UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAŢIONALĂ DIN MOLDOVA

Petru Roşca

ECONOMIA
GENERALĂ
Manual

Chişinău
1997
Autor - Petru Ion Roşca, doctor în economie, profesor universitar interimar,
ULIM

Recenzenţi:
Ion Mihai Sîrbu - doctor habilitat în economie, profesor
universitar
Mihai Nicolae Patraş - doctor în economie, membru al Academiei
Internaţionale de Management, laureat al
Premiului de Stat al Republicii Moldova
în domeniul ştiinţei, tehnicii şi producţiei,
profesor universitar interimar, preşedinte
al Asociaţiei Economiştilor din Moldova
Valentin Nistor Sverdlic - doctor în economie, conferenţiar univ.,
Şef catedră Economie şi Management
Industrial,
Universitatea Tehnică a Moldovei

Roşca P.I.
Economia generală. Manual. Chişinău. ULIM. -1997. -264 p.
Lucrarea apare pentru prima dată. În ea este expus pe larg cursul de lecţii
predate de autor studenţilor în cadrul Departamentului Ştiinţe Economice al
Universităţii Libere Internaţionale din Moldova (ULIM) în conformitate cu
programul cursului "Economia generală". Ea generalizează cele mai actuale
probleme teoretico-practice ale dezvoltării economiei ţării în perioada de tranziţie
la relaţiile de piaţă.
Lucrarea este adresată studenţilor din instituţiile de învăţământ superior
unde se predă "Economia generală" (economia naţională, economia ramurilor),
precum şi unui cerc larg de persoane care se interesează de teoria economică
actuală şi aspectele ei aplicative.

-2-
 CUPRINS
Cuvânt înainte........................................................................................8
..................................................................................................

Cap.1. Obiectul şi sarcinile economiei generale..................................9

1.1. Economia generală ca obiect ştiinţific............................................9
1.2. Clasificarea ramurilor economiei naţionale...................................12
1.3. Evoluţia economiei naţionale a Republicii Moldova
în anii de tranziţie la relaţiile de piaţă.........................................13

Cap.2. Indicatorii macroeconomici....................................................23

2.1. Sistemul de conturi naţionale (S.C.N.) şi indicatorii
macroeconomici.........................................................................23
2.2. Calcularea indicatorilor macroeconomici......................................24

Cap.3. Eficienţa producţiei şi metodele de obţinere a acesteia........29

3.1. Esenţa şi criteriul eficienţei...........................................................29
3.2. Eficienţa generală (absolută) şi comparativă a producţiei şi
sistemul lor de indicatori............................................................30
3.3. Factorii de sporire a eficienţei producţiei.....................................31

Cap.4. Progresul tehnico-ştiinţific şi rolul lui în intensificarea

producţiei..............................................................................35
4.1. Noţiunea de progres tehnico-ştiinţific şi
direcţiile lui principale de dezvoltare..........................................35
4.2. Sistemul de indicatori ai eficienţei progresului
tehnico-ştiinţific..........................................................................36
4.3. Prognozarea dezvoltării pogresului tehnico-ştiinţific....................39
4.4. Metodele de calculare a eficienţei economice de pe urma
introducerii tehnicii şi tehnologiilor noi......................................42

Cap.5. Industria - ramura de bază a economiei naţionale...............48

5.1. Rolul industriei în economia naţională..........................................48

5.2. Structura ramurală a industriei…..................
…………………….49
-3-
 5.3. Fondurile fixe şi capacitatea de producţie.....................................52
5.4. Fondurile circulante......................................................................57
5.5. Întreprinderea - veriga de bază a industriei...................................58
5.6. Principalii indicatori ce caracterizează activitatea întreprinderilor
industriale şi metodele de calculare a acestora............................59
5.7. Normele şi normativele tehnico-economice...................................64
5.6. Elaborarea planului-business........................................................66

Cap.6. Complexul agroindustrial, direcţiile principale

de sporire a eficienţei lui......................................................71
6.1. Sarcinile de bază ale complexului agroindustrial..........................71
6.2. Evoluţia ramurilor de bază ale agriculturii...................................73
6.3. Dezvoltarea industriei alimentare.................................................76
6.4. Codul Funciar. Efectuarea reformei agrare
în Republica Moldova................................................................78
6.5. Activitatea investiţională în domeniul dezvoltării bazei tehnico-
materiale a complexului agroindustrial.......................................80
6.6. Elaborarea bilanţurilor de producţie şi folosire a principalelor tipuri
de produse alimentare.................................................................82

Cap.7. Cererea şi oferta ca mecanism al pieţei.................................85

7.1. Piaţa şi tipurile ei. Bursa de mărfuri.............................................85
7.2. Înrîurirea cererii şi a ofertei asupra nivelului preţurilor.
Echilibrul pieţei..........................................................................86
7.3. Concurenţa liberă. Politica antimonopol.......................................93

Cap.8. Complexul investiţional de construcţii..................................95

8.1. Dezvoltarea complexului de construcţii în ultimii ani.................95
8.2. Proiectarea şi finanţarea construcţiilor capitale............................98
8.3. Calculul eficienţei economice a investiţiilor capitale....................99

Cap.9. Dezvoltarea infrastructurii de producţie a complexului

economic.............................................................................103
9.1. Particularităţile creării complexului efectiv
de infrastructură productivă.....................................................103
9.2. Problemele dezvoltării energeticii...............................................106
-4-
 9.3. Dezvoltarea principalelor ramuri de transport,
a gospodăriei drumurilor şi telecomunicaţiilor..........................110
9.4. Asigurarea populaţiei cu servicii comunale................................112
9.5. Sistemul de asigurare cu resursele materiale...............................113

Cap. 10. Formele de organizare şi dirijare a ramurilor economiei

naţionale..............................................................................114
10.1. Formele de organizare şi dirijare a ramurilor de producţie........114
10.2. Principalele forme de organizare socială a producţiei şi serviciilor
.................................................................................................117
10.3. Specializarea producţiei şi efectele ei........................................118
10.4. Diversificarea şi integrarea producţiei......................................121
10.5. Cooperarea în producţie...........................................................123

Cap. 11. Economia calităţii producţiei şi serviciilor........................126

11.1. Conceptul şi caracteristicile de calitate.....................................126
11.2. Criterii şi indicatori de apreciere a nivelului calitativ al produselor
.................................................................................................129
11.3. Principalele căi de sporire a calităţii produselor.......................132

Cap.12. Evoluţia sferei sociale..........................................................134

12.1. Indicatorii nivelului de trai al populaţiei...................................134
12.2. Bilanţul veniturilor şi cheltuielilor populaţiei............................137
12.3. Dezvoltarea infrastructurii sociale............................................139

Cap.13. Utilizarea forţei de muncă...................................................146

13.1. Balanţa resurselor de muncă.....................................................146
13.2. Retribuţia muncii......................................................................153
13.3. Productivitatea muncii în ramurile de producţie.......................155
13.4. Problemele reducerii şomajului.................................................159

Cap.14. Costul. Venitul. Profitul şi rentabilitatea. Preţuri şi tarife

.............................................................................................162
14.1. Costul şi clasificarea cheltuielilor de producţie.........................162
14.2. Venitul, profitul şi rentabilitatea producţiei..............................163
14.3. Preţuri şi tarife.........................................................................165
-5-
Cap.15. Sistemul financiar-bancar..................................................173
 15.1. Sistemul financiar-creditar.......................................................173
15.2. Bilanţul financiar centralizat....................................................175
15.3. Sistemul bancar al Republicii Moldova....................................177
15.4. Sistemul creditar......................................................................179
15.5. Sistemul fiscal..........................................................................180
15.6. Inflaţia. Măsurile antiinflaţioniste.............................................183

Cap.16. Bazele ştiinţifice ale amplasării producţiei........................189

16.1. Principiile, factorii şi particularităţile amplasării producţiei.....189
16.2. Argumentarea economică a amplasării pe teren a întreprinderilor
.................................................................................................192
16.3. Specializarea şi dezvoltarea complexă a diferitor regiuni ale
Republicii Moldova..................................................................194
16.4. Strategia restructurării economiei naţionale
a Republicii Moldova...............................................................195
16.5. Problemele ocrotirii mediului înconjurător......................................

Cap.17. Economia comerţului exterior.............................................203

17.1. Noţiuni generale.......................................................................203
17.2. Evoluţia comerţului exterior în Republica Moldova.................206
17.3. Eficienţa comerţului exterior....................................................208
17.4. Balanţa comercială şi balanţa de plăţi......................................212
17.5. Integrarea Republicii Moldova
în sistemul economic mondial...................................................214

Cap.18. Rolul statului în condiţiile economiei de piaţă..................217

18.1. Metodele reglementării economiei de către stat
în condiţiile de piaţă.................................................................217
18.2. Programarea economică de stat................................................226
18.3. Ordinea elaborării şi realizării programelor complexe de
dezvoltare economică...............................................................227
18.4. Planificarea indicativă..............................................................229
18.5. Prognozarea dezvoltării social-economice................................232

Cap.19. Balanţa economiei naţionale...............................................235

-6-
 19.1. Conţinutul şi menirea balanţei economiei naţionale..................235
.......................................................................................................
19.2. Balanţa producţiei şi repartiţiei produsului social.....................236
19.3. Balanţa producţiei, repartiţiei şi utilizării
venitului naţional......................................................................239
19.4. Balanţa interramurală de producţie
şi repartiţie a producţiei............................................................241

Cap.20. Problemele tranziţiei la economia de piaţă........................245

20.1. Concepţiile tranziţiei la economia de piaţă................................245
20.2. Desfăşurarea reformei economice în Republica Moldova.
Crearea bazei legislative a economiei de piaţă.........................248
20.3. Mersul privatizării în republică. Programul de privatizare
pentru anii 1995-1996. Reforma agrară..................................249
.......................................................................................................
.......................................................................................................
.......................................................................................................
.......................................................................................................
20.4. Reformarea şi restructurarea întreprinderilor............................250
20.5. Dezvoltarea antreprenoriatului şi micului business...................254
20.6. Problemele creării infrastructurii pieţei.....................................257

Literatura generală la cursul de

prelegeri....................................................262

-7-
 CUVÎNT ÎNAINTE
Scopul principal al acestei lucrări îl constituie familiarizarea cititorilor,
în primul rînd a studenţilor de la facultăţile economice, cu problemele ce ţin
de studierea cursului economia generală.
Lucrarea generalizează momentele principale din lecţiile predate de
către autor în ultimii ani studenţilor în cadrul Departamentului Ştiinţe
Economice al Universităţii Libere Internaţionale din Moldova.
Prin tematica, conţinutul şi structura sa manualul se adresează, în
primul rînd, studenţilor facultăţii de profil, fiind util, în acelaşi timp, şi
studenţilor de la celelalte facultăţi din învăţămîntul economic superior, care
studiază disciplina "Economia generală", "Economia ramurilor", precum şi
într-o anumită măsură, specialiştilor din ramurile economiei naţionale,
doctoranzilor şi profesorilor ce activează în domeniul dat.
Studierea economiei generale, în opinia noastră, asigură fundamentarea
cunoaşterii ştiinţifice a economiei fără de care nu pot fi înţelese problemele
de management, marketing şi alte aspecte economice strict necesare pentru
orice specialist ce activează în domeniul dat, atît la nivelul firmelor,
întreprinderilor, ramurilor cît şi al organelor centrale şi locale ale
administraţiei de stat.
Prezenta lucrare se înscrie pe linia preocupărilor cadrelor didactice din
învăţămîntul economic superior din ţară pentru perfecţionarea permanentă a
procesului de pregătire a cadrelor de specialişti cu o înaltă calificaţie,
capabile să rezolve cu succes problemele complexe cu care se confruntă
economia naţională. O deosebită atenţie se atrage schimbărilor ce au loc în
economia naţională a Republicii Moldova în perioada de tranziţie la relaţiile
de piaţă. Manualul este elaborat în corespundere cu programul de studii la
cursul "Economia generală". În el sînt expuse problemele teoretico-practice
ce ţin de dezvoltarea economiei naţionale a ţării în perioada de tranziţie la
relaţiile de piaţă.
În republică o asemenea lucrare în limba română apare pentru prima
dată. Fiind conştient de faptul că manualul este susceptibil de îmbunătăţire,
atît din punct de vedere al conţinutului, cît şi al structurii, autorul solicită
celor care îl vor folosi - cadrelor didactice de profil, specialiştilor din
producţie şi din instituţiile de cercetări ştiinţifice, doctoranzilor şi studenţilor
- sugestii şi propuneri în acest sens.
Autorul

-8-
 CAPITOLUL I
OBIECTUL ŞI SARCINILE
ECONOMIEI GENERALE
1.1. Economia generală ca obiect ştiinţific
În sistemul ştiinţelor contemporane "ştiinţa economică" ocupă un loc
deosebit de important; astăzi, nu există domeniu al vieţii economice şi sociale
care, într-o măsură sau alta, să nu apeleze la cunoştinţe economice. Deciziile şi
acţiunile oamenilor se bazează tot mai mult pe raţionamente, pe criterii şi calcule
economice ştiinţifice.
Obiectul economiei ca ştiinţă îl constituie studierea vieţii economice reale, a
fenomenelor şi proceselor economice care au loc în domeniul producţiei,
schimbului, repartiţiei şi consumului de bunuri materiale şi servicii, al relaţiilor
cauzale, legilor şi categoriilor economice, la diferite trepte ale evoluţiei societăţii,
oferind un mod economic de gîndire şi acţiune, putere de anticipare şi raţionalitate,
ţinînd seama de confruntarea necesităţilor nelimitate cu resursele limitate.
Economia nu este o ştiinţă absrtactă, nelegată de viaţă, ci, dimpotrivă, are un
rol deosebit de important în sistemul ştiinţelor contemporane. Aceasta cu atît mai
mult cu cît luăm în considerare faptul că astăzi gîndirea economică ştiinţifică
trebuie să se reflecte şi în acte de guvernămînt, în politica economică, în
comportamentul uman în general şi al agenţilor economici în mod special.
Afirmarea economiei ca ştiinţă presupune cunoaşterea nu numai a
fenomenelor şi proceselor economice, direct sesizabile, ci şi a raporturilor de
cauzalitate, ce ţin de esenţa lucrurilor. De exemplu, raportul dintre perfecţionarea
factorilor de producţie şi randament sau eficienţa folosirii lor; în sensul că în mod
obiectiv un nivel calitativ-superior al factorilor de producţie atrage după sine
creşterea randamentului sau eficienţei folosirii lui; raportul dintre cerere - ofertă -
preţ, în cadrul căruia, atunci cînd cererea este mai mare decît oferta, are loc
creşterea preţurilor, ce la rîndul ei, duce la scăderea puterii de cumpărare, a
nivelului de trai etc.; sau, raportul dintre cheltuielile familiare de consum şi
veniturile băneşti ale familiilor etc.
Ştiinţa economică oferă, totodată, un sistem de cunoştinţe economice, de
teorii, categorii economice sau noţiuni fundamentale, concepte, legi economice,
metode şi tehnici de analiză, ce servesc drept instrumentar ştiinţific de lucru în
practica economică, cum sunt: marfă, bani, piaţă, concurenţă, cost de producţie,
preţ, salariu, profit, dobîndă, rentă, avuţie naţională, muncă, capital,
productivitatea factorilor de producţie, finanţe, buget, credit, venit, consum,
economii, investiţii, produs naţional brut, eficienţă economică, echilibru economic,
potenţial economic etc. marchează noi trepte în procesul cunoaşterii ştiinţifice,
servind la dirijarea activităţii. În prezent sistemul de categorii economice se
îmbogăţeşte prin introducerea în circuitul de cunoştinţe ştiinţifice a unor categorii
-9-
noi, cum sunt: protecţia mediului natural, costul ştiinţei, integrarea economică
internaţională şi altele.
În timpul de faţă ştiinţa economică se divizează în mai multe compartimente,
şi anume:
a) ştiinţe economice fundamentale - economia politică, teoria economică
generală;
b) ştiinţe economice funcţionale - management, marketing, evidenţa
contabilă, finanţe, statistica etc.;
c) ştiinţe economice teoretico-aplicative care se divizează în ştiinţe
economice de ramură (industrie, agricultură, construcţii, comerţ, transporturi etc.)
şi unităţi economice (întreprinderi). Obiectul pe care îl vom studia îl constituie
economia generală (economia naţională în genere);
d) istoria ştiinţelor economice;
e) economia mondială;
f) astfel de ştiinţe economice cum sunt: econometria, economia cibernetică,
economia psihologică, economia sociologică, economia mediului ambiant etc.
Sistemul ştiinţei economice este dinamic şi deschis, îmbogăţindu-se de la o
etapă la alta pe parcursul dezvoltării ştiinţei. Dacă vrem să ajungem mai repede şi
cu mai puţine costuri sociale la economia de piaţă modernă - este absolut necesar
să însuşim o explicaţie adecvată asupra acestui domeniu vital al societăţii.
Necunoaşterea principiilor economiei de piaţă înseamnă, de fapt, pierderea şansei,
oferite de teoria şi doctrina economică de "a lua în posesie realul economic prin
raţiune" (3, p.11).
Din Economia politică cunoaştem, că economia ca entitate complexă
indestructibilă, este abordată şi cercetată din ungiuri diferite. Pe o asemenea bază
realitatea economică se prezintă ca microeconomie şi ca macroeconomie (3, p.21-
22).
Microeconomia constă din procesele, faptele, actele şi compartimentele
agenţilor economici individuali ce practică fluxuri economice (firme, gospodării
familiale, bănci, administraţii etc.) privite ca acte, fapte autonome şi specifice.
Macroeconomia reprezintă acea parte a economiei, ce exprimă aceleaşi
procese şi fapte, numai că ea se află la mărimile şi variabilele agregate ale
intrărilor şi ieşirilor (volumul general al producţiei, nivelul general al ocupării
resurselor, indicele general al preţurilor etc.), acestea degajate de comportamentele
individuale ale participanţilor la economie. Adesea macroeconomia este
identificată cu economia naţională, ceea ce nu este corect.
Economia naţională constă din sistemul istoriceşte constituit al activităţilor
economico-sociale, activităţi ce se desfăşoară şi se întreţin reciproc în cadrul unei
ţări şi se raportează (pot fi apreciate) la posibilităţile şi la interesele generale
naţional-statale (mai jos vom preciza aceste noţiuni).
Economia contemporană este o economie integratoare a tuturor proceselor,
fenomenelor, faptelor şi comportamentelor. Astfel, probleme prin excelenţă
macroeconomice, cum sunt inflaţia, şomajul,- 10 - balanţa de plăţi externe nu pot exista
în afara aceloraşi probleme privite din unghiul microeconomiei (şomajul fără
şomeri, de pildă, ar fi un fel de pădure fără copaci).
Problema studierii economiei naţionale în genere şi constituie obiectul pe
care îl vom studia în cursul anului. Programul de studii la obiectul dat prevede la
sfîrşitul I semestru colocviu, iar pe întregul curs - examen. Se prevăd deasemenea
elaborarea lucrărilor anuale şi practica de producţie.
Toate temele vor fi în strînsă legătură cu cerinţele economiei de piaţă. E clar
că ne vom confrunta cu multe probleme. Deocamdată nu avem manuale necesare
la Economia generală. E cunoscut faptul că tranziţia la economia de piaţă în ţările
postsocialiste în genere este un fenomen nou, deşi economia de piaţă în ţările
dezvoltate funcţionează deja sute de ani.
Istoria ultimelor decenii cunoaşte cu prisosinţă strădaniile multor economişti
care, în urma unor dispoziţii ale organelor superioare sau din iniţiativă proprie au
elaborat programe şi teorii cu referire la centralizarea multor activităţi sau a unor
întregi economii ale ţărilor în care au locuit şi s-au dezvoltat, dar nu cunoaşte nici
măcar un singur exemplu de gîndire şi aplicare practică, la scara unei ţări, a
tranziţiei de la economia centralizată la economia de piaţă (4,p.11).
Economia de piaţă este o economie liberă (de prejudecaţii ideologice), a
cererii şi ofertei, a liberului schimb, a autonomiei (sectorul particular şi de stat), a
liberei decizii economice, fără limitări şi constrîngeri (o economie a statului de
drept), fără dirijare de către stat, fără directive decizionale, guvernamentale, o
economie a profitului. Este, în fine, o economie a eficienţei oamenilor, a mînii
intense, a capacităţii, profesionalismului şi a principialităţii. După cum scrie
Nicolae Murgu (4, p.113), economia de piaţă este o mare invenţie, pe care multe
popoare au dezvoltat-o, iar cele care au abordat-o, fără voia lor, se grăbesc acum
să-i acorde locul care îl merită.
Aşadar, în economia de piaţă crearea şi dezvoltarea unităţilor economice
trebuie să aibă loc după legi cît mai liberale, care să servească indivizii şi
societatea în ansamblu.
Însă în practică noi niciodată nu vom putea vedea o economie de piaţă
ideală. În opinia lui Klaus Eklund (5, p.80), piaţa întotdeauna într-o anumită
măsură se comletează, limitează sau reglează în comun de către stat, întreprinderi
şi monopoluri, diferite organizaţii.
Aşa că în viaţa reală nici unul dintre modelele teoretice de organizare a
economiei de piaţă nu funcţionează în formă pură. Realul este întotdeauna mai
complicat în raport cu modelul idiatic. În orice economie contemporană se
întrepătrund, în proporţii diferite, elemente, caracteristici şi mecanisme ale
sistemului de piaţă liberă cu cele dirijiste; în plus chiar unele dintre caracteristicile
unui sistem sau altul nu se prezintă în formă pură. Dintr-un anumit punct de
vedere s-ar putea aprecia că economia de piaţă contemporană, aşa cum
funcţionează în fiecare ţară, se prezintă ca un sistem mixt, în care se îmbină în
proporţii diferite elemente ale sistemului de piaţă liberă cu implicarea statului în
economie (3, p.57). Exemple: Franţa, Japonia,
- 11 - Coreea de Sud etc.
 Pe parcursul altor teme concrete ne vom referi la actele legislative şi
normative ale Republicii Moldova ce ţin de activitatea agenţilor economici în
condiţiille relaţiilor de piaţă.

1.2. Clasificarea ramurilor economiei naţionale

Premisa studierii fenomenelor social-economice o constituie clasificarea
ramurilor economiei naţionale. Toate cercetările concrete social-economice
pornesc de la clasificarea economiei naţionale pe ramuri. Astfel, existenţa unei
clasificări fundamentate din punct de vedere ştiinţific a ramurilor economiei
naţionale prezintă o deosebită importanţă pentru analiza multilaterală a procesului
de reproducţie lărgită în ansamblul său, a structurii şi schimbărilor ce au loc în
structura economiei naţionale, a corelaţiilor şi proporţiilor formate în procesul de
reproducţie socială. Clasificarea pe baze ştiinţifice a ramurilor economiei
naţionale are importanţă nu numai pentru cercetări statistice şi analiză, ci
constituie şi un instrument de bază în elaborarea şi fundamentarea deciziilor de
politică economică.
Clasificarea problemelor legate de clasificarea ramurilor necesită precizarea
în primul rînd a conţinutului noţiunii de economie naţională. Prin economie
naţională se înţelege totalitatea activităţilor economice şi sociale ce s-au format,
dezvoltat şi diversificat în limita frontierelor unei ţări ca urmare a dezvoltării
forţelor de producţie şi adîncirii continue a diviziunii sociale a muncii. Economia
Republicii Moldova se dezvoltă ca un complex economic naţional unic, ca o
economie a unei ţări suverane şi independente. E clar că structura economiei
naţionale a republicii în mare măsură a fost determinată de diviziunea muncii în
cadrul complexului unic economic al fostei U.R.S.S.
Principiul de bază al clasificării ramurilor îl constituie gruparea tipurilor de
activităţi, şi nu a unităţilor în ansamblu lor. Totodată, avînd în vedere
desfăşurarea activităţilor din cadrul economiei naţionale într-o formă
organizatorică concretă (întreprinderi, organizaţii, instituţii), la încadrarea
activităţilor pe ramuri se ţine cont şi de structura organizatorică a unităţilor, şi de
modul de organizare a evidenţei. La clasificarea ramurilor se are în vedere
următoarele:
a) unităţile economice şi sociale se încadrează în diferite ramuri ale
economiei naţionale după numărul activităţilor de bază (principale);
b) unităţile economice complexe care au mai multe activităţi de bază şi care
prin natura lor aparţin unor ramuri diferite ale economiei naţionale (industrie,
construcţii etc.) sau subramuri, se divizează în ramurile sau subramurile
corespunzătoare. De exemplu, dacă o întreprindere industrială sau agricolă are
magazine proprii de desfacere, activitatea industrială se raportează la ramura
industrială corespunzătoare naturii activităţii, iar activitatea de desfacere a
produselor - la activitatea de circulaţie a mărfurilor;
c) în cazul unităţilor complexe sau în cazul unităţilor în care organizarea
evidenţei nu permite separarea completă - 12 -a unor activităţi distincte, se adoptă
principiul activităţii preponderente, întreaga activitate a unităţii cu pondere mare
în ansamblul activităţii unităţii respective.
Conform metodicii stabilite, ramurile economiei naţionale sînt împărţite
după caracterul muncii sociale în două sfere mari:
a) sfera producţiei materiale (sfera creatoare de venit naţional);
b) sfera neproductivă (denumită şi sfera serviciilor şi a administraţiei).
În prezent în republică se foloseşte următoarea clasificare a ramurilor sferei
producţiei materiale şi sferei neproductive:
I. Sfera producţiei materiale
1. Industria
2. Complexul agroindustrial
3. Construcţiile
4. Transporturile şi telecomunicaţiile
5. Electroenergetica
6. Gospodăria comunală
7. Alte ramuri
II.Sfera neproductivă
1. Comerţul şi serviciile
2. Învăţămîntul
3. Cultura şi arta
4. Ocrotirea sănătăţii
5. Turismul
6. Sportul
7. Alte ramuri
Fiecare ramură complexă a sferei producţiei materiale şi sferei neproductive
se divide, la rîndul ei, în ramuri şi subramuri de activitate. Ca atare trebuie făcută
distincţie între noţiunea de ramură a economiei naţionale (cele arătate mai sus sînt
ramuri ale economiei naţionale) şi noţiunea de ramură a industriei (industria
uşoară, industria alimentară - de panificaţie, zahăr, a uleiului, conserve, vinuri
etc.), a agriculturii (cultura plantelor, sectorul zootehnic), transporturilor
(transportul feroviar, auto, naval intern, aerian etc.).

1.3. Evoluţia economiei naţionale a Republicii Moldova în anii de tranziţie la

relaţiile de piaţă
Caracteristica succintă a economiei naţionale de pînă la 1990. Este
cunoscut faptul că economia Republicii Moldova pînă la proclamarea
independenţei ei (27 august 1991) se dezvolta ca parte componentă a complexului
unic al fostei U.R.S.S. De menţionat că în această perioadă în republică a fost
creat un puternic potenţial de producţie, tehnico-ştiinţific şi de cadre, industrie
dezvoltată şi complex agroindustrial de însemnătate unională. Aşa numai, în anii
1975-1991 produsul social global şi produsul material net în republică a sporit de
4 ori. În anul 1990 în republică a fost produsă
- 13 - energie electrică - 16,8 mlrd. kWh,
tractoare - 9,8 mii buc., ciment - 2,3 mln.t, televizoare color - 138 mii buc.,
frigidere şi congelatoare - 133 mii buc., maşini de spălat rufe - 298 mii buc.,
ţeseturi din bumbac - 169,6 mln. m.p., ţeseturi din mătase - 50,7 mln. m.p.,
articole tricotate - 66,1 mln. buc., încălţăminte - 23,2 mln. perechi, conserve - 1,8
mlrd. borcane conv., zahăr - tos - 435,8 mii t, ulei vegetal - 125,6 mii t şi multă
altă producţie (vezi 14, p.7-17).
Totodată în prima jumătate a anilor '80 au încetinit ritmurile sporirii
economiei Moldovei, au apărut disproporţii în dezvoltarea producţiei materiale şi
sferei sociale, amplasării pe teren a forţelor de producţie. În structura exportului
era joasă ponderea producţiei finite, slab se reflecta activitatea economică externă,
cronic nu se asigura balanţarea activităţii material-financiare, agravată de
dereglarea pieţei de consum şi circulaţia monetară. Ca rezultat s-a încordat starea
socială, înaintînd problema efectuării reformei economice radicale (vezi 15).
Situaţia în economia republicii la începutul anilor '90. Începînd cu anii
'90, Republica Moldova a întreprins reforme structurale majore care s-au
intensificat îndeosebi în anii 1994-1996. Ele au pornit de la condiţii extrem de
dificile, influenţate de moştenirea centralizării absolute, lipsa experienţei unor
reforme parţiale asemănătoare celor experimentate în economiile ţărilor din
Europa de Est şi Centrală. Însă reformele structurale în economia republicii au
fost tărăgănate în mare măsură din cauza instabilităţii politice (conflictul armat
din 1992).
Despre situaţia economiei republicii către începutul reformelor mărturiseşte
faptul că în structura fondurilor fixe a industriei mai mult de două treimi alcătuiau
fondurile întreprinderilor ce produceau mijloace de producţie şi doar o treime -
producţie destinată pieţei de consum (industria uşoară şi alimentară). Capacităţile
de producţie în majoritatea ramurilor se utilizau de la 40% pînă la 70%. În ce
priveşte producerea venitului naţional pentru un locuitor, Moldova rămînea în
urma multor republici din fosta U.R.S.S. nemaivorbind de ţările de est.
La începutul anilor '90, conform clasificării Programului de dezvoltare al
ONU, Moldova după nivelul de dezvoltare a fost determinată ca "ţară industrial
dezvoltată" cu nivel mediu de venituri (PIB) pe cap de locuitor. Printre 173 de
ţări comparate după nivelul de dezvoltare umanitară Moldova era situată pe locul
75, sau în prima parte a registrului.
Potenţialul de producţie a Moldovei se afla într-o dependenţă totală de
republicile fostei U.R.S.S., pe seama cărora revenea peste 80% din volumul
comerţului extern. Pe contul livrărilor din ele se acopereau sută la sută necesităţile
Moldovei: de producţie gazopetrolieră şi de cărbuni, 85% - chimică şi
petrolochimică, 70% - de sticlă, 60% - în industria constructoare de maşini şi
prelucrarea metalelor. Livrările de producţie din complexul unic se efectuau
centralizat, la un preţ simbolic.
Începînd cu anul 1991 preţurile la producţia importată s-au majorat brusc.
Inflaţia externă şi internă din ultimii trei ani a dus la majorarea preţurilor la
resursele energetice de 860-1000 ori. Energofagitatea
- 14 - înaltă a industriei republicii,
pe de o parte, şi preţurile mult mai reduse la producţia agricolă şi alimentară
exportată din republică (în comparaţie cu preţurile la resursele energetice), pe de
altă parte, au dus la creşterea continuă a datoriilor externe.
Dinamica indicatorilor macroeconomici. Pe parcursul ultimilor cinci ani
volumul produsului intern brut (PIB) al republicii a fost în permanentă scădere.
Dacă în 1990 această reducere a constituit 2,4% faţă de anul precedent, apoi în
1991 - 19,5%, în 1992 - 29,1%, în 1993 - 1,2%, în 1994 -31,2%, în 1995 cu 3%,
iar anul 1996 faţă de anul precedent s-a încheiat cu o reducere de 8% (Vezi tabl.1
şi diagrama 1).
După cum se vede, în anul 1995 s-au înregistrat anumite schimbări pozitive.
Măsurile concrete întreprinse conform Programului de activitate al Guvernului
pentru anii 1994 - 1997 au fost orientate spre ameliorarea situaţiei social-
economice în republică, stabilizarea şi accelerarea proceselor de reformare a
economiei, crearea condiţiilor necesare pentru funcţionarea ei cu mai multă
eficienţă şi depăşirea situaţiei de criză. Măsurile întreprinse s-au soldat cu unele
rezultate pozitive.
S-a înregistrat un anumit progres în domeniul creării bazei normativ-
legislative pentru restructurarea şi trecerea economiei la relaţiile economice de
piaţă. S-a încheiat procesul de privatizare contra bonuri patrimoniale şi s-a
început privatizarea contra mijloace băneşti. Se efectuează pregătirea bazei
legislative şi de organizare a perioadei postprivatizaţionale. S-au obţinut rezultate
pozitive la reducerea inflaţiei, cotei procentuale pentru credite, stabilizarea şi
asigurarea convertibilităţii valutei naţionale (leului).
Tabela nr. 1
Dinamica principalelor indicatori social-economici
(în % faţă de anul precedent)
——————————————————————————————
—
: 1991 : 1992 : 1993 : 1994 : 1995
——————————————————————————————
—
Produsul intern brut
(total pe republică) 82,5 70,9 98,8 68,8 97
Produsul material net
(total pe republică) 82 71,2 97,4 69,6 96
Volumul producţiei industriale 88,9 73 100,3 72,3 94
Producţia globală agricolă 89,9 83,6 109,9 75 104
Investiţii capitale 91 67 56 49 76
Expedierea mărfurilor cu transpor-
tul de folosinţă generală 80 44 47 69 85
Vînzările de mărfuri cu amănuntul 82 53 75 58 96
Prestări de servicii pentru
populaţie 81 55 67 52 100,7
Rata medie lunară a inflaţiei 7,9 - 27
15 - 32 6,2 1,8
 Graficul 1
Dinamica produsului intern brut în 1989-1995
120
100
80
60
40
20
0
1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995

faþã de anul %faþã de a. 1989

precedent

La finele anului 1995 cursul mediu lunar de referinţă a monedei

naţionale a fost de 4,53 lei în raport cu dolarul SUA, deprecierea nominală
de la începutul anului fiind de 0,2 puncte. Rata medie de schimb a leului
moldovenesc în raport cu leul românesc în această perioadă a crescut cu 0,6
puncte, iar în raport cu rubla rusească - cu 0,13 puncte şi la începutul lui
decembrie a constituit respectiv 1,76 lei moldoveneşti pentru 1000 lei
româneşti şi 0,97 lei pentru 1000 ruble ruseşti.
Conform calculelor pronosticului pe anul 1996, luînd în consideraţie
ritmul creşterii volumului de producţie în ramurile de bază ale economiei
naţionale produsul social global (în preţuri reale) pentru acest an este
calculat în sumă de 18,8 mlrd. lei, produsul întern brut - 10,34 mlrd. lei,
produsul material net - 7,66 mlrd. lei, cu o majorare către anul 1995
respectiv cu 8,3%, 7,7% şi 7%, dar de facto a constituit -8%.
Graficul 2
Dinamica producţiei industriale în 1995
(către luna respectivă a anului 1994)

- 16 -
 120
100
80
% 60
40
20
0
I II III IV V VI VII VII IX X XI XII

Lunile

Situaţia în cadrul ramurilor de bază ale economiei naţionale.

Industria. În ultimii ani producţia industrială a fost în scădere. Deosebit
de dificil s-a dovedit a fi anul 1994, cînd volumul ptroducţiei a diminuat cu
circa 30% faţă de anul 1993, iar în comparaţie cu anul 1990 a constituit
50%. Situaţia s-a schimbat spre bine în anul 1995, volumul producţiei în
ansamblu în preţuri comparabile s-a situat la nivelul de 94% în raport cu
anul 1994, iar în 1996 a diminuat cu 8%. (Vezi graficul 2).
Complexul agroindustrial. Complexul agroindustrial în mare măsură
determină nivelul în ansamblu al economiei naţionale, cota parte a căruia
este de 50-55% în producţia globală a republicii. Dat fiind faptul că
complexul depinde mult de condiţiile climaterice, economia republicii de
asemenea este în dependenţă majoră de aceşti factori.
Datele prezentate în graficul 3 redau evoluţia volumului global al
producţiei agricole în preţurile comparabile ale anului 1983, inclusiv la
producţia vegetală şi cea animalieră.

Graficul 3
DINAMICA PRODUCŢIEI AGRICOLE

- 17 -
 120 Total
Vegetal=
100
Animal=
80

60

40

20

0
1991 1992 1993 1994 1995

Complexul energetic. În decursul anului 1995 acest complex a asigurat

în linii mari cerinţele economiei naţionale şi ale populaţiei cu combustibil şi
energie.
Totodată, au persistat mari dificultăţi, mai ales de ordin economico-
financiar: au crescut enorm datoriile creditare ale întreprinderilor
complexului energetic faţă de furnizorii de combustibil şi energie. În acelaşi
timp s-au mărit sumele neachitate de către consumatorii de energie şi
combustibil, s-au majorat pierderile de energie, cheltuielile pentru reparaţia
şi întreţinerea potenţialului de producţie.
În anul 1995 au fost importate în republică în total (pe teritoriu):
cărbune - 1026 mii tone sau cu 58% mai puţin decît în perioada respectivă a
anului precedent; gaze naturale - 3005 mln.m.c. sau cu 0,6% mai puţin;
păcură - 680 mii tone sau cu 38% mai mult; motorină - 312 mii tone (cu
16% mai puţin); benzină - 260 mii tone (cu 22% mai mult); energie electrică
- 1997 mln. kW (de 3,2 ori mai mult).
Producţia energiei electrice în anul 1995 a constituit 1066 mln. kWh,
ceea ce este cu 7% mai puţin decît în perioada respectivă a anului trecut.
Cea mai acută problemă pentru complexul energetic o prezintă datoria
enormă de creditor şi debitor.
Transporturile. Schimbările ce au loc în economia republicii s-au extins
şi asupra activităţii transporturilor.
Volumul mărfurilor transportate cu toate felurile de transport de
folosinţă generală în anul 1995 a constituit 8,3 mln. tone şi s-a redus în
comparaţie cu anul precedent cu 15%. Au fost transportaţi 72,3 mln.
călători, adica 108% în raport cu anul 1994.
- 18 -
 Cauza principală a scăderii traficului de mărfuri a rămas în continuare
lipsa mijloacelor financiare şi starea deplorabilă a materialului rulant.
Complexul de investiţii. Cu toate că în anul 1995 în scopul ameliorării
situaţiei în complexul de investiţii au fost întreprinse un şir de măsuri,
situaţia a continuat să se agraveze.
Însuşirea investiţiilor capitale din contul tuturor surselor de finanţare în
anul precedent a constituit 572 mln. lei sau 76% faţă de anul 1994, inclusiv
din contul bugetului de stat - 124 mln. lei.
Au fost date în exploatare: locuinţe cu o suprafaţă totală de 415 mii
metri pătraţi sau 81% faţă de anul 1994, inclusiv finanţate din contul
bugetului de stat - 18 mii metri pătraţi; policlinici de 250 frecvenţe pe
schimb; şcoli cu 162 locuri; instituţii preşcolare cu 320 locuri.
Relaţiile economice externe. În anul 1995 Republica Moldova a
întreţinut relaţii economice externe cu peste 90 state ale lumii. Exporturile
au însumat 635,5 mln. dolari SUA, fiind în creştere cu 26,1% faţă de
aceeaşi perioadă a anului precedent. Importul a atins cota de 721,4 mln.
dolari SUA, crescînd cu 26,4% comparativ cu anul trecut. Nivelul ridicat al
importului faţă de export a cauzat un deficit al balanţei comerciale în sumă
de 85,9 mln. dolari SUA
Pe parcursul anului 1995 a continuat procesul de încadrare al
Republicii Moldova în sistemul economic al ţărilor C.S.I. şi organizaţiile
economice internaţionale.
Sistemul financiar-creditar. Situaţia sectorului financiar al economiei
pe parcursul ultimilor ani s-a caracterizat prin tendinţe contradictorii.
Datorită politicii monetare, promovate de Banca Naţională, s-a
menţinut relativ stabil cursul leului moldovenesc faţă de principalele valute
străine, s-a redus rata dobînzii la creditele bancare şi inflaţia. Totodată
situaţia financiară atît a agenţilor economici, cît şi a republicii în ansamblu
este foarte grea.
Conform datelor gestionare din 1 ianuarie 1996 suma totală neachitată
la împrumuturile bancare şi în contul furnizorilor a constituit 2589 mln. lei,
din care de către întreprinderile şi organizaţiile Ministerului Agriculturii şi
Alimentaţiei - 1056 mln. lei (41%), diferite firme - 770 (30%), Ministerul
Industriei - 180 mln. lei (7%). Situaţia dată s-a creat din cauza reducerii
volumului de producţie şi instabilităţii situaţiei financiare a întreprinderilor,
lipsei de mijloace în conturile la vedere pentru amortizarea creditelor
primite.
SFERA SOCIALĂ.
Nivelul de trai al populaţiei. În anul 1995 pentru prima dată în ultimii
ani a fost stopată diminuarea veniturilor populaţiei, ele au crescut de 1,6 ori
faţă de anul 1994 şi au constituit 4,8- mlrd.
19 - lei (conform estimărilor), dacă se
iau în considerare modificările de preţuri, această creştere e de 26%
(Diagrama 1).
Diagrama 1
Veniturile şi cheltuielile băneşti
(mii lei)

Venituri
4790
5000
4238
Cheltuieli
4000
2920.6
3000 2628.6

2000

1000 671.6 571.6

0
1993 1994 1995

Salariul mediu lunar al unui lucrător din economie în anul 1996 a

constituit 177 lei şi a crescut de 1,3 ori faţă de aceeaşi perioadă a anului
1995. De menţionat faptul apariţiei tendinţei pozitive de depăşire a ritmului
de creştere a salariului mediu nominal în raport cu ritmul de creştere a
preţurilor de consum.
Cu toate măsurile întreprinse de Guvern pentru ameliorarea situaţiei,
nivelul şi condiţiile de trai ale populaţiei în ansamblu rămîn a fi destul de
complicate.
Piaţa muncii. Problema utilizării forţei de muncă şi necesitatea
stringentă de soluţionare a acesteia a persistat şi pe parcursul anului 1995.
Pe piaţa oficială a muncii, conform datelor Departamentului Utilizării Forţei
de Muncă, în decursul anului s-au adresat 45,4 mii persoane, numărul lor
crescînd în comparaţie cu anul 1994 de două ori. La 1.01.96 numărul
şomerilor înregistraţi a constituit 24,5 mii persoane, din care 65,5% sînt
femei, rata oficială a şomajului fiind de 1,2%.
Comerţul şi serviciile cu plată. În anul 1995 în comparaţie cu 1994
volumul vînzărilor de mărfuri către populaţie prin intermediul comerţului
organizat s-a redus (în preţuri comparabile) cu 4%. În total volumul
vînzărilor de mărfuri către populaţie a constituit 1675 mln. lei sau cu 23%
mai mult decît în anul 1994.
Volumul serviciilor cu plată prestate populaţiei (în preţuri
comparabile) în anul 1995 s-a majorat cu 0,7%. În preţuri curente acestea
au constituit 597 mln. lei, sau cu 41% mai mult fată de 1994.
- 20 -
 Învăţământul, medicina, cultura ca ramuri principale ale infrastructurii
sociale au drept scop crearea condiţiilor favorabile de tranziţie a economiei
naţionale la relaţiile de piaţă. Din păcate, rămîne foarte acută problema
finanţării insuficiente a ramurilor sociale, fapt care frînează mult dezvoltarea
lor.
Desfăşurarea reformei economice
În corespundere cu Programul de activitate al Guvernului Republicii
Moldova aprobat, de către Parlament, Guvernul a efectuat acţiuni de
perfecţionare a bazei legislative de reformare a economiei.
În scopul reglementării acţiunilor organelor centrale şi locale de
conducere în procesul reformei economice, pe lîngă Guvern din luna aprilie
1994 activează Consiliul de coordonare al reformei economice care
desfăşoarăo mare activitate organizatorică, examinează minuţios toate
proiectele de acte legislative şi normative, care apoi sunt prezentate spre
aprobare Guvernului şi Parlamentului. De exemplu, conform Programului
de activitate al Guvernului pentru anul 1996 se preconizează elaborarea a 70
proiecte de legi.
Una din principalele direcţii de activitate a organelor centrale, trasate în
Programul de activitate al Guvernului Republicii Moldova pentru anii 1994-
1997, o constituie reformarea economiei pe baze juridico-organizatorice noi,
prin intermediul privatizării, transformărilor structurale, liberalizării
relaţiilor economice externe, creării condiţiilor pentru dezvoltarea
antreprenoriatului şi micului business.
Privatizarea. Parlamentul Republicii Moldova a aprobat Programul de
Stat de Privatizare pentru anii 1995-1996 şi, de asemenea, un întreg set de
acte legislative şi normative, ce reglementează procesele privatizării şi
transformării întreprinderilor de stat în societăţi pe acţiuni contra bonuri
patrimoniale şi mijloace băneşti.
Din cele 3182 întreprinderi incluse în Programul de Stat de Privatizare
pentru anii 1993-1994 şi Programul pentru anii 1995-1996, la 1 ianuarie
1996, conform calculelor preventive, au fost privatizate 2278 întreprinderi,
inclusiv 2231 contra bonuri patrimoniale şi 47 - contra mijloace băneşti. În
total la procesul de privatizare au participat circa 3,2 mln. cetăţeni ai Republicii
Moldova.
Au fost privatizate 80,7% din fondul total al locuinţelor privatizabile. În
procesul privatizării au fost realizate contra mijloace băneşti 3200 sectoare de
pămînt ale întovărăşirilor pomicole, ca rezultat în buget au fost decontate mai
mult de 1,5 mln. lei.
S-a încheiat privatizarea proprietăţii de stat contra bonuri patrimoniale.
Începînd cu anul 1996 privatizarea se va efectua în exclusivitate contra mijloace
băneşti.
În republică s-a desfăşurat şi reforma agrară. La 1.01.1996 au fost
- 21 - unităţi, în folosinţa gospodăriilor
înregistrate gospodării ţărăneşti - 16064
ţărăneşti se află în total - 58,3 mii ha de pămînt (2,4%). Au fost create circa 160
societăţi pe acţiuni, mai mult de 146 asociaţii de gospodării ţărăneşti. Deja
funcţionează peste 350 întreprinderi mici specializate în conservarea legumelor
şi fructelor, producerea mezelurilor, a cărnii afumate şi prelucrarea laptelui,
făinei şi uleiului vegetal.
Reformarea şi restructurizarea întreprinderilor. Începînd cu primăvara
anului 1994 în republică s-au activizat procesele de reformare a întreprinderilor,
în primul rînd, transformarea lor în societăţi pe acţiuni tip deschis ca una din
cele mai perspicace forme organizatorico-juridice de gospodărire, bazate pe
reorganizarea întreprinderilor, ceea ce permite să se ţină cont de interesele
populaţiei, colectivelor şi ale statului.
În ultimul timp s-a acutizat în mod deosebit problema restructurării
întreprinderilor, menţinerii potenţialului industrial de producţie existent al
republicii, găsirii unor posibilităţi şi mijloace pentru reutilarea tehnică,
modernizarea, conversiunea, reprofilarea întreprinderilor, fabricarea produselor
pentru export, păstrarea locurilor de muncă.
Susţinerea antreprenoriatului şi businessului mic. În scopul creării
condiţiilor favorabile pentru dezvotarea antreprenoriatului în republică au fost
realizate un şir de măsuri. La 1.01.1996 în republică au fost înregistraţi circa 82
mii de agenţi economici din sectorul nestatal cu o pondere de 35% în volumul
total al producţiei industriale, 86% - în producţia agricolă, 43% - în investiţii
capitale, 51% - în vînzările de mărfuri cu amănutul etc. E clar că aceste date
statistice nu cuprind economia tenebră, care după estimările experţilor
alcătuieşte pînă la 50% în raport cu economia oficială (vezi 8).
Se întreprind de asemenea măsuri în domeniul creării unei infrastructuri de
piaţă dezvoltată, fără de care este imposibilă tranziţia la economia de piaţă (vezi
capitolul 20).
Trebuie de menţionat, că situaţia social-economică critică din republică e
caracteristică, în mai mare sau mai mică măsură, şi pentru majoritatea statelor-
membre ale C.S.I. (vezi capitolele 7 şi 12).
Diminuarea producţiei la sfîrşitul anilor '80 începutul anilor '90 este
caracteristică pentru toate ţările cu economia în tranziţie. Indicii medii de
diminuare a volumului PIB în anii 1989-1992 ne demonstrează că o scădere mai
bruscă s-a înregistrat în ţările membre ale C.S.I. - minus 11,1%, în ţările
Europei de Est - minus 8,7%. În Moldova această diminuare a alcătuit 13,8%.
O scădere mai mare decît în republică dintre ţările membre ale C.S.I. a fost în
Armenia (-27,2%), Georgia (-24,2%), iar dintre ţările Europei de Est - în
Albania (-16,2%). De prima dată în ultimii ani în 1993 a sporit volumul de
producţie în Albania (cu 11%), Polonia (cu 3,8%) şi Slovenia (cu 1%). În anii
1994, 1995 s-a asigurat sporirea volumului de producţie în multe ţări
postsocialiste (Bulgaria, Cehia, Ungaria, Polonia, România, Slovenia, Letonia,
Lituania, Estonia etc) (vezi 16, p.134).
- 22 -
 Surse bibliografice
1. Lazăr C., Gorincu Gh., Enache L. Teoria economică generală. Editura
Economică. Bucureşti. -1993 -252 p.
2. Bănescu A., Bănescu M. - Dicţionar de macroeconomie. Editura ALL.
Bucureşti. -1993.- 149 p.
3. Economia politică. Editura Economică. Bucureşti. -1995 -670 p.
24. Murgu N. - Economia de piaţă o mare invenţie a societăţii umane. Editura
Tehnică. Bucureşti. -1993 -116 p.
5. Samuels P. - Ăkonomika. Tom 1., M. 1992 -332 s.
6. Eclund K. - Effectivnaia ăkonomika - şvedskaia modeli. M., Ăkonomika.
1991 -349 s.
7. Olărescu Z., Roşca P. - Evoluţia economiei Moldovei: rezultate, evaluări,
prognoze. Chişinău. 1995 -86 p.
8. S.Certan, N.Cordoneanu -Analiza şi estimarea dezvoltării economiei
informale în Republica Moldova . Chişinău. 1995 -66 p.
9. Statisticeskii biuleteni po stranam SNG, N 3 (91), ianvari 1995 g.
10. ABC-ul economiei de piaţă moderne. Concepte, mecanisme, aplicări
practice. Dicţionar-. Casa de Editură şi Presă Viaţa românească. Bucureşti. -1991
-222 p.
11. Gogoneaţă C., Gogoneaţă A. - 500 teste grilă de economie. Societatea
Adevărul S.A. Bucureşti. -1994 -126 p.
12. Evoluţia social-economică a Republicii Moldova în anul 1995. Ministerul
Economiei. Chişinău, februarie 1996. -79 p.
13. Republica Moldova în cifre. Culegere succintă de informaţii 1995. Chişinău.
-1996 -210 p.
14. Anuarul statistic al Republicii Moldova 1992. Chişinău. -1994
-372 p.
15. Konţepţia soţialino-ăkonomiceskoi samostoiatelinosti Moldavskoi S.S.R.
vezi "Sovetskaia Moldavia" ot 16 dekabrea 1989 g.
16. Raportul cu privire la realizarea Programului de activitate al Guvernului
Republicii Moldova pentru anii 1994-1997, or. Chişinău. -1995 -144 p.

- 23 -
 CAPITOLUL 2
INDICATORII MACROECONOMICI
2.1. Sistemul de conturi naţionale (SCN) şi indicatorii macroeconomici
Rezultatele activităţiii la nivel macroeconomic într-o perioadă de timp
determinată, de regulă un an, obţinute de toţi agenţii din economia naţională,
se reflectă cifric, cantitativ, complet şi coerent prin indicatori sintetici.
Indiferent de natura rezultatelor (bunuri materiale şi servicii materiale
ori nematriale) şi fluxurilor din economia naţională, aceşti indicatori se
calculează numai în expresie valorică, prin intermediul preţurilor şi tarifelor.
Ei pot fi calculaţi în preţuri curente şi preţuri comparabile (1. p.152).
Sistemul de conturi naţionale (S.C.N.) sau contabilitatea naţională
descrie şi evaluează în cifre activitatea economică, fluxurile de bunuri
materale şi de servicii, fluxurile de cheltuieli şi venituri, stocurile de bunuri
materiale şi valori financiare existente la un moment dat.
Principalii indicatori de rezultate macroeconomice, calculaţi în S.C.N.,
sunt: produsul global brut (P.G.B.), produsul intern brut (P.I.B.), produsul
intern net (P.I.N.), produsul naţional brut (P.N.B.), produsul naţional net
(P.N.N.) şi venitul naţional (V.N.) (vezi 1. p.156-160).
În consecinţă, indicatorii ce reflectă rezultate macroeconomice în
S.C.N. pot fi calculaţi prin una din următoarele trei metode (1. p.157-158).
a) Metoda de producţie prin care are loc agregarea fluxurilor
produselor şi serviciilor finale obţinute de agenţii economici în perioada de
calcul, de regulă un an, evidenţiind contribuţia fiecăruia la producerea
bunurilor materiale şi serviciilor finale respective. Practic, prin această
metodă din valoarea totală a producţiei se elimină consumul intermediar, iar
în cazul indicatorilor în expresie netă, se elimină şi consumul de capital fix
(amortizarea).
b) Metoda utilizării producţiei finale constă din agregarea cheltuielilor
totale ale agenţilor economici cu bunurile materiale şi serviciile ce compun
producţia finală. În mod concret, prin această metodă se însumează
cheltuielile gospodăriilor (menajelor) pentru produse şi servicii de consum,
cheltuielile Guvernului (instituţiilor), pentru bunurile materiale şi servicii,
cheltuielile pentru bunuri de investiţii, exportul net.
c) Metoda costurilor sau valorii adăugate brute constă în asumarea
elementelor ce reflectă compensarea factorilor de producţie, concretizate în
veniturile încasate de proprietarii acestor factori (salariu, profit, dobîndă,
rentă, excedent de exploatare), în alocaţiile pentru consumul de capital fix şi
în impozitele indirecte. Dacă în agregarea elementelor respective se
utilizează numai preţul factorilor, rezultă
- 24 -venitul naţional.
 În practică, pentru calcularea indicatorilor sintetici ai rezultatelor
macroeconomice, se îmbină cele trei metode. Astfel, pentru determinarea
producţiei pe ramuri ale economiei, se utilizează metoda de producţie, pentru
domeniul serviciilor nemateriale se aplică metoda costurilor etc.

2.2. Calcularea indicatorilor macroeconomici

Calcularea principalilor indicatori macroeconomici poate fi efectuată în
modul următor (1. p.158-160).
Produsul global brut (P.G.B.) însumează valoarea totală a bunurilor
materiale şi serviciilor, cu caracter marfar şi nemarfar, menţinute într-o
perioadă de timp, de regulă un an, în cadrul subsistemelor economice
naţionale. El se calculează ca sumă a producţiei brute de bunuri materiale şi
servicii din toate sectoatrele.
n n n
P. G. B.= ∑ PGi sau P. G. B.= ∑ CIi + ∑ PFi ,
i =1 i =1 i =1
unde
PGi - producţia globală realizată în toate sectoarele;
CIi - consumul intermediar; PFi - producţia finită.
Deci, P.G.B. include înregistrări repetate, fapt pentru care el are o
utilizare redusă. Cu toate acestea, indicatorul respectiv răspunde unor
cerinţe reale de cunoaştere macroeconomică privind, mai ales, corelaţiile ce
se formează între diferite ramuri, subramuri şi activităţi.
Produsul intern brut (P.I.B.) reflectă valoric producţia finală de bunuri
şi servicii obţinute de toţi agenţii economici (autohtoni şi străini) care îşi
desfăşoară activitatea în intermediul ţării. Este vorba, deci, de produsele şi
serviciile ajunse în decursul unui an, în ultimul stadiu al circuitului
economic. Ca urmare, acest indicator sintetic nu include consumul
intermediar, determinîndu-se ca diferenţa dintre produsul global brut şi
consumul intermediar.

P.I.B. = P.G.B. - C.I.

Rezultă că P.I.B. reflectă valoarea adăugată brută, ce a fost obţinută în
decursul unui an, de către toţi agenţii economici care îşi desfăşoară
activitatea în interiorul ţării. Acest indicator se situează la baza estimării
rezultatelor macroeconomice în S.C.N. şi se calculează în practică prin
combinarea metodelor expuse mai sus.
Produsul naţional brut (P.N.B.) se defineşte ca reprezentînd valoarea
de piaţă a tuturor bunurilor materiale şi serviciilor finale obţinute de către
agenţii economici autohtoni care acţionează atît în intermediul ţării, cît şi în
- 25 - de timp determinată. El poate fi
afara teritoriului naţional, într-o perioadă
mai mare sau mai mic decît P.I.B., în funcţie de soldul pozitiv sau negativ
(± M) dintre P.I.B. obţinut de către agenţii economici autohtoni în
străinătate (Ă M) şi PIB obţinut de către agenţii economici străini în
intermediul unei ţări (-M).

P.N.B. = P.I.B. ± M
Dacă acest indicator este evaluat pe baza preţurilor de piaţă, denumit
şi P.N.B. nominal, el reflectă oferta naţională, iar dacă se calculează pe baza
fluxurilor de cheltuieli ale naţiunii, apare şi ca indicator al cererii agregate.
Atît P.I.B., cît şi P.N.B., cu toată însemnătatea lor pentru reflectatrea
rezultatelor macroeconomice, nu oferă, totuşi, imaginea producţiei finale
nete, deoarece includ şi alocaţia pentru consumul de capital fix, respectiv
amortizările (Akf).
Produsul intern net (P.I.N.) sintetizează valoarea adăugată netă a
bunurilor materiale şi serviciilor finale produse de către toţi agenţii
economici (autohtoni şi străini) care acţionează în interiorul ţării, într-o
anumită perioadă de timp, de regulă un an.

P.I.N. = P.I.B. - Akf

Dacă este calculat pe baza fluxurilor reale, el cuprinde numai bunurile
materiale şi serviciile de consum şi bunurile de investiţii ce asigură creşterea
avuţiei, iar dacă este calculat pe baza fluxurilor de venituri, reflectă valoarea
adăugată netă obţinută de către toţi agenţii economici ce acţionează în
interiorul ţării.
Produsul naţional net (P.N.N.) reflectă în formă bănească valoarea
adăugată netă a bunurilor materiale şi serviciilor finale obţinute de către toţi
agenţii economici autohtoni, într-o perioadă de timp determinată, care îşi
desfăşoară activitatea atît pe teritoriul naţional, cît şi în afara acestuia.

P.N.N. = P.N.B. - Akf sau P.N.N. = P.I.N. ± M

Dacă P.N.N. este determinat prin utilizarea preţurilor factorilor, atunci
el reflectă venitul naţional.
Venitul naţional (V.N.) sintetizează veniturile obţinute de către
proprietarii factorilor de producţie, prin care se recompensează aportul
acestor factori la producerea bunurilor materiale şi serviciilor.
Venitul naţional poate fi considerat şi ca indicator ce exprimă veniturile
din muncă şi din proprietate ce decurg din producţia bunurilor economice.
De asemenea, el reflectă şi utilizarea veniturilor pentru cumpărarea de
produse şi servicii de consum şi pentru economisire.
Determinarea mărimii venitului naţional, ţinîndu-se cont de cheltuielile
agenţilor economici, porneşte de la P.N.B.
- 26 - evaluat la preţurile pieţei (P.N.B.
pr.p.), din care se scad alocaţiile pentru consumul de capital fix (Akf),
precum şi impozitele indirecte (I ind) şi se adaugă subvenţiile de exploatare
(Se). La acelaşi rezultat se ajunge şi prin scăderea din P.N.B., exprimat la
preţurile factorilor (P.N.B.pr.f.) a alocaţiilor pentru consumul de capital fix.

V.N. = P.N.B.pr.p.- Akf -Iind + Se

sau
V.N. = P.N.B.pr.f. - Akf
Venitul naţional este un indicator fundamental ce reflectă rezultatele
macroeconomice. De mărimea şi dinamica lui depinde volumul şi dinamica
venitului personal, capacitatea de acumulare, volumul şi dinamica cererii
finale de produse şi servicii de consum, precum şi de bunuri de investiţii.
Dinamica volumului total al vanitului naţional este studiată cu ajutorul
indicelui volumului fizic al venitului naţional. Acest indice se calculează ca
raport dintre venitul naţional creat în perioada curentă, exprimat în preţuri
comparabile, şi venitul naţional realizat în perioada de bază, exprimat, de
asemenea, în preţuri comparabile.
Calculul venitului naţional în preţuri comparabile se face prin
raportarea produsului social şi a cheltuielilor materiale de producţie la
indicele general al preţurilor. Prin raportarea produsului social şi a
cheltuielilor de producţie, exprimate în preţuri curente, la indicele general al
preţurilor se obţine produsul social şi respectiv cheltuielile materiale de
producţie în preţuri comparabile. Avînd aceste două elemente, se poate
determina venitul naţional în preţuri constante, făcînd diferenţă între
produsul social în preţuri constante şi cheltuielile materiale de producţie,
calculate în preţuri constante.
Formula de calculare a indicelui volumului fizic al venitului naţional se
prezintă astfel (7. p.78):
∑ q1 × p
Ig =
∑ q0 × p
în care:
Σ q1p şi Σq0p - reprezintă venitul naţional în preţuri
comparabile creat în perioada curentă şi
respectiv în perioada de bază
Creşterea venitului naţional de la o perioadă la alta se poate obţine pe
două căi: a) creşterea productivităţii muncii pe cap de locuitor în sfera
producţiei materiale, calculată ca raport dintre venitul naţional în preţuri
comparabile şi numărul mediu de lucrători din sfera producţiei materiale; b)
creşterea numărului mediu de lucrători din sfera producţiei materiale. Între
volumul total al venitului naţional şi cei doi factori ce îl determină există
următoarea relaţie: - 27 -
 Q = T × W,
în care:
Q este volumul total al venitului naţional;
T - numărul mediu al lucrătorilor din sfera producţiei materiale;
W - nivelul productivităţii muncii (venitul naţional, în preţuri
comparabile, pe cap de lucrător în sfera producţiei materiale).
Presupunem pentru explificare că dispunem de următoarele date;
T- 3 000 mii şi W - 120 mii lei. În acest caz, venitul naţional este egal
cu:
3 000 mii x 120 mii = 360 000 mii lei
Venitul personal, în mărime absolută, se determină pornind de la
venitul naţional din care se elimină veniturile ce nu revin menajelor
(impozitele pentru asigurări sociale, profiturile nedistribuite ale societăţilor
comerciale) şi adăugîndu-se veniturile de la guvern şi de la întreprinderi şi
care, deci, nu provin din participarea la activitatea economică (transferuri
sub forma compensării neocupării, pensii, ajutoare, burse etc., dobînzi nete
plătite de guvern şi de consumatori). Venitul personal disponibil rezultă prin
eliminarea impozitelor personale din venirul personal; reflectă veniturile
menajelor care pot fi utilizate pentru acoperirea cheltuielilor personale
(cumpărarea de mărfuri, plata tarifelor pentru servicii, plata dobînzilor,
transferuri de venituri în străinătate) şi pentru economisire.
Sporirea venitului naţional, ca expresie sintetică a creşterii şi
dezvoltării economice, este condiţionată de acţiunea a doi factori generali:
a). creşterea volumului factorilor de producţie angrenaţi în obţinerea
produselor şi serviciilor în concordanţă cu cerinţele pieţei, exprimate prin
cererea solvabilă. Acesta este un factor de ordin extensiv, determinînd
caracterul extensiv al creşterii economice; acţiunea sa poate avea loc numai
în limitele resurselor economice care pot fi atrase pentru producerea de
bunuri materiale şi servicii. Multiple elemente de ordin economic, natural,
ecologic, social etc. determină existenţa a numeroase restricţii în sporirea
volumului factorilor de producţie, în raport cu necesităţile;
b) creşterea productivităţii factorilor de producţie, ce are rol hotărîtor,
o influenţă esenţială asupra sporirii venitului naţional; acest factor este de
ordin intensiv şi determină creşterea economică de tip intensiv. În ţările
dezvoltate, ponderea covîrşitoare în sporul venitului naţional se obţine pe
această cale. Amploarea şi trăsăturile progresului tehnic şi tehnologic
contemporan reprezintă premise obiective pentru creşterea continuă a
venitului naţional, în pofida restricţiilor tot mai mari şi numeroase, ce apar
în calea sporirii volumului multor resurse economice.

Surse- bibliografice
28 -
 1. Lazăr Constantin, Gorinca Gheorghe, Enache Leana. Teorie economică
generală. Editura Economică. Bucureşti -1993 -252 p.
2. Bănescu Angela, Bănescu Marius. Dicţionar de macroeconomie. Editura
ALL. Bucureşti. -1993 -149 p.
3. Economia politică. Editura Economică. Bucureşti. -1995 -p.318-336).
4. Fişer S., Dornbuş R., Şmalenzi R. Ăkonomika. Per. s angl., izd-vo
"DELO". M., 1993., s.434-450.
5. Mănikiu Grigore M.- Makroăkonomika. Per. s angl. - M., 1994., s.57-140
i 286-292.
6. Samuelson P. - Ăkonomika. Tom 1. M., MGP "ALGON" VNIISI, 1992.,
s.179-202.
7.Ştefan C. Statistica economică şi statistica principalelor ramuri ale
producţiei materiale. Editura didactică şi pedagogică. Bucureşti,
-1973 -600 p.
8. Ăkonomika. Ucebnik /Pod red.doţ. A.S.Bulatova. M. Izdatelistvo BEK,
1995. -632 s.
9. Averbuh R. Sistemul de conturi naţionale. Culegerea "Republica Moldova
spre economia de piaţă". Chişinău. -1994. Tipografia ASEM.
-1994 - 160 p. (vezi p.146-158).
10. Programul de Stat de trecere la sistemul mondial de contabilitate şi
statistică, adoptat prin hotărîrea Guvernului nr. 710 din 23 septembrie 1994.

- 29 -
 Capitolul 3

EFICIENŢA PRODUCŢIEI
ŞI METODELE DE OBŢINERE A ACESTEIA
3.1 . Esenţa şi criteriul eficienţei economice
Una din principalele probleme ale dezvoltării eonomiei la etapa actuală
în condiţiile concurenţei de piaţă este de a obţine rezultate cît mai bune
cheltuind pe cît e posibil mai puţine resurse, ceea ce reflectă eficienţa
producţiei.
Eficienţa economică include rezultatele activităţii economice,
coraportul dintre rezultatele social-economice şi utilizarea muncii vii şi a
transportului, dintre rezultatele social-economice şi cheltuielile de muncă
vie, materializată şi resurse. Aşadar, nivelul eficienţei este contrapunerea a
două dimensiuni - a eficienţei economice şi cheltuielilor la produţie şi
resurse.
Indicatorii eficienţei economice arată cu preţul căror cheltuieli şi
resurse se asigură efectul eonomic.
Eficienţa economică poate fi exprimată prin sistemul de indicatori, ce
caracterizează volumul, rezultatele social-economice finite. Indicatorii de
volum (numerici) redau volumul producţiei fabricate, lucrărilor efectuate -
producţia globală, producţia marfă, producţia normativă netă, costul
normativ de prelucrare, volumul lucrărilor de construcţii şi montaj,
lucrărilor de reparaţie. În aprecierea eficienţei un rol important îl joacă
indicatorii ce caracterizează rezultatele finale, calitattive ale activităţii de
producţie la diferite nivele de dirijare - venitul naţional, producţia netă,
produsul naţional brut, adaosul de producţie, venitul, economia de la
reducerea preţului de cost, indicatorii calităţii ptoducţiei, reducerea
pierderilor, asigurarea mai deplină a cererii populaţiei la producţia dată.
Cheltuielile de care se ţine cont la determinarea eficienţei, se divid în
două grupe - curente şi de o singură dată, sau concomitente. Cheltuielile
curente caracterizează cheltuielile de producţie (preţul de cost şi costul
producţiei) şi includ cheltuielile pentru remunerarea muncii (salarii), materie
primă, combustibil, energie electrică, materiale de bază şi secundare
(auxiliare), cote de amortizare a fondurilor fixe. Cheltuielile de o singură
dată - acestea-s investiţiile capitele, alocate de societate sau de către firmele
particulare pentru crearea fondurilor fixe şi sporirea mijloacelor circulante.
Criteriul (indiciul principal) de apreciere a eficienţei producţiei, ce
reflectă economia muncii sociale, îl constituie creşterea productivităţii
muncii. La scara economiei naţionale - 30 -şi a ramurilor ei rolul criteriului
eficienţei îl joacă creşterea venitului naţional (producţiei nete) în raport cu
cheltuielile de producţie. La nivel de întreprindere, asociaţie drept criteriu
apare creşterea beneficiului, venitului de autogestiune şi rentabilitatea.

3.2. Eficienţa generală (absolută) şi comparativă a producţiei şi sistemul

lor de indicatori
Eficienţa producţiei se determină: mai întîi, în scopul de a aprecia şi
determina pe tipuri nivelul cheltuielilor şi resurselor integral la diferite
niveluri de dirijare - economie naţională, ramură, întreprindere şi
întreprinderii diverselor măsuri cu caracter tehnic şi organizatoric; în al
doilea rând - în scopul argumentării tehnico-economice şi alegerii celei mai
eficiente, optime variante de implementare a tehnicii noi, perfecţionare, a
tehnologiilor şi a organizării producţiei, repartizării întreprinderilor noi.
În dependenţă de aceste probleme deosebim eficienţa generală
(absolută) şi comparativă.
Eficienţa generală (absolută) se determină pe o anumită perioadă de
timp în ansamblu pe economia naţională şi pe ramuri, întreprinderi, obiecte
de construcţie şi caracterizează volumul general al eficienţei economice
comparativ cu mărimea cheltuielilor şi resurselor.
Eficienţa comparativă se calculează prin compararea indicatorilor
tehnico-economici a două sau mai multe variante de realizare a problemelor
economice şi se aplică în scopul aprecierii variantei optime.
La analiza eficienţei generale se determină principalii indicatori
diferenţiari (volumul necesar de muncă, înzestrarea producţiei şi a muncii cu
fonduri, randamentul fondurilor, asigurarea cu investiţii de capital etc.
pentru fabricarea producţiei) şi indicatorii generalizatori (productivitatea
muncii, cheltuielile la 1 leu de cost al producţiei, rentabilitatea producţiei,
disponibilizarea relativă a forţei de muncă, indicatorii eficienţei utilizării
investiţiilor capitale, termenul lor de recuperare etc). Metodica de calcul a
acestor indicatori este redată în compartimentele respective. De exemplu,
randamentul fondurilor şi productivitatea muncii se determină după
formulele:
Q Q
Rf = Pm =
Ff Nm
unde: Q - volumul producţiei fabricate în perioada de calcul;
Ff - costul mediu anual al fondurilor fixe a întreprinderii;
Nm - numărul mediu anual al muncitorilor la întreprindere.
Eficienţa comparativă se determină în scopul argumentării unei
anumite decizii privind prioritatea unei sau altei variante de soluţionare a
- 31 - alegerii din mai multe variante a
problemelor de dezvoltare a producţiei,
variantei optime în dependenţă de eficienţă. Calculele eficienţei comparative
se aplică atunci, cînd se argumentează decizia la o anumită variantă tehnică
sau economică privind dezvoltarea, amplasarea întreprinderilor şi
complexelor de întreprinderi, selectarea producţiei interschimbabile,
introducerea tehnicii noi, construcţia întreprinderilor noi şi reconstrucţia
întreprinderilor în funcţiune, mărimea întreprinderilor şi nivelul lor de
specializare, cooperare şi fuzionare, inovaţiile şi propunerile de raţionalizare
etc.
Pentru calcularea eficienţei comparative pe variante de diferite
probleme se folosesc indicatorii tehnico-economici principali: investiţiile
capitale, preţul de cost şi beneficiul, productivitatea muncii, înzestrarea cu
fonduri, cheltuielile la unitatea de producţie a materiei prime, materialelor,
combustibilului şi energiei, termenele de creare şi însuşire a capacităţilor de
producţie, tehnicii noi, calitatea producţiei.
Mai convenabilă se consideră varianta comparativă, realizarea căreia
necesită mai puţine investiţii capitale, asigurînd totodată un preţ de cost mai
mic, dacă celelalte condiţii cînt egale.
Pentru a alege varianta optimă (în cazul cînd se compară două sau mai
multe variante), se foloseşte formula calculării cheltuielilor echivalate. Drept
criteriu de variantă optimă serveşte minimalizarea cheltuielilor
convenţionale, ce reprezintă mărimea cheltuielilor curente şi a celor de o
singură dată, recalculate în unităţi conveţnionale (comparative) şi se
determină după formula:
Ch r = Pc + (En × Ki) —→ min;
în care: Ch r - cheltuielile echivalate la o unitate de producţie
(lucrări);
Pc - preţul de cost la o unitate de producţie (lucrări);
Ki - investiţiile capitale specifice alocate în fondurile fixe;
En - coeficientul normativ al eficienţei (timpul normativ de recuperare
a investiţiilor).
La lecţiile pe temele respective vor fi studiate metodele de calculare a
indicatorilor sus-menţionaţi, rezolvând probleme şi analizînd situaţii
economice concrete.

3.3. Factorii de sporire a eficienţei producţiei

Nivelul eficienţei producţiei se crează sub acţiunea diferitor factori
avînd o strînsă legătură între ei, ce pot fi grupaţi după trei trăsături
caracteristice:
a) sursele ce constituie eficienţa; b) direcţiile principale de dezvoltare şi
perfecţionare a producţiei; c) domeniile (sectoarele) de realizare a acestor
direcţii la diferite niveluri de producţie (schema
- 32 - 1).
 Schema nr.1
Factorii desporire a
eficien\ei produc\iei

Dup=sursele desporire Dup=direc\iile dedez- Dup=direc\iile de

a eficien\ei voltare i[ perfec\ionare a realizare la diverse
produc\iei niveluri deproduc\ie

Reducereacheltuielilor Progresul tehnico- Factori ai economiei

de munc= [tiin\ific na\ionale

Reducereaconsumului Perfec\ionareastructurii Factori regionali

de materiale de produc\ie

Folosireara\ional= a Sporireacalit=\ii Factori ramurali

fondurilorfixe produc\iei

Reducereaconsumului Perfec\ionareaformelor Factori interni de

de investi\ii de organizaresocial= a produc\ie
produc\iei

U tilizareara\ional= a Perfec\ionareaformelor
resurselornaturale [i metodelor de
gospod=rire

Clasificarea factorilor după sursele lor de formare oferă posibilitatea de

a determina pe ce bază poate fi asigurată creşterea eficienţei şi anume:
reducerea volumului de muncă, a consumului de materiale, asigurarea
producţiei cu fonduri şi investiţii capitale, economia de timp, folosirea mai
raţională a resurselor naturale. Însă aceasta nu oferă răspuns la întrebarea:
cu ce mijloace şi pe baza căror măsuri se poate asigura reducerea
cheltuielilor şi a resurselor.
Pentru a răspunde la această întrebare toţi factorii se clasifică după
direcţiile principale de dezvoltare şi- perfecţionare
33 - a producţiei. Dintre care
principalele sînt: accelerarea progresului tehnico-ştiinţific, aplicarea noilor
realizări ale ştiinţei şi tehnicii, creşterea nivelului tehnic al producţiei;
îmbunătăţirea calităţii producţiei fabricate; perfecţionarea structurii
ramurale; creşterea nivelului de specializare, concentrare, cooperare şi
îmbinare, organizarea teritorială a producţiei şi altele.
Aceste direcţii se realizează prin toate mijloacele posibile şi se
generalizează prin factorul complex de intensificare a producţiei pe baza
progresului tehnico-ştiinţific.
Gradul de intensificare se calculează pe baza metodei indicilor
comparînd ritmurile de creştere a chetuielilor şi resurselor cu ritmurile de
sporire a producţiei.
Spre exemplu, ponderea sporirii producţiei în rezultatul creşterii
productivităţii muncii se determină după fopmula

 Rm 
Sp = 1 −  × 100,
 Rp 
unde:
Sp - ponderea sporirii producţiei în rezultatul creşterii
productivităţii muncii;
Rm - ritmul de creştere a numărului lucrătorilor în perioada de
timp stabilită, % ;
Rp - ritmul de sporire a producţiei în aceeaşi perioadă de timp, %
După această modalitate se determină şi ponderea sporirii producţiei pe
baza economisirii resurselor materiale, reducerea nivelului de înzestrare cu
fonduri etc.
În dependenţa de domeniul de realizare factorii de creştere a eficienţei
producţiei pot fi interramurali (pe economia naţională în ansamblu),
regionali, de ramură şi în interiorul producţiei (1.c.90).

Surse bibliografice
1. Ăkonomika, organizaţia i planirovanie promîşlennogo proizvodstva:
Uceb. posobie dlea vuzov. Minsk. Vîş. şk., -1990 -446 s.
2. Metodiceskie ukazania k razrabotke gosudarstvennîh planov
ăkonomiceskogo i soţialinogo razvitia SSSR. M. 1980 -776 s.
3. Golik M.P. Analiz vliania naucino-tehniceskogo progressa na
ăffectivnosti promîşlennogo proizvodstva - M. Finansî i statistika. 1987
- 160 s.
4. Roşca P.I. Rezervî intensifikaţii proizvodstva v pişcevoi promîşennosti.
Kişinev. Cartea Moldovenească. -1984 --125
34 -s.
- 35 -
 CAPITOLUL 4
PROGRESUL TEHNIC-ŞTIINŢIFIC ŞI
ROLUL LUI LA INTENSIFICAREA
PRODUCŢIEI
4.1. Noţiunea progresului tehnioo-ştiinţific şi direcţiile principale de
dezvoltare ale lui

Cercetarea ştiinţifică şi inovarea reprezintă pîrghia esenţială pentru

ridicarea nivelului economic al fiecărei naţiuni şi influenţează hotărîtor
adaptarea întreprinderilor dintr-o ţară la modificările care au loc pe plan
mondial. Procesul inovaţional reprezintă un proces complex de introducere
permanentă a noutăţilor în viaţa economică, de generare şi implementare a
noilor idei care se concretizează în procese, produse, lucrări, servicii
destinate pieţei (vezi 1, p.5).
Accelelarea cordială a progresului tehnico-ştiinţific (P.T.Ş.) este o
problemă de importanţă majoră. Numai pe baza lui se poate asigura lansarea
de mai departe a economiei, de a ridica eficacitatea ei şi calitatea producţiei,
a asigura mai din plin cerinţele populaţiei. P.T.Ş. înrîureşte asupra tuturor
elementelor producţiei. După cum confirmă calculele specialiştilor în
domeniu, circa 3/4 din creşterea productivităţii muncii se asigură ca rezultat
al introducerii cuceririlor ştiinţei şi tehnicii (2, c.24).
Se pot deosebi patru direcţii principare de înrîurire a PTŞ asupra
eficienţei producţiei:
- perfecţionarea mijloacelor de muncă (crearea noilor unelte de muncă,
crearea şi folosirea a noi sisteme de maşini, automatizarea proceselor de
producţie, robot-tehnică, desăvîrşirea construcţiei şi modernizarea utilajului
etc.);
- perfecţionarea obiectelor de muncă ( crearea şi aplicarea obiectelor de
muncă noi, materiale mai economice, îmbunătăţirea calităţii obiectelor de
muncă, lărgirea asortimentului materialelor ce se aplică etc.);
- perfecţionarea tehnologiilor de producţie (elaborarea proceselor
tehnologice în principiu de caracter nou, introducerea metodelor progresiste
de prelucrare a materialelor etc.);
- perfecţionarea organizării şi conducerii producţiei (rîdicarea nivelului
de specializare, perfecţionarea structurii producţiei, introducerea sistemelor
automatizate de conducere etc.). Toţi aceşti factori duc la intensificarea
producţiei, se află în interconexiune şi interdependenţă (condiţionare
reciprocă) (3, p.15). - 36 -
 Strategia dezvoltării P.T.Ş. la etapa curentă este supusă scopului
asigurării dezvoltării economiei naţionale pe cale intensivă care să
corespundă cerinţelor economiei de piaţă.
P.T.Ş. se desfăşoară în două forma condiţionate reciproc:
- pe cale de evoluţie tehnică, ceea ce înseamnă o dezvoltatre lentă, fără
schimbări radicale în fundamentul ştiinţific şi tehnic;
- în formă revoluţionară, în urma căreia apar principial noi tipuri de
tehnică şi tehnologii ca rezultat al revoluţiei tehnico-ştiinţifice, care are o
mare influienţă la dezvoltarea forţelor de producţie.
După esenţa şi conţinutul său aceasta-i revoluţie în dezvoltarea forţelor
de producţie. Ea se exprimă prin prefacerea întregii baze tehnice a societăţii,
a formelor şi metodelor de organizare şi conducere a producţiei.
Conţinutul revoluţiei tehnico-ştiinţifice se reflectă prin creşterea
radicală a rolului ştiinţei în societate, transformarea ei nemijlocit în forţă de
producţie; prin schimbări radicale în tehnică, în aplicarea unor tehnologii şi
izvoare de energie de principiu noi; automatizare complexă, dezvoltarea
ciberneticii şi perfecţionarea în baza lor a metodelor de organizare a
producţiei, muncii şi dirijării. Aşadar, revoluţia tehnico-ştiinţifică se
manifestă prin schimbări radicale în sistemul ştiinţă - tehnică - producţie.
Spre deosebire de revoluţia tehnico-ştiinţifică prgresul tehnico-ştiinţific
este proces de evoluţie. Proporţiile şi ritmurile lui la întreprindere, în ramuri
depinde de volumul cunoştinţelor ştiinţifice acumulate şi nivelul lor de
materializare.
Progresul tehnico-ştiinţific - este procesul obiectiv de acumulare al
cunoştinţelor ştiinţifice, ce asigură perfecţionarea permanentă a elementelor
materiale şi substanţiale a forţelor de producţie, formelor şi metodelor de
organizare a producţiei şi de sporire a eficacităţii ei (4, p.92-93).
Principalele direcţii ale P.T.Ş. care determină dezvoltarea economică a
ţării în perspectivă sînt: mecanizarea şi automatizarea complexă a proceselor
de producţie; electrificarea şi chimizarea producţiei; trecerea la tehnologii
noi care asigură economisirea materialelor şi energiei; aplicarea materialelor
constructive şi surse energetice noi; biotehnologiile; introducerea tehnicii
electronice de calcul, mijloace informatice etc.

4.2. Sistemul de indicatori prin care se exprimă eficacitatea economică a

progresului tehnico-ştiinţific
O deosebită importanţă economică are aprecierea obiectivă a stării
P.T.Ş. şi înrîuririi lui la rezultatele producţiei. În acest scop se folosesc
următorii indicatori care exprimă nivelul tehnico-economic al producţiei şi
calitatea producţiei fabricate (tab.2).
- 37 - Tabelul nr.2
 Principalii indicatori ai nivelului tehnico-economic
a producţiei fabricate (4, p.97-98)

Indicatorii Unitatea de măsură

1 2

Producţia, indicatorii căreia Tipul, denumirea, volumul, %

depăşesc sau corespund celor mai faţă de numărul tipurilor,
înalte cuceriri ale ştiinţei şi denumirilor, felurilor de
tehnicii (categoria superioară) producţie fabricate

Volumul producţiei noi Mln. lei, % către volumul

total al producţiei
Producţia, indicatorii tehnico- Tipuri, feluri, denumiri, %
economici căreia nu corespund către numărul total al tipu-
cerinţelor, învechită moral,ce rilor, felurilor, denumirilor
urmează a fi modernizată sau producţiei
încetarea fabricării ei

Volumul fabricării acestei Mln. lei , % către volumul

producţii total al producţiei marfă

Producţia învechită care urmează Tipuri, feluri, denumiri, %

eliminarea din producţie către numărul lor total care
se fabrică
Producţia care de prima dată Tipuri, feluri, denumiri, %
se fabrică în ţară către numărul lor total care
se fabrică
Producţia care se fabrică în Tipuri, feluri, denumiri, %
termen pînă la 3 ani către numărul lor total care
se fabrică
Volumul fabricării acestei Mln. lei, % către volumul
producţii total al producţiei

Gradul de mecanizare şi automa-

tizare a muncii:
- numărul lucrătorilor care Mii muncitori, % către
înfăptuiesc lucrul mecanizat numărul lor total
şi automatizat în integru

1 2

- numărul lucrătorilor care Mii muncitori, % către

în perioada prognozată vor numărul total ce activează
fi angajaţi în procese în sectoarele de bază ale
de muncă mecanizate şi - 38 -producţiei
 automatizate în integru
în sectoarele de bază ale
producţiei

în sectoarele secundare Mii muncitori, % către

ale producţiei numărul total, ocupaţi în
procesele nemecanizate în
sectoarele secundare ale
producţiei
Reducerea absolută a numărului Mii muncitori, % către
muncitorilor ocupaţi la lucrul numărul total ocupaţi cu
manual la cele mai de răspundere munca manuală în sectoarele
sectoare de lucru în producţia de bază şi secundare
de bază şi secundară (în dome-
niul de calcul)

Reducerea relativă a numărului Mii muncitori, % către

muncitorilor în rezultatul numărul total de muncitori
introducerii măsurilor de reduşi relativ
creştere a gradului tehnico-
economic al producţiei

Reducerea preţului de cost al Mln. lei, % către volumul

producţiei în perioada calculată total de reducere a preţului
pe contul măsurilor de creştere de cost al producţiei în
a gradului tehnico-economic al perioada ce se calculează
producţiei

Sporirea productivităţii muncii %

pe contul creşterii nivelului
tehnic al producţiei

De rînd cu indicatorii sus-menţionaţi se calculează şi indicatorii

specifici anumitor ramuri. (Exemplu, în energetică - folosirea
combustibilului (cărbunilor) convenţional la 1 kW/oră de energie eliberată;
în industria alimentară - gradul de extragere al producţiei finite din materia
primă - zahăr, suc, ulei vegetal şi etiric etc.).
Se folosesc pe larg în practică analiza dinamicii la aşa indicatori ca:
înzestrarea muncii cu energie electrică şi termică, cu fonduri, randamentul
fondurilor, eficienţa investiţiilor capitale şi pe prim-plan creşterea
productivităţii muncii, de asemenea mulţi alţi indicatori. La lucrările practice
aceste probleme le vom analiza minuţios.
- 39 -
 4.3. Prognozarea dezvoltării progresului tehnico-ştiinţific
Prin prognozare se determină direcţiile prinipale de dezvoltare ale
eonomiei naţionale pe baza unei analize ştiinţifice minuţioase, prin aplicarea
inovaţiilor ştiinţifice, introducerea tehnicii şi tehnologiilor noi. Din cîteva
variante ale prognozei se alege varianta cea mai raţională, optimă.
Practica confirmă că este imposibil de a asigura o bună eficacitate în
conducerea eonomiei, fără prognozarea direcţiilor principale ale dezvoltării
progresului tehnico-ştiinţific. Aceasta ne dovedeşte şi experienţa ţărilor cu
economia bine dezvoltată.
De exemplu, această formă de dirijare este pe larg aplicată în SUA,
care, după opinia lui A.P.Ermilov (5, p.5-6), menţine locul de lider în acest
domeniu în lumea de apus. Aceasta se confirmă mai întîi prin aceea, că aici
zeci de mii de specialişti se ocupă cu prognozarea. Prognoze elaborează un
număr mare de firme comerciale particulare, organizaţii de stat de nivel
diferit, instituţii ştiinţifice, corporaţii industriale, bănci etc. În rîndul doi,
cercetările ştiinţifice în domeniul prognozării ale specialiştilor americani au
un caracter a tot cuprinzător. La momentul actual nu se întîlneşte vreun
sector economic important unde nu s-ar întreprinde cercetări ştiinţifice de
prognozare. Se prognozează dezvoltarea economiei la nivel internaţional, a
unor ţări aparte, grupe de ţări, economia SUA în integru şi ramuri aparte,
unele regiuni, ştate, firme mari şi mici, pieţe de desfacere a mărfurilor etc.
Experienţa pozitivă şi momentele slabe în acest domeniu pot servi ca
aport bun la analiza şi prognozarea dezvoltării economiei naţionale a
Republicii Moldova, care în timpul de faţă se află în criză generală.
În practică se elaborează prognoze de scurtă durată (pe 1-5 ani),
prognoze pe termen mediu (pe 10-15 ani), prognoze de lungă durată (pe 15-
20 şi mai mulţi ani).
Experienţa mondială inclusiv şi a ţărilor fostei U.R.S.S. cunoaşte peste
130 de metode diferite de prognozare care pot fi grupate în trei grupe mari
(vezi schema 2):

- prognozarea pe baza extrapolării;

- prognozarea prin metodele de expertiză;
- prognozarea prin metodele de modelare.

Schema nr.2
Clasificarea generală a metodelor şi sistemelor de prognozare
ce se folosesc în practică ş8, p.106î

- 40 -
 M e to d e le d e p r o g -nş o] t zi\ii anf i rc eă t e h n i c o

M e to d e le d e M e to d e le p r in M e to d e le d e
e x tr a p o la r e e x p e r tiz ă m o d e la r e

E x t r a- p o E x t r a- p o E x p e r t i Ez ax p e r t i z Ma o d e l a rM e o d e l e M o d e l e
la re a la r e a i n d -i v i c o l e c t i v ă a l o g i c ă i n f -o r m a -t e
d i n a m i c să t a t i c ă d u a lă m a tiv e m a tic e

4 7

5 8 1 5
1 2 1 1 1 3

3 6 9 1 2 1 4 1 6

1 0

S i s t e m e l e c o m p l e x e ş i m e t o d e - şl e t i idn eţ i f pi cr eo g d n e o zt i ap ru e l Pt e ah t ne ir cn o,
C v e s t , m e t o d i c a d e pr or og gr an mo z e a re e t c p . r i n p

Remarcă:
1) – Extrapolarea dinamică variabilă (alternativă);
2) – Extrapolarea alternativelor legate între ele;
3) – Extrapolarea după curba ocolită;
4) – Aprecierea după tipul “interviu”;
5) – Aprecierile de expertiză analitice;
6) – Metoda analizei morfologice;
7) – Metodele de comisii;
8) – Metoda “ofensiva creierului”;
9) – Metoda Delfi;
10) – Metoda evaluării ponderate;
11) – Analogia istorică
12) – Metoda de scenariu;
13) – Modele a unui şir de publicări;
14) – Analiza informaţie de patent;
15) – Modele statistice; - 41 -
 16) – Modele economico-matematice.

Funcţiile de bază ale prognozelor sînt:

- analiza ştiinţifică a proceselor economice şi tendinţelor tehnico-
economice, aprecierea situaţiei create într-un anumit sector, a problemelor
vitale ce necesită realizarea;
- aprecierea tendinţelor ale anumitor fenomene care pot avea loc în
viitor sub înrîurirea anumitor factori şi precizarea problemelor ce necesită
realizarea;
- determinarea variantelor de alternativă de dezvoltare în perspectivă,
acumularea materialului ştiinţific pentru argumentarea deciziei optime, care
ar da o mai mare înrîurire la dezvoltarea de mai departe a economiei, ştiinţei
şi tehnicii, la realizarea problemelor de gospodărie şi sociale.
Diversele prognoze, ce se elaborează pot fi clasificate în modul
următor:
- prognoze ce redau dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii şi înrîurirea lor la
dezvoltarea economiei naţionale;
- prognoze demografice şi de ocupaţie ale forţelor de muncă;
- prognoze despre resursele naturale şi aplicarea lor în economie;
- prognoze economice (despre dezvoltarea construcţiilor capitale şi
fondurillor fixe, dezvoltarea economiei şi schimbărilor structurale în ea, cu
privire la nivelul de viaţă, cerere şi ofertă, dezvoltarea diferitor ramuri din
sferele productive şi socială, dezvoltarea relaţiilor economice cu alte ţări)
etc.;
- prognoze sociale care redau diferite aspecte ale nivelului de viaţă în
localităţile urbane şi rurale, dezvoltarea învăţămîntului public, culturii,
ocrotirii sănătăţii etc.;
- prognoze teritoriale ale resurselor de materie primă şi diferite multe
alte prognoze.
După cum vedem şi în condiţiile relaţiilor de piaţă prognozarea nu-şi
pierde actualitatea sa şi noi trebuie să ne folosim de ele în activitatea
economică.

4.4. Metodologia de calcul a eficienţei economice a introducerii tehnicii

şi tehnologiilor noi
În scopul accelerării progresului tehnico-ştiinţific o deosebită
importanţă are caracteristica obiectivă a realizărilor lui, inclusiv înrîurirea
lui economică şi tehnologică. - 42 -
 Aprecierea eficacităţii economice ne arată care-i înrîurirea progresului
tehnic la perfecţionarea relaţiilor de producţie şi de gospodărire ca rezultat al
reînnoirii calitative a forţelor de muncă.
Evaluarea tehnologică arată rolul progresului tehnico-ştiinţific în
procesul dezvoltării forţelor de muncă, crearea tehnicii noi, ceea ce se
reflectă în creşterea capacităţii de producţie a tehnicii noi, viabilităţii şi
durabilităţii ei, în funcţiile de economisire şi randamentul ei, în
particularităţile biologice, fizice mai desăvîrşite etc. Ele exprimă baza
materială a progresului tehnico-ştiinţific.
Dar aceşti parametri noi nu se realizează în forţele de muncă de la sine,
independent de latura ecnomică a progresului tehnico-ştiinţific. Ele se
manifestă prin sistemul pîrgiilor economice: preţul de cost, preţuri,
beneficiu, rentabilitate etc. Consecinţele progresului tehnico-ştiinţific
sporesc atunci, cînd în acest proces sînt atrase toate stadiile progresului -
începînd de la idee, cercetare, elaborarea tehnicii şi tehnologiilor noi şi
terminînd cu introducerea lor în sferele productivă şi neproductivă.
Creşterea gradului de inovaţie (noutate) ca factor de accelerare a
progresului tehnico-ştiinţific trebuie să fie coordonat cu cheltuielile şi
rezultatele introducerii noutăţilor tehnice. Putem spune că noutăţile ştiinţifice
nu sînt scop în sine, dar mijlocul de bază de a asigura un efect economic şi
social înalt. Iată de ce elaborările tehnice trebuie să aibă o bună argumentare
economică, adică să poarte caracter tehnico-economic.
Criteriul de bază al eficacităţii realizărilor tehnico-ştiinţifice în ramurile
productive este sporirea producţiei netă. Ea serveşte ca izvor de creştere a
bunăstării populaţiei şi acumulării bogăţiilor. Efectul economic al
progresului tehnico-ştiinţific se exprimă printr-un sistem concret de
indicatori: creşterea productivităţii muncii vii şi materializate; reducerea
preţului de cost al producţiei; creşterea randamentului fondurilor fixe;
sporirea volumului venitului şi a rentabilităţii; sau, de exemplu în
agricultură, creşterea roadei culturilor agricole şi productivitatea vităritului;
ridicarea calităţii producţiei etc.
Pentru a preţui tehnica nouă, inovaţiile, propunerile de raţionalizare,
tehnologiile noi şi ale elaborărilor se poate folosi indicatorul efectul
economic anual.
Efectul economic anual se determină prin economia convenţională-
anuală la cheltuielile de producţie care se determină prin formula:

Ea = [ (Cb + En.Ikb) - (Cn + En.Ikn) ] x Qpn,

în care:
Ea - efectul economic anual, lei;
Cb, Cn - preţul de cost la unitatea
- 43de
- producţie (lucrări)
 în varianta de bază şi varianta nou, lei;
Ikb, Ikn - investiţiile capitale specifice (calculate la
unitate de producţie) în varianta de bază şi
varianta nouă, lei;
En - coeficientul de eficacitate a investiţiilor capitale
(0,15);
Qpn - volumul producţiei fabricate cu ajutorul tehnicii noi.
În cazul cînd în rezultatul introducerii cuceririlor P.T.Ş. cresc preţurile
de realizare ale producţiei ca urmare a îmbunătăţirii calităţii, asortimentului
şi termenul de realizare a ei, efectul economic anual se determină ţinînd cont
de sporirea beneficiului (venitul net) după formula:

Ea = [ (Cb + En.Ikb) - (Cn + En.Ikn) + (Pn -Pb)] x Qn,

sau:
Ea = (Bn - Bb) x Qpn,
unde:
Pn, Pb - preţurile de realizare la o unitate de producţie în
variantele de bază şi noi, lei;
Bn,Bb - beneficiul de la realizarea producţiei de calitate
ridicată şi a producţiei de calitatea din trecut
în termenul de calcul şi precedent.
Mecanismul economic al P.T.Ş. impune orientarea întreprinderilor,
agenţilor economici spre realizarea completă a cuceririlor lui în scopul
accelerării esenţiale a dezvoltării social-economice şi sporirii eficacităţii
producţiei.
Efectele economice ale introducerii şi utilizării tehnicii noi şi
tehnologiilor avansate sînt caracterizate, de regulă, cu ajutorul următorilor
indicatori (vezi 6,p.319-323 şi 7,p.41-57):

1. Sporul de producţie. Acest indicator se calculează după formula:

Q = T1 (q1 -q0),
în care:
Q este sporul de producţie obţinut prin aplicarea în
producţie a tehnicii noi;
T1 - numărul de zile efectiv lucrate de la data aplicării
noului procedeu pînă la sfîrşitul perioadei;
q1,q0-producţia medie zilnică obţinută după şi înaintea
aplicării acestei măsuri.
Astfel, dacă la o întreprindere s-a introdus un procedeu tehnologic nou,
după care s-a lucrat 100 zile, iar producţia medie zilnică obţinută înainte de
introducerea procedeului respectiv a- 44fost
- de 8000 bucăţi şi 10000 bucăţi
după introducerea noului procedeu, sporul total de producţie în cursul
perioadei analizate este de:
100 x (10 000 - 8 000) = 200 000 bucăţi.

2. Sporul de capacitate de producţie - indicator ce exprimă diferenţa

dintre capacitatea de producţie înainte şi după aplicarea tehnicii noi.
Calculele se fac după formula:
C = (K1 × d1 × I1) - (K0 × d0 × Io),
în care:
C este sporul de capacitate de producţie obţinut ca efect al
introducerii tehnicii noi;
K1 şi K0 - mărimea capacităţilor tehnice a principalului
utilaj după şi înaintea aplicării măsurii
respective;
d1 şi d0 - indicatorul de utilizare extensivă a utilajului
după şi înaintea aplicării unei măsuri;
I1 şi I0 - indicatorul de utilizare intensivă a utilajului
după şi înaintea aplicării unei măsuri.

3. Creşterea productivităţii muncii. Sporul de productivitate al

muncii exprimat procentual, obţinut după aplicarea unei măsuri, în
comparaţie cu nivelul productivităţii muncii realizat înainte de aplicarea
măsurii respective, se calculează după formula:
W = W1 - W0 × 100,
W0
în care:
W este creşterea procentuală a productivităţii muncii obţinute
prin aplicarea unei măsuri;
W1 şi W0 - nivelul absolut al productivităţii muncii realizat
după şi inainte de aplicarea procedeului respectiv.
4. Economia timpului-muncă realizat prin introducerea unei măsuri
tehnice se calculează folosind formula:
Et = Q1 (t0 - t1),
în care:
Et este economia timpului de muncă realizată prin
introducerea unei măsuri (procedeu tehnic);
Q1 - cantitatea de producţie executată în perioada
analizată, după aplicarea procedeului (măsurii);
t0 şi t1 - timpul de muncă mediu cheltuit pe unitatea de
produs înainte şi după aplicarea unei măsuri.
- 45 -
 5. Reducerea relativă a numărului de muncitori ca efect al unei
măsuri tehnice se poate calcula după formula:
Q1
Em = T1 − × To
Q0
în care:
Em este reducerea relativă a numărului de muncitori;
T0 şi T1 - numărul de muncitori care au lucrat efectiv
înainte şi după aplicarea măsurii tehnice;
Q0 şi Q1 - producţia totală executată înainte şi după
aplicarea măsurii tehnice.

6. Economia de materii prime, materiale, combustibil, energie etc.

obţinută prin introducerea în producţie a unei măsuri tehnice se calculează
după formula:
Ec = Q1 (C0 - C1),
în care:
Ec este economia totală în unităţi naturale de materii
prime, materiale etc. de la aplicarea unui procedeu
nou pînă la sfîrşitul perioadei analizate;
Q1 - producţia executată în unităţi naturale de la
aplicarea unei măsuri tehnice şi pînă la sfîrşitul
perioadei analizate;
C0 şi C1 - consumul specific de materii prime, materiale etc.
pe unitatea de produs, înainte şi după aplicarea
noului procedeu.
7. Efectele economice ale îmbunătăţirii calităţii produselor se
calculează după formula:
B = Q1 ( p1 – p0),
în care:
B este volumul beneficiilor suplimentare, obţinute prin
îmbunătăţirea calităţii produselor în urma aplicării
unui procedeu tehnic nou;
Q1 - cantitatea de producţie realizată după aplicarea
procedeului;
p0 şi p1 - preţul de producţie mediu unitar obţinut înainte
şi după aplicarea noului procedeu.

8. Economia din reducerea preţului de cost în urma introducerii

unui procedeu nou se calculează astfel:
Ep = Q1 (p0 - p1), - 46 -
 în care:
Ep este economia realizată din reducerea preţului de
cost;
Q1 - producţia în unităţi naturale, realizată de la
aplicarea unui procedeu pînă la sfîrşitul perioadei
analizate;
p0 şi p1 - preţul de cost unitar înainte şi după aplicarea
procedeului.
9. Sporirea profitului în rezultatul introducerii tehnicii şi tehnologiilor
noi se poate determina aplicînd formula:
P = ( pt - ct)× Qt - (p1 - c1) × Q1,
unde - pt, ct - preţul cu ridicata (cu excluderea impozitului pe valoarea
adăugată) şi costul unitar al producţiei în perioada planificată;
p1 şi c1 - preţul cu ridicata (cu excluderea taxei pe valoarea adăugată)
şi costul unitar al producţiei în anul de pînă la aplicarea tehnicii noi, lei;
Qt, Q1 - volumul producţiei în perioada planificată şi în anul de pînă la
introducerea tehnicii noi, în unităţi naturale.
10. Economiile la import se calculează ca diferenţă dintre preţul
produselor, materialelor etc. procurate din ţară şi din import. Mai detaliat
vezi capitolul 17.3.
11. Economia convenţională-anuală la cheltuielile de producţie care
s-ar fi putut obţine pe un an întreg ca efect al aplicării unei anumite
măsuri tehnice ( Se foloseşte în acest caz acelaşi procedeu de calcul ca şi în
cazul determinării economiei convenţional-anuale obţinute prin
modernizarea unui utilaj).
12. Efectul general al autogestiunii producţiei ca rezultat al
introducerii tenicii şi tehnologiilor noi în perioada planificată se calculează
după formula:
Eaj = Σ∆ P - EnΣ∆K,
unde: Σ ∆ P - sporirea profitului (reducerea preţului de cost) de pe
urma aplicării tuturor măsurilor de introducere a tehnicii şi tehnologiilor noi,
lei. Suma rezultatelor calculelor din punctele (8) şi (9).
Σ∆KŠ - investiţiile capitale pentru toate măsurile de aplicare ale
tehnicii noi în perioada planificată;
En - coeficientul normativ de eficacitate (15).
Folosind aceşti şi alţi indicatori avem posibilitatea de a analiza
multilateral eficienţa economică a progresului tehnic şi a activităţii de
producţie la nivelul întreprinderilor, ramurilor şi a economiei naţionale.

Surse bibliografice
- 47 -
 1. Raţiu-Suciu Ioan, Plumb Ion ş.a. - Economia ramurilor. Volumul II,
Bucureşti. ASE. -1995. -189 p.
2. Roşca P.I. Rezervî intensifikaţii proizvodstva v pişcevoi promîşlennocti.-
Chişinău Cartea Moldovenească. -1984. -125 s.
3. Golik M.P. Analiz vliania naucino-tehniceskogo progressa na
ăffectivnosti promîşlennogo proizvodstva. M. Finansî i Statistika. -1987.-160 s.
4. Ăkonomika, organizaţia i planirovanie promîşlennogo proizvodstva:
Uceb. dlea vuzov. -Minsk. Vîsş. şc. -1990. -446 s.
5. Ermilov A.P. Makroeconomiceskoe prognozirovanie v S.Ş.A.-
Novosibirsk. Nauka. -1987.
6. Ştefan C. Statistica economică şi statistica principalelor ramuri ale
producţiei materiale. Editura didactică şi pedagogică. Bucureşti.
-1973. -600 p.
7. Roşca P.I. Tehniceskii progress i ăffectivnosti vnedrenia novoi tehniki.
Izd-vo "Cartea Moldovenească". -1979. -107 s.
8. Ăkonomiceskie problemî naucino-tehniceskogo progressa: Uceb.
posobie/Pod red. G.A.Kraiuhina. 2-e izd. M. Ăkonomika. 1981. -288 s.

- 48 -
 CAPITOLUL 5
INDUSTRIA - RAMURA DE BAZĂ
A ECONOMIEI NAŢIONALE
5.1. Rolul industriei în economia naţională

Industria - ramură a economiei naţionale, făcînd parte din sfera

producţiei materiale. Sistemul industrial se compune dintr-un ansamblu
complex de subsisteme (industrii) reunite după anumite reguli în vederea
extragerii din natură a unor resurse materiale, existente independent de
voinţa omului, prelucrării materiei prime minerale, vegetale, animale,
sintetice şi artificiale şi menţinerii în stare de funcţionalitate a unor bunuri
industriale. Paleta activităţilor industriale poate fi redusă la trei mari grupe
de activităţi: activităţi de extracţie; activităţi de prelucrare; servicii cu
caracter industrial (1, p.10).
Din punct de vedere al caracterului economic al obiectelor muncii
industria se împarte în industria extractivă şi industria prelucrătoare; din
punct de vedere al destinaţiei economice a producţiei se disting: industria
mijloacelor de producţie (grupa economică A) şi industria obiectelor de
consum (grupa B) (Vezi 3, p.11).
De exemplu, în fosta U.R.S.S. în anul 1990 industria producea mai
mult de 60% din produsul global brut al ţării, ea ocupa mai mult de 90% din
traficul de producţie, 85% din fondurile de mărfuri ce se realizau în reţeaua
comerţului etc. E bine cunoscut faptul că industria în temei asigură apărarea
ţării, soluţionează multe alte probleme de importanţă majoră.
Ca şi în majoritatea ţărilor, în Republica Moldova industria ocupă un
rol principal în economia naţională. Ei îi revin circa 32% din produsul intern
brut şi mai mult de 300 mii angajaţi. O sarcină deosebit de importantă a
industriei este asigurarea populaţiei cu mărfuri de larg consum şi a
economiei naţionale cu mijloace de producţie.
Bunăoară, în anul 1995 Moldova a fabricat producţie industrială în
preţuri reale în sumă totală de circa 7 mlrd. lei, inclusiv tractoare - 1 mln
bucăţi, pompe centrifuge - 37 mii bucăţi, televizoare - 50 mii bucăţi,
fregidere şi congelatoare - 30,4 mii bucăţi, maşini de spălat - 64,6 mii
bucăţi, mobilă (în preţuri de livrare) - circa 120 mln. lei, covoare şi preşuri -
1218 mii mp, încălţăminte - 8 mln. perechi, confecţii (în preţuri de livrare) -
36,5 mln. lei, articole tricotate - 5,3 mln. bucăţi, ţesături de bumbac finite -
circa 15 mln. ml, ţesături de mătase - 7,2 mln. ml, blănuri şi articole de
blană naturală (în preţuri de livrare) - 17,5 mln.lei etc.
- 49 -
 Tranziţia la economia de piaţă necesită diminuarea rolului
monopolului patrimoniului de stat, crearea multiplelor forme de proprietate,
a condiţiilor egale pentru activitatea lor, studierea pieţei de consum etc.
Sensul principal al reformării întreprinderilor de stat, precum se subliniază
în Programul de activitate a Guvernului pentru anii 1994-1997, adoptat de
Parlamentul republicii la 23 iunie 1994, rezidă în sporirea eficienţei
funcţionării lor. Guvernul consideră reformarea întreprinderilor drept
direcţie de importanţă majoră pentru perfecţionarea gestiunii în sectorul de
stat al economiei. În acest Program se menţionează că Guvernul, având
convingerea că Republica Moldova se va afirma şi în continuare ca stat
industrial-agrar, consideră industria drept ramură de cea mai mare
importanţă a economiei, ce exercită o influenţă pozitivă asupra dezvoltării
macrostructurilor, progresului tehnico-ştiinţific, volumului şi calităţii
potenţialului de export, gradului de utilizare al braţelor de muncă şi
stabilităţii veniturilor populaţiei, nivelului ei instructiv şi calitativ, proceselor
de urbanizare din republică (4, p.12 şi 18).
Conform datelor de care dispune Camera de înregistrare a Ministerului
de Justiţie la începutul anului 1995 în republică erau înregistrate 2195
întreprinderi de stat, 663 - societăţi pe acţiuni, 244 - întreprinderi de arendă,
140 - întreprinderi mixte, 53 bănci, companii de asigurare şi alte organizaţii
(3, p.64). După cum confirmă statistica, în ultimii ani s-au produs
schimbări radicale în structura întreprinderilor de diferite tipuri de
proprietate şi forme organizatorico-juridice, de activitate antreprenorială. La
1 iulie 1995 în total în republică erau 69472 agenţi economici, din care
29391 întreprinderi cu drept de persoană fizică, dintre care 29376 -
întreprinderi individuale, iar întreprinderi de stat cu balanţă autonomă se
numărau 431. În acelaşi timp din volumul total al producţiei industriale 57%
revin proprietăţii publice, numai 18% - proprietăţii private şi 25% -
proprietăţii mixte (publică şi privată) fără participare străină (vezi 6,p.5-6).
(Aceste date nu cuprind întreprinderile de pe malul stîng al Nistrului şi
or.Bender).

5.2. Structura ramurală a industriei.

Industria este o ramură complexă a economiai naţionale. Conform
clasificaţiei acceptate în fosta U.R.S.S. în componenţa industriei intrau circa
350 de ramuri şi subramuri ale industriei.
Din punct de vedere al caracterului economic industria se împarte în
industria extractivă şi industria prelucrătoare; din punct de vedere al
destinaţiei economice a producţiei se disting: industria mijloacelor de
producţie (grupa economică A) şi industria obiectelor de consum (grupa
economică B). - 50 -
 Principalele ramuri, subramuri şi grupe industriale care fac parte din
industria extractivă sînt: industria cărbunilor, extracţia ţiţeiului şi gazelor
petroliere, extracţia gazului metan, extracţia şi prelucrarea minereurilor
fieroase, extracţia şi prelucrarea minereurilor nefieroase şi rare, extracţia
minereurilor nemetalice, extracţia materialelor de construcţie şi a
materialelor prime pentru producţia materialelor de construcţie, exploatarea
forestieră, exploatarea stufului, pescuitul (inclusiv cel din iazuri sau alte
forme de crescătorii).
Din industria prelucrătoare fac parte: industria metalurgiei fieroase
(producţia de fontă, oţel, laminate etc), industria metalurgiei nefieroase
(producţia de cupru, plumb, nichel, cositor, aluminiu, zinc, aur, argint etc),
industria construcţiilor de maşini şi prelucrării metalelor, industria chimică,
industria materialelor de construcţii, industria de prelucrare a lemnului,
industria textilă, industria alimentară etc.(1,p,34-44).
Complexul industrial al republicii întruneşte circa 600 întreprinderi şi
asociaţii mari şi mijlocii. Ponderea industriei în produsul social global
constituie circa 60%. Aici lucrează circa 300 mii de muncitori. Structura
ramurală a industriei Moldovei este redată în tabela nr.3.
Tabela nr.3
Structura ramurală a industriei Republicii Moldova
în anii 1991-1994
(în %%)

1991 1992 1993 1994

Industria - total 100 100 100 100
inclusiv:
Electroenergetica 13.5 14.7 10.6 17.7
Industria chimică şi
farmaceutică 3.3 3.4 0.5 0.4
De construcţie a maşinilor
şi metalurgică 15.7 13.1 14.7 10.8
De prelucrare a lemnului 2.8 2.7 4.1 4.3
Industria materialelor
de construcţie 5 3.8 3.5 4.5
Industria uşoară 14.4 16.3 7.7 6.2
Industria alimentară 36.7 35.8 50.2 46.2
Industria de sticlă 1.4 1.4 1.5 2.1
Industia poligrafică 1.1 1.3 0.5 0.8
Alte ramuri 6.1 7.5 6.7 7

La rîndul ei, ramura se subdivizează în subramuri, iar acestea se

detaliază în grupe. De exemplu, industria alimentară include în componenţa
sa circa 25 subramuri (industria de- panificaţie,
51 - de zahăr, conserve, vinuri,
bere şi băuturi nealcoolice, de carne, lapte, concentrate, cofetărie,
parfumerie, de ceai, carne, tutun etc).
Moldova practic dispune de un complex integru al industriei uşoare
care numără 65 întreprinderi. Acestea-s întreprinderile ramurilor textile, de
fabricare a ţesăturilor de bumbac, mătase, tricotaj, confecţiilor, pielăriei,
blănurilor, încălţămintei şi alte ramuri. Ponderea industriei uşoare în
volumul total al exportului constituie circa 20%. Deocamdată industria
uşoară lucrează ca atare pe baza materiei importate şi dispune de condiţiile
necesare pentru atragerea investiţiilor străine.
Industria constructoare de maşini întruneşte circa 50 de întreprinderi
mari, fondate în anii '60-'80. În republică se produc: maşini electrice mari,
transformatoare de forţă, tractoare, maşini agricole pentru cultivarea
plantelor, pompe-centrifuge, ciment, materiale de construcţie, frigidere,
maşini de spălat, televizoare etc., etc.
Industria de mobilă şi prelucrare a lemnului întruneşte 27 de
întreprinderi şi asociaţii, care fabrică mobilă de calitate superioară, solicitată
atât în interiorul ţării cât şi în afara ei.
Energetica republicii lucrează pe baza materiei prime importate -
cărbuni, gaze, produse petroliere. Capacitatea tuturor centralelor electrice
depăşeşte 3 milioane Kwt. Centrul sistemului energetic îl constituie Centrala
electrico-termică a Moldovei (or. Dnestrovsc) cu capacitatea de 2,5 milioane
Kvt. Sistemul energetic din Moldova conlucrează cu sistemele energetice din
Ucraina şi urmează a fi conectat de asemenea la sistemul energetic al
României cu ieşire la cel european.
În ultimii ani în republică s-au creat ramuri noi cum sînt: industria
metalurgică (pe baza deşeurilor de metal), în cadrul căreia se produc 500 mii
tone de laminate; industia chimică având un asortiment larg de producţie. În
stadiu de realizare se află Programul "Conversiunea", în republică a început
fabricarea medicamentelor şi tehnicii de medicină etc.
Conform datelor statistice după totalurile anului 1994 în Republica
Moldova s-a obţinut producţie industrială în preţuri curente în sumă de circa
3,8 miliarde lei. Structura producţiei industriale pe ramuri este următoarea:
industria grea - 47,6%, industria uşoară - 6,2%, industria alimentară -
42,3%, industria morăritului şi a crupelor - 3,9% (Vezi anuarul statietic -
7,p.134).
Clasificarea industriei pe ramuri face posibilă studierea proporţiilor şi
corelaţiilor din procesul reproducţiei sociale, asigură comparabilitatea
datelor statistice şi dă posibilitatea efectuării analizelor fenomenelor din
industrie.
În ultimii ani în Republica Moldova se desfăşoară o activitate pe scară
largă în domeniul restructurării economiei- 52 - naţionale şi în primul rînd a
ramurilor industriei conform cerinţelor economiei de piaţă. Restructurarea
ramurilor industriale şi utilizarea eficientă a potenţialului lor va contribui la
creşterea ponderii industriei în formarea produsului intern brut pînă la 34%
în anul 2000 şi pînă la 36% - către anul 2005 ( în prezent constituie 32%).
Va creşte ponderea industriei constructoare de maşini, industriei uşoare,
alimentare, chimice în structura produsului intern brut se va reduce cota
ramurilor, pentru care nu există bază de materie primă în republică (de
prelucrare a metalelor şi altele). (Vezi-8, p.12, 14-15).

5.3. Fondurile fixe şi capacitatea de producţie

Unul din elementele componente principale ale patrimoniului naţional îl
constituie fondurile de producţie din ramurile producţiei materiale. Ele se
compun din fondurile de producţie fixe (maşini, utilaje, instalaţii etc.) şi
fondurile de producţie circulante (materii prime, materiale, semifabricate,
producţie nefinalizată). În cadrul fondurilor de producţie elementul
preponderent îl constituie fondurile fixe de producţie.
Din punct de vedere material, substanţial fondurile fixe reprezintă
elementele producţiei, care în calitatea mijloacelor de muncă participă în
multiple cicluri tehnologice, transmit parţial valoarea lor producţiei finite.
La fondurile fixe se raportează şi fondurile neproductive (acestea-s
obiectele gospodăriei comunale, casele de cultură, de odihnă, obiectele de
ocrotire ale sănătăţii etc. care aparţin întreprinderii date).
După conţinutul lor fondurile fixe se împart în următoarele grupe:
1. Clădiri
2. Construcţii
3. Instalaţii (mecanisme) de transmisie
4. Maşini şi utilaje
5. Mijloace de transport
6. Instrumente şi dispozitive
7. Inventar de producţie şi accesorii
8. Inventar de gospodărire
9. Vite productive şi de muncă
10. Plante multianuale
11. Investiţii capitale la ameliorarea solului
12. Alte fonduri fixe
Aflîndu-se timp îndelungat în procesul de producţie, fondurile fixe se
uzează fizic şi moral. Pentru restabilirea lor se folosesc mijloacele fondului
de amortizare. Amortizarea este expresia bănească a uzurii fizice. Ea trece
asupra produselor şi se constituie în anumite sume prelevate de agenţii
economici în vederea înnoirii capitalului fix. Fondul de amortizare reprezintă
- 53 -
valoarea reconstituirii fondurilor fixe în expresie bănească transferată în
costul producţiei (serviciilor).
Amortizarea fondurilor fixe se calculează lunar şi se include în preţul
de cost al producţiei. Suma de amortizare se determină pe categorii de
capital fix, aplicîndu-se normele de amortizare şi valoarea medie a acestora,
conform relaţiei (2,p.27):

A = na x Vi = na × (Vio Ă Vîi. × ti - Vie× tn)

12 12
în care:
A = amortizarea anuală;
Vi = valoarea de achiziţie medie anuală;
Vio = valoarea de achiziţie la începutul anului;
Vîi = valoarea întrării;
Vie = valoarea ieşită;
ti şi t = timp de funcţionare, respectiv de nefuncţionare.
Uzarea parţială a fondurilor fixe se restituie prin reparaţii curente şi
capitale.
Indicatorul integral al gradului de utilizare a fondurilor fixe este
randamentul fondurilor (coraportul dintre valoarea producţiei anuale şi
valoarea fondurilor fixe), iar drept indicator invers al randamentului
fondurilor serveşte înzestrarea cu fonduri şi se calculează după formulele:

Vp Ff
Fr = ; F] = ;
Ff Vp
Bilanţul fondurilor fixe arată modificările ce au avut loc în ele şi
exprimă valoarea de inventar medie a fondurilor fixe pe o anumită perioadă
de timp (an, semestru). Ea se poate reda prin formula (12,p.290):

vFa = Fi + Ff × Tf - Fs × Ts
12 12
în care:
vFa - valoarea din inventar medie anuală a fondurilor fixe;
Fi - existente la începutul anului;
Ff - valoarea de inventar a noilor fonduri fixe intrate în funcţiune în
cursul anului;
Fs - valoarea de inventar a noilor fonduri fixe scoase din uz în cursul
anului;
Tf - perioada (luni) de utilizare pînă la sfîrşitul anului a noilor fonduri
- 54 - pînă la sfîrşitul anului.
fixe scoase din uz ce nu vor mai funccţiona
 Pentru ilustrarea calculului presupunem următoarea situaţie: valoarea
de inventar a fondurilor fixe existente la îneputul anului - 1000000000 lei; la
1 mai au intrat în funcţiune noi fonduri fixe cu o valoare totală de inventar
de 6000000 lei; la 1 octombrie au fost scoase din funţiune fonduri fixe cu o
valoare totală de inventar de 30000000 lei.
Calculată pe baza acestor date, valoarea de inventar medie anuală este
de:

100000000 + 6000000 x 8 - 3000000 x 3 = 104.750.000 lei.

12 12

Alt indicator foarte important, ce redă posibilităţile de care dispune

întreprinderea, este capacitatea de producţie. Capacitatea de producţie
exprimă posibilitatea maximală a unui utilaj, unei secţii, unei întreprinderi
sau ramuri de a produce anumite produse în cursul unei perioade (de obicei,
un an), stabilită pe baza următoarelor trei elemente: cantitatea utilajului de
producţie, normele extensive maxime, precum şi normele intensive maxime,
ce au la bază experienţa cea mai avansată din cadrul ramurii, în ceea ce
priveşte nivelul organizatoric şi calificativ. Capacitatea de producţie a
secţiei, întreprinderii, ramurii se determină fără să se ia în considerare
locurile înguste şi deficienţele organizatorice.
Se disting: capacitatea existentă la începutul anului şi capacitatea de
producţie medie anuală, ce presupune luarea în considerare atît a
modificărilor intervenite în cantitatea utilajului de producţie în cursul anului
(intrări şi ieşiri de utilaje), cît şi perfecţionarea normelor intensive şi
extensive de folosire a capacităţii.
Caracterizarea utilizării capacităţii se face cu indicatorul Coeficientul
de folosire a capacităţii de producţie, care se determină, în general, ca raport
dintre producţia efectivă şi capacitatea medie de producţie pe perioada dată
şi indică gradul de folosire a capacităţii de producţie şi rezervele de
capacitate nefolosite. Ridicarea gradului de utilizare a capacităţii de
producţie existente este o sursă importantă de creştere a volumului de
producţie, care se poate realiza prin: perfecţionarea utilajelor şi tehnologiei
producţiei, organizarea cît mai raţională a producţiei (specializarea şi
cooperarea secţiilor şi a întreprinderilor etc.), ridicarea gradului de
calificaţie, aplicarea experienţei avansate etc. O deosebită importanţă în
folosirea mai bună a capacităţii de producţie o prezintă lichidarea locurilor
înguste ţinîndu-se seama de aceasta la elaborarea bilanţurilor capacităţilor
de producţie.
- 55 -
 Bilanţul capacităţii de producţie cuprinde, în mod obişnuit, următorii
indicatori:
1. Capacitatea la începutul anului
2. Creşterea capacităţii în cursul anului - total
din care:
a) pe seama lucrărilor de construcţii-montaj
b) pe seama modernizării utilajului şi a perfecţionării
proceselor tehnologice
3. Scăderea capacităţii în cursul anului prin transferuri
şi casări de utilaje
4. Capacitatea la sfîrşitul anului
5. Capacitatea medie anuală (disponibilă)
6. Capacitatea efectiv utilizată (plan de producţie sau
producţie efectivă)
7. Gradul de utilizare a capacităţii (rînd. 6 : rînd. 5)
8. Rezerve de capacitate (rînd. 5 - rînd. 6)

Formula generală a capacităţilor de producţie, este următoarea:

C = K × I × Td,
în care:
C - este capacitatea de producţie, exprimată în unităţi naturale sau
unităţi convenţionale-naturale;
K - mărimea caracteristicii dimensionale (tehnice) a verigii de producţie
(utilajul, secţia, linia tehnologică cu rol conducător);
I - indicatorul de utilizare intensivă, exprimat în producţia pe unitatea
de timp şi de dimensiune caracteristică a utilajului, liniei tehnologice etc.;
Td - fondul de timp anual maxim disponibil al utilajului.

Aşadar, capactatea de producţie reprezintă produsul dintre mărimea

caracteristicii dimensionale (tehnice) a verigii de producţie, indicatorul de
utilizare intensivă şi indicatorul de utilizare extensivă a utilajului.
Capacităţile de producţie în industrie se calculează pe fiecare grup de
produse aparte.
În cazul în care într-o întreprindere au avut loc intrări şi ieşiri din
funcţiune capacitatea de producţie medie anuală se determină cu relaţia (1,
p.299):

Qma = Qi + Qi × Tf - Qs × Ts
,
12 12
în care: - 56 -
 Qma este capacitatea de producţie medie anuală;
Qi - capacitatea existentă la 1 ianuarie în funcţiune
întregul an;
Qf - capacitatea de producţie a noilor utilaje intrate în
funcţiune;
Tf - timpul (luni) de funcţionare pînă la sfîrşitul
anului a noilor utilaje intrate în funccţiune;
Qs - capacitatea de producţie anuală a utilajelor scoase
din funcţiune în cursul anului;
Ts - timpul (luni) în decursul căruia utilajele scoase
din funcţiune nu vor funcţiona pînă la sfîrşitul
anului.

Pentru ilustrarea calculelor ne vom folosi de următoarele date:

capaitatea de producţie iniţială a unei fabrici de ciment - 1.000.000. tone
ciment; de la 1 iulie se pune în funcţiune un nou cuptor cu capaccitatea de
produccţie anuală de 500.000 tone; de la 1 octombrie se scoate din funcţune
un cuptor cu o capacitate de 200.000 tone ciment. Capacitatea medie anuală
de producţie este, în acest caz, de:

1.000.0000 + ( 500.0000x 6) - ( 200.000x 3) = 1.000.000 +

12 12
+ 250.000 - 50.0000 = 1.200.000 tone ciment.

Gradul (coeficientul) de utilizare a capacităţilor de producţie se

determină cu relaţia:
Pb Pp
Kb = × 100, sau Kp = × 100
Cp Cp
în care:
Kb %, Kp % reprezintă gradul (coeficientul) de utilizare a
capacităţilor de producţie pentru anul de bază şi
respectiv, pentru cel de plan;
Pb , Pp - producţia efectiv obţinută în anul de bază, cea
corespunzătoare capacităţii anului de bază şi
respectiv cea planificată;
Cb , Cp - capacitatea de producţie în anul de bază şi
respectiv cel de plan.

Îmbunătăţirea folosirii capacităţii de producţie existente este o sursă

importantă de sporire a volumului de producţie, ce se poate realiza prin:
- 57 - producţiei, organizarea cît mai
perfecţionarea utilajelor şi tehnologiei
raţională a producţiei (specializarea şi cooperarea secţiilor şi a
întreprinderilor etc.), ridicarea calificaţiei, aplicarea experienţei avansate etc.
O deosebită importanţă în folosirea mai bună a capacităţilor de producţie o
are lichidarea locurilor înguste ţinîndu-se seama de bilanţul capacităţilor de
producţie.

5.4. Fondurile circulante (capitalul circulant)

Spre deosebire de fondurile fixe, fondurile de producţie circulante au
următoarele particularităţi: participă la un singur ciclu de producţie; îşi
modifică forma fizică ca urmare a proceselor mecanice, chimice etc. la care
sînt supuse; se consumă integral într-un ciclu de producţie; fondurile
circulante îşi transmit integral valoarea asupra produsului finit, pentru care
au fost utilizate. Fondurile de producţie circulante constituie elementul
principal al mijloacelor circulante ale unităţilor de producţie.
Volumul mijloacelor circulante, de care dispune o întreprindere este
caracterizat, de regulă, cu ajutorul indicatorilor: a) stocul mijloacelor
circulante existente la un moment dat, de regulă, la sfîrşitul unei perioade de
timp (lună, trimestru sau an); b) stocul mediu de mijloace circulante existent
într-o anumită perioadă de timp (lună, trimestru sau an);
Volumul mijloacelor circulante existente la sfîrşitul unei perioade de
timp (lună, trimestru sau an) este indicat în bilanţul contabil.
În scopul analizei gradului de eficienţă a mijloacelor circulante se
calculează asemenea indicatori: viteza de rotaţie a mijloacelor circulante;
efectele economice ale creşterii sau descreşterii vitezei de rotaţie a
mijloacelor circulante asupra situaţiei financiare; corelaţia dintre volumul
producţiei-marfă vîndute şi încasate şi volumul mijloacelor circulante;
corelaţia dintre volumul acumulărilor şi volumul mijloacelor circulante.
Pentru caracterizarea vitezei de rotaţie se folosesc doi indicatori
importanţi: numărul mediu de rotaţii şi durata medie a unei rotaţii (în zile).

Formula utilizată în calculul numărului de rotaţii ale mijloacelor

circulante se prezintă astfel:
Q
r=
S
în care: r este numărul mediu de rotaţii;
Q - volumul producţiei-marfă vîndută şi încasată, calculată
la preţ de producţie;
S - stocul mediu de mijloace circulante.

- 58 -
 Durata medie a unei rotaţii (în zile) se poate calcula folosind formula
următoare:
T
d=
r
în care:
d - durata medie a unei rotaţii;
T - numărul de zile ale perioadei;
r - numărul mediu de rotaţii.

5.5. Întreprinderea - veriga de bază în industrie

Întreprinderea industrială este unitatea de bază în care se desfăşoară
activitatea economico-socială şi în care oamenii muncii îşi exercită direct
prerogativele ce decurg din calitatea lor de proprietari ai mijloacelor de
producţie, de producători şi beneficiari ai bunurilor materiale.
Fiecare întreprindere este un organism tehnico-productiv. Unitatea
tehnico-productivă a întreprinderii presupune următoarele: întreprinderea
fabrică o anumită producţie într-o nomenclatură mai largă sau îngustă, în
funcţie de gradul de specializare a întreprinderii; întreprinderea dispune de
condiţiile materiale necesare — clădiri şi instalaţii, precum şi de uneltele de
muncă caracteristice procesului de producţie respectiv - utilaj tehnologic,
mijloace de transport, maşini de forţă; întreprinderea dispune de forţa de
muncă necesară şi de calificaţie corespunzătoare; legătura succesivă şi
finalitatea tuturor proceselor tehnologice şi a verigilor structurale
componente ale întreprinderii; un sistem unitar al documentaţiei tehnice şi o
politică unică a tuturor verigilor din întreprindere; existenţa unor verigi
comune auxiliare şi de deservire.
Ca unitate tehnico-productivă întreprinderea industrială poate fi
formată din secţii şi ateliere omogene tehnologic sau din secţii şi ateliere
tehnologic unite, însă într-un proces de producţie unitar şi din a căror
activitate desfăşurată coordonat rezultă o anumită producţie.
Fiecare întreprindere industrială se află în legături strînse cu alte
numeroase şi variate verigi ale economiei naţionale. Ea primeşte de la
întreprinderile furnizoare materiile prime, materialele, combustibilul,
maşinile şi utilajele necesare, intermediari fiind în acest sens organizaţiile de
aprovizionare tehnico-materială şi de transport. Întreprinderea industrială
livrează producţia sa diferitor consumatori - productivi sau individuali,
folosind ca intermediari organizaţiile de desfacere - dacă este vorba de
mijloace de producţie şi de comerţ - în cazul când se livrează bunuri de
consum individual - şi de transport. E drept, odată cu trecerea la relaţiile de
piaţă tot mai pe larg se practică legăturile
- 59 -
directe. Întreprinderile industriale
în multe cazuri fac parte dintr-o asociaţie, concern etc., iar prin intermediul
lor sînt subordonate ministerului de ramară.
Orice întreprindere industrială este un sistem în care interacţionează o
mulţime de elemente ale proceselor de producţie - mijloacele de muncă,
obiectele muncii şi forţa de muncă. Întreprinderea industrială, ca sistem de
producţie, are la bază anumite relaţii între intrări - resurse, decizii etc. şi
ieşiri - produse ce formează un întrg, interacţionează şi funcţionează în
scopul desfăşurării unei anumite activităţi de producţie.
Întreprinderea industrială este nu numai un sistem de producţie, dar şi
un sistem social. În procesul de producţie oamenii muncii nu numai că
modifică proprietăţile de întrebuinţare ale materiilor prime şi materialelor, ci
se transformă pe ei înşişi: îşi ridică calificaţia, nivelul cultural, cerinţele
sociale şi nivelul satisfacerii acestora, se creează o anumită atmosferă
socială în colectivele de muncă.
În articolul 14 al Legii Republicii Moldova "Cu privire la
antreprenoriat şi întreprinderi" (vezi 9,p.15.) scrie că: "Întereprinderea
individuală este întreprinderea care aparţine cetăţeanului cu drept de
proprietate proprie sau membrilor familiei acestuia - cu drept de proprietate
comună". În articolul 20 al acestei Legi se spune: "Întreprinderea de stat se
înfiinţează şi se dotează cu bunuri de către Guvern sau organul
administraţiei de stat autorizat pentru acest lucru" (9,p.19).
Întreprinderile industriale poartă diferite numiri: uzină, fabrică,
combinat, firmă, concern, trust, asociaţie etc.
Întreprinderea industrială ca atare se împarte în subunităţi de producţie
numite secţii, ce pot fi de bază, auxiliare şi de deservire (Vezi - 10, p.26-30).

5.6. Principalii indicatori ce caracterizează activitatea întreprinderilor

industriale
Activitatea întreprinderii, a ramurii economiei naţionale poate fi
exprimată în unităţi valorice, în unităţi de muncă, naturale etc.
Astfel, volumul producţiei industriale în unităţi naturale sau fizice
reprezintă un ansamblu de indicatori care definesc, pe produse şi grupe de
produse, volumul fizic al producţiei industriale pentru o anumită perioadă, la
toate nivelurile organizatorice.
Îndicatorii fizici de producţie se exprimă ca atare în unităţi naturale
(fizice) - de lungime, greutate, suprafaţă, volum, energie, putere sau în
unităţi natural-convenţionale.
Calcularea volumului producţiei în unităţi naturale începe cu
determinarea necesarului de această producţie (atît pentru ramurile
respective ale economiei naţionale, cât şi pentru satisfacerea cerinţelor
- 60 -
populaţiei, pentru export etc.) pe baza normelor, normativelor şi altor
calcule întemeiate.
La diferite niveluri organizatorice nomenclatorul de producţie ce se
calculează este diferit. Astfel, dacă la nivel de întreprindere se calculează
100% din nomenclator, apoi la nivel de minister - cîteva sute de denumiri,
iar la nivel republican se calculează doar 30-50 tipuri de producţie.
În expresie valorică se calculează volumul producţiei nete, producţiei
globale industriale, volumul producţiei-marfă, producţiei nefinalizate,
valoarea adăugată etc. în scopul calculării unor indicatori de eficienţă,
precum şi a ritmurilor de creştere economică. Cum se exprimă aceşti
indicatori, prin ce metode se calculează? (vezi 10, p.232-244).
Producţia netă a industriei este o parte din venitul naţional (produsul
material net) creată la întreprindere într-o anumită perioadă de timp.
Volumul producţiei nete se poate calcula prin două metode:
- metoda de întreprindere sau indirectă, potrivit căreia producţia netă
rezultă din scăderea cheltuielilor materiale din valoarea producţiei globale
pentru calculul producţiei nete;
- metoda directă sau de repartiţie, potrivit căreia producţia netă se
obţine prin însumarea elementelor din care se compune.
Potrivit primei metode producţia netă se calculează cu relaţia:

P N = P G* - C M,
în care: PN - reprezintă producţia netă;
PG* - producţia globală pentru calculul producţiei nete, ce
cuprinde valoarea totală a produselor (serviciilor)
destinate livrării, precum şi producţia în curs de
fabricare (în continuare se vor da explicaţii mai
detaliate cu privire la acest indicator);
CM - cheltuielile materiale ce se stabilesc corespunzător
sferei de cuprindere a producţiei globale pentru
calculul valorii producţiei nete.

Producţia netă se exprimă:

a) în preţurile cu ridicata ale industriei, preţurile efective ale fiecărui
an, în scopul cunoaşterii mărimii reale a acestui indicator;
b) în preţuri comparative pentru caracterizarea dinamicii volumului
fizic al producţiei nete.
Producţia globală este indicatorul ce reprezintă în expresie bănească
volumul producţiei întreprinderii industriale într-o anumită perioadă, ce se
calculează după metoda de întreprindere, potrivit căreia în valoarea acestui
- 61 -
indicator nu se include valoarea produselor şi semifabricatelor din producţia
proprie, consumată în mod productiv în cadrul aceleiaşi întreprinderi.
Calculul producţiei globale după metoda întreprinderii se face conform
următoarei formule (12,p.148):

Pg = Pf + Slv + (S2-S1) + (M2-M1) + (N2-N1) + R + Lt,

în care:
Pg - producţia globală;
Pf - valoarea produselor finite, fabricate
în perioada stabilită;
Slf - valoarea semifabricatelor livrate;
(S2-S1) - valoarea creşterii sau descreşterii stocurilor
de semifabricate şi combustibil din producţia
proprie;
(M2-M1) - valoarea creşterii sau descreşterii stocurilor
de matriţe, modele, unelte şi ambalaje din
producţia proprie;
(N2-N1) - valoarea creşterii sau descreşterii stocurilor
de producţie neterminată (la întreprinderile ce
includ această valoare în producţia globală);
R - valoarea reparaţiilor capitale ale utilajului şi
mijloacelor de transport;
Lt - valoarea lucrărilor cu caracter industrial
executate pentru terţi, pentru investiţii proprii
şi în scopuri neindustriale şi neproductive ale
întreprinderii.
Producţia-marfă - indicator ce caracterizează în expresie bănească
volumul producţiei industriale executate într-o anumită perioadă şi livrate
sau destinate livrării.
Calcularea producţiei-marfă prin metoda de întreprindere se face după
următoarea formulă:

Pm = Pf + Pc + Slv +R + Lt;
în care:
Pm - producţia marfă;
Pf - valoarea produselor finite, fabricate în perioada
stabilită din materii prime achiziţionate;
- 62 -
 Pc - valoarea prelucrării materialelor clienţilor;
Slv - valoarea semifabricatelor livrate;
R - valoarea reparaţiilor capitale ale utilajului şi
mijloacelor de transport proprii;
Lt - valoarea lucrărilor cu caracter industrial executate
pentru terţii, pentru investiţii proprii şi în scopuri
neindustriale şi neproductive.

Producţia realizată (Pr) se consideră producţia care este plătită de

consumatori şi se calculează după formula:

Pr = Qpr ± Sps ± Spl,

unde:
Qpr - volumul producţiei în preţuri cu ridicata a întreprinderii;
Sps - schimbul de stocuri al producţiei finite în depozite la
începutul şi sfîrşitul perioadei calculate;
Spl - schimbul restului de producţie livrată, dar nerăsplătită de
consumatori la începutul şi sfîrşitul perioadei calculate;

Volumul producţiei realizate se determină în preţurile reale cu ridicata

în perioada de calcul.
Producţia nefinalizată - producţie, în expresie bănească, al cărei
proces de fabricare sau de montaj nu a fost terminat, avînd o situaţie
intermediară între materia primă şi semifabricat sau între semifabricat şi
produs finit şi care se află în curs de prelucrare, montare sau în aşteptare
sau în faze interoperaţionale.
În întreprinderile subordonate ramurilor ce includ în producţia globală
stocul de producţie nefinalizată, calculul creşterii sau descreşterii producţiei
nefinalizate se face concomitent cu calculul creşterii sau descreşterii
stocurilor de semifabricate din producţia proprie, prin includerea în
producţia nefinalizată a stocurilor de piese, subansambluri, mecanisme şi
alte semifabricate din producţia proprie aflată în secţiile de producţie. În
general producţia nefinalizată se ia în consideraţie la întreprinderile ce
fabrică produse sau îndeplinesc comenzi de producţie cu ciclul lung de
fabricaţie, ce depăşeşte 30 de zile (de exemplu, la fabricarea vapoarelor,
avioanelor, turbinelor etc).
Prin stocul de producţie nefinalizată se înţelege totalitatea
- 63 -
semifabricatelor, pieselor, subansamblurilor de asamblare etc. ce se află în
diferite stadii de fabricare a produsului finit: în procesul prelucrării la
locurile de muncă, în transport, control, asamblare şi probă, precum şi în
magaziile intersecţiilor de semifabricare, piese şi subansambluri. În funcţie
de locul unde se formează, stocurile de producţie nefinalizată se împart în
stocuri în interiorul liniei (ciclice) şi stocuri între linii (intersecţii). Stocurile
ciclice se împart, la rîndul lor, în stocuri tehnologice, stocuri de transport şi
stocuri de siguranţă.
Astfel, stocurile tehnologice (Steh) reprezintă cantitatea de piese,
subansambluri ce se află la toate operaţiile liniei şi a căror mărime depinde
de numărul locurilor de muncă existente la fiecare operaţie (Nui) şi de
numărul de piese ce se prelucrează simultan la fiecare loc de muncă (Np),

Steh = Nui x Np
Pentru determinarea producţiei globale efective conform normelor
metodologice de calculare a indicatorilor producţiei industriale se folosesc
mai multe metode de stabilire a producţiei nefinalizate: metoda directă (1.
Metoda inventarierii şi determinării gradului de finisare tehnică; 2. Metoda
de calcul pe piese şi operaţii; 3. Metoda pe baza costului mediu al unei ore-
om normate) şi metoda indirectă (metoda contabilă) pe baza costurilor de
producţie.
Relaţia de calcul a producţiei nefinalizate prin metoda directă a
inventarierii este următoarea (10,p.242):

∆ N = N2 - N1 = Pp × f2 - Pp × f1 = Pp ,
(f2-f1)
100 100 100
în care:
Pp este preţul de producţie al produsului sau valoarea
produselor aflate în producţia nefinalizată, dacă există
o comandă formată din mai multe produse;
f1 şi f2 - procentele de finisare tehnică la începutul
perioadei şi respectiv la sfîrşitul perioadei de calcul.

Această metodă se aplică atunci cînd evidenţa în întreprindere se face

pe comenzi şi cînd determinarea procentelor de finisare tehnică se poate
stabili cu exactitate de către comisia tehnică special constituită.
Valoarea adăugată (Va) reprezintă suma dintre producţia netă (PN) şi
fondul anual de amortizare (Fa), relaţia
- 64de
- calcul fiind deci:
 Va = PN + Fa
Acest indicator are avantajul de a reflecta într-o măsură mai mare,
comparativ cu alţi indicatori, corelaţiile dintre gradul de înzestrare tehnică,
productivitatea muncii, fondul de retribuire, amortizare şi alţi indicatori
economici.
Pe baza indicatorilor - producţia netă, producţia globală, producţia
marfă se determină structura interramurală, ritmurile de creştere, grupele
"A" şi "B" ale producţiei industriale etc.
În afară de aceşti indicatori se calculează mulţi alţi indicatori ce
caracterizează activitatea întreprinderilor şi ramurilor industriale ce
determină capacitatea de producţie, gradul de utilizare al capacităţilor de
producţie, înzestrarea cu fonduri fixe, randamentul de eficienţă a fondurilor,
calitatea producţiei, nivelul tehnic şi tehnologic etc. La mulţi din aceşti
indicatori ne vom referi în alte teme, iar la lucrările practice vom rezolva
diferite probleme concrete, vom analiza diverse situaţii de producţie.
După cum s-a observat, în procesul de calculare a indicatorilor se
folosesc diferite norme şi normative tehnico-economice. În continuare vom
analiza pe scurt conţinutul acestei noţiuni.

5.7. Normele şi normativele tehnico-economice.

Normativele economice reprezintă mărimi ce restabilesc niveluri
optime de folosire a resurselor pe o perioadă de mai mulţi ani ţinându-se
cont de progresul tehnico-ştiinţific.
Normele - reprezintă mărimi individuale ce exprimă, în forma cea mai
generală, cheltuielile maxime de muncă vie sau materializată, stabilite pentru
realizarea unor acţiuni sau obiective.

Există mai multe grupe de norme:

Norme de folosire ale muncii vii:
- norme de timp;
- norme de producţie;
- norme de deservire a utilajelor sau locurilor de muncă,
bugetul de timp al executantului.

Normele de folosire a mijloacelor de muncă:

- norme de folosire în timp a utilajelor şi suprafeţelor
- 65 -
de producţie;
 - norme de încărcare ale utilajelor, maşinilor şi liniilor
tehnologice;
- norme privind consumul de echipament tehnologic (scule,
dispozitive, verificatoare).
Norme de folosire ale obiectivelor muncii:
- normele de consum de materii prime, materiale, combustibil,
energie etc.
Norme de organizare a producţiei:
- norme de durată a ciclului de producţie;
- norme de stocare a materiilor prime;
- norme de stocare a producţiei nefinalizate.
Norme economice-sociale:
- norme de spaţiu locativ;
- locuri în grădiniţele de copii;
- norme ale spaţiului comercial etc.
Norme şi normative de ocrotire a mediului înconjurător:
- norme de folosire a apei la unitatea de producţie;
- nivelul de purificarte al apei, aerului etc.
Dirijarea nemijlocită a întocmirii normelor şi normativelor se
efectuează în mod centralizat de către organele centrale, ministerele şi
departamentele, instituţiile respective.
Există şi alte clasificări ale normelor:
• după durata de acţiune: perspective, curente (anuale) şi operative;
• după caracterul de cuprindere: interramurale, de ramură şi locale;
• după amploarea utilizării: individuale şi de grup;
• după metodele de întocmire: de calcul-analitic, experimental-
statistice.
Subsistemul normativelor social economice include:
• norme de folosire de către populaţie a bunurilor materiale şi
serviciilor;
• norme de asigurare a populaţiei cu spaţiu locativ, servicii comunale
şi de transport;
• normativele de dezvoltare a medicinei;
• normativele de dezvoltare a ştiinţei, învăţămîntului, culturii;
• normativele de dezvoltare a comerţului şi alimentaţiei publice;
• normativele nivelului de trai;
• normativele stocurilor resurselor naturale etc.(vezi 14,p.32-33).
- 66 -
 Multiplele tipuri de norme şi normative ce exprimă eficienţa producţiei
sunt redate în schema nr3.
Schema 3
SISTEMUL DE NORME ŞI NORMATIVE
S u b s is t e m u l d e n o r m e ş i n o r m a tiv e a l e fic ie n ţe i p r o d u c ţie i

N o r m a t i v e d Ne o r m a t i v e d e N o r m a t i v e d Ne o rm a t i v e d Ne o r m a t i v e a l e
e c o n o m is ir e e c o n o m is ir e e c o n o m is ir e e c o n o m is ir er a n d a m e n tu l
c o m p a r a tiv ăc o m p a r a tiv ă a c h e l t u i e l i l o ar fo n d u l u i d eu i f o n d u r i l o r
a fo n d u r ilo r a m ijlo a c e lo r m a t e rei a l re m u n e ra re a fix e
fix e c ir c u la n te m u n c ii

1 . S u b s is te m u l n o r m a tiv e 5 . S u b s is te m u l n o r m e d e
d e m a te r ia le ( * ) m u n c ă ş i s a la r iz a r e ( * )

2 . S u b s is te m u l n o r m e d e 6 . S u b s is te m u l n o r m e ş i
n e c e s ita t e ş i fo lo s ir e a n o r m a tiv e f in a n c ia r e ( * )
u tila ju lu i ( * )

3 . S u b s is te m u l n o r m e ]n 7 . S u b s is te m u l n o r m a tiv e
c o n s tr u c ţ ii ( * ) s o c i -ae lc o n o m i c e ( * )

4 . S u b s is te m u l n o r m e a le 8 . S u b s is te m u l n o r m a tiv e
c a p a c ită ţ ilo r d e o c r o tir e a n a tu r ii ( * )
d e p r o d u c ţ ie ( * )

Remarcă: (*) - fiecare din aceste subsisteme include un şir de

norme şi normative speciale pentru un anumit domeniu.

5.8. Metodica elaborării planurilor-business (planurilor de afaceri)

Trebuie înţeles faptul, că şi în condiţiile relaţiilor de piaţă e necesar ca
fiecare agent economic să aibă un plan-business bine gîndit, fără de care este
imposibil de a obţine rezultate pozitive. Aceasta au înţees-o bine
businessmenii din ţările cu economia de piaţă dezvoltată.
Planul-business are mai multe funcţii. Ne vom referi la unele din ele.
Prima, el serveşte ca un document lăuntric, care determină scopul şi
conturează strategia generală privitor la aceea ce întreprinderea are de gînd
să efectueze. În acest caz planul se foloseşte pentru analiza în detalii a
ideilor proprii, controlul realizării lor, determinarea gradului de apropiere
către scopul fixat şi a eficacităţii lor.
În al doilea rând, planul-business ca atare se foloseşte în scopul
atragerii investiţiilor străine sau obţinerii
- 67 - creditelor de la bănci pentru
realizarea proiectelor proprii. Este imposibil de a găsi capital pur şi simplu
"având o idee oarecare". În America există zicala : "Zeci de centre şi idei
extraordinare sunt suficiente doar pentru o ceaşcă de cafea". Planul-business
este documentul, ce dă un anumit sens ideilor agenţilor economici.
Despre importanţa pe care o acordă organele conducerii de vîrf ale
republicii problemei atragerii investiţiilor străine este cunoscut din
materialele Conferinţei Internaţionale pe tema "Moldova deschisă lumii",
care a avut loc la Chişinău în luna septembrie 1995 cu participarea
reprezentanţilor a mai mult de 180 firme străine. Sperăm că aceasta va
aduce un aport pozitiv în această problemă de mare importanţă.
Vorbind despre importanţa planului-business, trebuie de menţionat
faptul că procesul de planificare prezintă un interes mai mare decît însuşi
planul. Nu există reţete pentru elaborarea planurilor-business. Structura şi
detaliile lui depind în mare măsură de caracterul organizaţiei date. Unele
planuri destul de efective conţin 10-15 pagini, altele - pînă şi la o sută de
păgini şi cuprind un complet de calcule şi materiale adăugătoare. Criteriul
principal însă, după care se apreciază calitatea planului-business, este
rezultatul final, reuşita businessului.
În continuare vom enumera doar principalele compartimente, care de
obicei se includ în planul-business, pe care din punct de vedere metodic le
vom studia detaliat la orele de lucru practic.

Compartimentele planului-business:
1. Concepţia businessului:
- cererea la producţia dată;
- strategia ofertei producţiei;
- selectarea cadrelor de profesionişti;
- politica financiară a firmei;
- formularea scopului şi sarcinilor firmei;
- direcţiile principale ale scopului şi funcţiilor:
de marketing, planificare, finanţe;
- forma organizatorico-juridică a întreprinderii şi
particularităţile ei.
2. Marketingul şi livrările:
2.1. Cercetarea şi descrierea pieţei:
- selectarea informaţiei despre piaţă "de sus" şi "de jos";
- determinarea stadiilor pieţei:
- etapele şi caracteristica pieţei.
2.2. Descrierea producţiei:
- tipurile producţiei;
- caracteristica particularităţilor- şi
68calităţii
- producţiei;
- dizainul, ambalajul;
- prob-modelul sau foto.
2.3. Consumatorii:
- consumatorii individuali;
- firmele, întreprinderile de stat.
2.4. Concurenţa:
- structura ramurii din punct de vedere al concurenţei;
- indicatorii şi caracteristica producătorilor şi a
producţiei lor.
2.5. Strategia marketingului:
- elementele de bază ale planului marketing;
- strategiile în domeniul marketingului;
- vînzarea mărfurilor;
- reclama;
- creşterea volumelor de realizare;
- organizarea serviciului de servis.
3. Planificarea producţiei:
- fabricarea producţiei şi caracteristica întreprinderii;
- prezenţa capacităţilor de producţie;
- livrarea materiei prime;
- schema tranşelor de producţie;
- dislocaţia întreprinderii.
4. Planul organizatoric:
- cerinţele de calificare a specialiştilor;
- structura organizatorică a firmei;
- remunerarea muncii personalului.

5. Planul financiar:
- pronosticul volumelor producţiei realizate;
- balanţa financiară a veniturilor şi cheltuielilor;
- balanţa de coordonare a activelor şi pasivelor;
- graficul obţinerii activităţii fără pierderi în producţie.
6. Strategia de finanţare:
- determinarea sursei necesare de bani (capital);
- sursele de finanţare;
- termenul de recuperare al mijloacelor băneşti;
- partenerii.
7. Aprecierea riscului şi asigurarea:
- tipurile de risc (ele sunt foarte diferite şi sunt legate
de calamităţile naturii, conflictele interetnice,
incendii, modificările în sistemul
- 69 de
- impozite, nivelul de
 inflaţie, criminalitate, instabilitatea politică etc).
- măsurile cu privire la profilactică şi reducerea riscului;
- calculele pierderilor în urma riscului;
- asigurarea.

Deseori în componenţa planurilor-business se includ şi alte

compartimente, documente adăugătoare specifice anumitor întreprinderi sau
organizaţii, care confirmă pe cît e de real şi realizabil planul dat.

Surse bibliografice
1. Raţiu-Suciu Ioan, Plumb Ion - Economia ramurilor. Vol.I. Bucureşti,
ASE, 1995.-214p
2. Raţiu-Suciu Ioan, Plumb Ion - Economia ramurilor. Vol.II. Buureşti,
ASE, 1995.-189p
3. Ăkonomika, organizaţia i planirovanie promîşlennogo proizvodstva:
Uceb. posobie dlea vuzov. Pod obşcei redakţii N.A.Lisiţina-2-e izd. pererab. i
dop.-Minsk: Vîsş. şk.,1990.-446s.
4. Programul de activitate al Guvernului Republicii Moldova pentru anii
1994-1997. Chişinău - iunie 1994. - 125p.
5. Olărescu Z., Roşca P. - Evoluţia economiei Moldovei: rezultate, evaluări,
prognoze. - Chişinău, 1995.-86p.
6. Raport analitic al Departamentului de Stat de Statistică "Cu privire la
dezvoltarea economiei naţionale a Republicii Moldova în anii 1991-1995",
Chişinău,1995.- 64p.
7. Republica Moldava în cifre. Culegere succintă de informaţii statistice.
1994. - Chişinău, 1995. -180p.
8. Strategia de restructurare a economiei Republicii Moldova. Chişinău, mai
1995.- 74p.
9. Legea Republicii Moldova "Cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi"-
Vezi acte normative II,Chişinău, "Logos", 1995.-364p.
10. Organizarea şi planificarea unităţilor industriale. Editura didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1983. - 584p.
11. Stefan C. - Statistica economică şi statistica principalelor ramuri ale
producţiei materiale. Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1973.-600p.
12.Dicţionar statistic-economic. Sub. red. dr. Constantin Ionescu. Direcţia
Centrală de Statistică. Bucureşti,1969.-734p.
13. Sokolov V.V. - Sistema norm i normativov. M.: Znanie, 1984. - 64s.
(Seria "Ăkonomika i organizaţia proizvodstva", N 1).
14. Republica Moldova în cifre. Culegere succintă de informaţii 1995.
Chişinău, 1996. - 210p.
15. Anuarul statistic al Republicii Moldova 1992. - Ch. Universitas, 1994.-
372p.

- 70 -
 CAPITOLUL 6

COMPLEXUL AGROINDUSTRIAL,
DIRECŢIILE PRINCIPALE DE SPORIRE A
EFICIENŢII LUI
6.1. Sarcinile de bază ale complexului agroindustrial

Complexul agroindustrial (C.A.I.) reprezintă totalitatea ramurilor

economiei naţionale, angajate în fabricarea producţiei agricole, păstrarea,
prelucrarea şi transportarea ei la consumator.
C.A.I. include în sine patru sfere (schema nr.4):
Schema nr.4

Sfera I Sfera II Sfera III

Sfera IV

Sfera I - fabricarea mijloacelor de producţie

pentru agricultură;
Sfera II - fabricarea producţiei agricole;
Sfera III - transportarea producţiei agricole la
consumatori;
Sfera IV - infrastructura de producţie şi socială
(gospodăria drumurilor, telecomunicaţiile,
asigurarea tehnico-materială, sistemul
de păstrare, ambalare, comerţ etc.)

- 71 -
 Trebuie de menţionat, că activităţile agricole se deosebesc de cele
industriale atît prin scopul lor, cît şi prin mijloacele folosite. Aceste
deosebiri, după cum se ştie sînt esenţiale.
Importanţa agriculturii în societate în genere în orice ţară rezultă din
următoarele considerente (vezi 2,p.15-16):
a) Agricultura este practicată de circa 45% din populaţia globului,
15% din populaţia Europei. Cu toate că exodul rural a micşorat numărul
agricultorilor, populaţia agricolă reprezintă 68% în Africa, 60% în Extremul
Orient şi 58% în ţările din Asia.
b) Însemnătatea agriculturii rezultă şi din cantitatea mare de produse
pe care o furnizează societăţii. Cîteva cifre sînt edificatoare în acest sens.
Producţia mondială de grîu era în 1986 de 586,5 mln. tone, cea de porumb
de 481 mln. tone, iar cea de cartofi mai mult de 308,5 mln. tone.
c) Agricultura realizează o însemnată parte din venitul naţional şi din
produsul social. După datele ONU în anul 1986 produsul intern brut din
agricultură repartiza 4% în ţările dezvoltate; 38,2% - în ţările în curs de
dezvoltare şi 15% - în ţările din estul Europei.
Importante schimbări structurale au avut loc în consumul de alimente.
În această evoluţie se conturează tendinţa de deplasare a consumului
populaţiei spre produsele fabricate, ceea ce vorbeşte despre faptul că
populaţia cheltuieşte o parte, tot mai mare, din veniturile sale destinate
alimentaţiei pentru a procura produse cu un grad mai mare de prelucrare. O
astfel de evoluţie poate avea consecinţe nefavorabile pentru agricultură, dacă
această ramură nu se adaptează la noile situaţii, întrucît sporul de cheltuieli
suportat de consumatori pentru alimentare, poate fi atras de către industria
alimentară şi comerţ.
Satisfacerea cerinţelor alimentare ale populaţiei rămîne una din cele
mai acute probleme, mai cu seamă că după anul 1960 populaţia globului
creşte anual cu aproximativ 60 milioane persoane, tinzînd să ajungă înainte
de anul 2000 la peste 6 miliarde locuitori.
După cum consideră specialiştii din domeniul economiei mondiale, în
ansamblu pe globul pămîntesc nu există problema alimentaţiei. Chiar şi în
ţările în curs de dezvoltare fabricarea produselor alimentare a crescut în anii
'80 în medie cu 18%. Produse alimentare sînt suficiente pentru a-i asigura
fiecărui cetăţean de pe planetă circa 2500 calorii pe zi, ceea ce depăşeşte
minimul de existenţă cu 200 calorii. Dar aceasta nu înseamnă că toată
populaţia are hrană îndeajuns. În lume circa 800 milioane locuitori zilnic se
culcă flămînzi (vezi 7,p.27). Astfel, dezvoltarea în continuare a agriculturii
constituie o problemă acută pentru fiecare ţară.

6.2 Evoluţia ramurilor de- bază ale agriculturii

- 72
 Complexul agroindustrial al Moldovei reprezintă una din cele mai
importante sfere ale economiei naţionale a ţării. În Concepţia reformei
agrare şi a dezvoltării social-economice a satului, adoptată de Parlament
(vezi 1, p. 97-111) se menţionează, că aici se asigură aproape jumătate din
produsul social global, unde sînt concentrate 56% din fondurile de producţie
fixe, ceea ce confirmă importanţa pe care o are C.A.I. în economia
naţională.
Dezvoltarea acestui complex în ultimele decenii a fost determinată de
politica economică promovată în fosta U.R.S.S., unde republicile unionale
erau privite ca zone de materie primă. Astfel, Republica Moldova, căreia îi
reveneau mai puţin de 0,5% terenuri agricole, producea anual circa 3,5% din
producţia globală agricolă unională şi 1,3% din producţia animalieră,
inclusiv struguri - 26%, fructe - 10%, legume - 4,5%, floarea-soarelui -
4,8%, sfeclă de zahăr - 3,5%, cereale -1,3%, tutun - 33,5%, iar industria
alimentară a republicii prelucra aproximativ 25% vinuri brute, producea
15% vinuri, 10% conserve, inclusiv circa 40% conserve din fructe şi
legume, 18% sucuri naturale, 5% ulei vegetal, 4% zahăr - din producţia
globală a fostei Uniuni (vezi 3, p.3-4).
De menţionat, că viticultura a înregistrat cel mai înalt grad de
dezvoltare în republică în anii 1960-1976, cînd suprafaţa viilor în toate
tipurile de gospodării a constituit 315 mii ha, înregistrînd un volum total la
recoltarea strugurilor de 1585 mii tone, în raport cu 220 mii ha şi 506 mii
tone în anul 1960 (3,p.48). Dar în ultimii 3 ani aceşti indici s-au redus
esenţial, constituind în anul 1994 respectiv 202,6 mii ha de vii cu o recoltă
totală de 670 mii tone (6 p.122,124).
Altă ramură a complexului agroindustrial de importanţă vitală este
pomicultura şi legumăritul. În 1990 republica dispunea de mai mult de 208
mii ha livezi şi 138 mii ha leguminoase cu o recoltă totală de 900 mii tone
fructe şi pomuşoare şi 1177 mii tone de legume (în anul 1994 respectiv - 665
şi 598,5 mii tone). Este cunoscut faptul că Republica Moldova la
producerea conservelor pe cap de locuitor în fosta U.R.S.S. ocupa primul
loc. În anul 1990 în republică au fost fabricate conserve în cantitate de 1,8
miliarde borcane convenţionate, însă în utimii trei ani fabricarea lor s-a
redus pînă la 0,7-1,0 mlrd. borcane conv (6, 138).
Folosind condiţiile favorabile climaterice şi ale solului republica cultivă
suprafeţe mari de tutun. În anii 1975-1977 Moldova producea mai mult de
35% din volumul total al acestei producţii în fosta Uniune Sovietică,
plantaţiile de tutun ocupau mai mult de 72 mii ha, recoltând în medie pe an
frunze uscate de tutun în volum mai mult de 100 mii tone (3, p.169). În anul
1990 s-a produs 66,2 mii tone, iar în 1994 - 39,2 mii tone de tutun (6,
p.124). Moldova ocupa de asemenea - 73al- treilea loc în fosta Uniune după
Rusia şi Ucraina la cultivarea sfeclei de zahăr şi producerea zahărului, la
cultivarea florii-soarelui, producerea uleiului vegetal, cultivarea culturilor
oleaginoase eterice, ce au servit ca bază pentru dezvoltarea industriei
fabricării produselor de parfumerie etc.
Începînd din anul 1990, cînd Republica Moldova a devenit ţară
independentă, au fost întreprinse măsuri concrete pentru perfecţionarea
structurii complexului agroindustrial şi în special a complexului zootehnic,
perfecţionarea structurii şi reutilarea tehnică a industriei de prelucrare,
dezvoltarea prioritară a ramurilor şi întreprinderilor ce livrează producţie
proprie pentru export, fondarea în comun cu firmele străine a unor
întreprinderi de fabricare a produselor alimentare competitive pe piaţa
externă şi de producere a articolelor de ambalare şi împachetare (vezi 4,
p.19-20).
La începutul anului 1995 în Republica Moldova existau în total 5190
întreprinderi agricole, inclusiv 309 întreprinderi de stat, 525 colhozuri, 114
întreprinderi intergospodăreşti, circa 14 mii gospodării ţărăneşti (de
fermieri) etc. Republica dispune de o suprafaţă totală de terenuri agricole de
circa 2,56 milioane hectare, din care: pămînt arabil - 1,76 milioane hectare,
430 mii ha plantaţii perene (202 mii ha vii şi 208 mii ha livezi). Volumul
global al producţiei agricole în preţuri curente în 1994 a constituit 2,76
miliarde lei, în industria alimentară s-au fabricat mărfuri de larg consum
(conserve, zahăr, vinuri, produse lactate etc.) în preţuri curente în sumă de
1,76 miliarde lei (vezi 6, p.120-129). În 1995 în comparaţie cu anul secetos
1994 se preconizase creşterea volumului global al producţiei agricole în
preţuri comparative ale anului 1983 cu 9,8%, iar în anul 1996 se
preconizează o creştere, în raport cu datele preliminare ale anului 1995, de
3%.
Însă în C.A.I. există multe probleme privind menţinerea capacităţilor
de producţie ale principalelor subcomplexe alimentare (cerealier-alimentar,
sfeclă de zahăr şi fabricare a zahărului, tutun, fructe, legume şi conserve,
viticultură şi vinificaţie, carne şi lapte, ulei şi grăsimi, uleiuri eterice), ce
determină în mare măsură posibilităţile de export ale republicii, asigurarea
sporirii permanente a volumului de producţie, creşterea productivităţii
animalelor, utilizarea raţională a resurselor, fabricarea la nivelul cuvenit a
produselor alimentare pentru asigurarea pe deplin a necesităţilor populaţiei.
Indicatorii principali ce caracterizează activitatea întreprinderilor
agricole sunt: volumul producţiei globale, prodcuţia-marfă, producţia netă în
preţuri comparabile şi preţuri curente; indicatorii ce exprimă volumul
lucrărilor efectuate la prelucrarea recoltei de pe suprafeţele recoltate (în ha),
nivelul recoltei la diferite culturi în expresie naturală (tone, centnere
(chintale), producţia medie la ha; productivitatea
- 74 - animalelor (carne, lapte,
lînă, ouă etc); indicatorii fondurilor fixe în agricultură, a înzestrării
agriculturii cu fonduri, componenţa maşinilor şi uneltelor agricole de
producţie, caracteristica gradului de mecanizare a lucrărilor agricole;
productivitatea muncii; preţurile de cost ale producţiei etc. Mai detaliat
despre conţinutul şi metodele de calculare a acestor şi altor indicatori din
agricultură ne vom opri în cadrul lucrărilor practice.
Pentru a caracteriza eficacitatea economică a agriculturii intensive se
folosesc asemenea indicatori:
- volumul producţiei globale (PGa) la un ha pămînt arabil:
ie = PGa ;
S
- venitul global (producţie netă) (VGa) obţinut la 1 ha pămînt arabil;
ie = VGa ;
S
- venitul net (Vn) sau beneficiarul calculat la 1 ha pămînt arabil:
ie = Vn ; sau ie = B .
S S
În acelaşi scop se calculează şi indicatorii eficienţei fondurilor fixe,
eficienţei consumului de resurse materiale, productivitatea muncii etc., ce
caracterizează mai deplin gradul de intensificare al producţiei în agricultură.
În republică se intreprind măsuri pentru a asigura dezvoltarea în
continuare a culturilor cerealiere pentru asigurarea integrală a cerinţelor pe
cont propriu în baza intensificării producţiei în ramura dată, aplicării la
nivel optim a îngrăşămintelor, mecanizării complexe a lucrărilor,
îmbunătăţirii soiurilor de seminţe, respectării tehnologiilor de cultivare a
plantelor etc.
Roada medie la hectar a culturilor cerealiere a constituit 21 chintale, la
floarea-soarelui - 11,1, sfecla de zahăr - 186, tutun - 13,6, legume - 84,8,
fructe - 36,9, struguri - 28,7 chintale. Aceste recolte constituie 50 la sută şi
mai puţin comparativ cu anii precedenţi.
Problema cheie în agricultură rămîne intensificarea şi ridicarea
eficacităţii producţiei, atât a producţiei vegetale, cât şi celei animaliere. În
Republica Moldova o deosebită atenţie se acordă sporirii producţiei de
cereale (grîu, porumb), struguri, fructe, legume, sfeclă de zahăr, floarea-
soarelui, tutun etc. şi, principalul, îmbunătăţirii calităţii producţiei.
Organele de conducere ale republicii cu participarea instituţiilor
ştiinţifice au elaborat şi vor realiza o concepţie specială cu privire la
dezvoltarea complexului agroindustrial pînă în anul 2000. Politica agrară a
statului în perioada apropiată (1996-2000) va fi orientată spre păstrarea
potenţialului de capital creat de întregul popor în anii precedenţi.
- 75 -
 Urmează să fie asigurat nivelul minim necesar de consum alimentar al
populaţiei, să fie dezvoltat exportul producţiei agricole şi produselor
alimentare pe pieţele tradiţionale şi noi, create premise pentru evoluţia
relaţiilor de piaţă în C.A.I. Se prevede continuarea restructurării acestui
complex, va fi asigurat sporul producţiei finale pe baza aplicării unor
tehnologii eficiente de producţie, de păstrare şi prelucrare a ei. Va fi format
sistemul de stimulare din partea statului a dezvoltării agriculturii, pe baza
concentrării resurselor interne şi atragerii de investiţii străine, se vor crea
condiţii pentru o reproducţie lărgită în toate sferele C.A.I..
Politica agrară urmează a fi promovată pe calea optimizării folosirii
instrumentelor pieţei (politica creditară, impozitară, a preţurilor, taxelor,
protecţia prin asigurări etc.), ce vor funcţiona într-un sistem unic coordonat
pe baza principiului reglementării de stat. Se vor perfecţiona relaţiile
financiare, va continua activitatea de reformare a agenţilor economici în
agricultură (reforma agrară). Se va restabili potenţialul de producţie,
asigurarea ştiinţifică şi cu cadre a C.A.I., dezvoltarea socială şi culturală a
satului. Se prevede de asemenea asigurarea juridică a dezvoltării C.A.I. etc.
Această concepţie a fost discutată minuţios la consfătuirea republicană
organizată de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei la 21.12.1995 cu
participarea conducerii de vîrf a republicii.

6.3. Dezvoltarea industriei alimentare a Republicii Moldova

Industria alimentară - aceasta-i o ramură complexă a industriei ce
include un grup mare de ramuri şi subramuri de producţie (industria
alimentară a Moldovei întruneşte 17 ramuri cu mai mult de 200
întreprinderi). Ea face parte din sfera de producţie, unde, în temei, se fabrică
produsele alimentare.
În componenţa industriei alimentare intră: industria produselor
alimentare şi condimentelor, industria cărnii şi laptelui, morăritul şi
fabricarea crupelor, industria peştelui. La rîndul său, industria produselor
alilentare şi condimentelor întruneşte următoarele ramuri de specializare:
industria zahărului, panificaţia, articolele de cofetărie, pastele făinoase,
prelucrarea grăsimilor şi uleiurilor, industria parfumurilor şi cosmeticii,
vinificaţia, producerea amidonului şi melasei, creşterea şi prelucrarea
legumelor şi fructelor, a tutunului, producerea berei şi băuturilor
nealcoolice, a drojdiilor etc.
Deşi în industria alimentară se fabrică ca atare mărfuri de larg consum
sau de grupul "B", o mare parte din producţie se fofoseşte la fabricarea altor
produse. Astfel, zahărul se foloseşte la producerea zahărului-rafinat în
cofetărie, uleiul - la fabricarea margarinei, maionezei, făina - în panificaţie,
la fabricarea pastelor făinoase etc. O bună parte din produsele alimentare se
foloseşte în calitate de materie primă- 76 - sau materiale în alte ramuri ale
industriei, cum ar fi crocmalul - în industria de textile, uleiul vegetal - la
fabricarea vopselei, spirtul - în ramura chimică şi industria de medicamente
etc. Din aceste considerente unele produse alimentare se divizează în grupa
"A" şi "B". De exemplu, zahăr grupa "A" - 50,4% şi grupa "B" - 49,6%,
drojdii - respectiv 93% şi 7%, crocmal uscat - 67,6 şi 32,4%, carne - 45,1 şi
54,9%, sare - 77,2 şi 22,8%, ulei vegetal - 73,2 şi 26,8% etc.(8, p.69).
După forma de acţiune asupra obiectului de muncă industria
alimentară se împarte în industria de extragere (extragerea sării, peştelui,
apei minerale, obţinerea (vînatul) animalelor de mare etc.) şi industria de
prelucrare (atât a materiei cultivabile - legume, fructe, struguri, sfeclă,
floarea-soarelui etc. sau de provenienţă animalieră - carne, lapte şi a., cât şi
a materiei prime agricole - sare, apă minerală, peşte, animale de mare etc).
După stadiul de prelucrare a materiei prime se deosebesc: ramuri de
prelucrare iniţială (prelucrarea strugurilor, legumelor, fructelor, sfeclei de
zahăr, floarea-soarelui etc.) şi de prelucrare repetată (panificaţia, articole de
cofetărie, vinificaţia, fabricarea margarinei, ţigărilor etc.). După regimul de
lucru se deosebesc ramuri sezoniere (industria zahărului, conservelor ş.a.) şi
nesezoniere (panificaţia, articole de cofetărie, industria cărnii şi laptelui,
prelucrarea grăsimilor şi uleiurilor etc.).
Aşa, producerea (realizarea) cărnii în 1994 a scăzut faţă de anul 1993
cu 15%, a laptelui - cu 13%, ouălor - cu 26%. Productivitatea medie a unei
vaci s-a redus cu 8% şi constituie 2160 kg de lapte. În raport cu anul 1993
s-a redus şeptelul de animale în sectorul obştesc.
De menţionat că nivelul tehnic al producţiei în ramurile industriei
alimentare este la un nivel scăzut, aici se folosesc multe maşini învechite.
Aceasta este caracteristic pentru toate ţările de pe teritoriul fostei Uniuni
Sovietice. Astfel, conform datelor economiştilor de la Academia Industriei
Alimentare a Rusiei, uzura totală a fondurilor fixe de producţie în industria
alimentară a Rusiei a atins 60%. Necesitatea întreprinderilor din această
ramură în ce priveşte asigurarea cu utilaje tehnologice, energetice şi frigidere
sunt satisfăcute la nivel de 40-50%. Industria ţării nu produce multe tipuri
de utilaje şi numai 15% corespund standardelor mondiale. Anual renovarea
fondurilor fixe nu depăşeşte 3-4%, cea ce e mai puţin faţă de necesarul
minim de două ori (10, p.133).
Industria alimentară a Republicii Moldova este disponibilă de a
recepţiona şi prelucra în timpul sezonului 1400 mii tone de struguri, de a
fabrica 1,6 milioane decalitri coniacuri, 11 milioane sticle de şampanie, 20-
25 milioane decalitri de vin, 500 mii tone de zahăr (în sezon), 100 mii tone
de tutun, mai mult de 2 miliarde borcane convenţionale de conserve şi alte
produse alimentare. Astfel, sarcina principală a ramurilor industriei de
prelucrare este de a menţine şi a folosi mai din plin capacităţile de producţie
în funcţiune, de a fabrica producţie de calitate superioară.
În industria alimentară schimbările structurale sînt orientate spre
majorarea volumului de producţie competitivă
- 77 - pe piaţa mondială, cum este
producerea tomatelor, mazărei, conservelor din fructe şi legume, a pastei de
tomate, sucului concentrat din fructe. După calitatea lor conservele fabricate
în republică au perspective reale de a pătrunde pe pieţele externe, inclusiv pe
cea europeană. Se întreprind acţiuni eficace în scopul modernizării şi
reutilării tehnice a întreprinderilor industriei de prelucrare (perfecţionării
ambalajelor pentru producţia finită). Una din căile de ieşire din situaţia de
criză este cooperarea pe scară largă cu firmele străine.
Politica tehnică şi de gospodărire unică din partea statului în toate
ramurile industriei alimentare se promovează de către Ministerul
Agriculturii şi Alimentaţiei, deşi un mare număr de întreprinderi alimentare
aparţin altor ministere şi departamente.

6.4. Codul Funciar. Efectuarea reformei agrare în Republica Moldova

Relaţiile funciare în ţară se reglementează de Codul Funciar al
Republicii Moldova şi alte acte normative, emise în conformitate cu el.
Codul Funciar cuprinde 16 capitole (în total 102 articole). Denumirea
capitolului sau articolului respectiv redă conţinutul lor. Vom examina doar
unele din ele.
Capitolul I. - Dispoziţii generale: legislaţia funciară; fondul funciar şi
componenţa lui; proprietatea asupra terenurilor; deţinătorii de terenuri;
protecţia ecologică a terenurilor; atribuţiile statului în relaţiile funciare.
Capitolul II.- Competenţa Parlamentului, a Guvernului, organelor de
autoadministrare locală în domeniul relaţiilor funciare. Astfel, de competenţa
consiliilor primăriilor comunale ţine:
♦ atribuirea terenurilor şi înstrăinarea lor fără schimbarea destinaţiei
acestora, în modul stabilit de lege;
♦ autentificarea drepturilor deţinătorilor de terenuri, în modul stabilit
de lege;
♦ încasarea impozitelor funciare şi a altor plăţi;
♦ exercitarea controlului funciar asupra folosirii şi protecţiei
terenurilor;
♦ ţinerea cadastrului funciar în teritoriul din subordine;
♦ privarea de drepturi a deţinătorilor de terenuri în condiţiile
prevăzute de lege;
♦ determinarea şi repartizarea terenurilor pentru construcţii şi
amplasarea lor în conformitate cu legea;
♦ soluţionarea litigiilor în limitele competenţei lor;
♦ evaluarea terenurilor conform metodicii unice elaborate de Guvern;
♦ stabilirea suprafeţelor ce rămîn în proprietatea statului în limitele
teritoriilor comunelor (satelor).
Capitolul III. Atribuirea şi înstrăinarea terenurilor.
Capitolul IV. Drepturile şi obligaţiile deţinătorilor de terenuri. De
exemplu, articolul 27 determină că proprietarii
- 78 - funciari au dreptul:
 • să gospodărească de sine stătător terenul;
• să fie proprietarii producţiei obţinute şi ai veniturilor din realizarea
ei;
• să folosească în modul stabilit de lege zăcămintele, pădurile apele şi
alte bogăţii ale pămîntuluii;
• să construiască în modul stabilit de lege case, clădiri de producţie,
edificii cu destinaţie social-culturală şi cu altă destinaţie;
• să dea terenul său sau o parte din el în folosinţă prin arendă sau sub
altă formă;
• să primească în caz de retragere a terenului pentru nevoile statului
şi ale societăţii compensarea deplină a cheltuielilor şi pierderilor,
inclusiv a avantajului ratat;
• să lase ca moştenire terenul şi să-l înstrăineze în conformitate cu
legea.
Capitolul V. Terenurile cu destinaţie agricolă.
Capitolul VI. Terenurile din intravilanul localităţilor.
Capitolul VII. Terenurile destinate industriei, transporturilor, teleco-
municaţiilor şi terenurile cu alte destinaţii speciale.
Capitolul VIII. Terenurile destinate ocrotirii naturii, ocrotirii sănătăţii,
activităţii recreative, terenurile de valoare istorico-culturală, terenurile
zonelor suburbane şi ale zonelor verzi.
Capitolul IX. Terenurile fondului silvic, fondului apelor şi ale fondului
de rezervă.
Capitolul X. Cadastrul funciar şi reglementarea regimului proprietăţii
funciare.
Capitolul XI. Schimbarea destinaţiei terenurilor.
Capitolul XII. Protecţia şi ameliorarea terenurilor.
Capitolul XIV. Soluţionarea litigiilor funciare.
Capitolul XV. Răspunderea pentru încălcarea legislaţiei funciare.
Astfel, articolul 96 stabileşte că pentru încălcarea legislaţiei funciare
persoanele juridice şi fizice se sancţionează pe linie administrativă cu amenzi
de diferite mărimi (pentru un hectar de teren) şi anume: pentru ocuparea şi
construirea nelegitimă; pentru poluarea solului; pentru poluarea cu substanţe
chimice şi radioactive, cu deşeuri industriale, cu ape de scurgere
impurificate cu organisme bacteriologice şi parazitare şi cu alte organisme
dăunătoare; pentru nimicirea stratului fertil al solului; pentru neluarea
măsurilor de prevenire a eroziunii solului; pentru încălcarea termenelor de
restituire a terenurilor temporar ocupate; pentru nerestituirea lor în starea de
destinaţie specială, de asemenea şi pentru alte încălcări. Pentru fiecare
încălcare suma amenzii este diferită.
Capitolul XVI. Acordurile internaţionale. Codul Funciar a fost adoptat
de către Parlament la 25.12.1991. În ultimii ani Parlamentul Republicii
- 79 -
Moldova a introdus unele modificări în Codul Funciar reieşind din condiţiile
reale.
Efectuarea reformei agrare. În cadrul reformei economice o parte
componentă importantă o constituie reforma agrară, iar în componenţa
acesteia - reforma funciară, ce presupune schimbarea relaţiilor funciare,
demonopolizarea proprietăţii de stat asupra pămîntului, recunoaşterea lui ca
obiect de vînzare-cumpărare.
Nucleul cadrului juridic al reformei funciare este Codul Funciar, pentru
realizarea normelor căruia în anii 1994-1995 au fost elaborate suplimentar
47 acte normative, aprobate de Parlamentul şi Guvernul Republicii
Moldova.
Conform Legii "Cu privire la modificarea art. 82 din Codul Funciar"
cetăţenilor republicii în anii 1991-1994 li s-au repartizat suplimentar loturi
de pămînt pe lîngă casă cu o suprafaţă totală de peste 120 mii ha. La
momentul actual suprafaţa totală a loturilor de pămînt de pe lîngă casă,
repartizate cetăţenilor în proprietate, constituie 332,6 mii hectare terenuri
sau 10% din suprafaţa totală a fondului funciar al republicii. În prezent
mărimea medie a unui lot de pămînt de pe lîngă casă constituie 34 ari, adică
este cu 10 ari mai mare decît în anul 1990. În afară de aceasta, cetăţenii
republicii mai deţin în folosinţă 8,1 mii ha grădini pentru legumicultură şi
8,7 mii ha terenuri ale întovărăşirilor pomilegumicole. În prezent numărul
cetăţenilor cu dreptul la cota de teren echivalent constituie 962 mii, din care
titlul de proprietate deja l-au primit 743 mii cetăţeni sau 79%.
Ritmul reformei în gospodăria sătească a republicii se prezintă în
modul următor: în anul 1992 în procesul de realizare s-au inclus 45
gospodării agricole din 21 raioane (circa 66,6 mii cetăţeni, au devenit
beneficiari ai dreptului de proprietate privată asupra cotelor-părţi valorice în
fondurile fixe, iar 41,6 la sută din ei au fost împroprietăriţi), în anul 1993 în
procesele de privatizare s-au inclus adăugător încă 130 întreprinderi
agricole, în anul 1994 - altele 246, iar pînă la 1 iulie 1995 - încă 248
întreprinderi. În total pînă la finele anului 1995 au fost implicate în lucrările
de privatizare şi reorganizare 672 întreprinderi agricole de stat sau 94,5 la
sută din numărul lor total.
În acelaşi timp în domeniul reformei agrare în republică mai trebuie
soluţionate multe probleme în domeniul reformării proprietăţii asupra
pămîntului şi, principalul, privind consolidarea şi desăvîrşirea noilor forme
de gospodărire în agricultură, cum sînt gospodăriile ţărăneşti (de fermieri).

6.5. Activitatea investiţională în domeniul dezvoltării bazei tehnico-

materiale a complexului agroindustrial
Consolidarea bazei tehnico-materiale a agriculturii şi diverselor ramuri
ale C.A.I. este una din principalele condiţii pentru dezvoltarea cu succes a
sectorului agroindustrial, spre care trebuie să fie orientată, în cazul dat,
politica investiţională. - 80 -
 Prin investiţii de capital se subînţeleg bunurile ce se folosesc pentru
crearea altor bunuri. În acest sens mijloacele utilizate la achiziţionarea de
utilaje, maşini, sectoarte de teren şi alte mijloace fixe, formează noţiunea
investiţii de capital agricol.
Pentru a efectua investiţii, antreprenorii trebuie să dispună de capital.
Din punct de vedere juridic capitalul nu reprezintă numai bunuri, ci şi o
anumită valoare. Astfel, capitalul reprezintă toate titlurile negociabile ce se
află într-un anumit patrimoniu.
Baza materială a agriculturii o constituie clădirile de producţie şi
construcţiile, maşinile agricole şi utilajul, mijloacele de transport, vităritul,
plantaţiile perene (livezile, viile), cerealele (grăunţoasele), nutreţul,
produsele petroliere, îngrăşămintele, chimicalele şi alte mijloace de
producţie. Dar principalul resurs material în agricultură îl constituie
pămîntul.
Pămîntul, deşi nu este un bun produs de om, ci un mijloc natural de
producţie, este considerat şi cel mai important capital pentru agricultură.
Acest mijloc de producţie prezintă unele însuşiri care îl deosebesc de
celelalte mijloace de producţie. Însuşirile pămîntului sînt următoarele
(2,p.51-52):
a) Pămîntul este limitat ca suprafaţă, avînd ca barieră limitatrea
naturală a propriilor dimensiuni. limitatrea naturală a pămîntului are un
caracter relativ, în sensul că omul este departe de a folosi imensele suprafeţe
care, fie din insuficienţa precipitaţiilor, a temperaturilor mai ridicate sau mai
scăzute, fie din alte considerente, nu sînt cultivate.
b) Pămîntul este de neînlocuit ca mijloc de muncă în agricultură, şi nici
nu poate fi înlocuit ca celelalte mijloace de prolucţie agricole.
c) O altă trăsătură a pămîntului este imobilitatea sa. Caracterul imobil
al suprafeţelor de teren, constituie o caracteristică obiectivă faţă de restul
mijloacelor de producţie. Dacă cea mai însemnată parte a mijloacelor de
producţie se deplasează pe un anumit spaţiu, pămîntul imprimă un caracter
de mişcare celorlalte mijloace de producţie şi forţei de muncă.
d) Toate celelalte mijloace de producţie se uzează prin folosirea lor în
procesul de producţie. Pămîntul nu se uzează şi nici nu se amortizează. Prin
folosire raţională pămîntul îşi măreşte fertilitatea.
e) Pămîntul în sine nu poate acţiona ca mijloc de producţie în
agricultură, ci numai împreună cu alte mijloace de producţie. De aceea,
odată cu sporirea şi perfecţionarea celorlalte mijloace de producţie, se poate
pune în valoare potenţialul productiv al solului.
f) Puterea productivă a pămîntului, depinzînd de dezvoltarea celorlalte
mijloace de muncă şi de nivelul de pregătire al oamenilor, rezultă că este
nelimitată. Forţa productivă a solului creşte odată cu efectuarea investiţiilor
succesive.
Ca atare toată activitatea omului în agricultură este orientată spre
întreţinerea în bună stare a solului şi menţinerea fertilităţii lui, menţinerea
recoltelor înalte la culturile agricole,- 81sporirea
- productivităţii vităritului în
scopul asigurării mai depline a cerinţelor crescînde ale populaţiei la
produsele alimentare..
Un loc de mare importanţă în agricultură îl deţin maşinile. Învestiţiile în
maşinile agricole au o pondere mare în toate ţările europene, SUA şi
Canada. Acest lucru se datorează faptului că în epoca noastră maşinile sînt
folosite în toate sectoarele de activitate.
Moldova se situează printre ţările europene cu un număr mare de
maşini fofosite în agricultură. Conform datelor statistice în republică la
sfîrşitul anului 1993 parcul de tractoare a constituit 53,3 mii unităţi şi 10,7
mii unităţi combine cu autopropulsare pentru recoltat cerealele păioase,
porumb şi furaje faţă de 1,3 mii şi 441 unităţi corespunzător în anul 1960.
Unităţile agricole din republică la sfîrşitul anului 1993 dispuneau în total de
fonduri fixe de producţie în sumă de circa 556 milioane lei.
Însă din lipsă de mijloace financiare în gospodăriile agrare o mare parte
din fondurile fixe, precum şi un mare număr de tractoare, combine nu se
repară şi nu se utilizează activ în muncă. Din partea Parlamentului,
Guvernului, a organelor ramurale de conducere se iau anumite măsuri, însă
deocamdată nu s-a ajuns la o careva îmbunătăţire în acest domeniu.
Aşadar, investiţiile capitale în complexul agroindustrial trebuie să fie
alocate în primul rînd nu pentru crearea noilor capacităţi de producţie, ci
pentru folosirea mai efectivă a potenţialului de producţie în funcţiune. În
acest scop trebuie concentrată cea mai mare parte a investiţiilor din
republică, atrăgînd mai activ în acest scop şi posibilităţile investitorilor
străini.

6.6. Elaborarea bilanţurilor de producţie şi folosire a principalelor tipuri

de produse alimentare
În condiţiile relaţiilor de piaţă soluţionarea problemelor ce ţin de
volumul producţiei şi diferite mărfuri fabricate depinde de cerere şi ofertă.
În acelaşi timp în legătură cu caracterul limitat al resurselor şi în
scopul repartizării mai raţionale a producţiei, organele economice din
republică de comun acord cu ministerele şi departamentele corespunzătoare,
în baza studierii minuţioase a posibilităţilor întreprinderilor, conjuncturii
pieţei interne şi externe, precum şi a necesităţilor economiei naţionale în ce
priveşte asigurarea cu anumite tipuri de producţie, în ultimii ani se
elaborează bilanţuri de producere şi repartizare a principalelor tipuri de
producţie, mărfuri alimentare şi nealimentaare. Cea ce oferă posibilitatea de
a determina posibilităţile reale de export al anumitor tipuri de producţie fără
a aduce prejudicii pieţei interne. Aceste bilanţuri se întocmesc la stadiul de
elaborare a prognozelor de dezvoltare social-economică a republicii.
Organele statistice elaborează bilanţuri de facto ale producerii şi
repartizării principalelor tipuri de producţie pe un anumit an, în care se
reflectă situaţia reală ce s-a creat în domeniul producerii şi consumului de
producţie în perioada trecută.
- 82 -
 Aceasta le permite organelor de conducere ale republicii să ia decizii
argumentate privind asigurarea mai deplină a cerinţelor populaţiei cu
principalele tipuri de producţie, necesităţilor Ministerului Apărării şi ale
altor consumatori specifici, constituie drept temei la semnarea acordurilor
interguvernamentale, a diferitor contracte cu partenerii străini etc.
Schema acestor bilanţuri este următoarea (tab.4).
Tabela nr.4
Bilanţul producerii şi consumului laptelui şi produselor
lactate calculate în lapte în ansamblu pe Republica Moldova (mii t)
Indicatorii 1994 1995 1996

I.Resurse
Stoc la începutul anului 24.840 10.125 21.281
Producerea 291.100 173.66 188.00
Import - în total 2.745 5.60 0.16
inclusiv din ţările C.S.I. 2.040 4.16 -
Alte livrări 29.195 - -
Total resurse 347.880 189.385 209.441
II. Repartizare
Consumul personal al
populaţiei 236.272 107.548 134.680
inclusiv vînzarea prin
comerţul republicii 179.731 72.507 -
Prelucrare şi consum
industrial 10.700 10.700 10.700
Export - în total 85.303 42.280 43.630
inclusiv în ţările C.S.I. 75.480 37.940 39.200
din care:
Acorduri interguverna-
mentele 23.326 0.428 -
Alte cheltuieli 5.350 7.490 10.126
Pierderi 0.130 0.086 0.064
Total repartizat 337.755 168.104 199.20
Stoc la sfîrşitul anului 10.125 21.281 10.241
Bilanţul 347.88 189.385 209.441

Pentru informare:
Producerea la un
locuitor (kg.) 80.06 47.45 51.20
Consumul de lapte şi
produse lactate la un
locuitor (kg.) 161.46 148.55 149.30
Din care produse lactate
pe cale industrială (kg.) 67.92 29.40 36.7
Norma minimă propusă (kg.) 296 - 83 -
 După o astfel de schemă se elaborează bilanţurile de producere şi
repartizare a principalelor tipuri de produse alimentare, mărfuri industriale
şi alte tipuri de producţie, ceea ce oferă Guvernului posibilitatea de a
coordona aceste chestiuni. La lecţiile practice vom examina mai multe
exemple de asemenea bilanţuri

Surse bibliografice
1. Acte normative cu privire la problemele economice şi bugetare (1990-
1992). Legi şi hotărîri aprobate de Parlament, Decretele Preşedintelui Republicii
Moldova. Chişinău. Universitatea. -1992. -356p.
2. Secrieru C. Economie agrară. Editura Universităţii "Al. I. Cuza". Iaşi,
-1993. -455 p.
3. Agropromîşlenîi komplex respubliki: analiz i planirovanie
narodnohozeaistvennîh rezulitatov. Kişinev. Ştiinţa. -1981.- 284 ñ.
4. Programul de activitate al Guvernului Republicii Moldova pentru anii
1994-1997. Chişinău, iunie 1994. -125 p.
5. Ăkonomika seliskogo hozeaistva. Dobrînin V.A. i dr. Ucebnik dlea
studentov vuzov.- M. Agroizdat. -1990.- 476 c.
6. Republica Moldova în cifre. Culegere succintă de informaţii statistice
1994. Chişinău. -1995, p.120 - 129.
7. Otciot po celoveceskomu razvitiiu 1994. Izdan dlea Programî razvitia
OON., Niu-Iork, Oksford Iuniveresiti Press. -1994. 226 p.
8.Borşcevskii P.P. i dr. Statistica pişcevoi promîşlennosti: Ucebnik, M.
Finansî i statistica. -1984. -207 s.
9. Mahlin T.B., Temrim S.B. - Gosudarstvennoe regulirovanie zemelinîh
otnoşenii na etape stanovlenia rînocinoi ăkonomiki. Revista AŞ a RM "Economie
şi sociologie". -1994, nr.3, p.41-43.
10. Zelider A. şi Gonciariv V. Pişcevaia promîşlenosti v usloviah perehoda k
rînku -"Voprosî ăkonomiki". -1995, nr.7, p. 132-136.
11.Moroz V.N. i dr. Problemî formirovania i razvitia prodovolistvennogo
rînka v Moldove. Kişinev, MoldNIITEI. Obzor. inf., 1992.- 67 s.
12. Muravski A.S. i dr. Agrarnaia reforma v voprosah i otvetah / Institut PK
i perepodgotovki kadrov APK Respubliki Moldova: Kişinev. -1992. -396s.
13. Certan C.I. i dr.- Organizaţia upravlenia seliskim hoziaistvom i drugimi
otrasleami agropromîşlennogo komplexa: Lekţia dlea studentov i sluşatelei f-ta
povîşenia kvalifikaţii. - Kişinev, 1984. 63s.

- 84 -
 CAPITOLUL 7
CEREREA ŞI OFERTA CA
MECANISM DE PIAŢĂ
7.1.Piaţa şi tipurile ei. Bursa de mărfuri

Piaţa este o categorie a economiei de schimb cu un conţinut complex şi

o largă sferă de cuprindere.
În sens ştiinţific, piaţa exprimă relaţiile economice dintre oameni ce se
desfăşoară într-un anumit spaţiu şi în cadrul cărora se confruntă cererea cu
oferta de bunuri economice, inclusiv titlurile de credit, se formează preţurile
şi au loc acte de vînzare-cumpărare.
Cunoaşterea pieţei presupune luarea în considerare a principalelor ei
elemente: cererea şi oferta, preţurile, concurenţa, calitatea; dimensiunile şi
dinamica acestora, ca şi interrelaţiile dintre ele, reflectate în dimensiunile,
complexitatea şi evoluţia sistemului relaţiilor de piaţă.
Piaţa îndeplineşte un rol deosebit de important în mecanismul de
funcţionare şi dezvoltare al economiei moderne şi anume (1, p.27):
1. asigură contactul permanent dintre vînzători şi cumpărători dintre
ceea ce se oferă şi ceea ce se cere la un moment dat;
2. prin piaţă, activitatea economică se autoreglează în sensul că, de
fiecare dată producţia se adaptează la dinamica cererii;
3. piaţa asigură echilibrul economic pe termen lung, în principal,
echilibrul dintre ofertă (producţie) şi cerere (consum), asigurînd utilizarea
raţională a resurselor existente la momentul dat etc.
Există mai multe tipuri sau forme de piaţă.
Din punct de vedere al obiectului tranzacţiei economice, de vînzare-
cumpărare se disting: a) piaţa bunurilor de consum final, adică relaţiile de
vînzare-cumpărare a bunurilor; b) piaţa factorilor de producţie: piaţa
resurselor naturale; piaţa muncii; piaţa capitalului; c) piaţa monetară; d)
piaţa financiară, inclusiv bursa.
Din punct de vedere al extinderii teritoriale, există: a) piaţa locală; b)
piaţa regională; c) piaţa naţională; d) piaţa mondială.
Bursa de mărfuri este o formă specială a pieţei, un loc public unde se
negociază operaţiuni de vînzare-cumpărare a diferitor mărfuri: cereale,
petrol, minereuri, bumbac, cafea, cauciuc, piei, blănuri, metale, zahăr etc.
Bursele de mărfuri au apărut încă prin secolul al XVI-lea (la Anvers, în
1531; în 1608- la Amsterdam).
Odată cu dezvoltarea industriei şi agriculturii, s-a intensificat schimbul
de mărfuri la bursă, atît în cadrul naţional,
- 85 - cît şi pe plan internaţional. S-a
ajuns la specializarea şi diversificarea burselor în cadrul cărora bursa de
mărfuri ocupă un loc tot mai important. În prezent bursele se clasifică în: a)
burse generale şi b) burse specializate. La bursele generale pe lîngă
tranzacţii cu hîrtii de valoare, valută etc., se negociază o gamă largă de
mărfuri. Bursele generale s-au înfiinţat şi funcţionează în centrele mari
comerciale, ca: Zurich, Paris, New-York, Cicago, Londra, Hamburg,
Amsterdam, Rotterdam, Rio de Janeiro etc. La bursele specializate se
comercializează un sortiment redus de mărfuri sau grupe restrînse de
produse. De exemplu, Bursa pentru cafea de la New-York, Rotterdam,
Amsterdam, Londra; Bursa pentru zahăr - din New-York, Londra,
Amsterdam; Bursa pentru bumbac - din New-York, New-Orleans, San-
Paulo, Alexandria, Bombay, Sidney, Bratford; Bursa pentru metale brute -
de la New-York; Bursa pentru comerţul cu cauciuc din oraşele: New-York,
Londra, Amsterdam, Singapore; Bursa pentru metale la: Londra, New-York
etc.; Bursa de cereale la Cicago, Winnipeg, Livepool Santa, Buenos Aires,
Londra, Minneapolis etc.(1, p.29).
În timpul negocierilor la burse se determină nivelul preţurilor la
anumite mărfuri şi materie primă.
În republică în anul 1995 s-a deschis şi a început să funcţioneze Bursa
de valoări din Moldova.

7.2. Înrîurirea cererii şi a ofertei asupra nivelului preţurilor. Echilibrul

pieţei.
Cererea şi oferta sunt categorii ale pieţei, iar raportul dintre ele
constituie o formă de exprimare sau de exteriorizare a relaţiei dintre
producţie şi consum, în condiţiile economiei de schimb.
Cererea reprezintă acea parte a necesităţilor ce se satisfac prin
intermediul schimbului, adică prin vînzare-cumpărare; ea se concretizează în
cantitatea de bunuri materiale şi servicii pe care agenţii economici -
producători şi consumatori - o solicită, ţinînd cont de preţurile existsnte la
momentul dat. Cererea, ca volum, structură şi nivel al cerinţelor de consum,
se schimbă de la o perioadă la alta, avînd caracter dinamic. Factorii de care
depinde nivelul şi dinamia cererii sunt: necesităţile, venitul, şi preţul.
Necesităţile oamenilor se schimbă de la o perioadă la alta, prin apariţia
unora noi, prin restrîngerea sau extinderea altora, sub nfluenţa progresului
ştiinţei şi tehncii, a dezvoltării producţiei şi a societăţii în general.
Veniturile exercită, de asemenea, o mare influienţă asupra cererii; în
general, mărimea veniturilor populaţiei, ca şi ale agenţilor economici, atrage
după sine, creşterea capacităţii de cumpărare şi, deci, a cererii.
Relaţia dintre cererea pentru un produs şi preţul acestuia este
cunoscută sub denumirea de curbă -a 86 cererii
- (vezi figura 1.), care arată că
există o relaţie inversă între cantitatea cerută şi preţ. Cererea este o funcţie
descrescîndă faţă de preţ;
Cantitatea cerută e în creştere, cînd preţul scade. Curba cererii este
înclinată în jos şi orientată de la nord-vest spre sud-est. Această proprietate
a căpătat numele de legea cererii descrescînde (1, p.31).
Există, însă, şi posibilitatea unei curbe anormale a cererii sau aşa-
numitul paradox al cererii, cînd cantitatea cerută este o funcţie crescătoare
faţă de preţ. Un asemenea caz se întîlneşte atunci, cînd populaţia se aşteaptă
la creşteri ulterioare de preţuri sau datorită obiceiului de a aprecia calitatea
unui produs după preţul lui.
Oferta reprezintă cantitatea de bunuri materiale şi servicii destinate
vînzării pe piaţă la un moment dat. Ea poate fi totală, adică întreaga
cantitate a unui produs sau serviciu pe care producătorii o oferă spre
vînzare; individuală, adică oferta unui produs sau serviciu din partea unui
producător sau unităţi economice.
Oferta are carater dinamic, deoarece, odată cu dezvoltarea producţiei, a
economiei de piaţă în ansamblu, se realizează creşteri cantitative,
diversificare şi înnoiri structurale ca şi performanţe calitative ale bunurilor
ce o compun.
Oferta este o funcţie în creştere faţă de preţ; ea se află în raport diret
proporţional faţă de preţ, în sensul că se măreşte atunci cînd preţurile cresc
şi se micşorează cînd preţurile scad; agenţii economici sînt interesaţi să ofere
pe piaţă mai multe mărfuri atunci, cînd preţurile cresc şi invers. Curba
ofertei exprimă relaţia ce există între preţurile pieţei şi cantităţile de bunuri
pe care producătorii le oferă pe piaţă spre vînzare (vezi figura 2).
În practica economică există şi cazuri anormale ale curbei ofertei, în
care creşterea cantităţilor oferite spre vînzare are loc şi atuni cînd preţurile
scad (de exemplu, la produsele perisabile - legume, fructe sau în situaţia,
cînd unii producători agricoli sunt nevoiţi să-şi vîndă produsele chiar şi la
preţuri în scădere, spre a-şi plăti impozitele sau pentru a rambursa creditele
etc.).

V P O

V
P
Figura nr.1. Curba cererii Figura
- 87 nr.2.
- Curba ofertei
 Intersecţia celor două curbe indică punctul de echilibru în care cererea
este egală cu oferta: corespunzător acestuia se formează şi preţul de
echilibru, adică preţul la care cantitatea oferită şi cantitatea cerută sunt
egale. Astfel, echilibrul concurenţial se stabileşte întotdeauna la punctul de
intersecţie a curbelor ofertei şi cererii (fig.nr.3.). Numai atunci, cînd se
ajunge la echilibrul cererii şi al ofertei vînzătorii şi cumpărătorii reciproc
doresc să-şi realizeze intenţiile pe piaţă. Se poate spune că piaţa este un
echilibru în momentul în care cantităţile ofertei sunt egale cu cantităţile
cererii.
P O

Pe

C
V1 V
Figura nr.3. Echilibrul cererii şi ofertei

Aşadar, curba din figura 1 demonstrează că consumatorii

înaintează cerere mai mare la anumite mărfuri atunci, cînd
preţurile scad. Figura 2 exprimă că preţurile ridicate
stimulează producătorii de a fabrica mai multe mărfuri. În
sfîrşit, figura 3 exprimă că preţul de echilibru (P1) la
care consumatorii cer anume atîtea mărfuri, cîte fabrică
producătorii (vezi 5, p.59).

Dar nivelurile cererii şi ofertei nu-s constante. În cazul cînd preţurile pe

piaţă sunt mai ridicate decît preţurile de echilibru, atunci producătorii doresc
să fabrice mai multe mărfuri, decît vor să procure consumatorii. Apare
"depăşirea ofertei", care impune reducerea preţului. Iar dacă preţurile de
piaţă sunt mai joase decît preţurile de echilibru, consumatorii doresc să
procure mai mult decît producătorii doresc să fabrice. În acest caz apare
"depăşirea cererii", fapt ce provoacă creşterea preţurilor, ceea ce se observă
în graficele nr. 4. şi 5. (vezi 5, p.60).
P O
Dep=[irea
P2 ofertei

- 88 -
P1

C
V
 Figura. 4 Depăşirea ofertei

P O

P1

C
P2 Dep=[irea
cererii

V
Figura. 5 Depăşirea cererii

Totodată, este importantă cunoaşterea efectului de deplasare al curbei

ofertei şi al curbei cererii. Odată cu aceasta are loc şi deplasarea punctului
de echilibru şi a preţului de echilibru. Astfel, în cazul în care cantităţile de
produse oferite pe piaţă se reduc (de exemplu, datorită unor recolte slabe în
agricultură), iar preţurile cresc, curba ofertei se deplasează în sus spre
stînga.
Odată cu aceasta are loc formarea unui nou punct de echilibru şi al
unui nou preţ de echilibru, mai ridicate decît în perioada anterioară. În cazul
în care cantitatea oferită se măreşte, preţurile scad, curba ofertei se
deplasează spre dreapta, în jos, iar preţul de echilibru este mai scăzut.
Efectul de deplasare al curbei cererii, cînd cererea este în creştere,
constă în deplasarea acestei curbe spre dreapta, în sus, ceea ce înseamnă un
nou punct de echilibru şi un nou preţ de echilibru, mai ridicat (vezi fig. nr.4
şi 5.).
Curbele cererii şi ale ofertei esenţial îşi schimbă poziţia sub înfluienţa
tehnicii şi tehnologiei noi, de asemenea şi a veniturilor populaţiei, ceea ce se
vede din graficele nr. 6.şi 7.
S
P S1
Oferta nouă
P1
- 89 -
P2
 C

V
V2 V1
Figura 6. Modificarea preţului sub influenţa introducerii tehnicii noi

Dacă în producţie se aplică tehnică cu totul nouă,

atunci se reduc cheltuielile de producţie. Aceasta
duce la faptul că preţurile pe piaţă se reduc, iar
volumul de producţie se măreşte (vezi 5, p.62).

P O
P2

P1
C1 Cererea nouă
C
V
V1 V2

Figura 7. Influenţa veniturilor crescînde.

Dacă veniturile consumatorilor cresc, ei dispun de posibilitatea de a

procura mai multe mărfuri la preţuri mai ridicate. Totodată, cererea în
creştere provoacă creşterea preţurilor pe piaţă (5, p.63).
Acest model simplu al cererii şi ofertei, după cum scrie C.Eclund (4,
p.55), există în decursul a 200 ani. În ultimul mediu - într-o formă mai
dezvoltată - constituie esenţa teoriei economice. Aceasta se dătoreşte nu atît
faptului că reflectă realitatea, cît fiindcă într-o formă simplă şi
convingătoare conduce la concluzii ce pot fi aplicate la analiza diverselor
probleme economice.
Flexibilitatea cererii şi ofertei. Intensitatea cererii şi a ofertei în
dependenţă de variaţiile de preţ se măsoară prin coeficientul de flexibilitate
directă şi coeficientul de flexibilitate indirectă (1, p.32-34).
1) Coeficientul de flexibilitate directă exprimă modificarea cererii
pentru un produs la o schimbare a preţului acestuia (presupunînd, că
celelalte preţuri rămîn stabile). El se poate calcula prin diferite metode. Cea
mai simplă este:
- 90 -
 Fd = % C
% P
Acest coeficient de flexibilitate cunoaşte diferite cazuri particulare de
manifestare:
a) cererea neflexibilă, care, în genere, este puţin sensibilă la
modificările de preţ; aici, este vorba de cererea de bunuri alimentare al căror
consum are limite fiziologice;
b) cererea perfect flexibilă ce se caracterizează prin faptul că volumul
de bunuri cerut se schimbă la infinit la variaţiile oricît de slabe ale preţului;
c) cererea cu flexibilitate unitară, cînd cantitatea cerută evaluază în
raport invers proporţional cu modificarea preţului.
2) Coeficientul de flexibilitate indirectă (F1) se determină prin raportul
dintre modificarea relativă a cantităţilor cerute dintr-un produs şi
modificarea relativă a preţului unui alt produs, astfel:

F1 = CA : PB
CoA PoB
Flexibilitatea ofertei în raport cu preţul înseamnă reacţia ofertei la
modificările de preţ. Ea se măsoară prin coeficientul de flexibilitate al ofertei
(E0), ce se calculează prin raportarea modificării relative a cantităţilor
ofertei (∆ Q) la modificările relative ale preţului de vînzare ( ∆ P), astfel:
în care: Q şi ∆ Q - oferta din perioada curentă şi, respectiv, de bază;
Q - creşterea ofertei.

În funcţie în care oferta reacţionează la modificările de preţuri, se

disting mai multe tipuri de ofertă:
a) Oferta rigidă (neflexibilă), care nu este sensibilă la modificările de
preţ; este cazul ofertei de produse perisabile, care nu pot fi stocate şi care
trebuie vîndute, indiferent de evoluţia preţurilor;
b) oferta infinit flexibilă, în cazul în care modificarea infinit de slabă a
preţurilor atrage după sine modificări importante ale ofertei;
c) Oferta cu flexibilitate unitară, cînd cantitatea de bunuri oferite spre
vînzare se află în raport direct proporţional cu evoluţia preţurilor.
În graficele de mai jos (figura nr.8 şi nr.9) sunt redate tipurile de
flexibilitate a cererii şi ofertei (vezi 7, p.262 şi 268).

a) b) c)

- 91 -
 cerere cerere cerere

Figura 8. Tipurile de flexibilitate ale cererii:

a - cererea neflexibilă; b - cererea perfect flexibilă; c - cererea cu flexibilitate

unitară.

a) b) c)

oferta oferta oferta

Figura 9. Tipurile de flexibilitate ale ofertei:

a - oferta rigidă; b - oferta infinit flexibilă; c - oferta cu flexibilitate unitară.

7.3. Concurenţa şi politica antimonopol.

Una din trăsăturile principale ale economiei de piaţă o constituie
concurenţa. Pentru fiecare produs există mai mulţi producători şi, deci, mai
mulţi vînzători.
Concurenţa joacă un rol important în dezvoltarea economică şi socială
a fiecărei ţări deoarece:
a) stimulează utilizarea, inovaţia, spiritul creativ în rândurile agenţilor
economici;
b) reprezintă calea cea mai bună de satisfacere a intereselor
producătorilor şi consumatorilor;
c) stimulează tendinţa de egalizare a dotării cu factori de producţie a
întreprinderilor, întrucît fiecare întreprinzător este interesat să aibă cheltuieli
cît mai mici;
d) favorizează ieftinirea produselor şi serviciilor;
c) prin mecanismul preţurilor, al acţiunii legii cereri şi ofertei,
concurenţa orientează activitatea economică, duce la repartizarea resurselor
economice pe ramuri, subramuri, în vederea producerii a ceea ce este
necesar, la costuri scăzute, cu eficienţă ridicată.
- 92 -
 Acţiunea legii concurenţei poartă caracter obiectiv, această lege
exprimă corelaţia dintre producători şi consumatori, precum şi dintre
producători şi consumatori în domeniul creării condiţiilor favorabile pentru
fabricarea şi realizarea bunurilor materiale şi prestarea serviciilor (7, p.297).
Piaţa, concurenţa întotdeauna au fost antipoduri. În decursul
confrontării lor îndelungate anume piaţa s-a dovedit a fi acea putere reală,
care a rezistat contra monopolizării totale a eonomiei. Statul se opune
concurenţei neloiale, tinzând să ocrotească economia de tendinţele
monopoliste. Deoarece economia contemporană este organizată astfel, încît
totdeauna dă naştere monopolismului, statul îşi asumă responsabilitate
pentru reglementarea activităţii monopoliste.
Concurenţa se manifestă nu numai în interiorul fiecărei economii
naţionale, ci şi pe piaţa internaţională.
Uneori în lupta concurenţială se recurge şi la asemenea mijloace cum
sînt: spionajul economic, corupţia, şantajul, actele de diversiune, furturile de
documentaţie etc.
Ţinînd cont de faptul că concurenţa este o puternică forţă a dezvoltării,
în economia de piaţă modernă se promovează diferite măsuri din partea
guvernelor, cunoscute sub denumirea de politică antitrust, menite să asigure
respectarea concurenţei.
Scopul final al politicii antimonopol este ca în economie să rămînă
numai monopolurile naturale. În privinţa altor monopoluri statul
promovează o politică antimonopol dură, aplicînd controlul administrativ
asupra preţurilor monopoliste, legislaţia antimonopol şi mecanismul
organizatoric (4, p.272-280).

Surse bibliografice
1. Lazar Constantin, Gorincu Gheorghe, Enache Liana - Teoria economică
generală. Bucureşti. Editura Economică. 1993.-252p.
2. Munteanu V.A. Economie Politică. Vol. 1, Editura Fundaţiei Chemarea.
Iaşi. 1-994. -318.
3. Samuelson P. Ăkonomika. Tom 1, M., ŒGP "ALGON" VNIISI, 1992.
-232 s.
4. Samuelson P. Ăkonomika. Tom 1, M., ŒGP "ALGON" VNIISI, 1992.
-415 s.
5. Eklund K. Ăfectivnaia ăkonomika - şvedscaia modeli. Per. so şved.-Œ.
Ăkonomika. -1991. -349s.
6. Vvedenie v rînocinuiu ăkonomiku: Ucebnoie posobie dlea ăcon. speţ.
vuzov. Pod red. A.Ia.Livşiţa, I.N.Niculinoi. Vîş. şc. -994. 447s.
7. Politieskaia Ăkonomia. Tom 1. Kişinev. Ştiinţa. -1993. -670s.
8. Fişer S., Dorbuş P., Şmalendi P. - Ăkonomika. Per. s angl.so 2-go izd.
"Delo LTD". -1993. -864s.
- 93 -
 CAPITOLUL 8
COMPLEXUL INVESTIŢIONAL DE
CONSTRUCŢII
8.1. Dezvoltarea complexului de construcţii în ultimii ani
Construcţiile - procesul de creare şi reînnoire al fondurilor fixe prin
intermediul construcţiilor noi, lărgirea, reconstrucţia şi renovarea tehnică a
întreprinderilor în funcţiune şi a obiectelor. Ritmurile, nivelul lor tehnic şi
organizatoric determină dezvoltarea altor ramuri ale economiei naţionale,
accelerarea progresului tehnico-ştiinţific, perfecţionarea structurii
organizatorice şi teritoriale a producţiei, realizarea problemelor de ordin
social, în primul rînd construcţia locuinţilor, a obiectelor de menire social-
culturală.
În ramurile de construcţie ca şi în ramurile industriei se produc bunuri
materiale. Deosebirea între aceste ramuri constă în faptul că industria
produce bunuri mobile, iar construcţile - bunuri imobile. Totodată trebuie
subliniat faptul că montarea, imobilizarea bunurilor industriale mobile pe
locul unde ele vor funcţiona, constituie activitatea de construcţii.
În prezent prefabricatele iau o amploare tot mai mare pe baza
metodelor industriale. De aceea o parte a lucrărilor, altădată specifice
construcţiilor, de zidărie, instalare, turnare a betonului sunt înlocuite treptat
cu elementele sau chiar cu ansambluri întregi prefabricate. Deşi montarea
acestor elemente se efectuează numai de către întreprinderile de construcţii,
totuşi, sfera factorilor ce condiţionează deosebirea dintre industrie şi
construcţii se îngustează din ce în ce mai mult (vezi 4, p.17).
Realizarea obiectelor de construcţii presupune executarea unei game
largi de lucrări şi activităţi de montaj, unele cu un grad ridicat de
complexitate, lucrări şi activităţi ce pot fi grupate după specificul lor în
următoarele categorii: lucrări de construcţii şi instalare; lucrări de montare a
echipamentelor tehnologice; lucrări de reparaţie capitală a obiectelor de
construcţii; lucrări de întreţinere, reparaţii şi prestări de servicii în
construcţii. Totalitatea lucrărilor efectuate de agenţii economici pentru
realizarea obiectelor de construcţii reprezintă producţia de construcţii.
Agenţii economici din construcţii se specializează în realizarea unor anumite
obiecte de construcţii, dispunînd în acest scop de echipamente şi forţă de
muncă specifice. Totodată agenţii economici, care realizează obiecte de
construcţii ce au aceeaşi destinaţie funcţională şi sunt asemănătoare din
punct de vedere al construcţiei şi tehnologiei de lucru şi care angajează
salariaţi de o anumită structură profesională, formează un subsistem al
construcţiilor, ca spre exemplu: construcţii
- 94 - industriale; construcţii agricole;
construcţii zootehnice; construcţii de drumuri, poduri viaducte; construcţii
de căi ferate etc. (vezi 4, p.93-108).
Construcţiile capitale în ramurile de producţie ale economiei naţionale
se desfăşoară în următoarele direcţii: reutilarea tehnică, reconstrucţia,
lărgirea întreprinderilor în funcţiune şi construirea întreprinderilor noi.
Reconstrucţia este ansamblul de lucrări ce se execută la construcţiile
care au avut de suferit de pe urma unor calamităţi sau cu un grad anumit de
uzură (fizică sau morală), cu modificări esenţiale faţă de starea iniţială sau
cu transformări radicale (reprofilare) ale(a) procesului tehnologic.
Renovarea - repararea unei construcţii fără a se aduce modificări
structurii sau arhitecturii iniţiale a acesteia. Cu ocazia lucrărilor de renovare
se pot aduce modificări de detaliu sau îmbunătăţiri caselor de locuit sau de
exploatare ca introducerea luminii electrice, a apei, a instalaţiilor de
încălzire, canalizare etc.
Reutilarea tehnică a întreprinderilor în funcţiune este un proces
neîntrerupt, proces de perfecţionare permanentă a producţiei pe baza
introducerii tehnicii şi tehnologiilor noi, a mecanizării şi automatizării
complexe, de modernizare şi schimbare a utilajului învechit, de perfecţionare
a structurii producţiei etc.
La lucrările de lărgire a întreprinderilor în funcţiune se raportează
crearea capacităţilor suplimentare de producţie (de asemenea şi noi) la
întreprinderile în funcţiune în scopul de a crea noi capacităţi de produccţie.
Construcţii noi se consideră obiectele de bază şi auxiliare ale
întreprinderilor ce se construiesc după un anumit proiect pe teren nou.
Construcţiile noi pot fi date în exploatare integral sau pe tranşe.
Construcţiile noi stau la baza creării şi dezvoltării ramurilor noi, însuşirii
noilor complexe teritoriale de producţie.
Complexul de construcţii al Republicii Moldova este reprezentat de
1300 organizaţii de construcţii, inclusiv mai mult de 200 organizaţii de stat,
100 organizaţii de arendă, circa 1000 cooperative şi întreprinderi mici, unde
muncesc mai mult de 100 mii de lucrători. În republică a fost creată o bază
destul de puternică pentru fabricarea materialelor de construcţii: capacităţi
pentru fabricarea cimentului în volum de 2400 mii tone, linoleum - 4000 mii
metri pătraţi, construcţiilor din beton armat - 2200 mii metri cubi, ţevi din
azbest- 3 mii km, ţevi convenţionale, ghips- 110 mii tone, vată minerală şi
obiecte din ea - 634 mii metri cubi, blocuri din sticlă - 4 milioane bucăţi,
cărămidă de construcţie - 254 milioane bucăţi, blocuri pentru pereţi de
piatră - 460 milioane bucăţi şi multe alte materiale de construcţii.
Însă, deşi republica dispune de capacităţile necesare de producere a
materialelor de construcţii şi de efectuare a lucrărilor de construcţii, de cadre
pregătite, din cauza lipsei resurselor- financiare,
95 - creşterii bruşte a preţurilor
la materialele de construcţii şi îndeosebi la sursele energetice situaţia s-a
complicat foarte mult în ultimii ani.
Se ştie că în anul 1990 sau înainte de tranziţia la economia de piaţă,
anual se alocau sume colosale pentru construcţii (în ansamblu pe U.R.S.S.
această sumă în cincinalul XII a constituit circa 840 miliarde ruble, iar în
Moldova - mai mult de 11 miliarde ruble).
În ultimii ani s-a redus esenţial volumul investiţiilor capitale atît în
sfera de producţie, cît mai cu seamă în ramurile sferei sociale. Astfel
investiţiile capitale realizate de către beneficiarii de toate formele de
proprietate din republică în anul 1994 au constituit (în preţuri curente) 712,4
milioane lei sau 49% faţă de anul 1993 şi 17% în comparaţie cu anul 1989 -
an considerat cu investiţii capitale maxime (3, p.18). De asemenea în ritm
scăzut se desfăşoară construcţia obiectelor cu participarea capitalului străin,
ponderea căruia în volumul total al investiţiilor însuşite nu depăşeşte 1%.
Situaţia nu s-a schimbat spre bine nici în anul de faţă. În 11 luni ale anului
1995 organizaţiile de construcţie ale republicii au executat lucrări de
construcţii-montaj în valoare de 283,9 milioane lei în preţuri curente sau
63% faţă de perioada respectivă a anului trecut.
În scopul atragerii investiţiilor străine în republică Parlamentul,
Guvernul Moldovei au întreprins unii paşi concreţi, scopul final al cărora
este crearea unei baze legislative stabile, care să prevadă anumite înlesniri şi
garanţii pentru investitorii străini. Este vorba în primul rând de Legea "Cu
privire la investiţiile străine", adoptată de Parlament în aprilie 1992 şi
completată (ţinîndu-se cont de recomandările Băncii Mondiale) în vara
anului 1994.
Investiţiile străine în republică pot fi utilizate în următoarele domenii:
- utilarea întreprinderilor, asociaţiilor şi filialelor lor, persoane juridice
şi fizice ale Republicii Moldova, precum şi a celor constituite integral cu
capital străin;
- procurarea de către întreprinderea în funcţiune a unei anumite cote
din capitalul ei statutar, a obiectelor nefinalizate, hîrtiilor de valoare;
- procurarea depozitelor bancare într-un anumit scop;
- procurarea bunurilor imobile şi a altor bunuri;
- procurarea dreptului la proprietate şi a dreptului de proprietate
personală, inclusiv dreptul la arendă, concesiune, proprietate intelectuală
etc.
Investiţiile străine nu pot fi repatriate, naţionalizate sau supuse unor
asemenea măsuri, decît numai conform legii, în interesul naţiunii, cu
compensarea pierderilor.
Un moment de importanţă majoră pentru investitorii străini îl constituie
aderarea Republicii Moldova la - 96 Agenţia
- Multilaterală de Garanţii
Investiţionale (AMGI). Deoarece se ştie că apartenenţa la această
organizaţie le oferă investitorilor străini posibilitatea de a-şi restitui
investiţiile în caz de pierdere din cauza războiului sau a schimbărilor politice
în ţara dată, a activităţii Guvernului care a dus la exproprierea patrimoniului
investitorului străin sau introducerea unor restricţii ce ţin de repatrierea
profitului.
Conform legislaţiei Republicii Moldova, investitorilor străini li se
acordă unele înlesniri la impozite şi taxe vamale. După crearea capitalului
statutar şi declararea primului beneficiu, întreprinderea cu capital străin
dispune de dreptul de reducere a impozitului pe venit cu 50% timp de 5 ani.
În afară de aceasta, reieşind din interesele republicii, în scopul atragerii
investiţiilor străine, pentru realizarea proiectelor efective Parlamentul poate
adopta facilităţi suplimentare.
Legislaţia le garantează investitorilor străini dreptul de repatriere a
beneficiului obţinut ca rezultat al investirii în perioada de activitate a
întreprinderii (după achitarea tuturor obligaţiunilor şi datoriilor), precum şi
în caz de lichidare a întreprinderii cu capital străin.

8.2. Proiectarea şi finanţarea construcţiilor capitale

O etapă de mare importanţă în organizarea construcţiilor este
proiectarea. Proiectul este un document complex ce cuprinde argumentarea
tehnico-economică (studiul de fezabilitate), planurile (desenele) tehnice ale
obiectelor de construcţie, devizul de cheltuieli, notele explicative şi alte
materiale, pe baza cărora se ia, din punct de vedere tehnic şi economic,
decizia de a se construi obiectul dat.
O mare însemnătate o are determinarea costului obiectelor de
construcţie. Devizul de cheltuieli cuprinde trei compartimente: costul
lucrărilor de construcţii-montaj; costul utilajului, instrumentelor şi
inventarului tehnic; alte cheltuieli, legate de pregătirea producţiei, a cadrelor,
rezolvarea problemelor sociale etc.
Ca document de bază la construcţiile capitale servesc listele titulare, ce
reprezintă carateristica tuturor obiectelor ce se construiesc în ţară, ramură
sau pe teritoriul dat.
Principalele surse de finanţare a investiţiilor capitale sunt: o parte din
venitul naţional (fondul de acumulare) şi o parte din fondul de amortizare,
destinat restabilirii integrale a fondurilor fixe; creditele pe termen lung şi alte
surse, spre exemplu, mijloacele obţinute de la realizarea utilajului uzat;
autofinanţarea întreprinderilor mijloacele fondurilor speciale ale
întreprinderilor: fondul dezvoltării producţiei, ştiinţei şi tehnicii, fondul
dezvoltării sociale, precum şi creditele bancare, mijloacele diferitor fonduri
investiţionale şi investiţiile străine. - 97 -
 Calculele generalizate ale volumului de investiţii capitale necesare
pentru dezvoltarea anumitei ramuri în perspectivă se pot efectua aplicînd
formula (vezi 1, p. 252):

Ik = (C1 x Ku1 + C2 x Ku2 + C3 x Ku3 +C4 × Ku4)- Cnf1 + Cnf2,

unde:
C1, C2, C3, C4 - sporirea capacităţilor de producţie prevăzute în
proiectul respectiv din contul reutilării tehnice, al reconstrucţiei, lărgirii
întreprinderilor în funcţiune şi construirii obiectelor noi:
Šu1, Šu2, Šu3, Šu4 - investiţiile capitale la unitatea de producţie în
corespundere cu forma de sporire a capacităţilor de producţie (reutilarea
tehnică, reconstrucţia, lărgirea întreprinderii şi construcţiile noi);
Cnf1, Cnf2 - volumul construcţiilor nefinalizate, respectiv la începutul şi
sfîrşitul perioadei planificate (front de lucrări la obiectele noi).
Volumul investiţiilor capitale pe întreprinderi, asociaţii se determină
conform documentaţiei de proiectare şi devizelor de cheltuieli la construcţia
obiectelor pe ramura dată, ţinîndu-se cont de normativul de termen al
construcţiilor, de volumul lucrărilor efectuate la construcţiile nefinalizate la
începutul anului, precum şi de volumul lucrărilor efectuate pentru crearea
frontului de lucru la diferite obiecte ce se prevăd a fi date în exploatare în
perioada planificată etc.
Totodată, se determină volumul fondurilor fixe şi al capacităţilor de
producţie ce vor fi date în exploatare pe ramurile economiei naţionale.
Construcţiile capitale se raportează la producţia pe termen lung şi se
caracterizează printr-un volum mare de lucrări nefinalizate. Reducerea
volumului de lucrări nefinalizate constituie o rezervă colosală şi principala
cale de sporirea eficienţei investiţiilor capitale, deoarece aceasta contribuie
la reducerea volumului de investiţii, resurse materiale, financiare şi de
muncă.

8.3. Calculul eficienţei economice a investiţiilor capitale

Una dintre principalele probleme în domeniul construcţiilor este
sporirea eficienţei investiţiilor capitale, determinarea variantei optime a
construcţiei care să asigure sporirea producţiei cu cheltuieli minime la o
unitate de investiţii capitale. Scopul principal constă în determinarea
variantei convenabile de construcţie a obiectelor concrete, complexelor de
producţie din punct de vedere al termenilor şi cheltuielilor la construcţia
obiectelor, a calităţii, preţului de cost al lucrărilor şi termenul de recuperare
al investiţiilor capitale.

- 98 -
 Indicatorul principal al eficienţei economice a investiţiilor capitale se
consideră termenul de recuperare (Tr), care se determină aplicînd formula
(vezi 2, p.66-68):
( Ik 2 − Ik1 )
Tr =
( Pc1 − Pc2 )
unde:
ŠIk1 şi Ik2 - investiţiile capitale pe variantele ce se compară (Ik2>Ik1);
Pc1 şi Pc2 - Preţul de cost al volumului de producţie anual pe aceleaşi
variante (Pc1>Pc2).
Prin egalitatea contrară se determină coeficientul eficienţei investiţiilor
capitale (En)

1 ( Pc1 − Pc2 )
… E= =
Tr ( Ik 2 − Ik1 )
Cu cît acest coeficient este mai mare cu atît e mai redus termenul de
recuperare.
Indicatorii eficienţei calculaţi - Tr şi …En trebuie comparaţi cu cei
stabiliţi în normativele respetive - Tn şi …En/n. Coeficientul eficienţei
investiţiilor capitale pe întreaga economie naţională este stabilit la nivel de
0,12. Aceasta corespunde termenului de recuperare al investiţiilor capitale în
nu mai mult de 8,3 ani (1 : 0,12). Pentru diferite ramuri ale economiei
naţionale acest coeficient este diferit (0,12 -0,20).
Pentru calculul eficienţei măsurilor ce ţin de introducerea tehnicii şi a
tehnologiilor noi, coeficientul normativ de recuperare a investiţiilor este
acceptat la nivel de 0,15.
Dacă există cîteva variante, atunci pentru compararea lor se aplică
metoda calculelor consecutive: întîi se compară două variante şi se alege cea
mai efectivă care, la rîndul ei, se compară cu următoarea variantă ş.a.m.d.,
comparînd toate variantele. Astfel se determină cea mai efectivă variantă.
Dacă există mai multe variante, e mai convenabil de a le compara după
cheltuielile echivalate.
Indicatorul rezultativ de comparare al eficienţei economice a
investiţiilor capitale este aşa-numitul minimum de cheltuieli echivalate (5,
p.375-382).
Cheltuielile convenţionale echivalate (Ch c) sînt egale cu suma
cheltuielilor curente (preţul de cost) şi investiţiile capitale, recalculate în
aceleaşi dimensiuni cu ajutorul normativului de eficacitate al investiţiilor
capitale şi se determină după formula
Ch c = Pri + (En× Iki) → min - 99 -
 unde: Pri - cheltuielile curente (preţul de cost al producţiei pe an) după
varianta i; …n - coeficientul normativ de recuperare al investiţiilor capitale;
Iki - cheltuielile investiţionale capitale după varianta i.
Compararea variantelor după cheltuielile echivalate dă acelaşi rezultat
ca şi compararea după termenul de recuperare. Pentru a ne convinge de
aceasta, vom determina varianta cea mai efectivă după ambele metode. Să
luăm ca exemplu o asemenea problemă.
Presupunem că avem trei variante de construcţie a unei uzine de beton
armat, unde investiţiile capitale (K) şi preţul de cost al producţiei (P)
constituie ... mii lei. (En= 0,12, ceea ce înseamnă că termenul de recuperare
este 8,3 ani= 1:0,12).

Variantele K P

I - lărgirea uzinei în funcţiune 1400 1250

II - reconstrucţia uzinei 1680 1200
III -construcţia uzinei noi 2780 980
I. Determinăm cea mai efectivă variantă după termenul de recuperare:
1). K2 - K1 = 1680 -1400 = 5,6 ani;
P1 - P2 1250-1200
Deoarece investiţiile capitale adăugătoare la reconstrucţia uzinei se
recuperă într-un termen mai redus decît cel stabilit în normativ (5,6 < Tn=
8,3 ani), alegem varianta a doua ca cea mai raţională.
2). K3 - K2 = 2780 - 1680 = 5 ani
P2 - P3 1200 - 980
Calculele dovedesc că cea mai efectivă variantă este a treia -
construcţia uzinei noi (5 < 5,6 < Tn = 8,3 ani).

II. Comparăm aceste trei variante şi după metoda cheltuielilor

echivalate minime.
C1 = En x K1 + P1 = 0,12 x 1400 + 1250 = 1418,0 lei;
C2 = En x K2+ P2 = 0,12 x 1680 + 1200 = 1401,6 lei;
C3 = En x K3 + P3 = 0,12 x 2780 + 980 = 1313, 6 lei.
După cum dovedesc calculele, varianta a treia asigură cheltuielile
echivalate minime, ceea ce rezultă că ea este cea mai efectivă.
Eficienţa investiţiilor capitale la nivel de ţară, ramură a economiei
naţionale se determină prin alte metode. Astfel, eficienţa investiţiilor capitale
pe întreaga economie naţională se determină ca coraportul dintre volumul
venitului naţional (V N) şi volumul investiţiilor capitale (Ik) care au asigurat
sporirea venitului naţional (6, p.4):
- 100 -
 ∆VN anual
Ea =
Ik
Eficienţa investiţiilor capitale pe o anumită ramură se calculează ca
coraportul dintre beneficiul anual obţinut pe ramură (Ba) şi volumul de
investiţii capitale ce au contribuit la sporirea beneficiului
∆Branual
Ear =
Ik
Surse bibliografice
1. Ăkonomika, organizaţia i planirovanie promîşlennogo proizvodstva. Pod
obş. red. N.A.Lisicikina. Minsk "Vîşeişaia şcola". -1990.
-446s.
2. Jarkovskaia E.P.i dr. Analiz hozeaistvennoi deiatelinosti stroitelinîh
organizaţii M. Stroiizdat -1989. -252s.
3. Raportul analitic al Departamentului Statisticii al Republicii Moldova
"Cu privire la dezvoltarea economiei naţionale a Republicii Moldova în anii 1991-
1995". Chişinău. -1995. -64p.
4. Raţiu-Suciu Ioan, Plumb Ion ş.a. Economia ramurilor. Vol.I. ASE.
Bucureşti. -1995. -217p.
5. Ştefan C. - Statistica economică şi statistica principalelor ramuri ale
producţiei materiale. Bucureşti. Editura Didactică şi Pedagogică.
-1973. -600p.
6. Ăkonomika i organizaţia stroitelistva. Uceb. posobie. M. Mîsli.
-1984. -228s.
7.Republica Moldova în cifre. Culegere succintă de informaţii 1995.
Chişinău. -1996. -210p.

- 101 -
 CAPITOLUL 9
DEZVOLTAREA INFRASTRUCTURII
DE PRODUCŢIE
A COMPLEXULUI ECONOMIC
9.1. Particularităţile creării complexului efectiv de infrastructură
productivă

Infrastructura reprezintă un complex de ramuri ce deservesc producţia

industrială şi agricolă: construcţia şoselelor, a canalelor, rezervoarelor de
apă, porturi, poduri, aerodromuri, depozite, gospodării energetice, transport
feroviar şi aerian, telecomunicaţii, alimentarea cu apă şi canalizarea,
învăţămîntul general şi profesional, cheltuielile pentru ştiinţă, ocrotirea
sănătăţii şi altele (vezi.1, c.61-62).
În literatura economică infrastructura se divizează în două grupe: de
producţie şi neproductivă (socială). În prima grupă se includ ramurile
infrastructurii ce deservesc nemijlocit sfera de producţie: căile ferate,
şoselele, alimentarea cu apă, canalizaţia şi altele.
În grupa a doua intră ramurile ce ţin intermediar de sfera de producţie:
învăţămîntul general şi profesional, medicina, cultura, sportul, turismul etc.
Problema interconexiunii sferei de producţie şi ramurilor de deservire a
apărut cu mult mai înainte de apariţia termenului infrastructura. Odată cu
dezvoltarea industriei în ţările înaintate a apărut problema necesităţii de a
dezvolta diferite ramuri ale infrastructurii. În anii '50-'60 în SUA şi
Germania au apărut elaborări de plan de dezvoltare a ramurilor
infrastructurii pe termen de 10-25 de ani, ce conţineau calcule concrete
privind influenţa lor asupra ritmurilor de creştere ale industriei.
În scopul îndreptăţirii cheltuielilor crscînde din contul bugetului de stat
la crearea infrastructurii în ţările occidentale aceste cheltuieli se numesc
"cheltuieli sociale" sau "capital adăugător".
În ţările care pînă nu demult erau părţi componente ale fostei U.R.S.S.
abia în ultimii ani a început să se atragă atenţie studierii problemelor de
creare a infrastructurii şi determinării influenţeii acesteia asupra sporirii
eficienţei producţiei.
Aşadar, pentru sporirea dezvoltării cu succes a economiei în orişice
ţară o mare însemnătate o are dezvoltarea complexă şi interconexă a
ramurilor infrastructurii. Acestea se determină reieşind din următoarele
considerente: influenţa crescîndă a condiţiilor producţiei lărgite ce necesită
crearea infrastructurii, influenţa progresului tehnico-ştiinţific şi a procesului
de intensificare; rolul infrastructurii- ca
102"sistem
- de circulaţie al sîngelui" în
complexul economic unic; contribuţia infrastructurii la eliberarea ramurilor
de producţie de funcţiile nespecifice lor şi concentrarea atenţiei asupra
problemelor de bază; infrastructura contribuie de asemenea la reducerea
termenului de producţie şi a cheltuielilor la unitatea de producţie.
Obiectele infrastructurii după însemnătatea şi sensul lor funcţional-
teritorial pot fi atribuite la una din următoarele trei grupe: magistrală,
regională sau locală.
Infrastructura magistrală asigură condiţiile necesare pentru
funcţionarea complexului economic în întregul său teritorial-ramural.
Acestea sunt: transportul magistral de toate tipurile, conductele de petrol şi
gaz, liniile magistrale de telecomunicaţii şi transmitere a curentului electric
cu importanţă de stat etc.
Dezvoltarea infrastructurii se află în strînsă legătură cu complexele
teritoriale de producţie. De exemplu, crearea în Rusia a unor asemenea mari
complexe de producţie, cum sunt: Zapadno-Sibirskii, Saianskii, Kansko-
Akinskii sau a magistralei B.A.M. etc. au necesitat sume colosale la crearea
infrastructurii regionale pentru asigurarea deservirii cu transport, energie şi
alte deserviri interramurale ale producţiei de bază.
Eficacitatea complexului economic în mare măsură ţine de dezvoltarea
infrastructurii locale, ceea ce asigură funcţionarea cu succes a unor sau a
mai multor întreprideri. La nivel local se soluţionează de asemenea probleme
ale infrastructurii de mare însemnătate - în domeniul transportului,
energeticii, telecomunicaţiilor, informaticii etc. (exemple despre crearea
infrastructurii locale în Germania, Olanda şi multe alte ţări).
Infrastructura de producţie se deosebeşte prin mai multe particularităţi,
de care trebue să se ţină cont la determinarea direcţiilor ei de dezvoltare.
Prima - producţia şi serviciile acestor ramuri, de regulă, nu au formă
substanţială, materială şi pot fi cu greu deosebite de însuşi procesul de
producţie şi consum (transport, telecomunicaţii, informatică etc.). A doua -
efectul economic creat în aceste ramuri ca atare într-o măsură mai mare se
realizează în ramurile de producţie, care se folosesc de serviciile
infrastructurii. A treia particularitate - infrastructura trebuie să dispună de
un potenţial suficient pentru a satisface cerinţele ramurilor de producţie în
condiţiile de utilizare la nivel maximal a capacităţilor de producţie.
Un rol deosebit de important la crearea infrastructurii de producţie îl
are dezvoltarea infrastructurii sociale, ce exercită o influenţă decisivă asupra
formării factorului principal de producţie - omul, intelectul lui, nivelul
cultural, sănătatea etc.
Crearea infrastructurii se bazează pe un şir de principii.
Unul din cele mai importante este orientarea dezvoltării ei spre
asigurarea indicilor înalţi în ramurile ce- o deservesc. Se poate spune că
- 103
nivelul de dezvoltare al infrastructurii într-o mare măsură determină sporirea
eficienţei economiei naţionale în genere.
Nu mai puţin important este şi principiul dezvoltării prioritare a
infrastructurii în sistemul unic al economiei naţionale. Astfel, construcţia din
timp a drumurilor, liniilor de telecomunicaţii, depozitelor etc. dă
posibilitatea de a construi obiectele de producţie cu cheltuieli mai reduse şi
de a folosi capacităţile de producţie mai din plin. Aceasta asigură o
economie a investiţiilor capitale (pînă la 15-20% din costul lor total) şi
obţinerea aceloraşi rezultate cu cu cheltuieli mai mici.
Aceasta are o deosebită inportanţă în condiţiile economiei de piaţă.
Pentru dezvoltarea infrastructurii un rol hotărîtor îl joacă principiul
teritorial de produccţie. Alt ptincipiu de mare importanţă la formarea
infrastructurii efective este principiul de sistem şi complex, ce oferă
posibilitate de a folosi mai eficient potenţialul infrastructurii deja în
funcţiune, iar din alt punct de vedere de a crea o asemenea infrastructură,
care în viitor ar corespunde maximal necesităţilor economiei naţionale.
Eficienţa metodei complexe în cea mai mare măsură se reflectă la nivel
regional. Crearea unor sisteme generale de transport, construcţii de inginerie,
comuniccaţii independente de apartenenţa ramurală, sisteme unice energetie
şi de alimentatre cu apă, precum şi a obiectelor de menire socială, asigură o
economie a investiţiilor capitale la crearea infrastructurii de pînă la 20% din
valoarea lor totală (2,c.300-316). Este necesar de a dezrădăcina practica
existentă, cînd infrastructura socială nu se include în cadrul programelor
teritoriale de producţie mari de dezvoltare a economiei anumitor regiuni ceea
ce se reflectă negativ asupra eficienţei producţiei, duce la înrăutăţirea
asigurării cu cadrele necesare etc.
În procesul de determinare al direcţiilor efective de dezvoltare a
infrastructurii o mare inportanţă are realizarea principiului de magistrală,
precum şi stabilirea proporţiilor optime ale infrastructurii în aspect ramural
şi teritorial. De exemplu, o economie colosală poate fi obţinută de la
optimizarea traficului de încărcături cu diferite tipuri de transport (maritim,
feroviar, auto, avio etc).
Spre regret, în realitate adesea are loc neînţelegerea însemnătăţii
creării infrastructurii de producţie şi sociale, ceea ce se reflectă negativ
asupra eficienţei producţiei şi deservirii populaţiei.
Se pot deosebi trei grupe de indicatori ce caracterizează dezvoltarea
ramurilor infrastructurii. Prima - indicatorii ce reflectă procesul de producţie
în ramurile infrastructurii şi rezultatele lor: dinamica coeficienţilor
mijloacelor circulante de producţie, abaterile de la nivelul optim al stocurilor
mijloacelor de producţie, pierderile de producţie şi de timp ca rezultat al
nedezvoltării infrastructurii, nivelul -de
104asigurare
- cu servicii cu caracter de
producţie etc. Dinamica acestor indicatori redă eficienţa funcţionării
complexului infrastructurii în ansamblu.
Altă grupă de indicatori caracterizează nivelul dezvoltării bazei
tehnico-materiale a ramurilor infrastructurii şi folosirii ei. Aceştia-s
indicatorii ce exprimă mărimea fondurilor fixe, structura lor, investiţiile
capitale, precum şi mulţi alţi indicatori, ce ţin de "dezvoltarea reţelei",
"componenţa transportului", "gospodăria de depozite" etc. cum sînt:
lungimea drumurilor şi şoselelor, numărul unităţilor de transport - de
vagoane, locomotive, automobile; tonajul şi viteza lor medie; capacitatea de
tranzit (de trafic) a drumurilor ş.a.
Grupa a treia de indicatori exprimă dezvoltarea infrastructurii în
coraport cu ramurile de bază ce le deservesc - volumul de producţie in
ramurile de bază şi dezvoltarea livrărilor prin cooperare, normativele
stocurilor de materiale la depozite, coeficienţii producţiei transportate etc.

DEZVOLTAREA RAMURILOR DE BAZĂ ALE INFRASTRUCTURII

DE PRODUCŢIE ÎN REPUBLICA MOLDOVA

9.2. Problemele dezvoltării energeticii

În anii '70-'80 în republică s-a dezvoltat cu ritmuri înalte industria şi în
primul rînd asemenea ramuri ca: industria constructoare de maşini şi de
aparate, industira uşoară şi alimentară şi altele. Însă destrămarea fostei
U.R.S.S., întreruperea legăturilor economice tradiţionale s-au reflectat
negativ atît asupra industriei, unde s-a redus volumul de producţie de 2 ori,
cît şi în special asupra energeticii şi transportului, care în temei depindeau
completamente de importul resurselor energetice din Rusia.
În condiţiile obţinerii suveranităţii politice şi economice, cînd
Republica Moldova a devenit independentă şi a trecut la economia de piaţă,
principial s-au schimbat condiţiile de funcţionare şi dezvoltare a energeticii.
Mijloacele de producţie care aparţineau înainte organelor centrale unionale
au devenit proprietatea republicii, s-a lărgit cercul de probleme care necesită
soluţionare la faţa locului.
Pentru dirijarea complexului energetic şi promovarea politicii de stat în
acest domeniu în republică a fost creat Departamentul Energetică, Resurse
Energetice şi Combustibil, în componenţa căruia au intrat: Compania de Stat
"Moldenergo", care se ocupă de chestiunile producţiei, transportării şi
utilizării energiei electrice; Asociaţia de Stat de Producţie pentru
Combustibil, care răspunde de asigurarea economiei naţionale şi a populaţiei
cu combustibil; Concernul de Stat "Moldovagaz", care se ocupă de
- 105 -
transportarea şi repartizarea gazelor naturale şi lichide, dezvoltarea şi
exploatarea gospodăriei de gazificare.
În republică există încă două întreprinderi mari, care se ocupă de
producerea şi repartizarea energiei termice - Asociaţia Republicană de
Producţie "Termocomenergo", responsabilă de asigararea cu energie
termică în oraşe şi raioane şi Asociaţia pe acţiuni "Termocom", ce se ocupă
de asigurarea cu energie termică a or. Chişinău. Dar aceste două asociaţii
intră în componenţa Ministerului Serviciilor Comunale şi Exploatării
Fondului de Locuinţe.
Stabilirea necesităţilor de resurse energetice şi elaborarea bilanţurilor
respective, aprecierea eficienţei consumului de energie în ramurile economiei
naţionale etc. ţin de funcţiile Ministerului Economiei.
După cum se ştie, principalele resurse energetice sunt: petrolul,
cărbunii, gazele naturale, hidroenergia, energia nucleară şi termonucleară,
solară şi geotermică, eoliană, biotehnologia şi alte tipuri de energie (vezi
3,c.93-112).
Starea şi perspectivele dezvoltării complexului termo-energetic.
Complexul termo-energetic al republicii a fost creat în temei în anii 1950-
1970 ca parte componentă a complexului termo-energetic unic al fostei
Uniuni Sovietice.
Forţa electro-energetică a republicii în prezent constituie mai mult de
3000 MW, dintre care Centrala electrică raională de stat (CERS) a
Moldovei de la Dnestrovsk - 2520 MW, Centrala electrică de termoficare
(CET-1) Chişinău - 46 MW, CET-2 Chişinău - 240 MW, Centrala
hidroelectrică (CHE) Dubăsari - 48 MW.
Sistemul energetic al republicii este integrat cu sistemul energetic din
Ucraina, se i-au măsuri pentru a se integra şi cu sistemul energetic al
României şi cel european. Potenţialul de producţie al sistemului energetic al
republicii se compune din centralele electrice şi reţelile termoenergetice,
capacităţile de regenerare a energiei termice.
Datele din tabela nr.5 arată că unele capacităţi de producţie au fost
date în exploatare încă în anii '50-'60 şi deja şi-au epuizat resursele, trebuie
să fie înlocuite. Numai prin efectuarea lucrărilor de reparaţie se menţin
aceste agregate în stare de lucru pînă în timpul de faţă. O situaţie alarmantă
s-a creat la Centrala electrică raională de stat a Moldovei de la Dnestrovsc
(CERS), ponderea căreia constituie circa 84% din capacităţile totale în
funcţiune. Cele 8 agregate ale ei, ce funcţionează pe baza cărbunilor, fiecare
cu o capacitate de cîte 200 MW, trebuiau să fie scoase din funcţiune
conform termenului noirmativ încă -în anii 1993-1998. Şi-au epuizat deja
106 -
termenul de lucru şi agregatele hidroenergetice de la staţia din Dubăsari,
unele agregate ale staţiilor CET-1 din Chişinău şi CET din Bălţi. Dar din
cauza lipsei resurselor financiare nu este posibilă renovarea lor în timpul
apropiat.
Caracteristicile centralelor energetice sunt redate în tab. nr.5.
Tabela nr.5
Caracteristica staţiilor electrice a Republicii Moldova

Denumirea centralei Capacitatea Anul de dare Tipul com-

MW în exploatare bustibil.

CERS a Moldovei (Dnestrovsc) 2520 1964-1980 cărbuni,

păcură,
gaz
CET-1 Chişinău 56 1954-1961 gaz,
păcură
CET-2 Chişinău 240 1976-1980 gaz,
păcură
CET Bălţi 28,4 1957-1970 păcură,
gaz
CET a fabricilor de zahăr 100 1956-1986 păcură
CHE Dubăsari 48 1954-1955
CHE Costeşti 16 1978

TOTAL 3008,4

Conform proiectului Programului energetic al Moldovei pentru

perioada de pînă în anul 2010 dezvoltarea surselor de energie se prevede a fi
asigurată pe baza reconstrucţiei şi a modernizării utilajului la CERS a
Moldovei, CET-1 Chişinău, CET Bălţi, CHE Dubăsari, dării în exploatare a
capacităţilor noi la CET-2 Chişinău, se planifică de asemenea construcţia
CERS-2 a Moldovei cu o capacitate de 1000 MW şi alte centrale
termoelectrice medii şi mici în oraşele republicii.
Republica Moldova dispune de o reţea electrică bine dezvoltată.
Reţeaua electrică a republicii este conectată cu Ucraina (prin cinci linii a cîte
330 kV şi cinci linii a cîte 110 kV), cu Bulgaria (linia de 4000 kV) şi
România (două linii cîte 1100 kV).
Pe teritoriul republicii trece spre Bulgaria linia electrică de 750 kV de
la Centrala electrică atomică din Iujno-Ucrainsk, însă republica n-are
legătură directă cu această linie.
Gospodăria termoenergetică a republicii o constituie capacităţile de
regenerare a centralelor termoelectrile- 107 -şi cazangeriilor, conductelor de
căldură. În viitor se prevede darea în exploatare a noilor capacităţi la
centralele termoelectrice în funcţiune şi la cele ce se prevăd a fi construite în
anii apropiaţi, de asemenea reconstrucţia şi modernizarea unor cazangerii în
funcţiune. Se prevede efectuarea unor lucrări ample în domeniul aplicării
unor tipuri noi de materiale izolante şi anticorozive, instalarea sistemelor de
evidenţă a repartizării şi reglării folosirii energiei termice.
Consumul de gaze are o pondere mare în balanţa resurselor energetice
a republicii. În republică este creată o reţea ramificată de magistrale şi
sisteme locale pentru aprovizionarea cu gaze din Rusia prin magistrala de
gaz Iamburg-Eleţ-Cremenciug-Ananiev-Bălţi-Cernăuţi-Bogorodcianî, care
trece prin Moldova şi ramificaţia de la magistrala de gaz Şcebelinka-
Dnepropetrovsk-Crivoi Rog-Razdelinaia-Odessa. Din cele 40 de raioane ale
republicii 28 sunt gazificate, iar în 12 raioane se efectuează lucrări de
gazificare.
În scopul asigurării economiei naţionale şi a populaţiei cu gaz lichefiat
sunt create 6 staţiuni interraionale cu rezervuare de comprimare în volum
total de păsrtare de 5730 m cubi şi 8 puncte de ingrediere cu un volum total
de 1620 m cubi. Conform Programului republican de gazificare, pînă în anul
2000 se prevăd lucrări de extindere a capacităţilor de păstrare a gazului
lichefiat, ceea ce va permite reducerea deficitului de gaze, îndeosebi în
perioada de toamnă-iarnă.
Împreună cu Rusia în republică adăugător vor fi construite magistrale
pentru tranziţia gazului în ţările europene.
Baza tehnico-materială a gospodăriilor pentru aprovizionarea cu
combustibil solid o constituie 10 baze interraionale proprii cu capacitatea de
600 mii tone de cărbuni şi o suprafaţă totală de 122 mii m.p. şi 28 de
depozite în arendă cu capacitatea totală de 750 mii tone, cu o suprafaţă
totală de 137 mii m pătraţi.
Gospodăria petrolieră a republicii cuprinde 34 baze cu filialele lor cu
un volum total de păstrare a 368 mii m cubi de petrol şi mai mult de 240 de
staţiuni de alimentare. Dar unele depozite au fost construite încă în anii
1926, 1930, 1948-1950, de aceea e foarte necesar de a efectua reconstrucţia
lor, de a schimba utilajul şi rezervuarele uzate, de a întreprinde măsuri
concrete în domeniul ocrotirii mediului ambiant.
Este bine cunoscut faptul că asigurarea ramurilor economiei naţionale
şi a populaţiei cu resurse energetice este o problemă foarte acută. De
menţionat că în ultimii ani necesităţile de resurse energetice ale republicii
sunt asigurate la nivel de 50-70%. Problema ca atatre se complică nu atît din
cauza lipsei resurselor energetice, cît din cauza neachitării pentru resursele
energetice livrate din Rusia, care la 1 ianuarie 1996 au constituit 1345 mln.
- 108 -
lei, iar a consumatorilor faţă de complexul energetic al republicii au
constituit 2155 mln. lei.
În rezolvarea problemelor ce ţin de dezvoltarea sistemului energetic o
mare însemnătate are reducerea degajării gazelor toxice de către centralele
electrile şi termice, diferite tipuri de transport şi alte obiecte ale
infrastructurii în mediul înconjurător.
În anul 1995 în republică a fost elaborată strategia dezvoltării
complexului energetic al Republicii Moldova în perioada de pînă în anul
2005, ce prevede dezvoltarea diferitor ramuri ale acestui complex în
perspectiva apropiată, asigurarea economiei naţionale şi a populaţiei cu
resurse energetice.
Pentru dezvoltarea energeticii, care are o importanţă strategică pentru
Moldova, deoarece ţara depinde de importul resurselor energetice (resursele
energetice constituie jumătate din importul republicii), pe linia TACIS în
iunie 1994 a fost acceptat un proiect destul de mare - în valoare de 2 mln.
EKIU. El cuprinde cîteva aspecte ce necesită atenţie primordială:
prezentarea spre examinare Guvernului a recomandărilor experţilor privind
dezvoltarea energeticii; prezentrea unui proiect model de centrală electrică;
comercializarea organizaţiilor "Moldenergo" şi "Moldovagaz" şi crearea
biroului naţional în domeniul eficienţei consumului de resurse energetice.
Pentru determinarea măsurilor de economisire a resurselor energetice în
industrie a fost elaborat un proiect adăugător, ce se va efectua împreună cu
Departamentul Energetică, Resurse Energetice şi Combustibil, pentru
realizarea căruia din bugetul TACIS se prevăd 0,6 mln. EKIU (4,c.28-29).
În direcţia dezvoltării şi a extragerii resurselor energetice se poartă
tratative cu compania americană "Redeco". La 13 iulie 1995 Parlamentul
Republicii Moldova a adoptat decizia ca Guvernul să semneze cu compania
sus-numită un contract de concesiune cu privire la dezvoltarea şi cercetarea
zăcămintelor de petrol din Văleni şi de gaze din Victorovca şi Enichioi,
precum şi de cercetare seismică şi sondare a acestor zăcăminte. Exploatarea
industrială a zăcămintelor de petrol din Văleni, descoperite în 1957, se
prevede începînd cu trimestrul I al anului 1996.

9.3. Dezvoltarea principalelor tipuri de transport, a gospodăriei

drumurilor şi telecomunicaţiilor
Ca ramură a economiei naţionale transporturile (toate subramurile lui -
feroviar, auto, maritim, avio etc.) îndeplinesc funcţia de deplasare a
mărfurilor şi călătorilor cu ajutorul unor vehicule ce se deplasează pe o
anumită reţea (cale), echipată cu instalaţii specifice (3,c.66-93).
Toate deplasările mărfurilor şi pasagerilor în republică se fac în temei
cu ajutorul transportului feroviar, -auto,
109 - fluvial şi avia. După caracterul
transporturilor se deosebesc transportul de mărfuri şi transportul de
pasageri, iar după sfera de deservire - transportul de menire socială,
transportul departamental şi transportul particular. Din punct de vedere al
teritoriului şi depărtării deplasării - transportul interurban, suburban,
orăşenesc (urban) şi transportul interior de producţie.
Republica Moldova ocupă o poziţie avantajoasă geografică în sud-estul
continentului european, la intersecţia căilor ce duc din Europa de Sud spre
Orientul Apropiat. Teritoriul ei este pe larg utilizat de către transportul de
tranzit.
Un loc principal la efectuarea transporturilor de export-import îi
aparţine transportului feroviar. El are 5 ieşiri în Ucraina şi 3 în România.
Lungimea căilor ferate constituie 1135 km. În ce priveşte exportul şi
importul mărfurilor căii ferate îI revin 95 % din întregrul volum de mărfuri
transportate cu toate felurile de transport şi 3/4 din traficul de călători. De
rînd cu traficul local de mărfuri şi pasageri, acest transport asigură în temei
legăturile externe de transport - economice şi, de asemenea, legăturile
tranzit între ţări spre Est şi Vest.
Reieşind din însemnătatea pe care o are pentru republică transportul
feroviar, a fost elaborată o nouă Schemă şi Program special pentru
dezvoltarea lui, ţinîndu-se cont de integrarea transportului feroviar în
sistemul complex de transport european. De rînd cu construcţia noilor şi
reconstrucţia liniilor ferate în funcţiune, va continua electrificarea uneia din
principalele magistrale ce întretaie ţara de la apus la răsărit. Se examinează
de asemenea problema participării republicii la construcţia magistralei căii
ferate de mare viteză Bucureşti -Chişinău-Kiev.
Transportul auto. În prezent la efectuarea transporturilor
interrepublicane un loc important îl ocupă transportul auto, căruia îi revin
96% din volumul mărfurilor transportate şi 80% din numărul călătoriilor.
De menţionat, că în unele raioane transportul auto este unicul mijloc de
transport cu ajutorul căruia se efectuează deplasarea mărfurilor şi a
pasagerilor, asigurînd legăturile cu alte centre şi oraşe, 90% din localităţile
rurale sunt asigurate cu rute de autobuze.
Un rol deosebit în efectuarea lucrărilor de transportare a mărfurilor şi
pasagerilor îl are transportul de menire socială din subordinea Ministerului
Transporturilor şi Gospodăriei Drumurilor.
De menţionat, că din cauza lipsei mijloacelor financiare în ultimii ani
nu se completează parcul de maşini, nu se efectuează reparaţia lor, un
număr mare de maşini staţionează, au scăzut brusc indicii fofosirii
transportului, deplasării mărfurilor şi a pasagerilor.
Reţeaua drumurilor de folosinţă generală are o lungime de circa 10 mii
km.
- 110 -
 Transportul fluvial. Republica dispune de condiţii favorabile pentru
dezvoltarea transportului fluvial pe râurile Nistru şi Prut, iar construcţia pe
viitor a portului Giurgiuleşti va crea posibilităţi şi pentru dezvoltarea
transportului maritim.
Un loc important la transportarea călătorilor pe rutele internaţionale îl
ocupă transportul aerian, nodul principal fiind Chişinău, care pe an ce trece
stabileşte legături aeriene cu tot mai multe oraşe din lume.
În ultimii ani se efectuează măsuri privind dezvoltarea
telecomunicaţiilor. În acest domeniu se realizează un program de stat, ce
prevede dezvoltarea tuturor felurilor de servicii acordate de ramura dată,
stabilirea legăturilor telefonice şi de telegraf cu alte state.

9.4.Asigurarea populaţiei cu servicii comunale şi spaţiu locativ

În ultimii ani ca rezultat al crizei economice şi a creşterii considerabile
a preţurilor la resursele energetice importate s-a înrăutăţit mult asigurarea
populaţiei cu servicii comunale - apă, mai cu seamă apă caldă; încălzirea
centralizată; alimentarea cu gaz, transportul urban etc. Pentru ameliorarea
situaţiei în acest domeniu se întreprind măsuri concrete şi anume.
Ţinînd cont de rolul important al gospodăriei comunale şi de locuinţe în
dezvoltarea sistemului de amplasare a populaţiei şi în crearea unor condiţii
favorabile de trai, în anul 1994 a fost elaborat Programul de stat de
dezvoltare a gospodăriei comunale, ce prevede menţinerea şi dezvoltarea
structurilor comunale la sate (5, p.87-88).
Problema asigurării populaţiei cu apă potabilă de calitate va fi
soluţionată în cadrul programului de stat "Apă potabilă", în care se acordă o
deosebită atenţie raioanelor ce actualmente duc lipsă de apă calitativă.
Cu ajutorul Băncii Europene de Dezvoltare şi Reconstrucţie va începe
realizarea proiectului de sporire a eficienţei sistemului de alimentare cu
căldură, ceea ce va permite să fie reduse substanţial pierderile la producerea
şi transportarea energiei termice.
În scopul îmbunătăţirii deservirii pasagerilor cu mijloace de transport
electric urban va fi realizat un program special, în care va fi prevăzută
consolidarea bazei tehnico-materiale a întreprinderilor din cadrul ramurii,
completarea parcului de troleibuze, construcţia unor noi reţele de contact,
organizarea la întreprinderile din republică a producerii şi restabilirii
pieselor de completare şi a detaliilor pentru troleibuze.
Pentru soluţionarea problemei ecologice acute privind utilizarea
deşeurilor solide de menaj şi a deşeurilor industriale, va fi pus în aplicare un
nou sistem de colectare şi prelucrare a deşeurilor.
În ansamblu, în cadrul gospodăriei comunale şi de locuinţe a republicii
va fi promovată politica modernizării şi descentralizării sistemului de
alimentare cu căldură, utilizăriii surselor netradiţionale de energie, aplicării
pe scară largă a aparatelor de control - 111 şi
- evidenţă a consumului de apă,
energie termică şi gaze. Pentru realizarea acestor scopuri vor fi implicate
investiţiile străine, inclusiv ale întreprinderilor mixte.
Fondul locativ al Moldovei constituie circa 82 mln. m.p. , din care 39%
alcătuieşte fondul orăşenesc. La un locuitor revine în mediu circa 19 m
pătraţi spaţiu locativ, inclusiv în localităţile rurale - 16 m pătraţi.
Are loc privatizarea spaţiului locativ. În genere în Moldova deja sunt
privatizate 53% din fondul total locativ supus privatizării. Structura
fondului locativ în anul 1994 a constituit: sectorul privat - 79%, de stat -
19%, cooperative -1% şi alte - 1%.
În ultimii ani creşte numărul locuinţelor construite în mod individual
atât în oraşe, cât şi la sate. Au apărut o mulţime de firme particulare care se
ocupă nemijlocit de construcţia locativă.

9.5. Sistemul de asigurare cu resurse materiale

În scopul dezvoltării economiei în condiţiile de piaţă, sporirii eficienţei
şi coordonării activităţii în domeniul aprovizionării tehnico-materiale,
extinderii livrărilor de producţie în alte ţări şi îmbunătăţirii asigurării
necesităţilor statului şi a agenţilor economici cu informaţia respectivă,
conform Hotărîrii Guvernului republicii din 9 noiembrie 1994 nr.827 pe
lîngă Ministerul Economiei a fost creat Concernul republican de stat pentru
resursele materiale "Moldresurse".
Funcţiile principale ale lui sunt: organizarea realizării acordurilor
interstatale; crearea Fondului republican de achitare pentru resursele
energetice şi achitarea la timp a acestor resurse; asigurarea agenţilor
economici cu servicii marketing; acordarea ajutorului necesar agenţilor
economici la realizarea producţiei industriale şi agricole; asigurarea
necesităţilor statului şi ale altor comenzi pentru republică. În acest scop
Concernul a oreganizat reprezentanţe şi filiale în raioanele şi oraşele
republicii, în ţările din CSI şi alte ţări.
În componenţa acestui concern au intrat toate organizaţiile fostului
sistem al Gossnabului: Firmele de stat - "Forestcom", "Agroconstrucţia",
"Moldelina", "Meridian", "Chimistul", "Echipament", "Moldova-metal",
"Moldova-aparat", "Poliresurse", asociaţiile de arendă - "Dacia-com",
"Metal-feros", Asociaţia "Investcom" şi alte organizaţii.

Surse bibliografice
1. Ăkonomiceskaia ănţiklopedia. Tom 2. GGl.red. A.M.Rumeanţev. M.
"Sovetsakia ănţiklopedia". -1975. -560s.
2. Ăkonomika narodnogo hozeaistva. Kurs lekţii/ Red-kol.: Lebedev V.G. i
dr.Œ.: ŒMîsli. -1988. -351s.
3. Raţiu-Suciu Ioan, Plumb Ion ş.a. Economia ramurilor. Vol.I. Buureşti.
ASE. -1995. -214p.
- 112 -
 4. TACIS - Godovoi otciot za 1994 god. Evropeiskoi Komisii. Bruseli
18.7.1995. -64s.
5. Programul de activitate al Guvernului Republicii Moldova pentru anii
1994-1997. Chişinău, iunie, 1994. -125s.
6. Republica Moldova în cifre. Culegere succintă de informaţii 1995.
Chişinău. -1996. -210p.

- 113 -
 CAPITOLUL 10
SISTEMUL DE ORGANIZARE ŞI DIRIJARE
A RAMURILOR ECONOMIEI NAŢIONALE
10.1. Formele de organizare şi dirijare în cadrul ramurilor de producţie

Sistemul actual de organizare şi dirijare în cadrul ramurilor de

producţie împarte aria de cuprindere a activităţii acestor ramuri după
natura proprietăţii în patru mari grupe: întreprinderi de stat (cu capital
public); întreprinderi cooperatiste; întreprinderi private (particulare);
întreprinderi mixte (cu capital public şi privat, autohton sau străin).
Dezvoltarea economiei pe bază de capital privat şi mixt presupune
promovarea unei noi mentalităţi de întreprinzător, a unei noi concepţii
manageriale, precum şi reorganizarea economiei. Aceasta presupune
crearea unor noi structuri de conducere atît la nivel macroeconomic, cît şi
la nivel microeconomic (de întreprindere), care să permită (1, p.143 -
166):
a) retragerea organelor administraţiei de stat de la conducerea
nemijlocită a economiei;
b) redimensionarea unităţilor economice şi modelarea lor pe
principiul formaţiei celei mai mici cu autonomie funcţională astfel încît:
- să faciliteze actul de organizare şi conducere;
- să se pună în evidenţă şi să se separe unităţile sau subunităţile
economice nerentabile de cele rentabile;
- să se uşureze procesul de reprofilare al unităţilor în funcţie de
cerinţele pieţei;
- să se uşureze procesul de aprovizionare cu materii prime,
ansambluri şi subansambluri;
- să se uşureze procesul de recalificare şi reprofilare a forţei de
muncă spre a fi redistribuită în activităţi mai rentabile;
c) crearea unor instituţii şi a unor structuri, inclusiv la nivel
guvernamental, care să înlocuiască sistemul de comandă în economie cu
un sistem de orientare şi influenţă indirectă (stimulare sau inhibare) a
fluxurilor de producţie şi comercializare.
La etapa actuală una din problemele cele mai importante ale teoriei
şi practicii economice o reprezintă restabilirea locului şi rolului în
economia naţională a proprietăţii private, care să asigure manifestarea
deplină a spiritului întreprinzător al agenţilor economici.
- 114 -
 În condiţiile economiei de piaţă activitatea întreprinderilor, indiferent
de tipul de proprietate este reglementată de lege. De exemplu, în România,
conform legislaţiei, toate unităţile economice de stat, indiferent de organul
în subordinea căruia îşi desfăşoară activitatea, se organizează şi
funcţionează sub formă de regii autonome şi societăţi comerciale, iar
coordonarea activităţii lor se face de ministerul respectiv. Ce reprezintă
aceste unităţi economice?
Regia autonomă este o unitate economică cu personalitate juridică şi
gestiune separată, care exploatează şi valorifică bunuri aflate în
proprietatea statului, în scopul obţinerii de profit. Ea se organizează prin
hotărîrea Guvernului şi funcţionează în sectoarele strategice ale economiei
naţionale (industria de armament, energetică, transportul feroviar, poştă
etc). Conducerea regiei autonome revine Consiliului de administrare,
compus din 5-7 persoane, din care unul este directorul sau directorul
general al regiei.
Societatea comercială este o unitate economică formată din mai
mulţi asociaţi sau acţionari uniţi pe baza unui interes comun, ale cărei
rezultate sunt împărţite pentru recompensarea participanţilor la activitatea
economică. Prin actul de înfiinţare se aprobă statutul societăţii comerciale
care cuprinde în general: forma juridică, obiectul de activitate, denumirea
şi sediul principal al societăţii; capitalul social subscris, structura şi
modalitatea de constituire a acestuia; modalitatea de prelucare a activului
şi pasivului unităţii economice de stat sau care se constituie în societatea
comercială. Societăţile comerciale pot fi cu capital de stat, private sau
mixte. Societăţile comerciale cu capital de stat întocmesc anual bugete de
venituri şi cheltuieli, bilanţuri contabile şi conturi de profit şi pierderi.
Legislaţia republicii (vezi 2) prevede posibilitatea de a constitui
următoarele forme de societăţi comerciale: societăţi în nume colectiv,
societăţi în comandită, societăţi pe acţiuni, societăţi cu răspundere
limitată.
Pe lîngă societăţile de stat şi cele private de diferite tipuri pot
funcţiona şi cooperative de producţie sau societăţi cooperatiste. Societatea
cooperatistă este o unitatte economică ce grupează persoane în vederea
realizării de activităţi ce vizează satisfacerea unor nevoi comune sau
exercitarea unor profesiuni comune.
Lucrul de organizare şi dirijare al activităţii tuturor întreprinderilor
din ramurile economiei naţionale îl exercită ministerele respective
(industrie, agricultură, construcţii, transporturi etc), care exercită
administraţia publică, strategia şi politica
- 115 - Guvernului în anumite domenii.
 Structura organizatorică a Ministerului Industriei şi Comerţului este
prezentată în schema 5.
Schema nr.5

Ministru

Prim-viceministru Viceministru Viceministru Consilierul

ministrului

Direcţia principală Direcţia principală Direcţia relaţii

a reformelor econo- de dezvoltare a capa- economice externe,
mice şi deetatizării cităţilor de producţie marketing şi progres
proprietăţii de stat şi cooperare tehnico-ştiinţific

Secţia planificare Secţia cooperare Secţia protocol,

analitică şi prono- interrepublicană promovarea acordu-
stic al potenţialului evidenţă şi dezvol- rilor interstatale
de producţie tarea capacităţilor
de producţie
Direcţia
Secţia finanţe, administrativă
credite şi asanarea Secţia standardizare,
activităţii industriale control tehnic şi Contabilitatea
probleme ecologice

Secţia deetatizare Secţia mărfuri de

şi privatizare Secţia programe larg consum şi
ramurale transfer resurse materiale-
de tehnologii şi -industria uşoară
proiecte de investiţii
Biroul juridic

* Asociaţia"Mobilă" * Asociaţia"Mărfconsum" Cancelaria etc

Schema nr. 5. Structura organizatorică a Ministerului Industriei

al Republicii Moldova

De exemplu, Ministerul Industriei desfăşoară în domeniile sale

următoarele activităţi:
- organizează şi urmăreşte aplicarea legilor şi hotărîrilor
- 116 - de autoritate şi a principiului
guvernamentale, cu respectatrea limitelor
autonomiei agenţilor economici, instituţiilor şi organelor administraţiei de
stat;
- fundamentează strategiile de dezvoltare cantitativă şi calitativă a
industriilor şi subsistemelor industriale coordonate;
- coordonează acţiunile de reorientare a activităţilor economice din
domeniile aflate în componenţa sa;
- fundamentează comenzile de stat (necesităţile statului), subvenţiile,
creditele ce depăşesc un anumit plafon, lichidarea unor capacităţi
nerentabile;
- în calitate de acţionar, reprezintă statul la încheierea de acorduri,
convenţii sau alte înţelegeri internaţionale, potrivit legii;
- îndrumează activitatea organismelor ce funcţionează în subordinea lor
etc.

10.2. Principalele forme de organizare socială a producţiei şi serviciilor

Specializarea, diversificarea, cooperarea şi integrarea reprezintă forme
de organizare socială a producţiei şi serviciilor şi în acelaşi timp direcţii de
manifestare în cadrul dezvoltării economiei naţionale în condiţiile acţiunii
legilor specifice economiei de piaţă (vezi 1, p.167-214). Între aceste forme
de organizare socială a producţiei şi serviciilor există multiple legături
reciproce aşa cum reiese din figura nr. 6.

Diversificare Cooperare

Specializare

Integrare

Fig. 6 . Legăturile dintre formele de organizare socială a producţiei şi serviciilor

Manifestarea acestor forme diferă de la o perioadă la alta în cadrul

aceleiaşi ţări şi de la o ţară la alta, fiind influenţată de o serie de factori
tehnico-economici, social-politici şi juridici. În cadrul acestor factori pot fi
menţionaţi următorii:
- nivelul de dezvoltare al forţelor de producţie;
- gradul de dezvoltare şi tipul de mecanism economic adoptat sau
predominant în ţara respectivă;
- 117 -
 - configuraţia industriei, construcţiilor, transporturilor şi altor ramuri la
un moment dat;
- gradul de adîncime a diviziunii muncii;
- modul de repartizare a resurselor naturale;
- gradul de participare al ţării la circuitul economic mondial;
- sistemul necesităţilor al economiei naţionale;
- sistemul politic şi juridic al ţării;
- situaţia repartizării factorilor de producţie pe teritoriul ţării.

10.3. Specializarea producţiei şi efectele ei

Specializarea trebuie văzută în dublu sens:
- la nivel de subsistem industrial;
- la nivel de întreprindere.
La nivelul subsistemului industrial ea este un proces obiectiv prin care
se dezvoltă subsistemele industriale existente şi apar noi subsisteme care
produc anumite bunuri economice, lucrări sau servicii cu ajutorul anumitor
factori de producţie şi al anumitor forme de combinare a acestora.
La nivelul întreprinderii specializarea reprezintă un proces de
respingere a gamei de produse, lucrări sau servicii realizate, uneori pînă la
un singur fel, în condiţiile unei serii mari de fabricate folosindu-se factori de
producţie specializaţi şi într-o structură adecvată.
Specializarea este influenţată de mai mulţi factori: tehnici, economico-sociali,
financiari etc. şi există în diferite forme specifice anumitor ramuri. De exemplu, multe
întreprinderi sunt profilate şi se specializează pe un anumit produs, anumite tipuri de
maşini (producţia de autocamioane, tractoare, etc.) sau pe o anumită structură de
sortiment (produse farmaceutice, mase plastice etc.). În industria alimentară multe
întreprinderi se specializează pe produs finit (ex. conserve) şi întreprinderi specializate
tehnologic (ex. morăritul). Sau în construcţie specializarea întreprinderilor se face în
funcţie de lucrările executate aşa cum rezultă de la clasificarea ramurilor în
construcţii.
Stabilirea nivelului de specializare are importanţă pentru procesul de
management atât la nivel de ramură, cât şi de întreprindere. În acest scop la nivel de
ramură se calculează asemenea indicatori generali: numărul de subsisteme imdustriale,
de construcţii, transporturi etc.; numărul de grupe de activităţi.
La nivel de trust, asociaţie, companie, întreprindere se folosesc indicatorii
adecvaţi: indicatorul specializării calculat în funcţie de sortimente; greutatea specifică
a producţiei la care face obiectul de activitate a întreprinderii în totalul producţiei
realizate; greutatea specifică a pieselor şi subansamblurilor tipizate faţă de întreaga
producţie; ponderea pieselor şi subansamblurilor tipizate, standardizate în totalul
pieselor utilizate într-un produs complex; ponderea utilajelor, maşinilor şi instalaţiilor
specializate faţă de totalul acestora într-o -întreprindere
118 - etc.
 O clasificare mai detaliată a formelor de specializare este prezentată în schema
nr. 7 (1, p.171).

Întreprinderi mari care

realizează în serie
mare o gamă restrînsă
Întreprinderi care de produse
produc:
-tractoare
-autocamioane Întreprinderi mijlocii
Speciali- -strunguri şi mici care realizează
zare pe -alte maşini, în serie mică şi unicate
produse utilaje,inves- anumite produse
tiţii de acelaşi complexe
fel. Realizează
deci produse întreprinderile
complexe specializate pe
realizarea de
prototipuri

Întreprinderi care
realizează produse
tehnologice primare. - Oţeluri speciale
Forme Speciali- Se obţin efecte
de zare teh- economice importan- - Piese turnate
speci- nologică te ca:
alizare - nivelul de pregătire - Piese forjate
ridicat al personalului
- calitate mai bună - Montajul unor
- utilaje de mare produse finale
randament

- Rulmenţi
Întreprinderi care - Cinescoape
realizează anumite - Osii şi boghiuri
părţi sau piese - Echipamente
care pot fi utilizate electrice
Specia- la mai multe tipuri - Piese turnate
lizare sau la un tip de - Garnituri de frînă
organo- produse complexe - S.D.V.-uri specia-
logică lizare
- Piese de schimb
- Reparaţii
- Pompe de injecţie
- 119 -
 Fig.7 . Formele specializării

Aşadar, formele principale ale specializării producţiei sînt:

specializarea pe produse (tractoare, televizoare etc), pe piese şi
subansambluri (şuruburi, cuie, piuliţe etc), tehnologică sau pe faze
(turnătorii, filaturi etc). Pentru caracterizarea nivelului specializării se
folosesc următorii indicatori: ponderea producţiei specializate în totalul
producţiei întreprinderii; numărul tipurilor, felurilor şi categoriilor de
produse în asortimentul total al producţiei întreprinderii; producerea pieselor
şi subansamblurilor unificate în totalul produselor executate; ponderea
utilajului specializat în totalul utilajului existent în întreprindere.
Spre exemplu, coeficientul de specializare se determină folosind
formula:
Ksp = Qb x 100,
Qtot
în care:
Ksp este coeficientul de specializare;
Qb - valoarea producţiei de bază;
Qtot - valoarea producţiei globale totale.
De menţionat că specializarea are o serie de efecte economice sensul
cărora este redat în schema nr.8.

—— Creşte mai repede volumul producţiei

—— Creşte productivitatea factorilor de
producţie
—— Se îmbunătăţeşte calitatea produselor
—— Se reduc costurile de producţie
—— Crează condiţii pentru introducerea mai
rapidă a progresului tehnic
—— Asigură folosirea mai bună a factorilor de
producţie (utilaje, instalaţii, forţa de
muncă), elementelor de progres tehnic
Efectele —— Crează posibilitatea îmbunătăţirii
specializării organizării producţiei şi a muncii, a
folosirii unor metode moderne în acest
sens
—— Simplifică procesul de conducere şi de
adoptare a deciziilor
—— Asigură creşterea prestigiului întreprinderii
în relaţiile cu clienţii
—— Creşte gradul de stabilitate dacă produsele
au vînzare asigurată
- 120 -
 Schema 8. Efectele economice ale specializării

Astfel, dacă valoarea produselor finite corespunzătoare profitului de

fabricaţie a fost la o întreprindere de 400 mln. lei, iar valoarea totală a
producţiei globale a întreprinderii a fost de 500 mln. lei, coeficientul de
specializare a întreprinderii respective este de:
400 mln. lei x 100 = 80%
500 mln. lei

Specializarea asigură efectele economice menţionate şi în condiţiile

economiei de piaţă cu toate particularităţile ei numai în legătură cu celelalte
forme de organizare socială

10.4. Diversificarea şi integrarea producţiei

Diversificarea este un proces complex prin care producerea de bunuri,
lucrări şi servicii se face într-o gamă variată, deci are loc lărgirea
nomenclaturii de fabricaţie. Ea este influenţată de un şir de factori: tehnico-
organizatorici, financiari şi economico-sociali.
Majoritatea întreprinderilor dispun de o anumită rezervă de capacitate
de producţie ce permite temporar realizarea unor produse, lucrări şi servicii
diferite dintre cele care fac obiectul de activitate al întreprinderii.
Diversitatea reprezintă un mijloc important de reducere a riscului.
Astfel, un grup de activităţi comportă mai puţine riscuri, deoarece
rezultatele negative înregistrate într-un domeniu sunt compensate de cele
pozitive din alte domenii şi se asigură echilibrul întreprinderii.
Pentru aprecierea mărimii diversificării se pot folosi în general
următorii indicatori: indicele diversificării pentru activităţile principale;
indicele de entropie; indicele diversificării calculat şi în funcţie de ponderea
activităţilor secundare ale întreprinderii; indicele general de apreciere
(1,p.179-181).
Astfel, indicele diversităţii (D) pentru activităţile principale
2
xj 
k k
D = 1 − ∑  = 1 − ∑ S 2j
j = 1 x  j =1
în care:
xj = volumul producţiei din sortimentul j
x = volumul total al producţiei
Sj = ponderea producţiei din sortimentul j în totalul producţiei
De exemplu, dacă o întreprindere are o asemenea situaţie:
65% pentru activitatea de bază
- 121 -
 25% pentru activitatea B
10% pentru activitatea C
Rezultă: D = 0,652 Ă 0,252 Ă 0,102 = 0,495.
Corespunzător acestui indice se poate calcula un număr echivalent cu
ajutorul relaţiei:
1 1
n= = =2
1 − D 1 − 0,495
Deci un indice de diversificare de 0,5 corespunde unei diversificări
egale activităţilor între două ramuri diferite.

Integrarea producţiei (concentrarea) ocupă un loc central în cadrul

economiei ramurilor de producţie. Ea arată măsura în care un domeniu de
activitate oarecare este dominant de câteva mari întreprinderi şi prezintă
două aspecte: numărul de întreprinderi şi mărimea relativă a întreprinderilor
apreciată, de exemplu, prin poziţia lor pe piaţă. Concentrarea este deci un
proces complex de dezvoltare a producţiei în întreprinderi de dimensiuni
mari, pe baza tehnicii înaintate.
Măsurarea gradului de integrare (concentrare) se poate efectua prin
indicatorul - gradul de cooperare (Gc) din punct de vedere al vinzărilor şi
producţiei realizate.

Gc =
∑ qi × 100
Q
în care: qi = producţia sau volumul vînzărilor realizate de
întreprinderea i; Q = producţia totală realizată şi vîndută de întreprinderile
din acelaşi domeniu de activitate.
În literatura de specialitate se expun şi alte metode de calculare a
gradului de integrare ca: indecele Hirschman-Herfindafl, indecele Hannah
(H*), inversul coeficientului de variaţie, curba lui Lorenz etc. (vezi 1, p.182-
198).
Concentrarea are o serie de efecte:
- avantajul concurenţei;
- efectul de SINERGIE (1Ă1=C>2);
- accesul la piaţa internaţională;
- posibilitatea aplicării unor metode moderne de management, de
organizare a producţiei şi a muncii;
- condiţii mai bune pentru dezvoltarea activităţii de cercetare ştiinţifică
şi inovaţii;
- posibilităţi mai mari de introducere a elementelor de progres tehnic;
- posibilitatea de a realiza reducerea cheltuielilor fixe la un produs;
- 122 -
- folosirea mai bună a unor resurse;
 - apariţia grupului de societăţi care se caracterizează prin controlul de
la un centru de decizie;
- apariţia de întreprinderi de talie internaţională;
- creşterea masei profitului în condiţiile producţiei de serie mare etc.
Totodată, concentrarea are şi o serie de efecte negative. Ca, de
exemplu:
- are efect de monopol ce reduce competiţia;
- are efectul de dominaţie a firmelor mari;
- poate apare fenomenul de creştere a preţurilor şi de stagnare eco-
nomică;
- există posibilitatea măririi costurilor ca urmare a cheltuielilor de
transport şi a altor cheltuieli;
- apare o anumită inflexibilitate la modificările mediului înconjurător;
- apar fenomene negative de plan social etc.
Datorită celor menţionate, în multe state economic dezvoltate din
partea organelor de stat se întreprind măsuri efective de control în acest
domeniu.

10.5. Cooperarea în producţie

Cooperarea este o legătură durată pe linie de producţie între două sau
mai multe întreprinderi în vederea fabricării unui produs complex.
Deci, formele principale de cooperare în producţie sînt cooperarea pe
baza produselor, a pieselor şi tehnologică în care scop se folosesc indicatorii:
numărul întreprinderilor cu care cooperează întreprinderea coordonatoare;
ponderea în preţul de cost al produselor finite a valorii semifabricatelor,
pieselor şi subansamblurilor obţinute prin cooperare; numărul sortimentelor
pe care întreprinderea coordonatoare le obţine prin cooperare (schema 9).
Pentru caracterizarea gradului de concentrare a producţiei în cadrul
unei ramuri se foloseşte indicatorul "coeficientul de concentrare", care se
calculează ca raport dintre producţia întreprinderilor mari (stabilindu-se un
sens în acest scop) şi întreaga producţie a ramurii.
Coeficientul de cooperare se calculează după formula:
Kcoop. = Qcoop ,
C
în care:
Kcoop. este coeficientul de cooperare;
Qcoop. - valoarea produselor primite de o întreprindere
prin cooperare;
C - preţul de cost complet (comercial) al întregului
volum de producţie-marfă a întreprinderii.
- 123 -
 Gradul de combinare al producţiei unei întreprinderi este caracterizat
prin coeficientul de combinare, care se calculează ca raport dintre circulaţia
globală şi producţia globală a întreprinderii respective. Pentru ramurile
industriale coeficientul de combinare poate fi calculat ca raport dintre
producţia globală a întreprinderilor combinate şi producţia globală a
ramurii. Combinarea producţiei nu trebuie confundată cu combinarea
administrativă, ce exprimă reunirea unor unităţi între care nu există o
legătură tehnico-productivă, cum sînt combinările teritoriale din industria
locală şi cooperatistă.
În condiţiile actuale ale economiei republicii caracterul necesar şi
obiectiv al cooperării dintre diferite întreprinderi este determinat de o serie
de factori printre care:
- adîncirea specializării producţiei;
- creşterea autonomiei funcţionale a fiecărei întreprinderi în condiţiile
economiei de piaţă;
- necesitatea ridicării nivelului tehnic şi calitativ al produselor,
lucrărilor şi serviciilor;
- necesitatea reducerii gradului de combinare (integrare) a producţiei în
multe sectoare ale economiei naţionale;
- necesitatea creşterii eficienţei folosirii factorilor de producţie;
- folosirea raţională a resurselor;
- pătrunderea capitalului şi a experienţei unor ţări dezvoltate.
Nu trebuie să se confunde noţiunile de aprovizionare tehnico-materială
şi cooperare.
Nivelul de cooperare se poate aprecia cu ajutorul unui sistem de
indicatori în cadrul căruia cei mai reprezentativi sunt: numărul de firme
industriale cu care o întreprindere principală cooperează la realizarea
produsului finit; coeficientul de cooperare; nivelul optim al cooperării etc.

Schema 9
Cooperarea pe produs

Cooperarea pe piese
Formele legate de
Formele Cooperarea tehnologică cooperarea în
cooperării producţie şi
tehnico-ştiinţifică
Cooperarea pentru
utilizarea mai bună a
capacităţiloer de prod.

Cooperarea
internaţională
- 124 -
 Cooperarea cu
firme financiare

Cooperarea în cadrul
unui ţinut (zone)
- A.MARSNALL

Astfel, coeficientul de cooperare arată ponderea pieselor,

semifabricatelor, componentelor aduse prin cooperare în costul producţiei şi
se poate calcula astfel (1, p.212):
n
∑ qci × pci
sau
j =1
K1 = × 100
Qj × C j
n
∑ qci j × pci j
j =1
K2 = × 100
Qj × C j
în care:
qci = cantitatea de componente i adusă prin cooperare;
pci = preţul plătit de firma principală;
Qj = cantitatea din produsul fabricat j de firmă
Cj = costul produsului j;
K1 = coeficient de cooperare la nivelul unui produs;
K2 = coeficient de cooperare la nivel de întreprindere.

Surse bibliografice
1. Raţiu-Suciu Ioan ş.a. Economia ramurilor. Volumui I, Bucureşti. -1995.
-214.
2. Legea Republicii Moldova "Cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi"
3. Legea cu privire la societăţile pe acţiuni.
4. Crişan Roman, Vagu Paraschiv. Organizarea şi planificarea unităţilor
industriale. Editura Didactică şi Pedagogică. Bucureşti. -1983. -584p.
5. Stoica Natalia. Economia şi organizarea producţiei. Manual pentru licee
industriale clasa XII-a şi şcolile profesionale. Editura Didactică şi Pedagogică -
R.A. Bucureşti. -1993. -124p.
6. Ăkonomika, organizaţia i planirovanie promîşlennogo proizvodstva:
Uceb. posobie dlea vuzov. Minsk. Vîş. şk. -1990. -446p.
7. Dicţionar statistic-economic. Sub red. dr. Constantin Ionescu. Direcţia
Centrală de Statistică. Bucureşti. -1969. -734p.
- 125 -
 8. Lazăr Costinel ş.a. Teoria economică generală. Editura Economică.
Bucureşti. -1993.- 252p.
9. Economia politică. Editura Economică. Bucureşti. -1995. -670p.

- 126 -
 CAPITOLUL 11

ECONOMIA CALITĂŢII PRODUCŢIEI ŞI

SERVICIILOR
11.1. Conceptul şi caracteristicile de calitate

Calitatea este o noţiune deosebit de complexă, caracterul ei fiind

conferit de funcţiile: tehnică, economică şi socială, pe care le întruneşte .
Obţinerea calităţii dorite a făcut de-a lungul timpului obiectul preocupării
producătorilor, confruntaţi cu exigenţele mereu mai ridicate ale
consumatorilor, conştienţi de dreptul lor de a-şi procura şi utiliza produse şi
servicii de cît mai bună calitate.
Caracterul concret al acestei noţiuni derivă din faptul că nu există
calitate în afara produselor şi serviciilor, adică în sine, independentă de
obiecte, aşa cum nu există nici obiecte sau servicii fără calitate. Omul intră
în "posesia calităţii" în activitatea practică prin consumare sau folosirea
produselor sau serviciilor respective. Pentru acest motiv este unanim
acceptată ideea că punctul de pornire în definirea calităţii îl reprezintă
valoarea de întrebuinţare, ce reprezintă totalitatea însuşirilor care fac ca un
anumit produs să fie util omului. Ca urmare, valoarea de întrebuinţare
diferenţiază produsele şi serviciile după utilitatea pe care-o satisfac.
Calitatea produselor se "crează" în cadrul producţiei, însă se constată şi
se testează în procesul de consumare a acestora. De aceea se impune
precizarea deosebirilor dintre noţiunea de calitate a producţiei şi calitate a
produselor. Noţiunea de calitate a producţiei este mai cuprinzătoare, este
privită din punct de vedere al gradului de fabricaţie, se referă la calitatea
acestuia (concepţie, tehnologie, nivel tehnic, performanţe constructive etc.),
din care rezultă produsele şi calitatea acestora privită din unghiul de vedere
al consumatorului, pe care o numim calitatea produselor. Calitatea
produselor este expresia finală a calităţii proceselor de fabricaţie ce
sintetizează performanţele tehnice, economice, psihosenzoriale, de
disponibilitate etc.
Privit în continuitatea sa, acest proces poate fi considerat ca un proces
de reproducţie lărgită a calităţii.
Procesul de reproducţie lărgită a calităţii cuprinde o serie de activităţi,
care, pornind de la prospectarea pieţei, abordează întregul ciclu industrial de
fabricare a produselor: cercetarea tehnico-ştiinţifică; conceperea şi
elaborarea documentaţiilor, constructive şi tehnologice; pregătirea şi
- 127 -
desfăşurarea procesului de fabricaţie, controlul acestuia; încercări şi probe;
analize; activitatea de desfacere; service.
Caracterul complex al calităţii decurge din faptul că pentru a fi
apreciată trebuie să fie luate în considerare o multitudine de caracteristici
tehnice, economice, psihosenzoriale, estetice, ergonomice etc.
Pentru ca un anumit produs (serviciu) să fie de calitate, el trebuie să
corespundă exigenţelor consumatorului, iar pentru a îndeplini exigenţele
acestora, trebuie să aibă caracteristici de calitate.
Caracteristicile de calitate pot fi grupate după mai multe criterii:
1) Gruparea după generalizarea şi sistematizarea cerinţelor
consumatorilor: tehnice; psihologice; de disponibilitate; economice şi
tehnico-economice cu caracter social general.
a) Caracteristici tehnice. Se referă la însuşirile imanente ale valorii de
întrebuinţare a produsului, ele confirmînd acestuia potenţialul de a satisface
utilităţile consumatorului. Se concretizează într-o serie de proprietăţi fizice,
chimice, biologice etc. intrinsece structurii materiale ale produsului şi
determinate de concepţia constructiv-funcţională a acestuia (rezistenţa la
rupere; putere; greutate; gabarit; operaţii/minut etc.);
b) Caracteristici psihosenzoriale. Vizează efectele de ordin estetic,
organoleptic, ergonomic, pe care produsele le au asupra utilizatorilor prin
formă, culoare, linie, gust, miros, grad de confort; comoditate în exploatare
etc.;
c) Caracteristici de disponibilitate. S-au impus în ultimul timp ca o
grupă distinsă de apreciere a calităţii, datorită exploziei producţiei de
produse de folosinţă îndelungată cu complexitate tehnică din ce în ce mai
mare. Ele se referă la aptitudinea produselor de a-şi realiza funcţiile utile de-
a lungul duratei lor de viaţă, aptitudine ce este definită prin conceptele de
fiabilitate şi mentenabilitate.
Fiabilitatea şi mentenabilitatea au generat problema cu profunde
implicaţii economice atît la producători cît şi la consumatori: extinderea
reţelei de întreţinere şi reparaţii; creşterea cheltuielilor de mentenanţă;
extinderea activităţilor de "service" etc.
Fiabilitatea produselor. Fiabilitatea reprezintă un concept cu o sferă de
aplicabilitate largă şi se referă atît la mijloacele de muncă (maşini, utilaje şi
instalaţii industriale), cît şi la bunuri de consum individual (cum sunt:
aspiratoare, televizoare, aparate de radio, becuri electrice). Fiabilitatea
reprezintă un parametru calitativ al produselor industriale, dar nu este
sinonim cu conceptul de calitate al produselor industriale. Fiabilitatea se
referă doar la produse industriale finale, în timp ce "calitatea" este aplicabilă
şi valorilor de întrebuinţare manuală sau sintetice (materii prime, materiale,
combustibil etc.). - 128 -
 Mentenabilitatea produselor industriale (vezi 1, p.176-178). Deoarece
întotdeauna vor exista deranjamente, deteriorări, defecre sau avarii ale
mijloacelor de muncă aflate în funcţiune la beneficiari, apare necesitatea
(tehnică, dar mai ales economică) prevederii de mijloace pentru repunerea
acestora în funcţiune. Din acest punct de vedere, mentenabilitatea unui
produs industrial constă în uşurinţa întreţinerii acestuia în intervalul de timp
iniţial prezentat. Mentenabilitatea unui produs este în funcţie de următorii
factori: accesibilitate, existenţa setului de piese de schimb şi existenţa şi
calitatea asistenţei tehnice.

d) Caracteristici economice şi tehnico-conomice. Se exprimă într-o

serie de indicatori sintetici şi analitici cum sunt: costul produsului; preţul;
cheltuieli de mentenanţă; randament; grad de valotificare a materiilor prime;
durata de funcţionare etc.;
e) Caracteristici de ordin social general. Vizează efectele pe care le au
sistemele tehnologice de fabricare ale produselor, precum şi utilizarea
acestora asupra mediului natural, asupra siguranţei şi sănătăţii fizice şi
psihice a oamenilor;
2) În funcţie de destinaţia economică şi caracterul folosirii produselor
în procesul de consum caracteristicile de calitate se pot grupa astfel:
a) caracteristici ale mijloacelor de muncă: durabilitate; greutate;
gabarit; consumuri specifice; rezistenţă la lovire, temperatură, mediu nociv;
precizie de lucru; estetică; fiabilitate; mentenabilitate, cheltuieli specifice de
materiale etc.;
b) caracteristici ale obiectelor muncii: uşurinţa prelucrării şi
economisirea acestora; asigurarea calităţii cerute de produsul finit:
elasticitate; compoziţie chimică etc.;
c) caracteristici pentru obiectele de consum individual: gust; formă;
rezistenţă la rupere şi la frecare; permeabilitate; conductibilitate etc.
3) Gruparea caracteristicilor de calitate în funcţie de posibilitatea de
comensurare a acestora:
a) caracteristici măsurabile direct: greutate; rezistenţă; conţinutul de
grăsimi; substanţe utile etc.; valori nutritive; gabarit etc.
b) caracteristici măsurabile indirect: calitatea unei acoperiri galvanice
prin grosimea stratului; fiabilitatea unei maşini pe baza probelor de
rezistenţă la uzură; puterea unui motor obţinută prin măsurarea încălzirii
conductorilor etc.
c) caracteristici comparabile obiectiv cu mostre etalon: număr de
defecte pe cm pătraţi la ţesături, tricotaje, tablă; gradul de alb al unei
ţesături, ciment alb etc.
- 129 -
 d) caracteristici comparabile subiectiv cu mostre etalon: grad de
vopsire, grad de finisaj al unei confecţii; grad de cromare etc.
4) În funcţie de modul de exprimare deosebim:
a) caracteristici cuantificabile, în cazurile cînd valoarea efectivă a
caracteristicii se poate măsura şi înregistra, ca de exemplu: cote
dimensionale; debite; rezistenţe; grosimi etc.;
b) caracteristici atributive, care dovedesc calitatea prin calificative, ca,
de exemplu, prin clasificare în corespunzător şi necorespunzător.
Indiferent de gruparea utilizată se poate spune că aceste caracteristici
conferă produsului calitatea. Cunoaşterea acestor caracteristici, a
dependenţelor dintre ele serveşte atît la procesul de analiză a calităţii, cît şi
în activitatea de tipizare, perfecţionare şi elaborarea de noi standarde
(STAS-uri).

11.2. Criterii şi indicatorii de apreciere a nivelului calitativ al produselor

Pentru a stabili nivelul de calitate al produselor se folosesc criterii
generale şi specifice. Criteriile generale reprezintă o serie de norme de bază
după care trebuie să se orienteze stabilirea criteriilor specifice.
Drept criterii generale sunt considerate următoarele:
1. Produsele industriale noi trebuie să corespundă din punct de vedere
calitativ cel puţin cu nivelul tehnic şi calitativ al produselor similare
existente pe plan mondial.
2. Aprecierea nivelului calitativ al unui produs industrial, să rezulte din
comensurarea mai multor caracteristici calitative.
3. Caracteristicile alese după care se apreciază nivelul calităţii
producţiei trebuie să ofere posibilitatea verificării în timp a stabilităţii
produsului omologat, fie după prevederile STAS-urilor.
Criteriile specifice reflectă caracteristicile calitative ale fiecărui produs
industrial în parte, concretizate în parametrii tehnico-economici ai acestuia,
fiind în funcţie de particularităţile sistemului sau subsistemului industrial de
care aparţine. Ca exemplu se pot menţiona cîteva criterii specifice la unele
produse aparţinînd de industrii diferite:
- la motoare tehnice: raportul de compresie, putere, consum/h sau
C.P/h, turaţie, greutate/Cp etc.;
- la benzine: cifra octanică;
- la cărbuni: puterea calorică, umiditate, conţinut în cenuşă;
- la uleiuri industriale: vîscozitate, temperatura de congelare;
- la vopsele pe bază de ulei: puterea de acoperire a peliculei,
flexibilitatea peliculei, gradul de uscare în 24 de ore etc.;
- la ţesături: greutate/m.p, rezistenţă la rupere, desime în urzeală şi
bătătură /10 cm pătraţi, unghiul de şifonabilitate
- 130 - etc.;
 - la paste făinoase: umiditate, grad de aciditate, procentul la
sfărămături etc.
Indicatori ai calităţii produselor. Pentru măsurarea şi caracterizarea
calităţii produselor există un sistem de indicatori: indicatori specifici
(parţiali); indicatori care exprimă ponderea produselor de calitate superioară
în total produse; indicatorii randamentului fabricaţei; idicatorii reclamaţiilor
consumatorilor.
1. Indicatorii specifici sunt utilizaţi în acele ramuri industriale în care
se fabrică produse finale complexe, produse care prin destinaţia lor şi
domeniul de exploatare nu admit nici o abatere de la caracteristicile
calitative ale acestora. Asemenea caracteristici tehnice critice, cum sunt
gradul de precizie, fiabilitatea, precum şi caracteristicile tehnice principale -
viteza de avans, atît caracteristicile economice (indicii de consum energetic),
cît şi caracteristicile psihosenzoriale (dimensiuni, aspect cromatic etc.), ceea
ce asigură o caracterizare ştiinţifică a nivelului calităţii unui produs.
Indicatorii specifici (parţiali) de calitate se înscriu în standarde de stat,
norme interne sau caiete de sarcini sub forma unor limite în care trebuie să
se încadreze caracteristicile produsului.
2. Indicatorii ce exprimă ponderea produselor de calitate superioară în
total de produse se folosesc în acele industrii, în care produsele pot fi
încadrate în funcţie de caracteristicile lor, pe clase de calitate. Ei se stabilesc
în mod diferenţiat pentru producţie omogenă şi eterogenă.
Pentru producţia omogenă, caracterizarea calităţii produselor ce se pot
grupa pe clase de calitate se face cu ajutorul coeficientului mediu de calitate
şi al preţului mediu al produselor.
Coeficientul mediu de calitate ( K ) se obţine ca medie aritmetică a
coeficienţilor pe clase de calităţi (K) ponderaţi cu cantitatea de produse
fabricate pe clase de calităţi (q) (vezi 1, p.169):

K=
∑ Kq
∑q
unde :
K = coeficientul pe clase de calităţi (pentru calitatea extra are valoarea
zero, pentru calitatea I are valoarea 1, pentru calitatea II are valoarea 2,
etc.);
q = cantitatea de produse din diferite clase de calitate.
Pentru măsurarea şi aprecierea calităţii produselor industriilor cu
producţie eterogenă, care produc deci mai multe tipuri de produse, de calităţi
diferite se foloseşte coeficientul mediu de calitate generalizat.
- 131 -
 Coeficientul mediu generalizat (K) se calculează ca medie aritmetică a
coeficienţilor medii de calitate a produselor (K) ponderaţi cu valoarea
produselor respective (qp), adică:

K=
∑ Ki × qi × pi sau K = Ki × vi
∑ qi × pi
qi × pi
Vi * =
∑ q1 × p0
unde

qi pi = valoarea produsului i
Vi* = ponderea valorii fiecărui produs în total producţie
i = 1..n = produse analizate

3. Indicatorii randamentului fabricaţiei caracterizează în mod indirect

calitatea produselor, ei reflectînd nivelul de organizare şi desfăşurare a
procesului de producţie, deci calitatea întregului proces de realizare a unui
produs. Folosirea acestor indicatori are la bază împărţirea producţiei
fabricate în produse bune, produse declasate şi rebuturi.
4. Indicatorii reclamaţiilor (litigiilor) exprimă reacţia cumpărătorilor
pentru abateri de la calitatea contractată în total producţie. Din categoria
acestora reţinem: cantitatea de produse refuzate recepţie; cantitatea de
produse reclamate în perioada de garanţie; cheltuieli pentru remedierea
produselor refuzate sau reclamate etc.
Produsul care nu corespunde condiţiilor de calitate prevăzute în STAS-
uri, norme interne sau caiete de sarcini şi care nu poate fi folosit conform
destinaţiei stabilite este rebutul. Indicatorii rebutului sînt următorii: mărimea
valorică a rebutului; procentul rebutului; pierderile valorice din rebuturi (4,
p.289-295).

Mărimea valorică a rebutului (Rv) şi procentul rebutului (r%) se

calculează potrivit următoarelor relaţii:

Rv = Σ qrd × c Ă Σqrm . crm,

r% = Rv × 100,
Σgc
în care :
Rv reprezintă mărimea valorică a rebutului;
r% - procentul rebutului;
qrd - cantitatea de producţie-rebutată
132 - remaniată definitiv;
 c - costul unitar al produsului;
qrm - cantitatea de rebuturi remaniată;
crm - costul unitar al remanierii;
q - cantitatea de produse bune fabricate.
Pierderile din rebuturi, în valoare absolută (Pr) şi în cifre relative
(pr), se stabilesc potrivit relaţiilor:
Pr = Rv - Srec ; pr = Pr × 100,
Σ qc
în care: Srec reprezintă totalul sumelor recuperate prin valorificarea
rebuturilor, sumele reţinute de la cei vinovaţi din cadrul întreprinderii pentru
rebut şi a sumelor restituite de către furnizori pentru materiale
necorespunzătoare ce au cauzat rebuturile.
Demonstrăm calculul procentului rebuturilor, presupunînd că situaţia
la o întreprindere la un produs fabricat în anul curent, s-a prezentat în felul
următor: producţia executată bună - 80000 tone; producţia declasată -
15000 tone; producţia rebută - 5000 tone; preţul de cost unitar efectiv - 100
lei (5,p.215).
Calculînd procentul de rebuturi pe baza producţiei în expresie naturală
rezultă:
5000 tone = 5000 × 100 = 5%,
80000 tone + 15000 tone + 5000 tone 100000

Folosind producţia în expresie valorică, procentul rebuturilor se

determină astfel:
5000 tone x 100 lei = 500000 x 100 = 5%.
100000 tone x 100 lei 10000000

Lichidarea rebuturilor trebuie să fie o preocupare a tuturor

întreprinderilor, întrucît acestea înseamnă pierderi pentru economia
naţională.

11.3. Principalele căi de ridicare a calităţii produselor

Realizarea unor produse de calitate superioară nu se obţine la
întîmplare. Pentru a realiza astfel de produse trebuie să existe preocupări din
partea tuturor lucrătorilor începînd cu primele etape ale fazei de studii şi
proiectare şi continuînd pe întreaga perioadă de fabricare a produsului
respectiv. În acest sens se pot identifica căi de ridicare a nivelului calitativ
prin îmbunătăţirea activităţilor de natură tehnică, economică şi
organizatorică cum sunt:
a) perfecţionarea constructivă şi- 133 -
tehnologică a produselor;
 b) prevederea prin documentaţie a folosirii unor materii prime şi
materiale de calitate superioară;
c) controlul sistematic al stării de funcţionare a echipamentelor,
instalaţiilor, utilajelor etc.;
d) ridicarea nivelului de pregătire profesională a muncitorilor şi
celorlalte categorii de personal implicate direct în procesul de fabricare;
e) folosirea unui sistem stimulativ de cointeresare materială a
salariaţilor prin promovarea unui sistem de salarizare şi premiere adecvat
care să fie în dependenţă de cantitatea şi calitatea producţiei;
f) îmbunătăţirea organizării producţiei şi a muncii;
d) introducerea în practica întreprinderilor din republică a cerinţelor
standardelor internaţionale privind calitatea şi construirea unui sistem
naţional de certificate a calităţii.
Asigurarea şi ridicarea nivelului calitativ al produselor constituie
factorii principali de creştere ai eficienţei activităţii agenţilor economici. O
calitate înaltă a produselor asigură în fapt valorificarea superioară a
resurselor naturale şi a potenţialului uman; creşterea competitivităţii pe pieţe
internaţionale şi în consecinţă sporirea aportului de valută; îmbunătăţirea
utilizării capacităţilor de producţie şi a forţei de muncă în unităţile care
folosesc produsele respective; creşterea sensibilă a productivităţii şi
rentabilităţii; obţinerea de bunuri de consum calitativ superioare cu influenţă
benefică asupra consumatorilor etc.
Îmbunătăţirea calităţii produselor are o mare importanţă atât pentru
producători, cât şi pentru consumatori, de asemenea şi la nivelul economiei
naţionale.
Situaţia reală din economia naţională dovedeşte că nivelul calităţii
producţiei în multe cazuri nu corespunde standardelor şi cerinţlor
cumpărătorilor. Conform datelor Departamentului Standarde, Metrologie şi
Supreveghere Tehnică al republicii obţinute, în rezultatul controlului
efectuat de către colaboratorii săi, în primele 9 luni ale anului 1995 din mai
multe sute de întreprinderi industriale, de comerţ, alimentaţie publică, de
deservire a populaţiei în fiecare a doua din ele au fost stabilite încălcări ale
standardelor, ba chiar şi multe cazuri de falsificare a producţiei.

Surse bibliografice
1. Raţiu-Suciu Ioan ş.a. Economia ramurilor. Volumul II, Bucureşti. -1995.
-189p.
2. Ăkonomika, organizaţia i planirovanie promîşlennogo proizvodstva.
Uceb. posobie dlea vuzov, Minsk, Vîsş. şk. -1990. -446s.
3. Kak rabotaiut iaponskie predpriatia. Sokr. perev. s angl. M. Ăkonomika.
-1989. -262s.
- 134 -
 4. Roman Grişan, Paraschiv Vagu. Organizarea şi planificarea unităţilor
industriale. Editura Didactică şi Pedagogică. Bucureşti. -1983. -584p.
5. Ştefan C. Statistica economică şi statistica principalelor ramuri ale
producţiei materiale. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
-1973. -p.191-217.

- 135 -
 CAPITOLUL 12

EVOLUŢIA SFEREI SOCIALE

12.1. Indicatorii nivelului de trai al populaţiei

Calitatea vieţii reprezintă ansamblul condiţiilor naturale, tehnice,

economice, sociale, politice, culturale, etnice etc., ce asigură integritatea
biologică, socială şi spirituală a fiinţei umane. Principalele componente ale
calităţii vieţii sînt: calitatea mediului înconjurător; starea demografică;
calitatea condiţiilor de muncă; mărimea si structura consumului de bunuri
materiale şi servicii; starea de sănătate a populaţiei; accesul la instruire,
educaţie, cultură, sport etc.; mediul social-politic. Calitatea vieţii este un
proces dinamic şi influenţat de o multitudine de factori cum sînt: mărimea,
structura şi dinamica populaţiei; mărimea, diversitatea şi calitatea bogăţiilor
solului şi subsolului; progresul ştiinţific, tehnic şi economic; mărimea
structura şi dinamica patrimoniului naţional, a venitului naţional sau
produsului intern brut; mărimea veniturilor diferitor categorii ale populaţiei;
starea mediului natural; gradul de acces la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti,
la conducerea socială etc.
Calitatea vieţii se evindenţiază printr-o mulţime de indicatori, ce se
grupează în (1, p.61-62):
a) factoriali sau ai mijloacelor - volumul vînzărilor de bunuri
alimentare, nealimentare şi al serviciilor prestate populaţiei; reţeaua de
învăţămînt, ocrotire a sănătăţii, cultură, artă, total şi în profil teritorial,
precum şi nivelul înzestrării acesteia; reţeaua de transporturi şi gradul ei de
dotare etc.;
b) rezultativi sau ai stării - consumul pe cap de locuitor la principalele
produse alimentare, nealimentare şi servicii; consumul zilnic de calorii pe
cap de locuitor; gradul de alfabetizare al populaţiei, numărul de studenţi la
10000 de locuitori; numărul de locuitori ce revin la un medic; numărul de
locuinţe date în folosinţă la 1000 locuitori, durata medie a veţii etc.
În cadrul sistemului de indicatori prin care se apreciază calitatea vieţii
o importanţă deosebită are costul vieţii, care determină nivelul de trai al
populaţiei.
Nivelul de trai este o componentă principală a calităţii vieţii ce reflectă
gradul de satisfacere a necesităţilor vitale ale populaţiei unei ţări, unui grup
social sau a unei persoane. Pentru caracterizarea nivelului de trai se
utilizează o serie de indicatori cum sunt: creşterea venitului naţional; venitul
naţional la un locuitor; nivelul şi dinamica
- 136 - veniturilor populaţiei; nivelul şi
evoluţia preţurilor; nivelul, structura şi dinamica consumului de bunuri
materiale şi servicii; gradul de ocupare a foţelei de muncă, condiţiile de
locuit şi de transport; salariul real şi veniturile reale ale populaţiei; salariul
mediu nominal net; nivelul inflaţiei; starea sănătăţii populaţiei; durata legală
a zilei de muncă; gradul de instruire, accesul la învăţămînt, ştiinţă, cultură
artă, sport, starea de sănătate a populaţiei etc. Analizînd dinamica acestor şi
altor indicatori, se determină nivelul bunăstării populaţiei (vezi 3,p.88-107).
Costul vieţii - este indicatorul nivelului de trai ce exprimă nemijlocit
mărimea consumului de bunuri materiale şi servicii de către un individ, grup
social-profesional şi în totalde către populaţie. Mărimea costului vieţii
depinde de nivelul cheltuielilor curente efectuate într-o anumită perioadă de
timp, de regulă un an, pentru procuparea de bunuri alimentare, nealimentare
şi servicii necesare consumului de către populaţie. Dimensiuniile
cheltuielilor curente depind de cantitatea de bunuri materiale şi servicii
cumpărate, incluse într-un "coş", stabilite de instituţiile specializate, şi
nivelul preţurilor şi tarifelor practicate pentru aceste bunuri economice.
Evoluţia costului vieţii este exprimată prin indicele costului vieţii (Icv), ce
exprimă modificarea medie a preţurilor la bunurile materiale şi a tarifelor la
serviciile pentru populaţie (p). Se calculează prin relaţia (1,p.78):

Icv =
∑ q1 × p1
∑ q1 × p0
unde q1 - cantitatea de bunuri şi servicii;
p0, p1 - nivelul preţurilor şi tarifelor în perioada de bază şi cea curentă.
Diagrama 2

350
311
300 Salariul
271
250
Bug. min. de
200 consum
150 142
108
100
50 49
31.2
0
1993 1994 1995

Minimul de trai (minimul vital) este un anumit nivel al

veniturilor necesare satisfacerii necesităţilor elementare de consum
- 137 -
ale unei persoane sau familii, ce diferă de la o ţară la alta şi de la o
perioadă la alta, în raport cu gradul dezvoltării economice, tradiţiile
etc. Minimul de trai constituie pragul sărăciei, orice abatere în jos
însemnînd practic imposibilitatea satisfacerii necesităţilor vitale ale
categoriilor de populaţie afectate.
În diagrama 2 este redat raportul dintre salariul mediu lunar şi
bugetul minimal de consum în republică în ultimii ani.
În perioada tranziţiei la economia de piaţă se promovează o
politică social orientată, ce se concretizează în măsuri şi instrumente
menite să asigure o creştere a standardului de viaţă şi îmbunătăţirea
calităţii vieţii, precum şi protecţia populaţiei contra efectelor
negative ce pot apărea, în anumite perioade de timp ca urmare a unor
situaţii economice şi politice deosebite (război, recesiune, calamităţi
naturale etc.). În Republica Moldova această politică vizează
următoarele direcţii: a) asigurarea unui loc de muncă pentru fiecare
cetăţean apt de muncă şi a unui nivel de trai decent; b) protecţia
salariaţilor prin acţiuni sindicale şi legislaţia corespunzătoare; c)
protecţia grupurilor sociale defavorizate (şomeri, familii cu mulţi
copii, bătrîni, orfani, handicapaţi etc.); d) satisfacerea unor
necesităţi colective (învăţămînt, sănătate, cultură, artă, sport etc.);
e) protecţia populaţiei contra unor procese sociale patologice
(alcoolism, utilizarea drogurilor, criminalitate, tensiunii interetnice
etc.).
În sfera socială au loc schimbări esenţiale. Se efectuează
deetatizarea multor tipuri de deservire a populaţiei. Se lărgeşte sfera
de deservire particulară în medicină, la organizarea turismului,
sportului şi deservirii culturale, creşte numărul firmelor,
întreprinderilor şi organizaţiilor care fabrică mărfuri şi efectuează
servicii pentru populaţie.
Însă veniturile unei mari părţi din populaţie deocamdată sînt
joase. Are loc o mare diferenţiere în nivelul de remunerare a muncii
ca sursa principală de venituri, a diferitor categorii de muncitori şi
funcţionari.
Conform estimărilor, veniturile băneşti ale populaţiei în anul
1995 s-au majorat faţă de anul 1994 cu 14%. Dacă se iau în
consideraţie modificările de preţuri, creşterea e de 26%.
În acelaşi timp ponderea salariului mediu în bugetul minim de
consum (conform estimărilor) în anul 1995 a constituit 47%, fiind în
creştere cu 7% faţă de anul precedent, deci rămîne destul de mic.
E ştiut că în multe ţări nivelul de viaţă este foarte jos. Un
potenţial enorm de sporire a -nivelului
138 - de trai al populaţiei îl
constituie reducerea cheltuielilor în scopuri militare. După cum se
constată în raportul ONU pe problemele dezvoltării populaţiei în
anul 1994 reducerea cheltuielilor pentru apărare în anii 1987-1994
au dus la economisirea a 935 miliarde dolari. Spre regret, această
economie n-a fost folosită pentru finanţarea programelor sociale. În
cazul că cheltuielile militare vor continua să se reducă anual cu 3%,
în perioada anilor 1995-2000 economia va constitui încă 460
miliarde dolari. Conferinţa internaţională în problemele dezvoltării
sociale din anul 1995 oferă posibilitatea unicală de a rezerva această
economie potenţială din domeniul militar şi de a folosi aceste
mijloace în scopul dezvoltării umane (vezi.4, p.2)
Protecţia socială a populaţiei. Cetăţenii Republicii Moldova au
dreptul la asigurare cu pensii de stat pentru limita de vârstă în caz
de invaliditate, de pierdere a întreţinătorului şi în alte cazuri
prevăzute de Legea "Cu privire la asigurarea cu pensii de stat în
Republica Moldova". Pensiile se plătesc din Fondul social al
Republicii Moldova.
Sindicatele, în scopul apărării intereselor oamenilor muncii,
exercită controlul asupra aplicării juste a Legii şi asupra cheltuirii
mijloacelor alocate pentru asigurarea cu pensii şi asistenţa socială a
pensionarilor.
Din Fondul social al republicii se plătesc indemnizaţii şi
compensaţii pentru susţinerea categoriilor de populaţie socialmente
vulnerabile: familiilor cu mulţi copii, mamelor singure, cetăţenilor
înregistraţi la oficiile forţei de muncă în calitate de şomeri etc.
În scopul protecţiei sociale a populaţiei din Moldova a fost
constituit şi alt fond - Fondul de susţinere socială a populaţiei.
Mijloacele Fondului sînt folosite la finanţarea suplimentară a
măsurilor de protecţie socială a populaţiei.

12.2. Bilanţul veniturilor şi cheltuielilor populaţiei

Cu ajutorul bilanţului veniturilor şi cheltuielilor se determină
veniturile populaţiei, circulaţia mărfurilor şi volumul deservirilor la
băncile de economii. Aceast bilanţ se elaborează atât în ansamblu pe
republică, cât şi pe regiuni, oraşe, raioane (Tabela 6)
Tabela nr.6
Bilanţul veniturilor şi cheltuielilor băneşti
- 139 - Moldova
ale populaţiei Republicii
 Denumirea indicatorilor Anii repectivi
1994 1995 1996

Veniturile băneşti - total

din care:
- Salariul
- Remunerarea muncii lucrătorilor
din cooperative
- Veniturile muncitorilor şi func-
ţionarilor de la întreprinderi şi
organizaţii, exceptînd salariul
- Veniturile băneşti ale
colhozurilor
- Încasări de la vînzarea
produselor agricole
- Pensii, indemnizaţii, burse, etc.
Alte încasări

Cheltuieli băneşti şi depuneri - total

din care:
- Cumpărarea mărfurilor şi achitarea
serviciilor
inclusiv:
- în comerţul de stat şi cooperatist
- în colhozuri
- servicii prestate - total
- plăţi obligatorii şi cotizaţii benevole
- sporul depunerilor, procurarea
obligaţiilor împrumutului intern
de stat şi a certificatelor
- bani expediaţi prin mandate poştale
şi depuşi pe acreditive (fără sumele
primite) etc.

De exemplu, conform estimărilor, veniturile băneşti totale ale

populaţiei din republică în anul 1995 au constituit 4790 mln. lei, iar a
cheltuielilor pentru procurarea mărfurilor şi achitarea serviciilor - 4238 mln.
lei.
La elaborarea acestor bilanţuri la etapa de prognozare se aplică un şir
de indicatori economici, calcule ale bugetului, planurilor bancare şi alte
calcule economice.

12.3. Dezvoltatrea infrastructurii sociale

- 140 -
 (Învăţămîntul. Cultura. Ocrotirea sănătăţii. Odihnă. Sportul. Turismul.
Dezvoltarea comerţului şi a deservirii populaţiei etc.)
Infrastructura socială - este un complex funcţional multiramural, ce
asigură condiţiile generale necesare pentru satasfacerea cerinţelor
individuale şi colective ale populaţiei. Acest complex cuprinde sistemul de
pregătire şi reciclare al cadrelor, ocrotirea sănătăţii, cultura fizică şi de
odihnă a populaţiei, de petrecere colectivă a odihnei (cinema, teatre, alte
reprezentări), dezvoltarea comerţului cu amănutul, a alimentaţiei publice,
deservirii populaţiei etc. De rînd cu ramurile ce se specializează în anumite
servicii, în acest cmplex intră de asemenea şi subdiviziunile ce asigură
necesităţile sociale ale populaţiei în cadrul diferitor întreprinderi şi
organizaţii (clinicile, combinatele de studii şi practică etc.).
Ocrotirea sănătăţii. În Republica Moldova majoritatea instituţiilor
medicale sunt proprietatea statului şi sunt finanţate din contul bugetului. În
total cheltuielile în domeniul dezvoltării medicinei constituie circa 3 procente
din volumul produsului naţional brut.
Asigurarea populaţiei cu instituţii de ocrotire medicală şi cadre de
medici se caracterizează prin următoarele date. În anul 1994 în republică au
funcţionat 334 spitale, 599 instituţii medicale ce acordă populaţiei ajutor la
ambulatoare şi policlinici, 1030 puncte medicale şi maternităţi, 486
farmacii, circa 54 mii paturi în spitale. Asigurarea cu paturi la 10 mii
locuitori constituie 122,3. În capitala republicii funcţionează un şir de
instituţii de medicină mari: Spitalul clinic republican cu 1320 paturi, 4
clinice de cercetări ştiinţifice cu 2730 paturi, centrele diagnostice -
oncologic, cardeologic, pulmonologic înzestrate cu utilaj modern. În oraşele
de subordinare republicană funcţionează spitale mari şi case de maternitate,
iar în oraşul Chişinău - spitalul orăşenesc cu 615 paturi. În centrele raionale
funcţionează spitale cu capacitatea medie de 460 paturi.
În republică asigură ajutor medical 17,5 mii medici şi 48,5 mii de
lucrători personal medical mediu. La un medic revin 250 persoane din
numărul populaţiei, iar la un lucrător mdical mediu - 90 persoane.
De pregătirea medicilor se ocupă 2 universităţi, iar a personalului
medical mediu - 7 colegii medicale. Anual absolvesc circa 700 medici şi
2500 felceri, moaşe, surori medicale şi alt personal medical mediu.
În ultimii ani situaţia în medicină s-a agravat din cauza înrăutăţirii
stării financiare în ramură.
În timpul de faţă se întreprind măsuri de perfecţionare a mecanismului
de finanţare a ramurii, corespunzătoare relaţiilor de piaţă, introducînd
elemente de compensare a cheltuielilor legate de tratament, păstrînd în
acelaşi timp garanţiile la tratamentul- 141
fără- plată conform dreptului stabilit în
Constituţia ţării. În ultimii ani se vorbeşte mult despre necesitatea
promovării pe scară largă a privatizării în domeniul medicinii. În ultimii 3
ani Ministerul Sănătăţii a eliberat mai mult de 170 licenţe de activitate
medicală particulară şi 200 în domeniul farmaceuticii. Este în curs de
pregătire privatizarea unor instituţii medicale. La prima etapă se prevede
privatizarea cabinetelor stomatologice, a clinicilor, cabinetelor de protezare,
farmaciilor şi magazinelor "Optica" etc.
Desigur, ca şi în orice domeniu, trebuie să se treacă la relaţiile de piaţă,
însă experienţa multor ţări cu economie de piaţă dezvoltată arată că sectorul
privat în domeniul medicinii este foatre restrîns. De axemplu, în Suedia
există numai cîteva spitale de acest tip şi mai puţin de 5% din numărul
medicilor îşi desfăşoară activitatea în acest sector. Dar, şi în aceste condiţii,
pacientul plăteşte aceeaşi taxă, diferenţa fiind suportată de către Asigurarea
Socială Naţională (vezi 2, p.113-119).
Industria farmaceutică a republicii este reprezentată de o întreprindere
farmaceutică, ce fabrică circa 30 denumiri de medicamente, asigurarea cu
medicamente efectuîndu-se în temei pe baza importului.
Parlamentul Republicii Moldova a adoptat 7 legi în domeniul ocrotirii
sănătăţii populaţiei, creînd în aşa mod baza legislativă a organelor şi
instituţiilor medicale din republică. Guvernul republicii a adoptat un
Program special de dezvoltare a industriei farmeceutice în perspectivă,
prevăzînd construcţia unor fabrici noi cu atragerea capitalului străin pe baza
materiei prime locale. Acestea, de rînd cu alte măsuri, vor contribui la
ameliorarea deservirii medicale a populaţiei.
Învăţămîntul public este un sector prioritar în politica de stat a
republicii. Parlamentul republicii a adoptat Concepţia dezvoltării
învăţămîntului, ce prevede începînd cu anul 1995 introducerea sistemului de
învăţămînt de trei niveluri: primar, mediu (gimnazii-licee şi şcoli
profesionale), superior.
Sistemul educativ de învăţămînt cuprinde circa 1800 instituţii
preşcolare; 1700 şcoli medii generale şi medii incomplete, inclusiv 53
gimnazii şi colegii, 97 şcoli tehnico-profesionale, 54 colegii şi 18 instituţii de
învăţământ superior. Funcţionează şi sectorul nestatal, ce include 5 instituţii
de învăţământ superior şi cîteva licee şi gimnazii. Numărul elevilor în şcolile
medii este de circa 750 mii, în şcolile tehnice-profesionale - 35 mii, circa 50
mii studenţi în învăţămîntul superior: personal didactic - circa 58 mii (6,
p.150-166).
Procesul de studii, ca atare, se efectuează în limba română,
completîndu-se în acelaşi timp grupe care studiază în limba rusă,
- 142 -
ucraineană, găgăuză, bulgară. Studierea unor discipline este organizată în
limbile engleză, franceză, germană.
Educaţia copiilor preşcolari se asigură începînd de la vîrsta de 3 pînă la
6 ani sau, la dorinţa părinţilor, pînă la 7 ani. Una din principalele sarcini ale
instituţiilor preşcolare este pregătirea copiilor după programe speciale de
educaţie în şcolile primare.
Învăţământul primar cuprinde clasele I-IV. Studiile medii se divizează
în obligatorii gimnaziale (clasele V-IX) şi studiile în licee (clasele X-XII).
La etapa de tranziţie la noua structura de studii (aproximativ pînă în anul
2005) vor funcţiona paralel şi şcolile medii de cultură generală, gimnaziile şi
liceele.
După absolvirea gimnaziilor tineretul poate să-şi continue studiile în
licee, şcoli medii de cultură generală, şcoli profesionale şi colegii.
Absolvenţii liceelor susţin examene de bacalaureat, obţinînd dreptul prioritar
de a fi primiţi în colegii sau instituţii de învăţământ superior.
Sistemul tehnico-profesional de studii efectuază pregătirea cadrelor de
tehnicieni, muncitori calificaţi la 240 de profesiuni caracteristice pentru
sfera socială şi de producţie a republicii - agricultură, industrie, construcţii,
transporturi, telecomunicaţii, comerţ, deservire socială. În şcolile
profesionale polivalente care au început să funcţioneze din anul 1995 se
prevede pregătirea tineretului în 3 etape. Prima - (pînă la 2 ani) de pregătire
a tineretului pentru muncă pe o anumită profesie. Etapa a doua - (pînă la 1,5
ani) de pregătire a elevilor pentru obţinerea unei a doua profesii paralel cu
studierea programului pentru liceele generale. La etapa a treia - (timp de 2
ani) prevede însuşirea programului de studii liceale, susţinerea examenelor
de bacalaureat şi obţinerea profesiei profilulului respectiv. Pentru a pregăti
specialişti de înaltă calificaţiee în sistemul tehnic-profesional polivalent se
efectuează selectarea tinerilor pentru continuarea studiilor la etapa
următoare.
Sistemul de învăţământ superior cuprinde colegiile, instituţiile şi
universităţile, academiile şi prevede trei etape de pregătire a cadrelor după
142 de specialităţi. Etapa întîi - după 2-3 ani de studii în colegii absolvenţii
primesc diplome de specialişti cu studii superioare, ce le oferă dreptul de a-şi
continua studiile conform profesiei respective la etapa următoare sau de a
continua munca practică într-un anumit domeniu: economie, jurisprudenţă,
artă, medicină, tehnică, agricultură etc. Continuarea studiilor la etapa a doua
în instituţiile de învăţământ superior - (4-6 ani) se practică în următoarele
domenii: ştiinţe naturale, juridice, economie, jurnalistică, limbi (inclusiv
limbi moderne), medicină, cultură şi artă, energetică, mecanică, electronică,
radioelectronică, tehnologia produselor - 143 -alimentare, tehnologia industriei
uşoare, arhitectură, construcţii, transporturi, telecomunicaţii, ecologie,
agricultură şi gospodăria silvică etc. Absolvenţii obţin diplome de licenţiat.
La etapa a treia se efectuează pregătirea specialiştilor în domeniul ştiinţifico-
pedagogic.
În ultimii ani se practică pe scară largă pregătirea cadrelor prin
contract. Anual instituţiile de învăţământ superior înmatriculează pînă la
20% din tineretul studios pe bază de contract cu agenţii economici şi sociali,
care, de regulă, achită cheltuielile de studii şi încadrează absolvenţii în
cîmpul muncii. Pentru doritori se permit studii în paralel la două specialităţi.
Studenţii cu reuşită la învăţătură primesc burse. Circa 70% din studenţi sunt
asiguraţi cu cămin.
Sistemul de învăţămînt din republică întreţine strînse legături cu
instituţii de învăţământ superior din alte ţări, orientîndu-se spre standardele
internaţionale de studii şi este deschis pentru cetăţenii din alte ţări. În timpul
de faţă îşi fac studiile în Republica Moldova studenţi din India, Siria,
Iordania, Turcia, Iran, Iemen, România şi alte ţări. Studiile se efectuează în
corespundere cu contractele internaţionale şi interguvernamentale. În
corespundere cu legislaţia republicii cetăţenii străini după absolvirea
instituţiilor respective se întorc în ţara natală.
E drept, din lipsă de mijloace financiare în ultimii ani s-a înrăutăţit
starea tehnico-materială a instituţiilor de învăţămînt din republică.
Ştiinţa. În prezent în republică activează mai mult de 80 instituţii
ştiinţifice care-şi desfăşoară activitatea în trei direcţii ştiinţifice: ştiinţa
academică, în instituţiile de învăţământ superior şi cele de ramură. În total în
activitatea ştiinţifică sunt încadrate circa 11 mii persoane. Cel mai mare
centru ştiinţific din republică este Academia de Ştiinţe a Moldovei care
întruneşte 24 instituţii ştiinţifice în 6 despărţituri - fizică şi matematică,
biologie şi chimie, umanitară, agricolă, medicină şi tehnică. Organizează,
coordonează şi efectuează cercetări ştiinţifice fundamentale şi cu caracter
aplicativ în domeniile: matematică şi informatică; fizică teoretică şi fizica
corpurilor tari; micro- şi optoelectronică; geologie şi geofizică; chimie
organică; fiziologia şi biologia plantelor; microbiologie; menţinerea,
reproducerea şi folosirea raţională a florei şi faunei; etnografie etc.
Academia pregăteşte cadre ştiinţifice în diferite domenii.
Ştiinţa în instituţiile de învăţământ superior este reprezentată de 10
instituţii de învăţămînt superior. Ştiinţa ramurală o constituie 19 instituţii
ştiinţifice în domeniul agriculturii, 14 - in diferite ramuri ale industriei, 5 - în
domeniul medicinii.
Majoritatea rezultatelor cercetărilor ştiinţifice sunt aplicate pe larg în
practică, multe din ele fiind recunoscute- 144în- plan mondial.
 Însă criza economică a perioadei de tranziţie la economia de piaţă se
răsfrînge negativ şi asupra ştiinţei din republică. S-a uzat fizic şi moral baza
tehnico-ştiinţifică, practic nu se înnoieşte fondul bibliotecal cu literatură
tehnico-ştiinţifică; s-a redus esenţial numărul personalului ştiinţific.
Cultura. În Republica Moldova activează 13 teatre, inclusiv Teatrul de
Operă şi Balet, 9 teatre dramatice, de comedie şi muzicale cu un bogat
repertoriu. Cele mai recunoscute din ele sunt: Teatrul de Operă şi Balet,
Teatrul Naţional "Mihai Eminescu", Teatrul "E.Ionescu", Teatrul pentru
copii şi tineret "Luceafărul", Teatrul Dramatic "V.Alecsandri" din or. Bălţi
etc. Printre colectivele muzicale se deosebesc Opera Naţională şi
Filarmonica Naţională. În republică funcţionează 66 muzee şi filiale ale
acestora, ce dispun de 640 mii exponate de muzeu de mare importanţă
istorică, culturală şi artistică.
În sistemul de biblioteci al republicii intră Biblioteca Naţională,
bibliotecile specializate, de învăţămînt şi publice. În total în republică
funcţionează circa 1600 biblioteci cu mai mult de 22 milioane cărţi (6,
p.179).
În republică funcţionează 1335 instituţii culturale (cluburi, case de
cultură) cu un număr total de 379 mii locuri (6, p.185), unde îşi desfăşoară
activitatea mai mult de 550 colective artistice "populare" pe diferite genuri
de artă: folclor, muzică şi dans, dramatice etc.
Cinematografia. În republică activează studioul de filme "Moldova-
film", în total funcţionează circa 800 instalaţii cinematografice. În ultimul
timp se efectuează demonopolizarea sistemului cinematografic, de rînd cu
studioul de filme de stat activează studiouri cu participarea capitalului
privat.
Presa. În republică se editează circa 150 reviste şi ziare, inclusiv 107
în limba română, celelalte - în limbile rusă, ucraineană, găgăuză, bulgară şi
altele.
Uniunile de creaţie. În republică activează 9 uniuni de creaţie (de
arhitecţi, pictori, cinematografi, compozitori, dizaineri, jurnalişti, muzicieni,
scriitori, oameni emeriţi în teatru), care aduc o mare contribuţie la
dezvoltarea culturii naţionale, colaborează cu uniuni de creaţie similare din
alte ţări.
Educaţia artistică a tineretului se efectuează la trei niveluri: începător,
mediu şi superior. Acestea-s 150 de şcoli de pictură, muzicale şi coregrafice;
4 licee, 4 colegii şi două instituţii de învăţământ superior (Academia
muzicală "C.Musicescu" şi Institutul de Arte).

- 145 -
 Odihna, sportul şi turismul. La dispoziţia populaţiei se aflî 10
sanatorii şi pansionate cu tratament, având capacitatea de 3 mii paturi, 15
sanatorii profilactice cu 2,1 mii paturi şi 4 baze de odihnă cu 0.3 mii locuri.
Pentru exercitarea culturii fizice şi a măsurilor de asanare în republică
funcţionează 8,5 mii de arene sportive, dintre care 83 stadioane, 5,9 mii
terenuri sportive, 1,5 mii săli sportive, 53 bazine de înot. Aceste localuri
sportive sunt frecventate de mai mult de 200 mii persoane. Pentru tineret şi
copii funcţionează 158 şcoli sportive cu contingentul de 72 mii copii.
O ramură economic avantajoasă devine în republică turismul. În anul
1995, practic, s-a finalizat procesul privatizării în sfera turismului, ce a
cuprins 165 agenţi economici şi firme turisticce. În ultimii ani a sporit
esenţial volumul serviciilor turistice. Republica e vizitată anual de peste 300
mii de turişti.
Dezvoltarea comerţului şi deservirii sociale. În Republica Moldova
funcţionează 8280 întreprinderi comerciale, 3854 unităţi de alimentaţie
publică, 3661 întreprinderi de servicii sociale care prestează servicii pentru
populaţie şi cei ce vizitează republica. Practic în toate localităţile populate
există reţea de comerţ staţionară. Însă situaţia pe piaţa de consum continuă
să fie influenţată de capacitatea scăzută de cumpărare a populaţiei,
asigurarea ei cu mărfuri şi servicii e nesatisfăcătoare. Conform calculelor,
prin reţeaua comerţului organizat în anul 1995 s-au realizat lunar, la un
locuitor, mărfuri de 7,4 ori mai puţin decît în anul 1990.
E de menţionat că conform datelor statistice agenţii economici din
sectorul public au vîndut în anul trecut mărfuri însumînd 44% din totalul
vânzărilor cu amănuntul, sectorul privat - 51% şi sectorul mixt - 5%.
Volumul serviciilor cu plată prestate populaţiei (în preţuri
comparabile) în anul 1995 s-a majorat cu 0,7% faţă de anul precedent.

Surse bibliografice
1. ABC-ul economiei de piaţă moderne. Concepte, mecanisme, aplicaţii
practice. Dicţionar. Casa de editură şi presă "Viaţa românească". Bucureşti.
-1991. -228p.
2. Gradu Mihaela. Politica socială a Suediei un ideal? - Revista "Calitatea
vieţii". -1990. nr.1. -188p.
3. Statistica economică şi statistica principalelor ramuri ale producţiei
materiale. Editura Didactiă şi Pedagogică. Bucureşti. -1973. -600p.
4. Otciot po celoveceskomu razvitiu 1994. Niu-Iork, Oxford Iuniversity
Press. -1995. -226s.
5. Programul de activitate al Guvernului Republicii Moldova pentru anii
1994-1997. Chişinău, iunie 1994. -125p.
- 146 -
 6. Anuarul statistic al Republicii Moldova 1994. Chişinău. -1995.
-420p.

- 147 -
 CAPITOLUL 13

UTILIZAREA FORŢEI DE MUNCĂ

13.1. Balanţa resurselor de muncă

Munca reprezintă activitatea fizică şi intelectuală prin care oamenii,

utilizînd uneltele şi instrumentele adecvate, îşi valorifică aptitudinile,
experienţa şi cunoştinţele pe care le posedă în vederea obţinerii de bunuri
necesare satisfacerii trebuinţelor lor.
Munca are două aspecte: fizic şi intelectual. Aspectul fizic al muncii
exprimă consumul de energie fizică, musculară a omului în procesul de
creare a bunurilor economice; aspectul intelectual al muncii constă în
consumul de energie nervoasă. Aceste două aspecte ale muncii se manifestă
permanent, dar contribuţia lor este diferită, în timp, la crearea bunurilor
materiale şi a serviciilor. În zilele noastre munca are, prin excelenţă, un
caracter creator. Creativitatea omului se caracterizează prin noutate,
originalitate, rezultate superioare, prin capacitatea de a cerceta, descoperi şi
sintetiza noi legităţi ale dezvoltării în cele mai diverse domenii ale activităţii
umane, înainte de toate în ştiinţă, tehnică, economie, de a crea bunuri cu
caracteristici superioare, noi valori spirituale, de a găsi noi forme, metode de
organizare şi dirijare etc. (1, p.77).
Munca înseamnă consum de resurse de muncă în orice activitate
socială. Resursele de muncă sau potenţialul de muncă al unei ţări exprimă
totalitatea persoanelor în vîrstă legală şi aptă de muncă. Limitele vîrstei de
muncă sunt convenţionale, fiind determinate în mod diferenţiat în fiecare
ţară, potrivit legislaţiei în vigoare. În prezent în Republica Moldova
populaţia în vîrstă aptă de muncă se consideră cea cuprinsă între 16-55 ani
în cazul femeilor şi 16-65 ani în cazul bărbaţilor.
Potenţialul resurselor de muncă depinde, în principiu, de factori
demografici cum sînt: densitatea populaţiei, natalitatea, mortalitatea,
mişcarea migratorie internaţională a oamenilor, durata medie de viaţă, mai
ales a vieţii active, condiţiile de trai etc.
O parte a resurselor de muncă este formată din populaţia activă, iar
cealaltă parte o constituie populaţia inactivă. Populaţia activă reprezintă
forţa nemijlocită de producţie a soietăţii. Populaţia activă este cea care-şi
aduce efectiv contribuţia la crearea de noi bunuri materiale şi servicii.
Aceasta cuprinde persoanele care au- 148 un -loc de muncă, prestează efectiv o
muncă şi obţin un venit din prestarea munii. Populaţia ocupată nu include
militarii în termen, elevii şi studenţii, persoanele în curs de schimbare a
locului de muncă.
Dimensiunile depind atît de numărul persoanelor ocupate în activitatea
economică, cît şi de durata timpului de muncă. Pe termen lung durata
săptămînii de lucru a înregistrat o importantă tendinţă de reducere. Numai în
ultimele decenii în cele mai multe ţări dezvoltate s-a trecut de la 48 de ore
săptămînal la 40-42 ore, purtîndu-se discuţii pentru reducerea în continuare
la circa 35 ore pe săptămînă.
Forţa de muncă este elementul determinant şi potentator al forţelor de
producţie. Ea are un rol hotărîtor în crearea, perfecţionarea şi folosirea
mijloacelor de muncă, în promovarea progresului tehnic în organizarea
producţiei etc.
Gruparea forţei de muncă după locul şi rolul pe care îl are în procesul
de producţie are o importanţă deosebită pentru dimensionarea raţională a
numărului de lucrători şi pentru determinarea evoluţiei capacităţii de muncă
a personalului muncitor din ramurile economiei naţionale.
Conform acestui criteriu, personalul muncitor poate fi structurat pe
următoarele categorii: muncitori direct şi indirect productivi; muncitori de
deservire; personal tehnic-productiv; personal de specialitate informatică;
personal de cercetare-proiectare; personal de administraţie; personal de
deservire generală.
Forţa de muncă se află în strînsă legătură cu factorul demografic, cu
populaţia. În cadrul populaţiei se disting mai multe categorii, cele legate
nemijlocit de activitatea economiei fiind: populaţia activă disponibilă şi
populaţia activă ocupată.
În scopul de a folosi mai raţional forţa de muncă, a încadra mai deplin
populaţia în cîmpul de muncă, a asigura cerinţele tuturor ramurilor în ce
priveşte forţa de muncă, a determina necesităţile de pregătire şi reciclare a
cadrelor în diferite domenii se elaborează balanţa resurselor de muncă parte
componentă a balanţei economiei naţionale a republicii.
Aceste balanţe se elaborează pe anumite teritorii: pe întreaga ţară,
regiuni, oraşe, raioane etc. Mai întîi se efectuează o analiză detaliată a
indicilor de utilizare a forţei de muncă, pe baza cărora se elaborează diverse
variante ale balanţei folosirii forţei de muncă cu scopul de a alege varianta
optimă.
Balanţa generală a forţei de muncă reprezintă o tabelă alcătuită din
două despărţituri. În prima despărţitură se arată numărul total şi
- 149 -
componenţa forţei de muncă, iar în a doua - repartizarea şi utilizarea forţei
de muncă (vezi tabela nr.7).
Tabela nr.7
Balanţa generală a resurselor de muncă ale republicii
( mii persoane )
Total Bărbaţi Femei
1995 1996 1995 1996 1995 1996
1. Forţa de muncă
inclusiv:
- populaţia în vîrstă
de muncă (în afară de
invalizii de grupa 1,
2, care primesc pensii
sub formă de înlesniri).
- persoanele în vîrstă
şi adolescenţii pînă
la 16 ani care lucrează.
2. Repartizarea forţei
de muncă după formele
de activitate:
- ocupaţi în sfera de
producţie - total:
inclusiv pe ramuri:
- industrie
- agricultură
- transporturi
- construcţii
- etc.
- persoanele în vîrstă
de 16 ani şi mai mult,
care învaţă cu întrerupere
de la producţie;
- populaţia în vîrstă de
muncă ocupată în sfera
socială
inclusiv:
- învăţămînt
- cultură
- ocrotirea sănătăţii
- etc.
3. Pe grupe sociale:
- muncitori
- funcţionari
- cooperatori
- ocupaţi la - 150 -
 întreprinderi
particulare
- fermieri
- ocupaţi cu lucrul
pe lîngă gospodăria
privată etc.

Forţa de muncă se repartizează nu numai pe teritorii, dar şi pe anumite

ramuri (industrie, agricultură, construcţii, transport etc.) şi pe grupe sociale
(muncitori, funcţionari, fermieri, cooperatori etc.)
Numărul si componenţa resurselor de muncă se determină după locul
de trai, iar folosirea lor - după locul de muncă sau de studii.
Folosirea balanţelor forţei de muncă oferă posibilitatea de a scoate la
iveală surplusurile sau insuficienţa forţei de muncă într-un anumit loc şi de
a elabora la timp măsuri concrete pentru lichidarea neajunsurilor şi
utilizarea raţională a forţei de muncă în ţară, regiune, oraş, raion, ramură
economică.
Pe baza balanţelor forţei de muncă se determină necesitatea
suplimentară de muncitori calificaţi, precum şi necesitatea pregătirii lor în
şcolile tehnice-profesionale sau nemijlocit la întreprinderi cu scopul de a
cuprinde în cîmpul de muncă populaţia aptă de muncă, în deosebi tineretul.
În condiţiile economiei de piaţă o deosebită atenţie se acordă organizării
perfecţionării şi reciclării cadrelor de specialişti în toate domeniile.
Calculele, prognozele de pregătire a cadrelor cu studii superioare şi
medii de specialitate se întocmesc de către Ministerul Învăţămîntului,
Ministerul Economiei în comun cu ministerele şi departamentele interesate
conform cerinţelor economiei naţionale.
Necesarul de personal muncitor din ramurile economiei naţianale se
determină pe categorii, profesii, meserii, locuri de muncă, funcţii etc.
Modalităţile de recrutare şi acoperire a necesarului de personal
muncitor diferă în funcţie de sursa de acoperire. În general s-au conturat trei
modalităţi de recrutare a forţei de muncă şi anume: 1) recrutarea directă a
forţei de muncă de către unităţile economice; 2) recrutarea forţei de muncă
prin intermediul organelor de stat specializate; 3) recrutarea forţei de muncă
pe bază de contract cu diverşi agenţi economici.
Pregătirea muncitorilor pentru ramurile economiei naţionale se
realizează prin reţeaua de şcoli profesionale şi de maiştri, cursuri de
calificare şi ucenicie la locul de muncă. Perfecţionarea pregătirii
profesionale este o acţiune obiectivă impusă de înzestrarea unităţilor
economice cu tehnică modernă şi creşterea complexităţii proceselor
economice. Perfecţionarea profesională urmăreşte în principiu împrospătarea
- 151 -
şi îmbogăţirea cunoştinţelor profesionale; aprofundarea unui anumit
domeniu al specialităţii; însuşirea unei noi calificări; însuşirea unor noi
cunoştinţe de management etc.
Ridicarea gradului de calificare şi perfecţionare a pregătirii
profesionale conduce la creşterea productivităţii muncii care, la rîndul său
constituie un factor direct de creştere al venitului naţional. Efectele
economice (Ee) ale acestui proces pot fi determinate conform relaţiei (2,
p.126):
T
∆Ee = ∑ ∆Eet × (1 + e)−1
t =1
unde: ∆Eet - efectele economice obţinute în anul t;
Ta - perioada de timp sau durata de viaţă activă a generaţiei studiate.
Folosirea eficientă a forţei de muncă presupune respectarea unor
criterii între care: a) utilizarea forţei de muncă în raport cu pregătirea şi
calificarea sa, astfel încît să fie recuperate cheltuielile făcute cu ocazia
pregătirii şi să se obţină efectul economic scontat; b) folosirea forţei de
muncă în raport cu vîrsta şi sexul; c) asigurarea unui raport corespunzător
între muncitorii direct productivi şi muncitorii indirect productivi; d)
asigurarea unui raport optim între numărul de specialişti şi numărul de
muncitori şi modificarea structurii personalului de administraţie în sensul
creşterii ponderii inginerilor, economiştilor, informaticienilor paralel cu
reducerea categoriilor de funcţionari etc.; e) eliminarea fluctuaţiei forţei de
muncă, adică a circulaţiei anormale a forţei de muncă, ca urmare a
desfacerii contractelor de muncă în urma unor abateri repetate de la
disciplina de muncă, cît şi a unor plecări din proprie iniţiativă. Fluctuaţia
forţei de muncă se găseşte sub incidenţa unei multitudini de cauze: condiţii
de muncă, apropierea de domiciliu, condiţii de transport, relaţii interumane,
perspective de promovare, satisfacţia în muncă etc.
Fluctuaţia forţei de muncă poate fi măsurată cu ajutorul "indicelui de
fluctuaţie" (Ief), care se determină ca un raport matematic între totalul
fluctuanţilor (ieşirilor de personal) (Nf) şi numărul mediu scriptic al
personalului (Ns), iar rezultatul se înmulţeşte cu 100, conform relaţiei (2,
p.136):
ef Nf
I = × 100
Ns
Piaţa muncii şi şomajul. Categoriile esenţiale ale pieţei muncii sunt:
cererea şi oferta de muncă, salariul sau preţul muncii. Cererea de muncă
reprezintă necesarul de muncă salariată, existent la un moment dat,
determinat de locurile de muncă disponibile, la nivelul fiecărei unităţi
economice sau firme, al fiecărei -ramuri 152 - sau pe ansamblul economiei
naţionale. Oferta de muncă reprezintă totalitatea muncii pe care o poate
efectua populaţia aptă de muncă ce doreşte să se angajeze la un moment dat.
Cu alte cuvinte, oferta de muncă înseamnă cererea de locuri de muncă, în
condiţii de salarizare. Oferta de muncă nu se identifică cu populaţia aptă de
muncă, ea nu include femeile casnice, studenţii, militarii în termen şi alte
persoane care desfăşoară activităţi nesalariate. Cererea de muncă se află în
raport invers proporţional faţă de salariu, iar oferta de muncă în raport
direct proporţional (vezi figura 10); punctul de intersecţie a curbei cererii cu
cea a ofertei indică nivelul de echilibru (E) dintre cantitatea cerută şi
cantitatea oferită, căruia îi corespunde salariul de echilibru (Se) (vezi 1,
p.80)..
Piaţa muncii îndeplineşte un important rol în cadrul economiei de piaţă
şi anume: a) oferă posibilitatea satisfacerii necesarului de forţă de muncă; b)
asigură orientarea ocupării eficiente a resurselor de muncă pe ramuri,
întreprinderi etc.; c) dă informaţii privind concordanţa sau neconcordanţa
cererii cu oferta de muncă; d) echilibrul dinamic dintre cererea şi oferta de
muncă influenţează favorabil piaţa capitalului, realizarea investiţiilor, piaţa
bunurilor materiale şi serviciilor, funcţionarea echilibrată a economiei
naţionale.
O oferta de muncă
Salariul

E
Se C
cererea de muncă

Figura nr.10. Cantitatea de muncă cerută şi oferită

Pe piaţa muncii de asemenea există concurenţă. Ea în mod spontan

selectează şi ierarhizează valorile şi competenţele umane, contribuind prin
aceasta la afirmarea progresului.
Se ştie că în Republica Moldova, ca şi în toate ţările din fostul sistem
socialist, înainte de 1990 nu a funcţionat o veritabilă piaţă a muncii,
activitatea din acest domeniu era dominată de principii şi practici
neeconomice, cum a fost repartizarea la locul de muncă şi promovarea după
criterii ce nu erau legate direct sau, mai mult, nu aveau nimic comun cu
competenţa, ierarhizarea nefiind asigurată prin competiţie, existenţa unui
sistem de salarizare nivelator şi păgubitor, a unei politici deliberate de
prelungirea duratei muncii fără o- 153 compensaţie
- corespunzătoare, plata
inferioară a muncii, chiar discriminatorie a ţăranilor colhoznici comparativ
cu personalul întreprinderilor de stat, nerecunoaşterea şomajului şi
neacordarea de compensaţii, existenţa unor sindicate incapabile să asigure
protecţia socială etc.
Legislaţia republicii în vigoare (Legea cu privire la protecţia muncii,
adoptată la 2 iulie 1991) prevede protecţia muncii. Protecţia muncii
reprezintă un sistem de măsuri şi mijloace social-economice, organizatorice,
tehnice, curative şi profilactice, care acţionează în baza actelor legislative şi
a altor acte normative şi care asigură securitatea angajatului, păstrarea
salariului şi menţinerea capacităţii lui de lucru în procesul muncii (vezi 6,
p.155-166).
În ultimii ani s-au produs schimbări calitative pe piaţa muncii în
republică. Au început să funcţioneze şi continuă formarea principalelor
elemente ale pieţei muncii. Un rol coordonator îl joacă organele serviciului
de stat în domeniul forţei de muncă, care contribuie activ la crearea
condiţiilor pentru încadrarea cetăţenilor în cîmpul muncii, ajută la
recalificarea cadrelor, crearea noilor locuri de muncă etc.
Durata săptămînii de lucru nu trebuie să depăşească 40 ore, iar pentru
invalizii de grupa I şi II - 30 ore, dacă aceştia nu posedă dreptul pentru mai
mari înlesniri. Cea mai mică vîrstă pentru persoanele ce se încadrează în
cîmpul de muncă este 14 ani, iar pentru anumite tipuri de lucru, cu condiţii
grele de muncă - 18 ani. Durata concediului anual - 24 zile lucrătoare, iar
pentru tineri de vîrsta pînă la 18 ani - o lună calendaristică. Pentru acei ce
lucrează în codiţii dăunătoare se prevede concediu suplimentar.
Legislaţia republicii: Codul de muncă din 25 mai 1995; Legea "Cu
privire la protecţia muncii", adoptată la 2 iulie 1991; Legea "Cu privire la
salarizare", adoptată la 25 februarie 1993, şi alte acte normative prevăd
respectarea anumitor cerinţe în reglarea relaţiilor de muncă.
Angajarea lucrătorului în cîmpul de muncă se efectuiază ca atare
conform cererii depuse în adresa conducătorului întreprinderii. Totodată, se
determină funcţiile şi obligaţiunile lucrătorului, condiţiile de muncă etc., se
întocmeşte contractul de muncă ce se confirmă prin ordinul respectiv al
conducătorului întreprinderii, organizaţiei date. Contractul de muncă poate fi
încheiat pe termen neîntrerupt; termen determinat, ce nu depăşeşte 5 ani; sau
pe un anumit timp de efectuare a lucrărilor determinate.
Moldova primeşte ajutor din partea diferitor organizaţii internaţionale
în domeniul utilizării raţionale a forţei de muncă. Astfel, pe linia TACIS
încă din 1994 s-a început realizarea a două proiecte mari în acest domeniu.
Deja s-a finalizat prima etapă a acestui
- 154proiect
- în valoare de 1 mln. EKIU,
ce se realizează în comun cu Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi
Familiei. În acest răstimp a fost analizată minuţios piaţa forţei de muncă a
republicii. Un alt proiect în valoare de 2,5 mln. EKIU este menit să
lărgească reţeaua de pregătire şi să ridice calitatea perfecţionării cadrelor în
domeniul conducerii (4, c.28).
În Moldova se aplică sistemul de asigurare socială (ce prevede
prestarea serviciilor medicale, indemnizaţii în caz de boală, pensii de vîrstă
şi în caz de invaliditate), pentru care întreprinderile indiferent de tipul de
proprietate sunt obligate să facă defalcări în Fondul Social al Republicii
Moldova în mărime de 35% din sursa salariilor plătite, în acest caz lucrătorii
nu fac defalcări suplimentare pentru asigurarea socială.
Angajarea la lucru a cetăţenilor străini, conform legislaţiei republicii,
poate fi efectuată numai după primirea confirmării respective de la
MInisterul Muncii, Protecţiei Sociale şi a Familiei. Această confirmare
poate fi pe termen de pînă la 3 ani sau permanentă, eliberată conform cotei
migraţiei de muncă.

13.2. Remunerarea muncii

Salariul este venitul salariatului ca recompensă pentru aportul la
crearea venitului naţional. Salariul nu se identifică cu venitul din muncă, ce
include pe lîngă salariu şi alte venituri din muncă - cîştigurile băneşti şi în
natură ale fermierilor, întreprinderilor individuale, societăţilor pe acţiuni,
profesioniştilor etc. Salariul nu se identifică nici cu venitul personal, care are
o sferă mai largă, el cuprinzînd la nivel naţional venitul curent ce revine
tuturor persoanelor din toate sursele. Venitul personal cuprinde: a) salariile;
b) alte venituri din muncă; c) veniturile proprietarilor provenite din ctivităţile
curente; d) veniturile din chirii şi arenzi ale persoanelor (rentele); e)
ividendele; f) dobînzile primite de persoane; g) plăţile transferate la persoane
(pensii, ajutoare de şomaj, burse etc. minus contribuţiile salariaţilor la
asigurările sociale). Dacă din venitul personal se scad plăţile fiscale şi
nefiscale (impozite, taxe etc.) personale, se obţine venitul personal
disponibil, utilizat pentru consum şi economii (investiţii).
În funcţie de motivul şi modul de acordare al salariului el poate fi: a)
salariu personal (individual) - salariul încasat de fiecatre salariat pentru
munca depusă; b) salariu colectiv ce reprezintă veniturile obţinute de către
salariaţi din remunerarea colectivă; c) salariu social ce se oferă unor
categorii de salariaţi cu o situaţie familială mai grea sau cu riscuri, cum sunt
accidentele de muncă, bolile profesionale, şomajul etc.(1, p.134).
- 155 -
 Structura valorică şi natural-materială a venitului naţional, care
constituie substanţa salariului, determină existenţa salariului nominal şi real.
Salariul nominal este suma de bani pe care salariatul o primeşte atunci cînd
lucrează.
Conform legislaţiei în vigoare (vezi 5) salariul cuprinde: a). salariul de
bază; b) adaosurile formate din plusul de acord, premiile acordate din fondul
de salarii, cota parte din profitul net, alte adaosuri; c) sporurile la salariul de
bază: pentru condiţii deosebite de muncă, grele, periculoase sau dăunătoare;
pentru condiţii nocive de muncă; pentru orele lucrate suplimentar peste
programul normal de muncă şi lucrul în zilele libere şi sărbătorile legale;
pentru vechimea în muncă; pentru lucrul în timpul nopţii etc.
În funcţie de mărimea salariului cuvenit şi încasat, salariul nominal este
: salariul brut şi net. Salariul brut exprimă suma de bani totală cuvenită
factorului muncă salariată. Salariul net reprezintă suma de bani efectiv
încasată, după scăderea din salariul brut a impozitului pe salariu, a
contribuţiei pentru şomaj, a contribuţiei pentru pensii suplimentare etc.
Salariul are un caracter dinamic.
Conform aprecierilor salariul mediu în anul 1995 în Moldova a
constituit 177 lei şi a crescut faţă de anul 1995 de 1,3 ori.
Determinarea mărimii şi dinamicii salariilor individuale, ca preţ al
muncii, se realizează cu ajutorul formelor de salarizare. Ele sunt modalităţi
de plată ce fac legătura între participarea la muncă, procesul muncii şi
salariu. În esenţă sunt cunoscute trei forme de salarizare: a) după timpul
lucrat (pe cantitatea de timp sau în regie - oră, zi, săptămînă, lună); b) în
acord (remunerarea pe baza cantităţii de bunuri produse sau a numărului de
operaţii executate în unitatea de timp şi a tarifului pe produs sau lucrare) şi
c) mixtă (care constă în stabilirea unui salariu stabil (fix) pe unitatea de
timp, de regulă, pe o zi de muncă, ce se acordă în funcţie de îndeplinirea
unor condiţii tehnice, tehnologice, de organizare etc.).
Formele de salarizare, oricît de perfecţionate ar fi, sunt de multe ori
contestate atît de salariaţi, cît şi de întreprinderi sau chiar organisme de stat
care se ocupă de salarizare. Problemele perfecţionării salarizării trebuie să
fie permanent în centrul atenţiei organelor respective. Întreprinderile
stabilesc de sine stătător sistemul de remunerare al muncii, conform
sistemului unic de tarife şi salarii. Legislaţia în vigoare stabileşte tarifele
minime de plată care sunt obligatorii pentru toate întreprinderile şi
organizaţiile, indiferent de tipul de proprietate (tabela nr.8).

- 156 -
 Salariul minim în Republica Moldova în 1995 era 18 lei (sau după
cursul dolarului - 4 $ SUA).
Tabela nr.8
Categoria lucrătorilor Tarifele minime
de remunerare a muncii
ce depăşesc de anumite ori
salariul minim stabilit
pe republică
Personalul de deservire 1.0
Muncitorii, ţinînd cont de gradul de complexitate
a lucrărilor îndeplinite comparativ necomplicate sau
munca auxiliară 1.0
muncă necomlicată după specialitate 1.26
lucru complicat după specialitate 1.59
lucru foarte complicat după specialitate 2.07
Funcţionarii 1.59
Specialiştii:
cu studii medii de specialitate 2.69
cu studii superioare 3.50
Conducătorii de subdiviziuni 3.85
Specialiştii principali 4.67
Conducătorii de întreprinderi 5.14

11.3. Productivitatea muncii în ramurile economiei naţionale

Nivelul de pregătire şi de utilizare a lucrătorilor şi a timpului de lucru
se manifestă în mod nemijlocit în eficacitatea sau productivitatea muncii.
Aceasta se manifestă în două forme - individuală şi naţională.
Productivitatea individuală a muncii exprimă eficienţa factorului-
muncă la nivel de lucrător, firmă sau ramură. Mărimea acesteia depinde de
condiţiile concrete, specifice, de ordin tehnic, economic, organizatoric,
natural, social etc., în care se desfăşoară activitatea economică.
Productivitatea muncii individuale (Wi) se măsoară fie prin raportatrea
producţiei obţinute (Q) la cheltuielile de timp de muncă (T), efectuate pentru
menţinerea producţiei, (Wi=Q/T), fie prin cheltuielile legate de consumul de
muncă pe unitatea de produs (Wi= T/Q), cu luarea în considerare în ambele
situaţii a calităţii produselor (serviciilor).
Productivitatea muncii naţionale reflectă eficienţa factorului-muncă
utilizat pe întreaga economie naţională, mărimea ei depinzînd de condiţiile
medii sociale existente la un moment dat. Aceasta se determină prin
raportarea produsului intern net sau a venitului naţional la numărul de
persoane ocupate în economia naţională.
În literatura de specialitate se foloseşte şi noţiunea de productivitate
marginală a muncii, care exprimă - gradul 157 - de producţie obţinut pe baza
consumării ultimei unităţi de timp de muncă, ceilalţi factori fiind consideraţi
constanţi (2, p.138-139).
O condiţie esenţială a progresului o constituie utilizarea raţională a
timpului de lucru. Forma fundamentală prin care se realizează economia de
timp de muncă o constituie creşterea productivităţii muncii, micşorarea
cantităţii de timp pentru crearea unei unităţi de produs sau de serviciu.
Există mai multe variante de calculare a productivităţii muncii. În
funcţie de modul de exprimare a volumului de producţie se deosebesc
asemenea variante de calculare a productivităţii muncii: în unităţi naturale;
natural-convenţionale; unităţi de timp de muncă; unităţi valorice. După
modul de exprimare a timpului de lucru se deosebeşte productivitatea muncii
- orară, zilnică, lunară, anuală (vezi 2, p.139-157).
De exemplu, productivitatea muncii exprimată în unităţi naturale se
poate calcula în ramurile industriale, care realizează producţie omogenă,
cum ar fi:
- energie electrică la bornele generatoarelor pe o persoană din ramura
energiei electrice (mii kwh/pers.);
- cărbune brut pe o persoană (t/pers.) etc.
Acest indicator exprimă cel mai precis nivelul productivităţii muncii.
Exprimarea producţiei în unităţi natural convenţionale se utilizează
numai pentru exprimarea cantitativă a unor anumite grupe de produse cu
caracteristici tipo-dimensionale şi tehnico-funcţionale diferite (de exemplu -
conserve etc.).
În ramurile unde este normată munca în unităţi de timp la fabricarea
producţiei, productivitatea muncii se poate calcula în unităţi de timp.
Această metodă permite concordanţa deplină dintre volumul de muncă
incorporat în valorile naturale şi cheltuielile de muncă efectuate pentru
realizarea acestora.
O arie largă de aplicare are varianta determinării productivităţii muncii
în expresie valorică. Pentru omogenizarea şi însumarea volumului producţiei
la nivel de întreprindere, ramură industrială etc. se foloseşte preţul. Cu
ajutorul preţurilor se pot calcula indicatorii valorici ai producţiei (producţia
globală, producţia marfă, producţia marfă vîndută şi încasată; valoarea
adăugată etc.) după care prin raportarea la cheltuielile de timp de muncă se
obţine nivelul productivităţii muncii în unităţi valorice.
Metodologia de calculare a productivităţii muncii în sistemul ONU şi a
organelor sale specializate utilizează următorii indicatori valorici de
exprimare a volumului producţiei: valoarea totală a producţiei globale (the
total value groos output), valoarea adăugată (value added) sau producţia
internă brută (groos domestic product) ce include şi serviciile, dobînzile.
- 158 -
 Relaţia de calculare a productivităţii muncii în expresie valorică (Wv)
este (2, p.144):
n
∑ qi pi
i =1
Wv =
T
q - volumul fizic al producţiei
p - preţ unitar
T - cheltuieli de timp de muncă
i - tipul de produse pentru care se calculează producţia
n - numărul de tipuri de produse

Indicile productivităţii muncii (Iwv) se calculează conform relaţiei:

n n
∑ qi p1 ∑ qi po
i =1
Iwv = : i =1
T1 T0
Folosirea preţurilor la compararea diferitor tipuri de produse înlătură
dificultăţile existente prin măsurarea în unităţi naturale, natural-
convenţionale sau de muncă. Această variantă corespunde scopului urmărit
în condiţiile în care exprimarea producţiei se face în preţuri constante
(comparabile) în vederea eliminării influienţei preţurilor de la o perioadă la
alta.
Fiecare ramură a economiei naţionale are particularităţile sale de
calculare a productivităţii muncii. De exemplu, în industrie productivitatea
muncii în temei se determină după fabricarea producţiei nete la un muncitor
din numărul mediu anual al personalului industrial productiv. În agricultură
- după volumul de producţie în preţuri comparative ce revine la fiecare
lucrător ocupat în gospodăria sătească.
La determinarea productivităţii muncii în transporturi se ţine cont de
asemenea factori cum sunt: încărcarea şi descărcarea mijloacelor de
transport, deplasarea mijloacelor de transport etc. Creşterea productivităţii
mijlocului de transport influenţează favorabil toţi factorii care reliefează
eficienţa economică. Productivitatea muncii personalului în transporturi se
exprimă prin raportul dintre prestarea efectuată într-o perioadă de timp dată
şi numărul mediu de personal care a contribuit la realizarea ei. Pentru
transportul de mărfuri productivitatea muncii se exprimă cu relaţia (2,
p.155):
- 159 -
 Pm  tone × km 
Wm =
N  personal × an 
iar pentru transportul de călători cu relaţia:
Pc  calatori × km
Wc =
N  personal × an
unde: Pm - parcursul mărfurilor; Pc - parcursul călătorilor;
N - numărul de personal ocupat.
Sporirea productivităţii muncii în această ramură se poate obţine pe
trei căi principale: creşterea volumului prestaţiei, păstrînd constant numărul
de personal; păstrarea constantă a volumului prestaţiei şi micşorarea
numărului personalului; prin sporirea volumului prestaţiei şi micşorarea
numărului de personal. O înrîurire importantă asupra productivităţii muncii
o are productivitatea mijloacelor de transport şi productivitatea instalaţiilor,
starea lor tehnică, nivelul de dirijare, sectorul de relaţii din cadrul fiecărui
sistem de transport unde lucrează un număr mare de salariaţi etc.
Se folosesc şi alţi indicatori. Astfel, pe întreaga economie naţională
productivitatea muncii se determină după volumul venitului naţional,
produsul intern brut ce revine la un lucrător ocupat în sfera de producţie.
Productivitatea muncii depinde de mai mulţi factori:
- de nivelul tehnic al producţiei (nivelul de mecanizare şi automatizare
a proceselor de muncă, aplicarea unor maşini şi utilaje mai productive,
modernizarea utilajului, schimbările în construcţiea articolelor industriale;
introducerea unor specii noi de culturi agricole şi soiuri de animale etc.);
- desăvîrşirea dirijării, organizarea producţiei şi a muncii (desăvîrşirea
specializării producţiei, demonopolizarea întreprinderilor, aplicarea
măsurilor de organizare ştiinţifică a muncii etc.);
- de schimbările structurale (ca rezultat al modificării ponderii unor
tipuri de producţie sau a volumului de producţie în genere);
- de modificarea factorilor ramurali (inclusiv schimbarea condiţiilor
naturale pentru ramurile industriei extractive şi de prelucrare a materiei
prime; conţinutul componentelor de folos în minereuri, adîncirea straturilor
lor; sau, de exemplu, conţinutul zahărului în sfeclă, poamă, a uleiului în
seminţe etc.);
- darea în exploatare a noilor fonduri fixe şi capacităţi de producţie etc.
La etapa de prognozare a productivităţii muncii în ramurile industriei
unul din indicatorii principali este calcularea ponderii volumului de sporire a
producţiei ca rezultat al creşterii productivităţii muncii ce poate fi calculat
folosind formula:
- 160 -
 Np − 100
W = 100 − × 100
Wp − 100
unde: W - ponderea de creştere a volumului producţiei în rezultatul
sporirii productivităţii muncii, %;
Np - creşterea numărului muncitorilor în perioada prognozată, %;
Wp - creşterea volumului de producţie în această perioadă, %.
Organele de conducere trebuie să ţină permanent sub control
problemele sporirii productivităţii muncii şi perfecţionării sistemului de
salarizare în unităţile de producţie.

13.4. Problemele reducerii şomajului

Şomajul este o parte negativă de dezechilibru între cererea şi oferta de
forţă de muncă, în care o parte a populaţiei apte de muncă nu are loc de
muncă asigutat; cererea de mîini de lucru este, deci, sub nivelul ofertei de
muncă.
Conform art.4 al Legii Republicii Moldova privind utilizarea forţei de
muincă (vezi 8, p.68-77) sunt consideraţi şomeri cetăţenii apţi pentru
muncă, în vîrstă aptă de muncă, care din motive ce nu depind de ei, nu au
loc de muncă corespunzător, un alt venit legal şi sunt înregistraţi la oficiile
forţei de muncă, unde îşi au domiciliul, ca persoane în căutare de lucru şi
care dau dovadă că doresc să se încadreze în muncă.
Măsurarea şomajului ia în considerare atît mărimea absolută, adică
numărul total al şomerilor, cît şi mărimea relativă a acestuia, adică rata
şomajului la un moment dat. Rata şomajului se determină ca raport
procentual dintre numărul şomerilor şi populaţia aptă de muncă.
Rata şomajului diferă de la o ţară la alta, ca şi de la o perioadă la alta
fiind în strînsă legătură cu evoluţia economiei. De exemplu, rata şomajului
în anul 1990 era 9,8% în Belgia, 8,1% în Canada, 9,6% în Danemarca,
11% în Italia, 8,9% în Franţa, 7,2% în Germania etc. Tendinţa de creştere a
şomajuului se manifestă în prerzent şi în ţările din estul şi centrul Europei.
Numărul şomerilor înregistraţi în Republica Moldova la 1 ianuarie
1996, numărul şomerilor înregistraţi la oficiile forţei de muncă a constituit
24,5 mii persoane, majoritatea cărora (65%) sînt femei. Rata şomajului
înregistrat în anul 1995 a constituit 1,2% faţă de 1,1% în 1994.
Şomajul poate fi voluntar şi involuntar. Şomajul voluntar este legat de
un nivel ridicat de dezvoltare al economiei, deoarece numai aceasta oferă
- 161 -
posibilitatea ca în mod voit cineva să accepte să nu munceasă o anumită
perioadă de timp, să nu accepte orice din ceea ce i se oferă.
Şomajul involuntar reprezintă acea stare de inactivitate în care
persoanere respective, deşi doresc să se angajeze, n-au această posibilitate
datorită lipsei de locuri de muncă; el constituie forma dominantă a
şomajului ce însoţeşte cu numeroase consecinţe activitatea economică din
perioada postbelică. Şomajul involuntar se manifestă sub mai multe forme:
şomajul ciclic, şomajul structural, şomajul tehnologic, şomajul intermitent
(angajarea pe contracte pe termen scurt), şomajul de discontinuitate (de
exemplu, legat de creşterea copiilor ş.a.), şomajul sezonier (ca, de exemlu, în
agricultură, construţii etc.).
Protecţia socială a şomajului a devenit astăzi unul din factorii
principali de reducere a efectelor negative ale şomajului asupra nivelului de
trai. Garantarea unui venit minimal şomerilor are loc prin acordarea
ajutorului sau indemnizaţiei de şomaj, care diferă de la o ţară la alta, atît ca
mărime, cît şi ca durată, pentru care se plăteşte ajutorul respectiv. În
Republica Moldova ajutorul de şomaj constă dintr-o sumă calculată în mod
diferenţiat pe categorii de persoane, ţinînd cont de vechimea în muncă,
gradul de studii, numărul copiilor în familie etc. (un anumit % din salariul de
bază minimum pe ţară, luînd în consideraţie şi mărimea salariului mediu
lunar pe care îl primea persoana cutare în ultimele 3 luni) (vezi Hotărîrea
Guvernului nr.690 din 23.09. 1994).

Surse bibliografice
1. Lazari Constantin, Gorincu Gheorghe, Enache Liana. Teoria economică
generală. Editura Economică. Bucureşti. -1993. -252p.
2. Economia ramurilor. Vol. II. ASE. Bucureşti. -1995. -189p.
3. ABC - ul economiei de piaţă moderne. Concepte, mecanisme, aplicaţii
practice. Dicţionar. Casa de editură şi presă "Viaţa românească". Bucureşti.
-1991. -224p.
4. TACIS - godovoi otciot za 1994 god. Evropeiskoi Komisii. Brussel.
18.7.1995. -64p.
5. Legea Republicii Moldova "Cu privire la salarizare" din 25.02.1993 -
Monitorul Parlamentului Republicii Moldova nr.3, martie 1993. p.20-26.
6. Legea Republicii Moldova "Cu privire la indexarea veniturilor băneşti ale
populaţiei" din 24.12.1991 şi Hotărîrea Guvernului nr.153 din 3.03.1995 cu
aceeaşi numire.
7. Acte normative cu privire la problemele economice şi bugetare (1990-
1992). Chişinău. Universitas. -1992. -356p.
8. Acte normative cu privire la problemele economice, bancare şi bugetare,
II. Chişinău. "Logos". -1995. -364. - 162 -
 9. Hotărîrea Guvernului din 23.09.1994 nr. 690 privitor la adoptarea
Regulamentului cu privire la modul de înregistrare al şomerilor şi de acordare a
ajutorului de şomaj. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.8, 1994.

- 163 -
 CAPITOLUL 14

COST. VENIT.
PROFITUL ŞI RENTABILITATEA.
PREŢURI ŞI TARIFE
12.1. Costul şi clasificarea cheltuielilor de producţie

Costul, preţul de cost (sau cost de producţie) este o categorie

economică ce cuprinde o parte din valoarea producţiei materiale, exprimînd
în bani echivalentul valorii mijloacelor de producţie cheltuite şi valoarea
produsului creat prin munca necesară. Preţul de cost exprimă în bani
totalitatea cheltuielilor făcute de întreprinderi, agenţi economici pentru
fabricarea şi desfacerea producţiei lor.
În practică preţul de cost al producţiei întreprinderilor se compune din
următoarele grupe de cheltuieli:
- cheltuielile pentru materii prime, materiale, combustibil, energie
utilizate în producţie;
- amortizarea mijloacelor fixe;
- salariile muncitorilor şi funcţionarilor, contribuţiile la salarii;
- alte cheltuieli băneşti pentru necesităţile administrative şi
gospodăreşti ale întreprinderii sau pentru plata dobînzilor la creditele
obţinute;
- plata serviciilor legate de realizarea producţiei;
- vărsămintele efectuate în vederea introducerii tehnicii noi în
producţie.
La nivel de întreprindere industrială se disting:
- preţul de cost de secţie - preţul de cost ce cuprinde cheltuielile directe
pentru materii prime şi materiale, salarii directe, cheltuieli pentru întreţinerea
şi funcţionarea utilajului şi cheltuielile generale efectuate de o secţie în
vederea obţinerii producţiei;
- preţul de cost de uzină - preţul de cost ce cuprinde preţul de cost de
secţie şi cheltuielile generale ale întreprinderii.
Calcularea preţului de cost în ramurile economiei naţionale are
specificul său. În industrie, de exemplu, printre principalii indicatori ai
preţului de cost se calculează - cheltuielile la un leu producţie. În
agricultură un indicator important al preţului de cost în staţiunile de
mecanizare îl constituie preţul de cost al unui hectar de arătură normală
(ha.a.n.) etc. - 164 -
 Pentru a analiza evoluţia preţului de cost se foloseşte indicele preţului
de cost al producţiei care se poate calcula după formula:
C1q1
Ic =
C0q1
în care: Ic - indicele preţului de cost al producţiei;
Co şi C1 - preţul de cost unitar în perioada de bază şi în perioada
curentă (prognozată); q1 - cantitatea din fiecare produs fabricat în perioada
curentă.
Reducerea costului (preţului de cost) pe unitatea de producţie are un rol
determinant în maximalizarea profitului; la un nivel dat al preţului de
vînzare, reducerea costului duce la creşterea profitului. Micşorarea costului
în condiţiile unei producţii de calitate superioară stă la baza preţului
competitiv pe piaţa internă şi externă. Reducerea costului depinde în mare
măsură de comportamentul întreprinzătorului, al fiecărui agent economic, de
abilitatea acestuia de a găsi soluţii de combinare şi substituire a factorilor de
producţie, de căile şi modalităţile de desfacere a bunurilor econmice pe piaţa
internă şi externă, care să-i permită obţinerea de bunuri economice cu
costuri minime, care la un anumit nivel al preţurilor de vînzare să-i asigure
profitul scontat.
În activitatea nemijlocită de reducere a costului se impune ca direcţie
fundamentală de acţiune, creşterea randamentului factorilor de producţie în
procesul de utilizare a acestora adică:
a) sporirea eficienţei utilizării mijloacelor materiale prin:
- micşorarea consumurilor specifice de materii prime, materiale,
combustibil, energie;
- recuperarea şi valorificarea materialelor refolosibile;
- creşterea eficienţei utilizării capitalului fix (prin punerea în funcţiune
a tuturor maşinilor, utilajelor, instalaţiilor de care dispune fiecare
întreprindere, eliminarea întreruperilor şi imobilizărilor nejustificate,
folosirea lor la întreaga capacitate şi cu randament maxim);
b) creşterea productivităţii muncii sau a eficienţei utilizării forţei de
muncă pe baza progresului tehnic etc.

14.2. Venitul, profitul şi rentabilitatea producţiei

Venitul, profitul. La nivel microeconomic exprimă recompensa
obţinută de posesorii factorilor de producţie, sub formă de salariu, profit,
dobîndă şi rentă. La nivel macroeconomic, expresie agregată a formelor de
venituri însuşite de posesorii factorilor de producţie.

- 165 -
 În ţările cu economie de piaţă la nivelul economiei naţionale venitul se
prezintă sub următoarele forme: venitul disponibil, venitul personal, venitul
naţional.
Veniturile se constituie prin încasări din vînzarea producţiei-marfă la
intern şi export, din executarea unor lucrări şi prestaţii pentru terţi, din
vînzarea mărfurilor prin magazinele proprii cu amănuntul şi încasări din
diverse alte activităţi.
Profitul este scopul şi raţiunea oricărei acţiuni economice, mobilul
principal al investirii capitalului, criteriul de apreciere a eficienţei
economice, a rentabilităţii. Maximalizarea profitului constituie motivaţia
agentului economic de a acţiona într-un anumit domeniu de activitate
lucrativă, criteriu de fundamentare a opţiunii sale privind orientarea
capitalului şi restructurarea producţiei. Profitul stimulează eforturile
agenţilor economici în vederea perfecţionării activităţii sale, cultivă spiritul
de economisire. În acelaşi timp, profitul brut are o semnificaţie deosebită
şi pentru societate, pe seama prelevării unei părţi a acestuia la bugetele
administraţiilor, asigurîndu-se satisfacerea unor necesităţi sociale generale:
învăţămînt, ocrotirea sănătăţii, artă, cultură, protecţie socială, administraţie
de stat, sport, apărare etc.
Profitul se calculează ca excedent al preţului de vînzare peste
cheltuielile de producţie efectuate de agenţii economici. Profitul se reprezintă
sub formă absolută şi relativă. Suma absolută a profitului obţinută de o
firmă, întreprindere, ramură sau pe ansamblul economiei naţionale
reprezintă masa profitului. Raportul procentual dintre masa profituli (P) şi
costul de producţie (Ct) reprezintă rata profitului (pr), adică:
P
pr = ×100
Ct
Beneficiu - venitul net al întreprinderii ce constituie o parte din venitul
net al societăţii. Beneficiul este folosit în parte în cadrul întreprinderii,
pentru investiţii, creşterea mijloacelor circulante proprii etc., iar cealaltă
parte se varsă în buget.
Rentabilitate - rezultatul financiar al unei activităţi economice,
concretizat prin obţinerea unor venituri ce depăşesc cheltuielile.
Rentabilitatea este o formă a eficienţei economice care evidenţiază
capacitatea agenţilor economici de a realiza profit (beneficiu). Mărimea
profitului reprezintă expresia absolută a rentabilităţii. Indicatorii ce măsoară
rentabilitatea în expresie relativă sînt:
- raportul procentual între suma totală a profitului şi mărimea
capitalului (sau numai a capitalului fix);
- 166 -
 - raportul procentual între suma totală a profitului şi costul de
producţie.
Pe unitatea de produs rentabilitatea relativă se determină ca:
- raport procentual între profitul obţinut pe unitatea de produs şi
mărimea capitalului necesar (sau a capitalului fix ce revine pe unitatea de
produs);
- raport procentual între profitul obţinut pe unitatea de produs şi costul
mediu al produsului.
Astfel calculată, rentabilitatea relativă este numită şi rata rentabilităţii.
Rata rentabilităţii se poate calcula pe produs sau pe întreprindere,
precum şi în mediu pe asociaţie, concern, minister, ramură sau pe întreaga
economie naţională.
Rata rentabilităţii constituie un indicator sintetic foarte important
pentru caracterizarea activităţii economice-financiare, întrucît ea oglindeşte
nivelul preţului de cost, asigurarea desfacerii etc. Deosebit de aceasta, rata
rentabilităţii calculată ca raport dintre beneficiu şi totalitatea fondurilor fixe
şi mijloacelor circulante reflectă şi o latură importantă a eficienţei
economice a acestor fonduri şi mijloace.
De menţionat, că în republică pe parcursul ultimilor ani s-a majorat
numărul întreprinderilor insolvabile, preţul de cost al producţiei. Astfel, la
întreprinderile Ministerului Industriei în anul 1995 cheltuielile la un leu de
producţie constituiau circa 93 bani (cu 11,3% mai mult ca în anul 1994), iar
rentabilitatea s-a redus cu 11,7 puncte procentuale şi constituia în mediu
circa 8%. Pe parcursul anului 1995 s-au menţinut ridicate stocurile de
producţie finită, atingînd la sfîrşitul anului 1995 suma de 125 milioane lei.
Datoriile de creditor constituiau la finele anului 1995 - 466 mln. lei, inclusiv
faţă de buget 109 şi faţă de Fondu Social - 40, iar cele de debitor au crescut
de la 126 în ianuarie pînă la 187 mln.lei în decembrie 1995.

14.3. Preţuri şi tarife

Preţul ca expresie bănească a valorii mărfurilor a apărut şi a evoluat
odată cu apariţia şi dezvoltarea producţiei de mărfuri. După cum este
cunoscut din economia politică, deşi preţurile au o existenţă îndelungată,
natura economică a acestora a fost analizată mai tîrziu, odată cu apariţia
teoriei economice clasice. Toţi cei care au făcut aprecieri asupra naturii
economice a preţurilor au un element comun în analiza efectuată, în sensul
că susţin aceeaşi structură a preţurilor: cheltuieli materiale, salarii, profit.
În cadrul economiei de piaţă, locul şi rolul preţurilor decurge din faptul
că ele permit informarea operativă a agenţilor economici despre activităţile
remunerate şi îi orientează spre desfăşurarea unor activităţi rentabile. Pentru
a fi viabil pentru producător (vînzător),
- 167preţul
- de piaţă trebuie să le asigure
recuperarea costului şi obţinerea profitului normal, care-l recompensează pe
întreprinzător.
Totodată, preţurile oferă posibilitatea reglării activităţii productive şi
alocării resurselor în conformitate cu necesităţile sociale. Agenţii economici,
care nu reuşesc să răspundă acestor două imperative, desfăşoară de fapt o
activitate nerentabilă şi sînt eliminaţi din mecanismul economico-social, dînd
faliment.
În industrie se deosebesc preţurile cu ridicata a întreprinderilor,
preţurile cu ridicata a ramurii industriei, iar populaţia procură produsele,
mărfurile după preţurile cu amănutul. În schema nr.10 este redată schema
creării preţurilor la producţia industriei.

Schema nr. 10. Tipurile de preţuri la producţia industrială

Preţul mediu de cost Impozit Adaus la preţ Adaus la preţ

al producţiei în Profitul pe valoa- în favoarea în favoarea
ramura dată, chel- rea adău- organizaţiilor
întreprinderilor
tuielile medii pe gată, de aprovizio - comerciale
ramură accize nare

Preţul cu ridicata a
întreprinderii

Preţul cu ridicata a ramurii industriale

Preţul cu amănuntul

Mecanismul formării preţurilor în economia contemporană se află sub

acţiunea conjugată a următoarelor trei legi (1, p.12-13).
Prima lege arată influenţa cererii şi ofertei asupra preţurilor. Dacă
cererea creşte, iar oferta rămîne neschimbată, preţurile cresc. Dacă creşte
oferta, iar cererea rămîne neschimbată, preţurile vor fi în scădere.
Cererea şi oferta pot avea şi o influenţă inversă: să scadă cererea şi să
scadă şi oferta, împrejurare în care preţurile vor avea şi ele o evoluţie
diferită de cea prezentată anterior.
Aşadar, evoluţia cererii într-un sens sau altul determină la nivelul
preţurilor o evoluţie de acelaşi sens, pe cînd evoluţia ofertei conduce la o
mişcare de sens invers în nivelul preţurilor: creşte oferta, scade preţul; scade
oferta, creşte preţul.
A doua lege arată influenţa preţurilor asupra cererii şi ofertei. Atunci
- 168se- restrînge, adică vor fi mai puţini
cînd preţul creşte, cererea, ca tendinţă,
cei dispuşi să cumpere şi, invers, la o creştere a preţului oferta tinde să
crească. Sînt mulţi doritori să vîndă la preţuri ridicate.
În situaţia opusă, dacă preţurile scad, cererea de bunuri şi servicii va
creşte, în schimb oferta se reduce, fiind puţini cei ce vor dori să vîndă la un
preţ redus.
A treia lege arată că schimbul vînzare-cumpărare de bunuri şi servicii
are loc atunci cînd cererea şi oferta coincid ca mărime şi tind spre echilibru.
Acest preţ este unul - al pieţei, un preţ de echilibru. El satisface şi
producătorul şi cumpărătorul şi asigură efectuarea celor mai numeroase
tranzacţii.
La baza formării preţurilor stau elemente normative şi obiective.
Elementele normative presupun stabilirea preţurilor la unele produse,
îndeosebi la cele nominalizate prin hotărîri guvernamentale, pe baza
prevederilor anumitor acte normative. Exagerarea elementelor normative
poate conduce la stabilirea unor preţuri dirijate, administrate, cu oferte
negative.
Înfluenţa dintre cerere, ofertă şi preţuri poate fi reprezentată grafic într-
o diagramă care are următoarea formă (graf.11):
P
Oferta
O P - nivelul O
preţului la care L
se vinde cantitatea P1 C
O M din produsul Q
Cererea
L -intersecţia Q M
cererii cu oferta
M1 Cantitatea

Fig. 11. Model de interacţiune între cerere, ofertă şi preţ

În perioada de tranziţie la economia de piaţă este necesară îmbinarea

elementelor normative cu cele obiective. De aceea în această perioadă este
necesară existenţa mai multor categorii de preţuri, avînd în vedere tipul de
economie. În general există trei tipuri de economie, fiecăreia corespunzîndu-i mai
multe categorii de preţuri, schematic acestea prezentîndu-se astfel (Schema nr.11).

TIPURI DE ECONOMIE CATEGORII DE PREŢ

* Economie de piaţă bazată pe:
— proprietate privată * preţuri libere
— proprietate cooperatistă
* Economie planificată bazată pe:
— proprietate de stat - 169 - * preţuri fixe Stabilite
 — proprietate cooperatistă * preţuri limite de stat
* Economie mixă bazată pe:
— proprietate privată * preţuri libere
— proprietate cooperatistă * preţuri dirijate
— proprietate de stat * preţuri fixe

Schema 11. Categoriile de preţuri în cadrul diverselor tipuri

de economie (1 ,p.22).

În practica economică există o mare diversitate de preţuri. O

semnificaţie specială prezintă abordarea lor ca preţuri libere şi preţuri
administrate.
Preţurile libere sînt cele care se formează în condiţiile concurenţei
deschise, libere, în care, nici unul dintre agenţii pieţei nu poate influenţa sau
decide în mod unilateral stabilirea nivelului şi dinamicii preţurilor. Ele
respectă în mod fidel condiţiile de formare a ofertei şi a cererii, semnalînd
prin evoluţia lor raportul dintre modul de alocare şi consumare a factorilor
de producţie şi dinamica necesităţilor sociale.
Preţurile administrate sînt acelea, ale căror nivel şi dinamică se află
sub influenţa firmei (firmelor) cu o poziţie cheie, care controlează piaţa.
Majoritatea preţurilor la bunurile de consum practicate, ale preţurilor la
bunurile de capital, credite (dobîndă, taxa scontului) pe piaţa financiară
(cursul acţiunilor) şi pe piaţa muncii (salariul) sînt preţuri administrate. În
toate ţările cu economie de piaţă, statul are rol activ în formarea şi evoluţia
preţurilor, utilizînd, în special, pîrghii economice: achiziţii de stat, subvenţii
acordate unor producători, politica de comerţ exterior, sistemul stocurilor
strategice, alocaţii şi asistenţa socială de la buget, investiţii publice etc. (2,
p.138).
Multitudinea condiţiilor de formare ale preţurilor în economia de piaţă
determină existenţa şi acţiunea unei pluralităţi de categorii şi forme de
preţuri. De exemplu, Todiţă I., Ciurlău C., Matei Gh. deosebesc asemenea
grupe de preţuri (vezi 1, p.23-370):
1) După natura bunurilor şi serviciilor care fac obiectul vînzării-
cumpărării:
- preţurile bunurilor şi serviciilor de orice fel;
- preţurile factorilor de producţie care pot fi:
- preţurile elementelor provenite din natură (materii prime
şi pămînt), respectiv renta;
- preţul muncii care este salariul;
- preţul capitalului care este dobînda;
- preţul riscului întreprinzătorului - profitul;
2) Din punct de vedere al segmentelor de piaţă funcţionează
următoarele categorii de preţuri:
- 170 -
 a) preţuri cu ridicata ale produselor industriale;
b) preţurile de contractare şi preţurile de achitare garantate de stat (la
produse agricole);
c) preţurile cu ridicata ale produselor agricole ce se livrează agenţilor
economici de la fondul de stat;
d) preţurile cu ridicata ale mărfurilor de import;
e) preţurile de deviz folosite pentru determinarea preţurilor lucrărilor şi
reparaţiilor în construcţii;
f) preţurile cu amănutul stabilite şi aplicate la desfacerea produselor şi
executarea lucrărilor de construcţie pentru populaţie;
d) tarife pentru serviciile prestate agenţilor economici şi populaţiei etc.
Analiza dinamicii indicilor preţurilor în Republica Moldova arată că în
1995 se observă o creştere mult mai lentă a preţurilor şi tarifelor faţă de anii
precedenţi şi numai în decembrie 1995 a fost înregistrată o creştere mai
esenţială faţă de decembrie 1994: la orez de 1,9 ori, carne de vită - de 1,8,
carne de porc şi lapte - de 1,5, zahăr - de 1,7 ori; la mărfuri nealimentare -
de 1,2 ori; combustibil - de 2,6 ori; servicii la transportul feroviar - de 1,6
ori etc.
Sistemul de preţuri ce se creează în economia republicii, va avea
trăsăturile specifice ale economiei în care vor funcţiona, înfluenţate, desigur,
de adaptarea la principiile şi reglementările de piaţă din ţările cu economie
avansată.
Astfel sistemul de preţuri va cuprinde :
- preţuri libere formate în funcţie de cerere şi ofertă;
- preţuri garantate pentru produsele specifice structurii pe ramuri ale
economiei naţionale (produse agricole, produse ale industriei extractive);
- preţuri stabilite de stat prin intervenţia sa în acest proces de formare a
preţurilor.
Pe piaţa mondială se practică următoarele categorii de preţuri:
- preţul bursei (cotaţie de bursă), practicat pentru mărfurile fungibile,
standardizat la dispoziţie sau la termen, pe bază de mostre sau după
condiţiile de calitate;
- preţul de licitaţie, rezultat din licitaţii publice, pentru vînzarea unor
bunuri economice, adjudecarea unor construcţii economice sau sociale etc.;
- preţul de catalog (de liste), stabilit de exportatori pe baza
cheltuielilor de producţie la care se adaugă profitul format la piaţă în funcţie
de cerere şi ofertă;
- preţul care este difuzat firmelor importatoare pentru negocierea unor
bunuri materiale (laminate, rulmenţi, maşini, unelte, tractoare etc.);
- preţ de tranzacţie, preţ efectiv realizat în momentul vînzării-
cumpărării unui produs (2, p.139).

- 171 -
 Stabilirea preţurilor la produsele noi. Orice agent economic îninte de
a introduce în producţie un bun sau de a presta servicii îşi face calcule de
cost şi de cîştig, adică de preţ.
Prognozarea preţurilor. Prognozarea preţurilor reprezintă cercetarea
în perspectivă a evoluţiei proceselor şi fenomenelor economice ce determină
preţurile şi fundamentarea pe baza informaţiilor furnizate a tendinţelor
acestora.
Pentru ca preţurile să-şi poată îndeplini în mod corespunzător funcţiile
este necesar ca ele să reflecte cît mai aproape de realitate cheltuielile de
muncă socială. Preţul, spre deosebire de alte unităţi de măsură, este o
mărime dinamică, pentru că serveşte la măsurarea unor fenomene şi procese
economice dinamice, care prin evoluţia lor condiţionează nivelul preţurilor.
De aceea este necesară determinarea şi cunoaşterea nu numai a nivelului
preţurilor la un moment dat, ci şi a evoluţiei lor într-o anumită perioadă.
Natura diferită a noilor produse, diversitatea necesităţilor pe care le
satisfac, precum şi volumul diferit pe care urmează a se realiza, fac necesară
utilizarea unor metode specifice de stabilire a preţurilor (vezi 1, p.81-109),
care sînt redate în schema nr.12:
Schema nr.12

Metodele de stabilire a preţurilor

Metodele de corelare Alte metode

a preţurilor

Corelarea prin compararea Metoda bazată

costurilor pe postcalcul

Corelarea pe baza seriilor Metoda însumării

de preţuri costului de factori

Corelarea prin folosirea Metoda preţului

baremului de preţ comparativ

Corelarea pe baza Metoda bazată pe

normativelor de calcul consumul de factori extremali

Corelarea prin compararea Metoda bazată pe

parametrilor tehnici maximalizarea
profitului
Corelarea prin metoda
agregării

- 172 -
 Principalii factori care determină intensificarea activităţii de
previzionare a preţurilor sînt (1, p 170-173):
a) Dezvoltarea economiei, diversificarea ramirilor, introducerea tehnicii
noi, creşterea productivităţii muncii şi reducerea cheltuielilor de preţ;
b) Cerinţele eliminării sistemului rigid al preţurilor, ridicării
flexibilităţii lor şi ale coordonării unor măsuri curente, operative cu cele
privind tendinţele de perspectivă ale ansamblului dezvoltării economico-
sociale;
c) Necesitatea previzionării preţurilor este legată şi de măsurile care s-
au luat şi se vor lua cu privire la eliminarea unor fenomene de centralism în
domeniul preţurilor şi în general care au existat în domeniul economic;
d) Previzionarea preţurilor este necesară nu numai pentru cunoaşterea
prealabilă a evoluţiei structurii acestora, a raportului dintre cost şi venitul
net cuprins în preţul respectiv şi pe această bază a dimensionării preţurilor
ce revin unităţilor producătoare;
e) Activitatea de previziune este impulsionată în condiţiile trecerii la
economia de piaţă şi de cerinţa opririi declinului economic, diminuării
dezechilibrelor moştenite, pentru a se putea asigura trecerea la normalitate în
domeniul economic, la crearea condiţiilor pentru dezvoltarea pe linie
ascendentă şi la aplicarea soluţiilor pe care le reclamă, de fapt, reforma
economică;
f) Amplificarea schimbărilor internaţionale şi necesitatea de a folosi în
mod eficient posibilităţile de cooperare cu alte ţări impun efectuarea de
studii prospective în domeniul preţurilor, care să scoată în evidenţă
strategiile cele mai importante pentru obţinerea unor competitivităţi în
comerţul internaţional.
Prognozarea preţurilor are următoarele trăsături (vezi 1, p.175):
- caracterul lucrărilor şi scopul acestora de orientare generală a
agenţilor economici în vederea fundamentării preţurilor ce vor sta la baza
negocierii;
- gradul de detaliere este diferit în funcţie de natura obiectului supus
prognozării;
- precizia şi siguranţa datelor previzionale sînt mai aproape de realitate,
în funcţie de metodele utilizate;
- orizontul pentru care se întocmeşte prognoza este stabilit în aşa fel,
încît să asigure o fiabilitate mai mare; trebuie să se ţină cont de faptul că cu
cît sînt mai rapide, radicale modificările determinate de progresul tehnic, cu
atît perioada posibilă de prognozat va fi mai scurtă;
- metodologia uzată a prognozei preţurilor nu este specifică acestui
domeniu. Ea face parte din metodologia generală a prognozei activităţii
economico-sociale. - 173 -
 La prognozarea preţurilor trebuie să se aibă în vedere, în temei,
următorii factori:
- influenţa modificării produselor (valoarea de întrebuinţare,
schimbarea calităţii, viteza de înnoire a sortimentelor);
- influenţa modificării costurilor (consum de fonduri, schimbări în
structura materialelor, evoluţia productivităţii muncii);
- influenţa modificării condiţiilor pieţei (evoluţia cererii şi ofertei pe
piaţa internă şi externă, evoluţia preţurilor);
- influenţa modificărilor în relaţiile de repartiţie (evoluţia veniturilor
băneşti ale populaţiei, diversificarea necesităţilor de consum şi a
posibilităţilor de utilizare a veniturilor).

Surse bibliografice
1. Tomiţă Ion ş.a. Preţuri şi tarife. Tiprografia Universităţii din Craiova. -
1993. -192p.
2. ABC - ul economiei de piaţă moderne. Concepte, mecanisme, aplicaţii
practice. Dicţionar. Bucureşti. Casa de Ediţură şi Presă "Viaţa românească".
-1991. -222p.
3. Lazăr Costinel ş.a. Teoria economică generală. Editura Economică.
Bucureşti. -1993. -252p
4. Dicţionar statistic-economic. Sub redacţia dr. Constantin Ionescu.
Direcţia Centrală de Statistică. Bucureşti. -1969, p.318-336.
5. Organizarea şi planificarea unităţilor industriale. Editura Didactică şi
Pedagogică. Bucureşti. -1983. -p.322-346.
6. Ăkonomika i organizaţia promîşlennogo proizvodstva. Ucebnoe posobie
dlea vuzov. Pod obş.redakţ. N.A.Lisiţina 2-e izd., pererab. i dop. Minsk -1990.
-446s.

- 174 -
 CAPITOLUL 15

SISTEMUL FINANCIAR-BANCAR
15.1. Sistemul financiar-bugetar

Finanţele publice ale statului reprezintă sistemul de relaţii economice în

expresie băneacă, prin intermediul căruia au loc în cadrul economiei
naţionale formarea şi repartizarea diferitor fonduri băneşti în scopul
asigurării resurselor necesare pentru dezvoltarea continuă a ramurilor
economiei naţionale, pentru ridicarea nivelului material şi cultural al
populaţiei. Cu ajutorul finanţelor se face repartizarea unei părţi importante
din produsul social global, respectiv din venitul material brut (între sfera de
producţie şi cea neproductivă, între ramurile economiei naţionale, între
regiuni, raioane, oraşe ale ţării, între pături sociale) şi se exercită controlul,
influenţîndu-se activ desfăşurarea proceselor economice.
Finanţele ţării cuprind finanţele de stat, finanţele întreprinderilor,
firmelor şi organizaţiilor cu diverse forme de proprietate (privată,
cooperatistă, mixtă). La rîndul lor, finanţele de stat se compun din finanţele
generale de stat şi finanţele întreprinderilor şi organizaţiilor economice de
stat.
Finanţarea, în sensul larg al cuvântului, reprezintă alocarea de resurse
băneşti, cu titlu rambursabil sau nerambursabil în condiţii determinate, unor
persoane fizice sau juridice în vederea acoperirii unor necesităţi economice
sau sociale. În sens restrîns, finanţarea reprezintă un transfer de fonduri
băneşti de la bugetul de stat sau din alte surse, cu titlu nerambursabil, pentru
subvenţii, acoperirea cheltuielilor publice, investiţii în domeniul producţiei,
construcţiilor de locuinţe sau edificii cultural-sociale, agricole, învăţămînt,
ocrotirea sănătăţii, protecţia socială şi alte acţiuni în interes general.
Principalele forme de finanţare sînt (2, p.98):
- finanţarea bancară acordată de bănci sub forma împrumuturilor pe
termen scurt, mediu şi lung şi care este rambursabilă la scadenţă, fiind
purtătoare de dobînzi;
- finanţarea bugetară, alocarea de fonduri de la bugetul de stat şi care
poate fi rambursabilă sau nerambursabilă; dimensiunea ei depinde de rolul
ce i se atribuie statului în economie;
- finanţarea externă sub forma creditelor acordate de instituţii bancare
şi financiare internaţionale sau de guvernele altor ţări;
- autofinanţarea reprezintă o formă a finanţării, unitatea economică
utilizînd resursele proprii de care dispune în diferite scopuri.
- 175 -
 Bugetul public de stat. Politica bugetară se concretizează în bugetul
de stat, care constituie mijlocul principal prin care se formează veniturile
publice şi se efectuează cheltuielile publice. Bugetul de stat se prezintă sub
forma unei balanţe economice în care sunt prezentate şi autorizate veniturile
(sau încasările) şi cheltuielile anuale ale statului. El este un document de
sinteză, un act autorizat de Parlament. Veniturile bugetare cuprind încasările
din impozite pe profit şi impozite pe salarii, impozite asupra patrimoniului,
pe venitul gospodăriilor, pe avere, impozite asupra consumului - taxa pe
valoarea adăugată, precum şi resursele nefiscale. Cheltuielile bugetare
cuprind: datoriile de stat, cheltuielile de funcţionare a administraţiei publice
(întreţinerea organelor de stat centrale şi locale, a corpului diplomatic şi
diverselor reprezentanţe în alte ţări), investiţii de capital ce duc la sporirea
patrimoniului public, cheltuieli destinate educaţiei, culturii, ştiinţei, ocrotirii
sănătăţii, protecţiei sociale, cheltuieli militare etc. Executarea bugetului într-
o perioadă sau alta poate fi: a) echilibrată, atunci cînd cheltuielile sunt egale
cu veniturile prevăzute; b) excedentară, cînd veniturile realizate în perioada
respectivă sunt mai mari decît cheltuielile şi c) deficitară în cazul în care
cheltuielile depăşesc veniturile sau încasările bugetare realizate (1, p.430-
431).
În Constituţia Republicii Molvova, articolul 131 (3, p.41-42), este
stabilit că bugetul public naţional cuprinde bugetul de stat, bugetul
asigurărilor sociale de stat şi bugetele raionale, ale oraşelor şi satelor.
Guvernul elaborează anual proiectul bugetului de ctat şi bugetului
asigurărilor sociale de stat, pe care la supune, separat, aprobării de către
Parlament. În caz de formare a fondului extrabugetar, aceasta se face cu
aprobarea Parlamentului. Dacă bugetul de stat şi bugetul asigurărilor nu a
fost adoptat prin lege cu cel puţin trei zile înainte de expirarea exerciţiului
bugetar, se aplică în continuare bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale
de stat ale anului precedent, pînă la adoptarea noilor bugete. Bugetele
raioanelor, oraşelor şi satelor se elaborează, se aprobă şi se execută în
condiţiile legii. Nici un fel de cheltuieli bugetare nu pot fi aprobate fără
stabilirea sursei de finanţare.
Analiza executării Bugelului de stat al republicii în ultimii ani indică o
situaţie agravată a raportului dintre veniturile şi cheltuielile bugetare. Astfel,
veniturile bugetului consolidat în anul 1994 au constituit 1389 mln. lei, sau
88% faţă de volumul preconizat de încasări pe an, cheltuielile bugetului
consolidat au constituit 1676 mln. lei, sau 92% faţă de suma preconizată, cu
un dificit de 287 mln. lei (8, p.43). În anul 1995 veniturile bugetului au
constituit 2002 mln. lei, iar cheltuielile - 2376 mln. lei, sau cu un deficit de
374 mln. lei. Cauzele principale sînt: situaţia complicată din economie,
- 176 -
extinderea blocajului financiar între agenţii economici, evitarea impozitării,
pierderea capitalului circulant.
În condiţiile etapei de tranziţie statul este acela care organizează,
dirijează şi controlează procesul reformelor. Aceste funcţii în domeniul
financiar în numele statului le exercită Ministerul Finanţelor, care, conform
legislaţiei în vigoare, aplică politica financiar-bugetară şi fiscală. O condiţie
necesară pentru asigurarea stabilităţii şi relansării economice o constituie
politica financiar-bugetară rezonabilă. În cazul lipsei acesteia apare
pericolul inflaţiei impetuoase, ce spulberă orice speranţă de edificare a unei
societăţi prospere (5, p.7). S-a redus esenţial rata medie lunară a inflaţiei,
care în anul 1995 a constituit 1,8, comparativ cu 1991 - 7,9, 1992 - 27,
1993 - 32, 1994 - 6,2 (în % faţă de anul precedent) (vezi 7, p.16)
În rezultatul promovării pe parcursul ultimilor ani a unei politici
creditar-monetare şi fiscal-bugetare rigide s-a menţinut o anumită stabilitate
macroeconomică şi financiară. Adică, a fost menţinut cursul stabil al leului
moldovenesc, a scăzut rata inflaţiei, a continuat procesul de reformare a
relaţiilor de proprietate şi formare a infrastructurii pieţei. De menţionat că,
drept rezultat al ratei ridicate a inflaţiei în anii precedenţi, s-a devalorizat
capitalul circulant al multor agenţi economici. Funcţia banilor ca mijloc de
plată a fost înlocuită prin tranzacţii barter. În legătură cu aceasta, s-a
înrăutăţit situaţia financiară nu numai a fiecărui agent economic, ci şi a
statului în întregime. Presiunea fiscală rămîne în continuare substanţială,
eschivarea de la plata impozitelor a devenit caracteristică multor agenţi
economici. Ca şi mai înainte rămîne nesatisfăcător procesul încasării
impozitelor. Una din cele mai complicate probleme ale reformei economice
radicale o constituie perfecţionarea de mai departe a relaţiilor financiare în
economia naţională şi, în special, a relaţiilor fiscale între întreprinderi,
organizaţii şi buget (6, p.27).

15.2. Bilanţul financiar centralizat

Argumentarea financiară a sarcinilor planului, prognozei dezvoltării
social-economice a ţării se reflectă în bilanţul financiar centralizat sau
bilanţul de venituri şi cheltuieli ale ţării. Acest bilanţ reflectă în mod
generalizat dinamica produsului intern brut, a producţiei şi investiţiilor,
sferei serviciilor şi sferei sociale, veniturilor şi cheltuielilor populaţiei,
agenţilor economici şi ale statului.
În compartimentul veniturilor al acestui bilanţ sunt reflectate în formă
bănească întreaga valoare a producţiei suplimentare şi o parte din producţia
necesară, care în procesul de repartizare a veniturilor şi de acumulare poate
fi folosită de către stat în scopul lărgirii producţiei, creării fondurilor de
consum social, pentru necesităţile apărării,
- 177 - administraţiei şi în alte scopuri.
 În compartimentul de cheltuieli se reflectă volumul necesarului de
mijloace băneşti. În aşa mod se asigură echilibrul dintre necesităţile pentru
realizarea măsurilor trasate în planul, prognoza dezvoltării social-
economice, programele cu destinaţie specială şi resursele tehnico-financiare
şi de muncă. Bilanţul financiar centralizat se elaborează ţinându-se cont de
intrările şi cheltuielile la toate tipurile de proprietate.
Exemplu. Conform prognozei pe anul 1996, veniturile statului şi ale
tuturor agenţilor economici indiferent de forma de proprietate în Moldova
vor constitui 12,2 miliarde lei, cheltuielile - 12,3 miliarde lei, cu un deficit de
mijloace financiare de circa 100 milioane lei sau 1% din P.G.B. Deficitul
bugetului consolidat se prognozează în mărime de 350 milioane lei sau 4,5%
din P.G.B. (conform calculelor Centrului de Cercetare a Problemelor Pieţei,
varianta Ministerului Economiei).
O importantă sursă de venituri o constituie beneficiul (lăsat la
întreprinderi) evaluat în volum de 1,2 miliarde lei (ori 10% din suma totală a
veniturilor). În anul 1996 va continua să crească contribuţia ramurilor
sectorului servicii, în primul rând a băncilor, organizaţiilor de asigurare,
fondurilor de investiţii şi companiilor fiduciare, la formarea resurselor
financiare ale ţării.
Ţinând cont de măsurile adoptate în scopul perfecţionării mecanismului
de atragere a mijloacelor financiare, obţinute de la realizarea valorilor
materiale neutilizate în procesul de producţie, completare a mijloacelor
circulante, precum şi efectuare a asanării sau reorganizării întreprinderilor
falimentare, se preconizează reducerea în continuare a datoriilor pentru
credite şi normalizarea disciplinei de achitare. Scopul pasivelor stabilite va
constitui circa 1 miliard lei în raport cu 1,7 miliarde lei în anul 1994. Starea
financiară a întreprinderilor în anul 1996 s-a îmbunătăţit întrucâtva din
contul reducerii nivelului relativ al impozitării, deşi volumul total al
mijloacelor acumulate de stat atinge circa 2 miliarde lei sau mai mult de
16% din volumul total al veniturilor.
Cea mai mare pondere în structura veniturilor de la activitatea
economică externă - 44% sau circa 5,4 miliarde lei, din care credite externe
mai mult de 1 miliard lei şi investiţii directe - 544 milioane lei. Totodată
cheltuielile în domeniul activităţii economice externe se preconizează a fi în
volum de 5,8 miliarde lei, cu un sold negativ de 448 milioane lei.
Cheltuielile statului se preconizează ţinându-se cont de asigurarea
economiei de mijloace în cadrul realizării politicii economice a statului. La
determinarea părţii de cheltuieli a bilanţului de resurse financiare şi în
special a investiţiilor s-a ţinut cont de descentralizarea consecventă a
procesului investiţional şi ridicarea rolului surselor proprii de finanţare a
investiţiilor. În unele ramuri drept -sursă 178 - de finanţare a dezvoltării vor fi
amortizarea sporită şi beneficiul scutit de impozite conform legislaţiei în
vigoare. Cheltuielile financiare ale sferei de producţie materială vor constitui
circa 2,6 miliarde lei sau 21% din volumul total al cheltuielilor.
Mijloacele prevăzute pentru activităţile sociale şi culturale trebuie să
asigure finanţarea neîntreruptă a instituţiilor de învăţământ, ocrotire a
sănătăţii, cultură, precum şi mijloacele pentru susţinerea cu adresă directă a
păturilor mai puţin asigurate ale populaţiei. Suma totală a mijloacelor
financiare plătite populaţiei din toate sursele de venituri va constitui circa
1,7 miliarde lei sau 14% din volumul total al cheltuielilor prevăzute în
proiectul bilanţului.
Precum se vede din bilanţul de prognoză al cheltuielilor financiare ale
ţării în anul 1996, în viaţa social-economică se profilează anumite tendinţe
pozitive, care, de rând cu stabilizarea financiară la care s-a ajuns, permit să
se întrevadă posibilitatea stopării declinului de producţie şi relansarea
treptată a activităţii economice.
15.3. Sistemul bancar al Republicii Moldova
Sistemul bancar al Moldovei, începând cu anul 1991, funcţionează la
două niveluri. Primul - Banca Naţională a Moldovei (B.N.M.), care
exercită funcţiile băncii centrale de emisie a ţării, efectuează reglarea,
supraveghează activitatea bancară şi determină politica monetar-creditară şi
valutară a ţării.
Funcţiile de bază ale B.N.M. sunt:
- determinarea politicii financiar-creditare;
- reglarea circulaţiei banilor în numerar şi a masei totale de bani;
- determinarea politicii valutare a statului, de asemenea admiterea şi
efectuarea controlului asupra activităţii persoanelor juridice abilitate cu
dreptul de a efectua operaţii valutare;
- eliberarea autorizaţiilor pentru băncile comerciale referitoare la
efectuarea activităţii bancare şi controlul regulat al acestei activităţi;
- determinarea nivelului rezervelor minime pentru băncile comerciale;
- fixarea cotelor procentuale şi a cursului valutar;
- dirijarea rezervelor valutare ale statului;
- controlul valutar.
Banca Naţională a Moldovei este organ independent faţă de Guvern,
persoană juridică autonomă, supusă nemijlocit Parlamentului. Activitatea ei
este dirijată de Consiliul administrativ al băncii.
Banca Centrală efectuează supravegherea de consolidare a fiecărei
bănci comerciale, reieşind din standardele, stabilite de către Comitetul din
Bazel. În timpul de faţă ea refinanţează băncile comerciale prin intermediul
licitaţiilor de credite.
- 179 -
 Banca Naţională participă la licitaţiile publice de la Bursa valutară
pentru a menţine cursul stabil al valutei naţionale în dependenţă de situaţia
economică.
Al doilea nivel al sistemului bancar la 1.01.1990 era reprezentat de 27
bănci comerciale şi 3 filiale ale băncilor străine. Ele efectuează eliberarea
creditelor şi operaţiuni cu caracter universal de deservire a persoanelor
juridice şi fizice.
Băncile comerciale se crează pe baza capitalului acţionar, autonom faţă
de organele puterii şi administraţiei de stat, care obţin licenţe din partea
Băncii Naţionale pentru efectuarea operaţiunilor bancare.
Un număr mare (13) de bănci comerciale au format Asociaţia băncilor
din Moldova din care 4 bănci: S.A."Moldova-Agrobanc", S.A."Mold-
incombanc", S.A. "Banca Socială" şi S.A."Banca de economii" au fost
create prin transformarea în societăţi pe acţiuni a fostelor bănci de stat
specializate. Câteva bănci foarte mari au fost create pe baza capitalului
privat şi mixt - "Petrolbanc", S.A."Victoriabanc", S.A. "Intreprinzbanc",
S.A."Gagauzbanc" şi S.A."Mobiasbanc".
Multe bănci au în raioanele republicii filiale şi oficii. Toate băncile au
conturi de corespondenţă directă cu bănci din diferite ţări (SUA, Germania,
Austria, Israel, Turcia etc.), precum şi din ţările-membre ale C.S.I.
19 bănci acţionare comerciale realizează operaţii valutare, dintre care
13 posedă licenţe generale de efectuare a operaţiunilor cu valuta străină,
inclusiv la Bursa interbancară. De rând cu Banca Naţională a Moldovei
membri ai Asociaţiei mondiale de corespondenţă financiară au devenit
S.A."Gagauzbanc", "Petrolbanc", S.A."Moldova-Agrobanc", S.A.
"Moldindconbanc", S.A. "Banca de Economii", S.A. "Universalbanc",
S.A."Fintorgbanc", fapt ce le permite de a transfera şi recepţiona operativ
mijloacele băneşti în valută străină ale clienţilor.
Conform legislaţiei în vigoare Banca Naţională asigură din punct de
vedere metodic şi efectuează coordonarea şi controlul activităţii băncilor
comerciale.
Spre exemplu, în anul 1995 Banca Naţională a efectuat 14 controale
complexe şi 33 controale tematice la băncile comerciale din republică, ceea
ce a permis studierea profundă a activităţii acestora. Începînd cu 1.07.1995,
Banca Naţională a Moldovei publică lunar date privind rezultatele activităţii
băncilor comerciale, permiţând astfel fiecărui agent economic să obţină
operativ informaţia referitoare la starea financiară a băncii care îl deserveşte
şi gradul riscului la care se expune colaborînd cu ea.
Suma totală a activelor băncilor comerciale la 1 ianuarie 1996 a
constituit 2818 milioane lei şi a sporit faţă de 1 ianuarie 1995 de 1,5 ori.
- 180 -
 Datorită politicii promovate de Banca Naţională, în ultimii ani s-a
menţinut relativ stabil cursul leului moldovenesc faţă de principalele valute
străine, s-a redus rata dobînzilor la creditele bancare şi rata inflaţiei. Cursul
leului se stabileşte liber în cadrul licitaţiilor valutare interbancare.
Toate băncile au contracte cu firme audit, inclusiv internaţionale, ceea
ce face să crească prestigiul lor în rândurile creditorilor şi deponenţilor. În
republică se desfăşoară activitatea pentru trecerea la planul de conturi
internaţionale.
Decurge activ procesul de creare a infrastructurii bancare pe baza
sporirii înzestrării tehnice, creşterii reţelelor de computere interne şi
interbancare, automatizării operaţiunilor bancare. Specialiştii trec cursuri de
perfecţionare în străinătate.
În strânsă legătură cu sistemul financiar-bancar se dezvoltă şi
elementele infrastructurii pieţei - bursele, firmele audit, centrele-business
de informare şi consultare, companiile de asigurare etc.
În republică sunt înregistrate circa 70 organizaţii, ce dispun de licenţe
cu drept de prestare a serviciilor de asigurare a averii, bunurilor şi
persoanelor, de asemenea şi de asigurare a responsabilităţii civile personale.
Cele mai mari companii de asigurare sunt: "ASITO", "ORATEH",
"Compasinter", "Real-asigur", "Garant", "Fora".
În republică activează Bursa de valori, Bursa valutară interbancară,
circa 300 case de schimb, 43 fonduri investiţionale, 10 companii fiduciare,
14 fonduri investiţionale de depozit, 7 companii fiduciare de depozit, 19
firme audit. Activează Comisia de stat pentru hârtiile de valoare.

15.4. Sistemul creditar

Creditul exprimă împrumutul în bani acordat de agenţii economici
(creditori) unor persoane fizice sau juridice (debitori) cu condiţia de a fi
rambursat la un anumit termen (scadenţă), împreună cu plata unei dobînzi.
Creditul permite agenţilor economici ca folosind capitalul altora, să-şi
acopere în mod operativ şi la momentul oportun necesităţile temporare ce le
depăşesc resursele proprii. Creditul serveşte ca factor de producţie, fiind un
factor indispensabil în desfăşurarea activităţii economice-sociale.
Creditul are şi altă destinaţie - vânzarea mărfurilor şi prestarea
serviciilor în credit, când suma cuvenită nu se obţine simultan cu realizarea
acestora, ci la o dată ulterioară, la scadenţă.
Creditul poate fi (2, p.79-80): credit bancar, ce se acordă de către
bănci sub formă de împrumuturi; credit comercial, pe care întreprinzătorii
industriali şi comerciali şi-l acordă reciproc în schimbul unor titluri de
credit; creditul bugetar, acordat de la bugetul de stat; creditul public acordat
statului prin subscripţie publică de titluri
- 181 de
- credit. Titlul de credit reprezină
un act juridic ce apare sub formă specifică şi conferă beneficiarului acestuia
dreptul de creanţă sau de asociere fiind purtătoare de dividende, dobîndă,
rentă sau alte forme de venit. După conţinutul (natura prestaţiei) lor, titlurile
de credit sînt: propriu-zise, reprezentative şi de participaţie (vezi 2, p.176-
177).
Din punct de vedere al duratei împrumutului creditul poate fi: pe
termen scurt (pînă la un an), ce se acordă pentru necesităţi curente de
producţie şi circulaţie; credite pe termen mediu (între 1-5 ani); credite pe
termen lung (de peste 5 ani) pentru lucrări de investiţii, introducerea
progresului tehnic etc., precum şi populaţiei pentru construire de locuinţe –
proprietate personală. Din punct de vedere al garanţiilor: credit real, acordat
pe baza unei garanţii mobiliare (credit ipotecar); credit personal, acordat
fără garanţie reală, pe baza încrederii. După obiectul creditării: credit de
producţie, pentru activităţi legate de producţia industrială, agricolă, de
transporturi etc.; credit de comerţ, pentru derularea schimburilor de mărfuri
şi de servicii; credit de consum, pentru vînzarea în rate sau cu plată amînată
a bunurilor de satisfacţie. Din punct de vedere al spaţiului geografic se
disting: creditul intern, cînd creditorul şi debitorul sînt cetăţeni ai aceleiaşi
ţări şi creditul internaţional, cînd debitorul şi creditorul aparţin unor ţări
diferite.
Conform datelor gestionate din 1.01.1996 volumul investiţiilor
creditare a constituit 1032 milioane lei şi a crescut de 1,6 ori. Băncile şi-au
orientat activitatea spre asigurarea cu credite, în special a unităţilor
economice din industrie, ponderea cărora constituie 22%, agricultură -10%,
din volumul total al creditelor investiţionale. În acelaşi timp rămâne acută
problema restituirii creditelor acordate (7, p.21-22).

15.5. Politica fiscală

Reforma fiscală în republică a început odată cu adoptarea Concepţiei
privind politica fiscală, ce prevede două etape de promovare a acesteia, a
Legii "Cu privire la bazele sistemului fiscal", în care sunt stabilite principiile
de bază ale politicii fiscale şi sunt indicate impozitele, precum şi drepturile,
obligaţiunile contribuabililor şi organelor fiscale.
În conformitate cu aceste documente la prima etapă a reformei fiscale
au fost adoptate mai multe acte legislative fundamentale, printre care: "Cu
privire la impozitul pe beneficiul întreprinderilor", "Cu privire la impozitul
pe venitul persoanelor fizice", "Cu privire la impozitul funciar şi ordinea
impozitării", "Cu privire la taxa de stat", "Cu privire la impozitul pe
operaţiunile cu hîrtiile de valoare", Legea "Privind taxa pe valoarea
adăugată", "Cu privire la impozitul rutier" etc. Pentru limitarea numărului
de impozite şi încasări arbitrare, stabilite
- 182 - de către organele administraţiei
publice locale, formarea unei atitudini metodologice unice faţă de calculul şi
controlul acestor impozite, a fost adoptată "Legea privind impozitele şi
taxele locale".
Baza sistemului fiscal al republicii o constituie 10 impozite şi taxe de
stat şi 18 locale.
Se percep următoarele impozite:
- impozitul pe profit, beneficiu (impozitul de la corporaţii) - de la
1.01.1995 este impozitul în mărime de 32% pe profitul, beneficiul agenţilor
economici indiferent de tipul de proprietate şi formele de gospodărire.
În cazul când profitul, beneficiul depăşeşte de două şi mai multe ori
nivelul normativ de rentabilitate la întreprinderile-monopoliste se aplică
tariful de 70% din supraprofit. Pentru întreprinderile-monopoliste nivelul
normativului de rentabilitate a producţiei (lucrărilor, serviciilor) este stabilit
de către Guvern în mărime de 25% în industrie şi 20% în alte ramuri;
- impozitul pe valoarea adăugată (impozitul pe vânzări) în mărime de
20% de la circuitul supus;
- accizele (impozitul pe consum) sunt stabilite la 5 tipuri de mărfuri
(vin, rachiu, şampanie, coniac; tutun fermentat şi articole de tutungerie;
bijuterii din metale preţioase; bere; benzină). Tariful accizului este unic pe
întregul teritoriu al ţării şi se stabileşte în expresie bănească la unitatea de
marfă;
- impozitul pe beneficiul bancar şi activitatea de asigurare. Băncile
comerciale plătesc impozit din beneficiu în mărime de 40%, iar organizaţiile
de asigurare - 25%;
- tarifele vamale. Bunăoară, la produsele alimentare, cu excepţia
vinurilor şi articolelor de tutungerie, persoanele fizice şi juridice sunt
obligate să plătească un tarif vamal în mărime de la 10 până la 20% din
costul vamal. La principalele tipuri de materie primă pentru industria
republicii este stabilit modul de import fără taxă. La un număr mic de
materii prime şi mărfuri este stabilită taxa vamală de la 5 până la 15% din
costul vamal. Taxa pentru procedurile vamale constituie 0,25% din costul
vamal al produselor (mărfurilor) importate (exportate);
- impozitul pe imobil - în mărime de 0,1% din costul clădirilor,
construcţiilor;
- impozitul rutier - a) pentru folosirea de drumuri (1,5% din volumul
producţiei realizate); b) la automobilele procurate - 20%; c) impozitul de
tranzit etc.;
- impozitul funciar - tarifele diferă în dependenţă de categoria
localităţii şi cadastrul de preţ al pământului;
- impozitul de privatizare - în mărime de 1% de la volumul afacerilor;
- 183 -
 - impozitul pe venit - până la 10 salarii minime (s.m.) - 10%; de la 10
până la 20 s.m. - 20% din suma ce depăşeşte 10 s.m.; de la 20 până la 30
s.m. - 30% din suma ce depăşeşte 20 s.m.; de la 30 până la 40 s.m. - 40%
din suma ce depăşeşte 30 s.m.; mai mult de 50 s.m. - 50% din suma ce
depăşeşte 50 de salarii minime. Pentru unele categorii de cetăţeni sunt
stabilite înlesniri sau chiar sunt scutiţi complet de unele impozite.
Pe parcursul ultimilor ani în republică au fost întreprinse măsuri im-
portante pentru susţinerea producătorilor şi crearea unor condiţii favorabile
pentru majorarea volumului de fabricare şi realizare a producţiei industriale
şi utilizarea efectivă a acesteia. Printre acestea (6, p.28):
- prelungirea termenului de achitare a penalităţilor, plăţilor în buget şi
Fondul Social, acordarea vacanţelor fiscale, trecerea sumelor de achitare a
taxelor pe valoarea adăugată datorate în buget, la cheltuielile ce ţin de
restructurare şi anularea lor;
- prelungirea termenelor de achitare a creditelor, conversiunea
creditelor în acţiuni ale întreprinderilor, anularea accizelor la tutun şi
alcoolul importat, utilizat pentru prelucrarea şi producerea mărfurilor
(producţiei) supuse accizelor;
- reducerea cotelor la băuturile alcoolice, produse din materia primă
proprie şi exportate în ţările C.S.I.;
- scutirea de plată în buget a accizelor şi de impozitare a beneficiului,
obţinut peste indicii de fabricare şi comercializare a vinurilor de calitate
superioară, şampaniei clasice şi vinurilor de marcă.
Drept rezultat, măsurile întreprinse permit de a reduce sarcina fiscală şi
de a îmbunătăţi situaţia financiară a întreprinderilor.
Politica fiscală în anul 1996 a fost orientată spre reducerea numărului
de plăţi fiscale, a cotelor de impozitare, stimularea exportului de producţie,
reducerea sarcinii fiscale. De rînd cu menţinerea înlesnirilor fiscale
prevăzute în legile "Cu privire la impozitul pe beneficiul întreprinderilor",
"Cu privire la susţinerea şi protecţia micului business", "Cu privire la
investiţiile capitale", "Cu privire la sponsorizare şi filantropie", în
modificările şi completările la ele, cît şi în Legea bugetului pe anul 1996 se
prevăd o serie de măsuri ce ţin de perfecţionarea sistemului fiscal: privind
impunerea beneficiului întreprinderilor; impunerea bunurilor imobiliare;
defalcările în Fondul Social şi fondurile extrabugetare; taxa pe valoarea
adăugată şi accizele; impozitul rutier; impozitul funciar; impozitul pe
veniturile persoanelor fizice etc. Realizarea măsurilor de perfecţionare a
sistemului fiscal va fi efectuată în mai multe etape pe parcursul anilor
viitori.
Astfel, pentru anul 1996 se preconizează anularea impunerii veniturilor
de la activitatea de asigurare (la cota- 184
de 40%)
- şi a businessului jocurilor de
noroc (la cota de 70%). În schimb se introduce impunerea beneficiului,
obţinut de la aceste acţiuni la cota de 32%. Referitor la impunerea bunurilor
imobiliare - în locul impunerii mijloacelor fixe, vor fi supuse impozitelor
numai clădirile şi construcţiile la cota de 0,1%. În cazul defalcărilor în
Fondul Social şi în fondurile extrabugetare se prevede reducerea cotei
impozitului social de la 35 la 27% şi anularea ca plăţi de sine stătătoare a
unor tipuri de plăţi fiscale în fondurile extrabugetare, cum sunt: pentru
conversiunea în domeniul ştiinţei şi culturii, pentru dezvoltarea viticulturii
etc., în care scop vor fi prevăzute mijloacele bugetare necesare. Se prevăd de
asemenea unele modificări la taxa pe valoarea adăugată şi accize, impozitul
rutier, impozitul funciar, impozitul pe venitul persoanelor fizice etc. (vezi 6,
p.27-32).

15.6. Inflaţia. Măsuri antiinflaţioniste

Inflaţia este dezechilibrul structural al mecanismului economic,
monetar şi financiar, care exprimă existenţa în circulaţie a unei mase
monetare ce depăşeşte necesităţile economiei, ceea ce conduce la deprecierea
banilor şi la creşterea sensibilă, generalizată şi durabilă a preţurilor. Ea
afectează în proporţii diferite toate economiile naţionale.
Inflaţia ca orice fenomen complex se explică prin cauze multiple, cum
sînt creşterea excesivă a creditului, acoperirea deficitelor bugetare şi
balanţelor de plăţi externe, creşterea costurilor, creşterea salariilor etc., în
genere, prin fenomene şi procese ce conduc la creşterea cantităţii de monedă.
De asemenea, printre cauze figurează scăderea producţiei de bunuri şi
servicii, avînd şi ea drept consecinţă formarea excedentului de monedă,
pentru că acesta nu s-a adaptat noului nivel (mai scăzut) al producţiei, ci a
rămas la nivelul anterior.
În condiţiile actuale inflaţia:
a) continuă să rămînă un proces obiectiv de depreciere a banilor
neconvertibili în aur, de scădere a puterii lor de cumpărare în procesul de
circulaţie (acest proces nu se indentifică cu devalorizarea banilor prin
măsurile adoptate de agenţii economici specializaţi);
b) este o sursă de creştere generală şi durabilă a preţurilor, creştere ce
este însă diferenţiată pe categorii de mărfuri şi pe diferitele pieţe, ceea ce
înseamnă că procesul antrenează dezechilibre şi retribuiri de venituri între
ramuri economice şi sociogrupuri;
c) exprimă un sens anume al evoluţiei masei monetare, adică sporirea
mai rapidă a acesteia în raport cu necesităţile economiei, respectiv
diminuarea ei mai lentă, comparativ cu cît ar cere legea circulaţiei banilor;
d) adînceşte dezechilibrele economice, orientează economiile populaţiei
spre activităţi speculative aducătoare de profituri pe termen scurt,
sustrăgîndu-le de la investiţiile în acele ramuri ce pot avea efecte benefice
asupra cantităţii şi calităţii ofertei; - 185 -
 e) reprezintă un proces structural macrosocial, efectele ei fiind
dependente de sensurile evoluţiei inflaţiei (creştere, diminuare, stagnare).
Adesea inflaţia se manifestă printr-o anumită formă (inflaţia prin
monedă, inflaţia prin cerere, inflaţia prin ofertă, inflaţia prin consum, inflaţia
de import), însă indiferent de forma iniţială a inflaţiei şi de perioada
manifestării ei, procesul inflaţiei nu poate fi explicat printr-o singură cauză.
Dimpotrivă, inflaţia are determinări multifactorale ce se referă atît la
deficitele bugetare şi emisiunea de masă monetară pentru acoperirea lor, cît
şi la acutizarea unor contradicţii sociale, la lipsa de consens social, tendinţa
agenţilor economici de a-şi însuşi o cotă cît mai mare din venitul total;
inflaţia are atît cauze interne cît şi cauze externe (comerciale, valutare).
În funcţie de condiţiile desfăşurării ei, inflaţia se prezintă sub mai
multe forme (vezi 2, p.106-108):
- inflaţia moderată, cea care nu depăşeşte 3-5% pe lună şi care este
însoţită de o creştere economică într-o măsură mai mare;
- inflaţia rapidă, care atinge 10% şi este însoţită de creşteri economice
mai reduse sau chiar de stagnări şi scăderi ale producţiei naţionale;
- inflaţia galopantă sau hiperinflaţia, cînd ritmul mediu anual de
creştere a preţurilor şi de reducere a puterii de cumpărare a banilor
depăşeşte 50% pe lună, ajungînd la peste 100 la sută; inflaţia galopantă
antrenează dezechilibre generale în economia naţională cu efecte sociale
dureroase pentru majoritatea populaţiei: descurajează investiţiile şi
orientează resursele băneşti spre acţiuni speculative curente; redistribuie
veniturile în favoarea unor agenţi economici puternici şi în defavoarea celor
relativ slabi, cu venituri fixe.
În prezent inflaţia se determină prin următorii indicatori: indicele
general al preţurilor; indicele preţurilor de consum; modificarea puterii de
cumpărare a banilor; devansarea creşterii indicatorilor macroeconomici
rezultativi de către masa monetară existentă în circulaţie şi care este
disponibilă de a fi cheltuită.
Inflaţia are un şir de consecinţe negative:
- reduce esenţial veniturile reale ale populaţiei (la creşterea inegală a
veniturilor nominale);
- devalorizează economiile populaţiei (sporirea procentului la economii,
de regulă, nu compensează nivelul real al economiilor);
- duce la pierderea interesului agenţilor economici pentru fabricarea
producţiei de calitate superioară (creşte producţia mărfurilor de calitate
insuficientă, se reduce fabricarea mărfurilor comparativ ieftine);
- duce la restrîngerea vînzărilor de producţie agricole în oraşe de către
producătorii de la ţară din cauza scăderii interesului lor, în aşteptarea
creşterii preţurilor la produsele alimentare;
- 186 -
 - înrăutăţeşte condiţiile de trai ale păturilor cu venituri stabile
(pensionari, funcţionari, studenţi etc, veniturile cărora se formează pe baza
bugetului).
Indicele preţului se poate calcula pentru orice bun sau serviciu. El se
determină ca raport procentual dintre preţul actual la un bun sau serviciu şi
preţul existent la un anumit moment în trecut. De exemplu, dacă preţul
pentru un metru de stofă este în prezent (p1) de 27 lei, dar trei luni în urmă
acesta era de 12 lei (p0) rezultă că indicele preţului este 225%.
p1 27
ip = × 100 = × 100 = 225%
p0 12
Despre preţul acestei mărfi se spune că a crescut cu 125%, adică cu
225 -100, sau a crescut cu 225%, deci de 2,25 ori.
Indicele general al preţurilor (IPC) se determină prin luarea în calcul pe
baza unei metodologii mai complicate a mişcării unui număr mare de preţuri
(P), ce se pot calcula după formula (1, p.417):

IPC =
∑ (Q1 P1 ) × 100
∑ (Q0 P0 )
unde Q1 reprezintă structura coşului de consum sau volumul de mărfuri
realizate în perioada respectivă.
Folosind datele statistice referitoare la dinamica preţurilor la diferite
bunuri şi servicii ce reflectă necesităţile sociale se poate determina creşterea
medie a preţurilor bunurilor de consum. Pentru exemplificare vom folosi
datele din tabelul nr.9 (vezi 1, p.418).
Creşterea preţurilor de consum cu 22,46% derivă deci din sporurile
diferenţiate ale preţurilor la mărfurile reprezentative, cuprinse în eşalonul
abordat ca şi din ponderile celor 7 grupe de bunuri în ansamblul cheltuielilor
efectuate de o familie, respectiv, în consumul mediu al unei familii.
Tabelul nr.9
Modelul de calcul al indicelui preţurilor la bunurile de consum
Nr. Ponderea Creşterea Participarea
crt. Grupul de mărfuri grupei în medie a fiecărei grupe
eşantion(%) preţurilor(%) la IPC (2x3)
0 1 2 3 4

1. Alimente, băuturi, tutun 26 22 5,72

2. Locuinţă, confort 18 20 3,60
3. Îmbrăcăminte, încălţăminte 13 16 2,08
4. Igienă, sănătate 11 - 18728
- 3,08
 5. Instrucţie,educaţie 6 17 1,02
6. Transport 14 24 3,36
7. Diverse 12 30 3,6
Creşterea medie a preţurilor la bunurile de consum 22, 46

Totodată, inflaţia se caracterizează prin scăderea puterii de cumpărare

a banilor. Aceasta se poate determina ca raport dintre masa monetară din
economie şi nivelul preţurilor , arătînd cîte bunuri şi servicii se pot cumpăra
cu cantitatea de bani existentă în economie la un nivel dat al preţurilor.

Puterea de cumpărare masa moneteră

=
a banilor nivelul preţurilor

Pentru ilustrarea şi măsurarea inflaţiei se pot calcula şi alţi indicatori,

însă pentru situaţia de ansamblu indicii privind creşterea generalizată a
preţurilor şi scăderea puterii de cumpărare a banilor sînt cei mai
caracteristici şi mai des folosiţi.

Măsurile antiinflaţioniste.
Măsurile antiinflaţioniste orientate în special contra inflaţiei de mare
amploare se grupează în: economice (monetare, fiscale etc.) şi neeconomice.
Principalele măsuri antiinflaţioniste de natură noneconomică sînt cele care
privesc politicile de protecţie socială. Se poate spune că se aplică două tipuri
de politici economice (12, p.255-260):
1. Politica orientată spre reducerea deficitului bugetar, limitarea
expansiei creditare, frînarea emisiei valutare, reglarea ritmurilor sporirii
masei monetare comparativ cu creşterea P.I.B. Politica antiinflaţionistă se
duce prin măsuri monetare şi de credit (majorarea dobînzilor, sporirea
rezervelor obligatorii, contingentarea creditului, reducerea masei monetare)
şi prin măsuri fiscale (majorarea impozitelor, reducerea cheltuielilor
guvernamentele, realizarea unor excedente în bugetul statului etc.).
2. Politica reglării preţurilor şi a veniturilor ce urmăreşte scopul de a
coordona sporirea salariilor cu creşterea preţurilor. Una dintre aceste măsuri
este indexarea veniturilor, reieşind din nivelul minim de existenţă sau coşul
de consum stabilit, ţinîndu-se cont de dinamica indicelui preţurilor. Pentru
prevenirea fenomenelor nedorite pot fi stabilite limite la sporirea salariilor
sau chiar îngheţarea lor, limitarea creditelor etc.
Fiecare tip de inflaţie are specificul său şi presupune aplicarea reţetei
corespunzătoare caracterului şi dinamicii "îmbolnăvirii". Inflaţia poate avea
caracter monetarist sau structural, ea - 188 - ţine de suprasolicitare (inflaţie
poate
de cerere) sau de depăşirea salariilor şi preţurilor la materiale şi articole de
completare (inflaţie de cheltuieli). Inflaţia poate fi stimulată de cursul jos
nejustificat al valutei naţionale (fuga de bani ieftini), sau de excluderea
restricţiilor la reglarea preţurilor la producţia creatoare de preţuri
(combustibil, produsele agricole etc.). Ca atare acţionează nu una, ci un
complex de motive strîns legate între ele prin diferiţi factori ce cauzează
inflaţia. De aceea şi metodele de contracarare ale inflaţiei trebuie să aibă un
caracter complex, să fie precizate şi corectate la timp, să corespundă la
maximum situaţiei date.
Politica antiinflaţionistă trebuie să ducă la evitarea stagnării
economice, la realizarea obiectivelor de relansare economică, precum şi la
limitarea şomajului şi menţinerea sa la un nivel cât mai redus. Atunci cînd
echilibrul economic este deteriorat ca urmare a unei inflaţii puternice, statul
trebuie să acţioneze energic, prin măsuri antiinflaţioniste, pentru a frîna
inflaţia şi, mai ales, pentru a preveni transformarea ei în inflaţie galopantă
sau în hiperinflaţie (vezi 11, p.55-57).
În cadrul măsurilor cu caracter antiinflaţionist, asupra reducerii masei
monetare se poate acţiona prin diminuarea masei băneşti scripturale pe calea
reducerii volumului creditului din economie, prin creşterea dobînzii, prin
sporirea rezervelor obligatorii ale băncilor, prin diminuarea creditului de
consum; reducerea cheltuielilor publice şi a cheltuielilor private, realizate din
contul fondurilor publice sau împrumutate; echilibrarea bugetului de stat şi a
balanţei de plăţi externe; sporirea fiscalităţii prin majorarea unor impozite şi
taxe; promovarea unei politici adecvate a veniturilor, care să evite sporuri de
salarii şi profituri superioare celor rezultate din creşterea efectivă a
producţiei de bunuri materiale şi servicii şi a productivităţii factorilor de
producţie.
Pentru înlăturarea unor cauze ale inflaţiei ce sunt determinate de
structura producţiei de bunuri materiale şi servicii, de capacitatea ei
insuficientă de a răspunde incitaţiilor cererii, de dezechilibrele sectoriale ori
teritoriale, măsurile antiinflaţioniste pot viza: diminuarea unor asemenea
disparităţi prin stimularea dezvoltării activităţilor productive în vederea
sporirii ofertei de bunuri materiale şi servicii; folosirea pîrghiilor economice
adecvate pentru adaptarea structurii activităţii economice în scopul
apropierii ofertei de volumul şi structura cererii; stimularea creşterii
productivităţii factorilor de producţie, mai ales în sectoarele rămase în urmă
şi, în special, în domeniul serviciilor; crearea printr-un sistem de pîrghii
economice şi financiare adecvate al unui climat, care să ducă la reducerea
incertitudinilor pentru întreprinzători.

- 189 -
 În unele perioade pot apărea măsuri de control a unor preţuri pentru
temperarea exploziei lor, iar pentru durate mai scurte chiar "îngheţarea"
acestora.
Gama măsurilor antiinflaţioniste include şi elemente de protecţie
socială contra efectelor creşterii preţurilor şi scăderii puterii de cumpărare
ale banilor. Astfel, indexarea salariilor şi a altor venituri fixe, acordarea
compensaţiilor de către stat şi întreprinderi pentru salariaţi etc. sunt menite
să reducă efectele negative ale inflaţiei asupra veniturilor reale ale unor
categorii largi de membri ai societăţii.

Surse bibliografice
1. Economia Politică. Editura Economică. ASE. Bucureşti. -1995. - 670p.
2. A B C - ul economiei de piaţă moderne. Casa de Ediţură şi Presă "Viaţa
românească". Bucureşti. -1991. -222p.
3. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994. Chişinău.
-1994. -48p.
4.Chiţan V. Politica bugetar-fiscală în Republica Moldova. Economica nr.1
(6), Chişinău. -1995. p.906-100.
5. Chiţan V. Acţiunile de bază ale Ministerului Finanţelor pentru perioada
de tranziţie la economia de piaţă. Economie şi Finanţe, nr.10, Chişinău. -1995,
p.7-8.
6. Luchian N. Teze ce ţin de politica bugetară şi fiscală. Economie şi
Finanţe, nr.1, Chişinău, 1995, p.27-32.
7. Evoluţia social-economică a Republicii Moldova în anul 1995. Ministerul
Economiei. Chişinău, februarie. -1996. -79p.
8. Olărescu Z., Roşca P. Evoluţia economiei Moldovei: rezultate, evaluări,
prognoze. (Inform. de sinteză/ I.C.Ş.I.T.E. al R.M.). Chişinău. -1995. -86p.
9. Legile Republicii Moldova cu privire la politica fiscală.
10. Doşkov L.P. Slovari - spravocinik po rînocinoi ăkonomike. M. -1992.
-44s.
11. Costin L., Gorincu Gh., Enache L. Teoria economică generală. Editura
Economică. Bucureşti. -1993. -252p.
12. Ăkonomika: Ucebnik /Pod red. doţ. A.S.Bulatova. M. Izdatelistvo BEK.
-1995. -632s.
13. Banca Naţională a Moldovei. Buletin trimestrial. nr.4. -1995.
-64p.

- 190 -
 CAPITOLUL 16

BAZELE ŞTIINŢIFICE ALE AMPLASĂRII

PRODUCŢIEI
16.1. Principiile, factorii şi particularităţile amplasării producţiei

Experienţa confirmă că repartizarea teritorială a producţiei influ-

enţează substanţial asupra eficienţei ei. Repartizarea teritorială a
întreprinderilor de diferite ramuri ale economiei constă în amplasarea şi
dezvoltarea acestora în subdiviziunile administrative ale unei ţări (regiuni
geografice): raioane, oraşe, comune.
Ca orice acţiune ce se desfăşoară pe bază de criterii economice,
amplasarea teritorială trebuie să fie în primul rînd raţională. La amplasarea
teritorială a întreprinderilor trebuie să se ţină cont de faptul că, în genere,
pentru a putea fi consumate, bunurile industriale trebuie să fie transportate.
Din aceste considerente, amplasarea teritorială este o problemă a distanţelor
dintre diferite elemente ale procesului de producţie, dintre unităţile
economice şi centrele de consumare a produselor acestora. Astfel,
amplasarea raţională a industriilor apare ca o acţiune prin care se urmăreşte
obţinereaa unui efect maximal cu consum minimal de muncă socială.
În procesul amplasării industriilor s-au conturat o serie de principii
generale: dezvoltarea economico-socială a unor zone geografice;
valorificarea resurselor materiale din zonă; creşterea gradului de urbanizare;
protecţia mediului înconjurător; reducerea cheltuielilor de producţie etc.
Toate aceste principii generale trebuie să aibă la bază criteriul eficienţei.
Procesul amplasării teritoriale este influenţat de un complex de factori
(vezi 1, p.126-139), care acţionează deseori contradictoriu, fapt pentru care
se impune cunoaşterea lor în detaliu şi la momentul oportun. Printre aceştia:
factorii economici - determină în mod obiectiv amplasarea unităţilor
economice în zonele, centrele, localităţile în care se obţin cele mai mari
efecte economice sau se realizează cel mai mic consum de resurse, respectiv,
se asigură cel mai înalt nivel al eficienţei economice exprimat prin
rentabilitate, productivitate, costuri la 1000 lei cifră de afaceri etc. Factorii
economici nu pot fi analizaţi şi apreciaţi independent, ci în corelaţie.
factorii naturali - pot influenţa mai intens sau mai puţin intens asupra
amplasamentului industriilor. Cea mai puternică influenţă a factorilor
naturali se exercită asupra industriilor extractive sau de prelucrare primară a
materiilor prime şi materialelor, a -căror
191 - apropiere de aceste resurse este
determinată de volumul şi structura zăcămîntului. Industriile de prelucrare
primară a minereurilor, materialelor de construcţii, sfeclei de zahăr, lemnului
etc. vor fi amplasate lîngă sursa de materii prime, întrucît cheltuielile pentru
transportul acestora sunt mult mai mari decît cheltuielile pentru transportul
produselor finite. Prin aceeaşi prisma a factorilor naturali trebuie privită şi
amplasarea întreprinderilor consumatoare de apă industrială (textile,
chimice, de îngrăşăminte, celuloză etc.) sau potabilă (bere, conserve,
legume, oţet etc.) precum şi asigurarea unor condiţii climatice adecvate
(mecanică fină, optică, etc.).
Progresul tehnico-ştiinţific constituie un factor ce permite amplasarea
relativ liberă a industriilor în teritoriu, mai ales dacă e privit prin prisma
perfecţionărilor aduse infrastructurii şi suprastructurii transporturilor şi
tehnologiilor de fabricaţie. Ca urmare a acţiunii acestui factor este posibilă
amplasarea industriilor în apropierea zăcămintelor cu conţinut scăzut în util,
precum şi folosirea unor mijloace speciale de transportare a materiilor prime
şi produselor finite care dezvoltă viteze mari şi foarte mari de deplasare.
Formele sociale de organizare ale producţiei influenţează contra-
dictoriu asupra variantelor de amplasare ale industriilor. Astfel, în timp ce
specializarea şi cooperarea oferă mai multe variante de amplasare în spaţiu a
industriilor, concentrarea şi combinarea reduc substanţial numărul
variantelor de amplasare, ca urmare a faptului că acestea determină un grad
ridicat de integrare a fabricaţiei şi implicit creşterea considerabilă a
dimensiunilor întreprinderilor. Alegerea uneia sau alteia dintre cele două
posibilităţi se face în funcţie de limitele optime ale acestor forme de
organizare şi de necesitatea îmbinării eficiente a specializării-cooperării cu
concentrarea-combinarea producţiei.
Populaţia constituie un factor de amplasare care trebuie abordat prin
prisma a două ipostaze: populaţia în calitate de forţă de muncă disponibilă;
populaţia în calitate de consumator al produselor industriale.
În situaţia în care populaţia este abordată în calitate de forţă de muncă
disponibilă, industriile se vor amplasa în apropierea acestor zone, în aşa fel
încît timpul pentru transportul muncitorilor pînă la sau de la întreprindere să
nu fie prea mare (45 minute maximum) fapt ce conduce la reducerea
costului transportării salariaţilor, la diminuarea oboselii (stresului) cu
implicaţii directe asupra productivităţii şi calităţii produselor, iar problema
locuinţelor (habitatului) se rezolvă mult mai uşor. Similar cu această situaţie
trebuie privită şi apropierea de centrele cu tradiţie în unele domenii de
activitate industrială cum ar fi: fabricarea covoarelor, stofei, industria
sticlei, brînzeturile, preparatele din carne etc., întrucît experienţa transmisă
din generaţie în generaţie asigură o calitate şi productivitate net superioare.
- 192 -
 În calitate de consumator de produse industriale, populaţia joacă un rol
foarte important pentru industriile la care cheltuielile pentru transportul
produselor finite sunt mai mari decît cele pentru transportul materiilor
prime, precum şi în cazul produselor industriale perisabile (mobilă,
prefabricate, produse de panificaţie, produse lactate, bere etc.). Este de
reţinut faptul că, drept urmare a progreselor realizate în domeniul
conservării şi ambalării produselor industriale, orientarea amplasării
industriilor după locul de consum (vînzare) a produselor finale, poate fi mai
mult sau mai puţin atenuată.
Factorii social-politici cum sunt: politica generală de dezvoltare
economico-socială a ţării; urbanizarea; infrastructura; ocrotirea sanitară a
populaţiei contra poluării mediului; apărarea naţională etc., pot influenţa
amplasarea industriilor, dar trebuie reţinut faptul că este necesar ca aceste
aspecte să nu contravină criteriului general al eficienţei economice de care se
va ţine cont în mod obligatoriu, indiferent de factorul preponderent la un
moment dat sau în perspectivă.
Din punctul de vedere al ponderii pe care trebuie s-o aibă fiecare grupă
de factori în deciziile de amplasare teritorială a industriilor, nu există o
unitate de vederi în literatura economică. Astfel, în unele ţări cu industrie
dezvoltată se manifestă tendinţa de creştere a importanţei factorului natural
în genere şi în special a resurselor de apă industrială şi potabilă, tendinţă
justificată, avînd în vedere cadrul normativ privind protecţia mediului
ambiant din aceste ţări.
La analiza posibilităţilor de amplasare a industriilor este important de
avut în vedere pe lîngă aceşti factori şi unele premise (acţiuni
premergătoare); existenţa unui cadru administrativ adecvat; existenţa unor
oraşe, localităţi, teritorii în care au loc activităţi industriale; descoperirea şi
atragerea în circuitul economic a unor resurse materiale locale.
În dependenţă de particularităţile şi influenţa predominantă a anumitor
factori asupra amplasării ramurilor, se disting următoarele grupe (2, p.142):
1) ramuri ce tind preponderent spre sursele de materie primă; 2) ramuri,
întreprinderi care se amplasează în raioanele de consum ale produselor; 3)
ramuri, întreprinderi care se amplasează în raioanele unde sunt concentrate
resursele de muncă; 4) ramuri ce se amplasează în localităţile cu energie
ieftină; 5) ramuri ce tind spre sursele de combustibil; 6) ramuri,
întreprinderi care n-au caracter orientativ pronunţat.
La fundamentarea problemelor amplasării întreprinderilor pe teren este
necesar de a se ţine cont nu numai de principiile şi factorii generali, ci şi de
particularităţile fiecărei ramuri industriale.
De aceste cerinţe se ţine cont la elaborarea documentelor de bază în
problema dată, anume: întocmirea schemelor
- 193 - de amplasare şi dezvoltare ale
forţelor de producţie; determinarea condiţiilor naturale şi economice de
dezvoltare ale economiei; argumentarea direcţiilor de bază în domeniul
specializării şi cooperării de producţie; fundamentarea amplasării forţelor
de producţie (a întreprinderilor); elaborarea avizelor, calculelor economice
şi propunerilor cu privire la dezvoltarea forţelor de producţie.
Crearea complexelor teritoriale de producţie asigură un efect economic
sporit pe baza folosirii raţionale a teritoriului, reducerii pierderilor de
terenuri arabile ocupate de construcţii, reducerii reţelelor de transport şi
comunicaţii, creării unui sistem energetic unic pentru deservirea tuturor
întreprinderilor din complex etc.

16.2. Argumentarea economică a amplasării pe teren a întreprinderilor

La determinarea raionului şi localităţii pentru construcţia noilor
întreprinderi se porneşte de la necesitatea de a asigura sporirea în continuare
a eficienţei producţiei. Ceea ce presupune argumentarea economică a
variantelor respective.
În literatura de specialitate şi practica economică se aplică un şir de
indicatori orientativi, metode de calculare a efectului economic de pe urma
amplasării întreprinderilor pe teren. Printre aceşti indicatori pot fi enumeraţi:
lungimea medie a reţelei de transport; cheltuielile minime la producerea şi
transportarea produselor finale; minimul de cheltuieli convenţionale;
termenul de recuperare a investiţiilor capitale etc. (vezi 1, p.133-139; 2,
p.145-148).
Localitatea (oraşul, comuna) de amplasare a construcţiei întreprinderii
noi se determină de către instituţiile ştiinţifice de proiectare pe baza
argumentării tehnico-economice. Mai potrivită se consideră varianta ce
asigură investiţii capitale, un cost mai redus al producţiei şi indici tehnico-
economici mai înalţi.
Varianta optimă trebuie să asigure cheltuieli convenţionale minime ce
pot fi calculate conform formulei:

C + En × IK + t = minimum,

unde C - costul total al producţiei în condiţii concrete a raionului dat;

IK - investiţiile capitale necesare pentru crearea fondurilor fixe respective;
En - coeficientul normativ de eficienţă a investiţiilor capitale; t - cheltuielile
la transportarea producţiei finite pînă la consumator.
Deoarece selectarea punctului de amplasare a întreprinderii ţine de
multe variante, problema poate fi rezolvată prin aplicarea metodelor de
programare matematică cu ajutorul maşinilor de calcul. În funcţie de criteriu
se ia minimul de cheltuieli convenţionale,
- 194 iar
- ca restricţii - volumul cererii de
producţie, volumul de fabricare a producţiei, resursele de materie primă,
combustibil, materiale, investiţii capitale.
În ramurile unde se fabrică un singur produs (spre exemplu, industria
de ciment) la determinarea variantei de amplasare a întreprinderilor se aplică
modelul problemelor din sfera transporturilor, care au următoarea expresie
(2, p.147-148):
n m
∑ ∑ (Ci + En I K i
+ tij ) X ij = mi ni mum
i =1 j =1
unde Ci Ă …EHŠi - cheltuielile convenţionale la fabricarea unităţii de
producţie în raionul- i; tij - cheltuielile de transport la unitatea de producţie
fabricată în raionul - i în raionul de folosire a producţiei finite - j; Xij -
volumul total al producţiei transportate din raionul de fabricare a acestei - i
în raionul de consum - j.
La soluţionarea problemei trebuie respectate următoarele condiţii: xij
≥ 0, sau volumul livrărilor producţiei din punctul de amplasare al
întreprinderii i în punctul de folosire a produselor j, nu poate avea volum
m n
negativ; ∑j =1
X ij ≤ ∑ ai , sau volumul total al livrărilor din localităţile
i =1

de amplasare a producţiei i în toate punctele de folosire a produselor j, nu

m n
poate depăşi volumul total de fabricare a producţiei; ∑ X ij ≤ ∑ bij
j =1 i =1

sau volumul total al livrărilor din toate punctele de amplasare a industriilor

în punctele de folosire trebuie să coincidă cu cerinţele de produse;
n n
∑
i =1
Mi l ≤ ∑
j =1
X ij ≤ Mi , sau cheltuielile de materie primă la fabricarea
volumului total de producţie nu pot depăşi limitele stabilite;
n n
∑
i =1
IK l
i
≤ ∑
j =1
X ij ≤ I Ki sau investiţiile capitale în volumul total al
producţiei, livrate din toate punctele de amplasare în punctele de folosire a
produselor nu pot depăşi limitele date.
Drept variantă optimă de repartizare teritorială a producţiei în toate
punctele posibile se consideră varianta în care cheltuielile convenţionale
totale la fabricarea şi transportarea producţiei în punctele de folosire a
acesteia vor fi minimale.
Însă acest model nu poate cuprinde toată diversitatea factorilor de
amplasare. De aceea la etapa finală de apreciere a variantei optime de
amplasare a producţiei este necesar de a corecta varianta selectată ţinănd
cont de factorii suplimentari de care nu s-a ţinut cont la elaborarea
modelului.
Analiza stării economice a Republicii Moldova arată, că structura şi
- 195 diferitor
repartizarea teritorială a întreprinderilor - ramuri confirmă existenţa
unor disproporţii ce influenţează negativ asupra dinamicii de dezvoltare a
economiei naţionale în ansamblu, impunând necesitatea perfecţionării
structurilor ramurale şi amplasării teritoriale a producţiei în condiţiile
economiei de piaţă.

16.3. Specializarea şi dezvoltarea complexă a diferitor zone

ale Republicii Moldova
Politica structurală teritorială presupune întîi de toate amplasarea
raţională şi dezvoltarea forţelor de producţie, ţinîndu-se cont de
particularităţile regiuniilor, lichidarea disproporţiilor dintre nivelurile de
dezvoltare social-economică a unor teritorii concrete. La promovarea ei
trebuie să se ia maximal în consideraţie şi să se pornească de la interesele
regiunilor (zonelor) şi ale republicii în ansamblu.
La nivel regional vor beneficia de susţinere în primul rînd acele sfere şi
genuri de activitate care, indiferent de forma de proprietate, vor avea cel mai
mare efect economic şi social. Spre exemplu, pentru raioanele de sud drept
probleme principale trebuie să fie considerate asigurarea cu apă a acestui
teritoriu, aprovizionarea cu apă a localităţilor. Aceasta va permite să fie
dezvoltate pe etape ramurile industriale, bazate pe materia primă locală,
inclusiv industria materialelor de construcţie, fabricarea covoarelor şi
preşurilor, a articolelor tricotate din lână, industria de prelucrare a
produselor agricole şi animaliere. Urmează, de asemenea, să fie stimulată
amplasarea şi dezvoltarea filialelor principalelor întreprinderi din republică.
În zona centrală, unde este concentrat principalul potenţial industrial
şi ştiinţific, sunt cadre de înaltă calificaţie şi se produce peste 60% din
volumul total al producţiei industriale a republicii (fără raioanele din stânga
Nistrului), prioritate trebuie să fie acordată proceselor şi întreprinderilor cu
un volum mare de muncă şi nivel ştiinţific înalt, tehnologiilor neenergofage
şi cu un consum redus de resurse.
Zona de nord se caracterizează prin terenuri fertile de ciornoziom
(80% din întreaga suprafaţă), zăcăminte mari de materiale pentru
construcţii, reţele rutiere bune, resurse de muncă suficiente. În această
regiune au căpătat dezvoltare preponderentă ramurile industriale respective
ale complexului agroindustrial: industria zahărului, a uleiului şi grăsimilor,
cărnii şi laptelui, a conservelor. Aici s-au format centrele industriale - Bălţi,
Rezina-Râbniţa, Edineţ-Cupcini, unde sunt concentrate o serie de uzine mari
ale industriei constructoare de maşini agricole, de fabricare a materialelor de
construcţie etc.
Politica structurală în această regiune, ca şi în altele, trebuie să se
bazeze pe stimularea dezvoltării în -continuare
196 - a subramurilor existente ale
industriei şi sectorului agrar şi sporirea potenţialului lor de export,
transformarea gospodăriilor nerentabile şi cu rentabilitate redusă în întrep-
rinderi individuale sau colective.
Drept direcţii prioritare de dezvoltare a tuturor zonelor din republică
trebuie să fie considerate construcţia obiectelor din sfera social-culturală şi
satisfacerea din plin a cerinţilor populaţiei locale privind prestarea
serviciilor respective; dezvoltarea în complex şi extinderea infrastructurii de
bază: transport, telecomunicaţii, resurse de apă şi energetice; soluţionarea
problemelor şomajului şi creării locurilor de muncă; păstrarea şi folosirea
raţională a resurselor naturale; protecţia mediului ambiant.
Un aspect important în politica structurală trebuie să devină formarea
proprietăţii municipale la nivelul formaţiunilor teritorial-administrative. În
legătură cu aceasta va fi necesară elaborarea şi aprobarea documentelor
respective de directivă, reglementînd în primul rând chestiunile legate de
crearea condiţiilor pentru finanţarea normală a proprietăţii municipale.
În condiţiile de trecere a regiunilor la autoadministrare reală, în scopul
asigurării optimale a îmbinării intereselor teritoriilor şi ale statului, este
necesar de a perfecţiona sistemul de formare a bugetelor locale, a asigura
interacţiunea lor cu bugetul republican. La dispoziţia organelor de
administraţie publică trebuie să rămână mijloace suficiente pentru
soluţionarea de sine stătător şi operativă a problemelor locale. Concomitent
trebuie ridicată responsabilitatea organelor puterii locale pentru utilizarea
raţională a acestor mijloace.

16.4. Strategia restructurării economiei naţionale a Republicii Moldova

Dezvoltarea economiei republicii s-a făcut mult timp după principiul
industrializării, concept oarecum forţat pentru că se punea un accent
deosebit pe o structură industrială necorelată cu resursele materiale interne,
dezvoltînd, spre exemplu, multe ramuri energofage, cum ar fi: industria
metalurgică, constructoare de maşini, de ciment, chimică, uzina de
computere, complexele mari pentru creşterea animalelor, terenuri foarte mari
de vii, livezi şi multe altele. După părerea noastră, însă, economia republicii
nu s-a dezvoltat anarhic din punct de vedere structural, dar s-a greşit în ceea
ce priveşte proporţiile dezvoltării.
Perfecţionarea sistemului economic necesită reglementarea nemijlocită
din partea statului la nivel macroeconomic şi, prin urmare, promovarea unei
politici structurale adecvate. Statul, reglementînd raportul structural,
creează condiţii favorabile pentru atingerea obiectivelor social-economice
preconizate şi asigură funcţionarea optimală şi stabilă a economiei în
ansamblu. - 197 -
 Reformarea economiei naţionale în procesul tranziţiei la economia de
piaţă nu poate fi efectuată în mod satisfăcător fără transformarea sistemului
ei structural. Aceasta presupune realizarea unor măsuri cu caracter radical
la nivel macro- şi microeconomic şi, în primul rînd, reformarea relaţiilor de
proprietate, crearea şi consolidarea sectorului privat în economie (în paralel
cu cel de stat). Or, toate acestea, la rîndul lor, presupun dezvoltarea
diverselor forme organizatorico-juridice, creşterea numărului agenţilor
economici, ce formează în ansamblu mediul concurenţial necesar şi
stimulează dezvoltarea relaţiilor de afaceri, prosperarea economică, ridicarea
eficienţei producţiei.
În acest scop în ultimii doi ani în republică a fost elaborat un proiect al
strategiei de restructurare a economiei, elaborat de specialiştii Centrului
de Cercetări în Problemele Pieţei cu participarea unor savanţi de la alte
instituþii de cercetări ştiinţifice şi specialişti ai ministerelor şi
departamentelor. Acest document a fost minuţios examinat la şedinţa
Consiliului de Experţi al Ministerului Economiei şi la şedinţa Comitetului de
promovare a reformei economice de pe lîngă Guvern.
După cum se subliniază în Strategie, scopul reformei structurale este
de a modifica raporturile din economie, de a-i asigura flexibilitatea şi
acomodarea la pieţele de desfacere a producţiei, sursele de materie primă şi
resurse energetice, receptivitatea la progresul tehnico-economic, ceea ce va
permite ridicarea eficienţei producţiei, stimularea activităţii de muncă şi de
afaceri, creşterea nivelului de trai al populaţiei.
Obiectivele date se realizează prin orientarea conceptuală şi trasarea
sarcinilor reformei structurale din care fac parte:
1) Intensificarea orientării sociale a economiei şi soluţionarea pe
această bază a problemelor cu caracter strategic printre care:
- echilibrarea pieţei de desfacere a mărfurilor şi servicilor cu veniturile
populaţiei;
- ridicarea motivării muncii pe calea asigurării unor norme de consum
raţionale, iar cu timpul la nivel european, ridicarea nivelului de trai;
- reducerea ratei inflaţiei şi stabilizarea cursului valutei naţionale etc.
2) Restructurarea tehnico-ştiinţifică a producţiei în toate sferele şi la
toate nivelurile economice, orientată spre soluţionarea unor asemenea
probleme cum sînt:
- înlocuirea utilajului uzat, modernizarea întreprinderilor în toate
ramurile pe baze tehnice noi;
- asigurarea competitivităţii producţiei proprii fabricate conform noilor
tehnologii pe piaţa mondială;
- sporirea potenţialului de export al republicii, dezvoltarea accelerată a
întreprinderilor moderne. - 198 -
 3) Reducerea consumului de resurse (energie) la fabricarea producţiei
ceea ce va asigura:
- diminuarea dependenţei economice a republicii de importul resurselor
energetice;
- avansarea economiei republicii la nivelul ţărilor dezvoltate în ce
priveşte consumul de materie primă şi resurse energetice la unitatea de
produs finit;
- ameliorarea permanentă a situaţiei ecologice şi asigurarea echilibrului
ecologic.
4) Ridicarea nivelului echilibrului intern şi al economiei deschise ceea
ce presupune:
- accelerarea dezvoltării infrastructurii de producţie şi sociale;
- reorientarea întreprinderilor industriale din grupa "A" în temei spre
satisfacerea necesităţilor interne ale republicii;
- accelerarea procesului de integrare a Moldovei în sistemul mondial de
relaţii economice, sporirea volumului de producţie realizat pe piaţa mondială
de desfacere, formarea unui bilanţ comercial activ.
La baza transformării structurale a raporturilor macroeconomice au
fost puse următoarele concepte principiale:
- modificarea raporturilor macroeconomice în direcţia sporirii cotei de
acumulări în componenţa venitului naţional, ceea ce va asigura procesul de
reproducţie lărgită pe baza tehnologiilor moderne;
- aplicarea mecanismelor de concurenţă, implicarea în politica
investiţională de construcţii a întreprinderilor de toate formele de proprietate
şi gospodărire;
- creşterea influenţei statului asupra procesului de reformare
structurală;
- asigurarea protecţionismului de stat în privinţa întreprinderilor şi
tipurilor de activitate prioritare;
- aplicarea metodelor economice şi administrative de acumulare şi
redistribuire a resurselor financiare şi materiale pentru atingerea obiectivelor
strategice ale transformărilor structurale;
- dezvoltarea dinamică a ramurilor (întreprinderilor) ce asigură
progresul tehnico-ştiinţific, creşterea volumului de producţie competitivă
pentru export şi de înlocuire a celei de import pentru a atinge un sold pozitiv
în balanţa comercială;
- promovarea unei politici active de economisire a resurselor
energetice;
- demonopolizarea consecventă, fundamentată economic şi social,
reglementarea de stat a preţurilor în cadrul structurilor monopoliste;
- 199 -
 - reglementarea nivelului de angajare a forţei de muncă, aplicarea
mecanismelor de concurenţă pe piaţa forţei de muncă, efectuarea protecţiei
sociale cu adresă concretă a populaţiei, realizarea programului de pregătire
şi perfecţionare a cadrelor.
Una din condiţiile cele mai importante pentru restructurarea cu succes
a economiei o constituie menţinerea inflaţiei la un nivel admisibil, politica
creditară bine orientată, starea financiară stabilă la macro- şi micronivel.
Politica structurală este calculată pentru o perioadă de lungă durată,
rezultatele ei principale se vor manifesta după anul 2000.
Reieşind din cele menţionate mai sus, Strategia prevede două etape ale
transformărilor structurale.
Etapa I - anii 1995-1996. Este etapa de stopare a declinului
producţiei, stabilizării treptate a economiei ţării. Obiectivul principal îl
constituie depăşirea proceselor inflaţioniste, declinului producţiei, crearea
condiţiilor pentru începerea ieşirii economiei din criză. În baza stabilizării
financiare, întăririi disciplinei de plăţi şi a decontărilor se va da un imbold
pentru creşterea substanţială a volumului mărfurilor de larg consum. În linii
generale se va finaliza privatizarea proprietăţii de stat, vor căpăta amploare
noi forme de activitate antreprenorială, micul business, vor fi create condiţii
mai favorabile pentru producătorii de mărfuri. Se prevede susţinerea
maximală a potenţialului inovaţional propriu, promovarea de către stat a
unei politici de protecţie activă privind atragerea capitalului străin şi
naţional, crearea întreprinderilor mixte. Transformări esenţiale vor avea loc
în cadrul sistemelor fiscal şi de preţuri.
Etapa II - anii 1997-2000. Aceasta va fi etapa de activizare a
dezvoltării economice, începutul formării unei structuri raţionale a
economiei. Principalele obiective fiind: creşterea producţiei şi îmbunătăţirea
treptată a nivelului de trai al populaţiei în condiţiile unei economii
multiramurale; dezvoltarea activă a businessului mic şi mediu; intensificarea
investiţiilor în întreprinderile avansate; restructurarea tehnologică a
principalelor ramuri ale economiei; sporirea potenţialului de export;
reglementarea de stat a modificărilor în raporturile macroeconomice;
activitatea economică externă intensă; integrarea pe scară largă a republicii
în economia mondială etc.
În anii 2001-2005 şi perioada următoare va continua creşterea
volumului de producţie şi a eficienţei producţiei, îmbunătăţirea nivelului de
trai al populaţiei. Se vor statornici relaţii de piaţă normale, o infrastructură
raţională, va fi creat mediul concurenţial. Procesele de reproducere vor
decurge în condiţiile schimbului liber de mărfuri, transformării forţei de
muncă şi a caputalului.
- 200 -
 Conform calculelor efectuate, restructurarea ramurilor industriale şi
utilizarea eficientă a potenţialului acestora va contribui la creşterea ponderii
industriei în formarea produsului global pînă la 31,4% în anul 2000 şi pînă
la 36% - către anul 2005. Va creşte ponderea producţiei industriei
constructoare de maşini, industriei uşoare, alimentare, chimice. În structura
produsului intern brut (P.I.B.) se va reduce cota ramurilor, pentru care
republica nu dispune de materii prime (de exemplu, industria de prelucrare a
metalelor). Se va reduce considerabil şi cota agriculturii în formarea P.I.B.
(cu 10 puncte procentuale) în urma creşterii ponderii industriei şi a
ramurilor din sfera serviciilor. De asemenea, va scădea ponderea
construcţiilor ca rezultat al volumului mic de investiţii şi utilizării acestora,
în temei, pentru perfecţionarea tehnologiilor.
Procesul restructurării economiei va conduce la modificări esenţiale în
participarea ramurilor la formarea P.I.B. Ponderea producţiei industriale şi
agricole în volumul P.I.B. se va reduce relativ din cauza intensificării
activităţii economice în sfera circulaţiei şi cea nematerială, unde creşterea
volumului de lucrări şi servicii va fi mai pronunţată.
Menţinerea modelului tradiţional de producere şi consum duce la
creşterea datoriei externe a republicii. De aceea accelerarea trecerii la
relaţiile de piaţă poate fi efectuată numai prin restructurarea economiei,
lichidîndu-se dezechilibrele existente şi, în primul rînd, a celor dintre cerere
şi ofertă pe piaţa internă, import şi export.
Prognoza dinamicii indicatorilor macroeconomici pentru anii 1995-
2005 relevă necesitatea transformărilor structurale, ce pot fi promovate
consecvent în economia naţională. S-au elaborat două variante de dezvoltare
a economiei: varianta optimistă, ce prevede reorganizarea structurală a
economiei în profunzime, utilizînd investiţiile străine şi cea pesimistă, care
concepe reforma structurală numai pe baza posibilităţilor interne.
Conform variantei pesimiste stoparea declinului în economie şi
înviorarea activităţii economice vor fi posibile începînd cu anul 1996 şi
atingînd în anul 2000 nivelul economic din anii ce au precedat criza
economică.
În conformitate cu varianta optimistă investiţiile străine pot avea o
influenţă substanţială asupra restructurării economiei naţionale. Conform
acesteia, ritmul de creştere a PIB va fi de 2,1 ori mai mare decît în cazul
variantei pesimiste. Evoluţia ramurilor din structura P.I.B., conform
variantei optimiste, este mai progresistă. Proiectele de investiţii legate de
reforma structurală, pot fi realizate numai cu ajutorul finanţării din exterior.
Se prevede efectuarea măsurilor concrete în ramurile principale ale
economiei naţionale. De exemplu, în industrie se va modifica esenţial unul
din cele mai importante rapoarte structurale
- 201 - - corelaţia dintre grupa "A" şi
grupa "B" în favoarea ultimei. Aceasta poate fi explicat prin faptul că în
noile condiţii economice producţia se va orienta într-o măsură mai mare spre
necesităţile pieţei de consum.
Conform celor indicate, în structura producţiei industriei va creşte
ponderea obiectelor de larg consum (grupa "B"), ce vorbeşte despre tendinţa
spre obţinerea rezultatului final. Astfel, dacă în anii 1985-1991 cota
mărfurilor de larg consum în volumul total al producţiei industriale a fost de
72-76%, iar în anul 1993 de 79%, apoi către anul 2000 va atinge nivelul de
84-86%. Însă corelaţia examinată poate avea şi altă tendinţă în cazul cînd în
industrie vor fi alocate investiţii considerabile pentru sporirea capacităţilor
de producere ale mijloacelor de producţie (grupa "A"), avînd piaţă de
desfacere garantată a producţiei finite.
Se prevăd măsuri concrete de restructurare a producţiei în toate
ramurile economiei naţionale: în ramurile principale ale industriei,
complexul agroindustrial, construcţii, transporturi şi telecomunicaţii,
energetică, în domeniul exportului, precum şi în sfera socială - învăţămînt,
cultură, ocrotirea sănătăţii etc. Eeste determinată de asemenea politica
structural-teritorială ce reprezintă, în primul rînd, amplasarea raţională şi
dezvoltarea forţelor de producţie, ţinîndu-se cont de particularităţile
regiuniilor, lichidarea disproporţiilor dintre nivelurile de dezvoltare social-
economică a unor teritorii concrete. Restructurizarea economiei este un
proces îndelungat şi necesită investiţii mari de capital.
Realizarea măsurilor prevăzute va permite asigurarea stabilizării ei,
ieşirea din starea de criză, stoparea scăderii nivelului de trai al populaţiei,
consolidarea suveranităţii economice şi politice a republicii. Strategia dată
va fi corectată la fiecare 4-5 ani, în conformitate cu condiţiile reale ce se
creează.

16.5. Problemele protecţiei mediului înconjurător

Protecţia mediului înconjurător cuprinde un sistem de măsuri de stat,
sociale, organizatorice, tehnice, economice, de drept etc. în scopul utilizării
raţionale a forţelor de producţie, care să excludă sau să reducă esenţial
influenţa negativă a industriilor, construcţiilor, transporturilor, a agriculturii
şi altor tipuri de acţiune asupra mediului înconjurător.
Elemente ale mediului natural înconjurător sînt: atmosfera, hidrosfera,
litosfera (stratul superior al Pământului care cuprinde solul, apele subterane
şi bogăţiile minerale), flora şi fauna.
Odată cu dezvoltarea societăţii se lărgeşte influenţa ei asupra naturii,
creşte de asemenea influenţa negativă a poluării mediului înconjurător
asupra organismului omului: poluarea cu diferite elemente nespecifice pentru
starea ei naturală, care nu se asimilează
- 202 - de mediul înconjurător şi sînt
dăunătoare pentru organismele vii; dezechilibrul în dezvoltarea mediului
înconjurător; modificările în balanţa apelor; erozia solului; epuizarea
zăcămintelor minerale şi energetice etc.
Este imposibil de a lua anumite decizii referitoare la amplasarea
obiectelor de producţie fără a se ţine cont de respectarea strictă a măsurilor
de protecţie a mediului înconjurător, utilizarea raţională, păstrarea şi
reînnoirea resurselor.
În orice ţară aceste probleme sunt strict reglementate prin legislaţie
(vezi Constituţia Republicii Moldova - articolul 37; Legea cu privire la
protecţia mediului înconjurător; restricţiile, prevăzute pentru daunele aduse
mediului înconjurător).
În procesul de corelare a societăţii cu mediul înconjurător a apărut o
disciplină nouă - "Economia mediului înconjurător". Conţinutul ei redă
organizarea raţională a folosirii naturii. Ea cuprinde organizarea realizării
măsurilor de ocrotire a mediului înconjurător, repartizarea resurselor între
ramurile economiei naţionale şi folosirea lor eficientă, aprecierea sub aspect
ecologic-economic a regimului de folosire a naturii, resurselor naturale etc.
Utilizarea intensivă a resurselor naturale trebuie să fie orientată spre
consumul lor minimal. Aceasta permite soluţionarea concomitentă a trei
probleme: reducerea necesităţilor de resurse naturale; ridicarea calităţii;
creşterea productivităţii muncii. Progresul tehnico-ştiinţific trebuie să fie
orientat spre îmbunătăţirea radicală a utilizării resurselor naturale, materiei
prime, materialelor şi energiei la toate stadiile - începând cu extragerea şi
prelucrarea materiei prime şi terminând cu fabricarea producţiei finite.
Măsurile de bază ce se realizează în domeniul ocrotirii mediului
înconjurător la nivel de ţară, oraş, raion, comună, precum şi la nivel de
ramură a economiei naţionale (minister, departament) prevăd:
1. Ocrotirea şi utilizarea raţională a resurselor funciare ca fiind cea
mai preţioasă avuţie a societăţii - realizarea unui complex de măsuri
orientate spre ameliorarea solului şi ocrotirea lui contra proceselor de
eroziune în condiţiile folosirii intensive a pământului în agricultură etc.;
2. Folosirea complexă, raţională a resurselor de materii prime
minerale la extragerea şi fabricarea materialelor de construcţie;
3. Ocrotirea şi utilizarea raţională a resurselor acvatice -
consumarea apei în industrie, agricultură, gospodăria locativ-comunală şi de
către orice consumator în parte;
4. Ocrotirea aerului atmosferic. E necesar de a reduce la maximum
gradul de poluare a aerului atmosferic cu elemente dăunătoare degajate de
diverse întreprinderi industriale, toate tipurile de transport ca rezultat al
chimizării în agricultură etc.;
- 203 -
 5. Ocrotirea şi folosirea raţională a resurselor silvice - efectuarea
unor măsuri atât pentru utilizarea raţională a resurselor forestiere, cât şi
pentru îmbunătăţirea lor, protecţia contra incendiilor, curăţirea pădurilor de
materiale uşor inflamabile, reproducerea pădurilor, perdelelor forestiere,
crearea masivelor silvice în jurul oraşelor, efectuarea măsurilor de
combatere a dăunătorilor şi bolilor, de prevenire a răspândirii vătămătorilor
(cu acest scop se aplică diferite metode biologice) etc.;
6. Crearea diferitor zone de păduri-parcuri, organizarea grădinilor
publice naţionale, rezervaţiilor naturale, grădinilor botanice,
dendrariilor, parcurilor zoologice etc.;
7. Protecţia şi reproducerea animalelor sălbatice şi a păsărilor;
8. Protecţia bogăţiilor subsolului şi folosirea lor raţională;
9. Producerea utilajului şi a aparatelor, dispozitivelor, diferitor
mecanisme pentru instalaţiile de purificare şi a altor obiecte cu destinaţie
de ocrotire a naturii.
Totodată, din cauza finanţăriii insuficiente majoritatea întreprinderilor
şi-au redus esenţial în ultimii ani cheltuielile pentru efectuarea măsurilor de
protecţie a mediului înconjurător.
Pentru a intensifica activitatea în acest domeniu în republică se
desfăşoară intens crearea bazei normativ-juridice în vederea utilizării
raţionale a resurselor naturale şi protecţiei mediului înconjurător. Cu
participarea Băncii Mondiale a fost elaborat Programul strategic pe
problemele ocrotirii mediului înconjurător pentru perioada de pînă în anul
2000, realizarea căruia are menirea de a ameliora situaţia în acest domeniu.

Surse bibliografice
1. Raţiu-Suciu Ion etc. Economia ramurilor. Volumul 1. Bucureşti. ASE.
-1995. -214p. (vezi p.126-139).
2. Ăkonomika, organizaţia i planirovanie promîşlennogo proizvodstva:
Uceb.posobie dlea vuzov /Pod obş. red. N.A.Lisiţina, 2-e izd., pererab. i dop.: Vîş.
şk. 1990. -446s.
3. Ăkonomika narodnogo hozeaistva: Kurs lekţii; Red.kol.: Lebedev V.G. i
dr. M.: Mîsli. 1988. -351s. (s.317-332).
4. Metodiceskie ukazania k razrabotke gosudarstvennîh planov
ăkonomiceskogo i soţialinogo razvitia SSSR. M. Ăkonomika. -1980.
-776s. (s. 206-214, s.455-457).
5. Uskorenie soţialino-ăkonomiceskogo razvitia i perspektivnoe
planirovanie. Pod red. V.N.Kiricenko - M. Ăkonomika. -1987. -288s. (s.193-220).
6. Ăkonomika seliskogo hozeaistva. Pod red. V.A.Dobrânina. - 3-e izd. M.
Agropromizdat. -1990. -476s. (s.271-290).
7. Soţialisticeskoe planirovanie. Slovari - spravocinik. Pod red.
N.A.Lebedinckogo i Iu.V. Iakovţa. M. Ăkonomika. -1988. -463s. (s. 368-387).
- 204 -
 8. Cojuhari P.V., Singur Gh.N., Roşca P.I., Olărescu Z.A. Strateghia
restrukturizaţii economiki Respubliki Moldova. - Kişinev.
-1995.(Obzor.inform/ MoldNIITEI). -76s.

- 205 -
 CAPITOLUL 17

ECONOMIA COMERŢULUI EXTERIOR

17.1. Noţiuni generale

Mai întîi despre noţiunea de comerţ imternaţional. În această noţiune se

include totalitatea schimburilor de bunuri şi servicii dintre două sau mai
multe state. În cazul cînd comerţul internaţional cuprinde toate statele lumii,
el devine comerţ mondial. Comerţul internaţional privit din unghiul de vedere
al unei singure ţări se numeşte comerţ exterior.
Aşadar, comerţul exterior este o ramură a comerţului în care se
efectuează schimbul de mărfuri (servicii) ale unei ţări cu alte ţări. Orice
comerţ exterior este alcătuit din export, import şi tranzit. Prin export se
înţelege vînzarea de bunuri şi servicii, aparţinînd economiei unei ţări, în alte
ţări, iar prin import - cumpărarea pentru economia naţională de bunuri şi
servicii din alte ţări. Reexportul este activitatea desfăşurată de persoane
autorizate pentru cumpărarea de mărfuri din unele ţări şi revînzarea lor în
altele, cu sau fără indigenarea lor. Comerţul de tranzit constă în activitatea
desfăşurată de persoane autorizate pentru transportul mărfurilor străine pe
teritoriul naţional. Tranzitul este un comerţ invizibil (vezi 4, p.4-12).
Piaţa mondială, în funcţie de obiectul tranzacţiilor de afaceri, se poate
compartimenta în piaţa de mărfuri, piaţa financiară, piaţa muncii, piaţa
serviciilor.
Piaţa mondială de mărfuri este o piaţă de referinţă, pe care se
formează preţurile mondiale caracteristice, ce servesc drept etalon de
orientare în negocierea oricărei tranzacţii de mărfuri. Printre pieţele
mondiale caracteristice sunt de menţionat:
- piaţa Singapore şi piaţa Kuala Lumpur pentru cauciuc natural şi
pentru cositor, bazate pe marea producţie exercitată în zonă (Malaezia,
Indonezia, Tailanda, Vietnam);
- piaţa cerealelor din Chicago, bazată pe marea producţie de cereale din
America de Nord şi Canada;
- piaţa cărbunelui cocsificabil din Australia, Anglia, Germania, ţări
mari producătoare de cărbune;
- piaţa minereului de fier din India, Brazilia, Suedia, Algeria, al căror
subsol deţine mari zăcăminte;
- piaţa bumbacului din SUA (New-Orleans) pe teritoriul căreia, în
zona sudică, se cultivă suprafeţe întinse de bumbac, precum şi piaţa
bumbacului din Egipt, caracteristică printr-un bumbac de calitate
superioară;
- 206 -
 - firma I.B.M. din SUA caracteristică în producţia de calculatoare
electronice; firma Mercedes în autoturisme etc.
De reţinut faptul că o piaţă mondială caracteristică poate fi identificată
cu un centru comercial şi industrial, cu o zonă, regiune sau ţară, cu o firmă
de reputaţie internaţională sau mai multe firme. Pentru un produs pot exista
una sau mai multe pieţe mondiale caracteristice. Piaţa mondială de mărfuri
ce clasifică în piaţa produselor de bază şi piaţa produselor finite.
Piaţa mondială a serviciilor se poate defini prin locul în care se
încheie tranzacţii de servicii pe baza cererilor şi ofertelor din diferite ţări ale
lumii, sub auspiciile legilor care guvernează comerţul mondial. Gama
prestărilor de servicii se referă la:
- operaţiuni post-vînzare alcătuite din servicii, întreţinere, reparaţii;
- servicii în domeniul poştei şi telecomunicaţiilor;
- servicii în organizarea transporturilor şi a expediţiilor internaţionale;
- servicii financiar-bancare;
- servicii comerciale de intermediere;
- servicii de publicitate comercială;
- consultări inginereşti, supervizări, expertize, asistenţă tehnică;
- livrări de procedee tehnice, licenţe;
- serviciile creditului şi împrumuturilor;
- închirieri de maşini şi utilaje;
- schimburi turistice;
- servicii contabile;
- servicii ale administraţiilor publice etc.
Piaţa financiară este reprezentată de marile bănci de afaceri şi instituţii
financiare, care reunesc importante economii şi capitaluri financiare, situate
în principalele centre comerciale şi industriale din ţările dezvoltate. În sfera
pieţei mondiale financiare se includ şi instituţii financiare internaţionale,
precum: Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) şi
Fondul Monetar Internaţional (FMI).
Piaţa muncii este locul unde se operează vânzarea forţei de muncă în
calitate de marfă specială. În funcţie de domeniile economice, la care se
referă, se pot distinge mai multe categorii de pieţe ale muncii: construcţii,
construcţii de maşini, agricultură, exploatări miniere, exploatări forestiere
etc. În prezent cele mai importante pieţe ale muncii sunt concentrate în ţările
hiperindustrializate. În Europa sunt caracteristice pieţele muncii din
Germania, Elveţia, Franţa, Anglia, Suedia, în care lucrează anual sute de mii
de muncitori veniţi din diferite ţări în curs de dezvoltare: Turcia, Grecia,
Iran, Irac, Tailanda, Vietnam etc. Pe continentul american caracteristică este
piaţa SUA, unde lucrează anual milioane de muncitori veniţi din America
Latină, cu deosebire din Mexica.
- 207 -
 Un rol deosebit în organizarea tuturor tipurilor de pieţe îl are
marketingul ca mijloc de studiere al capacităţii de absorbire a consumului de
bunuri de larg consum pe diferite segmente ale pieţei. Investiţiile în
capacităţile destinate în temei producţiei pentru export direct sau indirect,
trebuie realizate numai ca urmare a promovării unei politici marketing
privind elaborarea produsului, studierea pieţei externe, analiza preţului
mondial, selectarea mijloacelor promoţionale şi promovarea unei distribuţii
diversificate (5, p.53).
Riscul în comerţul internaţional nu poate fi complet evitat, însă el poate
fi acoperit, mai mult sau mai puţin, prin metode adecvate fiecărei activităţi.
Calea fundamentală de ocrotire a exportulii şi importului întreprinderii
angrenate în comerţul internaţional constă în organizarea şi dirijarea
ştiinţifică a muncii, prin folosirea de metode manageriale corespunzătoare
cerinţelor obiective ale cooperării comerciale internaţionale, impuse în bună
măsură de concurenţa internaţională.
La baza oricărei activităţi economice moderne stă organizarea
ştiinţifică a muncii. Printre principiile care stau la baza organizării ştiinţifice
a muncii în domeniul relaţiilor comerciale externe pot fi menţionate
diversificarea structurilor organizatorice; unicitatea politicii comerciale
naţionale; adîncirea relaţiilor de cooperare internaţională pe bază de
specializare în producţie; asocierea producătorilor în domeniul desfacerii;
asocierea consumatorilor industriali; obligativitatea reprezentării comerciale
externe (4, p.13).
Comerţul exterior a fost întotdeauna subordonat obiectivelor politicii
economice a statelor, folosindu-se diferite mijloace de politică comercială
externă. Ea cuprinde totalitatea reglementărilor cu caracter fiscal, bugetar,
financiar, bancar, valutar, juridic, administrativ, adoptate în scopul
promovării sau restrîngerii schimburilor comerciale externe şi protejării
economiei naţionale contra concurenţei străine. Rezultă că politica
comercială externă are două funcţii principale: a) de promovare a relaţiilor
economice externe ale ţării; b) de protejare a economiei naţionale contra
concurenţei celorlalte ţări, prin reglementarea şi controlul importurilor,
stimularea exporturilor, echilibrarea balanţei de plăţi externe, sporirea
rezervei valutare a statului şi a agenţilor economici. Politica comercială
externă cuprinde, în principiu: a) politici comerciale tarifare sau politica
vamală; b) politici comerciale netarifare; c) politici de stimulare a
exporturilor sau cum se mai numeşte, politica administrativă comercială
(vezi 2, p.217-221 şi 5, p.3-12).
În perioada postbelică cerinţele liberalizării schimburilor economice
dintre state au generat o tendinţă de instituţionalizare a comerţului
internaţional. În centrul comerţului internaţional a fost situat Acordul
General pentru Tarife şi Comerţ (G.A.T.T. - General Agreement of Tarif
and Trade), care a fost semnat de 30 ţări- şi funcţionează din 1947, iar în
- 208
timpul de faţă numărul statelor participante este peste 125. Republica
Moldova în 1994 de asemenea a aderat la G.A.T.T. De la 1.01. 1996 se
numeşte Organizaţia Mondială de Comerţ (O.M.C.).

Pentru realizarea obiectivelor sale G.A.T.T.(O.M.C.) a adoptat o serie

de principii de bază: a) nediscriminarea, respectiv asigurarea egalităţii de
tratament în planul comerţului exterior; b) reciprocitatea ce vizează
garantarea avantajelor reciproce; c) liberalizarea ce are la bază rolul pozitiv
al libertăţii pieţei în promovarea schimburilor externe;
d) multilateralizarea respectiv dezvoltarea pe baze multilaterale a comerţulii
exterior. Principalul instrument de aplicare a acestor principii îl constituie
clauza naţiunii cele mai favorizate (2, p.220-221).

17.2. Evoluţia comerţului exterior al Republicii Moldova

Comerţul exterior al republicii este reglamentat prin următoarele legi şi
acte normative:
Legea "Cu privire la reglamentarea importului şi exportului de mărfuri
şi servicii", nr. 188-•II din 26.07.90;
Legea "Cu privire la bazele activităţii economice externe în Republica
Moldova", nr. 849-XII din 03.01.92;
Hotărârea Guvernului "Cu privire la perfecţionarea mecanismului de
reglare a activităţii economice externe" nr.371 din 6 iunie 1995, etc.
În ultimii ani în Republica Moldova s-a înregistrat o înviorare a
activităţii economice internaţionale ce s-a manifestat prin majorarea
importului şi exportului de mărfuri, servicii şi capital.
Astfel, în anul 1995 republica a întreţinut relaţii economice externe cu
89 state. Comparativ cu anul 1994 comerţul exterior a fost în creştere de
27,3%, inclusiv cu ţările membre ale C.S.I. - 14,5%, restul ţărilor - 60,4%
(datele nu ţin cont de activitatea agenţilor economici din stînga Nistrului)
(diagrama nr.3).

Diagrama nr.3
Structura comerţului exterior al Republicii Moldova
pe grupe de ţări în anul 1995
(în %)

- 209 -
 Uniunea
European= 18 0.2
Canada[i SUA 12.7
5
C.S.I.
65.3
EuropaCentral=
[i d
eEst
MareaBritanie

Volumul exportului a constituit în anul 1992 - 470 mln. dolari SUA,

în 1993 - 483, în 1994 - 565,4, în 1995 - 745,4 mln. dolari SUA De
exemplu, în 1995 exportul cu ţările din C.S.I. a crescut cu 15%, o creştere
esenţială (cu circa 75%) s-a înregistrat în alte ţări. O influenţă pozitivă
asupra exporturilor au exercitat-o înlesnirile prevăzute de către legislaţia în
vigoare, orientată spre stimularea exportului mărfurilor de către producători:
mărfurile autohtone destinate exportului pe aceste pieţe nu sînt supuse taxei
la valoarea adăugată şi accizelor spre deosebire de mărfurile destinate
pieţelor C.S.I. Pentru acestea a fost stabilită o remiză de 30% din suma taxei
pe valoarea adăugată şi a accizelor pentru agenţii economici-producători,
care în timp de 30 zile repatriază valuta convertibilă, încasată la realizarea
mărfurilor.
Volumul importului în aceşti ani a constituit respectiv - 640; 628;
669; 826,1 mln.dolari SUA O creştere considerabilă a avut loc în anul
1995: exportul - cu 32% şi importul - cu 23,5% faţă de anul anterior.
Relaţiile cu principalii parteneri se caracterizează prin următoarele
date. Partenerul dominant este Rusia, cota căreia constituie 48,3% din
export şi 33,2% din import, soldul fiind excedentar (85,9 mln. USD), fapt ce
se datorează creşterii exporturilor de produse alimentare, băuturi, tutun cu
67,5% şi reducerii importurilor în volum fizic la motorină cu 16%, păcură -
cu 18%, cărbune - cu 46%, precum şi reducerii preţului la gazul natural
importat cu 27,5% faţă de anul precedent.
Un alt mare partener comercial este România. Comerţul cu această ţară
constituie 13,9% din export şi 6,8% din import şi înregistrează un sold
excedentar (47,7 mln.USD), ca rezultat al intrării în vigoare a "Acordului de
comerţ liber" ce prevede anumite înlesniri pentru stimularea exportului.
Comerţul cu Ucraina constituie 7,9% din exporturi şi 26,4% din
importuri şi înregistrează un deficit de 158,8 mln. USD, în creştere cu 104,6
mln. USD faţă de anul precedent.
Comerţul cu Belarus constituie 3,6% din exporturi şi 6,1% din
importuri şi înregistreză un deficit de- 24,2
210 -mln. USD.
 Se observă o creştere a comerţului exterior cu Germania, Italia,
Austria, Olanda, SUA, Franţa, Spania.
Volumul comerţului exterior cu ţările membre ale Uniunii Europene a
atins cifra de 201,4 mln. USD, creşterea fiind de 4 ori în comparaţie cu anul
1992 şi de 1,9 ori în raport cu anul 1994.
Printre principalele categorii de produse exportate din Moldova
menţionăm: produse alimentare, băuturi, tutun; animale vii şi produse ale
regnului animal; produse ale regnului vegetal; maşini, aparate şi
echipamente electrice; materiale textile şi articole din acestea; metale
comune şi articole din metale comune etc.
Printre principalele categorii de produse importate în republică
menţionăm: produse minerale, care conform datelor pentru anul 1995 au
constituit circa 45%, din care: gaze naturale cu o pondere de 12%, cărbune -
4,8%, benzină - 7,3%, motorină - 8,4%, păcură - 4,3%, energie electrică -
5,8%; produse ale industriei constructoare de maşini - 15,2%, din care:
maşini şi echipamente mecanice - 8%, maşini şi aparate electrice - 5,2%,
automobile, tractoare - 2%; produse ale industriei chimice - 8%, din care:
medicamente - 6,2%, îngrăşăminte - 0,5%, lacuri, vopsele şi materii colorate
- 0,5%; textile, confecţii, încălţăminte - 5,3%, din care: ţăsături din fire şi
fibre sintetice şi artificiale - 0,8%, ţesături din lînă şi bumbac - 1,0%,
articole de îmbrăcăminte şi accesorii - 0,9%, fibre artificiale şi sintetice -
0,5%, bumbac - 0,3%, încălţăminte - 0,5% ; produse agroalimentare - 9,5%,
din care: cereale - 2,2%, seminţe - 0,8%, produse alimentare diverse - 4,2%.
E de menţionat că în rezultatul promovării de către Guvernul
Republicii Moldova a reformelor economice pe baze juridice- organizatorice
noi, datorită privatizării, transformărilor structurale, liberalizării relaţiilor
economice externe, creării condiţiilor pentru dezvoltarea antreprenoriatului
şi micului business, tot mai activ s-au antrenat în comerţul extern agenţii
economici cu diferite forme de proprietate nestatală: privată, mixtă, străină,
colectivă (societăţi pe acţiuni, întreprinderi colective).

17.3. Eficienţa comerţului exterior: concept, indicatori de exprimare,

factori de influenţă
Eficienţa comerţuluii exterior, ca una din formele de bază ale eficienţei
economice, exprimă raportul dintre ansamblul efectelor acestei activităţi,
înregistrate în economia naţională şi eforturile, respectiv cheltuielile,
ocazionate pentru realizarea lor. În aprecierea conţinutului eficienţei
relaţiilor economice internaţionale, efectele obţinute pot fi grupate după
natura şi modul transmiterii lor în directe care acţionează nemijlocit asupra
profitului obţinut din comerţul exterior; indirecte sau propagate, care
influenţează alte activităţi la nivel macro- şi microeconomic, atît cele legate
de afacerile economice respective, cît şi de economia naţională în ansamblu.
- 211 -
 Cuantificarea eficienţei comerţului exterior se reflectă prin mai mulţi
indicatori (vezi 2, p.210-215).
Raportul de schimb dintre export şi import se prezintă în mai multe
ipostaze:
a) Raportul de schimb brut (R.s.b.) sau cantitativ rezultă din
compararea valorilor globale ale celor două fluxuri de mărfuri şi servicii -
exportul şi importul - exprimate în preţurile aceluiaşi an de bază.
∑ q1 exp × p0 exp ,
R. s. b. =
∑ q1imp × p0imp
unde:

q1 exp şi q1 imp - cantităţile de mărfuri şi servicii exportate şi, respectiv,

importate, în anul supus analizei; p0 exp şi p0 imp - preţurile în valută ale
acestora în anul de bază.
Dacă R.s.b. < 1 rezultă că pentru o unitate fizică importată s-a
exportat mai puţin de o unitate, adică s-au livrat mărfuri la export cu un
grad de prelucrare superior celor importate. În acest caz, raportul de schimb
brut reflectă o situaţie avantajoasă sub aspectul valorificării muncii
naţionale incorporată în mărfurile exportate. Dacă R.s.b. > 1, atunci
importul cuprinde o pondere mai mare de produse prelucrate decît exportul.

b) Indicele raportului de schimb brut (I.r.s.b.) oferă o imagine în

dinamică a raportului de schimb brut şi se obţine comparînd modificarea
volumului fizic al exportului (Iq exp) cu cea a importului (Iq imp).
Iqexp
I . r. s. b. = ×100
Iqimp
Atunci când I.r.s.b.<100 arată o evoluţie pozitivă, deci, o
îmbunătăţire a structurii pe produse a comerţului exterior, iar când
I.r.s.b.>100, reflectă o înrăutăţire a situaţiei, adică pentru acelaşi volum de
import este necesar un volum sporit de export comparativ cu perioada de
bază. În comparaţiile respective, trebuie să se ia seama ca în perioadele
comparate raportul valoric dintre export şi import să nu fi înregistrat
modificări semnificative.
c) Indicele raportului de schimb net (I.s.n.) sau valoric, caz în care
exportul este comparat cu importul din punct de vedere al indicelui
preţurilor calculate faţă de aceeaşi perioadă de bază, arătând modificarea în
timp a acestui raport.
IPexp
I . r. s. n. = ×100 , unde:
IPimp
- 212 -
 IPexp - indicele valorii medii unitare a exportului; IP imp- indicele
valorii medii unitare a importului.
Dacă I.r.s.n.> 100, înseamnă că în condiţiile menţinerii preţurilor la
import la un nivel mediu constant, preţurile la export au crescut în perioada
dată, astfel că faţă de anul de bază, importul revine relativ mai ieftin, ceea ce
reprezintă o evoluţie avantajoasă sub aspectul variaţiei preţurilor.
d) indicele puterii de cumpărare a exportului (I.C. exp), care se
determină prin înmulţirea indicelui raportului de schimb net cu indecele
volumului fizic al exportului.

I.C. exp. = I.r.s.n. × Iq exp

El reflectă evoluţia volumului fizic al importurilor obtenabile cu
încasările din export, în condiţiile variaţiei cantitative a exportului şi
modificării conjuncturii preţurilor internaţionale de mărfuri.
Dintre indicatorii cu o largă utilizare pentru evidenţierea rentabilităţii
valutar-financiare a comerţului exterior un loc important îl ocupă şi cursul
de revenire la export (Cre) şi import (C ri), pe produse şi grupe de produse,
ce reflectă eficienţa fiecărei operaţii de import sau export.
a) Cursul de revenire la export (Cre) este raportul dintre preţul intern
complet de export (Pi), exprimat în lei şi preţul extern franco frontieră,
exprimat în valută (Pe)
PI
Cre =
Pe
Acest indicator reflectă efortul intern cu care se încasează o unitate
valutară străină şi, deci, măsura în care cursul de revenire al mărfii ce face
obiectul exportului este mai mic şi rentabilitatea mai mare, în cazul mărfii
respective, şi invers.
b) Cursul de revenire la import (Cri) se determină prin raportul dintre
preţul cu care mărfurile respective importate sunt livrate beneficiarilor
interni, exprimat în lei (Pi) şi preţul extern franco frontiera Moldovei, plătit
pentru bunurile importate, exprimat în valută (Pe)
Pi
Cri =
Pe
Acest indicator arată încasările în lei, obţinute pe piaţa internă pe
unitatea valutară străină cheltuită pentru import. Cu cât valoarea acestui
indicator este mai mare, cu atât avem o situaţie mai favorabilă şi invers.
La aprecierea eficienţei repartiţiei geografice a schimburilor
comerciale externe sunt importante şi diferitele cursuri de revenire obţinute
la aceeaşi marfă pe pieţe diferite. O variantă de analiză a eficienţei repartiţiei
- 213 -
geografice a schimburilor economice externe este cea realizată pe baza
coeficienţilor teritoriali ai exporturilor şi importurilor.
Acest coeficient, pentru o anumită marfă, permite determinarea celei
mai avantajoase pieţe de desfacere sau de aprovizionare, comparând
preţurile externe preliminate sau obtenabile cu preţul unei pieţe-etalon sau
cu preţul mondial specific. Cu cât acest raport este mai mare, cu atât relaţia
este mai interesantă ca piaţă de desfacere şi, invers, în cazul importului.
∑ qij × Pij
Ctj = , unde:
∑ qij × Pim
Ctj - coeficientul teritorial specific relaţiei j; qij - cantitatea de marfă i
destinată (obţinută) pieţei j; pij - preţul obtenabil la marfa i pe piaţa j; Pim
- preţul unei pieţe etalon sau preţul mondial specific al mărfii.
Indicele raportului de schimb în profit teritorial se obţine raportând
coeficientul teritorial al exportului la cel al importului. Un rezultat supra-
unitar exprimă efectul practicării unui comerţ exterior mai efectiv în
condiţiile preţurilor efective de export şi import, decât în condiţiile preţurilor
pieţei etalon sau al pieţei mondiale şi invers.
Pentru determinarea eficienţei exportului, alături de cursul de revenire,
este importantă şi determinarea raportului net în valută (Av). El se
determină ca diferenţa între preţul extern exprimat în valută (Pe) şi
cheltuielile materiale (Me) aferente partidei de marfă, exprimate în valută şi
la preţuri internaţionale, inclusiv amortizarea capitalului fix.
Av = Pe - Me
Masa profitului net în valută exprimă, prin urmare, manopera
cuprinsă în marfă şi valorificată prin activitatea de comerţ exterior. Cu cât
aportul net în valută este mai mare, cu atât exportul este mai avantajos, în
sensul că manopera incorporată în marfa exportată este mai bine valorificată
prin export, determinând încasarea unui volum sporit de valută.
Întrucât, masa aportului net în valută depinde şi de mărimea partidei de
marfă exportată, se utilizează rata aportului met în valută (R a v)
calculată ca pondere a aportului net în valută în preţul extern încasat.
Av
R a . v. ×100
Pe
sau ca mărime absolută pe unitatea de marfă exportată (q)
Av
R a. v.=
Pe
Rata aportului net în valută are un rol deosebit în compararea
rentabilităţii exportului unor produse şi sortimente ce se fabrică din aceleaşi
materii prime, precum şi pentru- 214 -
aprecierea rentabilităţii exportului
produselor fabricate în noile obiective de investiţii, întrucât exprimă gradul
de valorificare a manoperei pe piaţa externă.
Creşterea eficienţei economice a comerţului exterior este urmarea
acţiunii unui complex de factori de ordin tehnic şi economic care
caracterizează ansamblul economiei naţionale, activitatea unităţilor
economice, precum şi condiţiile de comercializare a mărfurilor pe pieţele
externe.
În primul rând, o importanţă deosebită pentru sporirea eficienţei
schimburilor economice externe are optimizarea specializării
internaţionale, selectarea pe criterii de eficienţă economică a domeniilor
industriale în care ţara are perspective reale pentru dezvoltarea producţiei de
export şi pentru îmbunătăţirea structurii fizice a exportului şi importului.
Republica Moldova în acest domeniu are un şir de probleme, de oarece
modificările structurale înregistrate în cadrul exportului şi importului în
ultimii ani sunt negative. Mai întîi, e necesar să fie modificată structura
exportului şi importului în direcţia reducerii cotei de materie primă
furnizată şi majorării cotei de produse ale industriei de prelucrare. E
necesar, de asemenea, de a spori exportul, iar în cadrul acestuia a dezvolta
serviciile turistice, de transport etc.
Un alt factor al ridicării eficienţei schimbului de mărfuri îl constituie
orientarea geografică a acestuia în spaţiu economic european şi mondial,
pentru a asigura un grad înalt de diversitate geografică, pieţe de desfacere
şi surse de aprovizionare alternative. Spre exemplu, de rînd cu amplificarea
relaţiilor economice externe cu ţările din C.S.I. şi importul de resurse
energetice din Rusia, trebuie găsite şi alte pieţe alternative. Una din acestea
o pot constitui ţările din Orientul Apropiat. De asemenea şi integrarea
comerţului extern cu ţările europene şi cu multe state de pe alte continente.
În al treilea rând, în condiţiile economiei de piaţă o influenţă deosebită
asupra eficienţei comerţului exterior o au factorii calităţii producţiei şi ai
productivităţii muncii. Trebuie întreprinse măsuri efective suplimentare de
către toţi agenţii economici pentru a ridica calitatea produselor şi a spori
competitivitatea mărfurilor pe piaţa externă.
În al patrulea rând, creşterea eficienţei comerţului exterior este
condiţionată, în mare măsură, de perfecţionarea managementului
promovării, negocierii şi contractării în afacerile economice.

17.4. Balanţa comercială şi balanţa de plăţi

Balanţa comercială este tabloul statistico-economic în care se înregis-
trează şi se compară, în formă bănească, exportul şi importul unei ţări,
efectuate, de regulă, pe durata unui an. Ea reprezintă o componentă
importantă a balanţei de plăţi (6, p.49-50).
Balanţa comercială are două componente: exportul care formează
- 215 - Balanţa comercială este activă
activul şi importul care formează pasivul.
(excedentă) dacă exportul depăşeşte importul; pasivă (deficitară) dacă
importul depăşeşte exportul; echilibrată, atunci cînd acestea sunt egale.
Balanţa de plăţi este tabloul statistico-economic în care se înscriu şi se
compară totalul plăţilor şi încasărilor efectuate de o ţară, rezultate din
relaţiile economice cu alte ţări pe o perioadă de timp, de regulă, pe un an.
Balanţa de plăţi cuprinde următoarele posturi principale: a) balanţa
comercială; b) balanţa serviciilor; c) balanţa transferurilor (dividende,
dobînzi, beneficii etc.); d) balanţa investiţiilor directe şi investiţiilor indirecte
(de portofoliu); e) balanţa creditelor sau împrumuturilor; f) balanţa
mişcărilor de capital pe termen scurt; g) modificări în rezervele oficiale de
aur şi devize. De regulă, posturile balanţei de plăţi sînt grupate în două mari
categorii: balanţa plăţilor (conturilor) curente, ce cuprinde primele trei
elemente şi balanţa capitalurilor, ce include celelalte elemente.
Fiecare componentă a balanţei de plăţi poate fi excedentară (activă)
cînd încasările din străinătate depăşesc plăţile către străinătate; deficitară
(pasivă) cînd încasările sînt mai mici decît plăţile; echilibrată, în situaţia de
egalitate a încasărilor cu plăţile.
Factorii principali ce influenţează soldul balanţei de plăţi sunt:
creşterea sau micşorarea importului şi exportului de mărfuri; mişcarea
soldului dintre datoriile şi creanţele rezultate din importuri şi credite
(mişcarea capitalului); modificarea cursului de schimb al valutelor, mai ales
al acelora ce servasc la plăţile internaţionale; devalorizarea şi revalorizarea
monedelor.
În Republica Moldova, deşi în ultimii ani s-a obţinut o anumită
înviorare în domeniul relaţiilor economice externe, s-a manifestat o majorare
esenţială a exportului şi importului, însă se menţine situaţia, în care
economia se prezintă ca debitor faţă de restul lumii, fapt confirmat şi de
soldul negativ (deficitar) al contului curent. Acest deficit a fost finanţat prin
intrările nete de capital, reflectate în contul de capital şi financiar (diagrama
nr. 4).
Diagrama nr.4
Balanţa comercială a Moldovei 1993-1995

- 216 -
 800 740.6 773
672.4
618
600 527.6
392.9
400
$
200

0
1993 1994-53.9 1995-32.4
-200 -134.7

Export FOB Import FOB Balan\a

comercial=

Astfel, balanţa de plăţi a republicii pentru anul 1995 a înregistrat un

sold excedentar al balanţei globale de 15,8 mln. dolari SUA Contul
operaţiunilor curente s-a încheiat cu un sold deficitar de 67,4 mln. dolari
SUA Comparativ cu anul 1994 deficitul s-a redus cu 18,7 mln. dolari.
Balanţa serviciilor are în permanenţă sold deficitar, care la finele anului a
fost de 66,3 mln. dolari SUA şi s-a majorat faţă de anul 1994 cu 20,2
mln.dolari, sau cu 43,8%. În anul 1995 tranzacţiile la contul curent au fost
finanţate, în temei, din creditele externe.

17.5. Integrarea Republicii Moldova în sistemul economic mondial

Progresul economic şi social contemporan ţine nu numai de factorii
interni, care, desigur, au un rol decisiv, ci şi de relaţiile economice
internaţionale, cu care este indisolubil legat de economia mondială.
Integrarea economică interstatală constituie una din caracteristicile esenţiale
ale economiei mondiale în perioada postbelică.
Din punct de vedere economic integrarea este un proces. Prin
intermediul său două sau mai multe pieţe naţionale anterior separate şi de
dimensiuni unitare, estimate ca puţin adecvate, se unesc pentru a forma o
singură piaţă (piaţa comună) de dimensiuni mai eficiente (vezi 3, p.150-
186).
Procesul de integrare economică poate avea diferite forme, fiecare cu
avantajele şi inconvenientele ei. Posibilele forme de integrare economică pot
fi sintetizate in sisteme de preferinţe vamale, zone de comerţ liber, uniuni
vamale şi uniuni economice etc.
Pe plan intern integrarea economică constă din intensificarea
legăturilor dintre unităţi din aceeaşi ramură sau din ramuri diferite de
producţie. Ea se realizează sub diverse
- 217 - forme: orizontală, în care sunt
cuprinse unităţi cu acelaşi profil sau a căror activitate este complementară,
şi verticală, ce cuprinde unităţi din diferite ramuri, a căror activitate
constituie verigi succesive în circuitul economic al procesului producţie-
prelucrare-stocare-distribuţie etc. Pe plan extern, integrarea economică se
concretizează în crearea de grupuri regionale, subregionale, zonale etc. cu
caracter economic, în scopul dezvoltării colabărării economice şi tehnico-
ştiinţifice dintre statele membre.
Cel mai complex, mai viabil şi mai dinamic proces integraţionist s-a
dovedit a fi cel vest-european, care a urmat două modalităţi de realizare:
una ce a condus la crearea celor trei comunităţi economice - în anul 1951:
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.), în 1957,
Comunitatea Europeană de Energie Atomică (E.U.R.A.T.O.M.) şi
Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.), cunoscută şi sub denumirea
de Piaţa Comună; alta - prin crearea în 1959 a unei grupări bazate pe
cooperare interguvernamentală, care a condus la formarea Asociaţiei
Europene a Liberului Schimb (A.E.L.S.). Deosebirea dintre aceste două
grupări este considerabilă atât prin natura şi obiectivele urmărite, cât şi prin
structura, amploarea şi instituţiile care le guvernează. În acelaşi timp, gradul
de integrare este mult mai profund în cadrul C.E.E., decât în A.E.L.S. (vezi
2, p.239).
O formă de integrare economică este şi integrarea agroindustrială, ca
proces de intensificare a relaţiilor de cooperare dintre unităţile agricole şi
industriale în scopul eliminării verigilor intermedifre inutile şi al sporirii
eficienţei economice a activităţii de producere şi realizare a produselor
agroalimentare (6, p.108-109).
Un număr important de grupări economioce cu caracter integraţionist
din diferite zone ale Americii, Africii şi Asiei cuprind, de regulă, ţări în curs
de dezvoltare. Aceste grupări economice, denumite în multe cazuri şi pieţe
comune, cu toate asemănările de formă, se diferenţiază atât în ceea ce
priveşte obiectivele, modalităţile de realizare a colaborării, formele de
instituţionalizare, cât şi în ceea ce priveşte efectele pe termen scurt sau pe
termen lung, precum şi trăinicia lor.
În Europa procesul intensificării integrării economice internaţionale se
manifestă atât prin lărgirea C.E.E., ca urmare a aderărilor succesive, cât şi
prin crearea pieţei interne unice şi Spaţiului Economic European. De
asemenea, sunt în diferite faze de constituire şi alte grupări economice,
cuprinzând ţări europene din zona Mării Negre, din Europa Centrală etc.,
potrivit intereselor ţărilor participante.
Au fost luate măsuri de integrare a Republicii Moldova în sistemul
comerţului internaţional, inclusiv pe calea aderării republicii la G.A.T.T.
sau acum O.M.C. - 218 -
 Republica Moldova în noiembrie 1994 a semnat Acordul cu privire la
parteneriat şi cooperare cu Uniunea Europeană. Scopurile parteneriatului
sunt asigurarea condiţiilor respective pentru desfăşurarea comerţului,
efectuarea investiţiilor şi formarea unor relaţii armonioase, bazate pe
principiile avantajului reciproc, responsabilităţii şi susţinerii reciproce.
Moldova în calitate de fondator participă la toate activităţile prevăzute
în cadrul cooperării economice a ţărilor riverane Mării Negre.
S-au activizat de asemenea procesele de integrare între ţările din C.S.I.
În aprilie 1995 a fost semnat acordul între 4 ţări (Rusia, Belarus, Kazahstan,
Kîrgîzstan) şi acordul bilateral între Rusia şi Belarus cu privire la crearea
Comunităţii Ţărilor Suverane, prevăzând un grad mai înalt de integrare.
Republica Moldova a semnat şi ratificat o serie de acorduri privind
participarea Moldovei în cadrul Uniunii Economice a C.S.I.
Factori puternici de integrare economică există în cadrul Comunităţii
Statelor Independente (C.S.I.): infrastructura creată, comunitatea culturală
şi lingvistică, domeniile cercetărilor ştiinţifice unice, sistemul informaţional,
precum şi dependenţa unor republici suverane de creditele şi cadrele de
înaltă calificaţie din Rusia etc.
În ultimii ani a crescut esenţial numărul întreprinderilor mixte. La 1
octombrie 1995 pe teritoriul republicii erau înregistrate 544 întreprinderi cu
capital străin şi mixt, numărul cărora a crescut faţă de anul 1994 cu 51,5%.
Investiţiile străine în capitalul social al întreprinderilor mixte au constituit la
aceeaşi dată 27,4 mln. lei şi 42,3 mln. dolari SUA
În 1995 a fost aprobat Programul de asistenţă tehnică pentru anii 1995-
1996, ce cuprinde 157 proiecte în diferite sectoare social-economice.
Principalii donatori pentru Republica Moldova în anul 1995 au fost:
TACIS (Uniunea Europeană) - 9 mln. dolari SUA, USAID (SUA), - 15,
GTZ (Germania) - 3,5, Programul Naţiunilor Unite Pentru dezvoltare
(PUNNED) - 4,7, TICA (Turcia) - 0,5, Know-How Faund (Marea Britanie)
- 0,3, Regatul Olanda - 0,04 mln. dolari.
Pe parcursul anului 1995 Republica Moldova a beneficiat de credite
externe de la Banca Internaţională pentru reconstrucţie şi dezvoltare, Fondul
Monetar Internaţional şi Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare în valoare de 141, 6 mln. dolari SUA
În cadrul politicii coordonate cu Fondul Monetar Internaţional, Banca
Mondială şi BIRD drept ramuri prioritare sunt considerate ramurile care, pe
de o parte, asigură exportul şi vărsămintele valutare (vinificarea, industria
de conserve, de covoare, îmbrăcăminte, unele ramuri constructoare de
maşini), pe de altă parte - ramurile ce asigură stabilitatea infrastructurii
economiei naţionale, integrarea ei în sistemul european (energetica,
transporturile, drumurile, telecomunicaţiile).
- 219 -
 Surse bibliografice
1. Economia politică. Editura Economică. ASE. Bucureşti, 1995.- 670p.
2. Lazăr Costinel ş.a. Teoria economică generală. Editura Economică.
Bucureşti. -1993. -252p.
3. Ion Ignat, Spiridon. Pralea Economie Mondială, Editura SYNPOSION.
Iaşi -1994. -368p
4. Stoian Ion. Cartea specialistului în comerţ exterior. Tehnici, proceduri,
uzanţe. Volumul I. Editura Caraiman. Bucureşti. -1994.
- 439p.
5. Stoian Ion. Cartea specialistului în comerţ exterior. Tehnici, proceduri,
uzanţe. Volumul II. Editura Caraiman. Bucureşti. -1994.
- 412p.
6. A.B.C.-ul economiei de piaţă moderne. Concepte, mecanisme, aplicări
practice. Dicţionar. Casa de Editură şi Presă "Viaţa românească". Bucureşti.
-1991. -222p.

- 220 -
 CAPITOLUL 18

ROLUL STATULUI
ÎN CONDIŢIILE ECONOMIEI DE PIAŢĂ
18.1. Metodele reglementării economiei de către stat
în condiţiile economiei de piaţă

În condiţiile reformei economice, la care Moldova a trecut din a doua

jumătate a anului 1990, a apărut necesitatea de a crea mecanismele de piaţă
respective, fără de care este imposibilă dezvoltarea în continuare a
economiei.
Statul, orice sistem economic ar avea, îşi reglementează economia. În
ţările cu economie de piaţă dezvoltată timp de secole s-a acumulat o
experienţă bogată în domeniul reglementării proceselor de dezvoltare social-
economică. Bineînţeles, o asemenea reglementare a economiei contemporane
de piaţă se efectuează în dimensiuni mai mici comparativ cu sistemul
administrativ de comandă. Totuşi, şi aici, rolul economic al statului este
mare, mai ales în ce priveşte sistemul de concurenţă liberă.
Reglementarea de stat a economiei (R.S.E.) în condiţiile economiei de
piaţă reprezintă un sistem de măsuri cu caracter legislativ, executiv şi de
control, promovate de instituţiile autorizate de către stat şi anumite
organizaţii obşteşti în scopul stabilizării şi adaptării sistemului economic-
social existent la condiţiile noi (vezi 17, p. 261-292).
R.S.E. se prezintă ca reacţie la dificultăţile şi contradicţiile în
dezvoltarea social-economică. Nivelul desfăşurării şi formele R.S.E. în
diverse ţări diferă esenţial.
Sub influenţa anumitor factori un mecanism relativ mai puternic de
R.S.E. s-a creat în ţările din Europa Occidentală (Franţa, Germania,
Olanda, ţările Scandinave, Austria, Spania), în Japonia şi un şir de ţări în
curs de dezvoltare din Asia şi America Latină. Mai slab s-a dezvoltat R.S.E.
în SUA, Canada, Australia, unde spre deosebire de Europa n-au avut loc
zguduiri social-economice, similare cu consecinţile celui de-al doilea război
mondial, ale înfiinţării, iar apoi destrămării lagărului socialist şi unde
capitalul privat avea poziţii deosebit de puternice (17, p.261-292).
O mare importanţă are R.S.E. în ţările în curs de dezvoltare, care-şi
creează o economie independentă, ţările postsocialiste, care efectuează
tranziţia de la economia planificată, bazată pe proprietatea obştească asupra
mijloacelor de producţie, la econpmia de piaţă, bazată pe proprietate
individuală. - 221 -
 Obiectul R.S.E. îl constituie sferele, zonele, ramurile, regiunile,
precum şi situaţiile, fenomenele şi condiţiile de viaţă social-economică ale
ţării, adică sectoarele unde au apărut sau pot apărea dificultăţi, pe care piaţa
nu le lichidează în mod automat sau le lichidează cu mare întârziere, în timp
ce soluţionarea problemelor apărute este o necesitate imperioasă pentru
funcţionarea normală a economiei şi menţinerea stabilităţii sociale.
Obiectivele de bază ale R.S.E. sunt: ciclurile economice; structura
sectorială, ramurală şi teritorială a economiei; condiţiile acumulării
capitalului; angajarea în cîmpul muncii; circulaţia monetară; balanţa de
plăţi; preţurile; lucrările de cercetăre ştiinţifică şi proiectare; condiţiile de
concurenţă; relaţiile sociale, inclusiv relaţiile dintre patronat şi muncitorii
angajaţi, precum şi asigurarea socială; pregătirea şi reciclarea cadrelor;
mediul înconjurător; activitatea economică externă etc.
Mijloacele R.S.E. se divizează în administrative şi economice.
Mijloacele administrative nu-s legate de pierderi materiale şi financiare
suplimentare. Ele se bazează pe puterea de stat şi includ măsuri de
interzicere, permitere şi impunere. Mijloacele economice ale R.S.E. se
divizează în mijloace monetar-creditare şi politica bugetară.
Mijloacele economice de bază sunt: a) reglementarea taxei scontului
(politica de scontare, promovată de Banca Naţională); b) stabilirea şi
variaţia nivelului minimal al rezervelor de bani, pe care instituţiile financiare
ale ţării sunt obligate să le păstreze la Banca Naţională; c) operaţiunile
instituţiilor de stat pe piaţa hîrtiilor de valoare, cum sunt emisia obligaţiilor
de stat, vînzarea şi stingerea lor. Prin intermediul acestor instrumente statul
tinde să modifice coraportul dintre cerere şi ofertă pe piaţa financiară (piaţa
capitalului de împrumut) în direcţia dorită.
Reglementarea economică directă se efectuează prin mijloacele politicii
bugetare, adică prin impozite, ca instrument principal de mobilizare a
mijloacelor financiare, stabilirea normelor de amortizare a fondurilor fixe
etc. Astfel, schimbînd cota de amortizare şi ordinea de stingere a amortizării,
organele reglementării de stat determină partea de beneficiu net ce poate fi
scutită de impozit, incluzând-o în cheltuielile de producţie, iar apoi
transferînd-o în fondul de amortizare pentru finanţarea noilor investiţii în
viitor.
Ca mijloc de reglementare servesc şi cheltuielile bugetului. În primul
rând, creditele de stat, subsidiile, garanţiile, precum şi cheltuielile pentru
procurarea mărfurilor şi serviciilor în sectorul privat.
În afară de instrumentele R.S.E. enumerate mai sus, cu aplicare internă
în cadrul economiei, există un şir de mijloace de reglementare a activităţii
economice externe. Practic, toate mijloacele ce acţionează asupra
procesului de producţie lărgită în interiorul ţării exercită o influenţă
- 222 -
puternică asupra relaţiilor economice externe: variaţia taxei scontului,
impozitarea, înlesnirile şi subsidiile la investiţiile în capitalul fix etc.
Dar sunt şi instrumente ce influenţează nemijlocit relaţiile economice
cu străinătatea. În primul rînd, acestea-s măsurile ce stimulează exportul
mărfurilor, serviciilor, capitalului, realizărilor tehnico-ştiinţifice şi de
administrare: creditarea exportului, garantarea creditelor de export şi
investire peste hotare, introducerea sau anularea restricţiilor de cantitate,
modificarea taxelor la comerţul exterior; măsurile de limitare sau stimulare
ale capitalului străin în economia ţării, modificarea condiţiilor la aplicarea şi
repatrierea lui, selectarea calitativă a capitalului străin în dependenţă de
provenenţa lui (conform direcţiilor prioritare ale ramurii şi nivelului tehnic),
atragerea în ţară a forţelor de muncă străine, asocierea la organizaţiile
internaţionale economice şi de integrare interstatală.
Unele instrumente ale politicii economice pot fi aplicate în diverse
scopuri, combinări şi cu intensitate diferită. În dependenţă de caracterul
scopului se va schimba locul unui sau altui instrument ai arsenalului de
R.S.E. în perioada concretă.
O altă direcţie importantă a R.S.E. este reglementarea preţurilor.
Contrar opiniei existente la noi, cum că în economia de piaţă formarea
preţurilor are loc pur stihinic, în realitate preţurile constituie obiectul atenţiei
permanente şi de reglementare din partea statului. Preţurile ţin de interesele
fiecăruia.
Măsurile reglementării de stat ale preţurilor pot avea caracter
legislativ, administarativ sau judiciar. Influenţarea preţurilor serveşte
scopurilor globale ale R.S.E., scopurilor politicii structurale şi de
conjunctură, de contracarare a inflaţiei, consolidării concurenţei pe pieţele
externe şi diminuării tensiunilor sociale. Statul poate acţiona asupra
preţurilor introducînd sau anulînd restricţii de volum şi vamale la comerţul
exterior, aderînd la comunităţi de integrare, modificînd taxele de scont, prin
varianţa impozitelor, efectuînd emisia banilor etc. O influenţă indirectă
asupra preţurilor o au toate acţiunile de reglementare ale statului, indiferent
de scopul căruia servesc.
O intervenire directă din partea statului în procesul formării preţurilor
este stabilirea preţurilor la aşa numitele mărfuri de accize. O influenţă
directă asupra preţurilor exercită subsidiile de stat. Un mijloc efectiv de
reglementare al preţurilor îl constituie taxa pe valoarea adăugată şi multe
altele. Acelaşi lucru se poate spune şi despre determinarea preţurilor fixate
la unele mărfuri şi servicii. Preţurile la materiile prime minerale extrase din
minele de stat, la energia electrică produsă la centralele electrice de stat,
transportul feroviar, telecomunicaţii etc. sunt exemple de fixare a preţurilor
la mărfuri şi servicii în sectorul de stat.
- 223 -
 O particularitate deosebită a politicii de reglementare economică o
constituie influenţa asupra preţurilor în cadrul comerţului exterior.
Stimularea de către stat a exportului, scutirea exportatorilor de impozite
(restituirea impozitelor), iar în unele ţări - a subsidiilor de export. Acordarea
creditelor şi tarifelor de transport preferenţiale influenţează decisiv asupra
concurenţei preţurilor pe piaţa externă.
De menţionat că în ultimele trei-patru decenii caracterul şi direcţiile
cercetărilor ştiinţifice în domeniul reglementării de stat a economiei au
evoluat esenţial. Dacă la începutul şi mijlocul anilor 50 se discuta despre
faptul "trebuie sau nu reglementată economia?", mai tîrziu - despre "nivelul
la care trebuie să se facă această reglementare", apoi în cele din urmă
despre "scopul, direcţiile şi mijloacele necesare pentru reglementare".
Activizarea adepţilor concepţiei monetariste a condus la modificarea
arsenalului R.S.E., dar n-a schimbat tendinţele generale în domeniul
reglementării.
Sistemul contemporan al R.S.E. nu s-a formet dintr-o dată. În
dezvoltarea sa el a trecut mai multe etape - de la crearea condiţiilor
convenabile generale pentru reproducţia capitalului privat prin intermediul
elaborării normelor legislative, pînă la efectuarea măsurilor de coordonare
interstatală a programelor economice generale pe termen mediu, participarea
şi realizarea programelor interstatale cu destinaţie specială.
Însă posibilităţile R.S.E. nu sunt nelimitate. Baza economică a R.S.E.
o constituie P.I.B., care se repartizează în bugetul de stat, fondurile nestatale
şi proprietatea de stat. Eficienţa R.S.E., pe lîngă toate celelalte condiţii
egale, este cu atât mai mare cu cît sînt mai mari veniturile statului, cu cît e
mai mare cota din P.I.B. ce se repartizează de către stat şi cu cît e mai mare
rolul sectorului de stat în economie. Dar veniturile statului şi sectorul de stat
au anumite limite relative.
Astfel, creşterea permanentă a impozitelor pe venit şi capital
subminează motivarea activităţii antreprenoriale, reduce stimularea
investiţiilor şi poate frâna procesul de acumulare al capitalului. Majorarea
impozitaeor, pe care trebuie să le plătească persoanele fizice angajate prin
contract, fermierii şi persoalnele de profesie liberă, de asemenea nu poate
avea loc la infinit.
Este limitată de asemenea şi proprietatea de stat. Proprietatea statului
nu se poate extinde, ocupînd poziţii noi şi ramuri-cheie ale economiei
naţionale - aceasta contravine intereselor proprietăţii private. Nu întîmplător
la finele anilor '80 şi '90 în multe ţări dezvoltate ca SUA, Anglia, Germania,
Italia, a avut loc privatizarea pe scară largă a obiectelor proprietate de stat.
Particularităţile enumerate ale R.S.E. în condiţiile economiei de piaţă
au caracter relativ. Cu toată eficienţa limitată a R.S.E., aceasta din urmă
- 224 -
continuă să se dezvolte şi permite soluţionarea mai multor probleme de
importanţă majoră, ce apar în economia de piaţă.
Mecanismul R.S.E. se perfectează, cu toate că guvernele se orientează
mai mult spre aplicarea principiilor monetariste în politica economică sau
înclină spre instrumente bugetare de reglementare mai drastice. În condiţiile
contemporane practica R.S.E. s-a dovedit a fi destul de rezultativă, spre a nu
admite crize generale şi şomajul în dimensiuni social-primejdioase (vezi 17,
p.290).
După cum menţionează renumitul savant american, laureat al
Premiului Nobel în domeniul economiei, P. Samuelson (1, p.150), în
cercetările economice contemporane o atenţie tot mai mare se acordă
activităţii statului. Creşterea rolului statului se reflectă de asemenea şi în
sporirea cheltuielilor pe care le face statul pentru reglementarea directă a
vieţii economice.
În literatura de specialitate sunt expuse destul de convingător formele şi
metodele cu ajutorul cărora statul influenţează asupra economiei în condiţiile
relaţiilor de piaţă. Astfel, S. Fişer, R.Dornbuş şi R.Şmalenzi în lucrarea lor
"Economica" (vezi 2, p.57-73, 358-395) descriu convingător asemenea
metode. Ei menţionează că structurile de stat pot înrîuri destul de efectiv
asupra repartizării resurselor în economia naţională. Vom menţiona unele
din aceste aspecte.
Primul. Organele puterii de stat determină baza legislativă, în
corespundere cu care se stabilesc normele fundamentale (regulile) de
împroprietărire şi de funcţionare a pieţei.
Al doilea. Organele de stat de toate nivelurile reglementează compor-
tamentul economic, fixînd regulile (normele) de activitate ale
întreprinderilor, ce cuprind: cerinţele zonale limitînd folosirea pămîntului,
repartizarea şi construirea obiectelor, regulile de securitate tehnică şi
ocrotire ale sănătăţii la întreprinderi, iar în unele cazuri chiar interzic
complet unele activităţi, de exemplu, realizarea heroinei. Unele reguli ţin de
activitatea tuturor întreprinderilor, printre care: legile contra escrocheriei şi a
discreditării de rasă la încadrarea în muncă, de asemenea legile antitrust ce
interzic încheierea acordurilor între concurenţi cu stabilirea preţurilor fixe
etc.
Al treilea. Organele de stat de toate nivelurile efectuează politica
fiscală prin intermediul căreia exercită o influenţă decisivă asupra întregii
vieţi economice a ţării. Realizînd concepţia lor şi controlul asupra masei
monetare în economie, organele de stat deseori încearcă să introducă
corective în oscilaţiile economice, ce e drept, nu fără succes.
Al patrulea aspect. Prin intermediul veniturilor şi cheltuielilor statul
desigur, joacă rolul principal la repartizarea resurselor în economie.
- 225 -
 Soluţionând problema "ce", "cum" şi "pentru cine", statul selectează
multe din cele ce se produc, începînd cu domeniul apărării, învăţămîntului şi
terminînd cu arta. Statul influenţează asupra procesului de producţie prin
intermediul reglementării şi al legislaţiei. El acţionează în interesul celor
pentru cine se produc bunurile materiale cu impozite şi transferuri, prin
intermediul cărora se ia venitul unora şi se transferă altora.
În afară de acţiunea directă statul exercită o influenţă indirectă la
repartizarea resurselor prin impozite (subsidii care-s contrar opuse
impozitelor) asupra preţurilor, ce se răsfrîng la nivel de producţie şi consum
al mărfurilor. Deoarece, stabilind la careva produse, de exemplu la ţigări,
impozite (accize), statul de fapt frînează fabricarea producţiei date, iar cînd
introduce subsidii la anumite produse, de exemplu la lapte, el contribuie la
sporirea volumului de producţie etc.
Al cincilea aspect. O pârghie nu mai puţin importantă de înrîurire a
statului este grija pentru bătrîni şi bolnavi, ca una din principalele sarcini ale
organelor de stat. Pot fi numite şi alte aspecte de activitate, unde rolul
statului este destul de mare în condiţiile relaţiilor de piaţă.
În decursul dezvoltării lor istorice ţările cu economia de piaţă au creat
un set de instrumente economico-financiare, prin intermediul cărora statul
dirijează destul de efectiv economia. Reglementarea de către stat în ţările cu
economie de piaţă dezvoltată se efectuează prin intermediul legislaţiei,
mecanismului financiar-creditar, reglementării masei monetare, a politicii
valutare şi vamale, stabilirii unor normative economice, înlesniri şi sancţiuni,
preţuri, norme şi standarde, cote şi licenţe, interdicţii şi restricţii, prin
prognozare şi planificarea indicativă, elaborarea şi realizarea programelor
complexe cu destinaţie specială, a comenzilor de stat, investiţiilor capitale
din mijloacele centralizate, operaţiuni pe piaţa hîrtiilor de valoare,
repartizarea centralizată a unor resurse materiale, planificarea în cadrul
întreprinderilor şi organizaţiilor, politica socială (în domeniul demografiei,
angajării în cîmpul muncii, migraţiei, protecţiei sociale a populaţiei,
pregătirii şi reciclării cadrelor ş.a.), prin încheierea contractelor
guvernamentale cu alte state şi organizaţii internaţionale, al politicii
antimonopol şi anticriză etc. (vezi 7).
Conform interpretării general acceptate, scrie V.Parava (12, p.33)
activitatea statului nu constituie o componentă internă a economiei de piaţă,
dar, într-un fel, o completează: cu alte cuvinte, statul are menirea să
soluţioneze acele probleme economice, pe care nu-i în stare să le rezolve
piaţa, deci activitatea economică a statului este un supliment al reglementării
de către piaţă.
După părerea economistului american M.Porter (10), funcţia principală
a statului nu este de a asigura ajutorul nemijlocit acordat ramurilor şi
firmelor, ci de a orienta spre rezolvarea
- 226 -problemelor tot mai complexe pe
care nu le poate soluţiona piaţa stihinică. În marele arsenal de instrumente
moderne de reglementare de stat a economiei pot fi remarcate: reglementarea
administrativă şi de drept (licenţarea, cotarea, stabilirea normelor şi
normativelor, controlul asupra preţurilor, veniturilor etc.), reglementarea
directă (finanţarea cu un anumit scop: subvenţii, subsidii, credite
preferenţiale etc.) şi indirectă (politica monetară, impozitară, financiar-
creditară, vamală etc.)
În orice timp, dar mai cu seamă în perioada de ieşire din criză,
relansarea economiei este imposibilă fără acţiuni bine determinate din partea
statului, în anii apropiaţi va fi nevoie de a reconstrui mecanismul economic,
de a alcătui planuri indicative şi de a elabora linia strategică a politicii
economice (3).
Necesitatea reglementării de stat a economiei de piaţă reiese din
funcţiile economice obiectiv caracteristice statului. Ele sunt detstul de multe.
Vom examina unele din ele (vezi 5,p.81).
1. Elaborarea şi adoptarea bazelor economice de drept oferă
posibilitatea de a determina regulile de colaborare a subiectelor de piaţă, a
garanta dreptul la proprietatea privată, respectare a contractelor ş. a.
2. Determinarea scopurilor şi priorităţilor dezvoltării macroeconomice,
ceea ce înseamnă că statul definitivează scopurile strategice ale dezvoltării
economiei, determină necesităţile de resurse, eficacitatea lor, consecinţele
economice, sociale şi de gospodărire a acestor acţiuni.
3. Realizarea politicii sociale, aceasta se reflectă prin controlul din
partea statului privind realizarea hotărîrile cu privire la plata minimală,
îndeplinirea legii cu privire la dreptul egal la muncă şi asigurare socială,
munca social-utilă, determinarea nivelului minimum şi maximum la preţuri.
4. Reglementarea activităţii economice, orientată spre nivelarea cererii
şi ofertei integrale. În acest scop se aplică pîrghiile bugetar-fiscale şi
monetar-creditare.
5. Protecţia concurentă ca mecanism de reglementare a economiei de
piaţă. În acest scop statul elaborează legislaţia antimonopol şi asigură
respectarea ei.
6. Redistribuirea veniturilor orientată spre lichidarea diferenţei enorme
dintre venituri, caracteristice economiei de piaţă. În acest scop statul
elaborează programe financiare de ajutorare, plăteşte indemnizaţii,
redistribuie veniturile prin sistemul de impozite, reglementează preţurile pe
piaţă.
7. Finanţarea bunurilor şi serviciilor obşteşti, ce nu se împart -
amenajarea localităţilor, construirea drumurilor, a muzeelor, cluburilor,
bibliotecilor, apărarea naţională şi a.

- 227 -
 8. Reglementarea relaţiilor economice externe şi a pieţei valutare, în
favoarea cărea se efectuează reglementarea balanţei de plăţi, influenţa
asupra comerţului exterior şi a exportului de capital.
9. Stabilizarea economică - ca funcţie foarte importantă, asigurînd
ocupaţia deplină a forţelor de muncă şi stabilizarea nivelului preţurilor. Ea
se realizează prin intermediul politicii fiscale, creditar-financiare adecvate
orientată spre diminuarea inflaţiei şi a şomajului.
Este necesar de a menţiona că în practica mondială contemporană se
înregistrează o creştere a roluluii statului în viaţa economică şi socială.
Aceasta se manifestă prin elaborarea sistemului de acte normative, orientate
spre reglementarea pieţei şi a activităţii bancare, regulilor vamale, a
preţurilor, salariilor, protecţiei sociale a populaţiei, controlului activităţii
formaţiilor monopoliste.
E cunoscut faptul că tranziţia la economia de piaţă în ţările
postsocialiste în genere este un fenomen nou, deşi economia de piaţă în ţările
dezvoltate funcţionează deja sute de ani.
Istoria ultimilor decenii cunoaşte cu prisosinţă strădaniile multor
economişti, care, din dispoziţii superioare sau iniţiativă proprie au elaborat
programe şi teorii cu referire la centralizarea multor activităţi sau a unor
întregi economii ale ţărilor în care au locuit şi au activat, dar nu cunoaşte
nici măcar un singur exemplu de gîndire şi aplicare practică la scara unei
ţări, a tranziţiei de la economia centralizată la economia de piaţă (13, p.11).
Economia de piaţă este o economie liberă (de prejudecaţii ideologice), a
cererii şi ofertei, a liberului schimb, a autonomiei (sectorul particular şi de
stat), a liberei decizii economice, fără limitări şi constrîngeri (o economie a
statului de drept), fără dirijare de către stat, fără directive decizionale,
guvernamentale, o economie a profitului. Este, în sfîrşit, o economie a
eficienţei, a muncii intense, a capacităţii, profesionalismului şi a
prinipialităţii. După cum scrie Nicolae Murgu (13, p.113), economia de
piaţă este o mare invenţie, pe care multe popoare au dezvoltat-o, iar cele
care au abandonat-o fără voia lor se grăbesc acum să-i acorde locul care îl
merită.
Aşadar, în economia de piaţă crearea şi dezvoltarea unităţilor
economice trebuie să aibă loc după legi cît mai liberale, care să servească
indivizii şi societatea în ansamblu.
Însă în practică noi niciodată nu vom putea vedea o economie de piaţă
ideală. După opinia lui Klaus Eklund (6, p.80), piaţa întotdeauna în anumită
măsură este completată limitată sau reglementată în comun de către
întreprinderi şi monopoluri, stat şi diferite organizaţii.
Aşa că în viaţa reală nici unul dintre modelele teoretice de organizare a
economiei de piaţă nu funcţionează în formă pură. Realul este întotdeauna
mai complex în raport cu modelul idiatic.
- 228 - În orice economie contemporană
se intrerpătrund, în proporţii diferite, elemente, caracteristici şi mecanisme
ale sistemului de piaţă liberă cu cele dirijiste; în plus, chiar unele dintre
caracteristicile unui sistem sau altul nu se prezintă în formă pură. Dintr-un
anumit punct de vedere s-ar putea spune că economia de piaţă
contemporană, aşa cum funcţionează în fiecare ţară, se prezintă ca un sistem
mixt, în care se îmbină în proporţii diferite elemente ale sistemului de piaţă
liberă cu implicarea statului în economie (4, p.57).
În Moldova, după cum se menţionează în materialele conferinţei
ştiinţifico-practice (8, p.25-26), odată cu tranziţia la economia de piaţă,
practic a fost distrus tot ceea ce era legat cu reglementarea de stat a
economiei. Acum este clar că s-a comis o greşeală şi este necesar de a o
corecta.
E cunoscut faptul, că volumul produsului material net în anul 1990 s-a
micşorat faţă de anul precedent cu 1,9%, în 1991 cu 18%, în 1992 cu
28,2%, în 1993 cu 2,6%, în 1994 cu 30,4%, iar în 1995 cu 4% (16, p.16).
În anul 1996, de asemeni s-a înregistrat o scădere a produsului intern brut cu
8%. E clar că situaţia dată a fost determinată de condiţiile climaterice
nefavorabile, dar în mare măsură aceste rezultate se explică prin nivelul
necorespunzător al organizării şi dirijării economice.
Trebuie de menţionat că situaţia social-economică critică din republică
e caracteristică, în mai mare sau mai mică măsură, şi pentru majoritatea
statelor-membre ale C.S.I. Astfel, în lunile ianuarie-octombrie 1995
produsul intern brut al Moldovei s-a redus în comparaţie cu termenul
respectiv al anului 1994 cu 2,3%, în Belarus s-a redus cu 10%, Azerbaidjan
- cu 17,2%, Ucraina - cu 12,3%, în Rusia - cu 3,6%, Tadjikistan - cu 14,8%
şi cu 5,4% în Kîrgîzstan, iar în medie pe ţările C.S.I. P.I.B.-ul s-a micşorat
cu 5% (16, p.75).
În articolul 126 al Constituţiei Republicii Moldova este fixat faptul că
economia noastră este economie de piaţă, de orientare socială, bazată pe
proprietatea privată şi pe proprietatea publică, antrenate în concurenţă
liberă, şi că statul trebuie să asigure reglementarea activităţii economice şi
administrarea proprietăţii publice ce-i aparţine conform legii. De aici rezultă
necesitatea perfecţionării mecanismului de dirijare al economiei.
Necesitatea amestecului stutului mai ţine şi de aşa zisa econamia
tenebră (neformală). Cercetările ştiinţifice efectuate în Republica Moldova
demonstrează că în republică ca şi în fosta U.R.S.S. şi alte ţări
postsocialiste, în perioada de tranziţie există premise deosebit de favorabile
pentru dezvoltarea economiei neformale, iar mecanismele actuale de
combatere a acestei economii sînt practic ineficiente. În Moldova economia
tenebră a atins de asemenea proporţii deosebit de mari şi s-a amplificat rapid
în ultimii cîţiva ani. Structura ei s-a modificat esenţial în anii de tranziţie.
Actualmente componentele ei cele -mai 229 importante
- sînt evaziunea fiscală,
escrocheriile financiare, controlul criminalităţii organizate asupra agenţilor
economici, piaţa "neagră", promovarea activităţilor neoficializate,
falsificarea producţiei, corupţia ş.a. Estimarea proporţiilor economiei
neformale în republică e foarte complicată din lipsa statisticii oficiale.
Volumul ei poate fi estimat între 25% şi 50% în raport cu economia oficială
(vezi 15). Ca atare ea nu participă la crearea veniturilor bugetului statului.
Practica dovedeşte că pentru a stopa diminuarea producţiei, a activiza
procesul de investiţii, a înlătura disproporţiile ce au loc şi a orîndui
reglementarea economiei va fi nevoie de mulţi ani. Însă aceasta nu se va
produce automat. Acest proces trebuie dirijat.
În scopul ameliorării situaţiei în domeniul reglementării economiei
naţionale e necesar ca într-un timp scurt de a elabora şi prezenta Guvernului
şi Parlamentului spre examinare un proiect de lege "Cu privire la
reglementarea de stat a economiei în perioada de tranziţie la economia de
piaţă", care ar determina just formele şi metodele de dirijare al economiei în
condiţiile relaţiilor de piaţă, pregătind în acelaşi timp toate documentele
normative în acest domeniu: Concepţia cu privire la rolul statului în perioada
de tranziţie, Regulamentul cu privire la necesităţile statului, Regulamentul
cu privire la elaborarea programelor complexe economice şi tehnico-
ştiinţifice etc.

18.2. Programarea economică de stat.

Forma superioară a R.S.E. este programarea economică de stat.
Sarcinile ei sînt: aplicarea în complex a tuturor elementalor de R.S.E. Odată
cu complicarea problemelor reglementării de stat a economiei, guvernele au
început să formuleze probleme de termen scurt, mediu şi de lungă durată, să
determine modul realizării lor şi să desemneze organele responsabile de
executarea deciziilor respective, să aloce mijloacele necesare şi ordinea de
finanţare.
Practic în toate ţările cu economia de piaţă se traduc în fapt programe
cu destinaţie specială. Obiectivele acestor programe de regulă le constituie
anumite ramuri (îndeosebi, agricultura); regiuni; sfere sociale (spre exemplu,
adaptarea social-economică a populaţiei migrante, asigurarea ei cu locuri de
muncă şi domiciliu), diferite direcţii ale cercetărilor ştiinţifice.
Există programe ordinare şi extraordinare. Programele ordinare cu
caracter economic general, de regulă, se elaborează pe termen de cinci ani,
fiind corectate anual şi prelungite cu un an (programare fluidă). Programele
extraordinare se elaborează în situaţii extremale, de exemplu, în situaţii de
criză, şomaj în masă, inflaţie periculoasă. De regulă se elaborează pe termen
scurt. Printre instrumentariile de realizare ale acestor programe predomină
mijloacele administrative de reglementare.
- 230 -
 Sînt cunoscute programe naţionale extraordinare de redresare a
economiei: în Coreea de Sud după război, de restructurare şi privatizare - în
Germania după unirea R.D.G. cu R.F.G.
În baza experienţei acumulate la realizarea progarmelor naţionale cu
destinaţie specială şi extraordinare la sfîrşitul anilor 60 într-un şir de ţări s-a
trecut la programarea naţională pe termen mediu, cuprinzînd principalii
indicatori ai economiei naţionale. Pionieri în acest domeniu au devenit
Franţa, Japonia, Olanda, ţările Scandinave, Coreea de Sud. În afară de ţările
menţionate programarea naţională pe termen mediu a căpătat o dezvoltare
puternică în Germania, Austria, Spania, Finlanda, Turcia, Cuweit, într-un
şir de ţări din America Latină. În citadela economiei de piaţă, SUA,
programe naţionale nu există, dar se aplică pe larg programe cu destinaţie
specială şi extraordinare. Evident, deosebirile în gradul de dezvoltare a
programării în diferite ţări depind de caracterul şi proporţiile problemelor pe
care situaţia economică şi socială le pune în faţa statului (17, p.280)
Subiectele programării economice sunt instituţiile de stat,
responsabile de elaborarea programelor, realizarea şi controlul lor
nemijlocit. Programele se elaborează de către organul de stat special (de
exemplu, în Franţa - Comisariatul Planificării Economice), iar unde acesta
lipseşte - de către ministerele economiei şi finanţelor sau de alt organ
interramural special. Ministerul Economiei, ca atare, elaborează proiectul
programului, formulează scopurile ierarhice, termenul şi succesiunea
îndeplinirii anumitor măsuri, determină instanţele responsabile de realizarea
lor. Ministerul Finanţelor elaborează planul de finanţare al programului. La
elaborarea programelor sînt atraşi savanţi, reprezentanţi ai băncilor,
ministerelor şi departamentelor interesate, ai structurilor de antreprenoriat,
creîndu-se diferite comisii şi consilii de experţi. Programul şi planul lui de
finanţare se adoptă anual de către Parlament (conform principiului de
prelungire anuală a acestora), de asemenea odată în an se examinează
mersul realizării lor.
În condiţiile economiei de piaţă programarea economică poate fi numai
indicativă, cu caracter stimulator de recomandare. Şi, totuşi, această
programare s-a dovedit a fi un mijloc efectiv de soluţionare a problemelor
economice de nivel diferit. Chiar dacă programul de stat adesea nu şi-a atins
scopul, programarea în cauză, totuşi, a asigurat dezvoltarea social-
economică în direcţia dorită. Nu mai puţin important este şi faptul că
programarea dă posibilitate de a aplica toate mijloacele R.S.E., de a evita
contradicţiile şi neconcordanţa măsurilor de reglementare dintre unele
instituţii de stat.
Programarea economică în unele ţări din Europa de Vest se desfăşoară
în direcţia coordonării tot mai strînse a politicii economice a ţărilor
Comunităţii Europene. - 231 -
 Are mare însemnătate de asemenea implicarea structurilor private în
realizarea programelor economice. Capitalul privat participă la realizarea
programelor de stat numai în cazul, dacă statul îi garantează un beneficiu
mai mare decît ar obţine acesta renunţând la colaborare în cadrul
programului.

18.3. Ordinea elaborării şi realizării programelor complexe

de dezvoltare economică
În scopul rezolvării unor probleme de importanţă majoră pentru stat, se
elaborează şi realizează programe speciale complexe. Regulamentul adoptat
de Guvern stabileşte bazele juridice, economice şi organizatorice la
elaborarea şi realizarea programelor complexe de stat ale Republicii
Moldova cu destinaţie specială, determină statutul, tipurile, formele de
asigurare materială, financiară şi organizatorică, de stimulare şi control al
îndeplinirii lor.
Programul complex cu destinaţie specială (PCDS) este un document ce
prevede un ansamblu de măsuri economice, sociale, tehnico-ştiinţifice, de
inovare, organizatorice, ecologice şi alte măsuri, orientate spre rezolvarea
problemelor de mare importanţă ce ţin de interesul statului, al mai multor
ramuri, regiuni pe o cale mai efectivă şi în termenul stabilit.
În dependenţă de nivelul dirijării se disting:
• programe republicane care se realizează pe întregul sau cea mai
mare parte a teritoriului republicii, cuprinzând mai multe regiuni cu
importanţă naţională;
• programe regionale care se realizează pe teritoriul a câtorva
raioane, oraşe;
• programe municipale care se realizează pe teritoriul unei unităţi
teritorial-administrative luate aparte;
• programe interramurale sau, în cazuri de mare importanţă, ramurale
care se elaborează şi se realizează în cadrul câtorva ramuri
interdependente sau al unor ramuri aparte.
• După termenul de realizare programele complexe pot fi: pe termen
mediu - o perioadă până la 5 ani, şi pe termen lung - o perioadă mai
îndelungată.
La realizarea programelor trebuie respectate principiile:
√ prioritatea problemelor, actualitatea şi importanţa realizării lor
pentru republică, regiune sau ramură;
√ caracterul multiramural şi multiprofil al problemelor;
√ fundamentarea soluţionării problemelor;
√ noutatea problemelor tehnice, organizatorice, regionale etc. necesare
pentru realizarea problemei;
- 232 -
 √ prezenţa în republică, regiune, ramură a condiţiilor necesare pentru
soluţionarea problemei date - resurse financiare, tehnico-ştiinţifice,
materiale şi potenţial de producţie;
√ finalitatea şi complexitatea soluţionării problemei;
√ argumentarea ştiinţifică a programului (existenţa variantelor
alternative de soluţionare a problemei, determinarea consecinţelor
posibile ce pot urma în rezultatul realizării programului dat,
inclusiv negative);
√ expertiza independentă;
√ asigurarea realizării programului cu resursele necesare, coordonarea
resurselor financiare, tehnico-materiale şi de muncă cu termenul
soluţionării problemelor de nivel republican, regional sau ramural.
La argumentarea problemelor incluse în programele complexe cu
destinaţie specială este necesar de a se ţine cont de priorităţile social-
economice, direcţiile politicii structurale, precum şi de necesităţile statului,
de rezultatele analizei economice şi starea ecologică.
Cu ajutorul programelor de stat de scară largă pot şi trebuie să fie
elaborate în prealabil concepţii ale acestor programe. Elaborarea acestor
concepţii se face conform hotărârilor Guvernului sau în baza acordurilor
interguvernamentale.
Printre cele mai importante programe care se realizează în republică în
timpul de faţă, conform hotărârilor Guvernului pot fi menţionate:
Programul dezvoltării în perspectivă a complexului agroindustrial;
Programul de dezvoltare al raioanelor de sud ale republicii în perioada de
până în anul 2000; Programul de stat privind pregătirea şi perfecţionarea
cadrelor în conformitate cu transformările structurale din economia
naţională şi tranziţia la economia de piaţă; Programul energetic de stat al
republicii pentru anii 1995-2000; Programul investiţional pe termen lung
reieşind din direcţiile prioritare de dezvoltare a economiei cu atragerea
surselor investiţionale străine; Programul "Conversiunea"; Programul de
dezvoltare şi consolidare a bazei tehnico-materiale de producere a materiei
prime şi materialelor pentru industria uşoară; Programul de elaborare şi
implementare în producţie la întreprinderile Ministerului Industriei a noilor
tipuri de maşini agricole pentru asigurarea necesităţilor republicii;
Programul de stat de gazificare în republică pentru perioada de până în anul
2000; Programul de stat de dezvoltare a industriei medicale şi farmaceutice;
Programul de stat de dezvoltare a culturii în perioada până în anul 2000 şi
alte programe.
De menţionat că din lipsă de resurse financiare şi tehnico-materiale
realizarea programelor indicate practic este dificilă şi se cer întreprinse
măsuri eficace suplimentare.
- 233 -
 18.4. Planificarea indicativă
În perioada de tranziţie a republicii la economia de piaţă în mod
obiectiv se impune aplicarea metodelor de planificare indicativă. În multe
ţări cu economie de piaţă dezvoltată, în special Franţa, Japonia, Coreea de
Sud, Israel, s-a acumulat o experienţă bogată în acest domeniu. De exemplu,
în Franţa în decursul a mai mult de 50 ani s-a încetăţenit practica de
elaborare a planurilor cincinale ce se examinează şi se adoptă de către
Parlamentul ţării, însă ele nu poartă caracter obligator, ci sînt indicative, de
recomandare. În scopul stimulării traducerii în fapt a unor asemenea planuri
în aceste ţări se folosesc pe larg diferite mecanisme economice: reducerea
procentului de taxă, impozite, înlesniri etc.
Necesitatea aplicării metodelor planificării indicative pentru Moldova
se explică prin multe cauze: gradul înalt de intensitate al populaţiei,
concentrarea şi specializarea producţiei, dependenţa de alte ţări din punct de
vedere tehnic şi al resurselor materiale, necoordonarea proporţiilor
interramurale - toate acestea invocând necesitatea implicării statului în
problemele de reglementare a economiei, elaborare a balanţelor
interramurare ş.a. E clar că stabilirea funcţiilor de planificare, prognozare
din partea statului la etapa curentă este una din cauzele dezechilibrului în
economie.
După cum vedem, necesitatea aplicării planificării indicative de stat
apare la o anumită etapă de dezvoltare a producţiei, atunci cînd mecanismul
de piaţă începe a-şi pierde capacitatea de a menţine stabilitatea şi o anumită
proporţie în dezvoltarea economiei. Cam aceeaşi situaţie s-a creat în
economia tuturor ţărilor din fostul sistem socialist. În condiţiile reformei
economice, a apărut necesitatea de a crea şi un adecvat mecanism de piaţă,
fără de care este imposibil de a asigura dezvoltarea cu suces a economiei. E
cunoscut faptul că în Moldova, după obţinerea suveranităţii, structurile
administraţiei de stat au renunţat la pîrghiile dirijării de stat, în genere la
planificare, considerînd că piaţa le va aranja pe toate, de sine stătător, la
locul lor.
Ce e drept, planificarea ca o categorie economică s-a situat în centrul
atenţiei ştiinţei economice ca problemă de discuţie în perioada de tranziţie la
economia de piaţă. Adepţii economiei nereglate, ce se bazează pe factorii
reglementării ştiinţifice, văd în planificare cauza creării sistemului
administrativ de comandă şi o resping, renunţă la ea. Însă o parte din
economişti pe bună dreptate clasează planificarea indicativă printre
realizările economiei mixte civilizate şi văd în ea un atribut economic de
dirijare, întemeiat pe principiile democratice şi nu pe cele voluntariste.
Se poate spune că planificarea este un sistem de reglatori ai economiei
naţionale, în deplină armonie cu regulile economiei de piaţă actuale. La nivel
de întreprindere planificarea constă- în
234elaborarea
- şi întemeierea strategiei
dezvoltării întreprinderii şi elaborarea prognozelor, planurilor-business şi
programelor, ce trebuie să ţină cont de diferiţi factori. Iar planificarea la
macronivel are regulile şi sarcinile sale, dar aceasta nici într-un caz nu
înseamnă negarea mecanismelor economiei de piaţă şi nu contravine legii
cererii şi ofertei.
Experienţa mondială a arătat că planul şi piaţa nu constituie două
noţiuni antipod, ci sînt elemente ale aceluiaşi complex economic şi se
completează reciproc. Vorbind despre necesitatea de a aplica metodele de
planificare indicativă, trebuie de menţionat că asemenea formă de
planificare, bineînţeles, se deosebeşte de planificarea centralizată, de
directiva utilizată anterior şi poartă în temei un caracter orientativ de
recomandare. În condiţiile crizei actuale, ale trecerii republicii la economia
de piaţă, planificarea indicativă constituie o necesitate obiectivă.
Planificarea indicativă este o formă de planificare macroeconomică
adecvată relaţiilor de piaţă. Ea diferă principial de planificarea de directivă,
centralizată prin modalităţile de atingere a scopurilor fixate în plan.
Indicatorii acestui plan nu au statut obligatoriu, ci poartă un caracter de
recomandare, orientativ. Exprimînd obiectivele şi priorităţile social-
economice ale politicii statului pe o perioadă anumită, indicatorii planului
indicativ capătă putere de viaţă pentru subiectele de piaţă aparte numai cu
ajutorul unui sistem de reglatori bine orientat. Aceasta creează baza juridică
şi stimulul economic pentru desfăşurarea activităţii de producţie în domeniile
ce corespund obiectivelor şi priorităţilor stabilite în plan.
Forma de planificare indicativă a apărut în practica mondială în
legătură cu criza economică din anii 1929-1933 drept mijloc cu ajutorul
căruia se poate împiedica apariţia fenomenelor de criză în economie. O
amploare mai mare a căpătat planificarea indicativă la sfîrşitul anilor '60
(5).
Planurile indicative, orientate spre soluţionarea problemelor pe termen
scurt şi mediu, de obicei, se completează cu prognoze de dezvoltare social-
economică a ţării pe termen lung. Ele poartă caracter de cercetări ştiinţifice,
imită scenariile viitoarei stări a ecnomiei după diferite variante de reflectare
a factorilor de bază la dezvoltarea ei. Pe temeiul acestor prognoze se creează
strategia de dezvoltare social-economică, care se şi pune la temelia
planurilor indicative.
Planurile indicative includ în componenţa lor compartimente ce cuprind
întregul spectru de probleme ale dezvoltării social-economice a ţării:
indicatori ce caracterizează dezvoltarea economiei în întregime (indicatorii
macroeconomici), a diferitor părţi ale ei, dezvoltarea socială, activitatea
economică externă ş.a. Însă esenţa planurilor indicative o alcătuiesc
programele economice, tehnico-ştiinţifice, orientate spre soluţionarea celor
- 235 -
mai actuale probleme ce ţin de dezvoltarea ţării. Nu întîmplător această
planificare adesea este denumită programare economică.
După cum s-a menţionat la conferinţa practică-şriinţifică internaţională
ce a avut loc în iulie 1994 la Chişinău (vezi 8, p.35-36), planul indicativ la
nivel de stat trebuie să cuprindă:
⇒ reperele de orientare pe termen lung, mediu şi scurt ale politicii
economice a statului;
⇒ pronosticurile consecinţelor social-economice ale realizării
diverselor variante ale politicii economice;
⇒ mai multe variante de prognoze ale evoluţiei situaţiei în economie;
⇒ reperele preconizate de orientare ale indicatorilor macroeconomici
pe trimestru, pe un an şi în perspectivă;
⇒ reperele de orientare în domeniul realizării programelor social-
economice şi tehnico-ştiinţifice de stat, prevăzute în Programul
guvernamental;
⇒ direcţiile preconizate ale dezvoltării sectorului de stat;
⇒ stabilirea raportului macroeconomic (între baza de materie primă şi
prelucrare, între industrie şi agricultură etc.);
⇒ stabilirea comenzii de stat obligatorii şi neobligatorii pentru
întreprinderi;
⇒ dezvotarea sferei neproductive sau sociale.

18.5. Prognozarea dezvoltării social-economice

De rând cu programele de stat referitoare la dezvoltarea economică cu
planificare indicativă în ţările dezvoltate se aplică pe larg metodele de
prognozare a dezvoltării social-economice atât la nivel de ţară, ramură,
regiune, cât şi la nivel de firme, întreprinderi.
Prognozarea este un mijloc de determinare a direcţiilor principale de
dezvoltare a economiei naţionale pe baza unei analize ştiinţifice multilaterale
a descoperirilor ştiinţifice, aplicarea tehnicii şi tehnologiilor noi, precum şi a
propunerilor de invenţie şi raţionalizare. Pe baza mai multor variante de
prognoze se poate întemeia cea mai de perspectivă variantă.
Această formă de dirijare se aplică pe scară largă în SUA, care, după
opinia lui A.P.Ermilov (18, p.5-6), sunt recunoscute ca lider în acest
domeniu. În primul rând, fiindcă aici cu prognozarea se ocupă zeci de mii de
persoane. Elaborarea prognozelor se efectuează de către firme comerciale
specializate în prognozare, servicii de stat de diferit nivel, instituţii de
cercetări ştiinţifice, corporaţii industriale, bancare şi comerciale particulare.
În al doilea rând, cercetările de prognozare ale specialiştilor americani au
un caracter atotpătrunzător. În timpul de faţă nu există nici un sector
important al economiei, unde să nu se realizeze prognoze speciale de
cercetări ştiinţifice. Se prognozează -economia
236 - la nivel mondial; dezvoltarea
unor ţări aparte şi grupuri de state; economia SUA în ansamblu, a unor
ramuri şi regiuni, state şi districte, raioane urbane; firme, în special
întreprinderi mici; pieţe de desfaceri etc. În al treilea rând, e foarte largă aria
de informaţie referitoare la elaborarea prognozelor. Astfel, în culegerea
bibliografică de prognozare economică, elaborată pentru anii 1971-1978
sunt prezentete 3776 articole din reviste şi 333 monografii. În altă culegere
analogică pentru anii 1979-1981 sunt prezentate 1439 articole. Au loc zeci
de conferinţe ştiinţifice pe problemele prognozării economice. O mare
importanţă are simpozionul mondial anual în problemele prognozării, la care
participă circa două mii de specialişti.
În practică se deosebesc prognoze pe termen scurt (1-5 ani), pe termen
mediu (5-10-15 ani), pe termen lung (10-20 ani) şi mai mult. După
caracterul prognozării ele sunt pasive, care extrapolează fără careva abateri
tendinţele trecutului la viitor şi active, care ţin cont de tendinţele unor sau
altor factori, ce pot apărea obiectiv sau în rezultatul influenţei conştiente.
Elaborarea prognozelor se face prin diferite metode cu ajutorul modelelor
speciale, multe dintre care au un caracter complex şi pot fi realizate numai
cu ajutorul tehnicii moderne de calcul.
Reieşind din practica de elaborare a prognozelor economice, pe
parcursul ultimilor ani şi studiind experienţa pe plan mondial în domeniul
planificării orientative, în republică s-a încercat formularea unor principii
metodice de elaborare a prognozelor de dezvoltare social-economică la toate
nivelurile de dirijare: teritorial (oraşe, raioane), pe ramuri (ministere,
departamente, alte organizaţii) şi la macronivel.
Pronosticul dezvoltării social-economice pe termen scurt (anual) este
documentul principal ce indică direcţiile evoluţiei economiei în corespundere
cu politica economică promovată.
Pronosticurile se elaborează conform indicatorilor, formelor
(machetelor) recomandate, însă organele administraţiei publice au dreptul de
a include indicatori suplimentari, ce caracterizează mai amplu evoluţia
social-economică.
De exemplu, pronosticul dezvoltării social-economice al republicii
include următoarele compartimente:
I. Indicatorii macroeconomici
II. Sfera socială
III. Sfera productivă
A. Industria
B. Agricultura
C. Investiţiile capitale
D. Transporturile şi telecomunicaţiile
IV. Balanţa veniturilor şi cheltuielilor băneşti ale populaţiei
V. Protecţia mediului ambiant - 237 -
 VI. Relaţiile economice externe şi alte compartimente.

Pronosticurile anuale pe ramuri şi subramuri se întocmesc pe baza da-

telor efective ale anului de bază şi ale datelor preliminare ale anului curent,
ţinîndu-se cont de politica economică preconizată de organele administraţiei
publice, existenţa pieţelor de desfacere, capacităţile de producţie, resursele
disponibile etc.
Astfel, pronosticul dezvoltării social-economice al Republicii Moldova
pe anul 1996 prevede ca volumul produsului social global să atingă cifra de
18800 milioane lei în preţuri reale şi v-a spori în preţurile comparabile ale
anului 1994 cu 108,3% faţă de nivelul anului precedent; producţia
industriei, respectiv - 9100 mln. lei (109%); producţia agricolă - 4800 mln.
lei (103%); produsul intern brut - 10340 mln. lei (107,7%), beneficiul în
economia naţională - 1512 mln. lei (114,6%); volumul comerţului exterior -
7892 mln. lei (115%) etc. În anul 1996 se prevede a fabrica: tractoare -
1500, pompe centrifuge - 44,2 mii, televizoare - 105,7 mii, maşini de spălat
- circa 85 mii, încălţăminte - 9,5 milioane perechi, carne - 67 mii tone,
producţie din lapte -75 mii tone, zahăr din sfeclă de zahăr - 245 mii tone, vin
din struguri - 10,5 milioane decalitri şi multe alte produse. Dar de facto
aceşti indicatori n-au fost atinşi. În 1997 şi pe viitor se prevăd măsuri
concrete de restructurare ale economiei naţionale în construcţii, transporturi,
telecomunicaţii, sfera socială - învăţământ, cultură, ocrotirea sănătăţii,
ştiinţă, în domeniul desfăşurării reformei economice, politicii financiare,
creditare şi alte domenii. Realizarea măsurilor prevăzute va da posibilitate
de a stabiliza situaţia social-economică în republică.

Surse bibliografice
1. Samuelson P. Ăkonomika. Tom I. Per. s angl. M. MGP "ALGON".
-1992. -232s.
2. Fişer S., Dornbuş R., Şmalenzi R. Ăkonomika. Per. s angl. M. "DELO
LTD". -1993. -864s.
3. Livşiţ A. Kuda ideom? Ăkonomika Rosii v 2000 godu - "Izvestia", 12
noiabrea 1994.
4. Economia politică. Editura Economică. Bucureşti. -1995. -670p.
5. Savcenco A., Puhtaevici G. Teoria rînocinoi ăkonomiki i praktika
perehoda Ukrainî k rînku, "Ăkonomika Ukrainî". -1993. Nr.1, s.83.
6. Klund K. Ăffektivnnosti ăkonomiki - şvedscaia modeli. Per. so şved. M.
Ăkonomika, -1991. -349s.
7. Certan S., Roşca L. Obşcie polojenia gosudarstvennogo regulirovania
ăkonomiceskogo i soţialinogo razvitia Respubliki Moldova v usloviah suvereniteta
i perehoda k rînocinîm otnoşeniam. Kişinev.
-1991. (Obzornaia informaţia / NIITEJ).
8. Reforma economică: rezultatele primei etape, obiectivele primordiale .
- 238 -
Culegere a materialelor conferinţei practico-ştiinţifice. Chişinău. -1994. -140p.
 9. Havina S. Gosudarstvennoie regulirovanie sovremennoi smeşannoi
ăkonomiki, "Voprosî ăkonomiki". -1994 Nr.11.
10. Porter M. The Competitive Advantaje of Nations. NY., 1990.
11. Roşca P. Despre planificarea indicativă. "Economica". Nr.1(6), 1995.
12. Parava V. Roli gosudarstva v sovremennoi ăkonomiceskoi sisteme,
"Voprosî ăkonomiki". -1993. Nr.11
13. Murgu M.Economia de piaţă omare invenţie a societăţii umane. Editura
Tehnică. Bucureşti. -1993. -116p.
14. Statisticeskii biuleteni po stranam SNG, N 3 (91), M. ianvari 1995g.
15. Certan S., Cordoneanu N. Analiza şi estimarea dezvoltării economiei
informale în Republica Moldova. Chişinău. -1995. -66p.
16. Evoluţia social-economică a Republicii Moldova în anul 1995. Chişinău,
februarie 1996. -79p.
17. Ăkonomika: Ucebnik / Pod red.doţ. A.S.Bulatova. M. Izdatelistvo BEK.
-1995. -632s.
18. Ermilov A.P.-Makroăkonomiceskoe prognozirovanie v SŞA.
Novosibirsk. "Nauka". -1987. s.5-6.

- 239 -
 CAPITOLUL 19

BALANŢA ECONOMIEI NAŢIONALE

19.1. Conţinutul şi menirea balanţei economiei naţionale

Balanţa economiei naţionale reprezintă un sistem de indicatori şi

proporţii ce caracterizează din punct de vedere cantitativ şi calitativ
reproducerea lărgită, nivelul şi mărimea ei, ritmul de creştere, proporţiile
diferitor părţi ale economiei naţionale.
Cu ajutorul balanţei economiei naţionale se asigură legătura unică
necesară între toate compartimentele şi indicatorii planului, prognozei
dezvoltării economice şi sociale, proporţiile respective în economia
naţională. Acestea-s proporţionalităţile dintre fondurile de consum şi de
acumulare ale venitului naţional, dintre mijloacele de producţie şi mărfurile
de consum, fondurile de compensare şi de asigurare cu mărfuri şi servicii. Pe
baza datelor balanţei economiei naţionale se determină indicatorii eficienţei
economiei - productivitatea muncii, randamentul fondurilor, consumul
specific de materiale, de energie în producţie etc.
Principalele componente ale balanţei economiei naţionale sunt:
balanţa producerii, consumului şi acumulării venitului naţional; balanţa
patrimoniului naţional, balanţa forţelor de muncă, balanţa legăturilor
interramurale ale producţiei şi repartizarea ei.
În balanţa economiei naţionale se reflectă dezvoltarea tuturor ramurilor
şi sectoarelor economice independent de forma de proprietate.
De obicei se elaborează balanţe de dare de seamă şi de plan, de
prognoză ale economiei naţionale. Balanţele de plan, de prognoză ale
economiei naţionale se elaborează de către organele economice de stat cu
participarea instituţiilor ştiinţifice pe un termen de un an şi pentru o
perspectivă mai îndelungată. Ele sunt un instrument principal de asigurare a
legăturii reciproce şi coordonare a principalelor compartimente şi indicatori
ai planului, prognozei dezvoltării economice şi sociale, proporţiilor în
economia naţională şi legăturii reciproce între ramuri.
Balanţa economiei naţionale de dare de seamă se elaborează anual de
către organele de stat de statistică şi arată cum a decurs procesul lărgit de
producţie în anul dat. Această balanţă mai poartă denumirea de balanţă
statistică a economiei naţionale. Ea se elaborează în ansamblu pe economia
naţională, în profil ramural şi pe forme de proprietate.
Din punct de vedere al conţinutului, balanţa statistică a economiei
naţionale reprezintă un sistem complex - 240
de- indicatori şi de tabele prin care se
reflectă procesul de reproducţie lărgită ce a avut loc în economia naţională
într-o anumită perioadă de timp (vezi 7, p.108-155).
Balanţa economiei naţionale se elaborează în formă de sistem de tabele
de balanţă, fiecare dintre ele reflectând anumite părţi şi aspecte ale
procesului lărgit de reproducţie. Toţi indicatorii balanţei se elaborează după
o metodologie unică, interacţionează între ei şi redau caracteristica
multilaterală a reproducerii lărgite.
Principalele tabele ale balanţei economiei naţionale de dare de seamă
sunt:
1) balanţa producţiei, consumului şi acumulării produsului social
(balanţa materilă centralizată);
2) balanţa producţie, distribuire, redistribuire şi consum finit al
produsului social şi venitului naţional (balanţa financiară centralizată);
3) balanţa forţelor de muncă;
4) balanţa fondurilor fixe ale economiei naţionale;
5) balanţa interramurală de producţie şi repartizare a producţiei.
De rînd cu elaborarea tabelelor de bază ale balanţei economiei
naţionale se completează tabele de bilanţ şi calcule adăugătoare care
concretizează unele procese ale reproducţiei lărgite - balanţa veniturilor şi
cheltuielilor băneşti ale populaţiei, balanţa investiţiilor capitale etc.
Balanţele economiei naţionale de dare de seamă se elaborează în preţuri
curente sau în preţurile în care se evaluează circuitul economic (se
evidenţiază fabricarea producţiei şi realizarea ei, se efectuează finanţarea
economiei, circulaţia mărfurilor etc.). Pentru a caracteriza procesul de
reproducţie lărgită în dinamică principalii indicatori ai acestei balanţe se
calculează de asemenea şi în preţuri comparabile (vezi.1, p.67).
Tabelele de bază ale balanţei economiei naţionale se completează cu un
sistem de calcule analitice suplimentare la principalii indicatori ai dezvoltării
economiei ce detalizează procesele reproducţiei lărgite şi rezultatele ei.
Produsul social se materializează în patrimoniul naţional al ţării,
reprezentat prin stocurile (rezervele) de mărfuri de care dispune societatea la
etapa curentă, create în sfera de producţie şi acumulate în rezultatul
depăşirii consumului.

19.2. Balanţa producţiei şi repartizării produsului social

Balanţa produsului social este partea centrală a balanţei economiei
naţionale ce caracterizează reproducţia lărgită a produsului social din punct
de vedere al structurii sale materiale, precum şi corelaţiile principale ce se
formează în acest proces. Sarcinile ei- sînt
241 -următoarele (4, p.122):
 1. Să reflecte volumul producţiei, consumului şi acumulării produsului
social din punct de vedere al structurii materiale, pe întreaga producţie
materială pe ramurile sale şi pe forme de proprietate;
2. Să caracterizeze corelaţia dintre producţia sectorului I şi producţia
sectorului II pe total şi pe ramurile producţiei materiale;
3) Să caracterizeze proporţia dintre fondul de consum şi fondul de
acumulare şi alte proporţii ce se formează în procesul producţiei şi folosirii
produsului social (vezi schema nr.12).
Schema nr. 12

Schema principală a balanţei de producţie şi

repartizare a produsului social (vezi.2, p.440).

I. Resursele produsului social - în total

inclusiv:
a) producerea produsului social (producţia globală pe ramurile
producţiei materiale şi ale sferei sociale);
b) import
II. Consumul produsului social:
a) fondul de compensare al cheltuielilor materiale de producţie pe
ramuri şi sectoarele sociale;
b) fondul de consum neproductiv - total;
c) fondul de acumulare - total,
inclusiv - acumulare neproductivă;
d) export;
e) stocuri şi rezerve.
Balanţa produsului social se completează cu calculele balanţei
fondurilor fixe şi ale sistemului de balanţe materiale pe principalele tipuri de
producţie.
Un rol hotărîtor la crearea produsului social îi revine industriei,
agriculturii, construcţiilor - ramuri în cadrul cărora produsul se creează
nemijlocit în formă materială.
Pe baza indicatorilor produsului social şi produsului intern calculat pe
ramuri se prevăd schimbări structurale în producţie. Schimbările structurale
ce au loc în ultimii ani şi în perioada de perspectivă apropiată, conform
proiectului strategiei de restructurare a economiei Republicii Moldova, sînt
prezentate în tabela nr.10. Datele acestei tabele arată că procesul de
restructurare al economiei va conduce la -schimbări esenţiale în participarea
- 242
ramurilor economiei la crearea produsului social global. Ponderea producţiei
industriei şi a agriculturii în structura acestui indicator se va micşora relativ
în baza intensificării activităţii economice în sfera de circulaţie şi sfera
neproductivă, de deservire.
Tabela nr.10
Structura produsului intern brut a sectoarelor
economiei Republicii Moldova (vezi 6, p.12).

Anul 2005 (prognoză)

1994 varianta varianta
pesimistă optimistă
În total 100 100 100
inclusiv:
Industria 33,2 35,0 36,0
Agricultura 34,0 30,5 28,0
Construcţiile 7,0 7,0 7,0
Alte sectoare şi
servicii 25,8 27,5 29,0

Balanţa produsului social oferă răspuns la întrebarea despre cota

mijloacelor de producţie (sectorul I) şi cota mărfurilor de larg consum (sectorul
II).

Mijloace de producţie Obiecte de consum

(sectorul I) (sectorul II)

Fondul de compensare a Fondul de consum

cheltuielilor materile neproductiv
în producţie

Sporirea acumulărilor Sporirea acumulărilor

fondurilor fixe de fondurilor fixe
producţie neproductive

Sporirea acumulărilor de Sporirea acumulărilor de

mijloace circulante mijloace circulante
materiale şi a rezervelor şi a rezervelor obiectelor
mijloacelor de producţie de consum

Pe baza balanţei produsului social poate fi calculată varianta comasată

a structurii materiale a direcţiilor folosirii lui finite.
Repartizarea producţiei pe sectoarele economice se efectuează, de
regulă, conform caracterului ei în procesul de utilizare.
Se pot considera ca optimale ritmurile de sporire ale mijloacelor de
producţie şi obiectelor de consum, care,- 243 -pe de o parte asigură recuperarea
cheltuielilor în mărime minimă şi sporirea fondurilor fixe de producţie,
necesare pentru reproducerea lărgită, iar pe de altă parte - asigură în
permanenţă cât mai deplin satisfacerea capacităţii de cumpărare crescîndă a
populaţiei.

19.3. Balanţa producerii, repartizării şi utilizării venitului naţional

Balanţa produsului social examinată mai sus se mai numeşte balanţă
materială de reproducere. Balanţa financiară este balanţa venitului naţional,
elaborarea căreia este orientată spre asigurarea unică a conţinutului
material- substanţial şi structurii în expresie bănească a produsului social şi
venitului naţional al ţării.
Balanţa producerii, repartiţiei şi utilizării finale a venitului naţional
reprezintă un sistem de indicatori ce reflectă crearea, repartiţia şi utilizarea
finală a venitului naţional.
Această balanţă cuprinde indicatorii producţiei şi repartiţiei primare a
venitului naţional pe ramurile economiei naţionale şi pe forme de proprietate,
ai redistribuirii şi formării veniturilor finale ale statului, cooperaţiei şi
populaţiei, precum şi formele de utilizare finală a venitului naţional (fondul
de consum şi fondul de acumulare).
Venitul naţional trece fazele de producţie, utilizare şi acumulare, ceea
ce se reflectă în balanţa venitului naţional. În balanţa produsului social
lipseşte caracteristica lui din punctul de vedere al mişcării cheltuielilor
băneşti şi veniturilor băneşti ale statului, întreprinderilor şi populaţiei. O
asemenea caracteristică redă balanţa producerii, repartiţiei şi utilizării finale
a venitului naţional, care şi descoperă sensul proceselor economice, prin
intermediul cărora o parte din venitul naţional din sfera de producţie se
transmite în sfera neproductivă.
La elaborarea calculelor balanţei se deosebesc noţiunile de producţie,
repartiţie şi utilizare a venitului naţional. Venitul naţional produs se
determină ca sumă a producţiei nete a ramurilor producţiei materiale
(producţia globală minus cheltuielile materiale). Mărimea ei absolută devine
cunoscută deja în procesul de elaborare a balanţei produsului social. Venitul
naţional repartizat este egal cu suma veniturilor primare ale întreprinderilor
de toate tipurile de proprietate şi ale lucrătorilor din sfera de producţie -
beneficiul, venitul, taxa pe valoarea adăugată, veniturile colhoznicilor, plata
muncii, venitul de la antreprenoriat, venitul de la gospodăria auxiliară şi
gospodăria privată a cetăţenilor (schema nr.14).
Venitul naţional, exprimat în suma fondurilor de consum şi de
acumulare, se numeşte consumat. De fapt, volumul venitului naţional se
deosebeşte de volumul lui de producţie prin mărimea pierderilor (exemplu: în
- 244 -
urma calamităţilor naturale, din cauza întreruperii lucrărilor de construcţii la
obiectele nefinalizate etc.), precum şi mărimea soldului creditelor externe.
Schema nr. 13
Calcularea venitului naţional consumat
pentru utilizare şi acumulare (vezi.2,p.448-449)

Elementele venitului Sursele pentru

naţional folosit calcul

FONDUL DE CONSUM
inclusiv:
Fondul de cosum al populaţiei

1) Consumul personal
a) consumul mărfurilor, a) balanţa veniturilor şi
cheltuielilor
procurate în comerţul populaţiei, prognoza volumului
de stat şi cooperatist; comerţului intern;

b) consumul mărfurilor b), c) Calculele producţiei

pe piaţă; agricole şi repartizarea ei,
volumul comerţului privat;
c) consumul producţiei,
primite din gospodăriile
obşteşti şi gospodăriile
auxiliare;

d) consumul energiei d) balanţa veniturilor şi electrice, a

gazului, apei comunale cheltuielilor populaţiei
(plata serviciilor) etc.

e) Folosirea (uzarea) e) balanţa fondurilor fixe;

fondului locativ;

2) Consumul social j) prognoza reţelei acestor

instituţii,
j) Cheltuielile materiale creşterii contingentului şi
în instituţiile şi organi- normelor
zaţiile care deservesc populaţia de deservire. Planul financiar

II. Cheltuielile materiale

în instituţiile ştiinţifice
şi organele de conducere

FONDUL DE ACUMULARE - 245 -

 inclusiv:
a) creşterea fondurilor a) balanţa fondurilor fixe;
fixe de producţie;

b) creşterea fondurilor b) minus uzura, balanţa

fixe neproductive; investiţiilor capitale;

c) sporirea mijloacelor c) normativele economice

circulante materiale la programul de producţie
şi ale rezervelor pe ramurile economiei
şi de circulaţie.

Pe baza balanţei producţiei, repartiţiei şi utilizării finale a venitului

naţional se stabilesc următoarele egalităţi:
1. Veniturile primare ale lucrătorilor din ramurile producţiei materiale
(v) Ă veniturile primare ale unităţilor de stat (p1) Ă veniturile primare ale
unităţilor cooperatiste, private (p2) = venitul naţional (v Ăp).
2. Suma veniturilor primare = suma veniturilor finale.
3. Veniturile finale (ale populaţiei, statului, cooperaţiei,
antreprenoriatului = veniturile primare Ă soldul redistribuirii.
4. Soldul redistribuirii = veniturile obţinute în cadrul redistribuirii Ă
cheltuielile în cadrul redistribuirii.
5. Veniturile finale = consumul neproductiv Ă acumularea Ă
compensarea pierderilor.
De asemenea, se pot calcula şi alţi indicatori (vezi 4, p.123).
Este necesar de a menţine o proporţie optimală între consum şi
acumulare. Esenţialul este de a asigura la maximum consumul posibil al
populaţiei, precum şi un regim înalt de acumulări în producţie, care să
permită dezvoltarea dinamică a economiei, folosind eficient resursele.

19.4. Balanţa interramurală de producţie şi repartizare a producţiei

Nici una din proporţiile produsului social nu poate fi examinată izolat.
Toate tipurile de mărfuri confecţionate şi servicii acordate direct sau indirect
sînt legate unul cu altul şi formează un tot întreg în limitele circulaţiei
produsului social. Analiza acestei mişcări pe ramuri şi produse se
înfăptuieşte cu ajutorul balanţei interramurale a producţiei şi repartiţiei
produsului social.
Această balanţă, al cărei sistem de indicatori, determinat cu anumite
metode matematice, permite stabilirea şi analiza relaţiilor reciproce de
producţie-consum ce au loc între ramurile de producţie, precum şi
proporţiile principale din economie, desfăşurate într-un mare număr de
ramuri (vezi 4,p.73-74, 122).
- 246 -
 Balanţa interramurală reprezintă o schemă desfăşurată a balanţei
produsului social şi venitului naţional ce asigură detalizarea proporţiilor în
economia naţională în profil ramural şi interramural. Ea se întocmeşte în
formă valorică şi naturală. În primul caz reflectă procesul reproducerii
lărgite în profil ramural, iar în cazul al doilea - redă relaţiile materiale-
substanţiale ale reproducerii. În afară de aceasta, se întocmesc balanţe
valorico-materiale, ce caracterizează principalele relaţii interramurale şi
proporţiile în expresie valorică, concretizîndu-le pe cele mai importante
tipuri de produse în natură.
Cu ajutorul balanţei interramurale se efectuează legătura între balanţele
materiale parţiale ale producţiei şi consumul acesteia, se asigură
coordonarea raporturilor şi proporţiilor de dezvoltare a ramurilor industriei
în cadrul economiei naţionale cu planurile de utilizare a resurselor de muncă
şi investiţiilor capitale.
Din datele balanţei interramurale se poate vedea care ramuri şi în ce
dimensiuni formează producţia fiecărei din ramurile date şi anume în care
ramuri şi în ce mărimi se distribuie această producţie. Pe baza proporţiilor
se calculează coeficienţii cheltuielilor de muncă şi de resurse necesare pentru
fabricarea unităţii de producţie în ramura dată.
Prima balanţă interramurală a produsului social a fost elaborată în anii
1923-1924 de către economiştii sovietici P.I.Popov, L.N.Litoşenco,
A.I.Petrov, A.G. Pervuhin, P.M.Moscvin, I.A.Morozova. La această
activitate a participat şi V. Leontiev, care mai tîrziu, fiind în SUA, pentru
elaborarea unei variante a balanţei interramurale a fost distins cu Premiul
Nobel (5, p.424).
În ultimele decenii în Institutul de Economie şi Organizare a Producţiei
industriale (Novosibirsk), ŢEMI (M.) şi alte instituţii ş-a acumulat o
experienţă bogată de elaborare a balanţelor interramurale şi interregionale
(vezi lucrările savanţilor V.S.Dadaian, A.G.Grinberg, N.P.Fedorenco etc.),
de asemenea şi în lucrările unor savanţi din Republica Moldova (I.D.Blaj,
S.V.Maximilian, P.S.Soltan, S.E.Certan etc).
Schema nr. 15
SCHEMA BALANŢEI INTERRAMURALE (5, p.425).
Repartiţia CONSUMUL PRODUCTIV PRODUSUL FINIT
Indus- Agri- Const- Trans. Consu- Acumu-
Cheltuieli trie cult. rucţii. Comerţ mul larea
materiale 1 2 3 4

1.Industrie

2.Agricultura
Tota-
Livrări interramurale Elementele lul
de producţie ramurale de
3.Construcţii (cvadrantul I) ale produsului pro-
finit - 247 - dus 4.Transporturi,
(cvadrantul II) glo-
 comerţ bal

Amortizarea
Amortizarea şi elementele
producţiei nete în
Producţia netă profil ramural
(salariul, (cvadrantul III)
profitul ş.a.)

Totalul de
produs global

În balanţa interramurală a produsului social total este prezentată

balanţa interramurală a produsului social total. Ea cuprinde un sistem de
date (de dare de seamă sau de plan, prognoză) privind volumul producţiei,
structura cheltuielilor de producţie şi repartizarea producţiei în economia
naţională, prezentat sub forma aşa-numitului tabel de şah.
Sub aspect general tabelul balanţei interramurale a produsului social
total se prezintă în modul următor (schema nr.15).
Aşadar, în balanţa interramurală sînt prezentate destul de complet
caracteristicile de volum şi de structură ale principalelor stadii ale
proporţiei: producţia, repartiţia, schimbul şi folosirea finală a produsului
social. Prin aceasta se exprimă importanţa balanţei examinate ca mijloc
eficace de analiză şi planificare, prognozare a proporţiilor producţiei şi
consumului, legăturilor interramurale, dezvoltării unor ramuri aparte şi a
economiei naţionale în ansamblu.
Legăturile interramurale prezentate în balanţa interramurală pot fi
exprimate sub formă de model economico-matematic. Nucleul modelului îl
constituie matriţa cheltuielilor directe, elementele căreia sînt norme de
cheltuire a producţiei unor ramuri ale economiei naţionale la unitatea de
producţie a altor ramuri. Dacă producţia globală a ramurii furnizoare se
notează prin Xi, producţia globală a ramurii consumatoare prin - Xj, iar
cheltuielile de producţie ale ramurii i pentru fabricarea producţiei ramurii j
prin - Xij, apoi coeficientul cheltuielilor directe aij va fi egal cu Xij × Xj.
Matriţa A = //aij// ce se compune din aceşti coeficienţi caracterizează
structura legăturilor interamurale în economia naţională. Cu ajutorul ei
poate fi formulată ecuaţia principală a balanţei interramurale - ecuaţa
repartizării producţiei:
X = AX Ă Y,
unde X - este vectorul producţiei globale a ramurilor economiei
naţionale; Y - vectorul produsului finit în profil ramural.
Rezolvarea acestei ecuaţii de matriţă în raport cu vectorul X se
prezintă în felul următor: - 248 -
 X = (E - A)-1 × Y,
unde E - este matriţa singulară;
(E - A)-1 - matriţa contrară matriţei (E - A).
Elementele matriţei (E - A)-1 se numesc coeficienţi ai cheltuielilor
depline (bij) şi indică ce spor de producţie a ramurii este necesar pentru
mărirea volumului de producţie netă a ramurii la unitate de producţie,
ţinîndu-se cont de cheltuielile făcute în tot ansamblul proceselor de producţie
asociate. În acest caz coeficientul cheltuielilor depline (bij) este egal cu suma
coeficienţilor cheltuielilor directe - aij şi a mărimii cheltuielilor indirecte (
u
∑ bikakj), ce caracterizează cheltuielile produsului
k =1
i, folosit la fabricarea
tuturor altor produse, necesare pentru obţinerea unei unităţi de produs j. De
exemplu, cheltuielile de energie electrică pentru fabricarea unui automobil
depăşesc cu mult cheltuielile făcute nemijlocit în industria de automobile,
deoarece includ şi consumul de energie la fabricarea metalului, maselor
plastice, sticlei, vopselelor ş.a.m.d., necesare pentru fabricarea lui (vezi 5,
p.426).
În acest fel modelul balanţei interramurale permite stabilirea unor
proporţii coordonate reciproc ale producţiei în ramurile economiei naţionale,
corespunzînd şi cererii finale date.
Posibilităţile modelului balanţei interramurale nu se limitează la
rezolvarea acestei probleme. Pînă acum am examinat modelul static cel mai
simplificat al balanţei interramurale. În practica de planificare, prognozare
se aplică un model dinamic interramural mai complicat. Pe lîngă coeficientul
legăturilor interramurale el mai conţine şi coeficienţii randamentului
fondurilor, cheltuielilor de muncă la unitatea de produs şi ţine cont de
dinamica lor. Dezvoltarea de mai departe a modelelor balanţei interramurale
este legată de includerea în ele a elementelor optimizării pentru evidenţierea
eficienţei deciziilor legate de economia naţională. În cursul ultimilor 20 de
ani în fosta U.R.S.S. şi alte ţări pe această cale au fost create instrumente
analitice eficiente, ce au lărgit posibilităţile determinării şi reglării ştiinţific
argumentate a ritmurilor şi proporţiilor dezvoltării economiei.

Surse bibliografice
1. Metodiceskie ukazania k razrabotke gocudarstvennîh planov
ăkonomiceskogo i soţialinogo razvitia SSSR, M. Ăkonomika. -1980.
-776s.
2. Planirovanie ăkonomiceskogo i soţialinogo razvitia SSSR. Ucebnoe
posobie /Pod obş. red. Ţapchina N.V. i dr.- Œ.: "Mîsli". -1983. -462s.
3. Marx C., Engels F. Opere. Vol. 26. p.I. p. 345.
4. Dadaian V.S.-Macroeconomiceschie modeli.M. Nauca. -1983.
-215s.
- 249 -
 5. Optimizaţionnîe mejregionalinîe mejotraslevîe modeli (Grinberg A.G.
etc). Novosibirsc. Nauca. -1989. -257s.
6. Certan S.….Sistema naturalino-stoimostnîh mejotraslevîh balansov
soiuznoi respublichi. Chişinău. "Ştiinţa". -1984. -247s.
7. Dicţionar statistic - economic. Sub redacţia dr. Constantin Ionescu.
Direcţia generală de statistică. Bucureşti. -1969. -734p.
8. Economia politică: Man. pentru in. de învăţ.super. /Medvedev V.A.,
Abalchin L.I., Ojereliev O.I. ş.a. Trad. din rus. de D.Moldovanu ş.a. Chişinău.
Cartea Moldovenească. -1990. -720p.
9. Cojucari P.V., Singur Gh.N., Roşca P.I., Olărescu Z.A. Strateghia
restructurizaţii ăkonomiki Respubliki Moldova. Kişinev. -1995.
(Obzor. inform./MoldNIITEI). -76s.,
10. Ştefan C. Statistica economică şi statistica principalelor ramuri ale
producţiei materiale. Editura Didactică şi Pedagogică. Bucureşti.
-1973. -600p.
11. Programul de Stat de trecere a Republicii Moldova la sistemul mondial
de contabilitate şi statistică, adoptat prin hotărîrea Guvernului nr.710 din 23
septembrie 1994.Monitorul Ofical. nr.10. 1994.

- 250 -
 CAPITOLUL 20

PROBLEMELE TRANZIŢIEI LA
ECONOMIA DE PIAŢĂ
20.1.Concepţiile tranziţiei la economia de piaţă

Republica Moldova ca şi alte ţări ex-socialiste în decursul reformei

economice trece de la sistemul administrativ-centralizat la sistemul economic
contemporan. La început predomina punctul de vedere (printre economişti şi
politicienii locali şi străini), cum că perioada de tranziţie va dura doar câţiva
ani. Acum devine clar că această perioadă se va întinde pe zeci de ani. În
ţările ex-socialiste încă mulţi ani va fiinţa aşa-zisul sistem economic de
tranziţie, economia perioadei de tranziţie (vezi 1,c.389-470).
Tranziţia de la sistemul de comandă administrativă la economia de
piaţă are trăsături generale. Acest proces, pe de o parte, include schimbări
instituţionale profunde (în primul rând ce ţin de proprietate), iar pe de altă
parte, presupune efectuarea unor măsuri de stabilizare (preponderent în
domeniul monetar-creditar, financiar şi al preţurilor).
Sarcinile principale ale tranziţiei la economia de piaţă sînt:
1. Deetatizarea (abandonarea de către stat a funcţiilor sale de dirijare
directă a economiei) şi privatizarea economiei (trecerea în proprietate
privată a majorităţii sau a unei părţi esenţiale a proprietăţii de stat),
dezvoltarea antreprenoriatului.
2. Crearea infrastructurii pieţei, a unor noi mecanisme de stabilire a
relaţiilor economice, cuprinzând, în special, bursele de mărfuri, de fonduri,
valutare, bursele forţei de muncă, băncile, fondurile de investiţii, piaţa
hârtiilor de valoare şi alte organizaţii comerciale ce deservesc piaţa.
3. Demonopolizarea economiei ca condiţie principală a dezvoltării
concurenţei şi menţinerii echilibrului pe piaţă.
4. Liberalizarea preţurilor neutralizând controlul din partea statului
asupra formării preţurilor, trecînd la formarea preţurilor conform cererii şi
ofertei.
5. Stabilizarea financiar-economică prin aplicarea unei politici
monetar-creditare rigide în scopul de a limita masa monetară aflată în
circulaţie. Nepromovarea unei asemenea politici sau, prin slăbirea ei,
excluderea controlului asupra preţurilor duce la creşterea ratei inflaţiei.
6. Un sistem puternic de protecţie socială, care să înlesnească
acomodarea unei părţi a populaţiei la condiţiile economiei de piaţă.
7. Reorientarea socială a economiei pe baza promovării unei politici
structural-investiţionale de dezvoltare- 251 -
cu depăşire a producţiei mărfurilor de
larg consum şi a serviciilor, precum şi de dezvoltare a flexibilităţii
producţiei, receptivităţii ei la modificarea cererii şi aplicarea tehnologiilor
noi.
Ţările ex-socialiste, după cum se ştie, au realizat varianta "de şoc" a
reformei, urmînd exemplul Poloniei şi într-o măsură mai mică a Rusiei.
Această variantă presupune o etapă relativ redusă de stabilizare financiară
rigidă urmată de privatizarea pe scară largă. Accentul principal se pune pe
stabilizarea financiar-economică ca mijloc de asigurare a echilibrului pieţei
de consum, echilibrare a bugetului de stat. Totodată timp îndelungat rămîn
în proprietatea statului o serie de complexe patrimoniale importante, ce
necesită forme adecvate de dirijare.
Însă terapia de şoc de multe ori se soldează cu consecinţe nefaste:
reducerea bruscă a nivelului de trai al populaţiei, îndeosebi a păturilor
vulnerabile şi celor ocupate în structuri necomerciale; menţinerea cererii
înalte la investiţii, mai ales în sfera de producţie; reducerea volumului
producţiei, în primul rînd în ramurile industriei de producere a mărfurilor de
larg consum şi, drept rezultat, reducerea puterii de cumpărare a populaţiei;
creşterea şomajului şi a numărului întreprinderilor falimentare.
Transformarea proprietăţii este problema-cheie a reformei economice
în fostele republici sovietice. În plan teoretic transformarea proprietăţii a
necesitat soluţionarea unor asemenea probleme ca: determinarea nivelului
până la care trebuie să fie redusă ponderea proprietăţii de stat, a ritmului şi
modului în care trebuie să aibă loc această reducere, a ordinii şi
destinatarului proprietăţii de stat etc.
În opinia diferitor specialişti ponderea fondurilor fixe de producţie în
patrimoniul statului urmează să fie redusă pînă la 50 şi chiar pînă la 30 la
sută.
Condiţia principală pentru a asigura ireversibilitatea transformărilor în
domeniul proprietăţii în ţările ex-socialiste o constituie consolidarea
sectorului nestatal, ridicarea ponderii lui în P.I.B. până la 25-30%. Acest
nivel a fost depăşit către sfîrşitul anului 1992 în Ungaria şi Polonia
(ponderea sectorului privat în P.I.B. a atins 50%), iar în Cehia, Slovenia şi
România - 22-26%, în Rusia -20%, în Moldova - peste 20%.
China, spre deosebire de Rusia şi ţările Europei de Est, a mers pe altă
cale spre economia de piaţă. La baza reformelor aici a fost pusă ideea
îmbinării economiei planificate cu economia de piaţă. Dar şi aici,
deocamdată practic nu s-au găsit metodele cele mai eficiente de dirijare ale
economiei - cu aplicare a planului şi mecanismelor de piaţă.
Problema cea mai complicată a perioadei de tranziţie o constituie
dezvoltarea antreprenoriatului şi activitatea investiţională. În condiţiile
economiei de piaţă statul susţine întreprinderile
- 252 - de perspectivă, ce necesită
investiţii urgente. Dar susţinerea din partea statului este selectivă, pe termen
scurt şi regresivă după volumul de finanţare.
Economia de piaţă se caracterizează prin faptul că mecanismul de
formare liberă a preţurilor, mecanismul de redistribuire a veniturilor în
articole de consum şi acumulare (şi altele) se pot autoregla asigurând
revenirea constantă a echilibrului, în primul rînd, a echilibrului dintre cerere
şi ofertă. Mecanismul pieţei creează stimulente pentru toţi participanţii la
activitatea economică.
Echilibrul economic înseamnă acea stare a economiei, cînd producţia
fabricată este realizată şi cererea este satisfăcută. Echilibrul economic
presupune că forţele de muncă şi capacităţile de producţie în funcţiune se
utilizează integral şi că dezechilibrele ce se produc se restabilesc în
permanenţă. Ecilibrul economic înseamnă dezvoltarea echilibrată a tuturor
pieţelor - de mărfuri şi servicii, forţă de muncă, monetară, de capital.
Această dezvoltare se asigură în cursul acţiunii şi adaptării reciproce a
tuturor sferelor, elementelor, factorilor de producţie.
Echilibrul în economie se asigură în procesul transformărilor
structurale prin interacţiunea dintre piaţa internă şi cea externă, dintre
economia naţională cu economia mondială (vezi.1, p.435-447).
Experienţa cîtorva ani de transformări în societate şi economie
confirmă că în principiu efectuarea unor schimbări revoluţionare rapide în
sistemele economice nu sunt posibile. Reformele politice ce au avut loc au
fost efectuate în termen redus şi au lichidat barierele ideologice ce
împiedicau tranziţia la economia de piaţă. Însă criza financiar-economică,
structurală, tehnico-ştiinţifică, ecologică şi de consum ce a urmat după
liberalizarea politică a făcut dificilă activitatea de reformare.
Desfăşurarea reformei, strategiei acesteia şi măsurilor ei tactice se
determină în dependenţă de trei procese interdependente (vezi 1, p. 449):
• frînarea inflaţiei (rezultat firesc al liberalizării preţurilor);
• diminuarea declinului brusc al producţiei (trecîndu-l treptat din total
în structural);
• trecerea la privatizarea pe scară largă.
Deoarece la baza crizei economice generale în ţările Europei de Est şi
în fosta U.R.S.S. stă criza structurală, fără privatizare este imposibil de a
lichida sistemul monopolului de stat (ce conservează proporţiile anterioare)
şi de a începe redistribuirea şi transvazarea capitalului conform legilor
pieţei.
Totodată, experienţa ţărilor ex-socialiste (inclusiv a regiunilor de est
ale Germaniei) vorbeşte despre imposibilitatea privatizării totale accelerate.
În propriatatea statului rămîn în medie nu mai puţin de 30% din numărul
total al întreprinderilor. - 253 -
 20.2. Desfăşurarea reformei economice în Republica Moldova. Crearea
bazei legislative a economiei de piaţă
Cursul de orientare spre economia de piaţă de la începutul anilor 90 în
Moldova, n-a fost contestat de nimeni şi nu se contestă nici în prezent. Cu
trecerea timpului însă se schimbă perceperea reală a proceselor de tranziţie
de la o economie cu repartiţie centralizată la cea de piaţă. Locul euforiei, al
aşteptării unor transformări rapide ("tranziţia va dura 1,5-2 ani" - în
Programul de tranziţie la economia de piaţă în R.S.S.Moldova, 1990) îl iau
decepţia, depresia, epuizarea limitei de încredere a societăţii în promovarea
reformelor. Iar toate acestea constituie, aşa cum se ştie, un mediu favorabil
pentru acţiuni radicale în altă sferă - cea politică.
Totalurile primei etape a reformei economice
După cum s-a menţionat la Conferinţa ştiinţifico-practică în problemele
reformei economice (din 27-28 octombrie 1994), există multe argumente
vorbind despre faptul că prima etapă a reformei economice în republică a
luat sfîrşit.
Primul argument. S-a creat deja o nouă bază legislativă în domeniul
economiei de piaţă. Parlamentul, Preşedintele republicii, Guvernul au
adoptat mai mult de 400 legi şi acte normative, instrucţiuni, regulamente şi
recomandări metodice ( 7, p.10-13).
Al doilea argument. Este cert faptul că la finele anilor '90 în economia
naţională s-au format două sectoare de proprietate - sectorul de stat şi cel
nestatal (privat), ponderea căruia în anul 1995 a constituit în industrie 35%,
în agricultură - 86%, în comerţ - 51%, în domeniul serviciilor - 13% etc.
Al treilea argument. A fost efectuată privatizarea în masă în
majoritatea ramurilor de producţie, în comerţ, deservirea socială a
populaţiei, sfera locativă etc. La 1.01.1996 erau privatizate 2278
întreprinderi din care 2231 contra bonuri patrimoniale şi 47 - contra
mijloace băneşti. În total în republică au participat la procesul de privatizare
circa 3,2 milioane persoane.
Al patrulea argument. În ansamblu s-a reuşit formarea elementelor de
bază ale infrastructurii de piaţă - 27 bănci comerciale, 43 fonduri
investiţionale de privatizare, 11 companii fiduciare, funcţionează circa 105
case valutare de schimb cu 162 filiale, acţionează 53 organizaţii de asigurare
etc.
Cel de al cincilea argument. Un factor important în favoarea ideii că
prima etapă a reformei economice s-a încheiat este schimbarea radicală a
mentalităţii populaţiei, care în majoritate a înţeles că antreprenoriatul,
proprietatea privată şi-au căpătat dreptul la viaţă.
Însă realitatea vieţii noastre este de aşa natură, încît, creînd în temei
baza normativă şi premisele organizatorice
- 254 - pentru tranziţia la relaţiile de
piaţă, nu s-a reuşit deocamdată stoparea declinului producţiei, redresarea
stării financiare a întreprinderilor, lichidarea datoriilor reciproce, crearea
condiţiilor reale pentru dezvoltarea antreprenoriatului, mai ales în sfera de
producţie, desfăşurarea reformei funciare, reformarea întreprinderilor de
stat, efectuarea restructurării ramurilor economice conform cerinţelor pieţei
etc.
La multe din aceste probleme ne vom referi în continuare aparte, în
mod detaliat.
În primul rând trebuie menţionat faptul că va fi perfecţionată în
continuare baza juridică, inclusiv în domeniul politicii fiscale, reformei
funciare şi a reformării întreprinderilor de stat. Astfel, în anul 1996,
conform Programului de activitate al Guvernului, vor fi elaborate şi
prezentate Parlamentului spre examinare circa 70 proiecte de legi pe cele
mai acute probleme (vezi 7, p.67-87)

20.3. Mersul privatizării în republică. Programul de privatizare pentru

anii 1995-1996
La momentul actual deetatizarea şi privatizarea patrimoniului de stat
au devenit o realitate. A luat sfîrşit privatizarea în masă a patrimoniului de
stat contra bonuri patrimoniale (B.P.). Deja 2238 de întreprinderi ce
reprezintă 1/3 din potenţialul economic al republicii sunt privatizate.
Acţionari, după datele prelimenare, au devenit peste 3 milioane de cetăţeni,
cărora le revin aproximativ 4 miliarde lei patrimoniu privatizat sau peste
1000 lei la fiecare în medie. În acest scurt timp au fost privatizate circa 80%
din fondul locativ de stat (vezi 9, p.9).
Privatizarea s-a extins asupra tuturor ramurilor economiei naţionale,
multe din ele fiind acum aproape completamente privatizate: industria de
zahăr, de fabricare a conservelor, de colectare şi desfacere a producţiei
agricole, de deservire tehnică şi materială a agriculturii, o bună parte din
industria de vinificaţie, comerţul de stat etc.
Parlamentul Republicii Moldova a aprobat Programul de Stat de
Privatizare pentru anii 1995-1996 şi, de asemenea, un întreg set de acte
legislative şi normative ce reglementează procesele privatizării şi
transformării întreprinderilor de stat în societăţi pe acţiuni contra bonuri
patrimoniale şi mijloace băneşti.
Din cele 3182 întreprinderi incluse în Programul de Stat de Privatizare
pentru anii 1993-1994 şi Programul pentru anii 1995-1996, la 1 ianuarie
1996, conform calculelor preventive, au fost privatizate 2278 întreprinderi,
inclusiv 2231 contra bonuri patrimoniale şi 47 - contra mijloace băneşti. În
total la procesul de privatizare au participat circa 3,2 mln. cetăţeni ai
Republicii Moldova.
- 255 -
 Pe parcursul a mai mult de 2 ani (din octombrie 1993) au fost
organizate 15 licitaţii republicane cu subscriere la acţiuni, 94 licitaţii - "cu
strigare" şi 11 concursuri.
Pentru participarea la privatizarea în masă populaţia a primit bonuri
patrimoniale în valoare de 1012 mlrd. unităţi monetare convenţionale, din
care au fost utilizate circa 90%. Din numărul total al bonurilor patrimoniale
eliberate aproximativ 3/4 au fost folosite de proprietarii acestora la
privatizarea întreprinderilor în cadrul licitaţiilor cu subscriere la acţiuni,
13,5% - la licitaţiile "cu strigare" şi concursuri şi 2,6% - la privatizarea
fondului locativ.
Prin concurs au fost privatizate 364 obiecte, din care 16 comerciale, 29
- din sfera socială, 276 - din sistemul Ministerului Ocrotirii Sănătăţii etc.
Două întreprinderi au fost privatizate conform proiectelor individuale.
În procesul privatizării au fost realizate contra mijloace băneşti 3200
sectoare de pămînt ale întovărăşirilor pomicole, ca rezultat în buget au fost
decontate mai mult de 1,5 mln. lei.
Au fost privatizate în total 190 mii apartamente sau 80,7% din fondul
total al locuinţelor privatizabile. Gratuit au fost privatizate 54%, contra
bonuri patrimoniale - 41% şi contra mijloace băneşti - 5%.
Din numărul total al obiectelor privatizate 17,3% constituie
întreprinderile industriale, 11,9% - cele agricole, 12,8 - instituţiile din sfera
ocrotirii sănătăţii, 45,4 - obiectele din sfera comerţului şi de deservire
socială a populaţiei, 11,6% - întreprinderile din domeniul transporturilor şi
construcţiilor.
În cadrul complexului agroindustrial au fost privatizate 93% din
întreprinderile subcomplexului legume şi fructe, 78% - din numărul total al
fabricilor de vin. Fondul locativ de stat a fost privatizat deja la nivel de
peste 70%.
S-a încheiat privatizarea proprietăţii de stat contra bonuri patrimoniale.
Începînd cu anul 1996 privatizarea se va efectua în exclusivitate contra
mijloace băneşti.
Evoluţia reformei agrare în anul 1995 în mare măsură a fost
determinată de procesul de modificare şi completare a legislaţiei şi actelor
normative în vigoare, adoptarea unor noi legi ce ţin de reforma agrară.
Conform datelor statistice numărul cererilor prezentate organelor
administrative locale pentru obţinerea cotelor-părţi de teren echivalent a
constituit la 01.01.96 circa 96,1 mii, au fost înregistrate gospodării ţărăneşti
- 16064 unităţi, numărul persoanelor, care au primit pămînt în proprietate
privată - 47,6 mii. Numărul gospodăriilor ţărăneşti (de fermieri) organizate
din numărul persoanelor care au primit pămînt constituie 35,7 mii. În
folosinţa gospodăriilor ţărăneşti se află în total 58,3 mii ha de pămînt
(2,4%), inclusiv teren arabil - 41,8, livezi
- 256 -şi vii - 14,3 mii hectare.
 Au fost create circa 160 societăţi pe acţiuni, mai mult de 146 asociaţii
de gospodării ţărăneşti. Deja funcţionează peste 350 întreprinderi mici
specializate în conservarea legumelor şi fructelor, producerea mezelurilor, a
cărnii afumate şi prelucrarea laptelui, făinei şi uleiului vegetal.
În scopul urgentării reformei agrare se preconizează ca în 1996 să se
termine autentificarea (confirmarea) dreptului de proprietate asupra cotelor-
părţi de teren echivalent şi cotelor-părţi valorice din bunurile gospodăriilor
agricole supuse privatizării, permiţîndu-le astfel titularilor documentelor să
decidă ei înşişi de sine stătător cum vor utiliza acest drept.
Ţinîndu-se cont de aceasta, se pregătesc regulamente şi recomandări cu
privire la atribuirea cotelor-părţi valorice titularilor de cote-părţi de teren
echivalent, în cazul cînd apare dorinţa de a înfiinţa gospodării ţărăneşti;
reorganizarea colhozurilor şi sovhozurilor în întreprinderi agricole de tip nou
cu diverse forme organizatorico-juridice etc.
Reforma în ramurile sferei sociale a fost concentrată, în mare
măsură, asupra creării cadrului legislativ şi a consolidării bazei normative
de nivel guvernamental şi ramural. Au fost elaborate şi aprobate de către
Parlament şi se aplică în practică Legea ocrotirii sănătăţii şi Programul de
stat de dezvoltare a acestei ramuri. A fost elaborat un set de hotărîri ale
Guvernului pentru dezvoltarea învăţămîntului, culturii şi ocrotirii sănătăţii.
Se definitivează Programul de stat de dezvoltare a învăţămîntului şi
Programul de stat de dezvoltare a bibliotecilor. Semnificativă este apariţia şi
dezvoltarea sectorului privat în medicină şi învăţămînt. În republică au fost
create şi activează 5 instituţii de învăţămînt universitar şi 2 instituţii tip-
colegiu. În domeniul ocrotirii sănătăţii activează 250 firme private. De 2 ori
a crescut, în comparaţie cu anul 1994 numărul de instituţii particulare,
atingînd cifra de 400 ce se ocupă de achiziţionarea medicamentelor şi
articolelor medicale.

20.4. Reformarea şi restructurarea întreprinderilor

Începînd cu primăvara anului 1994, Guvernul a luat cursul spre
activizarea proceselor de reformare a întreprinderilor, în primul rînd,
transformarea lor în societăţi pe acţiuni de tip deschis ca una din cele mai de
perspectivă forme organizatorico-juridice de gospodărire, pusă la baza
reorganizării întreprinderilor şi care permite să se ţină cont de interesele
populaţiei, colectivelor şi ale statului.
În scopul depistării şi înregistrării tuturor agenţilor economici care
dispun de proprietate de stat au fost analizate materialele de constituire a
tuturor agenţilor economici înregistraţi de către Camera de înregistrare a
Ministerului de Justiţie al Republicii Moldova, a început să funcţioneze
Registrul unic al proprietăţii, în care au fost incluse datele referitoare la cei
- 257 -
3325 agenţi economici din care: 2195 - întreprinderi de stat, 662 - societăţi
pe acţiuni, 244 - întreprinderi de arendă, 140 - întreprinderi mixte şi alte
organizaţii.
În scopul precizării valorii proprietăţii de stat a Republicii Moldova
sînt elaborate formulare de dare de seamă, potrivit cărora ministerele şi
departamentele prezintă informaţii referitoare la proprietatea întreprinderilor
şi instituţiilor subordonate. Cu ajutorul programelor computerizate se
efectuează prelucrarea datelor pentru fiecare an, începînd cu anul 1992, prin
reflectarea separată a agenţilor bugetari şi economici privatizabili şi
neprivatizabili, pe unităţi teritoriale.
Conform estimărilor din 01.07.1994 proprietatea de stat a Republicii
Moldova (cu excepţia sferei bugetare şi fondului de locuinţe) constituie 750
mln. lei. Concomitent se efectuează lucrări de precizare a numărului şi
costului proprietăţii întreprinderilor situate în afara hotarelor republicii.
În procesul de reformare a întreprinderilor o atenţie deosebită se acordă
controlului asupra respectării cerinţelor faţă de actele legislative pentru
privatizare, neadmiterii privatizării ilicite, restituirii proprietăţii de stat. S-a
corectat metodica de estimare a producţiei de arendă; a fost stopată
activitatea ilicită a primăriilor, referitoare la posesia proprietăţii statului, ce
s-a soldat cu lichidarea mai multor întreprinderi supuse privatizării.
Este elaborată baza normativă necesară reorganizării în societăţi pe
acţiuni a întreprinderilor de stat neprivatizabile. În conformitate cu
Programul de stat de dezvoltare şi susţinere a antreprenoriatului şi micului
business adoptat de Guvern întreprinderile mici sînt vîndute în calitate de
complexe patrimoniale unice, apoi se înregistrează în majoritatea cazurilor
sub formă de societăţi cu răspundere limitată. Practic s-a început asanarea,
reorganizarea şi lichidarea întreprinderilor insolvabile, realizarea lor ca
ansambluri patrimoniale unice sau pe părţi. La finele anului 1994 a fost dată
publicităţii lista primelor întreprinderi ce urmează a fi lichidate. Cu începere
din noiembrie 1994 cu ajutorul tehnic al consultanţilor din Olanda a fost
lansată procedura de lichidare benevolă a primelor 7 întreprinderi de stat cu
înaintarea lor la licitaţie în anul 1995. Se prevăd modificări şi completări în
legislaţia cu privire la faliment, crearea sistemului judecătoriilor comerciale
şi alte măsuri.
Guvernul a format o comisie republicană în componenţa
reprezentanţilor Ministerului Economiei, Ministerului Privatizării şi
Administrării Proprietăţii de Stat, ministerelor de ramură pentru
desfăşurarea muncii organizatorice la întreprinderile supuse lichidării:
elaborarea documentelor respective şi- 258procedurile
- de efectuare a licitaţiilor şi
concursurilor de realizare a bunurilor întreprinderilor în cauză, organizarea
campaniei de coordonare a relaţiilor sociale în domeniul privatizării şi
reformării întreprinderilor în perioada post-postprivatizaţională.
În ultimul timp s-a acutizat în mod deosebit problema restructurării
întreprinderilor, menţinerii potenţialului industrial de producţie existent al
republicii, găsirii unor posibilităţi şi mijloace pentru reutilarea tehnică,
modernizarea, conversiunea, reprofilarea întreprinderilor, fabricarea
produselor pentru export, păstrarea locurilor de muncă.
Pentru soluţionarea acestor probleme majore s-au elaborat şi realizat
măsuri importante, orientate spre susţinerea multilaterală a întreprinderilor
ce se află în stare de criză.
În conformitate cu Hotărîrea Guvernului nr.761 din 13.10.94 "Cu
privire la aprobarea Regulamentului despre asanarea, reorganizarea şi
lichidarea întreprinderilor insolvabile" ministerele, departamentele şi alte
organe ale administraţiei de stat au început să analizeze mai profund starea
economico-financiară a întreprinderilor, să ducă evidenţa întreprinderilor
insolvabile şi să elaboreze măsuri pentru redresarea acestora.
În prezent s-a încheiat lichidarea pe cale administrativă a două
întreprinderi, la etapa de lichidare se mai află încă 15 întreprinderi de stat.
Pe baza bunurilor materiale ale acestora se creează întreprinderi noi în
sectorul privat.
În scopul acordării unui ajutor mai eficient întreprinderilor, asanării şi
reorganizării acestora a fost elaborat şi aprobat prin Hotărârea Guvernului
nr. 306 din 15 mai 1995 "Cu privire la măsurile urgente pentru ameliorarea
situaţiei economico-financiare şi restructurarea întreprinderilor industriale"
un complex de măsuri de ordin financiar, economic şi organizatoric,
acceptate şi asigurate legislativ de către Parlamentul republicii.
Consiliul Creditorilor de Stat, format în republică, încheie cu
întreprinderile debitoare acorduri-memorandumuri ce stipulează obligaţiunile
creditorilor, privind îngheţarea şi prolongarea datoriilor, precum şi
obligaţiunile întreprinderilor, privind restructurarea şi restabilirea
solvabilităţii lor.
Întreprinderile din diverse ramuri vor continua să beneficieze de
asistenţă din partea statului şi în anul 1996, şi în anii viitori. Conform Legii
nr.686-XIII din 14 decembrie 1995 "Cu privire la Bugetul de stat pentru
anul 1996", adoptată de Parlament, Guvernul şi băncile comerciale au
dreptul să încheie în acest an memorandumuri cu întreprinderile industriale,
agricole şi din transport.
- 259 -
 Băncilor comerciale li se recomandă să prelungească cu cel puţin un an
termenul de stingere a creditelor şi a dobînzilor, să anuleze penalităţile la
creditele prelungite, să opereze conversiunea creditelor şi a dobînzilor în
acţiunile întreprinderilor.
La încheierea memorandumurilor Guvernul are posibilitate să
prelungească termenul de achitare a impozitelor fără calcularea şi achitarea
penalităţilor respective, să achite o parte din cheltuieli pentru restructurarea
întreprinderilor din contul taxei pe valoarea adăugată, pe care trebuie să-o
plătească acestora. Consiliul Creditorilor de Stat a trecut la încheierea pe o
perioadă mai mare a memorandumurilor.
S-au întreprins măsuri pentru utilizarea mai eficientă a asistenţei
tehnice acordate republicii. Conform Hotărîrii Guvernului nr.426 din
21.06.95 "Cu privire la agenţia pentru restructurarea şi acordarea asistenţei
tehnice întreprinderilor în perioada postprivatizare", asistenţa tehnică,
acordată republicii de către organizaţiile internaţionale şi statele donatoare,
este concentrată pentru restructurarea întreprinderilor. În cadrul
Programului-Pilot agenţia a început restructurarea a 10 întreprinderi
("Zorile", "Farmaco", "Piele", "Stejaur", "Spectrul", "Bălţeanca",
"Moldagrotehnica", "Flamingo", "Nistru" şi "Maşfrigcomplet").
Prin intermediul companiilor străine se contribuie la acordarea de către
ţările donatoare a asistenţei tehnice întreprinderilor. Astfel, Germania prin
intermediul Societăţii Germane pentru Colaborare Tehnică - GTZ a selectat
şi a început restructurarea a două întreprinderi (SA "Inconmaş", SA
"Tricon").
Agenţia SUA pentru Dezvoltare Internaţională - USAID a deschis în
Moldova în anul 1995 Centrul pentru reforma businessului privat, care a
selectat şi intenţionează să acorde ajutor la restructurarea a 17 întreprinderi.

20.5.Dezvoltarea antreprenoriatului şi micului business

În anul 1994 în republică s-a încheiat formarea condiţiilor juridice şi
organizatorice în vederea dezvoltării antreprenoriatului, a fost adoptată
Legea "Cu privire la susţinerea şi protecţia micului business", aprobat
progarmul de stat, creat fondul susţinerii antreprenoriatului.
În scopul creării condiţiilor favorabile pentru dezvotarea
antreprenoriatului, în republică au fost realizate un şir de măsuri. Drept
rezultat la 01.01.96 au prezentat dări de seamă mai mult de 81 mii agenţi
economici faţă de 21 mii în anul 1992. Ponderea microîntreprinderilor şi
întreprinderilor mici în numărul total al acestora constituie circa 87%. Însă
dezvoltarea noilor forme de gospodărire
- 260nu- joacă un rol esenţial în economia
republicii. Principalii producători ca şi mai înainte rămîn întreprinderile de
stat (tabela nr.11).
Tabela nr.11
Modificarea structurii agenţilor economici
pe forme organizatorico-juridice
Formele organiza- la 1 ianuarie la 1.01.96
torico-juridice în %
1993 1994 1995 1996 % din la 1.01.93
total

Agenţi economici
total, unităţi 20950 36376 59721 81888 100 de 3.9 ori
inclusiv:
1) întreprinderi cu
drept de persoană
fizică 5125 12869 21478 37023 45.2 de 7.2 ori
inclusiv întreprin-
deri individuale 5110 12831 21414 36972 45.1 de 7.2 ori
2) întreprinderi cu drept
de persoană juridică 15825 23507 38243 44865 54.8 de 2.8 ori
din ele:
societăţi pe acţiuni 206 588 1698 3327 4.1 de 16.1 ori
societăţi cu răspundere
limitată 7470 12315 15104 17816 21.8 de 2.4 ori
cooperative de toate
tipurile 2227 2140 2321 2490 3.1 111.8
întreprinderi de arendă 486 611 380 338 0.4 69.5
întreprinderi mixte 172 252 412 662 0.8 de 3.8 ori
întreprinderi de stat 2760 2629 2717 2651 3.2 96.1
colhozuri 569 535 458 395 0.5 69.4
întreprinderi şi organiza-
ţii intergospodăreşti 279 259 241 187 0.2 67
gospodării ţărăneşti
(de fermieri) 481 3058 13958 16064 19.6 de 33.4 ori
alte întreprinderi 1175 1120 954 935 1.1 79.6

Volumul de producţie (lucrări, servicii) pe principalele ramuri ale

economiei naţionale după forme de proprietate în anul 1995 se prezintă prin
următoarele date (tabela nr.12).
- 261 -
 Dezvoltarea antreprenoriatului se reţine din cauza multor probleme
deocamdată nesoluţionate, legate, întîi de toate, de ineficienţa sistemului
legislativ, fiscal şi creditar-bancar, relaţiile economice externe, precum şi de
lipsa disciplinei în rîndurile agenţilor economici la realizarea contractelor, de
nivelul scăzut al eticii antreprenoriale, abuzurile birocratice, starea
criminogenă complicată.
Toate acestea, în condiţiile regimului nesatisfăcător de favorizare a
antreprenoriatului, vorbesc despre faptul că dezvoltarea micului business, în
special pe calea sporirii investiţiilor în sfera producţiei, este un lucru foarte
riscant. Deseori se restrînge producţia, se opresc întreprinderile, se închid
conturile în bănci, activitatea întreprinderilor nestatale se deplasează pe
teritoriul altor state cu o comportare mai loială faţă de antreprenoriat. Ca
rezultat, pe de o parte, se admite scurgerea mijloacelor băneşti din republică,
camuflarea lor şi dezvoltarea economiei tenebre, iar pe de altă parte, trecerea
la activităţi de mediere în dauna producţiei.
Tabelul nr.12
(în % faţă de volumul total)

Proprietate Proprietate Proprietate

publică privată mixtă

Producţia industriei 46 35 19
Producţia agricolă în toate
categoriile de gospodării 14 86 -
Investiţii capitale (fără
mijloacele populaţiei) 55 43 2
Volumul lucrărilor în antrepriză 21 30 49
Expedierea mărfurilor cu trans-
portul de folosinţă generală 53 18 29
Călători transportaţi cu auto-
buze de folosinţă generală 41 32 27
Vînzările de mărfuri cu amănuntul
pe întreprinderile oficial înre-
gistrate (inclusiv alimentaţia
publică) 44 51 5
Servicii cu plată prestate popu-
laţiei pe întreprinderile oficial
înregistrate 80 13 7

Problema se agravează şi prin faptul că nu sînt transferate Fondului

pentru susţinerea antreprenoriatului şi dezvoltarea micului business 30% din
mijloacele acordate de statele străine în calitate de asistenţă internaţională,
inclusiv creditele cu destinaţie specială.
- 262 -
 În bugetul republican pe anul 1995 a fost prevăzută finanţarea
Fondului pentru susţinerea antreprenoriatului şi dezvoltarea micului
business în mărime de 7 mln. lei, însă au fost repartizate numai 2 mln. lei.

20.6. Problemele creării infrastructurii pieţei

Trecerea la economia de piaţă nu e posibilă fără o infrastructură
dezvoltată a pieţei. Însă procesul de formare a pieţei şi infrastructurii ei s-a
dovedit a fi slab reglementat. În aceasta rezidă una dintre cauzele esenţiale
ale crizei economice actuale din Moldova.
Infrastructura pieţei este o noţiune amplă şi în plan divers, ea
reprezintă sistemul de întreprinderi, organizaţii, diverse servicii de stat şi
comerciale ce deservesc piaţa, ajutîndu-i să funcţioneze normal (vezi.1,
p.17). Aici intră bursele de mărfuri, de valori, valutare, ale muncii, hîrtiilor
de valoare, băncile şi alte organizaţii comerciale, fondurile de investiţii,
companiile fiduciare, audit etc.
După cum vedem, structura economiei de piaţă include multiplele
legături şi relaţii dintre producătorii de mărfuri şi instituţiile de stat, obşteşti,
particulare ca subiecte ale relaţiilor de piaţă. Din aceste considerente piaţa
poate fi privită ca un sistem infrastructural, avînd menirea pe de o parte să
creeze condiţiile necesare pentru funcţionarea producţiei, iar pe de alta -
condiţiile pentru activitatea vitală a societăţii.
Infrastructura pieţei, spre deosebire de cea administrativă, se
caracterizează prin multiple variante cu grad înalt de libertate în acţiune,
dictat de priorităţile dezvoltării producţiei, comerţului, investiţiilor, de
arsenalul formelor de organizare şi relaţiile reciproce in cadrul pieţei.
Orientarea în anumit scop a funcţionării întreprinderilor, legătura strînsă
dintre întreprinderile cu diverse tipuri de proprietate permit interacţiunea
diferitor elemente ale infrtastructurii în cadrul anumitor sisteme: de mărfuri,
de valori, credite etc.
Activitatea fiecărui element al infrastructurii are menirea de a asigura
funcţionarea normală a pieţelor de mărfuri şi servicii, de finanţe, a forţei de
muncă etc. Concomitent, fiecare din aceste elemente ale infrastructurii pieţei
se divizează în diverse componente cu funcţii specifice.
Astfel, infrastructura pieţei de mărfuri include în primul rând
comerţul cu amănuntul şi en-gros, reţeaua de comerţ - magazinele şi alte
întreprinderi, menirea principală a cărora este de a asigura vînzarea-
cumpărarea neîntreruptă a mărfurilor; licitaţiile, tîrgurile, centrele
comerciale intermediare, bursele de mărfuri etc., ce trebuie să înlocuiască
reţeaua centralizată de retribuire a fostelor organe de aprovizionare tehnico-
materială şi comerţul organizat centralizat, păstrînd şi dezvoltînd baza lor
materială. În infrastructura pieţei - de 263 mărfuri
- intrăm, de asemenea, şi
organizaţiile de stat specializate: sistemul de contractare de stat, organele
antimonopol, Comisia pentru piaţa hîrtiilor de valoare etc.
În infrastructura relaţiilor economice externe trebuie să intre diferite
centre comerciale din republică, Camera de Industrie şi Comerţ, pavilioane
de comerţ şi expoziţii, diverse firme şi asociaţii ale comerţului exterior.
Infrastructura pieţei financiare ce asigură funcţionarea efectivă a
acestei pieţe, include întregul sistem bancar, inclusiv băncile comerciale,
bursa de valori, bursa monetară, companiile broker şi de asigurare,
companiile holding şi alte firme de deservire financiar-creditară a pieţei. Aici
intră şi firmele audit, îndeplinind diverse funcţii la deservirea financiar-
creditară pe principii comerciale. În calitate de organ de stat activează
Comisia hîrtiilor de valoare etc.
Piaţa forţei de muncă de asemenea necesită crearea unei structuri
dezvoltate, care să includă serviciile respective de angajare a forţei de muncă
sau bursa muncii, pregătirea cadrelor, organizarea lucrărilor obşteşti,
stabilirea pensiilor şi burselor, reglarea migraţiei forţei de muncă etc.
Un rol deosebit de important îl au structurile investiţionale: fondurile
de investiţii pentru privatizare şi companiile fiduciare. În acestea au fost
implicate, conform datelor disponibile, peste 70% din bonurile patrimoniale
eliberate populaţiei (12,p.11).
Unele elemente ale infrastructurii, după cum se ştie, au menirea de a
deservi reţeaua pieţei în ansamblu. Acestea sunt: deservirea juridică a
vînzătorilor şi cumpărătorilor, acordarea asistenţei juridice la legalizarea
afacerilor comerciale, sistemul de transport, depozitele, organizaţiile
informaţionale şi de reclamă etc.
Pînă adineauri noţiunile piaţă de mărfuri şi infrastructura pieţei erau
asociate preponderent cu noţiunile de organizare şi tehnologie a mişcării
producţiei spre consumator şi mai puţin cu serviciile: vînzări,
informaţionale, deservire, reparare, consultaţii, bancare, juridice etc. Aceste
servicii în cadrul pieţei de mărfuri constituie un sistem organizatoric-
tehnologic destul de fin şi complex, ce permite crearea şi mişcarea
mărfurilor către consumator. Unele din aceste elemente, dezvoltându-se,
devin servicii de intermediere şi business independente (4, p.39-46).
Experienţa ţărilor avansate confirmă opinia cum că piaţa nu poate
funcţiona fără o infrastructură bine dezvoltată. Dar pentru crearea acestei
infrastructuri este necesară susţinerea din partea structurilor puterii de stat,
începînd cu elaborarea şi adoptarea actelor legislative, inclusiv efectuarea
controlului respectiv asupra activităţii unor structuri ale pieţei, şi terminând
cu respectarea de către ele a normelor stabilite de lege.

- 264 -
 Analizând minuţios starea de lucruri în acest domeniu, ne convingem,
că multe elemente ale infrastructurii pieţei din republică încă nu
funcţionează, iar altele în genere lipsesc.
La momentul actual în republică funcţionează 43 fonduri investiţionale
pentru privatizare, 11 companii fiduciare, funcţionează circa 105 case
valutare de schimb cu 162 filiale, 27 bănci comerciale, 23 puncte de
depozitare ale instituţiilor investiţionale din care 19 bănci, 17 registratori
independenţi, activează 53 organizaţii de asigurare.
Îşi desfăşoară activitatea Camera audit. Au fost eliberate 36 licenţe
pentru dreptul de efectuare a activităţii audit. 8 auditori deservesc instituţiile
investiţionale (15, p.13).
Dezvoltarea pieţei de valori este frînată de lipsa actelor legislative
menite să protejeze investitorii contra diverselor abuzuri din partea
emitenţilor de hîrtii de valoare. De aceea este necesară elaborarea unui
sistem eficient de control asupra operaţiunilor pe piaţa hîrtiilor de valoare,
adoptarea unor măsuri de combatere a falsificării hîrtiilor de valoare.
E clar că formarea unei infrastructuri dezvoltate de piaţă e legată de
cheltuieli mari şi nu poate avea loc într-un termen scurt. Deoarece e nevoie
de a deschide multe burse universale şi speciale cu o reţea largă de firme
broker, de a le asigura cu legătura electronică, de a pregăti cadrele
respective, capabile să exercite funcţii de intermediere, debarasându-se de
deprinderile activităţii la comandă, de executare a ordinelor de "sus", a
repartiza fondurile şi limitele necesare. Mari investiţii capitale se cer pentru
construcţia depozitelor, bazelor, încăperilor pentru păstrarea produselor
agricole etc.
Formarea şi creşterea eficienţei diferitor elemente ale infrastructurii
pieţei în republică necesită:
♦ accelerarea elaborării şi adoptării de către Parlament a diferitor acte
legislative şi normative în problemele activităţii diverselor elemente
ale infrastructurii pieţei;
♦ organizarea raţională a structurii pieţelor en-gros cu amănuntul şi
de mărfuri;
♦ dezvoltarea pe toate căile a pieţei valorilor şi, mai ales, punerea la
punct a unui sistem de înaltă eficienţă şi manevrabil al transvazării
capitalului, care să reacţioneze în mod operativ la schimbările
conjuncturii de piaţă în domeniul investiţiilor;
♦ creşterea rolului Comisiei de stat pentru piaţa hîrtiilor de valoare în
ce priveşte reglementarea funcţionării tuturor participanţilor la piaţa
de valori şi controlul asupra activităţii lor, îndeosebi a fondurilor de
investiţii, cărora le-au fost încredinţate bonurile patrimoniale ale
majorităţii populaţiei din republică
- 265 - (vezi 12);
 ♦ modificarea politicii de creditare cu mijloace băneşti, reglementarea
generală a creditării, perfecţionarea sistemului de creditare bancară;
♦ încadrarea treptată în economia de piaţă a întreprinderilor din
sectorul de stat;
♦ perfecţionarea marketingului, ţinîndu-se cont de necesităţile şi
cerinţele consumatorilor;
♦ crearea unui sistem efectiv de asigurare informaţională pe baza
aplicării tehnicii electronice de calcul;
♦ perfecţionarea sistemului fiscal în scopul stimulării activităţii
antreprenoriale;
♦ organizarea pregătirii şi reciclării cadrelor în acest domeniu;
♦ crearea unui spectru dezvoltat de servicii profesionale în domeniul
economiei şi dirijării, acordate întreprinderilor de către firme
independente consulting, audit, instruire (trening) etc. (vezi 1,
p.462-470);
♦ atragerea consultanţilor străini în probleme de organizare a
funcţionării diferitor elemente ale infrastructurii pieţei, precum şi
rezolvarea altor probleme în acest domeniu.

Surse bibliografice:
1. Ăkonomika: Ucebnik / Pod red. doţ. A.S.Bulatova. Izdatelistvo BEK.
-1995. -632s.
2. Legea "Cu privire la Programul de stat de privatizare pentru anii 1995-
1996" - Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.24 ot 5.05.95.
3. Economia politică. Editura Economică. -1995. -670p.
4. Programul de activitate al Guvernului Republicii Moldova pentru anii
1994-1997. Chişinău. -1995.
5. Buzgalin A. Zakonomernosti perehodnoi ăkonomiki: teoria i
metodologhia. // Voprosî ăkonomiki. -1995, N 2, s.40-49.
6. Gaidar E. Postsoţialisticeskoi ăkonomiceskoi reformâ: proşlo piati let. //
Voprosî ăkonomiki. M. -1995. N 12 - s.4.
7. Popov G.H. Tretia modeli. //Voprosî ăkonomiki. -1994. -N2 s.44-53.
8. Anatol Gudâm. Reforma economică: experienţă, direcţii principale,
"Economie şi Finanţe", Nr. 1/ 1995, p.19-22.
9. Cebanu C. Privatizarea în contextul reformelor economice, "Economie şi
Finanţe". -1996. N 2(4), p.9-10.
10. Barbaroş E. - Problemele constituirii infrastructurii de piaţă în Moldova.
"Vocea Poporului". 2.05. 1995.
11. Roşca P.I. Neobhodimosti sozdania razvitoi infrastrukturî rînka.
"Komerceskii vestnik", nr.6. 1996.
12. Hâncu Ion. Finalizarea privatizării în baza bonurilor patrimoniale.
//Economie şi Finanţe. Chişinău. -1996, Nr.2(4), p.11-13.
13. Doşkov L.P. Slovari-spravocinik po rînocinoi ăkonomike.
- 266 -
-1992. -44p.
 14. Rînocinaia ăkonomika: 200 terminov / pod obş. red. G.Ia. Kipermana.
Politizdat. -1991. -224p.
15. Evoluţia social-economică a Republicii Moldova în anul 1995.
Ministerul Economiei, Chişinău, februarie 1996. -79p.
16. Hîncu I. Investiţionnîe fondî: kakim im bîti? - Logos press, N 10 martie
1996.
17. Raportul cu privire la realizarea Programului de activitate a Guvernului
Republicii Moldova pentru anii 1994-1997. Chişinău, octombrie 1995.-144p.
18. Rossia - 1995. Ăkonomiceskaia koniuctura. Ţentr ăkonomiceskoi
koniukturî. Vîpusk 3, M. senteabri. -1995. -211s.

- 267 -
 Literatura generală la cursul de prelegeri
Acte normative cu privire la problemele economice şi bugetare (1990-
1992). Volumul 1. Chişinău. Universitas. 1992. -356p.
Acte normative cu privire la problemele economice, bancare şi
bugetare, II. Chişinău. Logos. -1995. -364p.
Acte normative cu privire la activitatea economică, bancară şi
bugetară (noiembrie 1992-martie 1993). Volumul III. Chişinău. AERM.
-1996. -310p.
Anuarul statistic al Republicii Moldova 1994. Chişinău. -1995.
-420p.
Dolan E.D., Lindsei D. Makroăkonomika (per. s angl., pod obş. red.
B.Lisovika etc.), Sank-Peterburg. -1994. -402s.
Evoluţia social - economică a Republicii Moldova în anul 1995.
Chişinău, februarie 1996. - 79p.
Indicatorii economici principali al ţărilor membre ale C.S.I. pe anii
1990-1994. Ministerul Economiei. Chişinău, martie 1995.-16p.
Constituţia Republicii Moldova adoptată la 29 iulie 1994, Chişinău.
-1994. -48p.
Cojucari P., Singur GH., Roşca P., Olărescu Z. Strateghia
restrukturizaţii ăkonomiki Respublichi Moldova. Chişinev. MoldNIITEI.
-1995. -75s.
Lazar C., Gorincu Gh., Enache L. Teoria economică generală. Editura
Economică. Bucureşti. -1993. -252p.
Monitorul oficial al Republicii Moldava din ultimii ani.
Economia Politică. Editura Economică. Bucureşti. -1995. -670p.
Ăkonomika: Ucebnic/ Pod red. doţ. A.S. Bulatova. M. Izdatelistvo
BEK. -1995. -632s.
Patraş M. Dicţionar economic rus-român. Ch. Edit. Encicl. Gh.
Asachi. -1994. -480p.
Programul de activitate a Guvernului pentru anii 1994-1997. Chişinău,
iunie. -1994. 125p.
Raport analitic al Departamentului de Stat de Statistică "Cu privire la
dezvoltarea economiei naţionale a Republicii Moldova în anii 1991-1995".
Chişinău. -1995. -64p.
Raţiu-Suciuc Ioan, Plumb Ion. Economia ramurilor. Vol.1. Bucureşti.
ASE. -1995. -214p.
Raţiu-Suciuc Ioan, Plumb Ion. Economia ramurilor. Vol.2. Bucureşti.
ASE. -1995. -189p.
- 268 -
 Revistele: "Ăkonomist"(M), "Voprosî ăkonomiki"(M.), "Rossiiskii
ăkonomiceskii jurnal"(M), "Tribuna Economică". Bucureşti. Eco-
nomica(Ch.), "Economie şi Finanţe"(Ch.), alte reviste economice din ultimii
ani.
Republica Moldova 1995. Chişinău. -1996. -101p.
Republica Moldova în cifre. Culegere succintă de informaţii 1995.
Chişinău. -1996. -210p.
Reforma economică: rezultatele primei etape, obiectivele primordiale.
Culegere a materialelor conferinţei practico-ştiinţifice. Chişinău. -1994.
-140p.
Samuels P. Ăkonomika. Tom 1. M. MGP "Algon" VNIISI. -1992.
-333s.
Samuels P. Ăkonomika. Tom 2. M., MGP "Algon" VNIISI. -1992.
-415s.
Strategia de restructurare a economiei Republicii Moldova. Chişinău, -
mai 1995. -74p.
Fişer S., Dorbuş P., Şmalendi P. Ăkonomica. Per. s angl. so 2-go izd.
M. "Delo LTD". -1993. -864s.
Tendinţile în economia Moldovei. Ediţie lunară. Tacis, Iulie 1996.-
46p.
Rossia-19965 koniuktura. Ţentr ăkonomiceskoi koniucturî. Vîpusvc 3,
M. senteabri. -1995. -211s.
Statisticeskii sbornik, 1995 god., Gosudarstva bîvşego Sovetskogo
Soiuza. Vsemirnîi Bank, Vaşington, Okrug Kolumbia. -1995. -627s.
Statisticeskii biuleteni nr.46 (134) i 437 (135). Statkomitet SNG,
decabri, 1995 - sootvetstvenno - 40 i 88 str.
Monitorul oficial al Republicii Moldava din ultimii ani.
Martina D., Arnaud Ch., Forgeat Th. Economie generale. Terminales
STT. Nathan. -1994. -256p.

De actualizat literatura !!!!

- 269 -
 Petru Roşca

Economia generală

Procesare computerizată:
Centrul Editorial al ULIM
Director: Ion Timotin
Paginator: Mihai Braga
Corector: Eugenia Balan

- 270 -