o parte și de alta cu
copaci și pomi fructiferi a căror coroane se unesc spre vârf, creând un imens coridor verde, care pe timp
de vară, te apară de dogoarea soarelui și care lasă loc razelor solare să cadă pe pământ pentru a da viață
ierbii care acoperă drumul cu un covor verde care ține loc de asfalt. Trecând prin acest mirific labirint am
ajuns la casa domniei sale care este situată pe o pantă lină, înconjurată de o mare de verdeață în care
tronează pomii fructiferi, vița de vie și florile a căror miros și culoare te îmbată și, totul înconjurat de
garduri naturale, care ne-au adus dintr-o dată într-o lume arhaică, într-o lume a satului romanesc. Parcă
ajunsesem la casele din poveștile lui Creangă, unde liniștea și tihna sufletului tronează peste tot. Totul în
jur, verdeața, păsările, animalele din curte, florile, pomii, iarba, trăiesc într-o strânsă armonie și nimic nu
le conturbă din mersul lor de la răsăritul soarelui până la apusul lui. O casă de om gospodar, cu toate
acareturile necesare și, mai ales, cu niște câini frumoși și vașnici apărători ai stăpânului, care ne-au lăsat
cu greu să intrăm.
În prag ne-a întâmpinat un barbat bine clădit,nu prea înalt,dar viguros, puțin pleșuv,dar cu un păr
alb ca neaua,cu o față luminoasă și expresivă, având ochii mari și vioi, acoperiți cu sprâncene bagate și
albe,ce dau o aură maiestuoasă chipului său. Acel om este domnul Racoviță Nicolae, născut în luna lui
cuptor,a anului 1928, ziua19, crescut în această casă, unde în prezent își duce traiul, până când Dumnezeu
se va îmbuna și il va așeza alături de distinsa lui soție, în lumea drepților creștini. Ne-a poftit în casă, o
casă simplă, dar primitoare, curată și răcoroasă, în care se simțea mirosul plăcut al florilor de pelin și soc.
Răcoarea din casă, bunătatea primirii și mai ales bucuria întâlnirii, ne-au făcut să ne apropiem repede unul
de altul, să interacționăm, de parcă ne-am fi cunoscut dintotdeauna. După cuvintele de curtoazie rostite de
dl. col. ing. (r) Șapcă Nicu și prezentările făcute de fiecare dintre noi, ne-am așezat la masă și am început
să depănăm amintiri din viața noastră.
Ceea ce ne-a frapat a fost faptul că, deși are 90 de ani, colegul nostru militar este perfect lucid,
stăpân pe sine, cu o voluptate în abordarea problemelor puse în discuție și cu o dorință neascunsă de viață.
Chiar ne-a dat a înțelege că, deși de 90 de ani călătorește prin această viață, mai are multe de făcut și
niciodată nu se va lăsa marcat de ani sau de anumite neputințe.
La intrebarea mea că dacă locuiește singur, mi-a răspuns că, în afară de faptul ca locuiește singur,
tot singur se ingrijește și își duce gospodăria. Familia îl ajută și îl vizitează mai ales la sfârșit de
săptămână, dar acest lucru nu îl impiedică de a-și îndeplini datoria de stăpân al casei. Lucrul acesta îl face
pentru a duce mai departe tradiția familiei sale - Racoviță-, care în sat a fost cunoscută ca una deosebită
de oameni gospodari, din rândul ei facand parte oameni cu învățătură, preoți, oameni cu avere și nu vrea
să îi facă de râs pe înaintașii săi. Aici îi este locul și de aici vrea să plece cu demnitate spre veșnicie.
Domnul Racoviță Neculai ne-a spus că nu ar lăsa pentru nimic în lume gospodaria și casa sa,
chiar dacă acum este mai greu, și asta nu neapărat din cauza vârstei, ci, mai ales datorită faptului că
oamenii au rămas mai puțini în sat, iar cei care au rămas sunt de vârste mai înaintate și nu mai au putere
de muncă.

145
 În acest context, continuând discuțiile pe tema vieții la țară și a tradițiilor din satul actual, dl. col.
ing. (r) Șapcă Nicu a dus discuția pe tărâmul obiceiurilor de Rusalii, fermecându-ne cu amintiri despre
modul cum era sărbătorită această zi în Oltenia natală și chiar în satele din Transilvania prin care l-au
purtat pașii de-a lungul anilor. Ne-a povestit de cetele de călușari care vizitau gospodarii, însoțiți de
lăutari și care făceau să răsune până noaptea târziu chiotele de bucurie ale flăcăilor și fetelor din sat. Ceea
ce era deosebit, era faptul ca oamenii, cu ocazia acestei sărbători se îmbrăcau în costume naționale, având
la cingătoare bețe cu tricolorul nostru național. Întrebând gazda că, dacă și la Boțești se practicau aceste
tradiții, acesta ne-a relatat că înainte de război, pe vremea când era copil și apoi flăcău, această sărbătoare
avea un farmec deosebit, dar astăzi în sat, portul național se poartă mai puțin și chiar deloc, el fiind
îmbrăcat de cei care fac parte din ansamblurile artistice.
Cum era firesc, profesorul Costin Clit l-a rugat sa ne relateze câte ceva din istoricul familiei sale,
câteva lucruri care l-au marcat în trecerea timpului pe aceste meleaguri.
După o scurtă pauză, și nu înainte de a ne ruga să cinstim această întâlnire cu câte un pahar de
vin, și spre mândria lui, din vinul făcut din via domniei sale, a continuat să ne povestească despre familia
sa, despre întâmplările care au marcat viața celor care au constituit familia sa. Cu emoție în glas ne-a
povestit că din căsătoria părinților săi, Scarlat și Paraschiva, aceștia au avut șase copii, trei baieți și trei
fete. Surorile sale, Aurica, Maria și Elena au fost femei harnice, ascultătoare și gospodine, făcând cinste
familiei care le-a educat și crescut. Cu excepția surorii sale, Maria, care a murit la vârsta de 16 ani,
celelalte două s-au căsătorit cu bărbați vrednici, au făcut gospodării îmbelșugate, cinstind cu
comportamentul lor atât pe parinți, cât și pe familiile lor. Despre frații lui ne-a povestit ca au avut o soartă
deosebită datorită vicisitudinilor vremurilor, datorită faptului că au trăit într-o perioadă în care lumea era
împărțită în tabere și se războiau, în care se schimba mersul firesc al dezvoltării societății. Fratele său,
Dumitru Racoviță, a căzut la datorie pe frontul de la Răsărit la Cotul Donului. Nu-i știe mormântul, dar
ceea ce îi mai alină durerea este că preotul satului, întotdeauna, îi pomenește numele la slujbele închinate
eroilor neamului. Mormântul fratelui sau este în sufletul și inima familiei sale, care, îl pomenesc neîncetat
și de care le este dor. Și celălalt frate, Racoviță Victor, decedat în 1986, la ordinul Mareșalului, în iunie
1941, a plecat pe front, ajungând până la Stalingrad. În luptele pentru cucerirea acestui obiectiv a căzut
prizonier și din anul 1942 până în anul 1948 a extras cărbune din minele munților Urali. El nu a făcut
războiul, fiind contingent 1950, dar în 1944, înainte cu câteva luni de Armistițiu, a fost concentrat la
Târgu Jiu ca premilitar, la varsta de 16 ani. Aici, nu a făcut război, dar a făcut instrucție la cataramă, a
îndurat privațiunile militare și a ajutat împreună cu alți patru camarazi la întreținerea gospodăriei unei
familii a cărui băiat era aviator a Armatei române. În condițiile războiului, când trupele sovietice au rupt
frontul de la Iași, a plecat din locul de dispunere și după o săptămână de mers cu trenul, a ajuns în satul
Boțesti. Despre acele vremuri ne-a spus că au fost grele, cu multe lipsuri, și, mai ales, fiind un copil de 16
ani, nici nu prea înțelegea ce se întâmplă și care este rolul lui în viață.
A făcut o mică pauză scoțând un suspin adânc, care pentru noi cei de față a înlocuit orice vorbă,
orice cuvânt despre jertfa familiei sale în îndeplinirea îndatoriei sale față de țară, față de popor, de Rege și
de Mareșal.
Nu doresc să fac reflexii despre aceste evenimente, deoarece și în familia mea, fam. Gheorghiu,
patru frați de-ai tatălui meu, Dumitru, Petru, Ion, Constantin, și-au slujit cu credință țara, primii doi
căzând la datorie pe front, unul, Ion, s-a întors grav rănit, iar celălalt, Constantin, a fost prizonier și
tovarășii de armă l-au adus acasă „cu patura” de slab ce era, încât i-au trebuit bunicii mele, luni întregi de
a-l repune pe picioare.
Trecând peste această perioadă, l-am rugat să ne relateze cum era satul în timpul războiului și
dacă au fost lupte în această zonă. Mai mult râzând, ne-a povestit că în sat au fost și trupe germane și
trupe sovietice, că s-a apropiat și de unii și de alții, că a stat la masă cu ei în casa lor, fiind încartiruiți
militari atât din armata germană, cât și din armata sovietică. Spre sfârșitul războiului, mai ales în preajma
zilei de 23 august 1944, în sat au fost lupte aprige, acest lucru datorându-se și faptului că satul Boțesti era
situat pe o linie importantă a ofensivei sovietice, și anume, pe linia Iași-Vaslui-Huși. A văzut chiar cum
soldații sovietici au împușcat doi soldați germani în apropierea comandamentului sovietic, care era situat
în apropierea casei lor. Au fost clipe aprige, de neuitat, când ura și dorința de răzbunare nu au mai ținut

146
cont de nimic, nu au mai ținut cont de faptul că în fața lor erau niște oameni îngroziți și plini de frică.
Aceste meleaguri ale Boțestilor au fost stropite cu sânge, au cunoscut ura și deznădejdea, au cunoscut
frica și umilința pe de o parte și sentimentul victoriei, pe de altă parte.
Noi, cei care îl ascultam, parcă nici nu ne venea a crede că pe aceste locuri care ni se par
frumoase, binevoitoare și pline de răsfăț din partea naturii și a lui Dumnezeu, au fost clipe, fapte,
întâmplări, prin care războiul, demonul urii, și-a arătat fața întunecată.
O întrebare firească pe care a pus-o profesorul Costin Clit ,cum a mai continuat viața după aceste
evenimente și fapte … Bătrânul interlocutor s-a uitat spre domnul profesor și-a dres glasul, apoi i-a
răspuns lapidar: viața își urmează cursul, indiferent ce se întamplă în jurul ei.
După război, a venit sovietizarea noastră, a venit comunismul, care a schimbat radical societatea,
viața cotidiană a satului, modul firesc de a trăi în viața tradițională. În 1949 a început colectivizarea, iar în
1950, alături de satul Târzii, s-au înființat primele GAC-uri din țară, iar el, care, împreună cu soția aveau
aproximativ 3 hectare de pământ, a intrat în GAC. A fost primit și în Partidul Comunist din România,
organizația locală, ceea ce i-a adus unele avantaje atunci când a plecat în armată. În vălmășeala
evenimentelor a participat și la naționalizarea conacului boierului Gigel Munteanu, care își avea moșia pe
cuprinsul satului Botesti. Până la plecarea în armată din anul 1950 a participat la toate evenimentele
petrecute în satele Boțești și Porcișeni, cunoscând îndeaproape cronologia faptelor.
Din curiozitate, profesorul Clit Costin l-a întrebat dacă mai știe ceva despre acest boier, și acesta
ne-a răspuns ca din anul 1952, când l-a întalnit la o întreprindere de lângă Bicaz, acolo lucrând în calitate
de contabil, nu mai știe nimic și nici nu a vazut membri din familia lui venind în sat să revendice
moștenirea după Revoluția din 1989.
L-am rugat ca sa ne povestească și despre viața de militar câte ceva, despre modul și motivele
care l-au determinat să devină ostaș al țării.
Acesta, după o scurtă aducere aminte, a început să ne vorbească despre modul cum a îmbrățișat
cariera militară. La 5 mai 1950 a fost încorporat la arma pompieri și repartizat la Batalionul de Intervenții
Satu-Mare. Fiind membru de partid și având șapte clase, a fost selecționat la scurt timp pentru a urma
cursurile Școlii de ofițeri nr.1 de la Măgurele. A urmat stagii de pregătire la București (7 luni la pompieri,
11 luni la poliția municipiului București), după care, a fost scos din școală pe motiv că părinții erau
chiaburi. De aici a fost avansat la gradul de subofițer, fiind repartizat la o companie de pompieri din Piatra
Neamț. Până în 1955 a lucrat la Bicaz,Târgu Neamț, Sibiu și apoi la Bârlad. Între 1955-1960 a activat în
Bârlad la o unitate de pompieri, iar din 1960 până la trecerea în rezervă din 1982, a activat la Compania
de pompieri Huși. Cu respect și cu mândrie ne-a relatat că în perioada 1960-1974 l-a avut comandant pe
colonelul Filip Ion, iar în perioada 1974-1982 l-a avut comandant pe colonelul Gălățeanu Eugen. În toată
această perioadă a îndeplinit funcții de mare răspundere atât pe linie de partid, cât și de comandă, fiind un
militar apreciat atât de superiori, cat și de subordonați. A fost și va rămâne în conștiința militarilor
pompieri, a armei pompieri, un militar destoinic, un exemplu de urmat.
Acesta este tabloul despre viața unui om, a unui ostaș senectut, pe care, de Rusalii l-am vizitat și
cu care am purtat discuții interesante despre amintirea timpurilor trăite, despre oameni și fapte care au
marcat o parte din mica istorie a unui sat și a unui destin.
Mulțumindu-i, noi, cei trei vizitatori, ne-am luat rămas bun de la el și am purces a scrie despre el
pentru ca astfel să-l facem cunoscut pe dl. Racoviță Nicolae semenilor săi, a oamenilor din sat, pentru ca
viața lui ca tată, soț și militar să fie un exemplu de urmat.

147
Plt. adj. (r) Nicolae Racoviță, col. ing. (r) Nicu Șapcă și col (r) Mihai Gheorghiu

148
Gospodăria plt. adj. (r) Nicolae Racoviță,

149
Plt. adj. (r) Nicolae Racoviță la simpozionul organizat cu prilejul „Zilei comunei Boțești” din 21 mai 2018

Pomenirea eroilor la Boțești (21 mai 2018)

150
FOTOGRAFII DE FAMILIE

Scarlat și Paraschiva Racoviță

Surorile lui Nicolae Racoviță

151
Nicolae Racoviță și soția sa

Distincții primite

152
Nicolae Racoviță și soția

153
Paraschiva Popa (mama lui Nicolae Racoviță), Aneta Popa și Popa (viitorul dascăl)
Fotografie din 1916

154
Popa (fratele lui Ștefan Popa – bunicul lui Nicolae Racoviță), trăitor în Bosia

Viorica Enache
Fotografie: circa 1941

155
Calea de acces către locuința lui Nicolae Racoviță

156
 CINCI DECENII DE CERCETARE ECONOMICĂ: CÂTEVA CONFESIUNI –

Prof. Dan Popescu

Începuturile, școli, dascăli, evoluții.

Inițial „Școala Franceză”, „La maison de français”, din Piața Amzei, București, de la 5 ani și
ceva, până s-a desființat, în 1948, 2 ani mai târziu. Apoi, Școala elementară „Sf. Elefterie” dar și Școala
elementară „Cuibul cu barză” de pe Știrbei Vodă, cu profesori eminenți, printre care Enoiu, „refugiat” din
preoție în matematică, și doamna Cvartic, de istorie. Trecând, după aceea, examenul de admitere la Liceul
„Nicolae Bălcescu” (fost și actual „Sf. Sava”) din București. Aici am beneficiat de lecțiile impecabile și
pasionante ale profesorilor de lb. română – Bărbătescu și apoi Strelicovschi (cu câțiva ani de pușcărie
politică la activ și fost comandant al „Strajei țării”), de istorie – Anghel, de matematici – Leon Blum,
ajuns ulterior profesor universitar în Canada –, dar și de economie politică – Luisa Răican, fizică – Traian
Geangu etc.
Am urmat 2 ani de Școală Tehnică Sanitară, pentru facultate având inițial unele dificultăți de
dosar, părinții și rudele. O bună parte din familie a făcut pușcărie politică, un frate al tatălui meu
condamnat la moarte în contumacie și căsătorit ulterior cu o doamnă englezoaică de cea mai bună familie,
ajunsă director general ONU, o soră a mamei mele, 3 ani de Jilava, tatăl meu, arestat după numeroase
percheziții și bătut, deseori, ca „bestie burghezo-moșierească” și fără proces, ș.a... Așa erau vremurile...
Ulterior, am luat printre primii concursul de admitere la ASE București, Facultatea de Finanțe și
Contabilitate (am fost „sfătuit” să nu mă înscriu unde am vrut inițial, respectiv la „Economie Generală”,
secția de „Economie Politică”), dar după primii 2 ani, având și medii anuale de 9,70 – 9,80, mi-a fost
admis transferul la facultatea și secția dorită. Aici am avut, de asemenea, medii ridicate, odată primul și
de două ori printre primii trei. Am terminat astfel, în 1966, pe un loc de podium în promoție.
M-am format ca economist, cu precădere macrosintezist, sub bagheta de educație și influență
profesională a unor dascăli de mare valoare, de exemplu regretatul academician N.N. Constantinescu,
acad. Tudorel Postolache, Ionel Blaga (cu dânsul și cu profesorul Ionel Blaga am făcut, în anul IV și V,
Seminarul special de Economie Politică. Aici, după ce am tras biletul la examen, nu m-au ascultat și m-au
trimis înapoi în bancă cu nota 10 cu felicitări, spunându-mi-se că sunt edificați asupra mea din timpul
anilor), Stelian Dumitrescu, N.S. Stănescu (la economie mondială), Ludwig Grünberg (la filozofie), Gh.
Bistriceanu (la finanțe), C. Danciu (la planificare), Mihai Amuza (la buget), Luigi Dobrescu (la
tehnologie industrială), Boiangiu (la tehnologie agricolă) etc.
Având apoi posibilitatea să-mi aleg din 5 locuri de repartiție – asistent la ASE, redactor la radio și
televiziune, redactor la „Viața Economică” – unde redactor șef era prestigiosul Costin Murgescu, iar
adjunct remarcabilul profesor Gheorghe Dolgu –economist în comerțul exterior, redactor în presa
centrală, fiind solicitat astfel în Comisia centralizată de repartiție de către reprezentanții instituțiilor
respective – am optat pentru ultima variantă unde deja trecusem proba profesională. Un „Dialog despre
calitate”, cu ing. Emilia Radu, directoarea Fabricii de filatură și țesătorie „Aurora” din Capitală, probă
care, de altfel, fusese publicată în „Scânteia”, în 10 aprilie 1966.
Am considerat că am făcut o bună alegere, întrucât, chiar dacă nu prea m-am înțeles cu
conducerea ziarului, ieșind oarecum din tipare, timp de 4 ani și jumătate am parcurs și examinat cele mai
importante obiective industriale ale României, realizând cu precădere analize critice în ce privea
îndeplinirea indicatorilor de plan; nivelul de productivitate și de ce; obținerea producției deseori sub
nivelul capacităților instalate; raportul deformat între valoarea utilajelor și cea a lucrărilor de construcții
montaj în întreprinderi; deseori, eficiența economică redusă; utilizarea slabă a timpului de lucru; etc.
Erau, de fapt, anii 1965-1970, în care „lumea bună” – câți mai trăiau – ieșise din pușcării, în care
conducătorul de atunci al țării a întreprins unele reforme de deschidere spre piață, de reducere a

157
birocrației copleșitoare (de exemplu, renunțarea la „Direcțiile generale” din ministere și înlocuirea lor cu
centralele industriale). De tehnologizare avansată a industriei, transporturilor, construcțiilor în condițiile
unei rate ridicate a acumulării; de amplificare a acțiunii factorilor pentru obținerea echilibrului
economico-financiar și creșterea eficienței economice sociale și punctuale. De dezvoltare în teritoriu. De
accentuare a factorilor calitativi și de calitate. De creștere a ponderii la export pentru produsele cu un grad
de prelucrare mai ridicat. De afirmare a unor însemnate deschideri spre Vest, a unor concepte importante
precum independența energetică, atitudini împotriva poluării etc.
Menționez că mai multe din articolele mele de atunci – de exemplu „Cum poate progresa o uzină
fără concepție?” (Uzina „Unio” Satu Mare), „Anemia Electroputerii” („Electroputere” din Craiova),
„Departe de prozaica uzină, cabinetele de organizare a muncii s-au transformat în protagoniste ale
literaturii economice de salon”, „Amplitudinile sociale ale abuzului mărunt”, „Dacă fabricați bolovani de
ce îi încărcați în vagoane pneumatice?” (problema lipsei de calitate a cimentului), «La „23 August”,
cauzele neîndeplinirii planului se află în uzină» etc., au fost comentate „pozitiv” la „Europa liberă”, ca
urmare fiind solicitat de conducere să dau explicații suplimentare și chiar dezmințiri. Am refuzat. Oricum,
realitatea era cea prezentată de mine și nu am fost atenționat. Deopotrivă, în 28 mai 1969, mi-a fost scos,
seara, din pagină, la ordinul secretarului CC al PCR, viitor președinte al României, și care afirma că prin
elaboratul meu „subminam baze ale economiei socialiste”, articolul amplu cu titlul „Când și cum se
livrează produsele la export”. Relevam, în textul respectiv, prevederi de plan în contratimp și contradicție
cu cerințele pieței externe și încercarea penibilă de „a adapta piața externă la producția noastră”.
Deopotrivă, căutasem să relev de unde apărea decalajul dintre încasările valutare planificate și cele
efective; mă referisem la sistemul nestimulativ de a avea un „plan de export” pentru întreprinderile de stat
de comerț exterior și un „plan de livrări pentru export” în întreprinderile industriale, de altfel, la tratativele
cu străinii, specialiști din întreprinderile de producție fiind, în bună măsură, neglijați etc. Sub asemenea
aspecte, prin ceea ce am publicat, chiar dacă, mai ales, analize economice punctuale, desigur că am
contribuit la înlăturarea unor stări negative și, pe cât posibil, la afirmarea unor elemente pozitive în
economia acelor vremi. De altfel, în volumele mele ulterioare, „Economia ca spațiu deschis. În ochiul
ciclonului” (2002), „O lume agitată” (2003), ș.a., am republicat mai multe din articolele menționate.
Totodată, am inaugurat atunci – și continuat apoi – rubrica de recenzii și prezentări semnate de
mine ale unor cărți economice importante, ca de exemplu volume ale lui N.N. Constantinescu, Tiberiu
Schatteles, Iosif Anghel, Gh. Bistriceanu, revista „Studii și cercetări de cibernetică economică”, „Tratatul
de Economie Națională” de sub coordonarea lui Costin Murgescu, cu care am avut un amplu interviu,
etc... Întrucât de la ziar – din varii motive, un oarece spirit de frondă al meu, lipsa de timp în ce mă privea,
invocată de ei, ș.a. – nu mi s-a permis să mă înscriu la doctorat, m-am transferat – după ce instituția
respectivă m-a solicitat ca atare și am trecut un examen de post – la Comitetul de Stat al Planificării (din
1971), ca economist specialist. Aici, în cei 5 ani și jumătate, m-am ocupat cu precădere de Tabloul
sinoptic al dezvoltării economice și sociale, de Raportul de plan și, mai apoi, de întocmirea și coordonarea
balanțelor materiale, instrumente de lucru la cercetătorul american Wassily Leontief (Premiul Nobel
pentru Economie), preluate principial din „Tabloul economic” al fiziocratului francez François Quesnay,
medicul lui Ludovic al XV-lea și al doamnei de Pompadour – „Tablou economic” considerat de
marchizul de Mirabeau „o minune a lumii”. Toate acestea ca economist specialist și fără să am post de
conducere. De altfel, nu eram nici membru de partid, unde am intrat în 1974, la 33 de ani, după câțiva ani
de doctorat și în procesul de pregătire a tezei, fiind sfătuit că altminteri nu voi putea finaliza nimic.
În activitatea mea la CSP am urmărit cu atenție să semnalez și să înlătur – pe cât posibil după
puterile mele „de execuție” – o serie de inadvertențe în corelarea ritmurilor și coeficienților de creștere
pentru diferite domenii, ramuri, sectoare, inadvertențe determinate cu precădere prin stabilirea unor
sarcini și obiective din afara instituției, eminamente politic. De asemenea, m-am străduit să semnalez
șefilor mei ecartul destul de ridicat dintre venitul național creat și cel utilizat, „fragilitatea” între „resurse”
și „destinații” a unor balanțe materiale, înregistrările repetate la „producția globală” și faptul că
„producția netă” (valoarea nou creată) ca indicator era mai bun și trebuia utilizat cel puțin concomitent cu
„producția globală” (totalul activităților) etc. Am militat pentru înlocuirea producției globale cu producția
marfă și producția marfă vândută și încasată, ca indicatori de salarizare. Am publicat, de altfel, ca

158
economist în CSP și doctorand în „Economie Politică” la ASE București (sub conducerea eminentului
dascăl Ivanciu Nicolae-Văleanu), circa 15 studii în „Probleme economice” și „Viața Economică”. De
asemenea, am publicat, primul în România, un amplu articol de susținere a indicatorului „Producția netă”,
în „România liberă”.Totodată, un studiu al meu și al colegului Gh. Obreja din CSP, pe tema „funcției
progresiste a acumulării” dar și a necesității creșterii eficienței ei, apărut pe 2 pagini mari de revistă în
„Viața Economică”, a fost preluat la inițiativa americană și publicat în Revista Economică a Universității
din Dikinson, din Statele Unite.
În CSP am beneficiat de sfatul și îndrumarea inclusiv pentru doctorat, ale unor șefi excepționali,
specialiști de mare prestigiu, precum actualul academician Emilian Dobrescu, dr. Virgil Pârvu, Mircea
Zara, profesorul Gh. Șiclovan, ing. Gh. Sucitulescu, Constantin Caloianu, dr. Avram Rosen, Petre
Cristescu, August Dumitrescu, Ștefan Gabor, Napoleon Ene, Stelică Ciuraru, Octavian Vlaiculescu,
Ionică Ștefan etc. Am benficiat, deopotrivă, de aprecierea demonstrată de Domniile lor nu doar prin faptul
că eram ascultat, ci și prin faptul că mi s-a aprobat mereu, legal, reducerea stagiului de timp pentru
gradațiile salarial-profesionale, trecând astfel de la „economist” la „economist principal” și urcând „la
excepțional” pe scara de gradații respective. Odată mai mult, menționez, doar funcții de execuție... Ca să-
mi pot termina teza – deseori mi-am luat „concediu fără plată” pentru examene și alte activități doctorale,
altfel nu se putea, se lucra, în medie, 10-11 ore pe zi, inclusiv duminica – și fiind solicitat în cadrul
Institutului Central de Cercetări Economice, în 1976 mi-a fost aprobat transferul în cadrul institutului
respectiv. Eram, oricum, mai aproape de preocupările mele în cercetare. Și aici am avansat pe scara
profesională, tot cu reducerea termenului de vechime, până la funcția – limită pentru mine, având în
vedere dosarul meu de cadre, așa mi s-a spus – de șef de secție.
Tot aici am publicat în reviste de specialitate, printre care „Revista Economică”, mai multe studii
referitoare la tradițiile gândirii românești privind dezvoltarea industrială a țării – respectiv D.P. Marțian,
P.S. Aurelian, Al. D. Xenopol, Lazlo Kövary, Mihail Kogălniceanu, Ștefan Zeletin, Mihail Manoilescu
etc. – în fapt, parte componentă majoră din teza mea de doctorat. Am evaluat și criticat ferm rolul
„Sovrom”-urilor în industria și economia românească. Deopotrivă, m-am referit la probleme acute din
economia noastră. Privitor, mai ales, la imitarea eronată – fără prea mult discernământ, fără a avea
condițiile lor concrete respective –, a unor țări vestice dezvoltate economic, pentru a ajunge la producția
lor de oțel pe locuitor,de fontă, la alte producții ale lor etc. Firește, făceam astfel nu contra dezvoltării
industriale, ci tocmai pentru o dezvoltare industrială de o mai bună calitate.
Totodată, m-am referit la „slăbiciunile” raportului cerere-ofertă din economia națională, în
condițiile în care, de pildă, la produsele alimentare, erau prețuri stabilite centralizat și în acord cu
veniturile oamenilor, dar pe piața oficială asemenea produse lipseau esențial, fiind date „pe sub mână”, pe
„piața neagră” prin varii procedee, la prețuri de 7-8 ori mai mari, deloc la îndemâna celor mulți. Un
articol al meu pe această temă – publicat în „Revista Economică” – a fost amplu comentat la „Europa
liberă”, în urma lui – cred că în urma lui – primind o invitație personală de la ziarul vest-german „Die
Zeit” cu sediul în Hamburg – pentru o documentare de 2 săptămâni, pe cheltuiala lor, inclusiv drumul la
Hamburg, în Republica Federală Germania. A fost singura mea deplasare în Vest înainte de 1989, incertă,
privind permisiunea autorităților române, până în ultima clipă. Aici am fost invitat în 3 rânduri acasă la
dânsa, la cină, în castelul de pe Blankenesse, de venerabila doamnă contesă Marion von Dönhoff,
proprietarul și directorul ziarului, fiind chemat alături de mine și domnul Teo Sommer, editorialistul
prestigios al lui „Die Zeit”, dar și corespondentul la Paris al „Die Zeit”-ului. Doamna Marion von
Dönhoff – care a candidat ulterior la postul de președinte al RFG și al cărui logodnic, tot un „von”,
participase în iulie 1944 la complotul armatei împotriva lui Hitler, fiind condamnat apoi și spânzurat,
doamna rămânând fidelă până la adânci bătrânețe memoriei iubitului său logodnic – după discuții cel
puțin interesante – totul în limba franceză – despre situația din Germania, din România, din Europa și din
lume, mi-a făcut propunerea de a rămâne în Germania și de a mă angaja pe loc ca șef de secție la ziarul
„Die Zeit”. Îmi stabilise și biroul... Cu părere de rău am refuzat onoranta propunere, eu cunoscând prea
puțin limba germană și opiniind că voi avea astfel insurmontabile dificultăți de adaptare – pe care doamna
contesă mi le spulbera pas cu pas, oferindu-mi vreme de peste un an, traducători permanenți; având totuși,

159
și soția, copilul, părinții în țară am spus că doresc să rămân în România. Bineînțeles că nu am relatat
aceste discuții în țară...
Am mai avut mai multe deplasări de documentare în URSS, eu analizând în detaliu reforma lor
economică de după 1983-1984. Limitată, dar reformă. Am publicat în acest sens mai multe studii în
România, care au avut impact pentru cei ce se ocupau de domeniu. Deopotrivă, am publicat două
importante articole în „Economiceskaia Gazeta” și respectiv „Socialisticeskaia Industria” – pe tema
necesității accentuării factorilor calitativi în economie și, respectiv, pe tema raportului dintre balanța de
energie primară și balanța de energie electrică, fiind invitat să țin pe prima temă și o conferință la
Academia de Științe a URSS de la Moscova. O conferință ce a avut succes. La ei era atunci „glasnost”-ul
și „perestroika”...
Întrucât avusesem posibilitatea să văd, la Moscova, prin 1987, celebrul film „Căința” (premiat la
Cannes în 1987) al nu mai puțin celebrilor gruzini Tenghiz Abuladze – regizor – și Makharadze – actor –,
peliculă ferm antidictatorială, și împotriva unor politici „executate cu biciul”, politici criminale, am scris
în țară și publicat în revista „Arges”, (în „Argeș” se putea) o cronică dezvoltată a filmului, subliniindu-i
net mesajul. Am fost primul astfel, deoarece după Revoluție au apărut zeci de cronici la acest film... De
asemenea, tot în „Argeș” am făcut o paralelă între accidentul nuclear de la Harrisburg, din 1979, în Statele
Unite („teroarea bulei de gaz”) și cel de la Cernobîl, din Ucraina, URSS, 1986, mult mai amplu, mai grav
și scăpat efectiv de sub control. Printre altele, în sensul dezvoltării durabile, am desprins concluzia,
singulară la acea vreme, că energia nucleară, prin marile sale riscuri naționale asupra umanității, asupra
civilizației noastre, nu este o soluție esențială pentru viitor. Am publicat acest studiu și în volumul „Terra,
lumini și umbre” apărut în 25 mii exemplare în Editura Sport, Turism (aici cenzura funcționa mai lax) în
1988. Era printre primele luări de poziții la noi în acest sens. Dacă nu prima. Cartea s-a vândut în câteva
zile... Am lansat aici, totodată, sintagma „Oamenii, dușmanii Terrei”, și evident că am putut crea și
fundamenta opinii... „Vorbind de funie în casa spânzuratului”, am mai publicat, în Editura Albatros, din
București, în 1984, o succintă istorie a foametei în lume, „Cornul abundenței – un miracol?” (circa 300
pp.), foarte bine primită de critică – recenzii la București (Oprea Parpală), Iași (Vasile C. Nechita), Sibiu
(Adrian Riza) – și deseori citată.
Prin toate acestea, prin eforturile mele de cercetare, am avut și onoarea și bucuria ca articole și cărți ale
mele să fie citate, și atunci și mai pe urmă, în lucrări importante ale profesorului academician Tudorel
Postolache, ale profesorului academician Vladimir Trebici – care, de altfel, mi-a făcut o recenzie
elogioasă în „Viitorul Social” la volumul meu „Civilizație și industrie”, din 1981 –, ale profesorilor Ion
Blaga, Oprea Parpală, Gh. Bistriceanu, Sorica Sava, Toader Ionescu, Vasile C. Nechita, ale unor nu puțini
cercetători etc.
... Zilele de 22-23 decembrie 1989 (începând din 22 decembrie la prânz și până în 23 decembrie
ora 9 dimineața) le-am petrecut în redacția ziarului „România liberă”, fiind invitat de colegi din redacție
(mai publicasem în ziar) să scoatem primele numere din cu adevărat „România liberă” liberă. În acea
noapte, până dimineața târziu, am stat realmente sub gloanțe (se trăgea intens asupra intrării în ziar și
asupra ferestrelor, se trăgea din pasajul subteran de vizavi de „Casa Scânteii”), eu semnând în numărul
din 23-24 decembrie primul articol de analiză economică (circa 3,5 pag) în noile condiții ale țării.
Aniversând în 22-23-24 decembrie 2014 Revoluția Română, ziarul „România liberă” a reeditat, într-un
tiraj de câteva zeci de mii de exemplare, distribuit gratuit la populație, numerele sale din 23–24 decembrie
1989. Fiind reeditat firește și articolul meu, amplu atunci în economia ziarului, articol ce avea titlul „Să
veghem cu fermitate la desfășurarea normală a activității economice”. Criticam ferm implicarea factorilor
de partid în economie și relevam ce trebuie făcut în întreprinderi pentru a nu se intra în colaps economic,
inclusiv mai multe aspecte legate de lărgirea relațiilor de piață în economie. Cu siguranță că acest
material, cred că intens citit, a contribuit și el, pozitiv, la desfășurarea ulterioară a vieții economice.
De asemenea, încă din 24 decembrie 1989, solicitat de cărturarul și fruntașul liberal Dan Amedeu
Lăzărescu, cu care aveam relații de familie, am pregătit apariția ziarului „Liberalul”, oficios al PNL,
partid istoric, ce urma să se reînființeze în scurt timp. Doar după câteva zile am fost numit de către
conducerea PNL redactor șef al ziarului (Director era Dan Amedeu Lăzărescu, iar secretar general de
redacție Călin Popescu Tăriceanu), eu fiind, deopotrivă, și în calitatea respectivă, membru fondator al

160
PNL atunci reînființat. În afară de coordonarea activității, am publicat în „Liberalul” mai multe articole
tip studiu-analiză, printre care editorialul „Cu prețul unor uriașe jertfe și suferințe, Partidul Național
Liberal reintră în arena politică a României”, desigur, un articol politic, dar și „Domnul Interes și Doamna
Inițiativă – garda personală a doctrinei liberale”. Acest din urmă articol, apărut în numărul 1, din 12
ianuarie 1990 – și semnat de mine Dan Genvra, în memoria bunicului meu dinspre mamă, general de
divizie Dumitru Vrăjitoru, șeful Adjutanturii prin anii 1930, a Statului Major al armatei române și până
prin 1940 profesor la Înalta Școală de Război – constituia o examinare atentă a doctrinei liberale ca atare,
aplicată și dezvoltată în România. Pentru activitatea mea astfel am primit mulțumiri publice din partea
conducerii partidului, fiind menționat concret aportul meu decisiv, atât în scrisori personale cât și în
volumul „Confesiuni” al domnului senator (atunci) Dan Amedeu Lăzărescu (dialoguri realizate de Radu
Țoancă, Editura Hestia, 1997). Evident că numai prin astfel de contribuții se putea contura un curent
economic de cea mai mare însemnătate.
Cunoscând mai îndeaproape pe Ion Rațiu cu ocazia invitării sale de către mine, în martie 1992,
pentru a ține o conferință la Universitatea din Sibiu, pe tema doctrinei keynesiste – menționez că Ion
Rațiu a fost condus la lucrarea sa de licență la Cambridge, în Anglia, de profesoara Joan Robinson,
asistentă la vremea ei a marelui John Maynard Keynes –, am discutat în particular ore întregi cu distinsul
interlocutor asupra liberalismului și României. Regretatul Ion Rațiu, un om fermecător și de mare cultură
economică, în volumele sale de amintiri, unele publicate postum, și-a reamintit aceste momente, citându-
mă, în mai multe rânduri, în volume, apreciindu-mi sensibil și concret competența profesională ca
profesor și cercetător în Economia Politică, fapt pentru care mulțumesc memoriei sale.

Reevaluări și avansuri în premieră, privire în perspectivă

În anii de după Revoluție, revenind și în administrația centrală – consilier expert la Ministerul

Transporturilor – și reluând și învățământul, la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, după aproape 15
ani de ASE București, („plata cu ora”, dar mereu cu câte 2 norme), așadar continuând în cercetarea
economică, evident că m-au atras, sub toate aspectele, problemele tranziției de la economia strict
centralizată spre economia de piață. Am propus astfel, în scrierile mele – inițial din ziare și reviste,
respectiv „Cotidianul”, „Curierul Național”, „Partener”, „Continent”, „Tribuna Economică”,
„Economistul” (aici peste 120 de articole importante), dar și aferent sesiunilor, respectiv volumelor unor
Conferințe Științifice Internaționale la care am participat cu regularitate – la Universitatea „Lucian Blaga”
din Sibiu, la ASE București, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Universitatea „Babeș-Bolyai”
din Cluj-Napoca, în cadrul Institutului Național de Cercetări Economice, la Academia Română, în Franța,
la Universitatea din Rennes 1, în Statele Unite – Universitatea „Columbia” din Missouri, în Italia, la
Universitatea „Gabriele D′Annunzio” din Pescara, la ASEM-Chișinău, etc., – o Reformă cu 4 momente
fundamentale. În speță: a) liberalizarea prețurilor și activităților; b) privatizarea, printre altele, finalizată în
diversificarea economiei; c) constituirea instituțiilor economiei de piață; d) protecția socială. Față de
documente oficiale, aveam în vedere realizarea concomitentă a acestor 4 etape, ducând la diversificarea
pieței – premiză și condiție a menținerii firmelor, a unei privatizări corecte –, la o competiție onestă între
firme, la formarea „din mers” a unor specialiști apți să se implice cu bune rezultate și recompense, dar
fără furt și corupție, în viața economică a țării, tot mai solicitată, tot mai integrată spre o piață europeană
și mondială. Cu bune, cu rele. Obișnuite să se aprovizioneze tehnico-material potrivit celor scrise în plan,
să producă pe rețete tehnologice și pe consumuri scrise în plan, să vândă – desigur – pe distribuția
menționată tot în plan, firmele noastre erau nepregătite pentru o confruntare directă și imediată nu atât cu
piața națională, ci cu piața în general, cu piața europeană, etc. O confruntare la care au fost supuse. Fără
diversificare, fără salariați cu preocupări astfel, nu au făcut față. Simpla afirmație că se dorea trecerea la
economia de piață nu rezolva nimic, dimpotrivă, deveneam un sac fără fund pentru alții. Cu diversificare,
cu eforturi în competiție, se puteau atenua mai multe din neajunsuri.
Din păcate, nu s-a urmat un astfel de model – promovat, însă, în linii mari, în Cehia, Slovacia,
Ungaria, Polonia –, mergându-se, la noi, în bună măsură, spre „nicăieri”. Spre rezultate slabe, spre fragile
instituții ale statului și cu mesaj contradictoriu, spre amplificarea imensă a numărului de intermediari, spre

161
o privatizare coruptă și distructivă, „certificatele de proprietate” intermediare față de acțiuni reprezentând
astfel un pas negativ însemnat. Nu spre producție. Ci, esențial, spre specula cu case și terenuri. Spre
dezmembrarea și dispariția firmelor vândute, multe, și cu mare profit pentru noii proprietari, la „fier
vechi”. Fuseseră anterior, tot multe, întreprideri cu comenzi, bine tehnologizate, cu costuri competitive.
„O tempora, o mores”. Mergându-se spre o inflație intens galopantă, cu coeficienți, practic, inimaginabili.
Mergându-se spre furturi, de anvergură, spre îmbogățiri „peste noapte”, din bani publici, mai totul în
complicitate cu un politic jenant.
Mergându-se spre ticăloșii numeroase, mari sau mai mici, unele chiar – se spune – comandate din
afară – eu nu am elementele – iar din acestea toate, multe rămase nepedepsite și fără recuperarea
prejudiciilor uriașe. Mergându-se, practic, spre distrugerea industriei și economiei naționale. De unde un
șomaj de masă și o emigrare masivă.
Am accentuat, în propunerile mele, în întreg acest cadru, necesitatea imperioasă a producției, a
prevalenței acesteia asupra speculației, orientarea spre producția națională și mărci românești, integrarea
mai bună, mai bine negociată, a unor firme românești în marile lanțuri internaționale de producție,
contacte strânse și bine negociate cu piața europeană și mondială. Atragerea capitalului străin în România,
cu o negociere echitabilă a trimiterii profiturilor în afară... S-a procedat însă, în bună măsură, invers. Iar
urmările au fost, realmente, pernicioase, finalizate într-un nivel de trai printre cele mai slabe din Europa,
într-o scădere drastică a numărului populației, unii plecați în alte țări în căutare de lucru. În disperare și
mizerie pentru mulți. Menționez în acest sens, relevând toate aceste probleme, susținute cu cifre și calcule
corespunzătoare, studiile mele de opinie – și care au influențat opinii – publicate în „Economistul” și
revista „Transilvania”, printre altele „România profundă în pericol” („Economistul” nr.1946, din 26-27
august 2005) și „România profundă se scufundă” („Translvania” nr.9/2005). Au fost, dealtfel, mult mai
multe.
Tot „din mers”, și spre a nu avea doar un demers livresc, am dobândit și eu mai multă experiență,
atât în funcția de consilier-expert la Ministerul Transporturilor (puțin peste 1 an), cât și în calitate de
patron-director general (împreună cu un coleg, director executiv) al unui trust de presă și editură,
București-Sibiu, cu activități de editare dar și comerciale și cu peste – la un moment dat – 25 de salariați.
Pe lângă un masterat tip MBA sub egida unei universități americane și ULBS, în România – Sibiu și în
Statele Unite. Am studiat post-universitar, sub egida Ambasadei Franței, contabilitatea franceză. „Știam”
dar și din interior, dinspre economie, din practică, aveam răspunderea nemijlocită a veniturilor unor
familii, unor oameni, intuiam și analizam cu judiciozitate și legislația, dar și punctele forte – punctele
slabe ale situațiilor cu care ne confruntam. Menținând firma, dar și bogata activitate din învățământ și
cercetare la București și Sibiu, am putut – și pot – înțelege mai bine realitatea, urmărind să acționez pe
potrivă. Oricum, o idee importantă a mea, susținută încă din 1990, era că nimeni nu ne face cadouri și că
nu trebuie să înlocuim admirația justificată pentru Vest, cu „supunerea necondiționată”, iresponsabilă,
chiar antinațională. Era și este un principiu din tradiția seculară a național-liberalilor români. Și nu doar a
lor.
Dar iată și un alt aspect: Karl Marx la bursa conceptelor dezvoltării. Studiu amplu (circa 17 pp)
publicat în „Economistul”, nr.1863 din 3 mai 2005; deasemenea, în revista „Transilvania” (baza
internațională „Scopus), nr. 1-2, 2005. Deopotrivă, revăzut și adăugit, l-am prezentat în plen la
Simpozionul Științific Internațional „România și Uniunea Europeană. Calitatea integrării”, de sub egida
ASE București – Facultatea de Economie Generală și AGER, fiind publicat în volumul Simpozionului,
Edit. Economică, București, 2006. Studiul, de impact puternic mai ales în plan național, dar nu numai,
având importante reverberații pozitive, a reevaluat critic, în viziune modernă, europeană, gândirea lui
Karl Marx trecut, din 1989 la index de către nu puțini profesori și economiști de la noi, și nu numai, în
ideea, evident eronată, a „ruperii lor astfel de comunism”. În fapt, studiul relua și dezvolta capitolul
respectiv din volumul meu „Istoria gândirii economice de la Simonde de Sismondi la post-keynesism”
Edit. Continent, Sibiu-București, 327 pp, volum de unic autor, premiat în anul 1999 de către Academia
Română cu Premiul „P.S. Aurelian” (pentru 1997). Pe lângă examinarea critică, pertinentă, a unor teze
fundamentale din opera lui Marx – cu precădere în ce privea exacerbarea socialului și neglijarea,
abandonarea practic a întreprinzătorului, asumator de riscuri și creator de resurse –, m-am referit la faptul

162
că niciodată Marx nu a promovat ideea criminală – promovată, ulterior, de alții –, a exterminării claselor
„exploatatoare”, inclusiv politice. Cât și la faptul că economistul german era și este amplu studiat în mari
universități europene, din vest, americane, cu precădere probleme legate de acumularea primitivă a
capitalului, reproducția simplă și lărgită, evaluarea „dualismului” lui Adam Smith, plusvaloarea, etc.
Chiar eu, deseori, l-am citat în cursurile mele de „Economie” la Universitatea din Rennes 1, Franța. Mai
ales aferent unor similitudini între acumularea primitivă a capitalului, deseori atât de dureroasă și
dramatică, și tranziția spre economia de piață în economiile est-europene.
M-am referit la astfel de teze, idei, punând în lumină o apreciere evident critică a lui Marx, chiar
și anterior, în studiile mele precum „Smith, Ricardo, Malthus, paradisul destrămat”, la Simpozionul
Internațional de la ASE București „Aderarea României la Uniunea Europeană. Bătălia cu timpul”, 2004,
comunicare în plenul Simpozionului și publicată în Editura Economică în volumul Simpozionului, în
2004. Studiile menționate au apărut, totodată, în volumele mele. Desigur că în acest sens – ideile mele
fiind apreciate și citate de profesorii Nicolae Belli, Niță Dobrotă, George Marin etc. – am putut influența,
în măsură însemnată, analiza critică a gândirii economice a lui Karl Marx.
... În 1995 am câștigat un concurs internațional pentru un post de „maître de conference” la
Universitatea din Rennes 1 Franța – printre cele mai importante din Hexagon – „Departement GEA”
(Gestion des entreprises et des administrations), pentru „Économie generale” și „Communication
économique”. Era o predare de un semestru la formațiuni importante, anul II, cu examen cotat la nivel
ridicat (eu predam chiar 10 ore pe zi, pentru a-mi realiza sarcinile, rămânând în Franța, de fiecare dată,
doar 2-3 luni și nu un semestru). După 3 ani astfel, la propunerea franceză, am candidat pentru un post de
„Professeur des Universités”, câștigând din nou concursul și lucrând aproape 10 ani în această onorantă
funcție didactică. Evident, Comisia de concurs, constituită din cei mai buni profesori de economie de la
Rennes, dar și de la Sorbona, mi-a analizat parcimonios activitatea, ideile, scrierile mele. Dealtfel, la
Rennes am avut și sarcini-obiective de conducere la licență, altele nemijlocit de cercetare, etc. În fapt, mi-
au trecut prin mână și au dat examene cu mine peste 5000 studenți francezi, dar printre ei și germani,
britanici, spanioli, irlandezi, din Maroc, Algeria, care urmau Universitatea din Rennes etc.
O importantă țintă a mea, aici, pentru cursuri și cercetare, a constituit-o, firesc, Reforma
economică în economiile central și est-europene și aspirațiile statelor respective în raport cu Uniunea
Europeană, inclusiv analiza situațiilor și reformelor din statele fostei Uniuni Sovietice, respectiv
Comunitatea Statelor Independente ș.a.. A constituit-o dificultățile tranziției dar și speranțele astfel,
surprinse în cursul meu de aici, tipărit, și pe care mi l-am îmbunătățit an de an. Desigur că, pe această
bază îmi îmbunătățeam și activitatea din România, la Sibiu și la ASE București, din Republica Moldova
etc. După cum, tot în acest sens, oportunități importante au reprezentat pentru mine faptul că am predat
vreme de 5 ani, câte 2 săptămâni, la Universitatea „Gabriele D′Annunzio”, din Pescara, Italia, pe urmă,
doar în 1999, la Tralle Regional College din Irlanda, o scurtă perioadă la Universitatea Economică din
Praga (conferințe), în repetate rânduri la Academia de Studii Economice a Moldovei, din Chișinău,
Republica Moldova etc.
Am pus și repus accentul pe o serie de fragilități și vulnerabilități economice ce au generat inflații
galopante, în vârf aflându-se, din păcate, România, cu consecințe dezastruoase asupra economiei. M-am
referit la „privatizări prin distrucție”, ce au generat pierderea a milioane de locuri de muncă, imposibil,
practic, de recuperat. La marea sensibilitate a instituțiilor economiei de piață pentru statele în tranziție,
când asemenea instituții, în Vest, nu au fost „creiate”, ci au apărut spontan, funcție de nevoi și experiența
dobândită. La creșterea salariilor la presiunea sindicatelor, fără susțineri de productivitate, ceea ce a
alimentat inflația, realizându-se un cerc vicios. Dar și la salariile de batjocură primite de medici și
profesori îndeosebi, de muncitori, tehnicieni, cercetători, biologi, fizicieni, chimiști etc. Mai ales medicii,
părăseau, tot mai mulți, țara (încă din 2006, prin mai multe studii, am semnalat viguros acest proces atât
de grav), și nu doar ei.
Tocmai avându-se în vedere asemenea unghiuri complexe de examinare, cu implicarea
structurilor în societate, chestiuni care au trezit mult interesul, am fost invitat să prezint problemele
Reformei în România, dar și în alte state foste socialiste, pe lângă ce am arătat, în cadrul și a altor
forumuri științifice de mare prestigiu internațional. Astfel, la Conferința Internațională a societății

163
germane „INFER” („International Network for Economic Research”), Berlin – Erfurt 2001, cu tema
„Economics of Transition: Theory, Experiences and E.U. Elargement” am prezentat o substanțială
comunicare în acest cadru, apărută în 2003, în volumul Conferinței sub coordonarea profesorilor Michael
H. Stiele și Thomas Birringer, VWF Berlin. Pe urmă în India, în 2008, în cadrul unor acțiuni la Icfai
University Press, o comunicare a mea (circa 30 pp), tipărită inițial în revista indiană de mare prestigiu
„The Icfai Journal of History and Culture” și apoi în volumul „Transition to Market – Oriented
Economy”, Edited by N.A. Khan, Allahabad University, Pune and Nagpur Universities. În sfârșit, la
Chișinău, La ASEM dar și la Institutul de Cercetări Economice și Statistice al Moldovei, unde am abordat
probleme de tipul model și antimodel în economie, New-Deal, un posibil tip de optică pentru actualitatea
românească, modelul economic de dezvoltare a Planetei, încă din 2008 criza alimentară ce ne va lovi,
problema datoriilor externe etc. Tot aici am realizat, în colaborare, programe internaționale de cercetare.
M-am referit la marile escrocherii și afaceri financiare ce au agresatat destinul lumii, analizate pe
larg în emisiuni la „Antena” Sibiu cât și în volumele mele – celebrul scandal John Law, Canalul Panama,
pentru România afacerea Strousberg, pe urmă „afacerea” Alexandre Stavisky, epopeea diamantelor,
„afacerea” Porfirio Rubirosa, „magicianul ce știa să transforme sentimentele în mulți, mulți bani etc. –
atât ele cât și consecințele lor în plan pragmatic, respectiv efecte care au contribuit la provocarea
războaielor mondiale, la sărăcirea oamenilor, la crize și falimente răsunătoare, cu consecințe devastatoare
etc. În sfârșit, dar nu în ultimul rând, m-am referit la problemele legate de energie, cât și de subvenții
diferențiate ce au complicat sensibil piața agricolă a UE, dar și în lume, chiar piața industrială, etc. Am
examinat atent tipurile și modelele de economie de piață, de la cel anglo-saxon la cel al economiilor
emergente din Asia de Sud-Est, dar și din America Latină, doctrina lui Peron, cea din Venezuela pornind
chiar de la Simon Bolivar, pe urmă situația din Chile, raportul adversativ S. Allende-Pinochet etc. Nu
doar pentru România asemenea analize au reprezentat premiere, așa mi s-a spus. Totul publicat în reviste
românești și străine de prestigiu.
Ca o recompensă pentru activitatea mea la Rennes (în cadrul Universității am ținut cursuri și la
Sain-Mallo) dar și ca o recunoaștere internațională a personalității mele științifice, în anul 2009 mi-a fost
acordat înaltul titlu de Doctor Honoris Causa al Universității din Rennes (foarte rar, dacă nu unic după
1989, acordat pentru profesori români de către marile universități vest-europene), alături de 2 colegi, unul
din Statele Unite, chimist, profesor la Institutul Tehnologic din Masachussets, care cu 1 an înainte fusese
distins cu Premiul Nobel pentru chimie, iar celălalt, norvegian, profesor la Trodheim, fizician – și ei cu
predare la Rennes. De altfel, cotidianul Ouest-France (circa 1 milion exemplare tiraj zilnic, 70 de pagini)
menționa în paginile consacrate evenimentului, cu titlu cu litere mari: „Trei prestigioși cercetători onorați
la Universitatea din Rennes 1” (Ouest-France, nr.19712, mardi, 30 juin 2009), prezentând principale date
biografice și ale activității noastre. În același sens, pentru activitatea mea, în 2004 am primit titlul de
D.H.C. al Academiei de Studii Economice a Moldovei – Chișinău.
Tot în acest cadru, încă din 1994, în „Curierul Național Magazin” publicație unde aveam
săptămânal 2 pagini, alături de 1 pagină a academicianului Florin Constantiniu ș.a. (am avut aici o rubrică
permanentă vreme de peste 4 ani), am publicat un amplu serial de articole – în premieră în literatura
noastră economică de până atunci – „Cataclismele economice care zguduie lumea”, studii dezvoltate,
îmbunătățite și reluate apoi într-un amplu serial în „Economistul” (9 părți), decembrie 2008 – ianuarie
2009. Premieră nu doar la noi, ci și în ce privea și literatura economică europeană investigată de mine.
Tot în „Economistul” m-am referit pe larg la marea personalitate a lui Ion Ghica ca economist al
dezvoltării, cât și la contribuția economică a spătarului Nicolae Milescu, teme dezvoltate apoi în revistele
Academiei Române. Și acestea au reprezentat repere pentru alți cercetători. Am examinat atent, încă din
1992-1993, migrația populației, referindu-mă de atunci la acest proces și la un anume istoric general al
său, la creșterea populației în lume și scăderea populației în România. Lansând astfel în premieră, în
circuitul economic, sintagma „Populația va distruge omul?”, adeseori utilizată, de către colegi din țară, pe
urmă.
Cu siguranță că am fost apreciat de studenți și cercetători, în țară și străinătate, printre altele,
deoarece am abordat, din 1990, dar și mai înainte, problemele economice nu doar din perspectiva
actualității, ci și în dimensiunea lor temporală. Am preluat o astfel de examinare pertinentă de la profeorii

164
mei, de la modelele mele, respectiv N. N. Constantinescu, Costin Murgescu, dar și Iulian Văcărel,
Tudorel Postolache, pe urmă Ivanciu Nicolae-Văleanu, Ionel Blaga, ș.a. Tocmai în acest sens, în Franța,
în Italia am dezvoltat ca „prefață” a instaurării influenței și mentalităților practice ale dictaturilor de tip
sovietic, în statele din Europa Centrală și de Est, înțelegerile dintre Statele Unite, Marea Britanie și
Uniunea Sovietică, desigur, nu doar la Yalta și Teheran...
Pe urmă, în Franța dar și aiurea, mi-au fost foarte bine apreciate considerațiile desprinse dintr-o
amplă bibliografie privind conflictul și confruntarea dintre Nicolas Foucquet, finanțistul dar atât de
iubitorul de lux, fast și plăceri, pe de o parte, și mercantilistul atât de sobru și decent J.B. Colbert. M-am
referit la Saint-Simon pe care l-am „așezat” premier în vreme de criză economică (românească),
imaginând măsurile pe care el le-ar fi luat. Am fost apreciat pentru prelegerile privind pe finanțistul și
ministrul Jacques Coeur, privind Liga Hanseatică, privind familiile lui Jakab Füger – creator de dinastie,
bancherul german al Europei medievale, dar și Rotchield. Am prezentat biografiile economice ale unora
dintre cei mai importanți „căpitani de industrie” americani, printre care Cornelius Vanderbilt, Carnegie,
Pullman, Guggenheim, Ford ș.a. Ei au produs, nu au speculat și am considerat necesar să le urmăm
exemplul dacă dorim dezvoltare. Pe urmă gânditorul prin excelență Paul Krugman, dar și, pe un alt plan,
„economistul” Napoleon Bonaparte, etc. Pentru România, toate aceste probleme erau în premieră.
Tocmai dintr-o astfel de perspectivă amplă, urmărind consecvent rădăcinile în timp, exprimările
în prezent și probabilele configurații pentru viitor, am examinat criza economico-financiară mondială
debutată în 2007, ca o criză de paradigmă (declanșată, practic, în 1970), dar și ca o criză a economiei mult
prea mult de speculație. Am analizat crizele energetice. Am examinat, încă din anii 1990, terorismul ca un
„terminal modern” al anarhismului, terorismul în relație cu destrămarea colonialismului și cu
confruntările – fracturile? – religioase, dar și cu sărăcia, cu fanatismul și fundamentalismul – parte din
cursul meu de doctrine economice și investigat într-o astfel de „lumină” pentru prima oară de mine. M-am
referit la posibile accidente nucleare ce ar putea fi provocate de terorism, ipoteză încă „nerealizată” dar cu
mari „șanse”. Era cam în 2001 – 2002... În sfârșit, istoricul problemei datoriilor suverane, pe urmă
externe, ieșind din actualitatea strictă și urmărind cursul logic, evolutiv al chestiunii etc. Toate acestea și
altele asemenea lor au fost prezentate nu doar în cursuri ci și în studii în „Economistul”, la conferințe
internaționale, în Franța și la Chișinău, respectiv în rețele de validare și apreciere internațională (ISI,
Elsevier, Scopus, Springer etc.) întrunind ample ecouri.
Momente importante au reprezentat în formarea mea calitatea de membru și participările la
lucrările Comisiei de Istorie Economică și Istoria Gândirii Economice, de pe lângă secțiunea de profil a
Academiei Române. Comisie condusă succesiv de regretatul academician Nicolae N. Constantinescu și
apoi, din anul 2000, de academician Iulian Văcărel. Funcție de tematicile stabilite aferente unor
evenimente și evoluții însemnate ale domeniului, rod al unor ample bibliografii și interpretări bine
gândite, am prezentat astfel comunicări privind istoricul cooperării economice în bazinul Mării Negre;
drumul lung de la idei la fapte în evoluția industriei și economiei românești; Ion Ghica, economist al
dezvoltării; decalajele economice între relativ și absolut, câteva coordonate; raportul protecționism –
liberalism între virtual și real; istoricul datoriilor suverane; considerații privind migrarea populației și
capacitatea reală de ocupare a economiei românești; rapoarte privind participarea mea și a unor colegi la
Congrese Mondiale de Istorie Economică etc.
Și pe această bază mi-am putut cristaliza și dezvolta corespunzător o serie de idei și teme pe care le-am
comunicat la Congresele mondiale de Istorie economică, desfășurate sub egida Academiilor din țările
membre IEHA (International Economic History Association). De exemplu, privind diferențele radicale
dintre planificarea strict centralizată și programarea persuasivă (Milano, 1994); tortura proprietății prin
cooperativizarea de tip sovietic (Madrid, 1998); de la protecția dezvoltării naționale la protecția
intereselor capitalismului internațional (Buenos Aires, 2002); Cain și Abel în capitalismul balcanic,
drumul lung de la idei la fapte în evoluția industriei și economiei românești (Helsinki, 2006); revoluțiile
industriale și efectele lor globalizatoare (Utrecht, 2009); industrializarea, mit și realitate în spațiul central
și est european (Stellenbosch, Africa de Sud, 2012), etc. Pentru cele mai multe din aceste comunicări,
intervalele de examinare au fost de 1-2 secole și mai mult. Comunicările mele au fost apreciate. La
Milano și Madrid au fost singurele lucrări românești publicate de Congrese, alăturându-se apoi și alte

165
lucrări, validate de mine – o dată cu Buenos Aires 2002, devenit Președinte de secțiune pentru economii
ale țărilor din Europa de Est și Centrală –, ale unor colegi români și străini. Cum, de fiecare dată, la
Congrese au fost 800-1000-1400 de participanți de elită din 70-100 de țări, și cum lucrările au fost
promovate de Congrese, este firesc că disiparea cunoștințelor a avut loc, iar numărul de citări nu au fost
deloc mic.
Menționez, cum spuneam, că în urma aprecierii activității mele de către bordul de conducere al
Congreselor, după Madrid, respectiv odată cu Buenos Aires 2002, pe baza propunerilor tematice
concepute de mine, am fost desemnat Președinte de Secțiune, cu precădere pentru problematica
economiilor din țările din Europa Centrală și de Est, fiind integrat astfel în bordul de conducere al
Congreselor. Ceea ce mi-a conferit decizie exclusivă de a aprecia, aproba – sau respinge – comunicările
unor profesori și cercetători interesați de fenomenul respectiv, din Statele Unite, Marea Britanie, Franța,
Belgia, Olanda, Italia, Africa de Sud, Germania, Suedia, India, Ucraina, Rusia, Cehia, Polonia, desigur,
România etc. Cum de fapt, în toate aceste acțiuni, nu m-am reprezentat doar pe mine, ci și Comisia
Academiei Române, Academia Română, România, aprecierea activității mele astfel se vădește ca atare.
Considerând că Kyoto, unde s-a desfășurat în anul 2015 Congresul, este foarte departe, generând
disconfortul unei călătorii (de 14-16 ore cu avionul) pentru o anume vârstă, am preferat Congresele EBES
(„Euroasian Business Economics Society) – asociație din bordul căreia au fost invitat să fac parte –
desfășurate la Veneția în octombrie 2015, pe urmă în 2016 la Belgrad, în 2017 la Viena etc., unde am
prezentat, pe larg, comunicări precum „Economia socială de piață în Germania. De la Friedrich List la
integrarea euroatlantică”, apoi „Comunitarism, naționalism, pace și globalizare” comunicare apreciată și
publicată de Congres, „Raportul patroni-salariați. Privire în timp și spațiu” etc., de altfel, toate asemenea
comunicări fiind publicate.
Am dat și pe această cale substanță unor preocupări majore ale mele de cercetare, privind
economia socială și solidară (modelul suedez, biografia doctrinei peroniste, doctrina lui F.W. Raiffeisen,
modelul francez cu Charles Gide, Frederic Passy și Leon Bourgeois), posibile configurații românești, etc.
Cum asemenea teme le-am prezentat și în cadrul comunicărilor de la Academia Română, Institutul
Național de Cercetări Economice (ESPERA), validate și publicate Elsevier, evident că am lărgit
anvergura receptării ideilor mele respective. Anvergură vădită, de altfel, și în comunicarea mea „Căderea
Romei și decăderea actualei civilizații. Un proces repetitiv?” prezentată la ESPERA – INCE 2014,
preluată și des citată în rețeaua de validare internațională, din India până în SUA. Am ținut, totodată, în
„Aula Magna” a Academiei Române, în cadrul „Programelor Posdru”, conferințe ample pe teme precum
legăturile dintre cultură, literatură și economie, dar și reverberații ale iluminismului în lumea de acum...
Am răspuns și răspund astfel unor orizonturi actuale de cercetare în economia românească, tot
mai integrată în econonia europeană și în globalizare, inclusiv în problemele spinoase, delicate, dar și
violente, ale migrației actuale a populației în lume, dar și ale terorismul internațional. Totul încadrat într-
un larg orizont cultural. Tocmai dintr-o astfel de perspectivă, am fost invitat din 2011, să fac parte din
grupul internațional de elită „Penser l′Europe”, al Academiei Române, condus de academicienii Eugen
Simion, Tierry de Monbrial și Marya Simionescu, prezentând de fiecare dată comunicări cu referire la
lumea europeană, la lumea globală și la lumea românească, comunicări publicate în volumele sesiunilor
respective, sub egida Academiei Române. De pildă, m-am referit la un sindrom al decăderii civilizației
noastre, economic, social, cultural, fizic, biologic etc., care, din păcate, de atunci se verifică pas cu pas, la
migrația internațională și națională a populației amplificată de integrare și globalizare, la „fascinația
istoriei ignorate” și determinarea astfel a unor parcursuri economice explozive, la „Dumnezeu și profitul”
etc. Multe din temele amintite până acum au fost publicate în „Studii de Istorie Economică și Istoria
Gândirii Economice”, carte în mai multe volume a Academiei Române, în mai toate numerele 1-19
apărute până în prezent. Deosebit de importantă a fost și este pentru mine calitatea de „chairman”, efectiv
și de onoare, pentru Conferințele Științifice Internaționale ale Facultății de Științe Economice a ULBS,
ajunse în prezent la a 25-a lor ediție și care au pornit la inițiativa mea la care s-a alăturat regretatul meu
coleg prof.univ.dr. Ștefan Mârza. Ele au reprezentat și reprezintă o veritabilă trambulină de lansare pentru
tinerii cercetători și profesori – dar și cei maturi – spre lumea mirifică și pasionantă a cercetării
economice. La toate cele arătate, se adaugă 62 de doctori în economie – în general tineri – sub conducerea

166
mea științifică. Români, dar și 3 germani (din Germania) și 2 români-moldoveni la ASEM-Chișinău unde
am condus, deasemenea, doctorate. Mulți dintre ei au ajuns, la rândul lor, profesori universitari
conducători de doctorat, conferențiari universitari, miniștri, directori, decani, prodecani etc., dar nu
înainte, ci după ce și-au luat doctoratul.

167
168
 HUȘI, FRONTIERĂ A UNIUNII EUROPENE:
NAȘTEREA ȘI DEZVOLTAREA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI ECONOMIC SUPERIOR
REMEMBER

Prof. Dan POPESCU

Am în față – în debutul și pe drumul unui demers meritoriu – o fotografie. Septembrie 1996, un

grup de profesori români, invitați la Sesiunea de Comunicări Științifice de la ASEM-Chișinău, câteva
clipe de destindere pe malul Nistrului. Uitându-ne cu precădere spre Moldova... De aici a pornit, cred eu,
totul. Să încep, dar, narațiunea.

De pe la începutul anului fusesem ales Decan al Facultății de Științe Economice a Universității

„Lucian Blaga” din Sibiu, o facultate foarte puternică, cu departamente (catedre) de economie, fizică-
chimie, matematică-informatică, ecologie, sport, psihologie-filozofie etc., fiecare departament având nu
puține secțiuni (voi mai continua cu un mandat, ales în unanimitate, până voi deveni prorector). Studenți
circa 3000. Aveam, deci, în față o perspectivă. O alta îmi fusese deschisă de câștigarea, în toamna anului
dinainte (1995), a unui concurs internațional de profesor titular de curs pentru „Economie generală,
tranziție, comunicare”, la Universitatea din Rennes 1, Franța, nu doar cea mai importantă universitate a
Bretaniei (circa 30.000 de studenți), ci și una dintre cele mai importante universități ale Franței, de altfel
una dintre cele mai însemnate universități ale lumii, ocupând o poziție meritorie între primele 500. Aici
voi continua activitatea – câte un semestru în fiecare an, dar reducând timpul la circa 3 luni, întrucât erau
zile în care țineam și 10 ore de curs pe zi – vreme de 14 ani, încununat fiind în 2009, cu cel mai înalt titlu
științific universitar al Franței, „Doctor Honoris Causa” al Universității din Rennes 1, în anul respectiv
într-o companie deosebit de prestigioasă: un profesor american de chimie, de la Institutul Tehnologic din
Massachusetts și care cu un an înainte fusese distins cu Premiul Nobel, și un mare profesor norvegian de

169
fizică, de la Universitatea din Trodheim, ambii, la fel ca și mine, cum scriau ziarele franceze,
„personalități științifice prestigioase”, cu contribuții deosebite pentru cercetarea și învățământul de la
Universitatea din Rennes 1.
Revenind la 1996, într-un fel sau altul, toată lumea era a mea. Era entuziasm, era fantezie, dar era
și rațiune. Mă obseda, însă, o idee: dar Moldova de peste Prut? O idee cu rădăcini adânci în familia mea...
Dintotdeauna și în pofida unor greșeli reale comise de guvernări românești interbelice, cei de peste Prut
au fost frații noștri. S-au revendicat și se revendică de la daci și latini, de la Ștefan cel Mare, de la Petru
Rareș, de la Ion Neculce, de la Asachi, de la Mihai Eminescu dar și prin munteni, transilvăneni ș.a.
Vremelnic, împrejurări istorice nefaste au făcut să fim despărțiți, Prutul, din râu între provincii românești,
devenind graniță între țări: noi și Rusia, după 1812, pe urmă noi și URSS, după 1940 și, mai apoi, 1944
etc. Se poate, însă, stinge această flacără ardentă a unității de sânge și neam? Nicidecum. Și am ratat – în
împrejurări istorice care, probabil, nu ar fi reprezentat din nou un zid – în 1990. Deja un anume circ
politic, care va dobândi ulterior dimensiuni relativ grotești, începuse în România. Mai apoi, în pofida unor
declarații politice multe din inimă dar unele și din interes personal sau străin, ocaziile au fost mai puține.
Cum sunt și astăzi. Puteam însă să nu sprijinim cu tot ceea ce aveam, din tot sufletul, pe frații noștri de
peste Prut? Din nou nicidecum...
Iată dar ideea care îmi încolțise și care a căpătat în timp deplină acoperire practică. Respectând
conveniențele, să nu uităm iubirea frățească, sprijinul către frați. Firește, deocamdată, fiecare pe domeniul
lui, după posibilitățile lui. Ale mele posibilități erau învățământul, cel economic în speță. De ce nu ne-am
înfrăți într-o astfel de zonă atât de importantă socialmente, cu atâtea reverberații în timp și spațiu? Cu atât
mai mult cu cât colegul și bunul meu prieten, regretatul profesor Paul Bran, de la ASE București și
ulterior un mare rector al ASE-ului din Capitală, fusese ales rector, cu asentimentul guvernului României,
la nou înființata Academie de Studii Economice a Moldovei, de la Chișinău, un mare pas înainte în
direcția menționată. A activat astfel din 1990, circa 4 ani, pe loc aproape gol, prin strategiile sale
excepționale și ale colegilor profesori moldoveni – mai toți formați la școala rusească de economie, de
altfel o școală de bună calitate – făcând să încolțească semințele unei activități didactice de excepție.
Deci terenul format. Trebuiau făcuți pași înainte, și de București, dar și de alții. În mintea mea, de
către Sibiu, citadelă autohtonă a sentimentului național și european, pilon de seamă, prin strădaniile
oamenilor săi, al înfăptuirii Marii Uniri a României din 1918, martie cu Basarabia, noiembrie cu
Bucovina, 1 decembrie 1918 cu Transilvania. România Mare, cea înroșită și cimentată de sângele
oștenilor luptători, cea gândită de patrioți de seamă, de la Mihai Viteazul la regele Ferdinand și regina
Maria și încă mulți, mulți asemenea lor. Ce puteam, dar, face? Printre altele, să aducem cât mai mulți
studenți moldoveni la Sibiu, chestiune în care Ministerul Educației de la București a avut și are un rol de
seamă. Dar și să dezvoltăm, sub egida Sibiului, ca un cerc de fier între Moldova și Transilvania,
învățământ superior economic dacă nu la Chișinău, oricum undeva aproape de el. Aici se vădea rolul
nostru important.
Și unde astfel se releva cel mai aproape dacă nu la Huși, urbe românescă și moldovenească de
datină veche, atât de frumos numit, nu doar în literatură, „orașul dintre vii”? 19 km până la frontiera de la
Albița și, apoi, încă 90 km până la Chișinău. Ce ar fi să facem la Huși o instituție de învățământ superior?
Zis și făcut, trebuia acționat repede în acest sens. Iașul, citadelă universitară esențială, puternică, care a
făcut și face multe pentru România și Europa, era și este angrenat în numeroase activități vitale, dar nu la
Huși. Deci, puteam intra noi, iar o viitoare cooperare astfel, chiar și cu Iașul, firește că nu ne-ar fi
deranjat. Trebuia trecut la treabă. Pornind de la forme simple spre cele dezvoltate, ocolind astfel capcana
pe care ne-o sugerează înțelepciunea franceză „L’ennemi du bien, c’est mieux”.
Huși era orașul de baștină al unor mari personalități, de la filozoful academician Mihai Ralea, la
marele actor Alexandru Giugaru. Altminteri, la Huși, a fost profesor de germană la liceu tatăl unui
personaj considerat negativ din istoria noastră imediată. Nu-i sprijin ideile, ci constat că după uciderea lui
lașă din ordinul lui Carol al II-lea, crimele, asasinatele, târhăriile de sub egida ideii respective s-au
înmulțit, dezvoltând un oprobiu public major... Pe urmă, sunt istorici care semnalizează că și Alexandru
Ioan Cuza s-a născut la Huși și nu la Bârlad sau Galați. Și încă multe altele... Oricum, între Huși și Sibiu,
legăturile nu erau deloc „subțiri”. Printre altele, la Școala Militară, respectiv Academia Militară de la

170
Sibiu, au studiat nu puțini ofițeri remarcabili din garnizoana Huși-lui. La Facultatea de Teologie din Sibiu
au studiat și studiază preoți ortodocși care oficiau la Huși. De la Huși erau nativi unii profesori ai
Universității „Lucian Blaga”, printre care prof.univ. dr. Marcel Costache, de la Facultatea de Medicină a
Sibiului etc. M-am sfătuit și cu academicianul profesor N. N. Constantinescu, la care țineam foarte mult –
dânsul și profesorul Tică Bărbulescu, rector atunci al ASE București, erau D.H.C. ai Acedemiei de Studii
Economice a Moldovei de la Chișinău – care mi-a spus: „băiatule, dă înainte”. Și eu, „băiatul”, „i-am
dat”. Întorcându-ne la Sibiu în acel septembrie 1996, profesorul de filozofie Alexandru Hudițeanu, care
fusese cu noi la Chișinău și fusese, deasemenea, profesor al câtorva ofițeri hușeni, a făcut să fim
întâmpinați la Huși de trei oameni care, în scurt timp, au devenit deosebit de importanți pentru proiectul
meu: locotenent colonelul Mihai (Coca) Gheorghiu, directorul Victor Blănaru, de la o importantă fabrică
a Huși-ului ce rămăsese încă în picioare, și profesorul Mihai Mocanu, fost (și viitor pe urmă) director al
Liceului Agroidustrial (actualul Colegiu Național Agricol „Dimitrie Cantemir”). La un pahar de vorbă
(deh, „orașul dintre vii”), limbile s-au dezlegat, mintea a fugit mai iute, iar planul nostru a început să
prindă viață. Am căzut cu toții de acord să începem cu o grupă, apoi cu 2, ale Colegiului Economic.
Partea didactică va fi asigurată de profesori din Sibiu, formând în timp și profesori de facultate din Huși.
Iar studenții, de la Huși, mai ales, și firește, din județ, dar și din Moldova de peste Prut, de la Chișinău,
care trebuiau să aibe cazare și masă.
Erau mai multe argumente care m-au făcut să consider urbea moldovenească Huși ca aptă să
devină centru universitar. Nu era un oraș mare, cu populație multă, însă calitatea oamenilor de aici,
demonstrată în timp, relevată în sufletul lor profund și mintea ageră, amplifica dimensiunile ca atare ale
urbei. Mai fusesem aici prin 1984, invitat de Consiliul Culturii de la Vaslui să am dialog cu cititorii din
Huși despre una din cărțile mele, atunci apărută, „Cornul abundenței-un miracol?”, Editura Albatros,
București, o veritabilă istorie a foametei în lume, eu lucrând, la București, în cercetarea economică.
Venisem la Huși cu editorul meu, redactorul Călin Dimitriu, de la „Albatros”, și cu dl. Mâță, de la
„Cultură” de la Vaslui. Și m-am întâlnit cu elevii de la Liceul Agroindustrial, la liceu, și pe urmă cu
hușeni la o frumoasă bibliotecă a orașului. Discuții foarte, foarte interesante, vădindu-mă realmente
cucerit de un astfel de public. De altfel, peste ani, m-am mai întâlnit cu hușeni tot la bibliotecă, eu
prezentându-le mai multe emisiuni ale mele de la televiziunea „Antena” din Sibiu, pe tema marilor
escrocherii financiare care au agresat și agresează destinul lumii, cu trimiteri directe și la România.
Același public avid de cultură, de cunoaștere. Oricum, învățământul superior economic gestionat de
Universitatea din Sibiu putea frumos rodi pe un astfel de „sol”.
Tot legat de calitatea hușenilor, mulți dintre ei erau – și sunt – podgoreni. Cultivă viță de vie. Fac
și vând vin, deci două acte economice esențiale – producție și distribuție –, fapt care, deasemenea,
pregătea bine terenul economic. Podgorenii nu sunt cu „turma”, ci cu „individul”, se luptă fiecare ca „să
facă”, au responsabilități și autoritate, competitivitate, deslușesc piața, au transmis și transmit astfel de
deprinderi din tată în fiu. Probabil că grupuri din plăieșii lui Ștefan cel Mare erau oșteni mândri și viteji
din zona Huși-ului și nu doar a sa. Deci, bine pentru școală înaltă, tradiții, prezent, perspectivă. Mai mult
chiar, industria, câtă a fost la Huși și în împrejmuiri – și a fost – luptase agresiv cu mizeria, cu ignoranța,
cu incultura, cu cârciumile din subsoluri râncede, igrasioase, urât mirositoare, vădind oameni care puteau
privi înainte. Iar ea, industria, începea, câte puțin, să renască, timid, dar să renască...
Și încă. Peisajul stradal al Huși-ului era și este dominat de tineri. În oraș erau spital, biblioteci,
Episcopie, biserici nu puține, numeroase școli, mai multe licee, ca atare și un corp profesoral și intelectual
local de foarte bună calitate, bazin de recrutare pentru școală și în ce privea elevii și în ce privea
construcția unui corp local de dascăli universitari. Faptul mi-a fost de netăgăduit pe măsura dezvoltării
școlii universitare la Huși. Bunăoară, i-am cunoscut direct, în acest an 2018, pe profesorul de istorie
Costin Clit, de la Colegiul Național hușean „Cuza Vodă”, și pe profesorul de sport Ștefan Coșug de la
Colegiul Agricol „Dimitrie Cantemir”. Trecuseră cu o excursie de liceeni hușeni prin Sibiu în drum spre
frumoasa Țară a Hațegului. Tinerii erau frumoși, cu priviri inteligente, dornici să vadă, să înțeleagă, chiar
preț de câteva secvențe, farmecul inconfundabil al Sibiului, cu câțiva ani în urmă Capitală culturală
europeană. Nu păreau obosiți, deși călătoria de noapte cu autocarul nu le asigurase cel mai bun somn. În
ziua următoare, pe la zece, temător, totuși, să nu-i tulbur odihna, l-am sunat în Hațeg pe profesorul Clit

171
să-l întreb dacă totul este în regulă. Nici pe departe nu dormea, nu era nici măcar somnolent, ci încă dis-
de-dimineață pornise cu colegul de la sport și mai mulți elevi să viziteze bisericile Hațegului, mai vechi
sau mai noi, dar toate locașuri de scris, cultură și spiritualitate spre divinitate. Profesorul Clit a fost și este
un veritabil cărturar, un cercetător care privește perspectiva și dintr-o anume luminare a trecutului, un
veritabil exemplu de aplecare către știință. Cu astfel de oameni Huși-ul nu are cum să nu reușească. A
avut și are viitor... Un ultim argument în sensul celor arătate. Când cobori, cu mașina, venind dinspre
Crasna, pe dealurile Huși-lui, zi și noapte peisajul este mirific. Vezi exact de ce se cheamă „orașul dintre
vii”.
Am fost de multe ori la Roma, predând la Universitatea din Pescara – Universitatea „Gabriele
D’Annunzio”, una dintre cele mai mari ale Italiei – duminicile mi le petreceam la Roma. Și când se
cobora spre „orasul etern”, „orașul dintre coline”, păstrând proporțiile, peisajul seamănă cu cel al Huși-
ului. Și sub acest aspect, dar, era și este de unde.
Având constituite asemenea premise, având spațiile corespunzătoare la Liceul Agroindustrial,
oferite într-un contract de conducerea liceului, pentru desfășurarea activității, eu și colegii din Sibiu am
purces la întocmirea dosarului de acreditare provizorie la Huși. Dosarul a trecut prin Consiliul Profesoral
al Facultății, prin Senatul Universității apoi, și a fost înaintat la Ministerul Educației. Avea, dacă-mi aduc
bine aminte, și o mică finanțare europeană. A trecut prin comisiile necesare de aici și a fost aprobat. Iar
noi am declanșat procesul necesar: elevi bacalaureați candidați la examenul de admitere – locuri și la
„buget”și la „taxe” – și profesori titulari pe toate disciplinele. Am văzut, dar, cine erau elevii candidați.
Cei mai mulți au reușit cu brio admiterea.
Dar profesorii, cei de la Sibiu, care inițial au avut spațiu de cazare la Căminul pentru elevi, dar și
de la Huși? Eu am predat ani buni Economie Generală – Micro și Macroeconomie; prof.univ.dr. Ilie
Rotaru a predat turism. Prof.univ.dr. Claudia Ogrean preda Management. Contabilitate, lect. dr. Mihai
Mocanu de la Huși. Mai tinerii atunci conf.univ.dr. Răzvan Șerbu și conf.univ.dr. Cosmin Tileagă
complineau, cu mare rodnicie, pe specificul lor, unde era nevoie, mai ales Economie, comerț, comerț
electronic etc. Informatică preda prof. univ.dr. Valeriu Roșca și tânărul profesor informatician de la
Liceul Agricol din Huși, Mihai Bălțatu. Merceologie, doamna Cristina Voicu, director-adjunct la Liceul
Agricol, dar și colonelul Mihai Gheorghiu (Coca). Limbi străine, doamna director al Liceului Agricol din
Huși, Viorica Neculau. La matematici, profesori din Sibiu, profesorul Dumitru Acu, prof. Sofonea jr,
Mugur Acu, Eugen Constantinescu. Dar iată și alte nume de profesori de la Sibiu, succedate în timp.
Actualul prorector prof.univ.dr. Livia Ilie preda Burse, veritabile ore de erudiție și instituții ale economiei
de piață; mai tânărul atunci Lucian Belașcu, actualmente prof.univ.dr.hab. conducător de doctorat, preda
discipline aferente Economiei și Comerțului; conf.univ.dr. Paul Lucian – investiții, și câtă pasiune punea;
conf.univ.dr. Lia Baltador și conf. univ. dr. Cornel Jucan făceau din cursurile lor – Ecologie, respectiv
Finanțe, Control, mai mult decât atrăgătoare prelegeri; lector dr. Ilie Moga, specialist în domeniul lui,
preda Prețuri și concurență. Marketing predau – erau veritabile ore de deschidere spre Europa și lume –
conf.univ.dr. Camelia Budac, lector univ.dr. Dumitru Troancă, tânărul dr. Mihai Țichindelean. Conf.dr.
Renate Bratu se ocupa temeinic de Finanțe, iar tânărul dr. Eugen Popescu de Comerț electronic etc. Dacă
am omis pe cineva, rog să fiu scuzat. Numai profesori de cea mai bună calitate. Iată un exemplu apropiat:
colonelul Mihai Gheorghiu (Coca). Produs al Academiei Militare de la Sibiu, educat continuu în spiritul
intransigent, ordonat, al disciplinei militare, a muncit cu multă abnegație – și chiar cu mult entuziasm –
pentru ca acțiunea noastră să demareze și să se desfășoare corespunzător. A dovedit asta și prin maniera
exemplară în care și-a educat, alături de distinsa soție, copiii, un băiat și o fată, astăzi 2 distinși medici
români cu performanțe notabile, produși ai Școlii Medicale a Iașiului. Doamna doctor, căsătorită cu un
informatician, este, în prezent, șefă de secție la Spitalul din Huși, iar băiatul a reușit să ducă peste mări și
țări, tocmai în Hexagon, renumele școlii medicale românești, el fiind deja un medic francez recunoscut.
Un alt detaliu despre colonelul Coca Gheorghiu: în 2005, când, la ASEM Chișinău, mi s-a conferit înaltul
titlu științific de Doctor Honoris Causa al ASEM Chișinău, într-una din fotografiile ce imortaliza secvența
astfel, oare cine se vedeau? Cei 2 hușeni, Coca Gheorghiu și Mihăiță Mocanu, care au fost lângă mine la
acest frumos eveniment. Sunt legături indestructabile pe care timpul nu are cum să le erodeze sau să le
spulbere.

172
 Să mai spun despre maniera desăvârșită în care prof. Mihăiță Mocanu, în mai multe rânduri
director al Liceului Agroindustrial din Huși, și-a îndeplinit misiunea în raport cu învățământul superior
hușean? Despre maniera exemplară în care au acționat toți ceilalți profesori cărora li s-a adăugat, aproape
de la început profesorul universitar dr. hab. de finanțe, din Chișinău, Anatol Caraganciu, în mai multe
rânduri șef de catedră și decan la Academia de Studii Economice a Moldovei? Sau distinsa sa soție,
prof.univ.dr.hab. tot de la Academia din Chișinău, care a înlesnit pătrunderea studenților în tainele
competiției, controlului, comerțului exterior, concurenței etc.? Să mai spun că prof. Viorica Caraganciu
este astăzi demnitarul, cred, cu cea mai mare vechime în Republica Moldova, fiind și rămânând în mai
multe legislaturi, președintele Consiliului Concurenței din Republica Moldova?... Bine pregătite, nu se
putea ca acțiunile noastre să nu aibe succes. Mai adaug că în prezent profesorul Caraganciu este prof.
univ. dr. hab al Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, conducător aici de doctorat, iar profesorul Mihăiță
Mocanu, doctor în contabilitate, este și el titular al Universității „Lucian Blaga” din Sibiu. Muncă multă și
destine care s-au forjat prin muncă.
De cele mai multe ori, după, cum spuneam, pretențioase probe de admitere, deschiderea anului
universitar s-a făcut la Huși, tot aici desfășurându-se examenele de diplomă. Au beneficiat astfel de
diplome de economist peste 6 sute de hușeni, unii din județ sau din Republica Moldova, cei mai mulți
dintre ei trecând apoi diferențele pentru licență: „economist licențiat”, cu toate drepturile conferite de
lege. Cu toții au contribuit și contribuie mult la consolidarea și dezvoltarea mediului de afaceri din Huși,
din județul Vaslui și nu doar. Iată, doar, câteva nume: întreprinzătorii și managerii Aurel Căciulă, Tiberiu
Tiron, Mihaela și Cristian Șelaru, Andrei Dogaru, Mirel Chirică, Iliuță Marian, Gh. Romilă, Cosmin Filip
ș.a. Deasemenea, unii studenți de la Huși au efectuat stagii de pregătire la Rennes sau la Saint-Mallo, sub
egida universității mele din Franța, ceea ce nu a fost și este puțin lucru. Deasemenea, la filiala din Huși a
universității sibiene, la invitația mea, au ținut conferințe profesori europeni de prestigiu, printre care
Robert Labbé (din Franța, Universitatea din Rennes 1), Bruno Knall (Germania, Universitatea din
Heidelberg). Oricum, mai multe din secvențele din istorie prezentate de mine în acest articol sunt redate
de profesorul hușean Theodor Codreanu, doctor în filologie, renumit eminescolog, în minunatul său
volum „Istoria Hușilor”, precum și în alte volume.
S-au mai întreprins, în timp, demersuri importante pentru a transforma finalmente Colegiul din
Huși în facultate. Chestiune la care se lucrează și se va mai lucra. Să sperăm că toate eforturile noastre vor
fi continuate la un nivel corespunzător de cei care sunt acum „la butoane”. Dar să revin. S-a obținut,
dealtfel, de la guvern, cu mulți ani în urmă, prin intermediul mult regretatului ministru finanțist Mircea
Ciumara, demnitar foarte competent și exigent, o sumă modestă care a permis amenajarea într-un corp de
clădire din spatele Bibliotecii Liceului Agricol, a mai multor săli de clasă, dar și a unui apartament de 2
camere, cu băi și o mică chicinetă, cu toate funcționalitățile – televizor, frigider etc. – pentru ca profesorii
de la Sibiu să aibe aici, la Huși, condiții foarte bune și sub acest aspect, pentru desfășurarea activităților
lor. Totul era cum trebuie. Însă, o lovitură importantă am primit-o, în scurt timp, chiar din partea
autorităților Republicii Moldova care au instituit pentru moldoveni o taxă foarte mare la trecerea
frontierei către România. Ceea ce ne-a anulat multe din speranțele pe care le aveam privind venirea
studenților moldoveni la Huși... Am compensat, însă, cu hușeni, cu tineri din județ, din Bârlad, în toată
zona fiind puține universități în activitate. Și pe urmă, nu-i așa, concurența este benefică...
Desigur, ar mai fi multe de spus. De exemplu, am luat și condus la doctorat, cu finalizarea tezei, 2
hușeni, pe economist Constantin Botez care, apoi, în timp, a devenit demnitar al statului român, dar și pe
părintele Ioan Radu, parohul bisericii Sf. Gheorghe din Huși, un om de mare cultură dar și de economie.
Susținerea tezei sale de doctorat, acum câțiva ani, pe o temă la confluența religiei cu economia, mi-aduc
aminte că a constituit un excepțional for de dezbatere, o veritabilă ceremonie științifică, cu atât mai mult
cu cât am nominalizat în Comisie 2 cărturari ai domeniului: pe profesorul Mircea Ciumara, de care am
mai amintit, și pe profesorul Ion Pohoață, directorul Școlii Doctorale a Universității „Al.I.Cuza” din Iași.
De asemenea, pe actualul decan al Facultății de Științe Economice a ULBS, conf. univ. dr. Silvia
Mărginean...
Oricum, chiar și ce am menționat în modestele mele rânduri de față pot releva un drum greu,
parcurs cu strădanii, cu mari eforturi, dar care a conferit Huși-ului, sub aspectul respectiv, în mai mare

173
măsură, un loc aparte în istoria culturală și universitară a României. Să strigăm, dar, cu latinii, după datină
„Vivat, crescat, floreat” România Magna. Este o devenire pe care Huși-ul, localitate de vamă și frontieră a
României, a Uniunii Europene, o merită pe deplin. Aș fi, însă, mai bucuros, dacă și preocupări, eforturi
mai multe, mai mari s-ar îndrepta, de la forurile respective, spre Huși.

Prof. Mihai Mocanu

Col. Mihai Gheorghiu

174
 DE VORBĂ CU TONI…
Col. (r) Mihai GHEORGHIU

Ceea ce am să vă relatez în această scriere a mea a început într-o noapte când m-am trezit cu
gândul la doi oameni dragi mie,și anume, la col. CHIRILĂ CONSTANTIN și col. BAZARCIUC TONI.
M-am trezit, deoarece visasem că eram toți trei și domnul col. Chirilă îl certa pe Toni deoarece
intrase în conflict cu niște membri ai unei comisii de control.Ca o mică paranteză,vă rog să-mi permiteți
să-i spun pe nume,TONI,deoarece astfel îl simt mai aproape,il simt între noi,îl simt ca și când nu ar fi
trecut această perioadă de timp de când nu ne-am văzut.Îl certa,col.Chirilă,fiindcă iar” s-a luat în gură”cu
cei din comisia de control și aceștia se făcuseră “foc și pară”.Nici eu nu am fost mai prejos,reproșându-i
că este la fel de încăpățânat cum îl știu și asta o să ducă la un calificativ mai mic decât cel care ar fi trebuit
să fie acordat.Auzind acest reproș al meu,s-a uitat lung la mine ,și-a aprins o țigară în stilul lui
caracteristic și mi-a spus:”-Băi,Gheorghiule,nu mi-e frică de nimeni și nimic,fiindcă eu am dreptate și o să
obțin ceea ce mi se cuvine!”.
Am început cu această relatare deoarece,am vrut să-l aduc pe Toni în mijlocul nostru,să fim cu
el,să depănăm amintiri despre tot ceea ce ne leagă,despre tot ceea ce am trăit împreună. Doresc să
discutăm și să ne aducem aminte de viața noastră,despre activitatea noastră din unitate, când conduceam
instrucția,executam trageri,efecuam aplicații sau despre viața noastră personală.Să vorbim despre
noi,despre rolul nostru în viață,despre colegi, despre cum ne-am certat, cum ne-am împăcat,cum ne-am
petrecut timpul liber și, într-un cuvant,să vorbim cu Toni tot ce nu am vorbit atâta amar de vreme.
Suntem acum la masă cu Toni și vreau să râdem,să glumim,să ne destăinuim,pentru că astfel
timpul acesta cât am fost despărțiți, să se șteargă și să avem din nou acea voie bună pe care ne-o insufla
Toni atunci când noi eram împreună. Apropo de acest lucru,și acum îmi amintesc cu drag,și cred că și
dumneavoastră, felul în care se comporta Toni la restaurant când noi nu mai aveam bani și el,cu o mimă
de suveran, scotea din buzunarul de la piept suta de lei, fondul comandantului și ne spunea: ”-Un adevărat
ofițer nu rămâne niciodată fără bani și întotdeauna trebuie să aibă rezerve!”,după care ne dădea
următoarea pildă:”-La restaurant se intră cu o zi înainte de salar,nu în ziua salarului!”.
Și acum,după ce ridicăm un pahar de vin pentru Toni,vă pot spune că am avut o relație deosebită
cu el,o relație pe care mulți dintre dumneavoastră cei prezenți nu ați cunoscut-o.Acest lucru s-a datorat
faptului că ne-am cunoscut încă înainte de a intra pe porțile unității,când locuia în gazdă la o vecină de-a
părinților mei,iar pe parcursul nostru militar relația noastră s-a închegat prin natura funcțiilor pe care le-
am avut,prin scopul nostru comun de a face ca în unitate să se desfășoare o activitate corectă,un stil de
viață corespunzător.Întotdeauna Toni a fost corect cu mine,cinstit,și eu la fel,deși,în rare cazuri,din cauza
lipsei informațiilor corecte îmi reproșa unele lucruri,dar știa să mi le spună cu mult tact și respect și, ceea
ce era mai important, îl constituia faptul că nu era ranchiunos și nu ținea supărarea prea mult.Doresc să vă
spun că satisfacția mea a fost atunci când Toni,lucru atestat de domnul plt.adj.Mardare Ion,stupefiat de
cele ce ne povestea domnul gen.Gheorghiu,acesta a spus : „Doamne,și eu care credeam că Gheorghiu este
de vină!Mă doare sufletul, să descopăr că vinovatul este cel mai bun prieten al meu!”. Contextul
discuțiilor era în analizarea persoanelor din unitate care transmiteau informații la eșalonul superior.
Am relatat acest aspect al discuțiilor noastre deorece am dorit să scot în evidență caracterul
deosebit al lui Toni și,mai ales atitudinea de fair-play al bunului meu coleg și prieten,pe care o manifesta
adeseori.Dar,să nu credeți că era mereu așa bun si blând.Să te ferească Dumnezeu să fi greșit atunci când
nu trebuia sau atunci când puteai anihila munca unor oameni.Nu te putea ierta și nu te spălai cu toată apa
Prutului.Nu suporta minciuna,lipsa de caracter sau,ce era mai rău, perversitatea.Cu toții am fost de față
când Toni,în fața șefilor,lua apărarea unor oameni care, pe nedrept ,erau acuzați de niște fapte pe care nu
le făcuseră.De aceea Toni a fost iubit și respectat între noi,a fost recunoscut ca un lider în care puteai
avea încredere,chiar dacă trebuia să se bată cu oameni care erau pe poziții ierarhice militare superioare.De
multe ori mă duceam la stația de calcul analitic și îi ceream sfaturi fiindcă știam că îmi poate da un sfat

175
prietenesc,cinstit și cu argumentație.Cred că activitatea domniei sale nu poate fi umbrită de fapte sau
acțiuni care ar fi lezat ascendența în ierarhia militară sau respectul față de munca unor colegi.Vreau să vă
spun că atunci când mi-a predat funcția de șef de stat major,el trecând în rezervă,m-a strâns la piept
spunându-mi cu o voce profundă: „Gheorghiule,să ai grijă de oameni în toată activitatea ta viitoare,
deoarece ei sunt cei mai importanți în viață!”.
Dragii mei, cred că acest lucru demonstrează totul despre caracterul minunat al acestui om. Dar,
înainte de a încheia, vreau să vă relatez un lucru deosebit despre el, și anume, curajul în fața morții.
Atunci când și-a dat seama că a sosit sfârșitul, nu s-a lamentat, nu s-a panicat, ci, uitându-se în ochii
doamnei Katy, soția sa, a spus simplu și bărbătește:„GATA!”, făcând semnul sfârșitului, o cruce în aer și,
mai ales, a spus cuvântul sfânt și drag nouă, MAMA.
Astfel Toni a plecat înspre Dumnezeu,ocupându-și funcția de ofițer în armata cerului.

176