Iosif Bogdan

Poezii populare
si
,

scrieri folcloristice

1
 LUCRARE APĂRUTĂ CU SPRIJINUL FINANCIAR
AL CONSILIULUI JUDEŢEAN TIMIŞ
PRIN CENTRUL DE CULTURĂ ŞI ARTĂ AL JUDEŢULUI TIMIŞ

Consilier editorial:
AUREL TURCUŞ

ISBN 973-87455-6-X

Tipar executat la Eurostampa

Timişoara, bd. Revoluţiei din 1989 nr. 26
Tel./fax: 0256 - 20 48 16
E-mail: edituraeurostampa@gmail.com
www.eurostampa.ro

2
 Iosif Bogdan

Poezii populare
si
,
scrieri folcloristice

Ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note

de
Virgil Vintilescu

EDITURA ZAMOLSARA
Timişoara, 2007

3
4
 CUPRINS

Notă asupra ediţiei .........................................................................7

IOSIF BOGDAN, dascăl şi folclorist ............................................9
POEZII POPULARE DIN BĂNAT ............................................25
CÂNTECE ...................................................................................63
CÂNTECE PENTRU COPII .......................................................71
TREI CRĂCIUNURI ..................................................................73
AMINTIRI ...................................................................................77
CREDINŢELE DEŞARTE ..........................................................89
MONOGRAFIA COMUNEI DELIBLATA ..............................109
ANEXE......................................................................................125

5
6
 Notă asupra ediţiei

Culegerile şi scrierile folcloristice ale lui Iosif Bogdan n-au apărut până acum
în volum. Autorul şi-a publicat numai o parte dintre ele în timpul vieţii, în ziarul
Plugarul român, de la Oraviţa, între anii 1909 şi 1912. În publicaţia orăviţană i-a
apărut mai întâi un ciclu de articole dedicate descrierii unor superstiţii şi obiceiuri
cu scopul combaterii lor (Credinţe deşarte, în Plugarul român, 1909 şi 1910). Au
urmat 198 de Poezii populare din Bănat, toate apărute în aceeaşi publicaţie, în anul
1912. Din 1909 datează şi interesul aparte pentru obiceiurile legate de Naşterea
Domnului, inserate de data aceasta într-o duioasă povestire autobiografică intitulată
Trei Crăciunuri (Plugarul român, 1909, nr. 27). Le-am reprodus integral în ediţia de
faţă preluând inclusiv notele explicative ale autorului.
A doua grupă de materiale folclorice o constituie ineditele, datând din perioada
1924-1942. Toate s-au aflat până în 1988, în arhiva fiului său, inginerul George
Bogdan din Timişoara. Le-am copiat cu mici omisiuni, exceptând cele două Amintiri
din 1924 pe care le-am transcris integral. Ineditele le-am reprodus după textele
copiate, deci cu unele omisiuni, pentru că între timp ele „s-au rătăcit pe undeva”
iar familia nu le-a mai putut recupera. Pierderea cea mai mare este a manuscrisului
cuprinzând 27 de piese cu text şi muzică şi 23 de melodii populare, din care am putut
recupera 17 texte literare. Ele sunt importante pentru informaţiile despre persoanele
şi locurile de unde provin, acoperind un spaţiu larg din întreg Banatul dar şi din alte
părţi ale teritoriilor locuite de români, ca de pildă zona Clujului.
O valoare inestimabilă are Monografia comunei Deliblata (din Banatul de sud
revenit ulterior Serbiei). Manuscrisul are 52 de pagini, din care am reprodus 41 –
toate cele consacrate problemelor de folclor şi etnografie.
Din Obiceiuri din Bănat la Naşterea Domnului am recuperat doar titlurile celor
şase capitole şi bibliografia dată la sfârşit de culegător.
Absenţa celor 11 pagini din Monografia comunei Deliblata şi a manuscrisului
de 14 pagini cu Obiceiuri din Bănat la Naşterea Domnului nu afectează decât într-o
mică măsură imaginea generală a operei folcloristice a lui Iosif Bogdan. Pierderile
irecuperabile îl privesc însă pe muzicologul care a realizat transcrieri ale unora dintre
cele mai frumoase cântece şi melodii populare bănăţene din primele 3-4 decenii ale
secolului al XX-lea.

V. V.

7
8
 IOSIF BOGDAN, DASCĂL ŞI FOLCLORIST

Împrejurări nefavorabile au făcut ca, pentru istoria folcloristicii române,

numele lui Iosif Bogdan să rămână aproape necunoscut, chiar dacă lucrările
sale în acest domeniu l-au îndreptăţit mai demult la o altă soartă. S-a născut
la 20 aprilie / 2 mai 1885, în comuna Deliblata din Banatul Sârbesc; pe atunci
localitatea număra peste 5000 de locuitori, români şi sârbi.
Numele Iosif i s-a atribuit după cel al bunicului. Primele trei clase primare
le-a făcut la şcoala comunală din Deliblata, avându-l ca dascăl pe Gheorghe
Mănescu, originar din Straja. Urmând sfatul tatălui, om practic, care ştia că
studiile în continuare se puteau face numai în limba oficială a statului (maghiara),
din clasa a III-a s-a dus la şcoala maghiară de stat din Biserica Albă, continuând-o
la Panciova, împreună cu clasa a IV-a. În anul 1902 a intrat ca elev la Preparandia
din Caransebeş. Acest nou pas l-a făcut la îndemnul profesorului Petru Barbu
care, ascultându-l cântând la o capelă din Panciova, şi-a dat seama că posedă
una din cerinţele de bază ale timpului pentru un dascăl: aptitudinile muzicale.
Întreaga sa carieră, precum şi activitatea publicistică, dar cu deosebire cea
de culegător de folclor poartă pecetea mediului şcolar de la Preparandia din
Caransebeş. Acolo l-a avut ca profesor de limba română pe Enea Hodoş, iar de
pedagogie pe Petru Ionescu. De la Enea Hodoş a învăţat să scrie în limba română
literară, ocolind regionalismul inutil şi punând accentul pe o expresie concisă
şi clară de tip clasic, aşa cum dintre prozatorii bănăţeni numai Mihail Gaşpar a
avut-o mai târziu. Enea Hodoş realizase, începând cu anul 1892, una dintre cele
mai valoroase colecţii de folclor pentru repertoriul bănăţean, Poezii poporale din
Banat. Textele fuseseră culese şi cu ajutorul elevilor săi pedagogi, instituind o
adevărată tradiţie în această privinţă. Meritul său constă în a fi cerut culegătorilor
să noteze cât mai exact pronunţia dialectală, ceea ce a conferit colecţiei sale un
grad sporit de autenticitate. Elevul Iosif Bogdan va fi fost şi el solicitat pentru
culegerea pieselor din cel de al doilea volum, Balade, apărut în 1906. Sigur este
că toată ştiinţa şi pasiunea folclorică, atâta cât le avea, el le-a dobândit de la
profesorul său, Enea Hodoş.
A absolvit Şcoala pedagogică în anul şcolar 1905/1906, după care a parcurs
tot Banatul, de la Caransebeş la Deliblata, călare. Tot în 1906 l-a cunoscut pe
un fost preparandist mai vechi ca el la Caransebeş, Sofronie Liuba, concurând

9
împreună pentru postul de învăţător, dar preferatul fiind el. Iată, dar, că din 1906
îşi începe cariera didactică în comuna Şipet, unde stă până la 2 septembrie 1907. A
înfiinţat un cor de băieţi, inaugurând astfel cariera sa de dirijor de cor. La adunările
coriştilor a citit articole din Lupta, bineînţeles cu caracter patriotic, ceea ce nu
le-a convenit unora dintre autorităţile bisericeşti aservite stăpânirii maghiare. Au
început şicanele, preotul pârându-l la jandarmi că face politică şi n-are certificat
de dirijor de cor. S-a prezentat atunci pentru examen, fiind examinat de Ion Vidu
în 1907 şi l-a declarat „apt de a conduce orice cor vocal”. În acelaşi an, la Şipet,
interesat pentru prosperarea economică a ţăranilor, a înfiinţat „Cooperativa de
cereale”.
Din septembrie 1907, a fost numit învăţător confesional la Iam, unde din nou
a intrat în conflict cu autorităţile clericale, de data aceasta chiar cu protopopul.
Preocupările pentru munca corală au continuat. A condus unul dintre cele mai
vechi coruri româneşti din Banat, înfiinţat de ţăranul Ion Jura în cadrul „Reuniunii
de cetire şi cântare” din Iam. Cu o parte din venituri de pe urma concertelor a
cumpărat cărţi pentru biblioteca Reuniunii. Iamul este localitatea în care el s-a
lansat în toate domeniile de activitate accesibile atunci unui învăţător cu dragoste
pentru munca de luminare a ţăranilor. Astfel, ca să stopeze cât de cât concubinajul
rezultat din căsătoriile minorilor, atât de frecvente în Banat, a înfiinţat „Şcoala de
repetiţie” pe care tinerii o urmau după cele şase clase obligatorii.
S-a angajat cu acelaşi scop şi în publicistică, frecventând două periodice
locale: Plugarul român şi Baba satului. A scris pe larg despre tuberculoză, a
combătut „sărbătorile băbeşti”, credinţele deşarte. S-a orientat şi spre literatură,
traducând pentru Baba satului, din limba sârbă, comedia Inspectorul şcolar. Pe
ţăranii din Iam i-a orientat şi în lecturile lor din presa românească, îndemnându-i
să citească Poporul român (Budapesta), Libertatea (Orăştie), Plugarul român
(Oraviţa), Foaia poporului (Sibiu).
Din februarie 1912 a fost numit învăţător la „Şcoala comunală română
de graniţă” din Deliblata. A predat ani de zile la clasa I formată din români şi
limba română la clasele a VI-VII-a, conduse de directorul şcolar care era sârb.
Pe linia iniţiativelor sale corale s-a situat şi înfiinţarea unui cor de copii. Pentru
tineretul dotat cu auz muzical a organizat nişte cursuri de muzică. A instruit corul
român înfiinţat de antecesorul său, învăţătorul Gheorghe Bujigan. Cu acest cor
a susţinut anual câte trei mari concerte, veniturile oferindu-le din nou pentru
utilarea bibliotecii corului. Programele conţineau şi jocul căluşerilor, cu brâul
tricolor purtat de dansatori. În unele situaţii concertul era asociat şi cu teatrul. În
felul acesta se continua o frumoasă tradiţie, căci încă din 1904 corul organizase

10
„în favoarea fondului propriu, concert şi reprezentaţiune teatrală în ospătăria
d-lui Ilie Ivacskovits din loc”. Atunci s-a jucat Arvinte şi Pepelea, de V. Alecsandri,
şi s-a recitat Trei, Doamne, şi toţi trei, de G. Coşbuc. (Vezi Drapelul, 1904,
nr. 150).
În autobiografia sa inedită, Iosif Bogdan a consacrat un amplu episod activităţii
sale cu corul din Deliblata în anul 1919, când Banatul se afla sub administraţia
militară provizorie a francezilor. S-a pregătit atunci un program special în care
era inclusă şi Marseillesa, cu text paralel, român şi francez. Fiindcă notarul
n-a aprobat ţinerea spectacolului, dirijorul Iosif Bogdan s-a adresat colonelului
francez pe care l-a câştigat de partea sa datorită abilităţii cu care l-a abordat,
dar şi sentimentului de solidaritate dintre cele două popoare romanice pe care le
reprezentau atunci şi în acel loc ei doi.
Interesul lui Iosif Bogdan pentru procurarea cărţilor româneşti a fost
permanent şi a recurs în acest scop la cele mai ingenioase metode. I-a învăţat
pe copii, bunăoară, să colinde, iar cu o parte din banii obţinuţi din colindat le-a
procurat cărţi de la librăria Ciurcu din Braşov.
A fost prezent la marile evenimente istorice din viaţa poporului român
petrecute între 1918-1919; la 1 Decembrie 1918 a participat la marea Adunare
de la Alba Iulia care a votat unirea cu Ţara, iar în 1919 a luat parte la adunarea
învăţătorilor, ţinută la Sibiu.
Sfătuit şi ajutat de Ion Vidu, în 1920 s-a stabilit la Timişoara, ca învăţător,
începând cu 1 octombrie. S-a impus repede în atenţia administraţiei ca unul dintre
învăţătorii cu cele mai solide cunoştinţe de limba română şi cu un scris românesc
impecabil. Auzind de această pregătire a sa, generalul Găvănescu l-a numit între
instructorii care ţineau cursuri serale de limba română pentru funcţionarii de stat
care trebuiau să ştie acum să scrie şi ei corect în limba statului român. Activitatea
sa ca dascăl şi om de cultură e una dintre cele mai prodigioase, la Timişoara.
Astfel, a alcătuit şi a condus un cor pe două voci al elevilor de la şcoala primară.
În 1930 a fixat pe note şi a armonizat pe două voci egale colindele lui Athanasie
Marienescu. Din însărcinarea revizorului şcolar, în 1921 a scris dizertaţia intitulată
Cultul limbii, ca mijloc al unităţii noastre naţionale.
A fost mult timp conducătorul Centrului cultural din Timişoara şi a ţinut
conferinţe a căror ţinută ştiinţifică şi însemnătate cultural-literară se pot deduce
chiar din titluri: Figuri bănăţene, La noi şi aiurea, Versificaţia religioasă a
literaturii române. Care a fost conduita sa de dascăl o aflăm din autobiografia
scrisă de el în 25 iunie 1942: „Înaintea mai marilor mei nu-mi place să mă
linguşesc, pentru ca să le intru în graţie şi apoi să ajung la ceva favoruri. Mi-am

11
cinstit superiorii, dar n-am avut obiceiul să bat la uşa lor, să mă milogesc şi să le
cer protecţie. N-am încercat niciodată să-mi fac reclamă, ori să mă impun cu ceva,
pentru ca să afle lumea activitatea mea extraşcolară. Singura mea ambiţie a fost
ca să-mi fac conştienţios şi la timp datoria de luminător al neamului românesc”.
Din anul 1923 a fost numit director al Şcolii generale nr. 6 din Timişoara,
funcţie pe care a menţinut-o până în 1940, când a ieşit la pensie. A murit la 15 mai
1948, după o grea suferinţă de 8 ani, în urma unui accident care l-a paralizat.
A început să culeagă poezii populare ca elev şi a continuat ca învăţător,
majoritatea publicându-le în ziarul Plugarul român din anii 1912-1913. Semi-
anonimatul ca folclorist, de care a avut parte ulterior, se datoreşte între altele
şi circulaţiei restrânse a acestei publicaţii deşi numărul culegerilor apărute în
paginile ei se ridică la peste 200. La aceasta se mai adaugă exagerata sa modestie:
Iosif Bogdan se considera unul din acei intelectuali ai satelor care tipăreau culegeri
în periodicele vremii nu pentru a-şi face un nume, ci numai ca să dovedească
înzestrarea poporului nostru cu harul poeziei şi să contribuie, în acelaşi timp, la
educaţia lui literară. A culege folclor era atunci o obligaţie morală dintre cele mai
importante pentru un învăţător, după cum el însuşi a ţinut să ne-o spună într-o
lucrare inedită: „În vacanţele de vară, după ce ne-am terminat lucru câmpului, în
puţinele clipe libere, e bine ca învăţătorii să noteze unele datini din comunele lor
şi din jur.
Cei mai mulţi învăţători adună din gura bătrânilor înţelepţi poveşti, basme,
chiuituri, doine, balade, hore şi istorii legate de trecutul satelor, ştiut fiind că unul
dintre cele mai puternice mijloace de educaţie este cântarea şi povestirea” 1.
Fără îndoială că acest mod de a concepe activitatea intelectuală a unui
învăţător a fost determinată în chip hotărâtor de Enea Hodoş. A existat însă şi un
folclorist bănăţean faţă de care Iosif Bogdan a manifestat un interes deosebit cel
puţin în două privinţe, iar acesta n-a fost altul decât Athanasie Marienescu. El i-a
insuflat mai întâi convingerea că obiceiurile, credinţele şi superstiţiile poporului
român trebuie culese şi folosite ca argument al originii noastre romane, fapt ce nu
exclude şi combatera unora dintre ele de pe poziţiile tradiţionale ale iluminiştilor
Şcolii Ardelene. Din această optică a lui Marienescu s-a inspirat Iosif Bogdan
când a luat iniţiativa de a publica în Plugarul român din 1909-1910 un amplu
studiu asupra Credinţelor deşarte. În al doilea rând, ataşamentul său faţă de opera
lui Marienescu s-a exprimat în fixarea pe note şi armonizarea pe două voci egale
a Colindelor culese de înaintaşi şi publicate la Pesta în 1859.
Integrarea în mişcarea folcloristică a timpului a fost stimulată şi de impulsul
pe care i l-a dat B. P. Hasdeu, solicitând şi colaborarea intelectualilor aflaţi în

12
satele bănăţene, din rândul cărora s-au desprins figurile luminoase ale lui Sofrone
Liuba şi Aurel Iana din Măidan. Iosif Bogdan a avut strânse relaţii cu ei şi a
frecventat aceeaşi zonă folclorică, o parte din doinele culese de el fiind chiar din
Măidan.
Primul contact cu creaţia populară s-a stabilit, fireşte, încă din copilăria
petrecută la Deliblata, unde exista un bogat tezaur folcloric îmbogăţit permanent
de cântăreţi vestiţi care s-au succedat din generaţie în generaţie şi i-au trezit o
mare admiraţie prin originalitatea talentului lor. Funcţionând apoi ca învăţător în
comunele Şipet şi Iam, orizontul cunoştinţelor sale s-a lărgit, mai cu seamă că şi
alte sate din jur îi ofereau mereu surprize plăcute, culegând, cum am spus, şi din
Măidan, iar apoi din Bârlişte; mai târziu, investigaţiile s-au extins pe o zonă mult
mai mare, incluzând localităţi ca Ofcea, Nicolinţ, Mramorac sau chiar oraşele
mari: Timişoara, Caransebeş, Cluj.
Folclorul literar publicat în Plugarul român din 1912-1913 are următoarea
repartiţie numerică pe localităţi:

Iam Bârlişte Şipet Măidan Caransebeş Deliblata

63 37 31 23 19 18

La cifra de mai sus, pentru Deliblata se adaugă următoarele culegeri inedite

sau apărute fragmentar în contextul unor articole:

Texte notate în Amintiri Colinzi

10 3

Cântece fixate pe note Cântece pentru copii

24 3

Laolaltă culegerile din Deliblata însumează 58 de texte, cifra apropiindu-se

de aceea a culegerilor din Iam, localitatea de unde provin cele mai multe.
Cântecele fixate şi pe note, din alte localităţi, sunt în număr de treisprezece. Din
Iam a mai publicat şi Cântecul zorilor. În final numărul tuturor culegerilor se
ridică la 245: doine, hore, balade, cântece pentru copii, cântecul zorilor, colinzi,

13
cântece satirice. Specia cea mai bogat reprezentată este doina, în special doina
de dragoste. Baladele abia se ridică la cinci, ca urmare nu numai a împuţinării
speciei ca atare în Banat, dar şi a avertismentelor lui Athanasie Marienescu de a
nu se angaja la publicarea lor decât oameni specializaţi anume în reconstituirea
unor tipuri originale pe baza variantelor.
Iosif Bogdan se numără între foarte puţinii culegători de folclor din primul
deceniu al secolului al XX-lea care s-au arătat preocupaţi de comunicarea unor
date esenţiale despre informatori, unii dintre ei fiind adevăraţi rapsozi populari.
Cele mai multe detalii ni le oferă în legătură cu lăutarii români din Deliblata,
din rândul cărora se distinge îndeosebi figura lui Todor Petrovici, zis Toşa Driţu.
Iată ce ne spune în monografia comunei Deliblata: „Lăutarii din Deliblata sunt
cunoscuţi în tot aretul de frumuseţea cântărilor şi dansurilor ce le execută. Cine
n-a auzit de lăutariul Raicu, care a introdus în comună dansurile româneşti şi
care a instruat la violină pe Nichifor Petrovici, zis Vană Driţu, zis Nana, şi pe
Tana Simion-Nădăşanu? Vană Driţu a avut fiu pe lăutarul vestit Toşa Driţu, care
la nunţi ştia să înveselească şi frunţile cele mai încreţite, căci cânta şi cu gura
şi alcătuia momentan poezia despre fiecare participant la nuntă, cântându-le
trecutul. Aceşti patru lăutari au trecut la cele eterne, dar deliblăceanu adeseori
aminteşte despre ei. Fiii lui Tana Nădăşanu, Jiva şi Nănuţi (Ioan) continuă opera
frumoasă moştenită de la blândul lor părinte. La nunţi sunt nelipsiţi, fiindcă au
moştenit şi ştiinţa în cele muzicale şi firea bună a tatălui lor. [...]. Numele lui
Driţu Nădăşanu va fi mult timp lăudat de deliblăceni” 2. Precizările făcute cu
prilejul descrierii obiceiurilor de nuntă sunt importante îndeosebi în măsura în
care autorul ne informează asupra unor amănunte despre calitatea de creatori a
acestor lăutari: „În cursul mesei lăutarii cântă «cântări de masă», un fel de doine
rămase de la lăutaşii Raicu Driţu zis Nana, Toşa Driţu şi Nădăşanu, care nu le-am
auzit în alte părţi [...]. Lăutarii cântă cu violina, dar şi cu gura. Lăutarul Toşa Driţu
ştia să compună poezii momentane din viaţa fiecărui nuntaş, începând cu naşul.
Cu violina se acompania şi cânta o melodie, care n-o ştiu cânta în alte sate” 3.
Aşadar, Toşa Driţu era deopotrivă cântăreţ din vioară, cântăreţ vocal
şi creator de melodii şi texte literare. Iosif Bogdan îl aminteşte aici ca
improvizator de texte umoristice şi satirice cu prilejul nunţilor, dar aceasta era
doar una din feţele talentului său literar, pentru că el a putut crea cu aceeaşi
uşurinţă doine, hore, probabil şi balade. Între culegerile de folclor muzical
figurează, într-adevăr, şi doine, cum ar fi cea „fixată pe note” în 1906 şi
intitulată Hei, nană, nană – o doină de jale dintre cele mai frumoase, auzită
de la Toşa Driţu. La aceasta se adaugă trei doine şi hore reproduse în volumul

14
de Amintiri, din 1924: Astă horă-mi place mult, Grăbi muma de mă dete,
Duce-m-aş şi m-aş tot duce. Despre o petrecere seara la vie, a tineretului din
Deliblata împreună cu Toşa Driţu, care cânta din vioară şi din gură, notează în
acelaşi volum, precizând că se auzea în depărtare „sunetul plăcut al unei viori
acompaniată de mai multe voci de juni şi fete mari. Din ce se apropiau de coliba
noastră, desluşeam că-i Toşa Driţu vestitul lăutar al satului şi cu gura acompaniat
de tineret” 4.
O altă figură interesantă este aceea a tânărului cioban Milan Ardelean,
tot din Deliblata, cunoscut ca un foarte bun cântăreţ de doine, din fluier şi din
gură. Reţinem un moment surprins în copilărie şi reprodus mai târziu cu toată
autenticitatea: „Îşi scotea fluierul de la şerpar şi începea într-un ton jalnic să cânte
din acest instrument frate cu românul. Trist şi abătut priveam degetele lui, cum
lovesc butorile fluierului. Mă minunam de isteţimea lui, căci din melodia jalnică
a doinei, trecea la câte un «de doi». Era şi un foarte talentat dansator, după cum
ni-l prezintă în continuare: „Se scula Milan şi juca cu foc «de doi» şi cânta din
fluier, fără să-şi piardă tactul. Îşi arunca boata unde era iarba mai mică şi cânta
în fluier «Căluţul», juca cu multă isteţime pe bastonul său ciobănesc acest joc,
care nu l-am mai văzut în alte părţi” 5. Cu alte cuvinte, şi Milan Ardelean era un
talent multilateral, de vreme ce cânta din fluier, dansa şi cânta din gură. Cel puţin
două din cântecele reproduse în Amintiri au fost auzite de la Milan Ardelean:
Frunză verde de sub punte şi Măi ciobane de la oi. Într-un context asemănător şi
tot în Amintiri, Iosif Bogdan a mai evocat şi alte două figuri reprezentative pentru
poezia populară din Deliblata. Prima este aceea a bunicii sale, de la care a ascultat,
între altele, o baladă despre Iancu Jianu, iar a doua a bătrânului Maxim Ciora,
cel în stare să se întreacă cu tineretul în joc, cântece şi strigături. Dintre cântecele
auzite de la acesta a reprodus în Amintiri: Fetiţă de la părinţi, Pe socacul nostru-i
fum, Dorul meu pe unde umblă.
Numărul celor de la care Iosif Bogdan şi-a notat folclor muzical din Deliblata
este de zece, între ei figurând şi doi învăţători; majoritatea textelor le-a cules
însă de la Jiva Ivaşcu zis Bogatu, în anii 1906 şi 1907.
Pentru folclorul literar şi muzical aflat în manuscris ni se dă numele majorităţii
informatorilor; ei aparţin mai multor localităţi din Banat, cu precădere celor din
sud. Din Ofcea, de lângă Belgrad, este menţionat Todor Cutean, din Mramorac a
cules de la Petru Boşneag, ajuns apoi „calfă de apaduct la Viena”; Nicolinţul i l-a
dat pe Pavel Moroievici, preparand, iar din Iam apar mai multe nume: Iosif Cârdu
zis Ioşca Fleca, Ştefan Dughici, Ion Adam. Pentru unele culegeri se oferă chiar
amănunte; bunăoară doina intitulată Dida a cules-o de la Ion Adam din Iam, care,

15
la rândul său, a auzit-o de la pictorul Matei, acesta din urmă cântând-o „în timpul
cât a pictat biserica din Iam”, adică în 1889; cântecele ascultate de la Eftimie
Gruici din cartierul Elisabetin al Timişoarei datează din 1931; atunci informatorul
avea 83 de ani, adică se născuse în 1848. Preocupările lui Iosif Bogdan de a nota
simultan textul şi melodia n-au încetat nici spre sfârşitul vieţii, astfel că, bolnav
fiind, în 1940, internat într-o clinică din Cluj, a ascultat şi a notat doine de la
profesorul doctor Ion Minea şi de la masorul Ion Câmpean.
Cu totul alta a fost situaţia folclorului literar publicat de el în Plugarul
român. Atunci a menţionat numai localitatea, lipsind cu desăvârşire numele
informatorilor. Faptul în sine ar apărea oarecum curios. Într-adevăr, pentru folclorul
muzical cules în 1906 există numele tuturor informatorilor, însoţit de numeroase
amănunte, în timp ce folclorul literar publicat după şase ani nu mai beneficiază
de acelaşi tratament. În realitate, Iosif Bogdan a fost permanent convins că e
necesară o „fişă a informatorului”, oricât de sumară, dar a renunţat la tipărirea
ei în 1912-1913, deoarece, în acord deplin cu concepţia redacţiei, pe primul plan
se situa scopul de a face educaţia literară a publicului cu texte selectate şi într-o
transcriere apropiată de cea a literaturii culte. Altfel nici nu ne-am putea explica
de ce, în acelaşi ziar, Plugarul român, într-un articol despre Credinţele deşarte,
când a reprodus Cântecul zorilor din Iam, a adăugat şi specificarea „Cules de la
Paraschiva Bontea Ţeicoane” 6.
Începem succintele noastre referiri la folclorul literar cules de Iosif Bogdan
cu câteva consideraţii despre balade, chiar dacă acestea sunt cele mai reduse
numeric. Balada auzită de la bunica sa în copilărie şi reprodusă în Amintiri reţine
atenţia prin aceea că este consacrată haiducului Iancu Jianu, referindu-se însă nu
atât la confruntările sale cu bogătaşii sau cu autorităţile, cât mai ales la conflictul
cu fratele „cel frumos şi mişel”, lipsit de „dragoste frăţească” şi care n-a vrut să-i
sară în ajutor, atunci când haiducul se afla într-un codru, înconjurat de flăcări şi
de duşmani. Cea de a doua baladă, Tare-am înserat, o întâlnim la Iosif Bogdan
în patru variante: două din Deliblata (una auzită de la sătenii păzitori de vie şi
reprodusă în Amintiri, alta publicată în Plugarul român, 1912, nr. 23), una auzită
în anul 1907 de la Todor Cutean din Ofcea şi fixată pe note, iar cea de a patra
culeasă din Iam şi comunicată lui Romul Popa între 1910 şi 1911. Toate variantele
au titlul primului vers: Tare-am înserat. Între ele există diferenţe, în primul rând în
privinţa numărului de versuri; cea mai lungă (nouăsprezece versuri) este varianta
din Plugarul român, iar cea mai scurtă (douăsprezece) este varianta din 1907, de
la Ofcea. Variantele din Deliblata sunt mai vechi şi mai interesante. De pildă, se
precizează locul de unde „lotrul” ar fi cumpărat caii – Ţarigradul. Varianta din

16
Amintiri are un final cu totul diferit de celelalte, căci lotrul de cai este prins de
„Jăndari furioşi / Pene de cocoşi”, care-l leagă şi-l bagă „în Stiucaus”, adică la
închisoare. Atât „cântecul” lui Jianu, cât şi cel al lotrului de cai aparţin cântecului
bătrânesc, specie care a cunoscut deplina înflorire între secolele al XVI-lea şi al
XVIII-lea, iar în perioada modernă, când l-a cules Iosif Bogdan, se afla pe cale
de dispariţie, de unde şi pierderea finalului la Tare-am înserat în variantele de la
Ofcea şi Iam. Primul cântec bătrânesc este de fapt o baladă haiducească, având
ca erou un haiduc care a populat baladele din Muntenia, Iancu Jianu. Cel de al
doilea, tot un cântec bătrânesc, se circumscrie şi el în sfera celor ce au ca temă
haiducia, chiar dacă eroul lui este un lotru – cuvânt localizând lingvistic creaţia
în Banat, unde el se foloseşte.
Horele atestă la rândul lor un interes constant din partea culegătorului pentru
înregistrarea a cât mai multe variante. La una din ele, de pildă, cunoaştem trei
variante; după cum ştim din Amintiri, pe prima a ascultat-o încă din copilărie de
la Toşa Driţu:

Astă horă-mi place mult, Dar singur nu voi s-o joc

Puiculiţă, puica mea, Puiculiţă, puica mea,
Şi s-o joc şi s-o ascult, Ci cu mândra la un loc,
Puiculiţă, puica mea. Puiculiţă, puica mea.

În culegerea inedită de folclor muzical apare o variantă fără numele vreunui

informator, dar reluând două versuri şi refrenul din varianta Driţu; deci e mai
scurtă cu două versuri. O altă variantă, cu specificarea „cântată de Jiva Bogatu
Ivaşcu din Deliblata în anul 1906” şi cu titlul Horă, diferă întrucâtva de celelalte
două: primul vers e „Jocul ăsta-mi place mult”, iar refrenul” Puiculiţă, puica
mea” – lipseşte.
Între textele auzite cu ocazia păzitului viei se numără şi „chiuitura” ascultată
de la bătrânul Maxim Ciora, de data aceasta localizarea în Banat fiind facilitată
de unele regionalisme:

Pe socacul nostru-i fum, Cu cămaşă de bumbac

Am drăguţi ca un păun, După el fetele zac,
Pe socacul nostru-i jar, Cu cămaşă de fuior,
Am drăguţi ca un păhar După el fetele mor.

Tot din categoria „ineditelor” fac parte şi două doine de ciobănie incluse
în volumul Amintiri. La stână cu muma, pe care, de asemenea, în copilărie, le-a

17
ascultat de la ciobanul Milan Ardelean din Deliblata. Prima, Frunză verde de
sub punte, exprimă sentimentul de mândrie al ciobanului pentru meseria sa, dar
şi fiindcă are turma lui de oi şi o iubită la care visează tot timpul cât e despărţit
de ea:

Frunză verde de sub punte

Sunt şi-oi fi cioban la munte.
Am o turmă de oiţe
Ş-o frumoasă mândruliţă;
Bâr! oiţă bâr! bâr! bâr!

Textul întreg are trei strofe, fiecare din ele încheindu-se cu versul final al
celei dintâi. Este o doină de rezistenţă încă, în zona Banatului de sud, căci o
variantă a ei a fost culeasă în 1971 în Nicolinţ de la un informator de 71 de ani,
aşadar cu 15 ani mai tânăr decât Iosif Bogdan.7 Iată acum prima strofă a variantei
din Nicolinţ:

Foaie verde de pe punte

Am crescut cioban la munte
Ş-am o turmă de oiţe
Ş-o frumoasă mândruliţă,
Bâr, bâr, bâr oiţă, bâr.

Sectorul poeziei ciobăneşti este sărac în colecţia Foaie verde, spic de

grâu – doar douăzeci de piese – şi nici una n-a fost culeasă din Deliblata, încât
comparaţiile cu variantele lui Iosif Bogdan nu pot fi extinse; unele sunt chiar
neconcludente. Spre exemplu, în varianta de la Nicolinţ lipsesc versurile care
fixează două momente: al mersului la păscut şi al mulsului oilor, apoi imaginile
cu răsăritul lunii şi al soarelui. În schimb, găsim într-o scurtă poezie de nouă
versuri, culeasă din Grebenaţ, tocmai cele două versuri de început întâlnite şi în
varianta lui Iosif Bogdan:

Când răsare sfânta lună

Io mân turma la păşune.

De asemenea, două versuri consacrate momentului când se mulg oile (la

răsăritul soarelui) apar într-o poezie culeasă din Nicolinţ:

18
 Când răsare sfântul soare
Iel cu turma-i la mulsoare.

Sunt versuri şablon care pot fi transferate dintr-un text în altul, dacă acesta
are ca temă viaţa ciobănească. Originalitatea celor două strofe din varianta lui
Iosif Bogdan stă în ultimele două versuri ale fiecăreia, indicând starea de visare a
ciobanului, astfel încât primele rămân doar ca simple versuri-cadru.
Un interes cu totul aparte trezeşte cea de a doua poezie inspirată din viaţa
păstorească şi reprodusă de Iosif Bogdan în acelaşi volum de Amintiri; a auzit-o
tot de la ciobanul Milan Ardelean din Deliblata:

Măi ciobane de la oi,

Măi ciobane, măi!
Tu n-ai grijă nici nevoi,
Măi ciobane, măi.

Stihul refren „Măi ciobane, măi” se repetă după fiecare vers din prima parte,
pentru ca în cea de a doua să apară doar la urmă. De fapt, tocmai în partea a doua
originalitatea e mai evidentă, prin prezenţa sentimentului naturii legat de pădure
şi de apariţia celor doi aştri. Şi aici primele două versuri (cel puţin) sunt enunţuri
şablon, detaşabile şi permutabile, exprimând ideea (cam naivă!) că există favorul
pentru cioban de a fi lipsit de griji şi de nevoi. Le întâlnim şi într-o poezie culeasă
din Sutiesca: „Măi ciobane de la oi / Tu n-ai grijă nici nevoi”. 8 O variantă a celei
din Amintiri, cu neînsemnate deosebiri, a fixat-o pe note Iosif Bogdan în 1906
(inedită), adăugând şi menţiunea: „Doină cântată de Petru Boşneac din Mramorac
(calfă de apaduct din Viena) ”. Surpriza cea mai mare în legătură cu acest cântec
ciobănesc este acela de a-l afla într-o formă aproape identică între culegerile
lui Eminescu, 9 având titlul Măi ciobane de la oi. Deosebirile dintre cântecul
ciobănesc cules de Eminescu şi cel al lui Iosif Bogdan sunt neesenţiale. Eminescu
are în plus două versuri: „Dragi îmi sunt oiţele/Ca şi copiliţele”; la Iosif Bogdan
se repetă, de două ori, versul refren: „Măi ciobane, măi”, pe care îl mai întâlnim
şi în final. La Iosif Bogdan reţinem şi notarea mai fidelă a pronunţiei regionale ca
în paşul (pasul) şi ţî (ţi). Presupunem că Eminescu a putut culege textul cu ocazia
turneulul teatral din 1868, când trupa lui Pascaly a dat spectacole şi la Oraviţa,
unde, nimerindu-se să ajungă într-o duminică, au fost conduşi şi la horă. 10
Cântecele satirice au intrat în atenţia lui Iosif Bogdan pentru originalitatea
lor, dar şi fiindcă se înscriau într-un context mai general privind preocupările sale
în legătură cu educarea poporului prin combaterea unor moravuri şi obiceiuri

19
dăunătoare. Una dintre temele frecvente în aceste cântece este căsătoria făcută
din interese materiale, cu intervenţiile nefaste ale părinţilor şi contrar dorinţelor
fetei sau ale băiatului. În textul Amintiri. La păzit vie cu muma, aflăm un asfel de
cântec satiric, la dimensiuni pe care de regulă nu le prea întâlnim în culegerile
din publicistică şi din volume, el însumând douăzeci şi şase de versuri. Începutul
poeziei (primele patru versuri) enunţă tema şi precizează atitudinea fetei – de
nemulţumire în primul rând faţă de soacra rea pe care a căpătat-o în urma
căsătoriei. Apare în text şi un vers-concluzie, cu structură de refren şi bănuim că
el revine în câtec după fiecare grup de versuri, chiar dacă culegătorul nu l-a mai
reluat în strofele următoare:

Grăbi muma de mă dete

La casa cu iarbă verde
Şi ră soacră-mi căpătai,
Uf, uf, uf, şi vai, vai, vai!

Versul de la început reapare şi în culegeri ulterioare de folclor din Deliblata:

„Grăbi muma de mă dete /Şi-mi ugi grădina verde”.11 Dar asemănarea se rezumă
la atât, căci poezia din care am citat mai sus nu este satirică, iar în plus, cea culeasă
de Iosif Bogdan dezvoltă tema şi pe alte planuri. El surprinde în obiectivul satirei
sale trei personaje: soacra, rea prin definiţie şi capabilă să-i reproşeze norei că
nu este bogată; socrul, care pretinde că „nu-i dă casă”, şi feciorul lor – soţul ei
acum – cu obiecţii în privinţa frumuseţii soţiei sale. Cea de a doua parte a poeziei,
constituită din replica fetei la toate reproşurile amintite, e mult mai caustică decât
prima, dezvăluind adevărul crud în legătură cu socrii şi soţul: în primul rând, ei
nu sunt atât de bogaţi pe cât se laudă, neavând „boi nici car în curte”, ci numai
„tufe şi gunoi”; casa le e „ca şi o şură”, iar feciorul „bun de gură / Şi-i urât ca şi o
ciumă”. Cele trei versuri finale reiau motivul iniţial al reproşului adresat mamei
fiindcă s-a grăbit s-o mărite cu un astfel de om: „Tu porţi vina, dragă mamă! / Mă
grăbişi la măritat / În rea casă m-ai băgat”.
Regretul pentru contractarea unei căsătorii în care şi-a spus cuvântul averea,
iar nu iubirea adevărată exprimat acum de bărbat, apare într-o poezie culeasă
din Iam:

Lăcomii că-i gazdă mare

Şi-o luai de peste vale,
Vai sărace sutele

20
 Cum mărită slutele,
Mă bucurai de avere
Şi-o luai fără plăcere. 12

E un cântec satiric de patruzeci şi patru de versuri, cu o gamă de procedee

dintre cele mai variate. Reţinem acum suita de comparaţii cu funcţie satirică
intrate în structura portretului fizic şi moral al urâtei: „Când o văd la foc şezând /
Parcă văd un urs plângând, / Când o văd la uşa şurii, / Parcă văd muma pădurii”;
sau: „Şi-i nevastă somnoroasă, / Ca şi-o ciută spărioasă, / Să poartă nepeptănată
/ Ca şi-o buhă împănată”.
Din Şipet a cules un cântec satiric dedicat fetei care ar vrea să se mărite, dar
încă n-a învăţat să-şi îndeplinească îndatoririle de femeie gospodină: „Mărita-m-aş
mărita, / Pita n-o ştiu frământa, / Chimeşa n-o ştiu spăla”. 13
Ideea respingerii căsătoriei cu o fată bogată şi a opţiunii pentru una săracă
dar frumoasă apare şi în cântece fără vreo intenţie satirică sau măcar ironică:

„Să trăiesc cât piatra-n apă,

N-aş iubi fată bogată,
Aş iubi una săracă
Numai ochii ei să-mi placă”. 14

Alteori predomină motivul potrivirii de frumuseţe şi caracter, cântecul fiind

în realitate o strigătură:

Mândro cu cin’ te iubeşti

Nici un pic nu te loveşti
Uită-te, mândro, la mine,
Că-s frumos, înalt ca tine,
Doamne, cât ne-ar sta de bine. 15

În spiritul tradiţiei instituite de Sofrone Liuba şi Aurel Iana, al necesităţii

de a înlesni înţelegerea textelor de către vorbitorul român din orice parte ar fi el,
Iosif Bogdan şi-a însoţit culegerile din Plugarul român cu note lămuritoare despre
unele regionalisme sau cuvinte şi expresii populare care cunoşteau o circulaţie
mai restrânsă. Fără îndoială că acest lucru este un adaos preţios la caracterul
ştiinţific al culegerilor sale. Iată câteva bănăţenisme, cu explicaţiile autorului
puse aici între paranteze: dida (mândra), socacul (strada), logodaşii (logodnicii),

21
ciocaţ (bucium). Unele inversiuni verbale, ca şi multe alte elemente de topică au
fost conservate de culegător cu grija cuvenită: sămănare-aş sămăna, o aş tăia,
ţucu-mi-ţi etc.
Poezia noastră populară cunoaşte o veritabilă artă a dialogului, iar Iosif
Bogdan a intuit-o şi a reţinut acele creaţii folclorice în care ea apare mai evidentă.
Expunerea la modul dialogat este un procedeu întâlnit cu deosebire în balade,
dar într-o formă particulară apare şi în cuprinsul unor cântece lirice. Un astfel
de dialog se derulează atunci când fata simte primii fiori ai dragostei, iar pentru
desluşirea lor apelează la explicaţiile şi sfatul mamei. Răspunsul primit îmbracă
şi forma avertismentului, nu numai pe aceea a sfatului:

- Lasă-mă maică-n portiţă,

Că acum şi io-s fetiţă,
Să dau bădiţii guriţă.
- Dragă fată, te-aş lăsa
Frică mi-i că te-or fura. 16

Procesul de estetizare a vobirii curente, caracteristic poziei populare, are

loc în forme variate, între care se numără şi sincopa. Întotdeauna Iosif Bogdan
a trascris cu fidelitate sincopele: lacrimi d’ale mele, pe tin’ bade te-am uitat,
cu cin’ te iubeşti. Există însă şi sincope mai puţin frecvente în poezia populară;
acestea îndeplinesc unele funcţii stilistice sau înlesnesc rezolvarea unor probleme
ca în situaţia următoare: focu’ / socu’. Prin anumite sincope se rezolvă probleme
de ritm: car’ (care), iut’ (iute), num’ (numai), făr’ treabă (fără treabă) – unele
apărând şi ca o marcă a limbajului dialectal.
O secţiune aparte de texte atestă prezenţa simţului poeziei la culegătorul
lor, căci numai acesta l-a putut orienta în alcătuirea colecţiei apărute în Plugarul
român; ea este selectivă iar Iosif Bogdan ne oferă piese antologice, de o valoare
literară certă. Numeroase poezii cunosc rima interioară, datorită căreia se
conturează mai clar sonorităţile versului: „Nu-i arată, nu-i grăpată”, „N-am topor
să te omor”, „Dar ca luna nu-i nici una”.
Ca procedeu stilistic, repetiţia înregistrează unele forme mai puţin obişnuite
îndeosebi atunci când îşi propune să marcheze locul accentului afectiv în strofă:
„Te văd, văd, bădiţă, bine”, „Aşa trece timp şi timp / Până om veni la rând”.
În privinţa structurii lor, diminutivele sunt cele comune, multe dintre ele
devenite familiare datorită colecţiei lui Vasile Alecsandri: semnişor (semn),
mândruliţă, guriţă, bădiţă, leliţă, crinuleţ (crin), fetiţă, ochişorii, copiliţă,

22
păduriţă. În legătură cu ultimul diminutiv, în poezia Păduriţă mândră eşti, e de
observat că el apare ca un laitmotiv, după fiecare vers, însoţit de epitetul verde şi
având menirea să-i confere întregului text o muzicalitate aparte:

Păduriţă mândră eşti,

Păduriţă verde,
Şi bade departe eşti,
Păduriţă verde.

Efectele stilistice semnificative se obţin adesea prin repetarea unor

onomatopee: „Uf, uf, uf şi vai, vai vai” (Grăbi muma de mă dete), sau „Bâr! oiţă
bâr! bâr! bâr! (Frunză verde de sub punte).
Culegerile lui Iosif Bogdan oferă numeroase exemple de procedee stilistice
care concură la realizarea unor frumuseţi autentice. Ele sunt deseori simple, chiar
dacă, prin structura lor particulară, constituie un examen ceva mai complicat
pentru creatorul anonim, ca şi în cazul sinonimiei ce urmează:

Dorule, dori-te-ar focu,

M-ai îngălbenit ca socu.
Dorule, dori-te-ar para,
M-ai îngălbenit ca ceara.

Folclorul literar pe care Iosif Bogdan l-a publicat în Plugarul român este
reprezentativ pentru doinele din partea de sud a Banatului şi constituie o pagină
antologică dintre cele mai valoroase datorită caracterului selectiv a ceea ce s-a
tipărit. Imaginea reală a întregii sale colecţii se reconstituie însă şi din textele
ilustrative pe care le-a reprodus în Amintiri, împreună cu preţioasele culegeri inedite
de folclor muzical. Dar dimensiunile integrale în cadrul cărora se proiectează
întreaga sa activitate folcloristică pot fi cunoscute abia după ce vom parcurge un
alt mare capitol, folclorul obiceiurilor – şi aici cu o parte însemnată de material
inedit. Faţă de predecesori, Iosif Bogdan a reuşit să cuprindă o arie mai largă a
folclorului obiceiurilor – de la cele legate de botez, nuntă şi înmormântare, până la
agricultură şi păstorit. Obiceiurile au fost înregistrate pentru frumuseţea lor, dar şi
fiindcă ofereau mărturii despre originea noastră romană. Superstiţiile, „credinţele
deşarte”, le-a cules ca să contribuie la combaterea lor şi luminarea poporului,
răspunzând astfel unui deziderat mai vechi cu origini în Şcoala Ardeleană. 17

23
 Un capitol aparte îl constituie cel dedicat măsuratului oilor, obicei descris pe
larg în volumul inedit Amintiri. La stână cu muma. Iosif Bogdan este un culegător
ce se detaşează vizibil, prin extensiunea ariei de investigaţie şi prin metodologie,
de generaţia secolului al XIX-lea, apropiindu-se tot mai mult de folcloristica
întemeiată pe metode ştiinţifice.

VIRGIL VINTILESCU

Bibliografie

1. Iosif Bogdan, Obiceiuri din Banat... 1937. manuscris inedit aflat cândva în posesia
fiului său George Bogdan, din Timişoara, de unde l-am consultat şi copiat parţial în anul
1985.
2. Iosif Bogdan, Monografia comunei Deliblata, manuscris inedit, p. 22, aflat cândva
în posesia fiului său şi copiat de mine (două treimi) în anul 1985.
3. Ibid., p. 28.
4. Iosif Bogdan, Amintiri. La păzit de vie cu muma, manuscris inedit, 1924, p. 7.
Copiat integral în 1985 şi reprodus în ediţia de faţă.
5. Iosif Bogdan, Amintiri. La stână cu muma, p. 8. Manuscris inedit copiat integral în
1985 şi reprodus în ediţia de faţă.
6. Iosif Bogdan, Credinţele deşarte, IX, în Plugarul român, 1910, nr. 6.
7. Foaie verde spic de grâu. Colecţie de folclor bănăţean I. Poezie lirică, Zrenjanin,
1979, p. 224.
8. Ibid., p. 225.
9. M. Eminescu, Opere VI. Literatură populară, ediţie critică îngrijită de Perpessicius,
Editura Academiei Republicii Populare Române, 1963, p. 239-240.
10. Veturia Birou, Din legăturile lui M. Eminescu cu Banatul, în Orizont, 1964, nr. 5,
p. 87.
11. Foaie verde spic de grâu, Zrenjanin, 1979, p. 146.
12. Plugarul român, 1912, nr. 24.
13. Plugarul român, 1912, nr. 27.
14. Plugarul român, 1912, nr. 28.
15. Ibid.
16. Ibid.
17. Un număr mare de obiceiuri le-a descris în Monografia comunei Deliblata.
Superstiţiile au constituit obiectul unui întins studiu, Credinţe deşarte, apărut în Plugarul
român din anii 1909 şi 1910.

24
 POEZII POPULARE DIN BĂNAT
Culese din comuna Iam de Iosif Bogdan, învăţător1
1.
Nu-s pe cer atâtea stele
Câte zic de mine rele,
Nu-i pe cer atâta nor
S-astup gura tuturor.
2.
Frunză verde mătrăgună
Mă dusei noaptea pe lună
Să-mi găsesc o floricică,
Care mult inima-mi strică
Şi s-o-ntreb de ce-n grădină
Pleacă fruntea şi suspină.
- Eu mă plec, ea îmi răspunde,
Căci grea jale mă cuprinde,
Trei zile sunt înflorită
Şi-apoi cad de vânt silită.
D-abia cresc şi-mi fac o floare,
D-abia mă-ncălzesc la soare
Şi pe mine cade-ndată,
Umbra neagră-ntunecată,
Încât nime nu mă vede,
Floare sunt ori iarbă verde.
1 – Plugarul român, anul 1912, nr: 21, 23, 24, 25, 28, 29, 32, 33, 34, 37, 38, 39, 45,
46; anul 1913, nr: 4, 6, 7, 11, 22.
2 – au doară.
3 – beat.
3.
Orb am fost oarecă2 bat3,
Când plecasem la-nsurat.
Frunză verde codru des
Toată lumea şi-a ales,
Ce-a fost verde şi frumos,
Ce-a fost bun şi drăgostos,
Dar eu, Doamne, ce-am ales?
Ce-a fost mai rău în ovăs,
Trei fire de neghiniţă,
Şi-o mândruţă cam negruţă,
Lăcomii că-i gazdă mare,
Şi-o luai de prest-o vale.
Vai, sărace sutele,
Cum mărită slutele.
Mă bucurai de avere
Şi-o luai fără plăcere.
Mă bucurai la o sută
Şi-mi luai nevastă slută.
Când o văd la foc şezând,
Parcă văd un urs plângând.
Când o văd la uşa şurii,
Parcă văd mama pădurii.
25
 Când o văd cam înserat,
Parcă văd un mâţ ploat.
Când o văd sara la lună,
Parcă văd un ghem de lână.
Când o văd cu capul gol,
Vine-mi să fug din obor4.
Şi-i nevastă somnoroasă,
Ca şi-o ciută spărioasă.
Să poartă nepieptănată
Ca şi-o babă împănată.
Şi-mi dă blidul nespălat
Şi lingura de sub pat.
Nima n-are ce să-i facă,
Ci toţi trebuie să-i tacă,
Căci buhneşte şi îneacă,
Cum, păcatele, să-mi placă?
Luai fată cu avere,
Ca să-mi fie de muiere,
Să-mi aducă bani şi mie,
Să mă fac cu avuţie.
Ziua, noaptea nu-mi dă pace,
Mă judecă cum îi place.
4.
Frunză verde crinuleţ,
Stau în loc şi mă gândesc,
Încotro voi să pornesc,
Cu mândra să mă-ntâlnesc,
Două vorbe să-i vorbesc,
Căci cu ea mă nărăvesc.
4 – curte.
5 – unde.
6 – Se cântă pe o melodie jalnică, când se pune mortul în mormânt.
26
Câte zile voi trăi
Pe alta nu voi iubi.
Câte zile voi avea,
De ea nu m-oi mai lăsa.
Tot gândind, mândră, la tine,
A ars inima din mine,
A ars, ba s-a şi uscat,
Vai, Doamne, ce să mă fac?
Rabdă inimă fierbinte,
Stâmpără-te de cuvinte,
Rabdă inimă cât poţi
Nu-ţi da sfatul cătră toţi,
Căci noi ne vom întâlni,
Amândoi ne vom iubi.
5.
Măi fetiţă un’5 te duci?
Fără ştrinfi, fără papuci,
Cu ce farmece te-ai prins
Ochişorii de ţi-ai stins,
Cine mi te-a sărutat
Buzele de ţi-a muşcat?
Cine naiba te-a iubit
Faţa de ţi-a veştejit?
Pe ce braţe ai durmit,
De tu nu te-ai mai trezit?
6.
Faceţi bine mă iertaţi6
Şi de mine vă lăsaţi,
Oh, iubiţi pruncuţii mei!
Şi voi neamurile mele
Rămâneţi cu mare jele.
Oh, iubite neamuri a mele!
Şi voi toţi prietenii mei,
Care am trăit cu voi
Oh, iubiţi prieteni ai mei!
Veniţi toţi şi mă iertaţi
Şi de mine vă lăsaţi.
Rămâi casă întristată
Şi de mine supărată.
Oh, lume cu totul dulce,
Din tine nu m-aş mai duce,
Dar moartea cea nemiloasă,
Aici să şed nu mă lasă.
Să şed cu-a mea familie,
Ci rămâne-acum pustie.
Doamne, ce mi s-o-ntâmplat,
Vântul morţii m-a suflat
Şi la pământ m-a culcat,
Eu de lume m-am lăsat.
După mine zvonul sună,
Gata-i groapa să mă pună.
Veniţi fraţi de mă luaţi
Şi la groapă mă purtaţi,
Cu pământ mă astrucaţi
Şi de mine vă lăsaţi.
Zile bune-nchinăcine,
Cer de la toţi iertăciune,
De acum până-n vecie
Mila Domnului să fie!
7 – mândra.
8 – flori.
7.
Trecui valea ş-un ogaş,
Pân’ la dida7 la sălaş.
- Dido, ce-ai făcut de cină?
- Varză dulce din grădină,
Varză dulce cu smântână
Şi cu clisă d-a bătrână.
8.
- Cucule cu pene sure,
De ce cânţi vara-n pădure?
Ori ţi foame, ori ţi sete,
Ori ţi-i dor de codru verde.
9.
Mărul roşu de pe ţară,
Femeile mă mâncară,
M-au mâncat, căci le-am băut,
Ca pe badea să-l zăuit,
Dar cum, Doamne, să-l zăuit,
Că ş-asară l-am văzut
Cu caru-ncărcat de lemne,
Cu pălăria cu pene8.
Eu cerui o pană, două,
Îmi dete guriţă nouă.
Eu guriţa nu i-aş da,
Că mă bate maică-mea
Şi mi-i gura cântărită
Cu cântar de la fărbar
Toată litra-i opt criţari.
27
 10.
Frunză verde de sub soare
A trimis nana scrisoare,
Să-i dau ştire să se-nsoare?
- De la mine bucuros,
Să se-nsoare sănătos.
11.
La fântână-ntre livezi
Este-un păr cu pere verzi,
E cu poala la pământ
Ş-are pere de argint.
Cine părul mi-l păzeşte?
Nime, căci el singur şede.
12.
Sara bună, mândră dragă,
Eu mă duc, că-i noaptea neagră
Şi muere-acas’ mă-ntreabă
Unde-am însărat făr’ treabă.
Nu mă tem, că nu mă bate,
Că n-am însărat departe,
Numai drumul ne desparte
Ş-o grădină jumătate.
Nu-i arată, nu-i grăpată,
Nu-i cu nimic sămănată.
Sămănare-aş sămăna,
Sămănare-aş flori mărunte
Să nu fie vorbe multe.
13.
S-o fălit mândra la noi9
C-are şurţ cu nouă foi
Şi drăguţ cu şasă boi.
Dar am prins-o la minciună,
9 – Culese din comuna Şipet.
28
C-are şurţ numai c-o foaie
Şi drăguţ numai c-o oaie.
14.
Leliţă când voi muri
La popă îmi vei veni,
Vei sămăna magheran,
Că ţi-am fost drăguţi un an.
Samănă şi siminic,
Că ţi-am fost bun ibovnic.
Samănă şi lemn domnesc,
Ca să ştii că te iubesc.
15.
De-oi muri leliţă-ntâi,
La mormântul meu să vii
Şi să-mi zici cătră mormânt:
- Morminte, groapă săpată,
Mai deschide-te o dată,
Să mai văd pe-al meu iubit
Şi din inimă dorit.
16.
Iubeşte, mândră, iubeşte,
Numai bine te păzeşte
De guri rele şi spurcate
Şi de soacre blăstămate.
În feciori să nu te-ncrezi
Şi mintea să nu ţi-o pierzi.
17.
Mândruţă cu ochii verzi,
Tu pe mine nu mă crezi,
Că eu de guriţa ta,
Nicicând nu m-aş sătura.
18.
Mândro, cu cin’ te iubeşti
Nici un pic nu te loveşti.
Uită-te, mândro, la mine,
Că-s frumos, înalt ca tine,
Doamne, cât ne-ar sta de bine.
19.
Te duseşi, bade, duseşi
Voie bună nu-mi ziseşi.
Că te-ai dus nu mi-ar păsa,
Dar mă doare inima.
20.
Te văd, văd, bădiţă bine,
Aşa cred că ţi-i ruşine
A prinde vorbă cu mine.
Da’-ndrăzneşte şi vorbeşte
Că inima mea voieşte!
21.
Măi bădiţă, copil prost,
Asară pe unde-ai fost?
Că pe tin’ te-am aşteptat,
Pân’ cocoşii au cântat.
Şi văzând că nu mai vii
Pusei doru-n căpătâi,
Doamne, rău mă odihnii,
Căci pe-o parte m-am culcat,
Pe tin’, bade, te-am uitat.
22.
Bădiţa de astăvară
Acum vrea să-l iubesc iară,
Dară eu i-am spus ales,
Că nu pot să-l mai iubesc,
Căci m-am aflat alt bădiţă,
Bun şi dulce la guriţă.
23.
Sub fereastra mândrii mele
Curge un pârâu cu jele.
Ieşi maica să se spele,
Dar nu se poate spăla,
Maică, măiculiţa mea.
Şi nu se poate de jele
Că-s tot lacrimi d-ale mele.
24.
- Lasă-mă, maică, -n portiţă,
Că acum şi io-s fetiţă,
Să dau bădiţii guriţă.
- Dragă fată, te-aş lăsa,
Frică mi-i că te-or fura.
25.
Iubeşte-mă, bade, tu,
Ori mă lasă la altu’.
Nu mă iubeşti, nici mă laşi
Făr’ numai năcaz îmi faci.
26.
Dorule, dorite-ar focu’
M-ai îngălbenit ca socu.
Dorule, dorite-ar para
M-ai îngălbenit ca ceara.
29
 27.
Mândră, mâdruliţa mea,
Ţucu-mi-ţi guriţa ta.
Sânul tău cel poleit
Ce-l ţâi tot acoperit?
Sânul tău cel aplecat,
Ce ţi-l ţâi tot astrucat?
Ian auzi, mândruţă, fă!
Sânul tău tu mi-l desfă!
Şi desfă-mi-l puţintel
Ochii să-mi pasc peste el.
Şi desfă-mi-l tu mai mult,
Sânul, mândră, să-ţi sărut.
28.
Fata ce crede-n fecior
Tun-o, Doamne, dintr-un nor.
Feciorul, ce crede-n fată
Tună-l, Doamne, c-o săgeată.
Numa’-n mine nu tuna
Şi eu crezui la una.
Iartă-mă, Doamne, mă iartă,
N-oi mai crede nici o fată,
Nu voi crede nici când joară,
Dumnezeu să mă omoară.
29.
Frunză vrde de cucută
Vin’, mândră, şi mă sărută,
Mă sărută pe obraz,
Ca să-mi treacă de năcaz,
10 – Culese din comuna Deliblata.
30
Sărută-mă binişor,
Dar să nu-mi faci semnişor.
30.
Mărita-m-aş, mărita,
Pita n-o ştiu frământa,
Chimeşa n-o ştiu spăla.
Feciorii îi ştiu iubi,
Chimeşa n-o ştiu cârpi,
De feciori îmi tare place,
Chimeşa nu o ştiu face.
31.
Să trăiesc cât piatra-n munte,
N-aş iubi fată de frunte.
Să trăiesc cât piatra-n apă,
N-aş iubi fată bogată,
Aş iubi una săracă,
Numai ochii ei să-mi placă.
32.
Foaie verde de alun,10
Mândro, gândul tău nu-i bun,
Căci gândeşti cu maică-ta
Ca să-mi ardeţi inima.
Mândro, dacă tu gândeşti
Pe min’ să nu mă iubeşti,
Să-mi trimiţi tu, mândro, mie
Pe-o frunză verde de vie
Şi să-mi scrii vro trei cuvinte,
Ca să am şi eu linişte.
33.
Pân’ oi fi ş’-oi mai trăi,
Fată mare n-oi iubi.
Voi iubi tot copiliţă
C’ alea-s dulce la guriţă
Şi te iau pe după cap,
Sărutându-te cu drag.
34.
Aşa trece zi şi zi,
Până vremea va veni.
Trece zi şi săptămână
Până voi avea-o-n mână,
Aşa trece timp şi timp
Până vom veni la rând.
35.
Vai de mine, n-am ce face,
Ce iubesc maicii nu-i place.
Să-i placă maicii ca mie,
Mâne-am fi la cununie.
36.
Bate-mă, Doamne, să mor
Într-o grădină cu flori,
Cu badea de subsuori.
Bate-mă, Doamne, să zac
Într-o grădină cu mac,
Cu badea de după cap.
37.
Frunză verde viorea,
Spune, dragă, mândra mea,
Mă iubeşti pe min’, ori ba?
Că eu, mândră, te-aş iubi,
Numai lumea de n-ar şti.
Şi de lume nu-mi prea pasă
Dar mă ştiu şi cei d-acasă.
38.
- Nevăstuţă cu bărbat,
Ce arunci sămânţă-n gard?
- Sămănat să-mi fie gardul,
Să nu mă vadă bărbatul,
Când mă voi iubi cu altul.
39.
Câtu-i Bănatul de mare
Nici o dragoste nu are,
Dar Almaju-i mititel,
Multă dragoste-i în el.
40.
Vino, puică, să te joc,
Deie-ţi Dumnezeu noroc.
Şi de nu te-oi juca bine,
Las’ să fie-a mea ruşine.
41.
Zisu-mi-a frunza de plop
Că-n dragoste nu-i noroc.
Zisu-mi-a frunza de vie,
Că dragostea nu-i moşie,
Ci-i năcaz şi duşmănie.
42.
Trec zilele omului
Ca florile pomului
Bătrâneţele iut’ vin,
Zile negre de suspin.
31
 Bătrâneţe, haine rele,
Tu mânci dragi zilele mele!
De te-aş prinde,
Zău, te-aş vinde,
N-aş căuta pe cât v-aş da,
De voi să mă pot scăpa.
43.
Cine-şi iubeşte vecina,
Ala ştie ce-i odihna.
Cine iubeşte-n departe,
Ala-i tot cu frica-n spate,
Că-l vor prinde şi-l vor bate.
Străinu-s ca cucu-n codru
Şi-s năcăjit de nu-i modru,
Sunt străin ca paserea,
N-am milă nicăirea.
44.
Dragă lună şi voi stele,11
Plângeţi dorurile mele,
Iar ţie, Doamne, mă rog,
Să-mi dai minte şi noroc.
45.
Păduriţă, mândră eşti,
Păduriţă verde,
Şi bade departe eşti
Păduriţă verde.
De aş şti că te-aş vedea,
Păduriţă verde,
11 – Culese din comuna Delibata.
32
Păduriţ-o aş tăia,
Păduriţă verde,
Num’ o creangă aş lăsa,
Păduriţă vede,
Să văd şi eu pe badea,
Păduriţă verde,
Să-mi mai stâmpăr inima,
Păduriţă verde.
46.
Mânce-te focul de dor,
N-am topor să te omor,
Nici săcure să te tai,
Că prea mult năcaz îmi dai.
47.
Frunză verde de pe bană,
Cucule, ai venit iară?
Să ne cânţi ca astă-vară,
Dar să nu ne cânţi frumos,
Când îi badea mânios,
Să ne cânţi sara pe lună,
Când îi badea-n voie bună.
48.
Duceţi-vă, rândunele,
La fereastra mândrii mele
Şi-i cântaţi doina de jele,
Doina inimioarei mele.
Şi-i cântaţi doine de-amor,
Să-şi aline al său dor.
Şi-i cântaţi doine frumoase,
Ca să-mi fie drăgostoasă.
Doine dragi, doine de jele,
Doina inimioarei mele.
49.
Tare-am înserat
De lături de sat,
Cu doi căluşei,
Negri sprintenei,
Ca şi nişte zmei,
Căluşeii mei.
Lotru mă făcură
Oameni răi de gură,
Dar nu i-am furat,
Ci i-am cumpărat,
Baş din Ţărigrad.
Şapte sute-am dat
Pe-ai mei căluşei
Negri, sprintenei.
Mărturie am
Pe Domnul cel sfânt,
Ce-i şi pe pământ,
Nu numai în ceri,
Domnilor boieri.
50.
- Spune-mi, bade, vii, nu vii
Ori cu vorba tu mă ţii.
Spune-mi, bade, vrei, nu vrei,
Ori cu vorba tu mă iei.
12 – Culese din comuna Iam.
- Îţi spun, mândră, ţi-o spun drept,
Dar răspunde-mi ce te-ntreb:
De ce n-ai ieşit afară
Aseară şi-alaltăseară?
- N-am ieşit că n-am putut
M-a pus mama la cernut
Şi mi-a dat o sâtă deasă,
Să nu ies sara din casă.
- Te cred, mândră, te cred dragă,
Bată-te norocul, bată.
- Spune-mi, bade-adevărat,
Mă iubeşti, ori m-ai lăsat?
- Te iubesc, dragă puicuţă,
Că eşti dulce la guriţă,
Eşti bună la sărutat
Şi vei fi de azi ortac,
Ortac sau păreche mie,
Îmi vei fi de azi soţie.
51.
Plânge-mă, mândră, cu dor12
Că ţi-am fost eu bun fecior
Şi ţi-am fost eu pe plăcere,
Plăcere şi mângâiere,
Pe plăcerea ochilor
Pe voia părinţilor.
52.
De la mândra mea din vale,
Busuioc frumos răsare,
Busuioc de cel turcesc,
Pus-am gând s-o părăsesc.
33
 Drept să fie ? Sau glumesc?
Ba, zău, cum s-o părăsesc,
Căci ca ea nu mai găsesc:
La obraz ca rujele,
Ochişori ca murele
Buzele ca frunzele,
De-ţi repune zilele.
Dragă, nu te-nfricoşa,
Că zău nu te voi lăsa,
Câte zile voi avea.
53.
Doamne, bate vântul mare,
Să mai sece Dunărea-re,
Să se vadă pietrele,
Să trec cu picioarele,
Să mă duc la mândra mea,
C-am lăsat-o iară grea
Şi să văd ce-o fi făcut?
De-o fi făcut feciorel,
Să-i pun numele Ionel,
Să-i cumpăr un căluşel,
Şi să mi-l pun şumărel,
Şumărel pădurilor
Şi drăguţi fetiţelor.
Dar de-o fi făcut fetiţă,
Îi pun nume Iconiţă,
I-oi cumpăra o sucniţă,
Şi voi pune-o birtăşiţă,
Birtăşiţă la feciori,
La feciori şi slujitori.
54.
Copiliţă drăguliţă,
De te-ai face iconiţă
34
Să-mi fii ziua la-nchinat
Şi vara la sărutat.
55.
Cât îi pământul de mare,
Dorul meu odihnă n-are,
Nici la umbră, nici la soare.
Făr’ de tine, măi leliţă,
Să dorm cu capul la ţâţă.
56.
Câte flori sunt sus la vie
Nu-s ca tine, tu, Mărie.
Mândră eşti, frumoasă eşti,
Bine şti tu să iubeşti.
57.
Mândră, zău, mărturisesc
Că pe tine te iubesc,
Îţi dau carte de la mine
Că nu m-oi lăsa de tine.
58.
-Mândră, mândruliţa mea,
Păsăruică uşurea,
N-ar fi, mândră, cu puţinţă
Să-ţi pun mâna-n sân la ţâţă?
-Bade, haide bucuros,
Numai să umbli frumos.
59.
Mândră-naltă, sprâncenată,
Mi-ai fost drăguţă odată,
Fostu-mi-ai drăguţă-aleasă,
Când eram şi eu acasă.
Frunză verde din izlaz,
Când o fi să vin acas’,
Să ştii, mândro, că te las,
Că ştii bine cum ziceai
Când cu mine te-ntâlneai:
Că dragostea ce-o avem
Niciodată n-o gătăm.
Dar acuma s-o gătat,
Că de mine te-ai uitat.
60.
Frunză verde din grădină13
Zău, acuma trăiesc bine
Cu bădicul d’îngă mine.
Când îl văd dumineca,
Mi se rupe inima.
Când îl văd cu capul gol,
Pare că-i un domnişor,
Că-i cu părul retezat,
Nu-i fecior ca el în sat.
Când mă uit în faţa lui,
Parcă-i spuma laptelui.
61.
Badea meu, tânăr băiat
Nici mustaţa nu i-a dat.
Badea meu, tânăr copil,
Roşu ca un trandafir,
Din obraz îi pică sânge,
Când îl văd, inima-mi plânge.
Faţa lui ca trandafirul,
Trupul lui ca rozmarinul.
13 – Culese din comuna Iam.
Cum e bradul de frumos,
Aşa-i badea de spătos.
Cum e bradul’nalt la munte,
Aşa-i badea meu de frunte.
Badea’nalt şi subţirel
Parcă-i tras printr-un inel,
Să te tot iubeşti cu el.
Mândra’naltă, subţirea,
Parcă-i trasă prin mărgea,
Să te tot iubeşti cu ea.
62.
Am un bade ca şi-un steag,
Când îl văd mă râd de drag,
Dar mi-i frică că se pierde
Ca şi toamna frunza verde,
Că l-am mai pierdut odată
Şi l-am căutat lumea toată.
L-am găsit la poarte-nchise,
Unde sânt mândrele strânse:
Una patul îi făcea,
Una cu vin îl gostea,
Alta carne îi frigea,
Una că mi-l dăsculţa,
Alta gura-i săruta.
63.
Mândră, mândruliţa mea,
Floricică gingăşea,
Sprâncenele dumitale
Pana de privighetoare.
35
 Când le sui, când le ridici,
Rău la inimă mă strici.
Când le sui, când le cobori,
Din picioare mă dobori.
64.
Mândră, mândruliţa mea,
Floricică gingăşea,
Ochii tăi mă bagă-n boală,
Sprâncenele iar mă scoală.
Ochii tăi mă bagă-n frică,
Sprâcenele mă ridică.
65.
Floricică, floricică,
Frumoasă eşti, mândruliţă,
Ochii tăi şi toate-s bune
Sprâncenele-ţi fac minune.
Ochii tăi şi toate-mi plac,
Sprâncenele moarte-mi fac.
66.
Într-o grădiniţă verde,
Badea şi mândruţa-i şede
Şi-o ţine de cingătoare
Şi-o joacă la sfântul soare.
-Las’, bade, nu mă juca,
Să mă bată Precesta,
De-oi iubi pe cineva,
Făr’ singur pe dumneata.
67.
Frunză verde şi-un bănuţ
Asară m’am prins drăguţi,
36
Dar l-am prins într-o cercare,
Să vedem ce fire are.
Şi l-am prins la noi la poartă,
Să vedem ce minte poartă.
Foaie verde din cărare,
Mie nu mi se prea pare
Că-i fire copilărească
Şi n-ar şti să mă iubească.
El iubeşte decuseară
Când duşmanele-s afară.
Nu iubeşte-n miez de noapte,
Când dorm duşmancele toate.
68.
- Floricică din izvor,
Vin’ sărută-mă că mor.
- Măi bădiţă, dragul meu,
Nu te-o bate Dumnezeu,
Când mă chemi să te sărut
Chiar pe tin’ un prefăcut.
Eu când plec a săruta
Om de lume oi căta,
Şi cuminte, şi frumos,
Nu ca tin’ un flecăros.
Tu eşti mare blăstămat,
Mincinos încoronat,
Că eu de te-oi săruta
În tot loc’ te-ai lăuda.
Pune-ţi pofta-n cui mai bine,
Gura mea nu-i pentru tine.
- Ian ascultă, mândră floare,
Fă-ţi guriţa vânzătoare,
Că şi capul de mi-aş da,
Guriţa ţi-aş cumpăra,
Că nimic în lumea-ntreagă
N-am ca gura ta de dragă.
Nici alta n-aş mai dori,
Numa-n braţul meu să fi,
Să fi-n braţu-mi, mândră lele,
Ţucu-mi-ţi buzele tele,
Că de drag când te privesc
Mintea-mi pierd şi nebunesc.
Când te văd, inima-mi bate,
Suspin, ba cad şi pe moarte.
69.
Frunză verde măerană,
Mândră eşti, leliţă Ană,
Eşti frumoasă, dragă, zău,
Cât eu mor de dorul tău.
Şi de-ai fi, mândro, a mea,
Nici un pic nu te-aş lăsa.
Ochii dragi ţi-aş săruta,
Ochii, dar şi guriţa,
Guriţa şi pe sprâncene,
Şi pe dulci buzele tele.
70.
Rău am visat astă-noapte,
Că zăceai, mândruţo, moartă.
Eu plângeam la capul tău,
Vai, cât îmi părea de rău.
Bată-l crucea vis urât,
Tare rău m-a amărât.
Chiar şi când m-am deşteptat,
Nu credeam că am visat,
Ci credeam, mândruţa mea,
Că tu cumva vei zăcea.
Şi când mori tu, mândră, zău,
La ce foc să trăiesc eu?
Mult mai bine de-aş muri
Tot cu tine într-o zi,
Că şi mort să mă îngroape
De tine, dragă, aproape,
Să-ţi şoptesc şi din mormânt
Că nu te zăuit nicicând.
71.
Foaie verde de sălată
Fire-ai, mândră, blăstămată,
Că de două luni de zile
Îmi pun capul după tine.
Vreau să te sărut o dată,
Dar tu fugi ca şi turbată.
Tot îmi vine mie bine
Şi-oi pune mâna pe tine
Şi-i vedea, mândruţă fată,
Că nu-mi scapi nesărutată.
72.
Frunză verde iarbă crudă
Pe mine la toţi li ciudă.
Ciuda-i mânce, boala-i calce,
Că mie tot n-au ce-mi face,
Că mâncarea nu le-o mânc
Numai dragostea le-o strâc,
Băutura nu le-o beu,
Numai dragostea le-o ieu.
73.
Mândro, doi ochi ca la tine
Nu mai sânt în sat la mine.
37
 Doi ochi ca la dumneata,
Zău, că nu mai pot afla,
Aşa negri, frumuşei,
Ca cireşele-n altoi,
Care-s coapte la răcoare
Şi nu-s grăbite de soare.
74.
Vai, Doamne, inima mea,
Că mult dor s-o strâns în ea.
Că de dor arde ca focul,
Nici în rai nu şi-ar afla locul,
Nici în rai, dar nici în iad,
Făr’ la mândruţa în pat.
Ăsta-i locul potrivit
Pentru omul năcăjit.
Şi de-aceea vreau şi eu
Să mă scap de dorul meu.
Când îi mândra lângă mine,
Dorul fuge ca un câne,
Eu rămân ca şi un miel,
Numai am grijă de el.
75.
- Floricea, frunză rotată,14
Dă-mi, bădiţă, gura toată.
- Dragă, nu-ţi dau gura toată,
Că acum eşti măritată
Şi-o păstrez pentru o fată.
Mă şi mir, mândră, de tine,
De ce fugi, că nu sunt câne,
14 – Culese din comuna Iam.
38
Nu vreau mâinile să-ţi rup,
Numai gura să-ţi sărut.
Gura ta, nană Mărie,
Vai, ca tin’ îmi place mie,
Ca şi strugurii din vie.
Dac’ aş şti că n-o ţii bine,
Aş fura-o de la tine,
Dar mi frică, draga mea,
Că mă vede mamă-ta.
Şi când vede, ea nu tace,
Să ne dea, mândruţă, pace
Şi ştiu bine că ne spune,
Ne face de râs la lume.
Şi mă mir, mândruţa mea,
Ce-are ea cu gura ta,
Ce-o păzeşte aşa bine
Ca să n-o sărute nime?
Şi să n-o sărut nici eu.
Ea gândeşte că-ţi fac rău,
Dar nu-ţi fac nimica, dragă,
Gura ta rămâne-ntreagă.
Spune, dar, lu’ mumă-ta
Să n-aibă grijă de ea.
Ştii că nici tu n-ai avut,
Cum ea gura şi-a ţinut.
Să te lase, dar, şi ea
Să o dai la cine-i vrea.
76.
Frunză verde de alune,
Ieşi mândruţă-n deal pe culme
Şi cobori pe rouă-n luncă,
Vin’ în braţu-mi şi te culcă.
Eu, dragă, te-aş legăna
Ca şi vântul iedera.
Te-aş culca pe pat de flori,
Tot de crini mirositori.
Legănată-n visuri line,
Ai durmi-n braţă la mine,
Aş durmi, mândră, şi eu
Cu mult drag în braţul tău.
Da’ vino, mândră, că de dor,
Până mâne pot să mor
Şi-i păcat să mor aşa,
Când tu mă poţi vindeca.
Căci leac pentru boala mea
Niciunde nu pot afla,
Decât numai gura ta.
Nici un doctor nu-i ca tine,
Să mă vindece pe mine.
77.
Fă-mă, Doamne, ce mi-i face,
Fă-mă trestie de baltă,
Să cresc subţire şi-naltă,
Să mă cosască cosaşii,
Să m-astrângă logodaşii.15
Să mă ia boii pe coarne,
Să m-arunce-ntr-o câmpie,
Să mă fac ciocoţ16 de vie,
Ciocoţei cu strugurei,
Să rupă junii din ei
15 – logodnicii.
16 – butuc.
Şi să-i pună-n buzunari,
Să ducă la fete mari,
Să s-arunce prin urzici,
Să dea şi la fete mici.
78.
Mă dusei cu plugu-n coastă,
Văzui o fată frumoasă,
Eu cu ochii după dânsa,
Mi s-a frânt plugul şi bârţa.
Până-mi făcui bârţă nouă,
Mi s-a frânt grindeu-n două.
Până-mi făcui grindeu nou,
Mi s-a sângerat un bou.
Până l-am desângerat,
M-a picat şi celălalt.
Pusăi gând dumnezeiesc,
Ca să mă călugăresc.
Mă dusei la mânăstire,
Şezui patruzeci de zile,
Cu mânile pe Psaltire,
Cu ochii după copile.
79.
Frunză verde, verde-i frunza,
Mi s-a măritat vecina
Şi-i rămasă grădina.
Vine cucu, cântă-n ea,
Doar s-o-ntoarce vecina.
Vecina nu mi se-ntoarce,
Inima-n mine se coace,
39
 Cum se coace turta-n foc
Şi sămânţa-n busuioc.
80.
Mărie poale ciurate,
Rău te-am visat astă-noapte:
Că mărama ta cea nouă
Era ruptă baş în două.
Nu ştiu, mândră, ce va fi,
Poate că ne-om despărţi.
De ne-om despărţi-ntr-o joi
Iar ne-om’ tâlni amândoi.
De ne-om despărţi-ntr-o noapte,
Nu ne-om’ ntâlni pân-la moarte.
Mărie, soră Mărie,
Pruncii tăi samănă mie?
- Nu zic că n-or sămăna,
C-am trăit cu dumneata.
81.
Aşa-mi vine când şi când,
Să mă duc pe drum plângând
Şi-aşa-mi vine câte-odată
Să mă sui la munţi cu piatră,
Că n-am mumă, n-am nici tată,
Parcă sunt făcut din piatră.
N-am nici fraţi, n-am nici surori,
Parcă sunt făcut din flori.
82.
Fată mare de bogat,
Nu grăbi la măritat
Ca floarea la scuturat,
40
Că floarea mai-nfloare odată,
Dar tu nu te mai faci fată.
83.
Cine suie, muică, dealu?
Nicolae Pânciovanu,
Că-i cunosc, muichiţă, calu’,
Că-i calu cam gălbior,
Şi-i cu pincini la picior,
Când păşeşte, zdrăncăneşte,
Inima-n mine pocneşte.
84.
Aferim şi aferim
Tot la lună ne-ntâlnim,
Tot la lună câte-odată,
Zic că ni-s de judecată.
Lasă lumea să vorbească
Numai badea să-mi trăiască.
85.
Bată-te Dumnezeu dor
Şi pe tine, bădişor,
Ce-mi trimiţi atâta dor?
Trimite mai puţinel,
Dar vină, bade, cu el.
86.
Doamne, cum am mai ajuns,
Să iubesc pe sub ascuns.
Dumnezeu nu face bine,
Eu iubesc, altul o ţine.
87.
De-aş fi pasăre ca cucu’
N-aş merge vara la lucru,
Ci-aş sări din creangă-n creangă,
Toată lumea să mă vadă.
88.
Dusu-s-a bădiţa, dus
Şi s-a dus cu coasa-n sus,
Să cosască fân cu rouă,
Frânge-i-s-ar coasa-n două.
Să cosască fân cu iarbă,
Frânge-i-s-ar coasa-ntreagă.
89.
Frunză verde de colie,
Spune-mi, mândră, spune-mi mie
Când să vin să ne-ntâlnim,
Mândră, şi să ne iubim?
- Vină, bade, mâne sară,
Că mi-i bărbatul la moară,
Cadă piatră să-l omoară.
90.
Du-te, dorule, prin pruni
Şi la nime să nu spuni.
Du-te, dorule, prin fagi,
Mie năcaz să nu-mi faci.
91.
Frunză verde frunzuliţă,
Am avut trei puiculiţe:
Una-n deal şi una-n vale,
Una-n uliţa cea mare.
Cea din deal s-a măritat,
Cea din vale m-a lăsat,
Iar cea din uliţa mare
Grija mea nu o mai are.
Frunză verde frunzuliţă,
Am avut trei mândruliţe:
Una-n deal şi alta-n vale,
Una-n colţ în drumul mare.
Cea din deal s-a măritat,
Cea din vale m-a lăsat.
Numai c-una am remas
Şi cu aia trag necaz.
92.
Frunză verde de prun frânt,
Când îmi dă de badea-n gând,
Nici nu cin’, dar nici nu prând,
Ci ies afară şi plâng
Şi iarăşi din gură zic:
- Vai, săracul bădiţa,
Unde-o fi, unde-o-nsăra,
L’a cui masă va cina?
De cinat ca de cinat,
Dar unde s-o fi culcat?
De s-o culca pe stânga,
Va plânge şi suspina.
De s-o culca pe dreapta,
Va gândi la mândruţa.
93.
Vecină, soră vecină,
Nu-ţi purta bărbatul bine
Că nu ţi-l porţi pentru tine
Ci ţi-l porţi baş pentru mine.
41
 Tu îl mâni sara la boi,
El trece drumul la noi.
‘L iau de mână, ’l bag în casă
Şi îi pun cina pe masă
Şi-i dau pat înperenat
Şi-ndemână la culcat.
94.
Jale-i, Doamne, cui îi jale,
Jalei, Doamne, codrului
De armele lotrului,
Că le ploaie şi le ninge
Şi n-are cine le-ncinge,
Căci cine le-ar fi încins
Şede-n temniţă închis
Cu ferele la picioare,
Cu cătuşi la mânişoare.
- Vinde-ţi, mândră, ce ţi-i vinde,
Vinde-ţi caii şi cocia
Şi-mi descumpără robia.
Vinde-ţi lădiţa cu ţoale,
Mă scoate de la-nchisoare.
Vinde-ţi, mândră, ţoalele
Şi-mi descuie ferele.
95.
Frunză galbină din vie,
S-o dus badea, nu mai vine.
D-aş trimite sfânta lună,
Sfânta lună-i jumătate,
Nu-mi aduce direptate.
D-aş trimite sfântul soare,
Sfântul soare jos coboare,
42
La marginea şanţului,
La bătaia neamţului.
Unde-i steagul aplecat,
Acolo-i badea-ngropat.
La picioare cu pistoale
Dar la brâu cu folonfiu.
96.
Într-o grădină cu nuci,
Ară badea cu doi junci.
- Bun lucru, bădiţă dragă,
- Să trăieşti, drăguţă dragă,
Ca o floricică fragă.
Să te bată vântu-n dos,
S’umpli lumea de miros.
Să te bată vântu-n faţă
S’umpli lumea de dulceaţă.
97.
Auziţi voi, oameni buni,
Ce vă spun eu nu-s minciuni.
Nu-s minciuni copilăreşti,
Dar nici vorbe muiereşti.
Când veţi pleca să peţiţi,
La zestre nu năduliţi,
La zestre şi la ogoară,
S-aduceţi spaimă la cioară.
C-am mai lăcomit şi eu
Şi m-a bătut Dumnezeu.
Am lăcomit la opt boi
Ş-am adus urât la noi.
Ş-am lăcomit la argint,
Mi-am adus mie urât.
Şi mânai boii la munte,
Veniră cu coarne rupte.
Şi argintul şede-n ladă,
Iar urâta şede-n vatră.
Urâta-şi aşterne patul,
Să se culce cu bărbatul,
Culca-se-va ea cu dracul.
- Du-te urâtă de la mine!
- Nu m-oi duce de la tine,
Căci popa m-a cununat
Şi tata zestre m-a dat,
Eşti silit să-mi fii bărbat.
98.
Trandafir de pe răzor,
Neicuţă din depărcior
Nu-mi trimite-atâta dor
Pe părău şi pe izvor,
Pe gurile tuturor.
Trimite-mi mai puţinel,
Dar vină şi tu cu el.
Vino, neică, cât de des,
N-aştepta să te doresc.
Vino-n toate zilele,
N-asculta minciunile
Ce-ţi vor spune mândrele.
99.
Sub umbra de stăjerel
Zace-un mândru voinicel,
Cu mândruţa lângă el.
Dar mâdra din grai grăia:
- Ori mori, bade, ori te scoală,
Ori mai dă-m’ şi mie boală,
Căci mie mi s-o urât
Căpătâiul tău mutând
De la cap pân’ la picioare,
De la umbră pân’ la soare
Pe a mele brăţişoare.
100.
Mă mână maica la vie
După struguri ş-o lămâie.
Câtă-i via am umblat,
Struguri negri n-am aflat.
Când din vie am ieşit,
Cătră casă am pornit,
Cu mama m-am întâlnit,
Multe vorbe n-am vorbit.
Blăstămata de vecină
Mă văzu de la fântână,
Nu putu gura să-şi ţină,
Ci mă spusă cătră maica.
Maica mi s-a supărat,
În temniţă m-a băgat,
Cu lacăt m-a încuiat.
Pe lacăt a făcut zid,
Pe zid a crescut zimbrea,
Eu mă uitai printre ea.
Văzui soare răsărind,
Fete cu feciori jucând
Şi pe bădiţa jelind
Cu cămaşa neagră nouă,
Cu inima ruptă-n două.
Cu cămaşa neagră, veche,
Cu inima ruptă-n zece.
43
 Eu de maica m-am rugat
Şi uşa mi-a descuiat.
În grădină m-a băgat,
Într-o grădină cu flori
Unde-s fete cu feciori.
Grăbi maica de mă dete,
Rămase grădina verde.
Nici trei zile nu-mplinii,
Pân’ la maica mea venii.
Nici în casă nu intrai,
Ci-n grădină mă băgai,
Florile le blăstămai:
Creşteţi flori cât gardurile,
Să vă bată vânturile.
Creşteţi flori şi împupiţi,
Că mie nu-mi trebuiţi.
De-ţi creşte cât gardurile,
Să vă bată vânturile
Ca pe mine gândurile
Să vă bată-n faţă-n dos,
S’umpleţi lumea de miros.
101.
Ceru-i mare, stele-s multe
Şi mai mari şi mai mărunte,
Dar ca luna nu-i nici una
De mare şi vederoasă
Ca şi dida17 de frumoasă.
102.
Floare mică, floare mare,
Stai pe creangă nu pica-re,
Căci nu-i badea să te iare,
17 – mândra.
18 – Culese din comuna Bârlişte.
44
Să te pună-n pălărie,
Să te poarte-n duşmănie.
103.
Lenă, chică galbenă,
Dorul tău mă leagănă
Şi mă leagănă frumos,
Să nu pic din leagăn jos.
104.
Cum nu-i dorul mare câne,18
Peste câte dealuri vine,
Bârlişteană ş-a mea nană.
Şi nu-l poate opri nime,
Nici ţigani cu cetera,
Nici fluieraşi cu fluiera,
Numai eu cu inima.
105.
Când dor de badea m-ajunge,
În gergeu nu pot împunge.
Las gergeul, ies afară,
Pun mâna la inimioară.
Ieşi maica şi mă-ntreabă:
- Ce ţi-i ţie, fiică dragă?
- Maică dragă, măiculiţă,
N-ai văzut tu pe uliţă
C-a trecut al meu bădiţă?
- Fetiţă, fetiţa mea,
Ascultă de maică-ta.
Spune-mi drept şi-adevărat
Cine mi te-a înşelat,
Maicii de te-a sărutat?
- Un fecior, maică, din sat,
Subţirel, maică, şi-nalt,
Şi când, maică, l-am văzut,
Inima el că mi-a rupt.
Şi, maică, ne sărutarăm
Şi pe urmă ne culcarăm.
- Fetiţă, fetiţa mea,
Ia s-asculţi de maica ta:
Când va cânta ştiuca-n baltă,
Atunci vei mai fi tu fată.
Când va face salca prune,
Atunci va mai fi el june.
106.
Lelişoară, ochii tăi,
Parcă-s pietri scumpe ei,
Dar ce ceri, mândro, pe ei?
Că aş vrea să fie-ai mei.
Nu i-ai face de vânzare,
Să-ţi dau galbeni şi parale?
- Ochii nu-mi sunt de vânzare
Pentru galbeni şi parale,
Eu îi ţin de sărutat
Numai pentru-al meu bărbat.
107.
Mă dusei asară-n sat
La nevastă cu bărbat.
Şi m-am dus cam pe la cină,
Aşteptai mândra să vină.
Când simţii că mi-i mai bine,
Iacă şi bărbatu-i vine.
Când simţii că mi-i mai dulce,
Pe bărbat dracu l-aduce.
Vine zmeul de bărbat
Cu piciorul de la pat.
Io ‘l-ntreb de sănătate,
El cară cu paru-n spate.
Lăsai şuba, tăiai fuga,
Dar el cursă şi m-ajunsă
Şi făcu din palmă pumn
Şi-mi dete vro trei de drum
Şi vro cinci de cheltuială,
Să vin mâne sară iară.
Eu de frică leşinat,
Sării gardu-nstreşinat
Şi sării între urzici
Şi mă făcui tot băşici.
108.
Frunză verde d-a de plută,
Vin’, neică, şi mă sărută,
Vin’ acuma pân’ ce-s fată
Şi cu uşa descuiată,
Că dacă m-oi mărita,
Uşa mi s-o încuia.
Sărută-mă, neică, -n dinţi
Dar de buză să n-atinzi,
Că buzele-mi vânăţeşte
Şi măicuţa m-ocăreşte.
-Mândră, mâdruliţa mea,
Eu, mândro, te-oi învăţa
Cum să-i spui lu’ maică-ta.
Gura ta-i miere de stup,
După tine mă usuc.
Mândro, gură ca la tine
Nu-i în sat la noi la nime.
45
 Ziua-i, mândro, pe fălat,
Dar seara pe sărutat.
109.
Cucul şi cu rânduneaua
S-au vorbit s-aducă neaua.
Cucul şi cu pitulicul
S-au vorbit s-aducă frigul.
Dar cum neaua s-o aducă,
Că nici vara nu-i trecută?
110.
Frunză verde de pe coastă,
Am o mândră scurtă, groasă,
Să o pun picior la coasă,
Toată ziua să cosesc
Şi sara să o iubesc.
Toată ziua trag la coasă
Cu mult dor de-a mândri oasă.
Aştept seara să se facă,
Să mai merg la mândra-odată.
Iacă seara s-a făcut,
Eu acasă am ajuns.
Muierea-mi pune să cin’
Dar eu sunt plin de venin.
Nu ştiu, pune-m-oi la masă,
Ori că să-i dau foc la casă.
Pusei mâna pe obraz
Şi cinai cu mult năcaz
Şi-mi luai eu căbăniţa
Şi plecai la mândruţa.
19 – Culese din comuna Bârlişte.
46
La mândruliţa ajunsei,
Şi cina era pe masă,
Eu cinai şi mai rămasă.
-Pune-o, mândră, pe poliţă
Şi să-mi dai câta guriţă!
Deschid uşa să mă duc,
Ea-mi aşterne să mă culc,
În uşa podrumului,
La slăvina vasului,
S-aud vinul cirăind
Şi răchia picurând.
Vin aş bea, răchia-mi place,
Cu amândouă n-ai ce face.
111.
Aşa-mi zice mândra mea,
Lucru ziua ce-oi lucra
Şi sara să merg la ea.
Dar aia nu pot eu face,
Că m-or prinde şi m-or bate.
Dar că mândra nu-i nebună,
Ea pe mine să mă spună,
Dar nici mândra nu-i chiulată,
Să mă lasă să mă bată.
112.
Frunză verde de săcară19
Badea-i mânios de-asară,
De ce n-am ieşit afară.
N-am ieşit că n-am putut,
M-o pus maica la cernut
Şi mi-o dat o sâtă deasă,
N-am putut să ies din casă.
Dar luai una mai rară
Şi-am ieşit la neic’ afară.
Când era să-mi stâmpăr doru,
M-a chemat să ard cuptoru.
Când era la sărutat,
M-a chemat la frământat.
Avere-ai, maică, păcat.
Plecă neica supărat,
Nicicât nu m-a sărutat.
113.
Fă-mă, Doamne, ce mi-i face,
Fă-mă muc de lumănare
Şi mă pune-n drumul mare,
Să mă afle-o fată mare,
Să mă bage-n sân la ea-re,
Să mă bage sub ciupag
Şi să dau de ce mi-i drag.
Dragu-mi-i câmpul cu rouă
Şi mândra cu cârpă nouă.
Dragu-mi-i câmpul cu ceaţă
Şi mândra la mine-n braţă.
Dragu-mi-i câmpul cu flori
Şi mândruţa cu cocori.
Dragu-mi-i câmpul cu iarbă
Şi mândra cu gropă-n barbă.
Dragu-mi-i cerul cu luna
Şi mândra întotdeauna.
Dragu-mi-i ceriul cu stele
Şi de mândra cu mărgele,
Cu mărgele-n trei culori,
Când o văd, mă iau fiori.
114.
Dragu-mi-i ce mi-i mai drag,
Să bag mâna sub ciupag
Şi să dau de ce mi-i drag.
Unde-i ţâţa cât unchiţa,
Acolo-i dulce guriţa.
Dulce-i gura la copilă,
Când ţi-o dă ea fără silă.
Dulce-i, Doamne, şi fierbinte,
Până mori tot o ţini minte.
Dar gura la fată mare,
Ca zmântâna din căldare,
Când o iai cu lungura
Şi-ţi îndulceşti guriţa.
Dulce-i gura la nevastă,
Când ţi-o dă ea pe fereastră,
Te uscă, de te faci iască,
Te bagă-n boală cânească.
115.
Frunzuliţă foi de fragă,
Cum să-ţi zic, mândruţo dragă?
Să-ţi zic mândră floare albă,
De micuţă mi-ai fost dragă.
Săţi zic fir de crin bătut,
De micuţă mi-ai plăcut.
- Dar eu, neică, cum să-ţi zic?
Să-ţi zic fir de siminic,
Că de mic ai fost voinic.
Să-ţi zic firicel de brad,
Că de mic tu mi-ai fost drag.
116.
Eu la joc, nana-i la joc,
Mălaiu-i de joi în foc.
47
 Nana-i surdă, eu n-aud,
Scoaserăm mălaiul crud.
Nana-i oarbă, eu nu văd,
Mâncarăm mălaiul tăt.
Bate mâţa cu vătraiul,
Pentru că n-a scos mălaiul.
117.
Bate vântul, suflă rece,
Dida-n grădină pliveşte.
Pliveşte la floricele,
Le udă cu lăcrimele.
Trece neica şi o-ntreabă:
- De ce plângi, diduţă dragă?
Ce eşti tristă şi-aşa slabă?
- De-ai şti, neică, dumneata,
Ce-am eu la inima mea,
Ai sta-n loc şi te-ai mira
Cum de pot trăi aşa?
- Mândră, mândruliţa mea,
M-aş ruga de dumneata:
Dă-mi, mândruţ’o floricea,
Dă-mi un fir de siminic,
Că de mic ţi-am fost voinic.
Dă-mi şi-un firicel de brad,
Că de mic eu ţi-am fost drag.
Dă-mi ş-un fir de lubeniţă,
Dă-mi, mândro, câta guriţă.
- Bădiţă, bădiţul meu,
Să-ţi ajute Dumnezeu,
Tu nu ceri vrun lucru greu,
Numai nu pot să-ţi dau eu.
Şi ţi-aş da, bade, şi-aşa,
Dar mă tem că mi muşca
48
Şi ce-a zice soacră-mea?
- Frunză verde rămurea,
Eu, didă, te-oi învăţa
Cum să-i spui la soacră-ta
Tu să-i spui, mândruţ’-aşa
C-are-un foc inima ta,
De te doare guriţa.
Dunărea de va seca,
Focul nu l-ar stâmpăra.
Numai badea când m-o strânge
Focul iute că s-o stânge,
Dar când m-o şi săruta,
Nici jeghiu n-o rămânea.
118.
Floare albă de la greci,
Ieşi, mândro, şi mă petreci.
Petreci-mă cu lumina,
Până-ţi trec, mândro, grădina,
Că-i grădina ghimpuroasă
Şi mă sfărâm rău de oasă.
Auzi, mândră, mândruliţă,
Ieşi astară la portiţă,
Numa’n laibăr şi cătrinţă
Şi să-mi dai câtă guriţă.
Ieşi, mândro, nu te gândi,
Dorul de mi-l potoli.
Ieşi, mândruţo, pân’ la drum,
Am două vorbe să-ţi spun,
Să-ţi spun drept că te iubesc,
Făr’ de tine nu trăiesc.
Fă, mândro, ce ţi se poate,
Din astă boală mă scoate,
Că e rea şi frigura,
Dar mai rea e dragostea.
Frigura te mai slăbeşte,
Dragostea te nebuneşte.
De frigură zac, mă scol,
Dar de dor mă tem că mor.
119.
Sara bună, mândra mea,
Eu mă duc tu-i rămânea.
Eu mă duc, mândruţă, duc
Pân’ aud că cânt’ ăl cuc.
Haida, mândro, după mine,
Dacă vrei să trăim bine.
Până codrul frunza-şi ţine,
Toţi voinicii trăiesc bine,
Dacă codrul frunza-şi lasă,
Toţi voinicii trag acasă,
La copii şi la nevastă.
120.
Cucule, cucuţule,
Ce mai faci, drăguţule?
Cât îi vara cucăeşti,
Dar iarna cu ce trăieşti?
- Mănânc mugurei de fag
Şi cânt codrului cu drag.
Mănânc mugurei de tei
Cânt codrului de-l deschei.
121.
Zice mândra cătră mine,
Bade dragă,
Mă mărit, te las pe tine,
Bade dragă.
Haida, mândro, -n vale
Că-i otava mare,
Bună de culcare.
Eu şi dumneata-re
Haide la izvor,
Să ne sărutăm cu dor.
Că foarte mulţi m-au cerut,
Bade dragă,
Tu nici grijă n-ai avut,
Bade dragă.
Haida în pădure,
Să culegem mure,
Bune de mâncare
Eu cu cine-oi vrea-re.
Haida la izvor,
Să ne sărutăm cu dor.
122.
Mărită-te, mândră, zău,
Mândră dragă,
Că mie nu-mi pare rău,
Mândră dragă.
(Refren I).
Că cu paşul de-oi păşi
Altă mândră voi găsi.
(Refren II).
Mai înaltă, mai subţire,
Nu ca tine făr’ de fire.
(Refren I).
Mai înaltă, mai frumoasă,
Nu ca tine mincinoasă.
(Refren II).
49
 123.
Frunză verde de sălcuţă
Acasă eşti tu, mândruţă?
- Acasă, dar nu mi bine,
Nu eşti, bade, lângă mine.
Da-o bunul Dumnezeu
Să moară bărbatul meu,
Să te ieu, bădiţă, eu.
Atunci, neică, ne iubim
De nime nu ne ferim.
124.
Cucule cu pene verzi,
Mândru cânţi vara-n livezi.
Cucule cu pene sure,
Mândru cânţi vara-n pădure
Când trec fete după mure
Şi eu merg după nuiele,
Ca să mă-ntâlnesc cu ele.
125.
De la noi în jos la vale
S-a scumpit guriţa tare,
Căci gura de fată mare
I-un galbin şi trei parale,
Iar guriţa de copilă
Zece galbini ş-o piţulă.
126.
Trecui valea ş-un ogaş
Pân’ la mândra, la sălaş.
- Ce-ai făcut, mândro, de cină?
- Păsuli verde din grădină,
50
Îndulcită cu zmântână
Şi cu clisă de-a bătrână.
Ea-mi puse cina pe masă,
Eu cinai şi mai rămasă.
Ea mă prinsă a jura
C-am cinat şi la alta,
Dar eu jurai şi nu prea
Că ştiam că e aşa.
Tot am zis şi m-am jurat
Că n-oi merge sara-n sat,
Dar asară am plecat
Pentru’n pic de sărutat.
127.
Mi-a trimis mândruţa dor
Pe o frunză de bujor.
Eu i-am trimes ei acasă
Pe-o frunză din via noastră.
- Du-ţi, bade, dorul cu tine,
Nu-l lăsa năcaz pe mine.
Dorul, bade, de la tine
Peste multe dealuri vine
Şi s-opreşte-n sân la mine,
De nu-l poate scoate nime.
Nici lăutaşi cu lăuta,
Numai tu cu inima.
128.
Frunză verde foi de plută,
Vin’, neică, şi mă sărută.
Asară mă prinse ziua
Pân’ la mândra să-i ţuc gura.
Sărutatul cu de seara
Plăteşte ca toată ţara.
Mândră, zorile se varsă,
Scoală şi mă mân’ acasă.
Vara când e noapte mică,
Nu-i de dus la ibovnică.
Scoală, mândră, mândră, scoală,
Scoală şi-mi dă gurişoară.
Toamna când e noaptea mare,
Blăstămatul cină n-are.
Asară mă prinse ziua
Pân’ la mândra să-i ţuc gura.
129.
Frunză verde cânepă-re
Vino, bade, sâmbătă-re
Că mă afli singură
Şi să vini sâmbătă-n zori
Când cade roua cu flori,
Că cu rouă ne-om spăla-re
Şi cu dor te-oi aştepta-re.
130.
Rugat-am pe Dumnezeu
Să-mi facă pe gândul meu,
Să nu-mi dea vro bogăţie
Numai trei mândruţe mie:
Una patul să-mi aştearnă,
Una perina să-mi ducă,
Alta gura să-mi sărute.
131.
Frunză verde de scăiete,
De cine mi dor şi sete
Nici nu-l văd, nici nu mă vede,
Nici vorba nu i s-aude,
Cu drag’ napoi i-aş răspunde.
Arde, lume, nu-ţi am cui
Pre cin’ doresc aici nu-i.
Arde, lume, nu-ţi am şură,
Aici nu-i cin’ m-o dat gură.
- Bădişor tare departe,
Trimite-mi guriţa-n carte,
Că altceva n-am ce-ţi face.
- Trecu-ţi, mândră, p’îngă casă,
Picioarele-n drum mă lasă.
- Eu cred, bade, n-am ce-ţi face,
Dorul la inimă-mi zace.
Cred eu, bade, că-i aşa,
Că eu văd inima mea.
132.
Frunză verde de nucuţă,
Avui şi eu o drăguţă
Şi n-am ştiut cum să cruţă,
Dar acum de aş avea-o,
Nu ştiu, zău, cum aş cruţa-o,
Voia nu i-aş mai strica-o.
133.
Frunză verde măr acruţ
Şi eu avui un drăguţ.
N-am ştiut cum să-l mai cruţ,
Dar acum de l-aş avea,
Nu ştiu, zău, cum l-aş cruţa,
Voia nu i-aş mai strica.
134.
Trandafir mândru chitat,
Badea meu s-a mâniat.
51
 Trandafir, aprinde-te,
Badeo, desmânie-te,
Dacă vrei şi dacă-ţi plac,
Dacă nu, sâlă nu-ţi fac.
135.
- Auzi, mândră, ori n-auzi,
Ori n-ai gură să răspunzi
Cin’ te strigă-n cucuruz?
- Las’ să strige, vântul bată,
Că nu strigă nici d-un rău,
Ci strigă de doul meu.
136.
Câte doruri am dorit
Nici de unul n-am murit,
Dar că nici de ăsta dor
Iar mă bucur, că nu mor.
Auzit-am, auzit
Că de dor mulţi oameni mor,
Dar de dor nime nu moare,
Ci să uscă din picioare
Ca peştele-n murătoare.
Că şi eu avui un dor
Şi nu mai putui să mor,
Că şi eu avui un drag
Şi nu mai putui să zac.
137.
De năcaz mă duc în lume,
Dragostea capu-mi repune.
De năcaz mă duc în ţară,
Dragostea mă-ntoarce iară.
52
138.
Frunză verde brebenei,
Eu le-am spus ochilor mei
Să nu fie lăcomoşi
După feciori de-i frumoşi.
Eu le-am spus, ei nu m-ascultă
Tot dup-ai frumoşi se uită.
139.
Măriuţă dintre Greci,
Pune-mi puntea, mă petreci,
Ia sama să nu mă-neci!
Că n-ai bani să mă plăteşti,
Nici cârpă să mă jeleşti,
Nici băgrin să-mi faci săcriu,
Nici măr dulce, să-mi faci cruce,
Nici măr acru, să-mi faci steagu’.
140.
Sui la deal, cobor la vale,
La mândruţa-i lumănare,
Lumănare-n sobă mare.
În cea mică văd pantlică,
După uşă, pup de rujă,
În fereşti văd flori domneşti.
La oglindă-i floare mândră
Iar pe masă, floare-aleasă.
Pe podele-s răcorele,
Pe cuptori sunt tot bujori,
Când îi vezi, în loc te-omori.
141.
Frunză verde creangă frântă,
Toate paserile cântă,
Toate cântă mai la modru,
De abea s-aude-n codru.
Numai sora rândunică
Şi cu maica cucului
Aşa cântă de jelos,
De s-apleacă codru-n jos.
142.
Sara bună, măi muiere,
Eu mă duc la mândra me-re,
Că-i cuminte şi-nţeleaptă,
Că-n toată sara m-aşteaptă
Cu cină şi cu lumină
Şi cu patul de odihnă,
Cu patul împerinat,
Cu buze de sărutat.
- Sărută-mă, bade, ‘n dinţi,
Dar de buză să n-atinzi,
Că buzele-s cântărite
Cu cântarul satului
Pe sama bărbatului.
143.
- Sara bună, măi muiere,
Eu mă duc la mândra me-re.
- Ba la dracu, măi bărbate,
Că eşti negru de păcate.
- Mă, muiere, eşti năroadă?
Ori acuşi îţi dau o boată.
144.
Ţucu-ţi, mândră, ochii tăi,20
Că mândru te uiţi cu ei.
20 – Culese din comuna Măidan.
Ţucu-ţi, mândră, geana ta,
Că mândru clipeşti din ea.
145.
Frunză verde viorele,
M-a cuprins un dor ş-o jele
Peste piept şi peste şele.
M-a cuprins jele şi-un dor
După mândra meri că mor.
Mă pierd prin lume de jele
Ca şi luna printre stele.
Mă pierd prin lume de dor
Ca şi luna printre nori.
146.
Tot mă mir şi mă gândesc
Cum să fac să te iubesc?
Când te văd ziua la soare,
Parcă văd aur ş-o floare.
Când te văd pe înserat
Parcă văd un diamant.
Când te văd sara pe lună,
Parcă văd aur şi smirnă.
Tot mă rog la Dumnezeu
Să te păzească de rău,
Că eşti, mândră, zău, frumoasă
Şi la faţă drăgostoasă.
147.
Bade, bade, n-ai mai fi,
Când mă-nvăţaşi a iubi,
Că eu n-am fost de iubit
Numai tu m-ai celuit
53
 Tot cu mere şi cu pere
Şi cu buze subţirele,
Tot cu mere şi cu nuci
Şi cu buze d-ale dulci.
148.
Te cunosc, bade, cunosc
Că umbli ca şi un prost,
Te cunosc pe şuierat,
Că umbli sara prin sat
La neveste făr’ bărbat.
149.
- Tot mă mir, bade, de tine
De ce nu mai vini la mine?
- Dar cum, mândră, să îţi vin,
Că mi-s ziua la cosit
Şi vin sara ostenit.
150.
Tineră mă măritai
Ra soacră mi căpătai.
Mă mână la secerat,
Singură, făr’ de bărbat.
Secerai cât secerai,
La un deget mă tăiai.
Lăsai secera pe-otcoş
Şi strigai la maica jos
Să-mi scoată ţobiţele,
Să le scoată-n drumul mare,
Să le deie foc şi pară,
Să meargă fumul pe ceri
Să se vestească în ţări,
Să se-nveţe maicile
Cum să-şi deie fetele.
54
151.
Trandafir crescut în apă
Plânge mândra de se-neacă,
Că n-are drăguţ să-i placă.
- Taci, mândruţă, şi nu plânge,
Că iar vine bădiţa
Şi-ţi sărută guriţa.
152.
Ţucu-ţi, mândră, ochii tăi,
Că frumos te uiţi cu ei,
Ochii tăi cei cu lumină
Ce mă scoală de la cină.
Ţucu-ţi, mândră, ochii tăi,
Ochii tăi cei cu albuş
Ce mă scoală din culcuş.
Ochii tăi cei vederoşi
Ei mă scoală la cocoşi.
153.
Frunză verde de trifoi,
Mai vino, bade, la noi,
Să ne iubim amândoi,
Să dăm gurii sărutare
Şi Domnului împărţare.
Amândoi să ne iubim
Şi dorul să-l împărţim.
154.
Pe uliţa mândrii mele
Latră câni, latră căţele,
Dar cânele mândrii mele
Nici nu latră, nici nu tace,
Ci mie năcaz îmi face.
155.
Frunză verde de alun
Sui-te, mândră, -n deal la pruni,
Să te-ntreb ce-ai lucrat luni.
- Am dat apă la doi juni,
Apă bună de spălat
Şi gură de sărutat.
156.
Ştii tu, mândră, cum ziceai
Că cu nime nimic n-ai,
Dar asară cum te-aflai?
În braţe la doi şedeai.
Unul chica-ţi peria,
Altul gura-ţi săruta.
157.
- Păltinel cu frunza lată
Şi cu umbriţa rotată
Lasă-mă sub umbra ta,
Să-mi iubesc mândruţa mea.
- Ba eu nu te-oi mai lăsa,
Că te-am mai lăsat odată
Şi m-o picat frunza toată.
158.
Vai de mine ce iubii,
Nevastă cu trei copii.
Vai, ochilor cum v-aş scoate
C-o fost ziua, n-o fost noapte.
159.
Fosta-i, mândră, cât ai fost,
Dar acum eşti boz uscat
Toţi voinicii te-au lăsat.
160.
Când treci, bade, cu cocia,
Nu-mi face cu pălăria,
Ţine-ţi capul aplecat,
Zică toţi că ne-am lăsat.
161.
Bădişor din depărcior
Vino, când ţie ţi-i dor.
Vino, bade, dacă-ţi plac,
Dacă nu, silă nu-ţi fac.
Vino, bade, dacă-ţi place
Că duşmanii n-au ce-ţi face.
Şi vină, bade, când vrei,
Tu să nu te temi de ei.
162.
- Ce vini, bade, târzior,
Ori de mine nu ţi-i dor?
- Ba mi-i dor, mândruţă, tare,
Nu pot trece, valea-i mare,
Că-i valea cu bolovani,
Nu pot trece de duşmani
Şi valea-i cu petricele,
Nu pot trece de guri rele.
163.
Dorule, amar de tine,
Că bine te ţii de mine.
Dorule, bucată rea,
Ieşi de la inima mea.
Dorule, bucat’ amară,
Ieşi de la inimă ’fară,
Că mai mult de nouă ani
Tot în inimă îmi stai.
55
 164.
Ciciurău cu apă rece
Printre uşa mândrii trece,
Cine-o bea de dor îi trece.
De o bea bădiţa meu
Să-i ajute Dumnezeu,
Iar de-o bea vr’un amărât
S-aud mâne c-o murit.
165.
Pasăre galbină-n pene,
Să te duci la’ mea muiere,
Să-mi gate cina devreme,
Că ştie natura mea:
C-am natură blăstămată,
Să nu mai dorm noaptea toată.
Jumătate dorm în pat,
Jumătate la socac,21
La neveste făr’ bărbat.
166.
Frunză verde ruptă-n una,
Eu mă duc, mândră, ca bruma.
Frunză verde ruptă-n două,
Eu mă duc, dor vă las vouă.
Frunză verde ruptă-n trei,
Mă duc, mândră, la ai mei.
Frunză verde ruptă-n patru,
Mă duc, mândră, caută-ţi altul.
Frunză verde ruptă-n cinci,
Eu mă duc, mândră, de-aici.
21 – uliţă.
22 – Culese din comuna Şipet.
56
Frunză verde ruptă-n şasă,
Eu mă duc, mândră, d’acasă.
Frunză verde ruptă-n şapte,
Eu mă duc tare departe.
Frunză verde ruptă-n opt,
Eu mă duc, nu mă întorc.
Frunză verde ruptă-n nouă
Eu mă duc, dor vă las vouă.
Frunză verde ruptă-n zece,
Hai, mândră, şi mă petrece.
Fruză verde lemn domnesc
Pân’ la ogaşul nemţesc.
*
Colo-n vale ’ntre livezi
Este un păr cu pere verzi
Şi cu pere de argint,
Cu poalele la pământ.
Dar pândar pe cine-am pune?
Pe-o fată mare c-un june.
167.
Duce-m-aş cu luna-n nor,22
Dar nu pot de-al mândrii dor.
Duce-m-aş cu luna-n stele,
Dar nu pot de-a mândrii jele.
Duce-m-aş şi m-aş tot duce
Dor să nu mă mai apuce.
168.
Dragostele de neveşti
Te uscă de te pârleşti
Şi dragostea de nevastă
Te uscă de te faci iască.
169.
- Frunzuliţă de pe deal,
Ce vini, bade-aşa de rar?
Frunzuliţă de pe şes
Vino, bade, cât mai des!
- Mândră dragă, puiul meu,
Îţi spun drept că-mi pare rău,
Că nu pot veni mai des
Findcă maica m-a-nţeles
Şi, mândră, când plec la tine,
Maica strigă după mine.
Nu mă lasă nicidecum
Să umblu noaptea pe drum.
170.
Ardă-te focul iubit
După tine-am bolânzit.
Ardă-te focul de mândră
Eu de tine n-am dobândă,
Numai inima mi-o stric
Dar alt bine n-am nimic.
171.
Zis-am, mândră, cătră tine
Să mai stai zile puţine
De vrei să vii după mine.
- Bade, bădişorul meu,
Mă topesc de dorul tău,
Dar m-am săturat acuma
A-ţi mai crede a ta glumă,
Că pe min’ mulţi m-au cerut,
Tu nici grijă n-ai avut.
Şi pe mine mulţi mă cer,
Dar eu după tine per.
Nu am, bade, ce să-ţi fac
Şi alţii pe min’ mă plac.
Te-oi lăsa, m-oi mărita
Şi tu alta ţi-i căuta.
- Nu gândi tu, draga mea,
Că mie rău mi-o părea.
Mie mai că-mi pare bine
C-am scăpat lesne de tine,
Dar tu-i plânge după mine.
172.
Eu pe deal, badea pe vale,
Ştie-l dracu ce gând are.
Are gând să mă iubească
Ori că vrea să mă căznească.
D-ar fi badea mai cuminte
M-ar iubi, iubi fierbinte,
Că şi eu l-am tot iubit,
L-am iubit şi l-am cinstit,
Tot cu mere şi cu pere
Şi cu buze subţirele.
173.
Spune-mi, mândră, ce ţi-i gându’,
Că ţi-i faţa ca pământu’.
Spune-mi, dragă, ce gândeşti,
Că la faţă-ngălbeneşti.
Ori te-a-nfruntat oarecine
Să nu mai vorbeşti cu mine.
57
 Dacă da, te-au înfruntat
Dumnezeu să-i bată-n cap.
174.
Mult mă mir, bade, de tine
Ce fel de pământ te ţine,
De nu vii sara la mine.
- Mă ţine pământ cu iarbă,
Nu pot veni fără treabă.
Mă ţine pământ cu flori,
Voi veni, dar numa-n zori.
175.
Firicel mic de pe breazdă
Veni badea la fereastră
Şi mă-ntrebă de bărbat
Acasă-i ori c-a plecat.
- Fugi, bădiţă, şi-mi dă pace,
Că bărbatu mi-i acasă,
Dar vină pe mâne sară
Pe bărbat îl mân în ţară.
Soacră-mea trage să moară
Şi-oi trimite-o la izvoară,
La izvoarele cu leac
Ţie, bade, mult să-ţi plac,
Acolo să zăbovească
Ca nouă să ne tignească.
176.
Frunză verde iedera,
Negrii-s ochii la mândra.
23 – Culese din Caransebeş.
58
Ochii-s negri, faţa-i albă
Şi mie mi tare dragă.
177.
Au trecut trei zile-n post
De când la mândra n-am fost
Şi-or mai trece trei de dulce
Până la mândra m-oi duce.
Şi m-oi duce şi-oi veni
Dar pe ea n-oi mai iubi.
178.
- Mândruliţă, pup de crin,
Spune-mi sara când să vin?
Să vin sara mai devreme,
De duşmani eu nu m-oi teme.
Ce zici să vin amânat,
Când duşmanii s-au culcat?
- Bade, bădişorul meu,
Ian ascultă ce-ţi zic eu:
Vino, vino când gândesc,
N-aştepta să te doresc.
Vino, vino când vei vrea,
Dar prea mult nu mă ţinea.
- Nu ştiu, mândro, cum eşti tu,
Nici asară, nici acu’,
Nu ştiu vrut-ai, ori n-ai vrut,
Ori de bărbat te-ai temut.
179.
Câtă lume e în codru23
Toţi îmi strigă că sunt lotru,
Şi nimic n-am mai furat
Decât o frunză de fag
Ş-o mândră, care mi-i drag.
Câte sate-s pe sub codru
Toate-mi strigă că sunt lotru,
Poftească cu min’ în codru
Să vadă de ce sunt lotru:
O’ de fete-o de neveste,
O’ de cai făr’ de căpestre.
180.
Frunză verde foaie fragă,
Pentru mândra ce mi-i dragă
Nici jandarmii nu mă leagă.
Pentru mândra care-mi place
Nici jandarmii n-au ce-mi face.
181.
Spune-mi, bade, spune-mi, dragă,
Maică-ta ce vină-mi bagă?
Ori de mare, ori de mică,
Ori nu-s destul de voinică?
-Eu îţi spun, mândruţă dragă,
Măicuţa vină nu-ţi bagă,
Ci maica abia apucă
Să-nflorească pomu-n coastă,
Să te vadă-n casa noastră.
182.
Bade, maică-ta cea bună
M-a făcut că sunt nebună.
24 – sicriu.
Nu-s nebună de-altceva
Numai de dragostea ta.
Şi vezi duşmanii ce fac
Că de iubit ne-am lăsat.
Cin’ amar ne-a despărţit
N-aibă cruce la mormânt,
Nici cuie în copârşău,24
Nici să-l ierte Dumnezeu.
183.
Astăvară la Rusale,
Era mândra fată mare,
Dar de când s-a măritat
Ca pământul s-a uscat,
Ca pământul primăvara
Când îl calcă toată ţara.
184.
Foaie verde siminic
De când, Doamne, îs calic
Toţi mă ţin om de nimic.
Ba îmi zic că-s venetic,
Dar’nainte când aveam,
Cu toţii frate-mi ziceau.
Atunci, vezi, m-au cunoscut,
Că le-am plătit de băut.
Acuma, când n-am nimic,
Vezi bine că-s venetic.
185.
Mândruţă de la Prigor,
Ce-mi trimiţi atâta dor?
59
 Pe vâlcea şi pe izvor,
Pe gurile tuturor.
Trimite-mi mai puţintel,
Sau de nu, vin’ tu cu el.
186.
Lată-i frunza, lată,
Mândra-i blăstămată.
Am cerut odată,
Minţi, că-i jurată
Lată-i frunza, lată,
N-am pe nime-odată,
Lată-i şi rotundă,
N-am tată, nici mumă.
187.
Când te văd, mândră, pe tine,
Plânge inima din mine.
Când te văd pe dumneata
Plânge inimioara mea.
188.
Clatină-te vârf de brad,
Să-mi vină cine mi-i drag.
De te-i clătina ori ba,
Tot îmi vine mândra mea.
189.
Ţucu-ţi, mândră, guriţa,
Guriţa şi buzele,
Ochii cu sprâncenele,
Mâna cu inelele.
60
190.
Frunză verde flori de prune,
Câte focuri sunt pe lume,
Nici un foc nu arde bine
Cum arde inima-n mine
Ca un cuptoraş de pâne.
Las’ să ardă, nu-i păcat,
Că mândruţa m-a lăsat.
Şi de când mândra s-a dus,
Focu-n curte mi s-a pus
Şi pe pomii din grădină
Şi la mine pe inimă.
191.
Toată lumea mă huleşte
Că sunt lotru de neveste.
Nici nu mint, nici nu mă jor,
Nici nu mă las până mor,
Căci nevestele-s frumoase,
Nu ca fetele băloase.
192.
Frunză verde flori mărunte,
Mi-au ieşit vorbe cam multe.
Las’ să-mi iasă, că nu-mi pasă,
Căci am mândruţă frumoasă
Şi măicuţă mângăioasă.
Şi am maică cu durere
Şi nu-mi pasă de guri rele.
193.
Haida, mândră, după mine,
După mine ţi-o fi bine,
Că eu şed în deal la cruce,
Suflă vântu’, lemne-aduce.
Ploaia pică,
Le despică
Şi tu nu-i lucra nimică.
Nu-i mai face mămăligă,
Nu-i mai face nici mălai,
Ţi-o fi bine ca şi-n rai.
194.
Sus e cerul de pământ,
Fete ca la noi nu sunt.
Ba mai sunt şi-n alte sate,
Dar nu sunt prea minunate.
Ba mai sunt şi pe la voi,
Dar nu sunt cu buze moi.
195.
Bate vântul de la munte,
Dorul mândrei mă ajunge.
Bate vântul de pe mal,
Dorul mândrei de la deal.
Bate vântul din cărare,
Dorul mândrei de la vale.
Dragă mândră, te-am văzut,
Te-am văzut şi te-am plăcut.
Şi opt sate de-aş avea,
Pentru tine-n schimb le-aş da,
Căci ca tine nu găsesc
Cât cu ochii mei privesc,
Nici în ţara zorilor,
Nici în raiul florilor.
196.
De când, mândro, te-am văzut,
Dragă, mintea mi-am pierdut.
Ziua, noaptea te doresc,
Tot la tine mă gândesc.
Ţi-am trimis vorbă pe nori,
Pe-a vântului aripiori
Că te-aştept şi te doresc,
La sân cald să te lipesc.
Tu-mi trimiţi, trimiţi mereu
Numai dor din sânul tău.
197.
Spune-i mândrei, vânt uşor:
Nu trimite-atâta dor.
Trimite mai puţinel,
Dar vină şi tu cu el.
198.
Frunză verde de bujori,
M-a făcut măicuţa-n zori,
Să fiu dragă la feciori.
În zori albe şi frumoase,
Să fiu lumii drăgostoasă.
Dar eu lumii nu pot fi
Pentru toţi nu pot trăi.
Numai pentru-al meu bădiţă,
Cu musteţe la guriţă.
199.
Foaie verde de sulfină,
Rău e de fata bătrână,
De i-om pune lanţ la mână
61
 Şi apoi zgardă de fier
Să mânce cu cânii zăr.
200.
Fă-mă, Doamne, ce mi-i face,
Fă-mă bumburel de-argint,
Ca să intru sub pământ
62
Pân’ la mândra în mormânt
Să văd de a mucezit
Fruntea şi buchiţele,
Pieptşorul şi ţiţele,
Mâna şi inelele,
Guriţa şi buzele,
Ochii şi sprâncenele.
 1
CÂNTECE

1. Zisu-mi-a frunza de vie

Cântată de al doilea cântăreţ bisericesc, George Bojigan, învăţător în Deliblata,
anul 1906. Fixată pe note de Iosif Bogdan.

Zisu-mi-a frunza de vie

Că dragostea nu-i moşie
Tra-la-la-la-la-la-la-la-la-la.
Zisu-mi-a frunza de fag (bis)
Să iubeşti pe cini ţi-i drag, tra, la, la, la (bis).
Zisu-mi-a frunza de nuc (bis)
Vine vremea să mă duc tra, la, la, la (bis).
Să mă duc la Dumnezeu (bis)
Că-i chemat cântecul meu tra, la, la, la (bis)
Să răspundă el, ce rele (bis)
Greşii în zilele mele tra-la, la, la (bis).

2. Puiculiţă, puica mea

Horă cântată de al doilea cântăreţ bisericesc, George Bujigan. Învăţător în
Deliblata, în anul 1906.

Asta horă-mi place mult,

Puiculiţă, puica mea,
Şi s-o joc şi s-o ascult,
Puiculiţă, puica mea.
Dar singur nu vreu s-o joc,
Puiculiţă, puica mea,
Ci cu mândra la un loc,
Puiculiţă, puica mea.

1 – Manuscris inedit de folclor muzical cuprinzând 27 de piese text şi muzică şi 23

de melodii populare. S-a aflat până în 1988 în posesia fiului său, George Bodan, din
Timişoara. Am păstrat titlul dat de culegător.

63
 3. Lume, lume şi iar lume
Doină cântată de învăţătorul Petru Lupşici, anul 1906.

Lume, lume şi iar lume Tuturor le pare bine

Bate-te-ar pustia, lume.
De-ar fi lumea din hârtie
Aş aprinde-o, aş aprinde-o
în mânie.
Dar lumea îi bruş de piatră
Nu s-aprinde, nu s-aprinde
niciodată.
Tuturor lumea li dragă
Mie mi-i, mie mi-i cerneală neagră.
Tuturor lumea li bună
Mie mi-i, mie mi-i negru cărbune.
C-a picat răul, c-a picat răul
pe mine.
Dar nu-i pasă nimănui
C-a pica, c-a pica pe pruncii lui.
Şi n-are de ce-i părea
Şi pe el, şi pe el poate cădea.
Arde-mi-te-ar focul minte
De ce n-ai fost, de ce n-ai fost
mai nainte.
Acuma degeba eşti
Că nimic nu foloseşti.

4. Duce-m-aş
Doină cântată de Pavel Augustin Tăşcău din Deliblata în anul 1906.

Duce-m-aş şi m-aş tot duce Au, Doamne, că greu îi dorul.

Dor să nu mă mai apuce, Duce-m-aş în codru verde
Au, Doamne, că greu îi dorul. Unde jalea mi se pierde,
Duce-m-aş în cale lungă Au, Doamne, că greu îi dorul.
Dor să nu mă mai ajungă,

5. Hei, nană, nană, nană

Doină cântată în Deliblata de lăutarul Todor Petrovici, zis Toşa Driţu, în anul
1906.

Somnu mi-i şi aş dormi Somnu mi-i şi m-aş culca

N-are cin’ mă lului, N-are cin’ mă legăna,
Hei, nană, nană, nană, Hei, nană, nană, nană,
Că n-am pus geană pe geană. Că n-am pus geană pe geană.

64
 Somnu mi-i şi pic de somn,
Dar n-am cu cine să dorm,
Hei, nană, nană, nană,
Că n-am pus geană pe geană.
Că cu cine am dormit
M-a lăsat şi a murit.
Hei, nană, nană, nană,
Că n-am pus geană pe geană.
În pământ a putrezit
Lumea albă a jelit,
Hei, nană, nană, nană,
Că n-am pus geană pe geană.
Şi mi-e greu, nimic nu zic,
Somn mi-i şi de somn pic,
Hei, nană, nană, nană,
Că n-am pus geană pe geană.
Şi-astă noapte n-am dormit
Puţinel am cucăit.
Hei, nană, nană, nană,
Că n-am pus geană pe geană.
Acum cânt şi mă glumesc
Dar nevasta m-o jelesc.
Hei, nană, nană, nană,
Că n-am pus geană pe geană.
Şi mă rog lui Dumnezeu
Să mă ferească de rău.
Hei, nană, nană, nană,
Că n-am pus geană pe geană.

6. Tot ţi-am zis, mândro

Doină cântată de Jiva Ivaşcu-Bogatu din Deliblata în anul 1906.

Tot ţi-am zis, mândro, mă duc Eu mă duc în ţări străine

Şi tu tot nu m-ai crezut, Unde nu cunosc pe nime
Dar acum, mândro, să crezi Numai frunza şi iarba
Că trei ani nu mă mai vezi. C’alea-s şi prin ţara mea.

7. Dragă şi iar dragă

Doină cântată de Jiva Ivaşcu din Deliblata, în 1906.

Dragă şi iar dragă, Fir de cucuruz,

Fir de iarbă neagră, Auz’, mândr-auzi.

8. Foaie verde de trifoi

Doină cântată de Jiva Ivaşcu-Bogatu din Deliblata în anul 1906.

Foaie verde de trifoi, bade dragă, Pune-ţi clopoţei la boi

Când treci seara pe la noi, Să te-aud de la război.

65
 Şi-ţi fă biciul de mătasă Păduriţa-i verde,
Să te-aud, bade, din casă, Mândra-n poartă şede.
Să ies, bade, la portiţă, Badea pe drum trece,
Să-ţi dau apă şi guriţă. Cu ochii-l petrece.

9. Dă-mi, Doamne
Doină cântată de Jiva Ivaşcu-Bogatu din Deliblata în anul 1906.

Dă-mi, Doamne, boală să zac Să nu-mi ducă nime dor.

Pe braţele cui mi-i drag. Dă-mi, Doamne, să mor făr’ chin,
Dă-mi, doamne, boală să mor Făr’ dureri şi făr’ suspin
Pe braţele cui mi-i dor. Împăcat cu Dumnezeu
Dă-mi, Doamne, să mor uşor Şi cu Isus, fiul său.

10. Vai, dorule, vai

Doină cântată de tineretul din Deliblata în anul 1906.

Mândruliţă de pe vale, Aşa cum erai odată.

Vai, dorule, vai,
Nu-mi cânta cântec de jale.
Cântă-mi cântece să-mi placă,
Cântă-mi să iubesc o fată,
Fată mândră şi frumoasă,
Şi la faţă drăgăstoasă,
Dar acum eşti măritată.
Măritată eşti mândruţă,
Dar la faţă eşti drăguţă,
La faţă şi la statură
Când îmi dai peste gard gură,
Vai, dorule, vai.

11. Trandafirule
Doină cântată de tineretul din Deliblata în anul 1906.

Trandafir crescut în iarbă, Trandafir de lângă casă,

Trece badea, nu mă-ntreabă. Rămâi mândră sănătoasă,
Crede că nu sunt de treabă Că tu n-ai fost bucuroasă
Şi crede că nu sunt dragă. Să trăieşti cu mine-n casă.

66
 12. Rabdă, inimă, şi taci
Doină cântată de învăţătorul Sava Guţu Bioc, în Deliblata, în anul 1912.

Rabdă, inimă, şi taci Taci tu, inimă, şi rabdă

Ca pământul care-l calci. Ca pământul de sub brazdă.
Fii, inimă, răbdătoare Fii, inimă, răbdătoare
Ca pământul ars de soare. Ca pământul sub picioare.

13. Toată vara ţi-am zis: dodă

Cântat de învăţătorul Sava Guţu Bioc în Deliblata, în anul 1912.

Toată vara ţi-am zis: dodă, Hăi, dodă, dodă fă,

Taie puiul şi fă ciorbă,
Jumătate-l fă friptură,
Să mâncăm gură în gură.
Hăi, dodă, dodă fă,
Ia-mă-n braţe, strânge-mă
Şi în pat aruncă-mă.
Toată vara ţi-am zis: nană,
Taie puiul şi-l fă zamă,
Zamă acră cu zmântână.
Ia-mă-n braţe, strânge-mă
Şi în pat aruncă-mă.
Toată vara ţi-am zis: mândră,
Taie puiul care cântă,
Fierbe-l mult cu chisăliţă
Şi-l mâncă cu-al tău bădiţă.
Hăi, dodă, dodă fă,
Ia-mă-n braţe, strânge-mă
Şi în pat aruncă-mă.

14. Părinţele, taică sfânt

Doină dedicată lui Popa Dacu, cântată de al treilea cântăreţ bisericesc Iosif
Bogdan, învăţător în Deliblata, anul 1917. Text folcloric adaptat.

Părinţele, taică sfânt, Părinţele, taică sfânt,

Lasă-mă acum să-ţi cânt
Doina noastră românească
Nu peasnă bisericească.
Căci cu peasna şi troparul,
Cu stiharu şi condacul,
Cu priceasnă şi predică
Mie nu-mi vei face frică.
Mă juraşi să nu-ţi mai cânt
Hore, doine, ardelene,
Că mă blestemi cu mătăne.
Dar eu nu te-am ascultat,
Cu toate că m-ai jurat,
Pentru că am observat
Că petrecerile-ţi plac.

67
 Părinţele, taică sfânt,
Fugi, n-asculta cum îţi cânt,
Pune mâna pe psaltire,
Nu te uita la copile.
Părinţele, taică sfânt,
Nu te supăra că-ţi cânt,
Roagă-te, blagosloveşte,
Nu cu ochii la neveste.
15. Bocet (să cântă).
La moartea lăutarului Toşa Driţu (Todor Petrovici) Soţia îl cântă, plânge şi
suspină. Fixată pe note de Iosif Bogdan.
Ian! Toşo, lăutaşule bun, Ian!
Toşo, cum mă laşi acum? Ian!
Toşo, cu lăut’ ai cântat
Pit’ ai câştigat, ian.
Toşo, de toate-am avut,
Nu s-o cunoscut, Ian!
Toşo, că am fi săraci.
Voie bună-ţi faci,
Lumea-i petrecut
Cu glasul tău scump.
În bătăi ai fost,
Napoi te-ai întors.
Şi-ai avut duşman
Pe italian.
1 – vulnerat.
2 – clopotele.
3 – cimitir.
68
Părinţele, taică sfânt,
Înzadar nu vrei să-ţi cânt
Şi-nzadar m-ai mai jurat
Să nu-mi ţin iubită-n sat
Eu te-am simţit, sfânt părinte,
Şi te-oi ţinea bine minte:
La vecina mea în pat
Bine ştii, că te-am aflat.
N-ai fost pliezărit, 1
Acas-ai venit.
Acasă trei zile
În pat ai bolit
Ş-apoi ai murit.
Cristos a voit,
Căci el te-a iubit.
Zoanele2 zonesc
Coriştii grăbesc.
Părintele vine,
Pe urmă la tine,
Slujba să ţi-o facă
Şi să te petreacă
La morminţi3 în groapă.
 16. Tare-am însărat
Doină auzită în anul 1907 de la Todor Cutean din Ofcea lângă Belgrad.

Tare-am însărat Eu nu i-am furat,

Delături de sat Ci i-am cumpărat
Cu doi căluşei, Ceşti doi căluşei
Negri, sprintenei, Ageri, sprintenei.
Hei, lele dragă. Două sute-am dat
Lotru mă făcură Când i-am cumpărat.
Oameni răi de gură. Hei, lele dragă.

17. Cine bate noaptea...

Cântată de pr. Corneliu Jurca lui uica Vicea (Vichente Ardeleanu) din
Deliblata:

Cine bate noaptea la fereastra mea?

Eu sunt, dragă Mărioară, nu mă speria.
Scoal’ de-aprinde lampa faţa să ţi-o văd
Şi guriţa rumeioară dă-mi a săruta.

18. Horă

Jocul ăsta-mi place mult

Şi să-l joc şi să-l ascult,
Dar singur nu vreau să-l joc,
Ci cu mândra la un loc.

69
70
 CÂNTECE PENTRU COPII
Cântate de primul cântăreţ bisericesc Ioan Bunghi, din Deliblata, anul 1890.
Fixate pe note de Iosif Bogdan.

1. 3.
Me, me, me, Miau, miau, miau,
Nu mai plânge, mielule, Zice pisica s-o iau,
Me, me, me, Miau, miau, miau,
Nu mai plânge, mielule. Zice pisica s-o iau.
Că îndată mama-ţi vine Să-i deschid uşa-n cămară
Şi te satură pe tine. Şoarecii să-i prindă iară.
Me, me, me, Miau, miau, miau,
Nu mai plânge, mielule. Zice pisica s-o iau.

2. 4.
Ham, ham, ham, I, i, i,
Latră cânii la ţigan. Afară sunt copii.
Ham, ham, ham, Jocul lor le tare place
Latră cânii la ţigan. Şi guriţa nu le tace.
Şi casa de hoţi păzeşte Când băieţii fac la rele
Pe ţigani îi urmăreşte. Şi fac larmă, fetelor le place.
Ham, ham, ham, A, a, a,
Latră cânii la ţigan. Se supără mama mea.

71
72
 TREI CRĂCIUNURI
1

Trei amintiri, pe cât de dulci şi scumpe, pe atât de triste şi dureroase mă

leagă de Crăciun. De câte ori prăznuiesc această mare şi sfântă sărbătoare, toate
aceste trei amintiri mi se împrospătează şi concentrându-se într-una, fără voie
vărs lacrimi de bucurie şi de durere.
Eram la părinţi numai noi doi, ca şi doi ochi ai omului: eu şi soru-mea. Vor
mai fi doi inşi soră şi frate, nu ştiu însă fi-vor mulţi, cari să se iubească reciproc
atât de mult, cum ne-am iubit noi. Adevărată iubire frăţească era sălăşluită între
noi, căci eram nedespărţibili.
Cu două ori trei săptămâni înainte de Crăciun ne alăturam la alţi copii şi ne
constituiam în grupe de „colindători”. În casa părinţilor mei făceam probele de
lipsă, pentru ca să ne succeadă cât mai bine colinda:

Scoală, gazdo, nu durmi, Că s-a născut împărat,

Florile dalbe, Florile dalbe,
Că nu-i vreme de durmit, Să ne scape de păcat,
Ci-i vreme de veselit, De păcatul rău spurcat,
Florile dalbe, Florile dalbe etc.

„Dobaşul”, cel care bătea doba, june mai în vârstă, care a şi cătănit, îşi repara
încă de cu vreme doba, îmbrăcând-o în piele de câne, ca să sune cât mai tare.
„Fluieraş” era ales cel care avea fluieră mai bună şi ştia fără smintă să fluiere
frumoasa melodie de la „Scoală, gazdă, nu durmi”.
În seara Ajunului, după ce am pus prin toate chiliile paiele amestecate cu
fân, semn că Mântuitorul nostru Isus Cristos s-a născut în iesle, unde abunăseamă
erau paie şi fân, plecam cu soru-mea «de mână» să ne întâlnim în «colţ» cu
ceilalţi din grupă, conform înţelegerii noastre avute de cu seara premergătoare.
Nespus de mare ne era bucuria când, după ce ne-am «făcut planul de unde
începem», plecam în colindă. Nu simţeam nici frig, cu toate că era foarte mare
ger, nici oboseală, deşi neaua îmi era uneori până în fund.

1 – Plugarul român, 1909, nr. 27, p. 2-3. Semnat Iam-Ios-Bog

73
 Pretutindeni eram bine primiţi, chiar şi de străini de legea noastră, pentru că
grupa în care mă aflam eu era compusă din cei mai „meşteri” colindători. Cântam
noi atât de duios, încât, atât cei tineri cât şi cei bătrâni plângeau ascultându-ne.
Şi dacă totuşi se afla vrun netrebnic care nu ne primea, îi strigam:

Ciuciuleţi pe păreţi, Rădăcina spinului

Rădăcina socului În capul stăpânului,
În vătruţa focului, Bună sări, sări, sări.

În alţi ani nici nu ne mai gonea respectivul fără a ne asculta colinda.

Creştinilor, cari ne dădeau bani pe lângă colindă, mai recitam:

Câtă şindrilă la gazdă pe casă,

Atâţia galbeni la gazdă pe masă,
Bună sări, sări, sări!

În alte locuri recitam:

Bună dimineaţa lui Ajun,

Că-i mai bun-a lui Crăciun,
Că-i cu miei, cu purcei,
Cu păstorii după ei.
Bună sări, sări, sări!

Ori:

Dă-ne nuci, Dă-ne cârnaţi

Că-s mai dulci, Proaspeţi ori uscaţi.
Dă-ne poame, Dă-ne costiţă
Că ni-i foame. Peste guriţă.
Dă-ne alune, Dă-ne colăcei,
Că-s mai bune. Că ni-s toţi piţărei.
Dă-ne criţari, Bună sări, sări, sări!
Că-s mai tari.

Am şi căpătat multe de toate, încât, cel care ducea «pomana», abia o purta.
După ce am gătat cu colindatul, mergeam într-acasă, unde împărţeam frăţeşte
tot ce am cerşit. Fluieraşul ne sufla apoi câte o horă şi, deşi obosiţi, jucam până
cătră ziuă, când zorile se varsă.
74
 După zece ani

Am plecat la şcoală în străinătate.

După o muncă încordată de patru luni mergeam acasă – cu faţa blândă
şi gălbenită de oarele cele multe, dar cu doze de ştiinţă, să petrec sărbătorile
Crăciunului cu ai mei. Acasă eram primit cu frumosul prenume «puiule», zis
de mama, şi «frate», rostit de soru-mea. Mama, buna mea mamă, cu lacrimi de
bucurie mă întâmpina şi nenumărate erau întrebările cari mi le punea. La urma
urmelor mă întreba:
- Cu şcoala cum ai scăpat?
Soru-mea îmi povestea multe noutăţi ce s-au petrecut prin comună în
răstimpul celor patru luni cât am fost dus de acasă şi numai colindători, care se
abat şi la noi, ne întrerupeau şirul dulce al convorbirii. Abia de cătră ziuă am putut
puţin aţipi, când trebuia să mă scol şi să merg la sfânta biserică unde cântam apoi
«Naşterea Ta, Cristoase», ori «Cristos se naşte, măriţi-L». Se putea observa pe
faţă bucuria ce o simţea tata, auzindu-mă cântând şi văzându-mă mare şi voinic
între cântăreţii stranei...

După alţi zece ani

Dumnezeu a rânduit să-mi petrec restul vieţii departe de ai mei.

Eram în comuna Ş... t [Şipet].
La ajunul unui Crăciun am primit de la tata telegrama: «Fiule! Mama a
murit, vin’ acasă!»
Am cetit şi recetit aceste câteva cuvinte, cari îmi vestiseră un ce nespus de
dureros.
Întreg drumul spre casă am plâns şi tot am plâns. Mi s-au roşit ochii de atâta
zbucium.
Acasă, afară de tata, toţi ceilalţi erau străini, decât doar mama, care zăcea
rece, fără suflare, sub icoană. Pe soru-mea, care altădată mă întâmpina cu atâta
dor, de astă-dată n-am văzut-o, căci se măritase departe-departe, aşa că nici n-a
putut veni să prăznuiască cu noi acest trist Crăciun.
Mi se sfârşea inima de durere, când auzeam colindătorii pe la casele vecinilor,
căci casa noastră «cu mortu» era încunjurată...
75
 Aceste trei amintiri, pe cât de dulci şi scumpe, pe atât de triste şi dureroase
mă leagă de Crăciun. De câte ori prăznuiesc această mare şi sfântă zi, toate aceste
trei amintiri mi se împrospătează şi concentrându-se într-una, fără voie vărs
lacrimi de bucurie şi durere.

76
 AMINTIRI

La păzit vie cu muma

Mare bucurie aveam, când se apropia coptul cireşelor. Acesta era termenul
când mergeam cu muma (aşa-i ziceam bunicei mele) la păzitul viei, iar după
cules ne întorceam acasă. De obicei dumineca după masă ne căra unchiul meu
Jiva cu trăsura la „vrelea” – teritoriul plantat cu vie şi pomi roditori.
Muma îşi aduna lucrurile ei în lada care o ducea plină în fiecare an la „vrelea”.
Ac, aţă albă şi neagră, săpun de spălat pe faţă, pepten, săpun pentru spălat rufele,
furca de tors caiere de lână sau fuior, fuse, răşchitor, făină, sare, ouă, slănină,
cuţit, linguri, farfurii, oală, cratiţă, urcior pentru apă, sapă, seceră, o pisică, un
câine şi cloşca cu puişori. Aduna hainele de pat şi ştergarele cu albiturile noastre,
le strângea într-o acoperitoare de pat, le aşeza în trăsură. Punea în trăsură un
scăunel şi patul, apoi ne mutam la „vrelea” să păzim via.
Câinele mergea înaintea cailor cu limba scoasă de oboseală şi căldură. Pe
drumul „vrelii” ce ducea la vie, era praf înăbuşitor şi focărie de iunie.
Când ajungeam la vie, coboram din trăsură toate tocalele noastre, le puneam
în faţa colibei din trestie îngrijit reparată de tatăl meu sau de unchiul Jivan, fratele
mai mic al tatei.
Muma mătura coliba, curăţa în grabă buruienile din jurul casei noastre de
vară şi de pe şanţul despărţitor de via vecinului, de pe cărări şi din jurul izvorului.
Aranja în colibă patul şi lipidoul din pânză, care ne ferea noaptea de ţânţari
şi aşeza toate lucrurile la locul lor. Eu îmi făceam de lucru în jurul cireşilor,
smulgeam buruienile şi gustam cireşe pârguite.
Via era de un rând de loc de lungă, la vale era sămănată cu trifoi pentru cai, iar
la deal via era cu mulţi pomi roditori: cireşi, vişini, pruni, meri, persici, iar lângă
colibă un nuc, care cu frunzele lui ne oferea umbră răcoroasă. Persicii îndeosebi
aveau rod îmbelşugat. Persecele coapte le cărau acasă cu carul şi fierbeau rachiu
din ele.
Izvorul cu apă foarte rece era în mijlocul viei împrejmuit cu flori mirositoare,
îndeosebi cu mult bosioc, colopăr şi lemnul Domnului. Lângă izvor erau straturile
de ardeiu, varză, patlagene şi fel şi fel de verdeţuri. În dosul colibei erau sămănaţi
cartofii, fasolea, mazărea, lintea şi puţin cucuruz (păpuşoiu).

77
 Seara aprindea muma focul şi ne pregătea ceva de cină, căci eram flămânzi.
Aerul curat de la vie ne făcea poftă de mâncare.
În jurul focului, până se găteau bucatele, ascultam cântecul păzitorilor de
vie, vecini cu via noastră, sau ascultam poveştile din bătrâneţe, ce ni le povestea
muma. Adeseori ne cânta câte o baladă, căci muma era cântăreaţă vestită.
Mi-am notat următorul cântec, ce mi l-a cântat ea la păzit de vie într-o seară.
Viersul melodios şi trăgănat pare că îmi sună şi azi în urechi, deşi au trecut un şir
de ani de atunci iar muma a putrezit demult în cimitir.
Textul cântecului e următorul:

Colo-n jos Şi de-o parte

Pe-un rât frumos Cu uscate
Călăreţ îmi călărea, Doar cu feciorii va arde.
Carte-n cornuri îmi ducea, Dar Ioănel
De la Jian căpitan, Cel mişel,
Vestit hoţoman. Car’ nevasta ş-o temea,
La frate-so Ionel, În scrisoare-i răspundea:
Copil cam mişel, Că şi el îi cunjurat
Foarte frumuşel: De pismaşi din Ţerigrad.
Care de mic se-nsură Jianu, căpitanu,
Şi-mi luă fată domnească Bătrân hoţomanu,
Toţi fraţii să mi-o iubească, Cum astea mi le cetia,
Toţi străinii s-o urască, Pe lucru mi se punea:
S-o urască, Stânsă focul de o parte,
Pismuiască. Alergă la al său frate,
Iancu Jianu, Ca să-l scape de pismaşi,
Căpitanu De pismaşi şi de vrăjmaşi.
Îi scria Dar pismaşi nu îmi găsia
Şi mi-l ruga Că frate-so îl minţia.
Să vie cu prietenii, Jian cum asta vedea,
Să alunge străinii, Din gură aşa-i grăia:
Că-n codru l-o-ncunjurat - Ioănele, Ioănel,
Şi codrului foc i-o dat: Copil frumos şi mişel,
De trei părţi Dumnezeu te pedepsească,
Cu lemne verzi Că n-ai dragoste frăţiască,

78
 Ci eşti negru de păcat Ioănele, Ioănel,
Tu pe min’ m-ai înşelat. Mincinos şi răutăcios,
Ai minţit ca un mişel, Lăudăros şi ticălos.

Vecinii păzitori de vie nu se lăsară mai prejos, ci începură în felul următor,

pe o altă melodie:

Tare-am înserat Ci i-am cumpărat,

De lături de sat. Şapte sute-am dat
Cu doi căluşei, Chiar din Ţarigrad.
Negri, sprintenei. Jăndari furioşi,
Lotru mă făcură Pene de cocoşi,
Duşmani răi de gură. Degrab’ mă legară
Eu nu i-am furat, În ştiucaus1 mă băgară.

Am bătut din palme şi mi-am aplaudat vecinii, dar balada lu’ muma mi se
părea mai frumoasă.
Dimineaţa ne aducea muma lapte de oaie de la stâna din capătul dinspre deal
al viei noastre. Îl fierbea şi ni-l dădea la dejun.
În cursul zilei îmbucam câte o felie de pâine, sorbeam zăr, mâncam urdă
ori caş de la stână sau luam o bucăţică de slănină, pentru că muma nu avea
vreme să ne fiarbă de prânz. Era ocupată cu torsul caierilor de lână şi de fuior, ba
uneori cârpea ceva, ba nălbea pânza în jurul izvorului, ba săpa. Nu suferea buezi
(buruieni) prin vie. Plivea cărpiguzul, căci muma nu vedea cu ochi buni gogleaz
pe vrâste, ci trebuia să-i fie via curată. Bineînţeles stropitul cu piatră vânătă îl
făcea tata sau unchiul meu Jivan.
Zilnic mergea muma de cinci-şase ori în jurul viei cu sfârleaza şi făcea
gălăgie iar ciorile fugeau de ea. Aşa înţelegea ea să păzească la vie.
Seara ne pregătea câte ceva de cină. Când erau roşiile coapte, aproape în
fiecare seară ne făcea sos de cină. Îndeosebi când aveam pâne proaspătă şi cartofi
opăriţi, mâncam cu mare poftă sosul pregătit la vie. Ne fierbea uneori fasole, linte
sau mazăre cu câte un pui crescut la vie de cloşca noastră. Izvorul era lângă noi,
ne potoleam deci setea cu apă limpede şi rece ce o aduceam cu cârceagul sau

1 – Plugarul român, 1909, nr. 27, p. 2-3. Semnat Iam-Ios-Bog

79
cu ciupul (cana). În fiecare seară ne mai dădea muma cireşe sau vişine uscate la
soare sau alte poame. Din prune ne fierbea compot, fără zahăr, dar îl mâncam cu
plăcere, căci era foarte gustos. Ne frigea la foc câte un cucuruz verde sau îl fierbea
păpuşoiul în cratiţă, aşa că aveam şi pe ziua următoare. După ce s-au copt bine
strugurii, nu ne mai aducea lapte de la stână, ci zilnic mâncam doi- trei struguri
cu pâne în loc de dejun. Ne storcea muma şi must şi ne aduna nuci, le curăţa şi ni
le dădea. Aveam la vie multe bunătăţi pe cari acasă nu le puteam primi.
Într-o seară luna lumina pe cer de ni se părea că e ziua. De la 2-3 paşi cunoşteam
bine omul. Auzeam în depărtare sunetul plăcut al unei viori acompaniată de mai
multe voci de juni şi de fete mari. Din ce se apropiau de coliba noastră, desluşeam
că-i Toşa Driţu, vestitul lăutar al satului şi cântăreţ de laudă. În grupul de tineri
observam o mireasă îmbrăcată în haine albe, cu voal lung şi alb. La braţul miresei
era un tânăr în haine de sărbătoare, ziceau că-i mirele. Erau în voiaj de nuntă.
Vorbă să fie! Tinerii şi fetele mari şi ele erau păzitori la vie, au îmbrăcat un fecior
în haine de mireasă şi făceau petrecanie şi haz pe contul mirelui şi al miresei
inventând glume că au plecat în voiaj de nuntă. S-au apropiat de noi. Lăutarul
Toşa Driţu cânta din vioară şi cu gura acompaniat de tineret:

Grăbi muma de mă dete Sunt destulă de frumoasă.

La casă cu iarbă verde
Şi ră soacră-mi căpătai,
Uf, uf, uf şi vai, vai, vai!
Şede-n vatră, multe latră
Şi-mi strigă că nu-s bogată.
Socru şede după masă
Şi-mi spune că nu-s de casă.
Iar bărbatu-mi şede-n tindă,
Îmi zice că nu mi-s mândră.
Mie nu-mi fu lene-a zice
Taci! Ruşinea să vă mânce,
Că pentru căsuţa voastră
Nici feciorul nu-i de frunte,
N-aveţi boi, nici cai în curte.
Ies în grajdi, ca să văd vaci,
Văzui tufe şi copaci,
Ies în curte, să văd boi,
Văzui tufe şi gunoi.
Casa vi-i ca şi o şură
Feciorul vi-i bun de gură
Şi-i urât ca şi o ciumă.
Tu porţi vina, dragă mumă!
Mă grăbişi la măritat,
În rea casă m-ai băgat.

Începe Toşa Driţu apoi o horă trăgănată şi tineretul a pus în fruntea horei pe
mireasă, cântând cu toţii:

80
 Asta horă-mi place mult Dar singur nu voi s-o joc,
Puiculiţă, puica mea, Puiculiţă, puica mea,
Şi s-o joc şi s-o ascult, Ci cu mândra la un loc,
Puiculiţă, puica mea. Puiculiţă, puica mea.

Între jucători se amestecară şi vro câţiva băştoveni2 şi jucau ca nişte tineri,

măcar că trecuseră de 60-65 de ani. Între aceşti moşnegi cel mai înfocat era
Maxim Ciora, care păzea via unchiului Sima Bogdan. Lăutarul văzând însufleţirea
bătrânilor jucători, începu să cânte la vioară „de doi” iar tineretul se aşeză repede
în ritmul jocului „de doi”.
La un timp bătrânul Maxim Ciora începu să chiuiască de se auzeau chiuiturile
lui până departe peste vii:

Fetiţă de la părinţi, - Dragă ţi-i furca ori ba?

Nu grăbi să te măriţi. Drag-i dracului s-omoară,
Dacă te vei mărita Că noaptea din somn mă scoală.
Soacră-ta te va – ntreba:

Un zâmbet nevinovat trecu pe buzele fetelor. Moş Maxim Ciora s-a înfocat
şi cu mai multă voioşie continuă şi jocul, dar şi chiuitul:

Pe socacul3 nostru-i fum, Cu cămaşă de bumbac,

Am drăguţi ca un păun. După el fetele zac,
Pe socacul nostru-i jar, Cu cămaşă de fuior,
Am drăguţi ca un păhar. După el fetele mor.

Şi juca tineretul cu voie bună şi-l asculta cu plăcere pe Moş Maxim Ciora,
care nu venea în sat, ci iarna-vara era ocupat la vie, căci era angajat „băstrovan”
pe viaţă.
- Mă, Moş Maxime, chiuie încă una!
Iar Moş Maxim începu:

2 – păzitori de vie.
3 – stradă.

81
 Dorul meu pe unde umblă, Dorul meu pe unde zboară,
Nu-i pasăre să-l ajungă Nu-i pasăre să-l doboară
Şi nici pom să-i facă umbră. Şi nici om să-i facă scară.

În timp ce tineretul juca şi asculta chiuiturile lui moş Maxim, muma se grăbi
să culeagă o corfă de struguri, persece, nuci, prune şi vro câteva gutâi mirositoare,
le puse în sacul tinerului care făcea pe servitorul şi le mulţumi pentru că ne făcură
câteva clipe vesele.
Toşa Driţu începu să cânte cu gura şi cu lăuta:

Duce-m-aş şi m-aş tot duce,

Dor să nu mă mai apuce...

Convoiul de tineri se aranjă frumos şi porni în pas legănat şi se îndepărtară cu

toţii. În jurul colibei noastre auzeam numai cântecul unui greier: gri, gri, gri...
Într-o zi am plecat de la coliba noastră la moară, ca să mă scald. Era o căldură
mare şi mă ispitea apa morii să mă răcoresc. Cum apa de la moară era afundă, iar
eu nu ştiam să înot, muma mă oprise de la această plăcere. Eu însă m-am furişat
şi mă dusei la scaldă. Toată ziulica, dar ce zic ziulică, pentru că era zi de vară
lungă, dar ziulică scurtă ni se părea nouă copiilor, cari după scaldă ne jucam şi ne
trecea timpul foarte repede. Ni se părea ziua scurtă, căci o petreceam jucându-ne
în jurul izvorului de la vrelea mare, unde erau mulţi arbori înalţi cu umbra groasă
şi răcoroasă. Seara am plecat spre coliba noastră. Muma mă aştepta cu nerăbdare
şi mă întrebă pe unde am umblat în cursul zilei. Trebuia să-i spun adevărul, căci
dacă mă prindea la minciună, mă pedepsea urât.
- Aşa, ţie de scaldă îţi arde – spuse mama – dar ce ţi-am spus eu? Şi prinzân-
du-mă de mâini mi-a tras peste faţă câteva palme zdravene.
M-am culcat flămând.
Dimineaţa mă sculai şi furişându-mă să nu mă vadă muma, am fugit acasă
în sat.
Acasă mi s-a făcut la mâna dreaptă, din sus de palmă, un buboi. Când a fost
copt buboiul, trebuia să mi-l stoarcă cineva. Mamei mele mă împotriveam şi n-o
sufeream să se apropie de rana mea.
Mama mi-a pregătit ceva de mâncare să-i duc lu’ muma la vie. Mi-a spus
mama s-o rog pe muma după ce voi ajunge la vie să încălzească puţină apă şi

82
să-mi descânte cu un beţigaş ascuţit, ca să-mi treacă buba de la mână, să mă
scap apoi de dureri. Am spus mumei cum m-a învăţat mama. Ea înţelese gândul
mamei. Încălzise puţină apă şi cu un beţigaş ascuţit mi-a străpuns buboiul, l-a
stors bine şi l-a spălat cu apă călduţă. Eu ţipam ca din gura şarpelui. Abia m-a
liniştit muma, îmbiindu-mi fel şi fel de bunătăţi de la vie.
Într-o dimineaţă mă pomenii că veni tatăl meu cu mai mulţi lucrători, în car
avea câteva vase desfundate şi începu culesul viei.
Strânseră bucatele din dosul colibei şi adunară verdeţurile de pe lângă izvor.
Aşa cum le-am adus lucrurile în colibă, le-am pus în trăsură şi seara am plecat
acasă.
Păzitul viei s-a terminat
Timişoara, 31 VIII 1924.

La stână cu muma 4
În fiecare an în comuna mea natală, Deliblata, în ziua de 23 aprilie, când
biserica noastră drept măritoare serbează Sfântul Gheorghe, se măsoară oile.
Gazda mare, adică cel ce are mai multe oi în ciopor, dispune în ce loc se va face
măsurarea. Toţi cei întovărăşiţi spre a face împreună cu oile lor un ciopor, se
adună la locul fixat şi acolo încep lucrările de măsurare a oilor. Păcurarul, moş
Paia Ardelean, care de zeci de ani e păzitorul cioporului, cu bâtul subsuoară, cu
biciul pe mână şi pipa în gură, aşteaptă adunarea oilor. Lângă păcurarul moş Paia,
stă ciobanul său, Milan Ardelean, un nepot de văr al păcurarului, cu fluerul la
şerpar, în mână cu bâtul ciobănesc şi biciul, înconjurat de cei patru dulăi, aşteaptă
liniştit să se dea porunca de-a începe măsuratul. Iată şi gazda mare. Constată că
toţi ortacii (tovarăşii) cu oile lor sunt prezenţi, deci pot începe mulsul muzărilor
(oi cu lapte). Găleţile şi oaia sunt pregătite. Gazda mare îşi face cruce, îşi mulge
mai întâi oile sale în găleată. După ce a terminat, păcurarul, moş Paia, măsoară
câte oale de lapte au dat oile gazdei mari şi le notează pe bât cu semnele sale de
păcurar învechit în această meserie. Tot aşa purcede pe rând şi la ceilalţi ortaci.

1 – Tipărit de V. V. în Almanahul Frăţia, editat de Societatea literar-artistică Sorin

Titel din Banat şi Societatea literar-artistică Tibiscus din Uzdin (Serbia), 1994/1995,
p. 36-40. Tipărit la Editura Mirton din Timişoara.

83
 Moş Paia, în fine, constată numărul oalelor mulse de la oi, le face socoteala,
câte zile vor primi lapte de la stână. Cel cu număr mai mare de oale de lapte, va
lua bineînţeles mai multe zile, iar cei cu mai puţine oi vor lua în proporţie cu
numărul oalelor mulse de la oile lor.
Ciobanul Milan îmbină oile muzări cu stărpile (oi nefătătoare), berbeci,
noateni, cu măgarul şi cu cei patru câini porneşte să pască oile.
Moş Paia rămâne să facă stâna cu gazdele. Mai întâi, împrejmuiesc cu
scânduri, lăteţi sau cu trestie un gard în dos cu uşă, unde se adună muzările.
Această îngrădire se numeşte sălaş. La repezeală apoi, construiesc din trestie
umbrarul, unde se mulg oile. Sub umbrar, fac din pământ două şezuturi, pe care
şade moş Paia cu ciobanul Milan, când mulg oile. La loc potrivit întăresc strunga,
pe sub care ies muzările din sălaş şi ajung sub umbrar, când e vremea mulsului. La
câţiva paşi vis-a-vis de umbrar este confecţionată coliba din trestie, în care se ţin
lucrurile păcurarilor: hainele, găleţile, oalele, gozdăneacul, vasul pentru apă şi în
caz că plouă aici se scutesc păzitorii oilor. Toate acestea sunt rudimentar alcătuite,
căci le întrebuinţează două-trei luni. De la Sf. Gheorghe până la Sf. Petru, oile
pasc în măiur sau pe sub pesac, iar de aici apoi se mută stâna (coliba, umbrarul şi
sălaşul) în mirişte, unde e mai multă iarbă şi stau acolo până toamna.
Moş Paia, controlat de gazda mare, ţine seama când urmează rândul de-a lua
laptele la stână al fiecărui ortac (tovarăş).
În preziua primirii laptelui, se prezintă moş Paia şi face cunoscut că mâine
să vină unul din casnicii la rând, să primească laptele.
Casnicii îl cinstesc de astă dată pe moş Paia cu un sălic (sticlă) de rachiu,
care este înghiţită cu multă lăcomie de bătrânul păcurar. Lungeşte vorba, că el
e păţit şi ştie multe, pentru ca să fie cinstit şi cu încă un sălic de băutură şi nu se
supără dacă e poftit şi la cină, când i se serveşte şi o leacă vin.
Ameţit şi cinat, încalecă apoi măgarul şi pleacă la oi, căci se întunecase de-a
binelea.
Ziua următoare, după ce membrii familiei noastre împreună cu argaţii şi cu
trăsura cu doi cai am plecat la prăşitul cucuruzului, muma aranjează cealaltă trăsură
pentru a ne duce la stână. Pune în trăsură iarbă, aşează vasul cu apă, vasul pentru
închegat laptele, străcătorile, vasul cu cheag, făcut de muma din rânză de viţel,
pâinea şi merindele, nelipsita sticlă de rachiu pentru păcurar şi cioban, fierăle de
împiedicat caii şi un braţ bun de lemne, ca să fiarbă la stână zărul. Înhămăm caii

84
la trăsură, eu bineînţeles în calitate de vizitiu după îndrumările mumei, plecăm
apoi la stână. Ne bizuim să fim acolo cam pe la ora nouă dimineaţa.
Ajunşi la stână, aflăm pe păcurar cu ciobanul alergând muzările şi mânân-
du-le în sălaş, iar starpele, berbecii, noatenii îi alungau la o parte, lăsându-i în
afară de sălaş, în preajma stânei, unde rumegau liniştiţi.
Împiedic caii în fieră, îi duc apoi la păscut. Mă grăbesc să mân muzările din
sălaş la strungă.
Acest lucru era o deosebită plăcere a mea. Le iau în primire păcurarul şi
ciobanul cari şed sub umbrar cu găleţile înaintea lor şi le mulg bărbăteşte ca să
fie mulsul terminat la ora 11. Câte o muzarcă mai sprintenă sare peste genunchii
păcurarului şi a ciobanului, cu gândul probabil să scape nemulsă. Păstorii,
mulgătorii, obişnuiţi cu astfel de probe, o prind numaidecât şi lovind-o o apropie
de găleată, unde-i mulsă şi ea.
Afară de sălaş doi berbeci înduşmăniţi se bat în capete. Cu coarnele lor lungi
se retrag înapoi câte şase-şapte paşi, apoi înaintează din nou şi se lovesc fără
milă. Loviturile sunt foarte înverşunate. Ciobanul Milan a trebuit să întrerupă
mulsul şi să se ducă să-i despartă pe cei doi berbeci înduşmăniţi.
Nu peste mult s-a terminat şi mulsul. Oile se apropie de umbrar, suflă greu
căci e o căldură înăbuşitoare. Altele zac şi rumegă cu vrednicie.
Eram apoi răsplătit de moşul Paia păcurarul cu câteva înghiţituri de lapte
pentru ajutorul ce l-am dat la muls, adecă abătusăm oile din sălaş, ca păstorii să
le mulgă.
Cerea apoi moşul Paia de la muma chiagul, iar ciobanul Milan turna laptele din
cele două găleţi în vasul curat adus de noi de acasă. Moşul Paia avea îndemânarea
şi praxa de-a turna cheag în lapte, ca să se închege după câteva minute.
În timpul acesta, muma pregătea masa păcurarilor cu fiertură adusă de
acasă şi cu nelipsitul rachiu. Sticla de rachiu avea obiceiul s-o miluiască numai
păcurarul moşul Paia, căci ciobanul Milan era încă tânăr şi nu gusta din această
băutură. Se spălau păzitorii pe mâini, îşi făceau cruce şi se apucau de prânz.
Mâncau cu multă poftă.
După prânz moşul Paia îşi aprindea pipa, se întindea puţin pe spate şi
adormea, iar ciobanul trăgea un pui de somn de zece-douăzeci minute.
Ciobanul Milan se scula şi mâna oile spre apa curgătoare din apropiere, le
îndrepta spre păşune, iar eu îl ajutam.

85
 După ce au fost toate oile adăpate, le lăsam să pască pe lângă şanţul pădurii
până la drumul măiurului.
Noi ne aşezam la umbra groasă a unui brad din pădure. Erau pe acolo multe
şopârle. Milan avea urâtul obicei să le prindă şi să le facă nod la coadă, apoi le
lăsa zbătându-se. Nu mi-a plăcut acest barbarism practicat de Milan.
Îşi scotea apoi ciobanul fluierul de la şupac şi începea într-un ton jalnic să
cânte din acest instrument frate cu românul. Trist şi abătut priveam degetele lui,
cum lovesc în butorile fluierului. Mă minunam de isteţimea lui căci din melodia
jalnică a doinei, trecea la câte un „De doi”. Se scula Milan şi juca cu foc „De doi”
şi cânta din fluier fără să-şi piardă tactul. Îşi arunca boata unde era iarba mai mică
şi cântând în fluier „Căluţul”, juca cu multă isteţime pe bastonul său ciobănesc
acest joc, care l-am mai văzut în alte părţi.
Se aşează Milan lin pe iarbă şi începe a cânta duios doina ciobanului:

„Frunză verde de sub punte, Când răsare sfântu’ soare

Sunt şi-oi fi cioban la munte. Eu mân turma la mulsoare.
Am o turmă de oiţe Turma-mi paşte pe coline,
Ş-o frumoasă mândruliţă. Eu gândesc mândră la tine.
Bâr! oiţă, bâr! bâr! bâr! Bâr! oiţă, bâr! bâr! bâr!

Când răsare dalba lună,

Plec cu turma la păşune,
Turma-mi paşte pe verdeaţă,
Eu mă cred cu mândra-n braţe.
Bâr! oiţă, bâr! bâr! bâr!”

Din când în când, privea Milan câte un noaten, care voia să treacă şanţul în
pădure, unde era oprit. Striga la el să nu facă nebunia de-a intra în pădure, unde
pădurarul în tot momentul îl putea prinde şi iată atunci paguba. Pădurarul nu
glumeşte, ci pedepseşte aspru pe cel ce calcă porunca. Alerg eu şi-l îndrum pe
noatenul rătăcit, să urmeze cioporul şi să pască liniştit.
Ascult mulţimea clopotelor de la grumazul oilor şi al berbecilor, care se
amestecă cu sunetul svoniţelor (clopoţei) de pe noateni şi cu meheitul celor mai
tineri, cari îmi ating plăcut auzul.
Mă întorc la Milan, îl aud doinind cunoscuta melodie a ciobanului:

86
 „Măi ciobane de la oi, Tu cânţi noaptea din cimpoi,
Măi ciobane, măi! Măi ciobane, măi!
Tu n-ai grijă nici nevoi, Cu oiţele-napoi
Măi ciobane, măi! Măi ciobane, măi!

Dragi îmi sunt mioarele,

Ca şi domnişoarele,
Dragă mi-i pădurea verde,
Unde pasul ţi se pierde,
Prin lăstari de iarbă verde,
Dragi-îmi sunt izvoarele,
Luna şi cu soarele.
Măi ciobane, măi!

Moşul Paia, la stână, după ce observă că s-a închegat laptele, îl pune în

străcătoare, ridică străcătoarea în cuiul umbrarului, din care curge într-o găleată
zărul.
În câteva ore, zărul s-a stors şi în străcătoare rămâne caşul. Zărul îl pune apoi
într-un gozdăneac (cratiţă), iar muma pune cratiţa cu zăr la foc şi are grijă să nu
se afume. Urda ce se ridică pe deasupra zărului fiert o alege, o sărează puţin şi o
aşează într-o oală. Fiertul zărului îl făcea muma cu multă precauţie. Răcea o parte
din zărul fiert şi-l îmbia celor patru câini ce păzeau şi cari îl sorbeau cu limba lor
lată şi roşie cu multă lăcomie.
Moş Paia vine apoi spre noi şi porunceşte ciobanului să întoarcă oile spre
stână, că-i vremea să se facă a doua mulsoare fiind deja către ora şase după masă.
Ciobanul aleargă să execute porunca şefului său moşul Paia, care începe
să-mi povestească:
- Hei! copile dragă, în lumea asta, căreia îi zicem „lume albă” spre deosebire
de „lumea neagră”, care-i în morminţi sub negru pământ, este mult râs, dar şi
mult plâns, multă bucurie, dar şi multă întristare. Atât omul, cât şi animalele
au multe plăceri, dar şi multe dureri. Îmi aduc aminte despre o durere ce o avea
un urs în vremea pe când eram copilandru, cioban la moş Sima Riţa, păcurarul
vestit pentru bunătatea lui în satul nostru. Într-o toamnă târzie eram cu oile în
măiur, nu departe de Dunăre. Sufla dinspre Dunăre un vânt foarte rece. Oile erau
răsfirate pe lângă drumul ce duce la Dunăre, unde era încă iarbă multă. Eu eram

87
cu moşul Sima în colibă scutiţi de vântul rece. În mijlocul colibei la vatra focului
era o oală, în care fierbea apă, ca să opărim găleţile. Noaptea târziu simţim la uşa
colibei cotrobăind pe cineva.
- Ia-n vezi, Paio, - zice moşul Sima către mine, ce se aude afară la uşa
colibei.
Eu sar repede, ca să văd cine-i.
Când am deschis uşa, mi-am pierdut graiul de frică şi m-am dat la o parte.
Un urs bătrân trecu mormăind în două picioare pe lângă mine şi se apropie cu laba
dinainte întinsă spre moşul Sima, ca şi când ar vrea să deie mâna cu el. Eu stam
înnebunit lângă uşa colibei, iar moş Sima se ridică în două picioare şi puse mâna
pe cuţitul de la praşchie (şerpar). Ursul se apropie mormăind şi pare că plângea de
durere. La flacăra focului observă moşul Sima că în laba dreaptă de dinainte avea
ursul o umflătură. Ursul grohăia ca şi când i-ar spune, lecuieşte-mă. Moşul văzu
că ursul se roagă să-i vindece rana. Cu multă grijă, îi strânsă umflătura şi-i scoase
din rană un spin mărişor care intrase în talpa ursului. Spălă rana cu apă fierbinte şi
o stoarsă, apoi o legă cu un petec. Ursul mormăia de durere şi-i curgeau lacrimile
din ochi. Grohăia şi mârâia ursul, iar după ce văzu rana legată, a pornit spre uşă
în trei picioare, ţinând pe al patrulea ridicat spre corp. Eu tremuram de frică iar pe
moş Sima l-a prins râsul de frica mea şi se prăpădea în hohote. Peste câteva zile,
tot noaptea auzim aceiaşi paşi grei la uşa colibei. Moşul îmi spune să văd cine-i.
Eu însă îi răspund că îmi este frică să mă apropii de uşa colibei. Se scoală moşul
Sima strigând:
- Cine-i?
N-a auzit nici un răspuns. Când a ieşit afară, vede lângă uşă o coşniţă şi prin
întunericul nopţii, vede pe urs fugind spre pădure. Coşniţa cu miere o furase ursul
şi ni-o aduse drept răsplată pentru binele ce i-o făcut moş Sima, vindecându-i
rana. Apoi vezi, copile dragă, ursul cât este de cuminte şi cum ştie să răsplătească
binefacerea.
Ciobanul Milan se apropiase cu oile de noi. În drumul nostru spre stână,
cerui voie ciobanului să încalec măgarul. Era o fericire în sufletul meu această
plăcere. Mă simţeam ca Alexandru Machedon încălecat pe calul său Ducipal.
După ce a apus soarele, se termină şi mulsul al doilea.
Eu alergai cu căpestrele, le pusei cailor în cap, le descuiai ferele şi i-am prins
la trăsură. Am pus lucrurile noastre în trăsură şi am plecat încetişor spre casă.
Timişoara, 15 aprilie 1924

88
 1
CREDINŢELE DEŞARTE

Multe sunt ranele ţăranului nostru şi încă mult timp va mai trece până se vor
putea vindeca. Suntem în secolul al XX-lea şi ţăranul nostru tot încă e cu câteva
veacuri îndărăpt, fiind şi acum încă foarte superstiţios. O rană grea între celelalte
multe este deci superstiţia sau credinţa deşartă, despre care înzădar se predică
prin biserici şi înzădar voim să se luminează ţăranul binie, din multele cărţi şi foi
scrise la înţelesul lui, căci tot încă uşor crezător a remas.
Între multele credinţe deşarte crede ţăranul, că ţiganca „Păuna” ori „Chira”
ştie ghici norocul, soartea şi viitorul omenesc, când îi caută în palmă ori în ghioc,
când îi dă în boabe ori îi zvârleşte cărţile. Mai crede ţăranul şi în ziua de azi
că există muroni, strigoni, crede că morţii uneori cu pânza în cap merg prin
mormânt, crede că în apă e antimichi, necuratul sau ucigă-l toaca, crede toate
minciunile babelor vrăjitoare, care descântă, crede ţăranul nostru că joacă banii
la câmp în presara diferitelor sărbători, crede şi alte multe bazacoane dovedite de
neadevărate.
Doamne fereşte! Cum poate oare ţiganca cutare ghici norocul, soartea şi
viitorul cuiva, că doar nu-i profet? Ba ţigăncile în toată lumea sunt cele mai
neştiutoare, căci nu ştiu socoti, nu ştiu scrie, nici ceti, ba nici n-au văzut în viaţa
lor un abecedar – decât doar chipul de pe cărţile cu cari înşală – de unde pot ele
deci ghici soartea omului? Oare nu vedeţi d-voastră că ţigăncile sunt nişte femei
leneşe, păcătoase şi mincinoase, cari toată viaţa-şi petrec înşelând pe unii şi pe
alţii? Că ele sunt leneoase ne-am putea convinge dacă le-am da câte ceva de
lucru, de câte ori vin „să ne ghicească norocul” vom vedea cum ne întorc spatele
şi se duc zicând: «mai mult câştig eu când dau cu cărţile decât să-ţi lucru ţie pe
orişice». Că sunt păcătoase, şi fac cele mai multe certe între membrii paşnici ai
unei familii încă o ştim. De câte ori ghiceşte soţiei unele palavre şi bazaconii
la adresa soţului ei, minţeşte lucruri din cari de cele mai multe ori reesă ura şi
sfada ba chiar bătaia. Ş-apoi ca să ştie cât mai bine ghici, e atât de şireată, că prin

1 – Plugarul român, 1909, nr. 18, 19, 23, 24; 1910, nr. 3, 4, 5, 6, 8, 10. Sub fiecare
capitol menţiunea localităţii: „Iam 1909” şi „Iam 1910”.

89
vorbe alese şi bine potrivite scoate din femeea, cărei îi dă în cărţi, tot secretul
casnic şi-apoi ea îl mai colorează după cum o taie capul. Ba de multe ori aude pe
la vecini ce s-a întâmplat în cutare casă şi cu ocaziunea binevenită apoi ghiceşte
cele aflate de la vecini, iar bietul ţăran se miră cât de bine ştie ghici. Tinerilor de
obicei le ghiceşte că se vor însura cu fete bogate din alt sat, iar fetelor că se vor
mărita cât mai în grabă, din cari de cele mai multe ori nimic nu se întâmplă din
cele ce ţiganca potriveşte. Tinerilor însurăţei de obicei le ghiceşte că vor avea un
viitor bun şi li se va naşte o fată frumoasă. Şi dacă întâmplarea aduce că se naşte
un prunc, şireata ţigancă cu altă ocaziune zice: «Vedeţi mie şi în rândul trecut mi
s-a arătat că vi se va naşte un prunc, dar n-am vrut să v-o spun, voind astfel să vă
fac mai mare bucurie.» Ştie cioara că toţi tinerii se bucură dacă primul lor odor e
fecior. Dacă întâmplarea aduce cu sine că se naşte fată atunci zice: «No, vedeţi,
spusu-v-am eu că veţi avea fată!»
Mi-aduc aminte în copilăria mea a venit şi la mamă-mea odată «Lenca
ţiganca» să-i ghicească viitorul casnicilor. Neruşinata între altele multe minţi
că nu peste mult timp tata va muri. Tata din odaia cealaltă auzi şi el palavrele
hidoasei cioare, când înţelese însă că îndrăzneşte aşa urât a minţi, îşi pierdu
răbdarea, veni numaidecât în odaie la păcătoasă şi-i dete o sfântă de bătaie, de-l
ţine minte chiar şi nurorile cotorişiţei Lenca. De atunci în casa noastră nici n-am
mai primit ţigănci şi mulţumită Atotputernicului D-zeu ne merge bine. Nici nu
mai trebuie să amintesc că din spusele lu’ «Lenca ţiganca» nimic nu s-a împlinit.
Din contră, nu tata, ci mama a murit dar abea după 17-18 ani, de când cioara
Lenca fu pieptănată de tata. Vedeţi dară cât de bine ştiu ghici ţigăncile soarta? Un
om cu mintea la loc nici nu va sta de vorbă cu ele, de cum să se lase să-l înşele.
Iam, 1909.

II

Sunt născut la sat şi toată copilăria la sat mi-am petrecut-o. D-zeu a rânduit
să fiu luminător al săteanului, deci în sat îmi petrec şi restul vieţii. Am putut
observa că niciunde ca pe satele noastre româneşti nu vom afla atâta fel şi fel
de credinţe. Oameni înzestraţi cu mari cunoştinţă înzădar au probit să lumineze
ici şi colo, să scoată din întunerec pe sătean, el sărmanul tot încă crede că omul
după moarte se preface în muroni ori strigoni, deşi încă din veacul al XI regele
Coloman Cărturarul prin lege a oprit, care dispune că despre strigoi, care nu
90
există, să nu se facă cercetare. Cu toate aceste ai noştri şi în ziua de azi mai cred
că pe cel mort trebuie să-l împungă în pântece cu fer ars, ca să nu se facă muroni.
Bineînţeles aceasta o face ţăranul în taină, «că legea nu ştie». Şi câte şi mai câte
astfel de fapte scârboase nu fac ai noştri?
Vă vorbesc acum despre o astfel de faptă neomenească, ce au comis-o un
căsap în comuna mea natală înainte cu 40-45 de ani. Am zis că ţăranul nostru
crede că dacă nu se străpunge pântecele mortului cu un fer ars, mortul se face
muroni, vine acasă şi strănge pe casnici de grumaz. - A murit la noi în comună
un căsap (măcelar), a cărui soţie n-a permis să se străpungă pântecele soţului ei.
După înmormântare noaptea primă – se zice – că a venit căsapul acasă prefăcut
fiind muroni, a făcut mult tărăboi prin casă şi prin podul casei. Biata văduvă ce să
facă? La sfatul unor babe trimite doi oameni vrăjitori la morminţi să desgroape
pe căsap şi să-i scoată inima, care apoi pe bani buni trebuie descântată şi-apoi
muroiul nu va mai veni. Zis şi făcut! Larma din casă însă tot nu s-a sfârşit, ba
ţipetele din podul casei erau cu mult mai înfiorătoare. Sărmana văduvă văzând că
nu-i «casa curată» s-a hotărât s-o părăsească şi să se mute într-o casă cu chirie.
Fratele văduvei nu i-a permis să se mute, ci a făcut arătare autorităţilor. Noaptea
următoare încă a venit «muroniul», a alergat şi a zberat prin podul casei. Fratele
văduvei imediat merse după paznicii comunali, cari înarmându-se au venit, s-au
suit în podul casei, unde văd o mătăhală neagră, mişcându-se şi apropiindu-se
spre ei. Unul dintre pasnici mai fricos fiind, se foloseşte de armă, iar negreaţa
căzu la pământ. La durăitura puşchii multă lume s-a adunat, s-au suit cu toţii
în pod cu mai multe lumine, desfac învelişul «strgoiului» şi găsesc pe moş Ion,
celălalt căsap al comunei, mort şi scăldat în sânge.
Trista dar adevărata întâmplare se explică astfel. După moartea căsapului
prim, în comună a fost remas căsap numai moş Ion, care voind să pună mâna
mai uşor pe casa căsapului celui mort, fiind casa acestuia într-un loc mai bun, s-a
prefăcut el (moş Ion) strigoni şi a mers în fiecare noapte la văduvă, a înfricoşat-o,
ca apoi dânsa să-i îmbie spre vânzare casa, şi pe motivul că nu-i «casă curată»
s-o poată cumpăra pe un bagatel. Moşului Ion însă nu i-a succes, ba cutezanţa şi-o
plăti cu viaţa. Urmează deci: Un om cu frica lui D-zeu nu va face astfel de glume
proaste, nici nu se va teme de muroni ori strigoni, cuvinte scornite de minţile
vrunui scrântit la creeri, căci muroni n-au fost, nu sunt nici în ziua azi, şi nici nu
vor fi.
Iam, 1909.
91
 III

Crede poporul nostru că fiind cineva păcătos în viaţă, după moarte diavolul
se îmbracă în corpul păcătosului şi-l preface în muroni şi ieşind din groapă «cu
pânza în cap» va merge la casnici, ori la cutare vecin sau la neamuri şi-i «strânge
de guşe».
Vă povestesc despre o femeie dintr-o comună a comitatului Timiş, care în
vara anului acestuia s-ar fi sculat «cu pânza-n cap».
O femeie de mai mult timp se simţise foarte rău. În zădar a cerut sfatul
medicilor din jur, căci în loc se îi fie mai bine, tot mai rău i-a fost. Pentru ce? Pentru
că dânsa în loc să se ţină de prescrisele medicilor şi se ducă o viaţă cumpătată, ea
făcea contrarul, căci nu era zi de la Dumnezeu în care să nu fi fost cherfălită de
beată. Ş-apoi cu toţii o ştim că beţivul nu poate fi nicicând sănătos. Femeea din
vorbă însă, ca totuşi să-şi poată găsi leacul, merse şi la apotecarul din comuna
vecină care ar fi tămăduit pe mai mulţi bolnavi. Acesta constată morbul şi-i predă
două sticle cu mediţină: din una va mirosi, iar din cealaltă, conform prescriselor
lui va bea. Bolnava ajungând acasă, bău din sticla care ar fi trebuit să o miroasă,
şi nu din care ar fi trebuit să bea, deci înveninându-se, după câteva momente
de chinuri grozave muri. Poporul din comună superstiţios fiind, ca toţi românii
noştri, crezuse: murind femeea aceasta atât de în grabă, nu-i lucru curat, ea încă
n-a murit, sau dacă a şi murit, se va face muroni şi va pleca «cu pânza-n cap». Că
a murit atât de în grabă nu-i mirare, căci se înveninase, dar că moartă a fost, doar
medicul a constatat şi că cea moartă nu se mai sculă din mormânt, aceea nici cel
mai zăpăcit la creier n-ar trebui să mai creadă.
Cea moartă fu îngropată în cripta familiară (pivniţă sau podrum zidit anume
pentru morţi). Mâne zi dimineaţa toată comuna era în ferbere, căci – vezi Doamne
– muerea a înviat, ar fi auzit-o cineva făcând zgomot prin criptă, ba că ar fi strigat
s-o scoată de acolo, unii ar fi văzut-o chiar pe câmp alergând «cu pânza-n cap».
Lume multă a alergat la mormânt se audă şi se vadă minunea.
N-au auzit însă şi n-au văzut nimic. Cu toate aceste se vorbea foarte mult
despre ea, că ar fi fost acasă la bărbat şi l-ar fi chinuit, ba că bărbatul moartei
ar fi mers în vro noapte cu câţiva ţigani la criptă şi ar fi stăpuns-o cu fer ars în
pântece şi pentru aceea nu se mai aude zberând... Şi câte şi mai câte fleacuri nu
s-a vorbit, căci bine ştim, la gura lumei lacăt nu putem pune. Fratele moartei care
locuieşte în comuna vecină, auzind şi dânsul minciunile aceste şi fiind şi dânsul
92
superstiţios şi uşuratic, ca şi toţi ceilalţi, îşi gândise una şi bună: Voi cere din
Timişoara o comisie compusă din mai mulţi medici, cari apoi – pe plată – trebuie
să vină şi dânşii vor trebui să constate adevărul. Chemase deci comisia, care
venind a desfăcut cripta moartei, a controlat din fir în păr şi a constatat că femeea
înainte de a fi înmormântată, moartă a fost şi toate ce se vorbesc despre dânsa
sunt numai minciuni cornurate. Pe cei aflaţi în minciună i-au dat pe mâna legii,
iar bietul frate al moartei, trasă scurta, căci scump plătise cheltuielile comisiei.
Vedeţi dară ce plătesc cei făr’ scaun la judecată.
De multe ori se întâmplă că oameni necrescuţi şi răutăcioşi fac ei pe muroniul
«cu pânza-n cap» voind se înfrice sau se păcălească pe cineva. Înainte cu câţiva
ani am cetit prin foi următoarele: Un oficer a zis maimultor colegi ai săi că nu este
nimic pe faţa pământului ce l-ar înspăimânta! Oficerii ceilalţi ţinură sfată între
sine, cum ar putea să înfrice pe curajosul lor coleg? Într-o noapte doisprezece
inşi au luat fiecare câte un măsai alb în cap şi câte o făclie (lumină mare) aprinsă
în mână, pe unul dintre colegi l-au pus într-un sicriu, iar patru inşi l-au dus pe
cel din sicriu ca şi cum se duc morţii. Ajungând la locuinţa curajosului lor coleg,
într-un ton prefăcut, dar înfiorător, au început cu toţii să strige, iar cu picioarele
au bătut în uşa colegului lor, care durmea foarte adânc. În larma aceasta mare se
porneşte oficerul – în primul moment n-a ştiut visează sau îi aevea ceea ce vede
– nu se gândi însă mult, ci îşi apucă revolvărul, care îl ţinea în nemijlocita sa
apropiere, şi puşcă de şasă ori asupra muronilor «cu pânza-n cap». N-a nimerit!...
Cu toate aceste nu-şi pierdu firea, ci îşi prinde puşca cea mai veninoasă ce o avea
şi puşcă de mai multe ori asupra strigonilor. Minunea minunelor căci nici acum
n-a nimerit!... Vă puteţi închipui de ce frică fu cuprins, văzând că nu se poate apăra
de lighioanele ce-l înconjurară. Friguri de moarte îl cuprinse, căzu la pământ şi
nu peste mult îşi dete sufletul în mânile Creatorului. Prefăcuţii săi colegi înzădar
au lăpădat măsaele de pe cap şi l-au strigat pe nume spunându-i să nu-i fie frică,
căci ei au glumit, pentru că bietul soldat muri şi pace.
Ştiu că mulţi îşi vor pune întrebarea: Cum se poate oare că oficerul n-a nimerit
nici unul dintre cei cari îi conturbaseră liniştea de noapte? Ascultaţi! Oficerii încă
de cu ziua s-au înţeles cu servitorul colegului lor – dându-i acestuia un bacşiş bun
– să golească toate armele stăpânului său. Aşa s-a putut deci întâmpla, că bietul
stăpân cu armele goale n-a putut să se apere.
Vedeţi dară o glumă proastă ce sfârşit trist a avut şi ce păţesc cei cari nu sunt
pătrunşi de cuvintele Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos: „Adevăr zic
93
vouă, vine timpul când toţi cei ce sunt în mormânturi vor auzi glasul Fiului lui
Dumnezeu, care va veni a doua oară pe norii ceriului, cu mărire şi încunjurat de toţi
îngerii săi, va învia pe toţi oamenii din mormânt drepţi şi nedrepţi şi judecându-i
vor primi fiecare după cum a făcut în corp bune şi rele”. Deci până la a doua
venire a Domnului nime nu va putea învia şi toate ce se vorbesc despre morţii «cu
pânza-n cap» sunt numai nişte scornituri, cari nu merită nici un crezământ.
Iam, 1909.

IV

Între credinţele deşarte ale poporului nostru cea mai lăţită, dar şi cea mai
desastruoasă e credinţa în vrăjitoare şi descântecele lor. Cred că nu va fi alt popor
în Ungaria, care să creadă mai mult în puterea vindecătoare a descântecelor ca
românii noştri şi nu ştiu dacă alte popoare vor avea aşa multe vrăjitoare ca ţăranul
nostru. La noi tot a doua babă e vrăjitoare, până şi unii bărbaţi ştiu descânta. O
dovadă frumoasă, cât de înapoit în cultură e ţăranul nostru, este deci şi credinţa
în aceste babe înşelătoare, fiind numai ai noştri mai slabi în judecată, crezând
vorbele rostite papagaliceşte ale cutărei vrăjitoare. Nu este casă ţărănească în care
n-ar fi străbătut descântătoarele, cari pe un preţi – de multe ori – destul de mare,
îndrugă câteva cuvinte săci. La noul născut, la bolnavi, la cununii, la moartea
vrunui membru din familie, la vro vită bolnavă aduce ţăranul vrăjitoarea. Celor
micuţi le vrăjeşte scalda, ori dacă sunt bolnavi le descântă, că să se însănătoşeze,
nainte de a pleca însurăţeii la cununie îi vrăjeşte, ca în viaţă să le meargă bine,
iar pe cel mort încă îl vrăjeşte – până şi groapa i-o descântă – ca să nu se mai
scoale din morţi, animalele domestice fiind bolnave, tot aşa le descântă ca să le
treacă morbul. Şi cu alte diferite ocaziuni ţăranul nostru vrăjeşte, fiindcă în cele
culturale e în coada celorlalte popoară, iar în cele materiale e la marginea gropii.
Mă miră că nu-şi vrăjeşte să-i vină şi parale din vânt, ca să-şi poată rescumpăra
averea încărcată de datorii, sub povara cărora abia mai resuflă.
Vrăjitoarele nu numai că nu pot tămădui pe cel bolnav şi că vorbele lor nici
cu o ocaziune n-au nici un efect, ci agravează morbul celui ce suferă. Ba obvin
înainte foarte multe cazuri, că vrăjitoarele pe acei bolnavi pe cari medicul cu
puţin ajutor i-ar tămădui, ele cu descântecele şi mai ales cu leacurile lor, trimit
omul pe lumea cealaltă. Şi înzădar vom face arătări la locurile competente contra
acestor babe spurcate, de câte ori aceste fac păcate şi şarlatenii foarte mari, căci
94
nu se pedepsesc aspru. Ar trebui administraţia, dar mai ales medicii să iee lucrul
acesta mai serios şi să condamne cu toată rigoarea babele, cari trăind în trândăvie
înşale cu descântecele şi leacurile lor vătămătoare pe unii şi pe alţii.
Vrăjitoarele – aşa susţin ele – îşi au descântecele lor pentru fiecare morb şi
numai atunci are loc descântecul lor, dacă vrăjitoarea cu descântecul ştiut de fată
s-a cununat. După cununie îi vrăjitoare şi pace! Descântecul are leac, dacă cel
morbos plăteşte vrăjitoarei o anumită sumă de bani, la din contră nu. – Cel bolnav
să nu se cântărească, căci cântărindu-se leac nu are, dacă îi descântă. Descântecul
la anumite morburi ajută, dacă se face în o anumită zi. Aşa d. e. «Descântecul
de frică» se începe marţi la miezul nopţii şi se descântă în fiecare noapte de trei
ori până marţi. Descântecului de frică îi premerge: Marţi seara pe la asfinţitul
soarelui sau când vine marva din câmp, vrăjitoarea împleteşte aşa-numitul „baer”
(sfoară) din ibrişin verde, păr de bic şi păr de armăsar negru. Face butoară într-o
monetă de 20 fil. şi trage baerul în butoara monetei. Pe la miezul nopţii se
dezbracă de toate hainele, cu părul despletit merge sub coşul casei, luându-şi la
sine: tămâie neagră şi albă cumpărată de la nouă comercianţi, într-o lingură puţină
unsoare, în mâna dreaptă un topor, iar în cea stângă o seceră. Sub coş aprinde un
mănunchi de pae, baerul îl aşează jur împrejur de foc, în flacăra focului aruncă
tămâia, iar cu toporul şi secera ameninţă focul şi din gură îndrugă câte verzi şi
uscate... «Baerul» şi unsoarea descântată o dă vrăjitoarea a opta zi celui bolnav.
Bolnavul mergând acasă, face şi el foc sub coş, desparte focul în patru părţi, şi
în fiecare parte a focului aruncă puţină unsoare de cea descântată, iar «baerul»
îl încinge peste încingătoare şi-l poartă câteva zile. Şi apoi dacă bolnavul nu se
însănătoşează – ceea ce de cele mai multe ori se întâmplă – n-a avut leac. Merge
apoi la altă vrăjitoare, fie chiar în alt sat. Bolnavii, cari au durere de cap, mâni şi
de picioare, merg la vrăjitoarea, care ştie: «Descântece de pază». Descântătoarea
zicând descântecul acesta de trei ori, în decursul descântecului ameninţă pe cel
bolnav cu o briceagă (cuţit). «Descântecul de ulogi» se zice celor ce sufer de
picioare. La acest descântec vrăjitoarea ţine în mâna stângă un pahar cu apă, iar
în mâna dreaptă mestecă apa din pahar cu un băţişor de mătură, bolborosind din
gură de trei ori unul şi acelaş descântec. Cu apa descântată bolnavul îşi va uda
picioarele.
Morboşilor, pe care i-a pocit necuratul, li se descântă «Descântecul de
pocitură». Vrăjitoarea pune în foc puţină tămâie, iar într-un păhar apă. Cu un
beţigaş de mătură mestecă apa din păhar şi zice de trei ori descântecul. Apa
95
descântată o bea bolnavul. Cei ce sufer de durere la cap merg la vrăjitoarea care
ştie «Descântecul de gigioc». Descântătoarea zicând descântecul, freacă cu două
degete fruntea bolnavului, iar cu limba o linge din când în când. Descâtecele
vrăjitoarelor sunt nenumărate, am putea zice, câte vrăjitoare atâtea feluri de
descântece. Cea mai cu leac e vrăjitoarea care în decursul descântecului ştie mai
bine să caşte. Alta cască aşa, parcă somnul morţesc o aşteaptă. Tot aşa şi animalele
de casă şi le duce ţăranul la vrăjitoare. Şi-apoi dacă le trece de la sine, le-a trecut,
fiindcă le-a descântat, la din contră n-au avut leac. Dacă vaca din o atare cauză
nu mai dă lapte ca înainte zice că i-au furat laptele de la vacă. Merge la vrăjitoare
ca se îl aducă înderept.
Mă mir că ai noştri n-au ajuns încă la convingerea că baba vrăjitoarea nu
poate ajuta pe cel bolnav şi e de mirat cum îndrăznesc să-şi pună în pericol viaţa
lor, a familiei lor sau a vitelor lor, ducându-se la vrăjitori, femei fără nici o ştiinţă,
cari nici idee n-au de diferitele morburi, cari ajung pe om ori animal. Medicul,
veterinarul (medic care cunoaşte morburile animalelor de casă) şi apoteca o
înconjură ai noştri, numai cât pot. Pe cei ce au învăţat la şcoli înalte şi cei cari
în urma ştiinţei lor mari, pot da ajutor sigur celui bolnav, dacă îl arătăm la timp,
îi încunjură şi merg la vrăjitori, căci – vezi Doamne – acele scoală omul ori vita
din beteşug pe bani mai puţini, pe când medicul şi apotecarul cer bani mulţi.
Da, ei pretind bani mai mulţi ca vrăjitoarea cutare, căci ei au cheltuit foarte mult
până s-au luminat şi ei dau bolnavului ajutor sigur. Medicul controlează cu mare
conştienzitate rana bolnavului şi-i prescrie mediţina aceea, care şi la alţi mulţi
aceeaşi rană a vindecat-o. Pe când vrăjitoarele probesc şi îndrugă tot ce ştiu şi la
adecă mai mult au stricat.
Văzând ţăranul că vrăjitoarele nu-i pot da nici un ajutor şi după ce morbul a
ajuns la un grad, când foarte greu să poate vindeca atunci să sloboade la cheltuială
şi merge la medic, care de multe ori fiind morbul agravat, nu-i mai poate ajuta, ci
trebuie sărmanul să moară.
Cele mai periculoase şi cele ce ştiu mai bine înşăla dintre descântătoare sunt
babele, care ştiu vrăji de dragoste. Farmecul lor e în mult mai scump, decât al
vrăjitoarelor lecuitoare, căci ele au putere supranaturală. Au la dânsele – crede
poporul de rând – pe diavolul, pe care-l bat cu nuia de sânger, ca acesta să fure
minţile femeilor ori a bărbaţilor. Ele cu ajutorul diavolului însoară feciori şi bărbaţi
sau mărită fete şi femei cu giutura, chiar şi fără voia lor. Dacă e lipsă omoară pe
cutare bărbat ori muere, pentru ca să poată după voie însoţi pe următori. Mai ştiu
96
ele prepara fel şi fel de unsori vrăjite şi dacă ungem casa sau haina cuiva, facem
cu respectivul ce voim. Urma omenească încă o ştiu ele vrăji. Şi dacă a vrăjit
urma unei fete ori fecior, fata cu urma vrăjită se va mărita după cel ce a vrăjit-o,
tot aşa şi feciorul cu urma vrăjită va fi silit să se însoare cu cutare fată. Şi câte şi
mai câte bazacoane nu ştiu ele face, bineînţeles pe bani scumpi.
Poporul nostru toate aceste imposibilităţi le crede, deşi cu ochii proprii vede
că-i înşelat. Deci nu trebuie să vă mai lăsaţi amăgiţi nici de înşălătoarele, cari
zic că ştiu face de dragoste, căci nu pot nimic face şi nu ascultaţi nici minciunile
babelor, cari zic, că ştiu lecui prin atare descântec. Apostolul Iacob zice: „De
este cineva bolnav între voi, să cheme preoţii bisericii, ca să se roage pentru
dânsul, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei
va mântui pe cel bolnav, şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate i se vor
ierta” (cap. 5, vers 14, 15.). Iară eu vă dau sfatul, de câte ori vă ajunge vrun rău
bolnăvindu-vă, mergeţi la medici şi la veterinari, dacă vă sunt vitele bolnave, şi
nu-i mai încunjuraţi, căci ajutorul lor sigur este, dacă îl cerem la timp şi nu lăsăm
ca morbul să prindă rădăcini mai mari.
Iam, 1909.

Într-unii ani domneşte câte o secetă atât de mare, că trei ori patru luni nu
plouă. Aceşti ani sunt apoi neroditori. Poporul de rând crede că cineva a vrăjit
ţinutul cu pricina, sau că balaurul cu şapte capete a beut toată apa din nori, ba şi
pe cea din fântâni. Şi-apoi pentru ca să plouă iarăşi, ori pentru ca se izvorască apa
în fântâni, vrăjesc ori comit lucruri pe cât de interesante, pe atât de scârboase.
Sunt câţiva ani de când în Bacica a fost secetă vro câteva luni. Poporul s-a pus
în capul unui biet ţiglar (cărămidar), că acesta ar fi vrăjit şi pentru aceea îi seceta.
Ţiglarul ar fi scos miezul unei pâni, iar în mijlocul pânii ar fi pus câteva broaşte,
pe cari mai întâi le-a descântat şi pânea dimpreună cu broaştele vrăjite le-ar fi
îngropat în pământ, deci numai din cauza aceasta nu plouă. Lumea superstiţioase
fiind, ca şi în alte multe părţi, s-au năpustit cu furci şi ciomege asupra bietului
ţiglar. L-au bătut pe moarte şi au cerut se desgroape cât mai în grabă pânea cu
broaştele îngropate. Ţiglarul zădarnic şi-a scuzat nevinovăţia, căci inimile rele
n-au crezut, ci l-au tot bătut. Unul dintre bătăuşi a observat pământ proaspăt pe
lângă cuptorul ţiglăriei, merse numaidecât acolo şi începu să sape. I-au mai venit
97
şi alţii într-ajutor la săpat. Săpând ei acolo au găsit o pâne mucezită în mijlocul
căreia au fost puse câteva broaşte. Celor înfuriaţi nici nu le-a trebuit mai mult.
L-au bătut într-un chip şi mai sălbatic pe ţiglarul nevinovat şi l-au silit să-şi adune
hainele şi să se ducă unde-l poartă ochii şi picioarele. Sărmanul ţiglar pentru ca
se nu-l omoară, fu silit să-şi părăsească bunul şi să se aşeze în alte părţi străine.
Mai târziu a ieşit însă la iveală nevinovăţia cărămidarului. Avea el în comuna
aceea vro câţiva duşmani, dintre cari unul tocmai pe timpul secetei – ca să-i facă
potcă – a umplut mijlocul unei pâni cu broaşte şi îngropând pânea lângă cuptorul
ţiglăriei, tot dânsul a scornit vestea prin comună, că ţiglarul ar fi îngropat vraja
aceea şi pentru aceea nu plouă şi tot dânsul a dezgropat vraja, pe când bietul
ţiglar n-a ştiut nimic despre cele ce se petrecuseră în jurul său. Vedeţi dară un om
fără suflet şi fără milă, din răsbunare, ce năcaz poate aduce altui om nevinovat şi
vedeţi până unde ne duce acea patimă a credinţei deşarte.
Într-o foaie foarte veche am cetit încă o astfel de nebunie, rod al credinţelor
deşarte, petrecute pe o vreme secetoasă. La sfatul unor babe vrăjitoare, ţărănimea
unei comune a înjugat în plug 12 fete dezbrăcate, care silite fiind, au arat hotarul
comunei jur împrejur, căci, vezi Doamne, conform credinţei lor, va ploua. Cu
toate aceste n-a plouat!...
O domnişoară a comunei mele natale a murit în iarna anului 1907 într-un
oraş departe de părinţi, unde îşi făcea studiile. Părinţii domnişoarei avuţi fiind,
s-au hotărât să aducă acasă cadavrul fiicei lor şi să o înmormânteze la noi în
cimiteriu. Tot în vara aceasta a fost şi o secetă de câteva săptămâni. Poporul – mai
ales babele – au crezut fiindcă s-a adus pe hotar cadavrul domnişoarei, pentru
aceea nu plouă ! Unii ziceau că ar fi bine să se dezgroape cadavrul şi să se arunce
în râu, alţii însă erau de părerea că numai crucea să se arunce în fântână şi-apoi
va ploua. Câţiva feciori nedisciplinaţi au şi luat crucea de lângă movila moartei şi
au aruncat-o într-o fântână din apropiere. După câteva zile a plouat. Iar poporul
credul a zis: «Iată dacă s-a aruncat crucea în fântână, că a şi plouat». Cu toate
acestea legea a pedepsit pe tinerii îndrăzneţi cu închisoare, nefiindu-le permis să
se lege de nimic al celor îngropaţi.
Mai înainte vremea, pe când legile nu erau aşa aspre, de câte ori era secetă,
au dezbrăcat de toate hainele pe câte o fată de 16-17 ani şi au slobozit-o, chiar
fără voia ei, în fântână, căci aşa credeau ei că după aceea trebuie să plouă, deşi
de cele mai multe ori n-a plouat. De cele mai multe ori s-a întâmplat însă că
respectiva fată – de frică – a murit acolo jos în fântână.
98
 Un om temător de Dumnezeu nu trebuie să comite astfel de fapte murdare,
ca cele mai sus înşirate, şi nici să nu creadă astfel de nimicuri, ci pe timpuri
secetoase să ne rugăm lui Dumnezeu, care e Atot-bun, Atot-drept, Atot-puternic
şi Atot-ştiutor, şi apoi Bunul, Dreptul, Puternicul şi Atotştiutorul Dumnezeu, ne
va trimite ploaie şi rod îmbelşugat.
Iam, 1909.

VI

Nimicurile cari le crede poporul nostru – mai ales babele – cu ocaziunea

naşterilor, la cununii, la morţi şi în viaţa de toate zilele, încă se ţin de credinţele
deşarte.
Câteva superstiţiuni legate de naştere:
Cea însărcinată, dacă fură vro poamă, atunci pruncul ei va avea pe corp
desenul acelei poame.
Dacă leuza îşi ţine mânile încrucişate pe pântece (foale), atunci pruncul ce-l
va naşte va muri degrabă, ori îl naşte mort.
Femeia, cea în starea binecuvântată, dacă doarme pe spate cu braţele în sus
şi cu palmele sub cap, nou născutul va muri.
Dacă leuza loveşte cu piciorul vrun câne ori mâţ, odorul ei va avea peri răi pe
corp, cari îi vor produce dureri mari. Perii cei răi se scot de pe trupul copilaşului
aşa: „Când se scaldă copilul, pe cei patru colţi ai albiei se pune niţică cenuşă, iar
copilul se pune pe foale în apă. Se unge pe spate cu puţină unsoare, se ia apoi
cenuşă din cele patru colţuri ale albiei şi cu aceasta se freacă spatele pruncului
până vor ieşi perii cei răi. Strecurând apa printr-o cârpă albă, vom găsim perii
negri, cari sunt de câne, ori peri albi, cari sunt de mâţ”.
Dacă leuza poartă sarcina pe partea dreaptă va naşte fecior, iar de poartă pe
cea stângă va naşte fată. Cea însărcinată să-şi lege la deget un fir de roşu, când
cercetează pe cel mort, căci la dincontră copilul i se naşte galbin.
Cea în stare binecuvântată dacă întâlneşte pe stradă un schilod, să-şi schipe
în sân şi să nu se mai uite la el, căci va naşte şi ea un schilod.
Leuza, dacă se uită pe fereastra casei, în care este cineva mort, copilul ei va
fi mut.
Dacă sprânjeşte de la casa sa pe cerşitor, fără să-i cinstească ceva, va naşte
copii de geamănă.
99
 Când copilul s-a născut, înainte de a-l scălda, dacă îl sărută mama şi moaşa
în buci şi barbă, atunci va avea gropiţe în aceste locuri, şi va fi drăgălaş.
Leuza înainte de a-şi naşte pruncul să mănânce ceva, atunci copilul se va
simţi sătul din orişice mâncare.
Pruncul nou născut îl duce moaşa la vălău, când mănâncă porcii lături, pentru
ca în viaţă să nu aleagă mâncările.
Dacă sprâncenele copilaşului sunt îmbinate, atunci pruncul va deveni om
rău, periculos şi uşuratic.
Dacă plânge băiatul când preotul îl botează, atunci nu va trăi mult.
La cel micuţ, când merge cineva prima oară, îi duce un dar, ca să-i fie norocul
plin.
Dacă sare cineva peste cel micuţ, pruncul nu va mai creşte.
Descreşte copilul, dacă nu i se dă din toată mâncarea şi băutura, fie chiar şi
răchie.
Dacă priveşti cu drag glumele nevinovate ale unui copil, îl ghiochi.
Pentru ca băiatul să nu se gioache trebuie schipit.
Mama când pleacă undeva cu pruncul ei să-şi gândească „să nu mi se gioache
copilul” – atunci nu-l va geochia nime.
Dacă sărută pe cel mic cineva în talpă, nu va creşte, iar de-l sărută în palmă,
nu va vorbi degrabă.
Dacă se taie unghiile copilului nainte de a împlini un an, va fi lotru, iară dacă
îl tunde nainte de an nu va fi destul de isteţ.
Dacă cresc dinţii copilaşului, care n-a împlinit 7 luni, va fi slab la cap (prostuţ).
Dacă copilul doarme cu ochii deschişi, nu va trăi mult.
Vor curge urechile copilului, dacă scalda i se varsă pe colţul albiei. Apa
trebuie vărsată pe latul albiei în care se scaldă cel micuţ.
Pentru ca să fie copilul drăgostos, scalda să i se lapede pe flori, ca să fie
drăgostos ca florile.
Iam, 1910

VII

Câteva credinţe deşarte, de cari să folosesc babele la cununia tinerilor:

Atât mirele, cât şi mireasa înainte de a pleca la cununie se spală într-un blid
cu apă, în care au pus pene de golumb şi golumbiţă, pentru ca să se iubească.
100
 Mirele îşi pune ai (usturoi) în buzunar, pentru ca să aibă feciori; iar dacă şi-ar
pune ceapă, i s-ar naşte tot fete.
În buzunar îşi pune mirele şi o briptă închisă, pentru ca să nu se prindă de
el vrăjile.
Mireasa, când merge la cununie, nu-şi încheptură (îmbumbă) bumbii hainelor,
pentru ca să aibă naşteri uşoare.
Mireasa nainte de a merge la cununie îşi pune în papuc o smochină şi după
cununie o dă mirelui să o mănânce, pentru ca să o iubească. Mai are mireasa
la dânsa două bucăţi de zahăr şi două mere «mărşancă», amândouă vrăjile le
mănâncă mirele după cununie tot pentru ca să o iubească.
Îşi unge mireasa tălpile păpucilor cu miere de albini şi după cununie, rade
mierea chiar cu noroi şi-o pune casnicilor (soacrei şi socrului) în mâncare, pentru
ca să le fie drag de ea şi să fie în casă toate pe placul ei.
Mireasa spurcă (îşi face lipsele) în tăerul din care va mânca mirele prima
oară în casa ei, pentru ca s-o iubească, şi chiar să moară mireasa, mirele nu să
mai poate însura.
Mirele când pleacă de la casa miresei sparge un pahar, pentru ca să se spargă
toate relele din casă şi să nu intre răul în casa sa. Tot atunci cu vro armă puşcă
(ţintând spre cer) năcazurile din casa miresei.
Mergând spre biserică mireasa numără atâtea coşuri de la case, câţi ani nu
vrea să nască copii.
Înainte de a pleca la cununie mireasa îşi pune în ştrimf (ciorap) un ban (libră,
piţulă ori vro coroană), pe care-l păstrează atâta timp, cât vrea să nu nască. După
ce schimbă banul, îndată va fi într-altă stare.
În poale îşi leagă mireasa trei boabe de bob, pentru ca să nu nască 3 ani.
Mireasa care nu vrea să aibă copii nicidecum, aceea la cununie, când preotul
ceteşte, ea cugetă astfel: «Doamne, Doamne, câte cuvinte ceteşte popa, atâţia ani
să nu fac copii». Ieşind creştinii toţi din biserică, uşa bisericii o va încuia mireasa,
încuindu-şi totodată şi rodul...
La cununie întorcând preotul foile cărţii sale, mireasa numără atâtea foi, câţi
ani vrea să nu facă copii.
Mireasa dacă vrea în viaţă să fie vrăjitoare, la cununie va fi cu gândul la des-
cântecele cari le-a învăţat ca fată, căci descântecele ei numai atunci vor avea leac.
La cununie încunjurând mirii masa, se calcă pe picior, cel care a călcat mai
întâi, acela va fi în viaţă domn şi stăpân al casei.
101
 Dacă în ziua de cununie e vreme urâtă, mirii vor avea vieaţă amărâtă, iar
dacă e timp frumos, vor duce o viaţă fără griji şi năcazuri.
De la biserică spre casă luminile (naşului) trebuie să arză, dacă una să stânge,
unul dintre miri va muri cât mai în grabă.
Mirii ajungând acasă (de la cununie) se bat unul pe altul cu un ştergar
împletit, pentru ca să fie supus unul altuia. Soacra trage o palmă nurorii (miresei)
pentru ca să fie ascultătoare.
Tot soacra (mama mirelui) leagă pe tineri de grumaz cu nişte brăciri şi-i trage
după dânsa în casă, pentru ca şi ei să tragă binele la casă şi să nu rătăcească...
vrunul dintre ei.
Soacra ţesătoare (vrednică) îşi duce copiii (pe mire şi pe mireasă) în casă pe
pânză (înşiră pânză ’naintea lor şi mirii o calcă) pentru ca şi ei să fie lucrători în
viaţă.
Ajungând tinerii în casa mirelui, miresei i se predă un prunc, pe care îl sărută,
pentru ca să aibă copii. Într-o sită primeşte boabe de grâu, cucuruz, orez şi orz.
Boabele le aruncă mireasa pe casă, pentru ca acea casă în care intră să aibă rod
îmbelşugat.
În cele patru colţuri de pe plafonul chiliei (odăii, sobei) de la mire vor arde
patru lumini lipite de colţurile plafonului, pentru ca mirii în viaţă să fie plăcuţi şi
bine văzuţi înaintea tuturor.
Când a intrat mireasa prima oară în chilia mirelui, se va uita pe fereastră
şi în oglindă, pentru ca să fie «vederoasă» (deşteaptă) sau binevăzută în casă,
câştigându-şi astfel iubirea celor din casă.
În chilie soacra dă mirilor să mănânce: pită, pentru ca odraslele lor să nu
aibă zgăibi, brânză, pentru ca să fie albi, şi vin de beut, pentru ca pruncii să le fie
roşii.
La prânz mirii nu mănâncă, pentru ca să nu-i vrăjească.
Noaptea primă naşul merge la patul mirilor şi-i încue în ferele de împedecat
caii, pentu ca legaţi să fie împreună cât timp vor trăi.
Tot în noaptea primă mireasa pune pe aşternut o bucată de zahăr, pe care
mâne-zi o va mânca mirele, pentru ca să-şi iubească soţia.
Iam, 1910

102
 VIII

La morţi încă au babele multe şi diferite superstiţiuni. Mai în toate comunele

Banatului, cu puţină diferinţă se aplică unele şi acele nimicuri.
Las să urmeze câteva:
Se ţin lumânările celui muribund, pentru ca să vadă pe unde merge pe lumea
cealaltă.
În sicriu se aprind următoarele vrăji (înainte de a se pune mortul): se aprinde
praf, tămâie şi fuior de vară; se fac apoi patru cruci din lumini micuţe, cari se
aşează în cele patru colţuri ale sicriului şi cu un căţel de aiu (usturoi) se unge
jur-împrejur sicriul şi apoi se pune mortul în sicriu, iar în gura lui se pune rădăcină
de leoştean şi-i împedecă picioarele cu rug, ca să nu fugă din sicriu.
Pe cel mort îl păzesc mai mulţi inşi ziua şi noaptea, pentru ca să nu se facă
muroni. Dacă unul dintre cei care-l păzesc adoarme pe acela îl păcălesc în diferite
chipuri. Se întâmplă că pe cel mort îl ridică şi îl pun după uşă, iar pe cel adormit
îl pomenesc şi acesta văzând minunea, fuge de rupe pământul.
Se pune seceră pe pieptul mortului, pentru ca să nu se facă strigoni.
Pe muribund îl ocolesc într-un fir de lai (fir de lână neagră) pentru ca să fie
legat şi să nu se mai scoale din morţi.
După ce muribundul şi-a dat sufletul, îi leagă picioarele cu acest fir negru,
mai apoi îl desleagă şi cu acest fir împedecă vacile, cari dau cu piciorul, pentru
ca să se îmblânzească.
I se pune mortului în sân un ou şi o briptă (chebă), pentru ca să nu se facă
muroni.
Cât timp trage bolnavul să moară, ferestrile se ţin deschise, pentru ca să-i
iese mai uşor sufletul, care numai pe ferestri se duce sus.
Înainte de a ieşi sufletul muribundului, i se pune atât pe cap, cât şi pe picioare
o pălărie (la femei măramă ori altă haină) pentru ca sătana să nu poată intra
într-însul să-l prefacă necurat.
În buzunarul mortului se pun nouă (9) bani, pentru ca să se descumpere de
la cele nouă vămi spurcate.
Prin pânza ce se astrucă mortul se trage cu un ac, – în care e băgat un fir de
mătasă neagră şi unul de mătasă roşie – de trei ori câte trei fire din jos şi deasupra
(de toate 18), pentru ca sufletul să poată trece mai uşor puntea, care e îngustă ca
şi acul.
103
 Măceş (trandafir selbatic) se pune în sicriu, pentru ca să nu se facă muroni.
Pe sub brăcirile ori prin mâneca mortului se întroduc boabe de grâu, cucuruz,
fasole etc. şi apoi le samănă, pentru ca mortul să nu ducă la mormânt norocul
(rodul) casei.
În sicriul mortului se pun poame (mere, pere, gutâi) şi alte alimente (de ale
mâncării) pentru ca cel mort să împartă pe lumea cealaltă numită şi lumea neagră,
la copii.
Soţul nu se mai poate însura, ori soţia nu se mai poate mărita, dacă cel mort
îşi îmbracă hainele cu care s-a cununat.
Se pune un ţol de al celui viu sub mort d. e. al bărbatului viu sub soţia moartă
ori de a soţiei vie sub soţul mort, pentru ca cel rămas în viaţă să nu se mai poată
însura, respectiva mărita.
Cel mort va fi bine primit în cer, dacă şasă femei îi cântă zorile (dimineaţa
până-n ziuă); o cântare cu melodie foarte pătrunzătoare. Cuvintele zorilor în
fiecare ţinut e variat, având însă unul şi acelaşi înţeles. Las să urmeze textul
zorilor din Iam:

Pre cel câmp pojorât, În cărţi negre cu cei morţi.

Fuge cerbul mohorât,
Fuge tare-n fugă mare,
Ce-n corniţe miş d-avere,
Legănel de aejere.
Cine-n leagăn miş şedea?
Şedea domnul Iristos (Cristos)
Şi cu Ioan Botezător.
Şi ce lucru miş lucra?
La congeiuri ascuţa,
Şi la cărţi albe scria,
Dar N’ mi se ruga:
- Scrie-mă Doamne pe mine,
În cărţi albe cu cei vii.
- Nu putem să te scriem
Căci cărţi albe s-au umplut,
Şi condee s-au perdut.
Scrie-mă Doamne pe mine,
Iute condei mâna lua
Şi cu-ai morţi că mi-l (mi-o) scria.
Maică Mărie-mi venea
Şi de mână că mi-l (mi-o) lua,
Pân’ la rai că mi-l (mi-o) ducea,
Şi raiul îl descuia
Stâlp de busuioc îi da,
De raiul mi-l mătura,
Lacrimile-o podidea,
Lacrimi mari ca merele,
Şi grele ca petrile.
Maica Maria’o’ntreabă:
De ce tu N miş plângi
- De dorul soţului meu
De mila copiilor,
De jeliul părinţilor
Şi de mila fraţilor,

104
 De dorul surorilor
Şi de jeliul neamului,
De mlia vecinilor,
Mai vârtos de lumea albă.
- Taci tu N nu mai plânge,
Că ţie mi ţi-or da,
Turtă caldă-n toată ziua,
Şi-un păhar cu apă rece
Şi ţie de dor ţi-o trece.
Raiule, grădină dulce
De la tin’ nu m-aş mai duce,
Raiule, grădină plină
Toţi la tine trag să vină,
Raiule, grădină goală,
Toţi la tine trag şi zboară.
Culese de la: Paraschiva Bontea Ţeicoane.

Se dă de pomană celui mort mâncare şi haine cât de multe, pentru ca să aibă

pe lumea cealaltă.
Cumândul (colacul mortului) se face cu 44 de crestături din aluat, pentru cei
44 de mucenici.
Pentru Dumnezeu se face un colac cu semnul crucii (+). Pentru Arhangel cu
semnul V; iar pentru Cristos cu semnul acesta III...
La pomană pe lângă celelalte multe feluri de mâncări se mănâncă numai
colaci (aluat împletit), fiind aceştia mai bine primiţi la Dumnezeu.
Nainte de-l duce (la momânt) pe cel mort din casă, se pune sare şi tărâţe sub
sicriu, pentru ca să nu rămână locul gol. Sarea şi tărâţele se dau apoi la vite.
Înainte de a se pune sicriul în groapă, o femeie din familia celui mort se
pogoară în groapă şi trage cu catrinţa (şorţul) jur împrejur prin groapă, măturând
astfel toate răutăţile din noul lăcaş al mortului.
Cel mort se jeleşte aşa: Bărbaţii nu se rad şasă săptămâni şi umblă cu capul
gol (descoperit) tot şasă săptămâni; iar femeile jelesc şi câte un an, îmbrăcând
haine negre.
Iam, 1910

IX

În viaţa de toate zilele încă întâmpinăm o mulţime de prejudiţii deşerte ori

nimicuri băbeşti, rod al superstiţiunii.
Iată câteva:
Cel ce se scoală cu piciorul stâng din pat şi îmbrăcându-se se încalţă mai
întâi la piciorul stâng, acela nu va avea dureri la măsele.

105
 Unele babe susţin că cel ce se scoală din pat cu piciorul stâng va avea peste
zi neplăceri.
Dacă te mănâncă palma stângă vei căpăta bani; iar cel ce are mâncărime la
cea dreaptă, va cheltui bani.
Pe cel ce-l mănâncă ochiul stâng, se va bucura; iar cel drept dacă te zghimpe,
vei plânge.
Dacă ghiceşti cutăruia urechea care-i pioane (zvoneşte, sună), acela va auzi
o veste îmbucurătoare.
Va plânge cel ce-şi scarpină prea mult nasul.
Va fi bătut cel ce îşi scarpină şelele (spatele).
Cel ce are mâni şi picioare răci e drăgostos.
Cel ce merge des de dimineaţă la stradă (uliţă) şi zăreşte mai întâi o femeie,
nu va avea noroc în acea zi; iar dacă vede un om, i se împlineşte dorinţa.
Birtaşul şi neguţătorul va târgui mult peste zi, dacă cel dintâi cumpărător
e om; va avea târg slab dacă-i femeie.
Cel ce râde vinerea va plânge dumineca.
Vinerea nu pleca în drum că nu vei avea noroc.
Cel ce se întâlneşte cu preot în cale nu va avea noroc în acea zi.
Dacă întâlneşte cineva ţigan sau jidan va avea noroc.
Nenorocit e şi acela care întâlneşte pe drum pe cineva cu canta goală. (I-a
ieşit cu gol în cale, se zice).
Dacă la o masă sunt 13 inşi, în cel mai scurt timp unul din ei va muri.2
Nenorocit e acela care se naşte în ziua treisprezecea a cutărei luni.
Cel ce pleacă în drum (călătorie) şi vrea să dobândească ceea ce şi-a pus de
gând îşi face patru noduri la cârpa din buzunar şi atunci va câştiga.
Pe stradă cel ce găseşte un ban vechi, îşi găseşte norocul, deci trebuie să
păstreze banul.

2 – Zic unii că superstiţiunea numărul 13 s-ar deriva de la cina cea de pe urmă,

când şedeau la masă 13 inşi, cei 12 învăţăcei şi Isus Cristos, dintre care apoi Mântuitorul
fu spânzurat pe lemnul crucii. Urmele acestei superstiţiuni însă le găsim cu mult mai
înainte de naşterea Domnului nostru Isus Cristos în miturile popoarelor celor mai vechi,
iar d. e. în modul de numărare foloseau pentru numărul 13 aceeaşi expresiune, care se
folosea şi pentru un caz de moarte.

106
 Cel ce vinde jivini (hoare, păsări de casă) rupe o pană din coada paserei,
pentru ca să-i rămână norocul în casă.
Dacă cumperi o pasere de casă şi ţi-o predă cu capul înapoi (de-a-ndoaselea),
nu vei avea noroc de ea.
Când crapă (mor) hoarele cuiva, vrăjitoarea cutare merge pe bani scumpi, la
miezul nopţii şi sub culcuşul hoarelor desbrăcându-se de toate hainele descântă,
şi atunci nu vor mai crăpa.
Ceea ce ai visat sâmbătă spre duminecă noaptea să nu spui nimănui până
duminecă după ameazi, căci atunci ţi se împlineşte visul, la dincontră nu.
Iam, 1910

Cei ce au cetit şi au urmărit cu atenţiune cele ce s-au scris la acest loc au

aflat o parte din cele mai răspândite şi mai înrădăcinate superstiţiuni sau credinţe
deşarte. Sunt şi alte multe feluri de aceste credinţe, pe cari dacă le-am înşira ar
trebui să scriem ani întregi.
Cred că dintre cei ce au cetit aceste câteva exemple ale superstiţiunei – fapte
adevărate – vor fi de aceia, care poate nu vor mai crede în aceste nimicuri, fie-vor
însă foarte mulţi, cari nu vor crede cele ce s-au scris la acest loc.
Aceia cari au rămas şi de aci înainte superstiţioşi, crezând nimicurile cutărei
ţigance, care dă cu cărţile şi zice că ghiceşte norocul, viitorul ori soartea omului,
sau crede mincinoaselor cari cetesc în ghioc ori în palmă, sau dau cu boabele,
ori crede tâlharului, ce ceteşte din păscălie minţând pe bani scumpi câte verzi şi
uscate, slăbind în ei credinţa în Dumnezeu, ori cei cari cred nimicurile şi daraverile
flecare ale babelor vrăjitoare, sau existenţa muronilor, ori cred că banii joacă în
pământ în presara anumitelor sărbători – zic acestor uşor crezători le-o putem
spune în faţă, fără sfială, că sunt păgâni; pentru că numai păgânii au crezut în
fiinţe stupide şi numai religiunea păgână a avut diferite datini la botez, la cununii
şi la înmormântări. Aceste datini păgâne şi păgubitoare pentru omenime, cari în
forma unui bigotism încarnat îndreaptă pe cei superstiţioşi chiar contra credinţei
creştine, interzicând unele ocupaţiuni în zile de lucru, şi îi fac ca în nepriceperea
lor să serbeze o mulţime de sărbători fără rost, numite băbeşti, duc pe cei uşor
crezători în valea plângerilor.

107
 Preotul de pe anvon, învăţătorul de la catedră şi cărturarii ar trebui să
zbiciuiască cu toată tăria cuvântului oarba încredere în credinţele deşarte, lăţite
prin popor, căci numai după ce se vor stârpi cât de cât, aceste morburi aşezate pe
multele rane ale corpului românesc vom putea intra în şirul popoarelor culte şi
vom da înainte.
Iam, 1910

108
 1
MONOGRAFIA COMUNEI DELIBLATA

Fiecare loc, fiecare comună şi oraş, plasă, judeţ, ţinut, ţară îşi are istoricul
notat de oameni învăţaţi. Unele din aceste însemnări s-au pierdut, nu ni s-au
păstrat, ori s-au nimicit de diferite invazii ale popoarelor barbare, altele se
povestesc de bătrâni, aşa cum le-au povestit şi lor bunicii lor sfătoşi; acest trecut
s-a menţinut numai cu graiul, din tată în fiu. Unele întâmplări sunt adevărate,
altele născocite de mintea străbunilor noştri.
Un obicei frumos s-a răspândit în timpul din urmă, că preoţii şi învăţătorii
de pe satele noastre îşi scriu monografia comunelor lor. Unii au norocul că află
prin biblioteci şi arhive ceva urmă despre satele lor, alţii nu pot găsi nimic şi sunt
avizaţi la ceea ce au auzit de la bătrânii satelor.
Monografia comunei Deliblata, azi localitate sub stăpânire străină, n-am
aflat-o în scris. Mă nizuiesc să notez ce am auzit din gura bătrânilor.
Comuna Deliblata n-a existat în timpul romanilor. În primăvara anului 101,
când Traian cu oastea sa a trecut Dunărea peste insula Ostrov, îşi săpaseră şanţurile
de apărare (iarăc le numiau bătrânii) chiar peste teritoriul unde se întemeie la o
dată pierdută în negura vremurilor satul.
Abia pe timpul invaziei turceşti aflăm ceva date despre comună, notate în
cărţile bisericeşti, şi care se apropie de adevărurile istoricilor. Turcii cuceritori îşi
ocrotiră caii în Sf. Biserică sârbească. Un turc uitat de mine a tăiat cu sabia icoana
Sf. Ioan Botezătorul de pe templa bisericii, de lângă strana dreaptă. Ciopârţirea
Sf. Ioan Botezătorul am văzut-o, iar învăţătorul Sava Ivacicovici mi-a povestit şi
despre alte deteriorări ce au făcut aceşti păgâni în biserică

1 – Inedit. Manuscrisul, aflat până în 1988 în posesia fiului său, George Bogdan
din Timişoara, avea 52 de pagini. Când l-am transcris, am omis datele pur statistice:
prezenterea averii deliblăcenilor, unele dintre îndeletnicirile lor, relatarea călătoriei în
comună a profesorului din Lille care a notat numirile de plante şi animale – flora şi fauna
din dunele de nisip înpădurite din Deliblata. De asemenea n-am copiat relatările despre
sărbătorile religioase ale Crăciunului şi Paştelui, desfăşurarea evenimentelor istorice din
timpul războiului din 1914 şi participarea localnicilor la marele act al Unirii din 1918.

109
 De la turci ne-a rămas izvor numit sârbeşte «turski bunar», adecă pe româneşte
fântână turcească, care de prezent nu este fântână, ci un izvor lângă calea ferată
ce duce spre Petrovăsâla – Vârşeţi.
Pe timpul dominaţiei turceşti aveau turcii în comuna Deliblata un număr
însemnat de soldaţi sub conducerea generalului Deli Paşa. Unii susţin că de la
numele lui Deli Paşa şi-ar avea comuna Deliblata numirea, ceea ce este eronat
povestit. Alţii cred că satul e numit de sârbi din cuvintele sârbeşti „deli” (împarte),
„blato” (imală, noroi), fiindcă satul este aşezat tocmai unde se termină ţinutul
nisipos de cel noroios (blata). Aceste încă sunt născociri a cutărui bătrân sârb.
Mai degrabă numele comunei derivă de la numele familiei Deliblaceanu, din
dosul bisericii sârbeşti (în Vrâbleac) despre care susţin bătrânii că s-ar fi aşezat,
adecă „au bătut parul”, cum zic ei, mai întâi în comuna Deliblata.
Toate aceste sunt presupuneri, dar urme scrise nu sunt.
În harta edată de învăţătorul Grof Mercy între anii 1723-1725, comuna este
numită Delliblado şi aparţinea plasei Panciova din Torontal. Pe o altă hartă din
1767 edată de acelaşi Grof Mercy este notată comuna Delliblado cu locuitorii de
credinţă veche, adică greco-orientali, cari vorbesc sârbeşte şi româneşte. [...]
Sârbii din comuna Deliblata sunt aşezaţi înaintea românilor.
Românii au emigrat din comuna Gornia (familiile Ivaşcu şi Guţu care sunt
foarte numeroase), de lângă Oraviţa, din Iertof (familii Miuţi, Miclea, Gaita-
Târziu şi altele), din Percosova (familia Bogdan), din Jebel (familia Jebeleanu)
şi Gârlişte de lângă Reşiţa. Cei mai mulţi români au emigrat din Ardeal, de unde
îşi au numele de Ardeleanu.
Comuna Deliblata este locuită în partea de sud de sârbi, iar la vest îşi au
casele românii, deci sârbii nu sunt amestecaţi în comună cu românii. [...]
Comuna bisericească are două coruri bisericeşti: corul român şi corul sârbesc,
cari dau răspunsurile liturgice la sărbători mari. Corul român are o bibliotecă
mare şi o sală de cetit ziarele „Libertatea”, „Foaia interesantă”, ambele în Orăştie,
„Poporul român” din Budapesta şi „Foaia poporului” din Sibiu.
Corul de şcolari (băieţi şi fete) cântă în biserică în fiecare duminecă şi
sărbătoare. [...]
Primul învăţător român este Ioan Niţa, învăţător director, venit din Biserica
Albă, originar însă din judeţul Hunedoara. Numele celorlalţi învăţători români:

110
Gheorghe Manescu, Amalia Ionescu, Mărioara Lazarescu, Ioachim Băcilă,
Gheorghe Bujigan, N. Dolga, N. Jebelean, Livia Penţa, Petru Lupşici, Emil
Nistor, Sava Guţu-Bioc, Iosif Bogdan, Sofia Bogdan, Iulian Pincu, Dezideriu
Cioc, Virgil Mihailovici, Gheoghe Matei, Trandafir Jurjovan.
Grădina de copii (băieţi şi fete), cercetată de micuţii sub 6 ani, este condusă
de conducătoarele Maria Kuhn, nemţoaică din Biserica Albă, apoi de Draga
Popovici, sârboaică din Deliblata, fiică a comerciantului Marcu Popovici.
Corul român, înfiinţat în 1897, a dat conducerea învăţătorului Gheorghe
Bujigan, care a făcut o colectă şi a procurat armoniul corului, anual câte trei
concerte, împreunate cu dans: la Anul Nou, la zăpostit şi la Rusalii, când biserica
îşi sărbează hramul. Acest început frumos de concerte s-a menţinut şi sub
conducerea învăţătorului Iosif Bogdan.
Cu ocazia concertelor, câţiva corişti, renumiţi dansatori, jucau „Căluşeriul”
şi „Bătuta”, introduse aceste dansuri de învăţătorul Ioachim Băcilă, originar
din Avrig, comuna lui Gheorghe Lazăr. Toţi dansatorii erau îmbrăcaţi în haine
naţionale, încinşi cu brâul tricolori roşu, galban, vânăt, în cap cu căciulă (călbăţi)
asortat cu peană de curcan. Vătafi (conducători) ai acestor dansuri erau: Ioachim
Băcilă, Gheorghe Bujigan, Savu Adam-Trăiluţ şi Ioan Jebeleanu de prezent
funcţionar în Timişoara.
Fanfara tineretului român din Deliblata e vestită, fiind fanfariştii bine
instruiţi în cetitul notelor şi peste tot sunt acasă în teoria muzicii. Aplică foarte
bine instrumentele. Conducătorul fanfarei este Todor Jurjovan, un mare dansator
şi bun instructor în cele muzicale. Această societate a fost înfiinţată în 1921 şi
ţăranii fanfarişti cunosc un număr mare de marşuri, doine, hore, ardelene, de
doi şi cântări de masă. Sunt invitaţi la nunţi, înmormântări şi alte ocazii. Până
şi consătenii sârbi îi invită la părăzi să le cânte marşuri cu fanfara lor corect
condusă.
Lăutarii din Deliblata sunt cunoscuţi în tot aretul de frumuseţea cântărilor şi
dansurilor ce execută. Cine n-a auzit de lăutarul Raicu, care a introdus în comună
dansurile româneşti şi care a instruat la violină pe Nichifor Petrovici zis Vană
Driţu, zis Nana, şi pe Tana Simion-Nădăşanu? Vană Driţu a avut fiu pe lăutarul
vestit Toşa Driţu, care la nunţi ştia să înveselească şi frunţile cele mai încreţite,
căci cânta şi cu gura şi alcătuia momentan poezia despre fiecare participant

111
la nuntă, cântându-le trecutul. Aceşti patru lăutari au trecut la cele eterne, dar
delibăceanul adeseori aminteşte despre ei. Fiii lui Tana Nădăşanu, Jiva şi Vănuţi
(Ioan) continuă opera frumoasă moştenită de la blândul lor părinte. La nunţi sunt
nelipsiţi, fiindcă au moştenit şi ştiinţa în cele muzicale şi firea bună a tatălui lor.
Au îcercat să se aşeze în comună lăutari ţigani, poporul însă nu i-a preţuit şi şi-au
schimbat domiciliul pe alte meleaguri. Numele lui Driţu şi Nădăşan va fi mult
timp lăudat de deliblăceni. [...]
În comuna Deliblata sunt unele obiceiuri frumoase legate de botezuri, de
nunţi, de înmormântări, de sărbătorile Crăciunului şi ale Învierii Domnului.
La botezul nou născuţilor, moaşa comunală are mare rol. Ea îmbăiază pentru
prima oară pe cel venit pe lume, ea îngrijeşte pe leuză, ea se duce la preot să-i
facă „molitvă” şi e răsplătită cu daruri şi bani. Tatăl nou născutului se duce ziua
următoare la naş, să se înţeleagă cu el asupra numelul ce-l va primi micuţul, ţinând
cont bineînţeles şi de sfatul preotului. Botezul nou născutului se face în Deliblata,
de obicei dumineca după utrenie, ori miercurea, care e zi de piaţă. În ziua fixată se
prezintă naşul la casa finului său şi e cinstit de fină cu cămaşă, pânză de lungimea a
şapte coţi, pe care o înfăşoară naşul în jurul corpului său. În schimb, naşul plăteşte
oboseala preotului făcută la botezul finului său, cu un «toanţâc» (20 cruceri), ori
cu un dinar, bani cari se obişnuiesc acum în Deliblata. Până la biserică şi înapoi
pân’ acasă, moaşa duce pruncul în braţe. Naşul şi moaşa sunt invitaţi de părintele
micuţului la prânz, când nu poate lipsi de la masă rachiul (ţuica) sau vinul, care se
bea în sănătatea noului născut. În ziua botezului e anunţat şi ofiţerul stării civile
pentru a introduce numele nou născutului în matricula comunei.
Nume de botez pentru băieţi cele mai obişnuite în comună sunt Aron, Avram,
Bujor, Coriolan, Cornel, Gheorghe, Ilie, Ioan, Iosif, Luca, Marcu, Panta, Pavel,
Petru, Roman, Ştefan, Timotei, Traian, Vasile, Victor, şi altele.
Nume de fete: Amalia, Ana, Cornelia, Elena, Emilia, Eufrosina, Florica,
Iuli, Livia, Maria, Minerva, Mina, Dora, Octavia, Olimpia, Olivia, Paraschiva,
Persida, Sofia, Victoria, Vioara şi altele.
Interesante sunt şi sărbătorile nunţilor în Deliblata.
După ce tinerii s-au cunoscut, părinţii lor trimit, de obiceiu pe o bătrână,
să se informeze de zestrea fetei şi dacă sunt învoiţi părinţii fetei să-şi mărite
(căsătorească) fata după tânărul deja cunoscut de fată. Această babă, care face
intervenţii de măritiş, se numeşte «trăgătoare», pentru că ea atrage tânăra fată

112
spre feciorul care doreşte să o ia în căsătorie. Părinţii fetei obişnuiesc să promită
mult, dar apoi uită ce au promis şi de aci apoi urmează certele şi desfacerile de
căsătorii. Dacă baba «trăgătoare» a ştiut să ajungă la o oarecare înţelegere, atunci
părinţii tânărului se duc la părinţii fetei «s-o peţască» (s-o ceară în căsătorie).
Părinţii tânărului cu această ocazie duc «mărul» de peţire. În măr sunt înfipte
câteva monete de argint şi chiar de aur, după starea părinţilor peţitori, predau
mărul fetei şi, dacă fata îl primeşte, e semn că doreşte să păşească la căsătorie cu
fiul lor. Peţitul fetei se face de obiceiu sâmbătă seara, iar duminecă, sau dumineca
următoare, se face «tocma». La tocmă tineretul din comună dansează în curte sau
la stradă, lângă casa părintească a fetei. Dansează hore, ardelene, de doi, obişnuite
în comună, şi cântate de lăutari. Bătrânii stau la masă cu câte un pahar de vin şi se
vorbesc încă o dată asupra zestrei ce are s-o ducă fata şi asupra zilei, când se va
face nunta. Seara se termină «tocma» şi toţi se răspândesc pe la casele lor.
Cu o zi – două înainte de nuntă, părinţii fetei şi ai tânărului se pregătesc de
nuntă. Femeile frământă şi coc pâne, prăjituri, fac tăiţei pentru supă, taie paseri de
casă iar ai tânărului taie oi, porci, vrun viţel sau o vacă, pentru că în casa tânărului
e ospăţul (gostâia) mai lung. «Fifercile» (două la număr) îmbrăcate curat, în
haine de sărbătoare şi înfăşurate cu pânză, ca pentru o cămaşă, în jurul corpului,
în mână una dintre «fiferci» cu o ciutură (ploscă) de rachiu, cealaltă cu o ciutură
de vin (asortate cu o hârtie pe care notează numele neamurilor, cunoscuţilor şi al
vecinilor pe cari îi cheamă la nuntă), pleacă şi se nizuiesc să-şi facă conştienţios
această datorie. Familiile invitate la nuntă gustă din ciutură rachiu ori vin şi leagă
de ciutură câte o maramă, ştergar ori un fuior. Tot aşa şi «govărgii» sau «fiferii»
(cei ce cheamă la nuntă neamurile, cunoscuţii şi vecinii tânărului) înfăşuraţi cu o
cămaşă (pânză) în jurul corpului, încălecaţi pe cai asortaţi cu clopot la grumazi
şi cu ciutura de rachiu şi vin învită la nuntă. Darurile le leagă la ciutură şi le
predau viitoarei soacre mari. Fifercile ajută unele-altele pe lângă casa miresei iar
govărgiile (fiferii) pe lângă a mirelui.
În ziua de nuntă «deverul» aşează pe capul miresei cununa, e cinstit de
mireasă cu un ştergar foarte lung pe care îl înfăşoară în jurul corpului şi el face
la rândul său un dar în bani miresei. Pe când deverul aşează cununa pe capul
miresei, lăutarii cântă cântecul miresei, o melodie şi cuvinte jalnice, iar rudele,
vecinii şi părinţii miresei lăcrimează pentru că le pleacă din casă fata, vecina sau
ruda lor dragă.

113
 Înainte de a pleca la biserică, socrul mic numără zestrea în bani a miresei şi
o predă cuscrului său, adecă socrului mare.
Trăsurile miresei cu ale mirelui, cu cai înhămaţi cu frâne nouă şi clopoţele
înfipte la hamuri iar la capia frânelor (de la capul cailor) pun ştergare: calul de
stânga primeşte ştergarul de stânga sa iar cel de dreapta, la dreapta sa. Tot aşa şi
muzicanţilor li se leagă de violină câte un ştergar. Rudele mai apropiate, naşul,
stăroica (naşul doilea) sunt de asemenea înfăşuraţi în jurul corpului cu pânză,
pentru o cămaşă, dar ei cinstesc miresei ceva bani pentru cămaşă. Aici trebuie să
observ că în Deliblata nu se schimbă familia naşilor. Zic ei că nu-şi schimbă naşii,
ca ţiganii caii, ci rămân din aceeaşi familie naşi peste o sută de ani.
Deverul, în trăsură cu mireasa, înaintea bisericii se dau jos, o conduc înaintea
altarului.
Înainte de a intra la cununia bisericească, se prezintă la cununia civilă, de
aici merg la biserică, unde leagă căsătoria bisericească. Marama, cu care a legat
mâinile mirilor, e apoi a preotului, «suvonicul», o materie cât mai fină pentru
un costum mic, îl pune ambilor miri sub cununi naşa şi naşa a doua, iar taxa de
cununie o plăteşte preotului socrul mare, adică tatăl mirelui. În cursul cununiei,
la înconjuratul de trei ori a mesei, mireasa încearcă să-l calce pe mire pe picior,
pentru ca în viaţă să i se supună, dar mirele se fereşte. Nuntaşii ieşind din biserică,
naşul e întâmpinat de copii cu «să trăiască naşul» iar naşul bucuros de această
manifestaţie a copiilor, le aruncă un pumn de monete, pe cari manifestanţii se
năzuiesc să le adune. După cununie, mirele se urcă în trăsura miresei şi cu toţii
merg la prânz la părinţii miresei. Pe drum până acasă duc luminile de la cununie
(le duce stăraica, naşul doile) aprinse până la casa miresei şi acolo le lasă să
arză în cursul prânzului. Mirele stă după masă cu pălăria în cap, nu vorbeşte,
nu mănâncă, nu bea, ci şade liniştit în cursul mesei, tot aşa şi mireasa stă după
masă, lângă mire, şi se nizuieşte să facă o faţă veselă. În cursul mesei lăutarii
cântă «cântări de masă», un fel de doine, rămase de la lăutaşii Raicu, Driţu zis
Nana, Toşa Driţu şi Nădăşanu, cari nu le-am auzit în alte părţi. Masa li se seveşte
muzicanţilor în altă cameră iar în timpul acesta se adună tineretul satului «la
joc», unde iasă şi lăutarii în curtea sau lângă casa miresei şi le cântă: hore, pe
loc, de doi, ardelene, căluţul, axionul şi alte dansuri obişnuite în comună. Restul
nuntaşilor îşi petrec în cameră, glumesc în voie bună, căci băutura alcoholică îi
incintă. Când se înserează, naşul dă ordin de plecare cu nunta la casa mirelui.

114
Tineretul se duce parte la casele lor, iar cei curioşi aleargă la casa mirelui să vadă
cum se face primirea miresei. Cei chemaţi la părinţii miresei rămân să cineze
în casa miresei iar cei chemaţi de mire se urcă în trăsuri, aşa cum au venit de la
biserică şi o «petrec» (conduc) pe mireasă acasă, la socrii mari iar mirele, când
iasă din curtea miresei, loveşte cu un păhar în poartă şi-l sparge. Muzica şi tinerii
nuntaşi cântă pe stradă, fetele în şopron iar tinerii le acompaniază, ţinându-le
«secunda», deci cântă pe două voci. Ajunşi la casa mirelui, nuntaşii se dau jos din
trăsuri iar miresei i se dă un micuţ, fie din vecini, să-l ia în braţă, să-l mângâie şi
să-l sărute. Soacra îl preia micuţul din braţele miresei şi-l predă mamei sale, iar
miresei îi dă un ciur sau sită cu câteva boabe de cereale (grâu, orz, ovăz, cucuruz)
pe cari mireasa le seamănă (le aruncă) peste nuntaşi. Tot soacra mare întinde o
pânză de la trăsura mirelui şi a miresei până în coridor şi mirii calcă pe pânză.
Primirea s-a terminat şi tineretul se împrăştie pe la casele lor. Rămân nuntaşii (cei
chemaţi la nuntă de mire) să cineze şi să-şi petreacă toată noaptea. Lăutarii cântă
cu violina dar şi cu gura. Lăutarul Toşa Driţu ştia să compună poezii momentane
din viaţa fiecărui nuntaş, începând cu naşul. Cu violina se acompania şi cânta o
melodie, care n-o ştiu cânta în alte sate. În timpul când mănâncă lăutarii, naşul
stăraica (naşul doilea), deverul sau govârgii sau fiferii (chemători la nunta mirelui)
povestesc fel şi fel de glume (hazuri). Naşul Tima Păntoni era renumit în hazuri:
lua două păhare, unul era gol iar celălalt plin cu vin. Pe cel gol îl punea la gură,
iar din păharul plin turna în cel gol şi aşa îşi bea vinul în râsul nuntaşilor, fără
să verse un strop de vin. Încearcă asceastă operaţie de a bea dintr-un păhar gol
şi unul plin şi alţi nuntaşi, dar nu le succede, pentru că de la gură le curg câţiva
stropi. Urmează «arătatul cinstelor» (se arată darurile de govârgi (fiferi), pe care
le-au adus nuntaşii pentru mireasă, mire, socru şi soacra mare). «Turtele umflate»
sunt nelipsite de la daruri, o găină vie sau friptă, nişte farfurii, tacâmuri, păhare,
forhanguri (perdele), miresei stofe pentru haine, mirelui o cămaşă (pânză) pe
care i-o înfăşură naşul în jurul corpului, un miel sau un purcel, o sticlă de vin
sau rachiu (ţuică), o cămaşă pentru socru, cămaşă pentru soacră, opinci pentru
socru, ciorepi sau păpuci (şlarfi) pentru soacră şi altele, spunând govârzii (fiferii)
numele donatorului, arătând darul nuntaşilor şi despre fiecare dar bagă câte o
glumă nevinovată. Nuntaşii nu iau în nume de rău glumele govârgiilor (fiferilor),
fie aceste hazuri şi pişcătoare, ci râd cu multă veselie. «Arătarea cinstelor» s-a
terminat, iar naşul anunţă că urmează «jocul pe bani al miresei» (dansul miresei).

115
I se aduce naşului două farfurii. O scoate pe mireasă de după masă şi ordonă
lăutarilor să înceapă să le cânte «jocul miresei». Naşul se duce la locul său şi
aruncă un ban în farfuriile dinaintea sa şi strigă: joacă cu mireasa, mirele, finul
meu. Acesta se scoală de la masă şi-şi joacă mireasa. Aruncă în farfurie alt nuntaş
un ban şi strigă să joace cutare cu mireasa, altul aruncă pentru altcineva şi aşa
jucătorii (dansatorii) se schimbă mereu iar mireasa dansează cu fiecare. Când
naşul observă că mireasa a obosit, puţin, aruncă un ban şi strigă să joace cutare
babă sau moş, cari prind mireasa şi se prefac că nu pot dansa iar mireasa îşi şterge
cu batista sudoarea de pe faţă. Şi aşa jocul miresei durează câte două-trei ore,
când apoi îl încheie şi naşul numără banii adunaţi în farfurie şi-i predă miresei,
care îi sărută mâna. Când se revarsă zorile, naşul dă voie ca participanţii la nuntă,
femei, fete, juni şi copii, să se ducă la odihnă, la casele lor, iar bărbaţii rămân, căci
urmează răchia caldă, îndulcită cu zahăr. Încep toţi să cânte „Să trăiască naşul”
(melodie în tact de marş care n-am auzit-o în alte sate), iar el bea păharul cu răchie
fiartă şi îndulcită; urmează stăroica, deverul, govârgiile (fiferii), lăutarii şi ceilalţi
nuntaşi, strigând naşul să trăiască „N” (se spune numele celui ce urmează să
golească păharul), iar cântăreţii (toţi nuntaşii) cântă acelaşi marş. Afară s-a făcut
ziuă albă şi după un dejun scurt, muzicanţii (conduc) petrec nuntaşii: pe naş, pe
stăroaică, pe devăr până acasă. Luni seara se continuă gostâia, tot aşa şi marţi,
care uneori durează peste întreaga săptămână. Dumineca următoare cununiei,
mirii sunt invitaţi la masa socrului mic (tatăl miresei), altă duminecă gosteşte
mirii altă rudenie şi se întrec rudele să ospăteze pe miri. Mireasa e obligată să
se prezinte într-o seară cu mirele, soţul său, la naş, să-l «spele pe picioare». La
casa naşului e încălzită apa, se toarnă în lavor sau în căldare şi mireasa îşi spală
naşul apoi pe picioare, îl şterge, primind în schib de la naş un dar şi li se serveşte
o masă (cină) la care mirii (finii naşului) se lasă mult îmbiaţi. Serbarea nunţii cu
aceasta s-a terminat.
În legătură cu nunta trebuie să mai amintim câteva cuvinte despre luxul în
veşminte al tineretului. Se irosesc bani crunt câştigaţi pe îmbrăcăminte şi făloşii.
Opinca purtată înainte cu 50 de ani de ţărani a fost înlocuită cu ghete, cât mai
elegante, de şevro, obielele interesante ale românilor (roşii cu câte un fir galben şi
albastru, spre deosebire de ale sârbilor roşii cu câte un fir negru) au ieşit din modă
[fiind] înlocuite cu ciorapi de mătasă, cioarecii, pieptarul, cojocul şi clăbăţul
(căciula) au fost schimbate cu pantaloni, veste, veston, iar în loc de cojoc poartă

116
paltoane scurte cu gulere scumpe şi căciuli de astrahan. Fetele mai poartă ghete
de lac cu tocuri înalte, ciorapi de mătasă, catifea, pluş, paltoane, aşa că numai
pălăria le mai lipseşte, pe care totuşi o pun în cap după anul prim de căsătorie,
dar numai în anul prim, când sunt neveste, şi apoi o înlocuiesc cu marame de
mătasă. Albelele şi ruminelele de pe faţa fetelor puse cu nemiluita le schimbă
obrazul, le schimbă căutătura şi, când joacă la joc, le curge sudoarea pe faţă, le
lasă brazde şi le prefac obrazul în lorfe (mască). Economia naţională se iroseşte
văzând cu ochii. Dacă li se atrage atenţia spre portul naţional, zic că nu le place
să se poarte ca şi «gugulenii», aşa numesc ei pe românaşii din jurul Orăviţei. Dar
coriştii deliblăceni la petreceri îmbracă acest port frumos pe care l-am moştenit
de la strămoşi, încingându-se cu brâu tricolor.
La morţi sunt de asemenea unele obiceiuri moştenite de la strămoşi, pe cari
le-am urmărit în comuna Deliblata.
Când obsevă membrii familiei, ori i-a făcut atent medicul că nu peste mult
bolnavul va sucomba (va muri), casnicii încep ziua-noaptea «să-l păzească»
pentru ca să nu moară neschimbat şi fără lumină. Sunt unii greu bolnavi, cari
simt că li se apropie ceasul morţii, deci cer singuri să fie schimbaţi. Bolnavul e
primenit în albituri noui, veşminte şi încălţăminte noui. Când începe «să tragă să
moară», nesminţit trebuie să i se pună în mâni o lumină pe care unul din casnici
i-o ţine (de aceea zic ţăranii «îi ţân lumânările»), pentru ca sufletul ce iasă din
muribund să aibe vedere şi să poată urca în cer la Dumnezeu, care îi împrumutase
sufletul numai pentru un anumit timp. Cât trage să moară, n-are voie nimeni să
plângă, ori să facă gălăgie şi să conturbe pe muribund. După ce a decedat, i se ia
lumina din mâni, i se împreună mânile pe piept, iar lumina arde la capul mortului,
până se stinge. I se închid pleoapele celui mort, i se leagă în jurul capului cu
o maramă gura, ca să nu-i rămână ochii deschişi şi gura căscată. Neamurile şi
vecinii aduc fiecare câte o lumină şi o aprind la capul mortului, înfigând luminile
într-un sfeşnic adus de la biserică, când i se spune clopotarului să «bată zvonurile»
(să tragă clopotele după cutare mort). I se anunţă şi preotului şi se înţelege cu el
în ce formă să se facă înmormântarea. Cu stări la colţul străzilor când se ceteşte
câte o evanghelie, se cântă „Cu duhurile drepţilor” şi se face câte o ectenie de
preot. Predica se ţine acasă sau la cimitir. Apoi se dă de ştire ofiţerului stării
civile ca să-l noteze pe cel decedat în matricula morţilor; apoi procură sicriul şi
cocia morţească (carul motuar). Sicriul (copârşeul) mortului va fi înfăşurat de-a

117
lungul, de o babă bătrână, versată în ceremonia şi obiceiurile satului, ce se fac
la morţi, cu un fir roşu pentru ca sufletul celui decedat să urce vesel la cer, iar
corpul neînsufleţit se aşează spre vecinică odihnă între cele «patru scânduri».
Corpul mortului de la cap până la călcâie se acoperă cu o pânză albă, imitându-se
giulgiurile blândului Isus. În buzunarul celui răposat i se pun câteva monede ca
să plătească sufletul său toate vămile prin cari va trece până va ajunge la cer.
După cel reposat „se cântă” (se bocesc) mama, sora, verişoara, vecina sau alte
rudenii. Lăcrimând laudă bunătatea sufletească a mortului sau alte însuşiri bune,
întâmplări din viaţa celui trecut în eterne. Sughiţă în tânguierile ei şi varsă lacrimi
de durere. Văicărelile lor sunt foarte jelnice şi ascultându-le tu, transpus în sufletul
plângătoarei, te cuprinde un fior şi uneori te face să plângi după cel reposat.
Înmormântarea se face după rânduielile Sfinţilor Părinţi ai bisericii drept
măritoare. Preotul, cântăreţul bisericesc şi diecii – 13-15 la număr – (copii de
şcoală) pe lângă taxa obişnuită în comună, mai primesc o lumină, care în partea
unde se ţine în mână o înfăşoară într-o năframă sau ştergar, iar la vipările diecilor
pe lângă o taxă se mai leagă (la ripiri şi sfeşnice) câte o batistă şi primesc câte o
luminiţă. Cei mai mulţi credincioşi aduc din biserică şi steagurile, la cari se leagă
câte o maramă, care i se dă de pomană ducătorului de steag. Sicriul e pus de şase
feciori ori şase bătrâni în cocia morţească (carul mortual) care, tras de 4 sau 6 cai,
îl duc spre cimitir făcând în colţul străzilor stările obişnuite. În cursul înhumării
în groapă se aruncă de casnici şi rudenii bani, iar ceilalţi participanţi câte o glie
de pământ, în care timp fanfara cântă duios iar mulţimea lăcrimează.
După înmormântare, preotul cu cântăreţul bisericesc se grăbesc la casa
mortului unde sfinţesc pomana şi de multe ori rămân şi la pomană. Dacă cel
reposat e sărac, sfinţirea pomenii se face înainte de a pleca la cimitir şi în cazul
acesta preotul şi cantorul (cântăreţul bisericesc) nu participă la pomană.
Se iau dispoziţii de baba pricepătoare în obiceiurile înmormântărilor ca «să
se tragă apa de pomană», sarcină pe care o primeşte o fată, care duce cu cârcegile
ori cu ciupurile, legate de partea superioară cu un fir roşu, apă de la izvor familiilor
cari sunt lipsite de apă potabilă (apă bună de beut) şi neputincioase (4-5 familii).
La şase săptămâni „se varsă izvorul”, adică baba se duce cu fata la izvor, se duc la
o poartă şi o varsă pe iarbă apa din cârceag ori ciup, iar fetei îi dă de pomană ceva
alimente şi plată în bani sau îmbrăcăminte, pentru că a distribuit apă (de pomană)
pentru sufletul celui reposat.

118
 Tot la şasă săptămâni „să dau ţoale de pomană” (haine de pomană) câte unui
sărac şi se duc la biserică, unde preotul le serveşte parastasul prescris, când se
distribuie participanţilor la acest serviciu divin colivă (grâu fiert), câte un colac şi
la uşa bisericii, la ieşire, câte un colac şi rachiu, iar preotului i se trimite acasă un
colac mai mare şi o sticlă cu vin.
Dacă cel mort era un bătrân sau o bătrână, cari în viaţa lor au făcut multe
rele (au omorât pe cineva, au înveninat, au furat, au minţit, au clevetit, au fost
mărturie mincinoasă, au dat foc şi au aprins grajduri cu nutreţul cuiva, sau şi-au
petrecut viaţa în netrebnicii şi alte păcate) credinţa deşartă e răspândită în popor
că „duhurile rele” îi preface pe aceşti păcătoşi în muroi (strigoi), trebuie să li se
înfigă în inimă un «pironi» (cui). Această credinţă deşartă o aplică ţărăncile în
ascuns şi în anumite cazuri.
Dacă muroiul (strigoiul), cu toate că i s-a împuns burta cu un cui sau sulă,
vine şi nelinişteşte casnicii, vecinii sau alte neamuri, atunci văduva sau văduvul
trebuie să se prezinte la anumiţi vrăjitori, cari pentru o sumă oarecare de bani se
duc în ascuns, noaptea, în morminţi (cimitir), la mormântul răposatului, care s-a
făcut strigoiu şi are obiceiul să neliniştească pe cei vii, îl dezgroapă, îi desfac sicriul
şi-i scot inima mortului care, după credinţa lor deşartă, e muroiu, îl îngroapă din nou
iar la crucea mortului, într-o mânecă de la cămaşa celui răposat, iau puţin pământ
şi-l aruncă într-o baltă, unde muroiul sare în apă şi se îneacă. Inima luată de la cel
mort o duc la familie, o aprind şi, afumându-se cu ea, muroiul nu-i mai conturbă.
Aceasta e credinţa deşartă şi au mare păcat vrăjitorii cari conturbă, prin munca
lor scârboasă, somnul răposaţilor. Legile ţării îi pedepseşte pe aceşti răufăcători,
dacă îi prind şi dacă îi divulgă cineva. Ţăranii creduli însă ţin secretul acesta şi
nu fac denunţ (arătare) contra astor fel de impostori.
Din cele de mai sus vedem că poporul e superstiţios şi crede în puterea
vindecătoare a descântecelor şi în binefacerile vrăjilor. Babele descântătoare au
mare trecere în comună. Ele sunt medicii celor superstiţioşi. Ele ştiu descânta de
apucat, de năgărit, de diochi, de gălbinare, de izdat, de dureri de urechi şi măsele.
Ştiu stinge cărbunii în apa unui păhar sau sticluţă cu un beţigaş de mătură şi acasă
spală faţa şi-i stropeşte corpul înfocat al bolnavului şi apoi îi trec ferbinţelile.
Cele mai vestite descântătoare din comună erau: baba Cătălina şi baba Macra
Guţu Bătăcui, baba Aurica, Beţiul-Cremene, baba Cata Rachitovanu şi alte multe.
Mai întâi cercetează bolnavul de gălbinare sau de dureri de stomac pe babele

119
descântătoare şi, dacă observă că n-au leac, se duc la diferite izvoară unde îl spală
pe bolnav şi la izvor lasă un semn (rupe o bucăţică) din vesmintele bolnavului şi,
dacă nici de astădată nu s-a lecuit, recurg abia la ajutorul medicului, când boala
s-a agravat şi când medicul cu ştiinţa lui trebuie să se lupte mult, până îi succede
să vindece bolnavul.
Unele babe sunt vrăjitoare. Ştiu vrăji de dragoste, ştiu desface căsătoriile
nefericite «cu diavolul» şi alte superstiţii, cari numai ei în simplitatea lor le cred
şi le respectă.
În comună nu este veterinar. Cei înţelepţi consultă veterinarii din Cubia şi
Mramorac iar cei mai mulţi cu sfatul vrăjitorilor, cari ştiu descânta aşa că adeseori
le mor animalele de casă înainte de vreme. Ţăranul se mângâie apoi cu aceea că a
fost la vrăjitori, dar animalul său n-a avut leac, deci a trebuit să moară.
Comuna Deliblata nu se bucură de obiceiuri interesante încopciate cu
sărbătorile bisericeşti. [...]
În zilele călduroase ale lunilor iulie şi august, când razele soarelui dogoresc
mai puternic, când nu simţim că abură nici cel mai mic vântişor, între orele 11-15
ale zilei, vedem pe drumul de ţară, uneori chiar şi pe străzile Deliblăţii, un fenomen
al naturii, care în alte ţinuturi se vede mai rar, ori nicide-cum. E linişte, căldură
înăbuşitoare şi odată numai că observăm un curent care înalţă praful în lăţime de
jumătate metru şi-l ridică învârtindu-se mereu până la trei-patru metri înălţime,
apoi se răspândeşte acest vârtej, aproape neobservat. Acestui fenomen al naturii
învăţaţii îi zic «Fata morgană». Poporul văzând înălţându-se şi învârtindu-se
astfel praful zice că se schimbă vremea.
Pe drumul ce duce la Dubăvăţ ajungem la Vrelea Mică renumită pentru viile sale
cu strugurii: dincă albă, dincă roşie, otelo, struguri negri numiţi struguri vineţi.
Însemnate sunt izvoarele din Vrelea Mică. [...] Cam prin anul 1890, pe când
s-a rigolat pământul din Vrelea Mare, pentru a-l planta cu vie nobilă altuită în
viţă sălbatecă, s-au găsit în pământ oale de lut, pline cu cenuşă şi câte vrun os
mărişor care n-a intrat în putrefacţie. Erau îngropate schelete omeneşti şi la capul
scheletelor erau oale de formă lunguiaţă, înalte de 60-70 cm. Unele oale erau
ornamentate, partea superioară (la gura oalei) cu vopsea neagră sau albastră, cu
puncte în pătrat sau cu frunze ori numai linii. Bătrânii spun că aci era cimitir, unde
erau înhumaţi morţii cu alimente, spre a avea demâncare pe «lumea cealaltă»,
(pomană) celui răposat. [...] Oalele au fost adunate de primăria comunei Deliblata
şi au fost trimise muzeului din Budapesta. [...]

120
 După Vrelea Mare se încep dunele de nisip (Pesacul) ale comunei Deliblata
pe un teren de 1600 km. În vechime aici îşi păşteau oile Almăjenii. Locurile şi
izvoarele poartă numiri româneşti: „La ţarină”, „La lac”, „La fântâna fetei” etc.
De la izvorul lui Vârâtu la dreapta e Măiurul până la Dunăre. În Măiur este
pădurea de salcâmi (băgrini) a comunei politice Deliblata. La stânga sunt dunele
de nisip, parte acoperite cu pădurea statului, parte vii. Prin vii sunt plantaţi mulţi
pomi roditori: cireşi, vişini, persici, meri, peri, gutâni, nuci. Persecii din Pesac
dau un rod îmbelşugat. Apa din fântâna Pesacului e foarte bună, dar iarna-vara e
foarte rece. Fiecare parţelă are casă de locuit, grajd pentru vite şi şopru, unde ţin
uneltele economice.
Se numeşte acest ţinut dune de nisip, pentru că pe teritoriul de 1600 km.,
cât putem prinde cu privirea, până în zarea îndepărtată, ochii noştri nu văd decât
o mare de nisip galbin, la nord acoperit cu păduri întunecoase, cari leagă cu
rădăcinile lor nisipul şi nu-l lasă să se împrăştie, iar la sud, până la Dunăre, o
pustietate de nisip zburător.
În zilele însorite de vară e foarte fierbinte şi aproape nu-l putem călca desculţi
iar noaptea se răceşte nisipul, că ne răcim umblând prin el.
Pe dunele de nisip sunt trei-patru zile însorite, cu călduri înăbuşitoare,
apoi se schimbă vremea. Spre seară, după sfinţitul soarelui, în depărtări vedem
ridicându-se nori negri. Praful de nisip bătut de vânt ne umple gura, nasul, ochii,
urechile. Suntem siliţi să fugim în colibă sau în scutul casei. În văzduh se aud
tunete, iar fulgerile luminoase pe cerul întunecat lasă dâre de ţicţacuri roşietice,
care durează una-două clipe. Auzim bubuituri fioroase. Ţăranii zic că a trăsnit
undeva. Fulgerile se înteţesc şi pornesc din toate părţile cerului. Nisipul nu mai
zburătoreşte, căci stropi grei de ploaie cad din înălţime cu grindină, care face
pagube simţitoare. Cerul întunecat parcă s-a deschis, iar şuvoaiele de apă sunt în
grabă înghiţite de dunele de nisip însătoşat. Se revarsă puhoaie abundente şi în
fine se termină cu stropi liniştiţi. De pe arborii dunelor de nisip cad frunze veştejite
şi vântul le zburătoreşte în depărtare. S-a răcorit simţitor iar pe firmament vedem
curcubeul cu culorile lui interesante.
Ziua următoare soarele încălzeşte din nou. Fel şi fel de paseri se ridică
ciripind parcă laudă şi mulţumesc Cerului că le-a ferit de rău. Prin nisip vedem
mişcându-se încetişor o mulţime de melci mici şi mari cu căsuliile lor în spate.
Mulţimea ţânţarilor şi a muştelor columbece neliniştesc toată suflarea. Brazii din

121
pădurea dunelor de nisip dau un miros plăcut de ozon binefăcător şi înviorător.
Timpul s-a îndreptat.
În dunele de nisip nu sunt izvoare. Sunt însă săpate şi subzidite cu cărămidă
un număr foarte mare de fântâni de doi metri şi doi metri şi jumătate afunde,
cu apă foarte rece. Lângă fiecare fântână este câte un vălău din care beu apă
animalele de casă.
În lunile de primăvară şi de toamnă în acest ţinut suflă vântul îngrozitor şi
împrăştie nisipul până la mari îndepărtări. Îl ridică în anumite locuri la trei-patru
metri înălţime şi apoi îl suflă din nou aşezându-l în straturi galbine, cari mereu îşi
schimbă locul cerut de suflarea vântului.
Ţăranii cară paie sau gunoaie prin viile lor, pentru ca nisipul să nu fie dus
din jurul rădăcinilor. Bătrânii noştri au încercat să-l oprească nisipul cu fel şi fel
de arbori, deci au plantat păduri, cari cu rădăcinile lor îl leagă şi nu-l lasă să se
împrăştie. Au mai plantat bătrânii un fel de trestie, care cu rădăcinile ei înfipte
adânc în nisip îl reţine. Au aruncat mai multe soiuri de pir, cari cu rădăcinile lor
puternice de asemenea îl opreşte nisipul bătut de vânturi. Un fel de pir creşte pe
care ţăranii îl adună şi din firile lui groase se fabrică perii de frecat padimentul.
Un alt soi de pir are însuşirea frecând cu rădăcina lui, muiată în apă călduţă de
ploaie, spală de pe haine şi cele mai vechi pete. Numărul florilor vindecătoare pe
cari le cumpără farmaciştii e foarte mare. Ţăranii le adună aceste flori lecuitoare
de prin dunele de nisip şi le pun în comerţ. Au încercat să samene porumb, dar
căldurile din iulie şi august îl ard, aşa că au ajuns la convingerea că nu pot cultiva
nici un fel de cereale prin nisip. Vara arbuştii de soc şi toamna vrejile de mură le
dau roduri îmbelşugate din cari ţăranii fierb marmeladă şi diferite siropuri. Tot aşa
şi loza de vie şi pomii plantaţi în dunele de nisip răsplătesc munca cultivatorilor
cu struguri, persece şi cireşe din cari fabrică vin şi rachiu renumit.
Pentru ca să fie mai uşor de traversat cu trăsura peste dunele de nisip în lung
şi-n lat, au făcut bătrânii noştri drumuri pe care au aşezat snopi tăiaţi măsurat
din crengi de salcâmi (băgrini) pe unde umblă caii, roţile trăsurii, iar pe locul
dintre aceste două urme ale animalelor şi roţile trăsurii au sămănat straturi groase
de pir şi astfel drumurile se menţin şi vânturile nu le pot strica iar vara-iarna se
poate umbla cu uşurinţă pe aceste căi de comunicaţie bune, dar cu multă trudă
întreţinute. Nivelarea dealurilor şi a gropilor afunde, pe unde s-au construit
drumurile, au făcut bătrânii noştri cu multă muncă şi mare oboseală.

122
 Iarna vin vânători renumiţi de prin oraşele din jur.
În cursul nopţii a nins. Zăpada a întroenit uşile colibelor şi ale caselor de
locuit. Păzitorii de vii de pe dunele de nisip se grăbesc să cureţe zăpada din
jurul caselor, care s-a ridicat până la fereştile îngheţate cu o pojghiţă groasă de
un deget. S-au aprins în cameră cuptorul şi spoerul (maşina de fiert) încălzind
răchie ce se consumă înainte de dejun, căci păzitorii viilor la orele nouă vor
participa la vânătoare în calitate de gonaşi, fiind în dunele de nisip aceşti ajutători
ai vânătorilor bine retribuiţi.
La orele nouă se începe goana dihăniilor, cari au venit pe dunele de nisip
din Serbie peste Dunărea îngheţată. Vânătorii se acund în tufişuri sau după un
copac gros şi aşteaptă vânatul cu puşca încărcată. Se aud chiuiturile gonaşilor,
dar şi scheleiturile hauuu... auuu... hauuu ale lupilor în număr foarte mare.
Ajungând asceste haite sălbatice în dreptul vânătorilor, bubuie armele şi împuşcă
peste douăzeci de lupi. Se aud horcăieli, clănţăneli din colţii fiarelor sălbatice,
împroşcându-se în jur pe albul ninsorii sângele roşu. Încă vreo câteva bubuituri
de armă pun capăt sălbăticiunilor. Peste douăzeci de lupi împuşcaţi rânjesc cu
furie. Abia scapă doi-trei, dar şi aceştia sunt loviţi, pentru că se vede în urma lor
sângele care a înroşit neaua (zăpada), pe unde au trecut. Dar şi aceşti doi-trei lupi,
în aperenţă scăpaţi, cad în vreo groapă, de unde îi ridică gonaşii, iar vânătorii se
bucură de numărul foarte mare al lupilor împuşcaţi. [...]
În timpul din urmă, aceste dune de nisip erau locul unde partizanii din
comunele din jur îşi sapă groape cu două ieşiri şi se ascund de autorităţi. În
şirul lor au alunecat şi câţiva inteligenţi români din Deliblata pe cari cei în drept
i-au împuşcat în faţa casei comunale. Între cei pedepsiţi cu moartea şi un iurist
român, fiul ţăranului Aron Guţu-Bătăcui. Numărul partizanilor sârbi ascunşi prin
pădurile dunelor de nisip e cu mult mai mare.

123
124
 ANEXE

În culegerea lui Romul Popa, Cântece poporale, apar şapte texte cu melodii culese
în 1909/1911 de la Iosif Bogdan când era învăţător în Iam. Le reproducem titlurile după
Rodica Giurgiu, O culegere inedită de folclor muzical în Studii de muzicologie, vol.
XVI, p. 396-423 (numerele sunt acelea pe care le au în volumul lui Romul Popa):
25. Zis-a mândra către mine,
52. Frunză verde frunzuliţă,
58. Păduriţă verde eşti,
59. Duceţi-vă, rândunele,
61. Spune-mi, badeo, vii nu vii,
62. Tare-am înserat,
79. Bălo, hai.
Titlurile, cu locul, data şi numele informatorului, pentru textele din Cântece,
nereproduse în ediţia de faţă:
1. Hai, Ioane, Ioane, culeasă de la Ion Câmpeanu, Cluj.
2. Hora nicoliceană, cântată de lăutarii din Nicolinţul Mare, notată de Iosif
Bogdan (numai textul muzical).
3. Măi, române, măi, Doină. Auzită în anul 1907 de la Todor Cutean din Ofcea
lângă Belgrad.
4. Astă-vară la Rusale. Doină. Auzită în anul 1907 de la Todor Cutean din Ofcea
de lângă Belgrad.
5. Eu mă duc codrul rămâne, Doină cântată în 1907 şi auzită de la înv. Gheorghe
Bujigan, învăţător în Deliblata.
6. Hai, leliţă. Cântat de înv. Gheorghe Bujigan în Deliblata.
7. Mândro dragă. Doină. Auzită de la Iosif Cârdu zis Ioşca Fleca din Iam în 7
XII 1908.
8. Cucule cu pană sură. Doină. Cântată de Jiva Ivaşcu zis Bogatu din Deliblata,
în 7 iulie 1907.
9. Două fete spală lână... Auzită de la Duşan Ierovlea Foasă din Deliblata.
10. Toată vara... Dedicaţie făcută de Sava Guţu, înv. lui Sava Boicovici din
Deliblata.
11. Şi-am pus gând ca să te iubesc. Auzit de la Pavel Moroievici preparand din
Nicolinţul Mare.

125
 12. Cătălino, vină-ncoace. Doină. Auzită de la Pavel Moroievici, preparand din
Nicolinţul Mare.
13. Bâr! Oiţă! Doină cântată de Iosif Stancu, pedagog în Caransebeş.
14. Măi, ciobane, măi. Doină cântată de Petru Boşneac din Mramorac (calfă de
apaduct în Viena). Fixată pe note în 1906.
15. Măieranţo. Cântec vechi din Maiere (Elisabetin) auzit de la Eftimie Gruici, în
1931, moşneag de 83 de ani.
16. Cântă cuce. Auzit în 1931 de la Eftimie Gruici.
17. Nevastă c’a mea frumoasă. Melodie poporală cântată de Ştefan Drăghici, înv.
în Iam. [Melodie fără text].
18. Săraci cărările mele Melodie poporală cântată de Ştefan Drăghici, înv. în
Iam. [Melodie fără text].
19. Vai, dorule, vai ! Doină cântată de Jiva Ivaşcu Bogatu din Deliblata, în anul
1906.
20. Dorule, puiule, vai ! Doină cântată de Jiva Ivaşcu Bogatu din Deliblata, în
anul 1906.
21. Ano dragă. Doină cântată de Jiva Ivaşcu Bogatu din Deliblata, în anul 1906.
22. Preste deal la nana-n vale. Doină cântată de Jiva Ivaşcu Bogatu din Deliblata,
în anul 1906.
23. Păduriţa-i verde. Doină cântată de Jiva Ivaşcu Bogatu din Deliblata, în anul
1906.
24. De-ar fi mândra-n deal la cruce. Cântec vechiu din Lugoj auzit de la înv.
Sofia Bogdan din Timişoara.
25. Coasa. Cântec vechiu din Lugoj auzit de la înv. Sofia Bogdan din Timişoara.
26. Eu mă duc, codrul rămâne. Doină auzită de la Gheorghe Bujigan învăţâtor
din Deliblata, în 1907.
27. Năcăjit ca mine nu-i. Cântată de Ion Câmpeanu în 1940, masorul clinicei
Neurologice.
28. Morăriţa cu fuiorul. Cântată de Ion Câmpeanu din Cluj în anul 1940.
29. Ziua trece, noaptea vine. Cântată de Ion Câmpeanu din Cluj în anul 1940.
30. Trageţi voi boi. Doină. Cântată de prof. dr. Ion Minea, directorul Clinicii
neurologice din Cluj, în anul 1940.
31. Hai, bălă, hai ! Doină cântată în 1940 de prof. dr. Ion Minea, directorul
Clinicii Neurologice din Cluj.
32. Dida. Doină cântată de Ion Adam al lui Vesa din Iam în anul 1937. [ Indică şi
sursa lui Ion Adam]: „În timpul când a pictat biserica din Iam (Caraş) a cântat-o doina
pictorul Matei”. [ Biserica s-a pictat în anul 1898].

126
 Obiceiuri din Banat la Naşterea Domnului
adunate de Iosif Bogdan, dir. şcol.Cântăreţ bisericesc Timişoara –Elisabetin.
„Am adunat aceste şase datini de la Virgil Ţiapu din jurul Bocşei, de la Sofia
Bogdan din jurul Logojului, şi de la profesorul de cântare bisericească Dimitrie Roman
şi funcţionarul Alexandru Băiaşu, ce le cântă tineretul în jurul Timişorii. Melodiile
colinzilor ne-am nizuit să le fixăm aşa pe note, după cum bătrânii noştri învăţători
confesionali le-au cântat”.
Culegerea este împărţită pe capitole:
„1. Piţărăii
2. Adam şi Eva
3. La icoana naşterii
4. Colindătorii
5. Irozii (Cei trei magi)
6. Moş Crăciun cu daruri”.
La sfârşit este dată o bibliografie:
„1. At.M.Marienescu: „Steaua magilor”, cântece de naşterea lui Christos, tip.1876
în Biserica Albă.
2. G.Dem. Teodorescu: Colinde. Irozii sau Vicleimul (La Crăciun) anul 1900.
3. Dr. Petru Barbu: Carte de rugăciuni, 1925 C-sebeş.
4. Prof. pr. Andreescu... din anul 1903.
5. Alexandru Bălăşoiu, funcţionar în Timişoara, Colinde din aducere aminte,
1930.
6. Sofia Bogdan, înv. Timişoara, Colinde din aducere aminte, 1930.
7. Dimitrie Roman, înv. pens., Timişoara, Colinde din aducere aminte, 1930.
8. Virgil Ţiapu din Iam, melodie de la Irozii, anul 1908.
9. Aurelia Pop...1903”.

127
128