Preotul – slujitor şi misionar

Taina preoţiei ca slujire sfântă

Preoţia se înalţă deasupra noţiunii de meserie, ea fiind o misiune sfântă, înaltă prin
temeiul său dumnezeiesc, care este Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, Cel Ce S-a adus pe Sine
pentru noi jertfă lui Dumnezeu Tatăl; astfel, El a devenit Mare Arhiereu «după rânduiala lui
Melchisedec» (Evr. 7, 17), uns de Dumnezeu şi «Care a şezut de-a dreapta tronului slavei în
ceruri» ca «Slujitor Altarului şi Cortului celui adevărat, pe care l-a înfipt Dumnezeu, şi nu omul»
(Evr. 8, 1-2). Domnul nostru Iisus Hristos, Marele Arhiereu, a predat apostolilor Taina sfinţirii
prin trimiterea Duhului Sfânt în chipul limbilor de foc. Conţinutul misiunii acestora este indicat
de Însuşi Mântuitorul, Care le dă puterea de a boteza, de a ierta păcatele, de a săvârşi Sfânta
Euharistie, de a învăţa ceea ce au auzit de la El şi ceea ce au văzut la El, de a îndemna să fie
păzite poruncile Sale. Aceşti noi sfinţiţi liturghisitori ai dumnezeieştilor taine au transmis mai
departe prin harul şi lucrarea Duhului Sfânt Taina Preoţiei. Aceasta o făceau prin rugăciuni şi
prin punerea mâinilor peste cei chemaţi la vrednicia de urmaşi ai lor (F.A. 14, 23).
Sfântul Ioan Gură de Aur arată chipul îngeresc al preoţiei: „Preoţia se săvârşeşte pe pământ,
dar are rânduiala cetelor cereşti. Şi pe foarte bună dreptate, că slujba aceasta n-a rânduit-o un om
sau înger sau un arhanghel sau altă putere creată de Dumnezeu, ci Însuşi Mângâietorul. Sfântul
Duh a rânduit ca preoţii, încă pe când sunt în trup,să aducă lui Dumnezeu aceeaşi slujbă pe care o
aduc îngerii în ceruri”1. Prin urmare, oameni pământeşti devin prin slujirea preoţiei membrii ai
ierarhiei celei mai presus de lume. Însă preoţii au primit de la Dumnezeu o putere pe care
puterile îngereşti nu o au, şi anume puterea de a lega şi de a dezlega sufletele: «Oricâte veţi lega
pe pământ, vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer» (Mt.
18, 18). Această lucrare a preotului străbate cerul întrucât Dumnezeu întăreşte în ceruri, ceea ce
săvârşeşte preotul jos pe pământ. Omul care a dobândit Taina Preoţiei îşi depăşeşte condiţia
trupească şi urcă până în ceruri.

1
Sfântul Ioan Gură de Aur, Tratatul despre preoţie, în Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nazianz,
Sfântul Efrem Sirul, Despre preoţie, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Sophia, Bucureşti, 2004, p. 74.
 Preoţia a fost considerată de Părinţii Bisericii ca artă prin care sunt modelate sufletele
oamenilor pentru a fi conduse spre mântuire. În acest sens, Sfântul Grigorie de Nazianz afirmă:
„Preoţia, arta de a conduce pe om – fiinţa cea mai complexă şi cea mai felurită în gând şi în faptă
– este arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor”2. Preoţia este o artă care presupune şi cere mereu
antrenarea puterilor sufleteşti, a sensibilităţilor şi a tuturor virtuţilor pe care le posedăm. După
cum act artistic exprimă gustul, sensibilitatea şi fineţea sufletească, asemenea preoţia este arta
modelării continue a sufletului, cu o gamă nesfârşită de manifestări, ceea ce pretinde posibilităţi
nesfârşite şi dotări de excepţie din partea păstorului de suflete. Aşezarea preoţiei înaintea
celorlate ştiinţe sau arte nu înseamnă o depreciere sau o dispreţuire a acestora, ci este determinată
de adevărul incontestabil al dificultăţilor întâmpinate în modelarea şi conducerea sufletului
pentru a se întâlni cu Cel Căruia Îi poartă chipul. Misiunea preotului de a ajuta sufletul celui pe
care îl poartă pe umerii săi, fapt simbolizat de ciucurii epitrahilului, să ajungă la mântuire are o
valoare cu mult mai mare decât orice ştiinţă, artă sau orice alt lucru de pe pământ. Însuşi
Mântuitorul Hristos evidenţiază valoarea inestimabilă a sufletului: «Ce-i foloseşte omului să
câştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru
sufletul său?» (Mc. 8, 36-37). Prin artă, se încearcă împodobirea şi înfrumuseţarea a ceea ce este
material şi vremelnic, pe când preotul are menirea de a împodobi sufletul cel veşnic cu virtuţile
dumnezeieşti, de a-l conduce spre frumuseţea dumnezeiască, spre asemănarea cu Ziditorul.
Astfel, „scopul preoţiei este acela de a sfinţi şi a mântui întreaga omenitate, prin transmiterea
harului mântuirii la toate generaţiile ce vor veni până la săvârşirea veacului, după cum întreaga
omenitate se mântuie prin jertfa Mântuitorului omenirii, Iisus Hristos”3.
Prin Taina Preoţiei, pământul se uneşte cu cerul, ea fiind o scară între cele două, pe care
creaţia urcă spre Creator. Preotul în timpul slujirii sale duce înaintea lui Dumnezeu neputinţele,
cererile, cuvintele de laudă ale oamenilor, şi se întoarce către aceştia cu harul vindecător,
sfinţitor al Celui Preaînalt. „Ştiinţa vindecării sufletului, preoţia, urmăreşte să întraripeze
sufletul, să-l smulgă din lume, să-l dea lui Dumnezeu; să-l facă să păzească chipul lui Dumnezeu
(Fc. 1, 26), dacă nu l-a pierdut; dacă e în primejdie să-l piardă, să-i arate calea ca să şi-l păstreze;
iar dacă şi l-a stricat să-l aducă din nou la starea cea dintâi. Preoţia urmăreşte să facă să
locuiască, prin Duhul Sfânt, Hristos în inimile oamenilor (Ef. 3, 17). Şi, în sfârşit, scopul cel mai

2
Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont sau despre preoţie, ed. citată, p. 222.
3
Sfântul Nectarie de Eghina, Despre preoţie, trad. Parascheva Grigoriu, Ed. Sophia, Bucureşti, 2008, p. 10.
de seamă al preoţiei este să-l facă Dumnezeu şi părtaş fericirii celei de sus pe cel ce aparţine cetei
celei de jos, pe om”4.
Cel născut trupeşte este născut duhovniceşte prin puterea încredinţată preoţilor prin harul
Sfântului Duh primit la hirotonie. Preotul este acela care naşte sau renaşte pe credincioşii săi
pentru viaţa spirituală, duhovnicească, pentru viaţa în Hristos prin Sfintele Taine ale Bisericii:
Botezul, socotit ca o naştere din nou, «din apă şi din Duh» (In. 3, 5), Spovedania şi Euharistia.
Prin preot devenim creştini, fii după har ai Tatălui ceresc, şi, totodată, ne integrăm şi ne
menţinem în Biserica Domnului Hristos. Datorită acestui fapt, i se atribuie preotului denumirea
de „părinte” duhovnicesc recunoscută şi cinstită de poporul drept-măritor. Astfel, Sfântul
Apostol Pavel subliniază unicitatea calităţii de părinte duhovnicesc al fiecăruia dintre fiii săi
spirituali: «De aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi. Căci eu
v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos» (I Cor. 4, 15). Din acest punct de vedere, preotul
nu este cu nimic mai prejos decât părinţii după trup ai enoriaşilor săi. Sfântul Ioan Gură de Aur,
merge mai departe, arătând că preoţii ar trebui să fie „mai cinstiţi şi mai iubiţi chiar decât
părinţii. Părinţii ne-au născut din sânge şi din voinţa trupului (Ioan 1, 13); preoţii însă ne sunt
pricinuitorii naşterii noastre din Dumnezeu, ai acelei fericite naşteri din nou, ai libertăţii celei
adevărate şi ai înfierii după har”5. Preotul are, faţă de fiii săi duhovniceşti, tot atâtea drepturi,
datorii şi răspunderi pe plan spiritual, ca şi părinţii lor după trup, pe plan material şi social. El are
dreptul să-i înveţe, să-i binecuvânteze şi să-i sfinţească, să-i îndrume, să-i certe şi să-i mustre,
uneori chiar să-i pedepsească cu mijloacele pe care le are la îndemână spre folosul lor
duhovnicesc. Preotul este părinte duhovnicesc tuturor categoriilor de vârstă şi al tuturor claselor
social, fără a face diferenţă între ei; astfel preotul şi enoriaşii pe care îi are sub păstorire
alcătuiesc marea familie duhovnicească. Credincioşii îi sunt datori preotului cu ascultarea,
supunerea şi respectul,el fiind reprezentant al lui Dumnezeu; şi pentru toţi el este îndatorat cu
aceeaşi grijă şi cu aceeaşi răspundere faţă de Dumnezeu.
În aceeaşi notă, scriitorul francez Lamartine înfăţişează rostul unui adevărat preot în
mijlocul lumii şi al vieţii: „În fiecare parohie există un om care e al tuturor, care e chemat ca
martor, ca sfătuitor, şi ca sfinţitor în cele mai solemne acte al e vieţii omeneşti. Un om fără care
nici nu ne naştem, nici nu murim; care te primeşte de la sânul mamei şi nu te părăseşte decât la

4
Pr. Nicolae D. Necula, Preoţia şi chipul preotului după Sfântul Grigorie Teologul (330-390), în rev. „Anuarul
Facultăţii de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul”, Ed. Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2009, p. 132.
5
Sf. Ioan Gură de Aur, Tratatul despre preoţie, ed. citată, pp. 78-79.
groapă; care binecuvântează sau sfinţeşte leagănul, patul conjugal, năsalia morţii şi coşciugul; un
om pe care copilaşii se obişnuiesc să-l iubească şi să se teamă fireşte de el; un om pe care
necunoscuţii îl numesc părinte; un om înaintea căruia creştinii îşi duc mărturisirile lor cele mai
grele, lacrimile cele mai secrete; un om care, prin rostul lui, e mângâietorul tuturordurerilor
omeneşti, care vede bătând la uşa sa şi pe sărac şi pe ogat: cel bogat ca să-şi lase pe ascuns
milostenia, cel sărac ca să primească fără să se ruşineze; un om care, nefiind de niciun rang
social, ţine deopotrivă de toate clasele: de clasele nevoiaşe prin viaţa lui săracă şi prin umilinţa
naşterii, de clasele înalte prin educaţia şi ştiinţa lui; în sfârşit, un om care ştie toate, care are
dreptul să spună tot şi al cărui cuvânt cade de sus asupra minţii şi inimii omului, prin autoritatea
dumnezeieştii lui misiuni. Acest om este preotul”6.
Aşa cum am afirmat anterior, preoţia se întemeiază pe Mântuitorul Iisus Hristos, Marele
Arhiereu. Acesta, devenind nevăzut prin înălţarea Sa de-a dreapta Tatălui, a lăsat pe Sfinţii
Apostoli şi pe urmaşii lor ca arhierei văzuţi, organe ale lui. Preotul este subiect după chipul
Mântuitorului Hristos; este instrumentul văzut prin care Hristos Însuşi împărtăşeşte celor ce cred
darurile Sale şi pe Sine Însuşi. „Dacă în planul creaţiei omul a fost creat ca un subiect după
chipul Logosului, ca partener al Lui, având să adune în sine raţiunile creaţiei ca să le ofere
Logosului, gândite de el, aşa cum le-a oferit Logosul ca dar şi conţinut accesibil şi necesar
spiritului omenesc, preotul şi episcopul sunt subiecte după chipul Logosului întrupat, devenit El
Însuşi prin întrupare Preotul deplin restaurat, având să slujească Acestuia în lucrarea Lui de
readunare a oamenilor împrăştiaţi în Sine, prin împuternicirile preoţeşti sacramentale ce li se
împărtăţesc, prin propovăduirea învăţăturii lui unificatoare, prin călăuzirea lor spre Logosul cel
întrupat”7. Nu omul este cel care îşi ia de la sine calitatea de organ al lui Hristos, şi nici
comunitatea nu impune pe cel prin care Mântuitorul ne dăruieşte puterile Sale şi pe Sine însuşi,
ci el dobândeşte această calitate prin Duhul lui Hristos, în sânul comunităţii, printr-un act vizibil
săvârşit prin episcopi, urmaşi ai Apostolilor.
Preoţia este prin excelenţă Taina Bisericii, este condiţia celorlalte Taine, deşi ea nu-şi
poate împlini menirea fără acelea. În timpul săvârşirii Tainelor, preotul se roagă în numele
credincioşilor şi în numele lor aduce jertfa cea nesângeroasă şi, în acelaşi timp, el sfinţeşte şi
săvârşeşte toate Tainele în numele lui Hristos şi cu împuternicirea Lui. Dumnezeu, prin preoţi,

6
Lamartine, Les devoirs sociales du clergé, apud G. D. Mugur, Florile, Bucureşti, 1928, pp. 84-85.
7
Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, ed. a III-a, Ed. IBMBOR, Bucureşti,
2003, p. 151.
împărtăşeşte lumii, de-a lungul veacurilor, harul mântuitor izvorât din jertfa pe lemnul crucii al
Fiului Său. Preoţii vin în ajutorul credincioşilor pe care ei îi păstoresc de a-şi asuma efectele
mântuitoare ale jertfei Mântuitorului. Prin urmare, preoţia continuă lucrarea de mântuire în lume.
În afara lui Hristos, preoţia îşi pierde valoarea sa autentică, precum şi menirea de a-i aduce pe
oameni înaintea lui Dumnezeu. Raportată necontenit la Iisus Hristos, preoţia creştină dobândeşte
semnificaţia şi valoarea ei divină.
Prin temeiul său dumnezeiesc, prin misiunea sa de a mijloci comuniunea oamenilor cu
Dumnezeu, de a vesti voia lui Dumnezeu în lume şi de a-i conduce pe oameni spre sfinţenie,
preoţia dobândeşte un caracter sublim, care provoacă admiraţie şi teamă sfântă, întrucât omul
înzestrat cu harul ei stă alături de îngeri şi de arhangheli, preamărind pe Dumnezeu. Astfel,
Sfântul Efrem Sirul vorbeşte plin de admiraţie despre sublimitatea preoţiei, privind-o mai ales
din perspectivă sacramentală: „O, minune preaslăvită! O, putere negrăită! O înfricoşătoare taină
a preoţiei! Spirituală şi sfântă, cinstită şi fără de prihană, pe care Hristos, când a venit, a dăruit-o
celor vrednici. [...] Este o comoară pentru cei ce o păzesc cu vrednicie şi cuvioşie; este pavăză
strălucitoare şi neasemuită; este turn neclintit, zid de nedărâmat; este temelie tare, care de pe
pământ se înalţă până la bolta cerească. [...] Stă de vorbă cu Însuşi Stăpânul îngerilor, cu
Ziditorul şi Dătătorul de lumină. [...] Preoţia zboară de pe pământ la cer, ducând lui Dumnezeu
cu foarte mare grabă cererile noastre. Preoţia mijloceşte pentru robi pe lângă Stăpân”8.
Sublimitatea preoţiei nu stă în statura preotului, în cultura lui, sau pregătirea intelectuală. Ea nu
izvorăşte nici din viaţa ascetică sau virtutea preotului. Ci sublimitatea harului preoţesc se află în
ceva ce depăşeşte cu mult toate acestea şi care îl pun pe preot în faţa nimicniciei şi a neputinţei
sale, stârnind teamă, dar şi o puternică nădejde, deoarece cunoşte că se află în mâinile Stăpânului
Celui puternic, înfricoşător, dar mult-iubitor. Preotul este sublim în două momente: în scaunul
duhovniciei şi în faţa sfântului jertfelnic.
Frumuseţea şi sublimitatea misiunii preoţeşti este contrabalansată de unele greutăţi,
necazuri şi neplăceri inerente acestei misiuni. Fără îndoială, orice funcţie sau slujbă socială îşi
are partea sa de dificultăţi şi neajunsuri şi cere eforturi, încordare şi răbdare, iar unele chiar
suferinţa şi anumite renunţări sau jertfe, în îndeplinirea ei conştiincioasă şi integrală. Cu atât mai
mult sarcina păstorului de suflete. Mântuitorul Însuşi a prevenit pe Sfinţii Săi Apostoli şi ucenici,
înainte de trimiterea lor în lume, că propovăduirea Evangheliei nu le va aduce numai bucurii şi

8
Sfântul Efrem Sirul, Cuvânt despre preoţie, ed. citată, pp. 300-301.
succese, ci şi suferinţe: «În lume necazuri veţi avea» (In. 12, 33); «Iată eu vă trimit ca pe nişte
miei în mijlocul lupilor» (Lc. 10, 3). Greutăţile preoţiei izvorăsc din scopul ei: apropierea
sufletelor de Dumnezeu şi mântuirea lor. Despre aceasta, Sfântul Grigorie Teologul spune:
„Dacă e greu unui om să ştie să se supună, apoi fireşte e cu mult mai greu să conducă pe oameni
şi mai cu seamă să fie preot, să-i conducă adică pe calea creştinilor, pe calea aceasta a legii
dumnezeieşti, care duce la Dumnezeu. Orice om cu judecată îşi dă seama că pe cât e de mare
înălţimea şi dregătoria preoţiei, pe atât e de mare şi primejdia”9. Preotul, deseori, se loveşte de
refuzul oamenilor, de îndărătnicia şi mândria lor, făcând rugăciunea şi lucrarea celui ales de
Dumnezeu zadarnică. Vrăjmaşii nevăzuţi, care pândesc din întuneric se ridică împotriva
preotului şi a păstoriţilor săi prin tot felul de păcate şi vicii. Preotul trebuie să lupte uneori cu
lipsa de înţelegere a casnicilor săi: soţia, familia, colaboratori, ba chiar cu neînţelegerea
superiorilor lui, care nu cunosc întotdeauna realităţile de la faţa locului. Dar cu toate acestea, prin
răbdare şi tăcere, prin blândeţe şi iertare după cum ne arată Mântuitorul (Lc. 23, 34; Mt. 5, 39),
preotul va continua să lucreze pentru mântuirea oamenilor şi la slujirea lui Dumnezeu, ştiind că
Cel Ce l-a însărcinat în această misiune va fi cu el până la sfârşitul veacurilor. Greutăţile şi
necazurile preoţiei nu micşorează măreţia, frumuseţea, puterea ei, întrucât îşi are originea de la
Cel Preaînalt.
Măreţia preoţiei constă şi în aceea că preotul continuă în Biserică întreaga activitate a
Mântuitorului Hristos, astfel încât să ţină unite mădularele Bisericii de Trupul lor, şi, în acelaşi
timp, să-i cuprindă în acest unic Trup şi pe cei ce n-au cunoscut dreapta credinţă. Activitatea sau
misiunea Mântuitorului a fost întreită, adică a avut trei laturi sau înfăţişări: una de învăţător, alta
de arhiereu, şi alta de împărat. Ca învăţător, El a luminat lumea prin Evanghelie, ca arhiereu a
mântuit-o prin jertfa Sa pe Cruce, iar ca Dumnezeu El stăpâneşte şi conduce Biserica Sa spre
destinul ei eshatologic, în împărăţia cerurilor. De aceea, întreită este şi chemarea şi misiunea
preotului, care continuă şi prelungeşte pe aceea a Mântuitorului: învăţătorească, sacramentală şi
conducătoare. Preotul este un învăţător al turmei sale duhovniceşti, un sfinţitor şi, totodată, un
păstor sau conducător sufletesc al ei. El învaţă propovăduind oamenilor adevărul Evangheliei
prin cuvântul său de învăţătură şi exemplul său personal; sfinţeşte pe credincioşi prin rugăciune
şi oficierea sfintelor slujbe, mijlocind lumii harul necesar pentru mântuire; păstoreşte, îndrumă
sau călăuzeşte sufletele pe calea mântuirii, prin mijloacele pedagogice disciplinare şi canonice,

9
Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvânt despre fuga..., p. 218.
indicate de scopul şi de natura misiunii sale. El arată oamenilor pe Hristos, adică aşa cum S-a
numit El Însuşi pe Sine: Adevărul, Calea şi Viaţa (In. 14, 6).
După latura sfinţitoare a misiunii sale, preotul este şi un organ sau instrument al Sfântului
Duh, al Mângâietorului, pe care Mântuitorul Îl făgăduieşte Sfinţilor Apostoli încă dinainte de
Înviere (In. 14, 16, 17, 26) şi pe care L-a şi trimis în ziua Cincizecimii. Biserica este
Cincizecimea în continuă dezvoltare şi înmulţire şi depozitarea Sfântului Duh în lume, iar preoţii
sunt rânduiţi şi unşi ca chivernisitori ai acestui tezaur sacru nu prin vreo putere sau hotărâre
lumească, ci prin puterea şi Harul Sfântului Duh, precum accentuează Sfântul Apostol Pavel, în
cuvântarea pe care o ţine către păstorii Bisericilor din Milet şi Efes: «Luaţi aminte la voi înşivă şi
la toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriţi Biserica lui
Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu sângele Său» (F.A. 20, 28). Preotul este organul, mijlocul sau
conducta prin care curge, în viaţa religioasă a credincioşilor, harul sfinţitor al lui Dumnezeu,
izvorât din Sfântul Duh, depozitat în Biserică şi transmis oamenilor prin slujbele sfinte săvârşite
de către el.
Pe scurt, preotul este slujitor al lui Dumnezeu Tatăl, reprezentant sau delegat al
Mântuitorului, pentru continuarea lucrării Sale de mântuire a sufletelor şi totodată organ al
Sfântului Duh, pentru sfinţirea şi conducerea oamenilor pe cărările mântuirii.
Aşadar în Biserica Ortodoxă, spre deosebire de comunităţile protestante şi neoprotestante,
preotul este un factor absolut necesar şi indispensabil în planul sau iconomia mântuirii
oamenilor. Biserica fiinţează şi se menţine prin preoţie. Preoţia este condiţia existenţei Bisericii,
stâlpul şi puterea ei. Preoţia este o misiune sacră, o slujirea a oamenilor pentru Dumnezeu, o
slujire cerută şi instituită de El, o participare la însăşi lucrarea lui Dumnezeu pentru slujirea şi
mântuirea oamenilor. În parohia sa preotul este cel care mijloceşte legătura credincioşilor cu
Dumnezeu, care constituie temelia vieţii noastre religioase; prin el credincioşii se integreză şi se
menţin în Biserică, adică în „trupul mistic al lui Hristos”. Nu se poate concepe viaţă religios-
morală sau mântuire fără preot, aşa cum nu se poate concepe turmă fără păstor sau educaţie şi
instrucţie fără profesor sau pedagog. În acest sens, Sfântul Ioan din Kronştadt afirmă despre
preoţie: „Slujirea noastră preoţească este slujire cerească, slujirea nestricăciunii şi nemuririi, a
vieţii veşnice, slujire a dreptăţii şi a sfinţeniei, slujire prin care sufletele oamenilor renasc, se
curăţă, se sfinţesc, se înnoiesc, ajung la acea desăvârşire pe care o poate atinge omul cu ajutorul
lui Dumnezeu, şi se îndumnezeiesc. Cum ar trebui să fie preotul! Cât de departe ar trebui să fie
de orice împătimire pentru cele pământeşti, cât de ceresc, de blând, de smerit, de înfrânat, de
înţelept trebuie să fie”10.

Chipul preotului – mijloc de pastoraţie

„Harul special al Hirotoniei face din preot «slujitor al lui Hristos şi iconom al tainelor lui
Dumnezeu» (I Cor. 4, 1). Conlucrând cu harul primit, cel hirotonit devine instrument al lucrării
dumnezeieşti de mântuire. E o slujire înaltă şi slăvită, dar şi înfricoşătoare, mult superioară
slujirii Legii vechi, cum zice Sfântul Apostol Pavel: «Dacă slujirea cea de moarte aducătoare,
săpată în litere pe piatră, s-a făcut întru slavă..., cum să nu fie mai mult întru slavă slujirea
Duhului?» (II Cor. 3, 7-8). Păstorii Bisericii – zice Cuviosul Siluan Athonitul – «poartă în ei un
har atât de mare că, dacă oamenii i-ar putea vedea strălucirea, lumea întreagă ar fi în uimire; dar
Domnul a ascuns-o, ca slujitorii Lui să nu se trufească, ci să se mântuiască prin smerenie»”11.
Având în vedere măreţia preoţiei, precum şi faptul că ea nu-şi are originea de la oameni,
ci este dăruită de Hristos, ca adevăratul şi unicul Păstor, cel ce se învredniceşte de primirea
acestei taine trebuie să se ridice la înălţimea demnităţii preoţeşti şi să fie un exemplu de
desăvârşire creştină pentru turma sa pe care este chemat să o păstorească, fiindcă ea îşi aţinteşte
privirile asupra lui ca asupra unui model de desăvârşire. Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă pe
slujitorii Bisericii, în cuvântarea sa către efeseni, să ia aminte la felul lor de a fi şi să păstorească
cu grijă turma, întrucât au primit taina aceasta mare de la Sfântul Duh: «Drept aceea, luaţi aminte
de voi înşivă şi de toată turma întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriţi
Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său» (F.A. 20, 17).
Preoţii, pentru a fi păstori desăvârşiţi trebuie să aibă întotdeauna conştiinţa că ei continuă
preoţia Mântuitorului, şi răspândesc învăţătura şi harul Lui, fiind datori cu slujirea curată. În
acest sens Părintele Profesor Dumitru Stăniloae întăreşte lucrarea preoţilor, afirmând: „Preoţii nu
sunt numai chipuri văzute, dar de-sine-stătătoare, ale lui Hristos ca Preot, ci organe văzute ale
Preoţiei Lui nevăzute. Învăţătura pe care o comunică nu e a lor, prin mâna lor nu se comunică

10
Sfântul Ioan din Kronştadt, Liturghia – cerul pe pământ. Cugetări mistice despre Biserică şi cultul divin ortodox,
trad. Boris Buzilă, ed. a II-a, Ed. Deisis, Sibiu, 2002, p. 255.
11
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Predici exegetice la duminicile de peste an, Ed. Teofania, Sibiu, 2001, pp. 47-48.
binecuvântarea lor şi harurile lor, ci ale lui Hristos. Deci ei n-au motive să se mândrească. Dar
mâna lor şi gura lor nu se mişcă fără voia lor, ci cu voinţa lor de a le face slujitoare lui Hristos. Ei
nu sunt instrumente pasive ale lui Hristos. Deci se învrednicesc şi ei de cinste. Dar se
învrednicesc de o cinste cu atât mai mare, cu cât se pun mai deplin la dispoziţia lucrării lui
Hristos prin ei. În râvna lor maximă se arată smerenia lor, sau viceversa. Adică conştiinţa că nu a
lor este puterea, ci a lui Hristos. De aceea dacă Hristos ca Arhiereu e Slujitor, cu atât mai mult
preoţii sunt slujitorii slujirii mântuitoare a lui Hristos. Ei nu dau de la ei nimic, decât slujirea.
Dacă n-o dau pe aceasta din toată inima, nu numai că nu împlinesc lucrarea mântuitoare a lui
Hristos, aşa cum trebuie, ci în mare parte împiedică împlinirea ei”12. Prin urmare, cel hirotonit
este dator, prin harul ce i s-a dat, de a săvârşi cu seriozitate şi cu răspundere lucrare de mântuire
a lumii, pentru ca ceea ce săvârşesc ei, să săvârşească Însuşi Hristos prin ei.
O condiţie esnţială a preoţiei este vocaţia, adică acea chemare specială de a-L sluji pe
Dumnezeu. Acest adevăr este confirmat de Sfântul Apostol Pavel care spune: «Şi nimeni nu-şi ia
singur cinstea aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu, după cum şi Aaron» (Evr. 5, 4).
Vocaţia candidatului la preoţie trebuie dublată de virtute, care se cladeşte încă din tinereţe, chiar
din pruncie, prin îndrumarea de către părinţi şi bunici, sau, uneori, de către preot sau alte
persoane din afara familiei. Sfântul Grigorie Teologul înfăţişează în cuvântul său apologetic o
imagine deplorabilă a preoţilor lipsiţi de chemare şi de virtute: „Mi-a fost ruşine să fiu alături de
ceilalţi preoţi, care, cu nimic mai buni decât gloate – mare lucru dacă nu chiar cu mult mai răi –,
intră în locurile cele preasfintecu mâini nespălate, cum se spune, şi cu suflete necurate; care,
înainte de a fi vrednici, se apropie de cele sfinte, se apucă de altar, se înghesuie şi se împing în
jurul Sfintei Mese, ca şi cum ar socoti că preoţia nu-i chip de virtute, ci mijloc de trai, nu-i slujire
plină de răspundere, ci domnie fără îndatoriri. Şi sunt aceştia la număr mai mulţi decât cei pe
care îi păstoresc. Slabi în credinţă, ticăloşi, cu toată strălucirea lor”13. Preoţia nu trebuie privită
ca o meserie şi un mijloc de trai, ci ea este lucrare sfântă care are nevoie de oameni virtuoşi, plini
de răspundere, astfel încât să mântuiască şi pe sine, şi pe cei păstoriţi.
O altă condiţie pentru preoţie este pregătirea teologică şi formarea morală. Pregătirea se
face înainte şi după preoţie, dar ea durează toată viaţa. Iată cât de plastic se exprimă Sfântul
Grigorie Teologul în această privinţă: „Cine este cel ce crede că poate plăsmui, într-o singură zi,

12
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Teologia dogmatică..., p. 155.
13
Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvânt de apărare..., pp. 216-217.
ca pe o statuie de lut, pe preot, pe apărătorul adevărului, pe cel ce va sta împreună cu îngerii, pe
cel ce va slăvi pe Dumnezeu împreună cu arhanghelii, pe cel ce va înălţa jertfele ca jertfelnicul
cel de sus, pe cel ce va fi preot împreună cu Hristos, pe cel ce va plăsmui din nou pe om, pe cel
ce va restaura în om chipul lui Dumnezeu, pe cel ce va lucra pentru lumea cea de sus şi – ca să
spun ceva ce-i mai mare –, pe cel care va fi Dumnezeu şi va face pe oameni dumnezei?”14.
Formarea intelectuală şi morală a preotului este necesară, dacă avem în vedere multiplele lui
răspunderi ca slujitor : apărător al adevărului şi propovăduitor al acestuia, vieţuitor cu îngerii,
preamărirea lui Dumnezeu cu arhanghelii, aducerea Sfintei Jertfe, slujirea cu Hristos, naşterea
omului celui nou, restaurarea chipului lui Dumnezeu şi cel ce va îndumnezei pe oameni. Este
admirabil sintetizată misiunea preotului, culminând cu îndumnezeirea oamenilor. Pentru a
răspunde acestor exigenţe bogate şi grele, preotul are nevoie de o pregătire de excepţie. Nu poţi
să înveţi pe alţii dacă nu eşti tu mai întâi învăţat.
Preotul trebuie să fie mai întâi de toate un bun cunoscător al Sfintei Scripturi şi al
dogmelor sau învăţăturii de credinţă a Bisericii. Pe baza acestora, preotul îşi alcătuieşte predica
prin care transmite învăţătura Mântuitorului Hristos şi, în acelaşi timp, vindecă sufletele
credincioşilor pentru a le arăta fără prihană înaintea lui Dumnezeu. „Acesta e instrumentul,
aceasta e hrana, aceasta e cel mai bun aer; aceasta ţine loc de medicament, aceasta ţine loc de
cauterizare, ţine loc de bisturiu. Dacă preotul trebuie să ardă sau să taie, trebuie neapărat să se
folosească de predică. [...] Prin predică ridicăm sufletul deznădăjduit; prin predică smerim
sufletul îngâmfat; prin predică tăiem ce-i de prisos; prin predică împlinim cele de lipsă; prin
predică lucrăm toate celelalte câte ne ajută la însănătoşirea sufletului”15. În parohie, preotul se
confruntă cu cei care atacă credinţa drept-măritoare; de aceea el trebuie să se întărească cu
puterea cuvântului, pentru a nu-i lăsa pe credincioşi să cadă în capcanele eretice, precum şi
pentru a-i apropia mai mult de trupul Bisericii.
Din acest punct de vedere, preotul continuă lucrarea de învăţător a Mântuitorului în lume.
Între calităţile extraordinare pe cale le poseda Mântuitorul Hristos, aceea prin care îi uimea mai
mult pe contemporanii Săi era aceea de mare înţelept, de atotştiutor şi iscusit îndrumător al
oamenilor; fapt pentru care, de cele mai multe ori i se adresau prin titulatura „Învăţător” (Rabi).
El era cinstit şi consultat în primul rând ca unul care depăşea cu mult pe ceilalţi oameni prin

14
Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvânt de apărare..., p. 267.
15
Sf. Ioan Gură de Aur, Tratatul despre preoţie, p. 130.
ştiinţa şi înţelepciunea Lui şi care, din prisosul înţelepciunii Sale împărţea bucuros şi altora şi
chiar fariseilor şi cărturarilor de rangul lui Nicodim, care aveau reputaţia de cei mai învăţaţi
oameni ai timpuluişi care veneau deseori să-L ispitească. (cf. In. 3, 2). Mântuitorul Însuşi îi
îndeamnă pe ucenicii Săi la studiul Sfintei Scripturi: «Cercetaţi Scripturile, căci..acelea sunt care
mărturisesc despre Mine» (In. 5, 39). Sfânta Scriptură este izvorul primordial şi principal al
cunoştinţelor religioase, în lumina şi perspectiva căreia vom cerne şi vom asimila toate celelalte
cunoştinţe. Ea este nu numai un îndrepatar de viaţă, dar şi un instrument de lucru indispensabil, o
condiţie a succesului pastoral, mai ales în discuţiile cu neoprotestanţii. În studiul Sfintei Scripturi
preotul trebuie să se folosească si de cărţile de exegetică şi de arheologie biblică, precum şi de
cărţile de predici.
Pe lângă o cunoaştere temeinică a Sfintei Scripturi şi a credinţei, preotul trebuie să posede
şi o pregătire culturală serioasă. Preotul format doar din tratatele lui teologice şi din cărţile sale
de slujbă nu va excela niciodată în pastoraţie. Va fi unilateral şi repede epuizat de orice resurse în
faţa credincioşilor. Nu-şi va înţelege complet şi corect nici misiunea, nici pe credincioşii pe care
îi are în grija sufletească. A fi un om de cultură nu înseamnă a fi un enciclopedist, lucru greu
realizabil în timpurile noastre avâna în vedere avântul tehnologiei şi multele descoperiri care se
fac din zi în zi. Preotul trebuie să se străduiască să cuprindă cât mai multe domenii, care vor ajuta
la creşterea credinţei în Dumnezeu, a certitudini existenţei spiritului. ,,Preotul trebuie să fie
informat. Cu fiecare dintre credincioşii lui trebuie să vorbească în limba lui. Să fie cult cu cel
cult, şi să fie simplu cu cel simplu, dar simplitatea lui, spre deosebire de a credinciosului simplu,
să izvorască dintr-o mare cultură, să fie o înălţime care se adaptează, nu pur şi simplu o
simplitate-simplitate. Cu aceasta nu l-ar putea ajuta pe cel simplu, căruia îi e de ajuns şi
nefolositoare propria lui simplitate”16. Printr-un studiu continuu nu doar din punct de vedere
teologic, ci şi ştiinţific, filosofic, tehnic, literar etc., preotul nu rămâne anacronic, ci se situează
foarte bine în prezent. Beneficiind de luminile şi orizontul larg al unei culturi serioase, şi în
acelaşi timp adaptându-şi metodele de pastoraţie la condiţiile actuale de viaţă, preotul va putea
face faţă la toate situaţiile noi cu care se confruntă şi va găsi soluţii onorabile la problemele care i
se pun în domeniul vieţii religioase.
În afară de vocaţie şi o pregătire deosebită, preotul trebuie să aibă o viaţă morală
ireproşabilă. ,,Mai întâi, preotul trebuie, întocmai ca argintul şi ca aurul, să nu sune niciodată

16
Î.P.S. Dr. Antonie Plămădeală, Preotul în biserică, în lume, acasă, Sibiu, 1996, p.106.
fals, să nu aibă sunet de aramă, oriunde s-ar găsi, în orice împrejurare din viaţă şi orice treburi ar
avea; să nu aibă vreun gând sau vreo faptă rea, care să aibă nevoie de un foc mai iute decât cel de
pe pământ. Altfel răul este cu atât mai mare, cu cât preotul are de condus mai mulţi oameni;
pentru că păcatul care se întinde la mai mulţi oameni este mai mare decât acela care se
mărgineşte la un singur om”17. Slujitorii Sfântului Altar trebuie să fie sarea pământului, pentru ca
pământul să se săreze (Mt. 5, 13). Mântuitorul îi arată astfel pe păstori: «Voi sunteţi lumina
lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie să o aprind
sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă» (Mt. 5, 14-15), iar apoi le
porunceşte: «Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele
voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri» (Mt. 5, 16). Sfântul Ioan
Hrisostom tâlcuieşte astfel cuvintele Domnului Hristos: ,,Dacă veţi trăi drept, le spune Hristos,
nu numai că veţi îndrepta lumea, dar veţi face ca şi Dumnezeu să fie slăvit. Dar dacă veţi avea o
viaţă păcătoasă, veţi duce şi pe oameni la pieire şi veţi face ca şi numele lui Dumnezeu să fie
hulit. […] Mare să fie virtutea voastră, îmbelşugat focul, nespusă lumina! Când virtutea voastră
va fi atât de mare, e cu neputinţă să rămână tăinuită, chiar dacă voi, care o săvârşiţi, aţi căuta să o
ascundeţi. Puneţi înaintea oamenilor o viaţă nepătată! Nu daţi oamenilor niciun prilej ca să vă
hulească pe bună dreptate! Şi chiar de-ar fi cu zecile de mii hulitorii voştri, nimeni nu va putea
umbri virtutea voastră”18.
Moralitatea ireproşabilă şi sfinţenia îi este cerută preotului în primul rând în calitatea lui de
liturghisitor, de săvârşitor al celor sfinte. În această calitate, preotul este părtaş la sacerdoţiul
Mântuitorului, este împreună-jerfitor cu Hristos. Mai ales în slujba Sfintei Liturghii, preotul vine
în atingere intimă, reală şi substanţială, cu Sfântul Trup şi Sânge al Domnului. Ca să fie la
înălţimea înficoşătoarei sale misiuni de săvârşitor al celor sfinte, fiinţa preotului trebuie ridicată
şi menţinută, prin vieţuire curată, prin neprihănire şi sfinţenie, la ranul de vas ales, de organ
vrednic al harului, sau de templu viu al Dumnezeului Celui viu şi sălaş duhovnicesc al lui
Hristos. În acest sens Sfântul Grigorie Teologul afirmă: ,,trebuie să fiu eu mai întâi curat şi apoi
să curăţ pe alţii. Să fiu eu înţelept, ca să înţelepţesc pe alţii. Să fiu eu lumină, ca să luminez pe
alţii. Să fiu eu aproape de Dumnezeu, ca să apropii pe alţii. Să fiu eu sfânt, ca să sfinţesc pe

17
Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvânt de apărare..., p. 219.
18
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, trad. Pr. D. Fecioru, PSB 23, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1994, pp. 187-
188.
alţii”19. Iar, Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă, ,,sufletul preotului trebuie să fie mai curat
decât însăşi razele soarelui, pentru că Duhul Sfânt să nu-l părăsească niciodată şi pentru ca să
poată spune (Gal.II,20): «Iar de acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine»”20.
Curăţia morală şi sfinţenia vieţii îi sunt absolut indispensabile preotului în calitatea sa de
păstor, conducător şi învăţător al turmei sale duhovniceşti. Rolul preotului nu este doar să
vorbească despre Dumnezeu sau să propovăduiască principiile evanghelice, ca un profesor de la
catedră, ci să trăiască el însuşi, cel dintâi, şi în mod exemplar, doctrina şi morala creştină pe care
o profesează, să dovedească frumuseţea, valoarea şi superioritatea ei, aplicându-o şi
întruchipând-o integral în propria sa viaţă. O viaţă morală, ireproşabilă şi pilduitoare prin curăţia
ei, este cea mai bună pavăză care îl pune pe preot la adăpostul atacurilor, al reproşurilor şi al
bârfelilor, asigurându-i totodată prestigiul şi autoritatea faţă de credincioşi. Cu cât el va izbuti să
se ridice şi să se menţină mai sus în stima şi consideraţia fiilor săi duhovniceşti, prin moralitatea
şi sfinţenia sa, cu atât cuvântul său va cădea mai de sus, mai cu autoritate şi va fi mai ascultat şi
mai urmat. Harul divin pe care-l primeşte la hirotonie nu acordă imunitatea ispitelor, a
înclinaţiilor rele sădite în trupul nostru, a slăbiciunilor şi a căderilor morale, inerente firii
omeneşti, ci dinpotrivă îi măreşte răspunderea, punându-l într-o situaţie deosebită faţă de ceilalţi
oameni. Lupta lui cu pasiunile şi cu tentaţiile lumii şi ale vieţii devine mai grea, mai dramatică,
din pricina disproporţiei colosale dintre înălţimea misiunii sale dumnezeieşti şi puţinătatea
puterilor lui omeneşti, dintre greutatea sarcinii cereşti pe care o poartă pe umeri şi slăbiciunea
firii sale pământeşti. Dar constatarea aceasta nu trebuie să constituie o scuză sau o justificare
pentru scăderile şi slăbiciunile lui preoţeşti. Conştient de contradicţia dintre firea sa omenescă şi
misiunea sa dumnezeiască, este datoria lui continuă să se ridice cât mai mult, de la nivelul de jos
al firii, la înălţimea slujirii. „Clericul nu poate să devină terapeut (vindecător)al patimilor altora,
fără să fie teolog, adică fără să aibă experienţe spirituale sporite. Fără să deţină el însuşi metodele
luptei duhovniceşti nu poate să aibă o cunoaştere personală a lui Dumnezeu. În tradiţia
Ortodoxiei, o condiţie de bază pentru hirotonie nu sunt cunoştinţele şi instruirea şcolară, ci
învăţarea în şcoala ascezei şi pocăinţei care e autentica şcoală de teologie a Ortodoxiei, cea care-i
arată adevăraţi teologi, adică părinţi în Hristos”21.

19
Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvânt de apărare..., p. 265.
20
Sf. Ioan Gură de Aur, Tratatul despre preoţie, p. 164.
21
Protoprezbiter Profesor Dr. Gheorghios D. Metallinos, Parohia – Hristos în mijlocul nostru, trad. pr. prof. Ioan I.
Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 2004, p. 32.
 Preoţii sunt chemaţi să fie modele în credinţă şi vieţuire pentru păstoriţii săi, astfel încât
să nu fie acuzat de neconcordanţă între felul de a fi şi ceea ce predică. Sfântul apostol Pavel arată
caracteristicile preotului: «Se cuvine dar ca episcopul să fie fără de prihană, bărbat al unei
singure femei, veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii,
nebeţiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câştig urât» (I Tim. 3, 2-3). Cele dintâi virtuţi care
trebuie să domine, să inspire şi să caracterizeze personalitatea preotului şi întreaga lui activitate
sunt cele trei virtuţi fundamentale: iubirea, credinţa şi nădejdea. Acestea izvorăsc din inima
preotului, alcătuind latura afectivă a personalităţii sale.
Temelia vieţii morale a preotului este smerenia. Nimic nu este mai păgubitor pentru
păstorul de suflete ca slava deşartă care dă naştere altor păcate ca mânia, invidia, cearta, hula,
făţărnicia, dragostea de a fi lăudat, dorinţa după posturi de cinste, predicile rostite pentru a fi pe
placul credincioşilor, smerenia mare de ochii lumii, nu smerenia adevărată şi altele. Pe când
smerenia naşte blândeţea, dragostea, răbdarea, ascultarea, milostenia şi multe alte virtuţi care îl
apropie pe preot de Marele Arhiereu, Fiul lui Dumnezeu. Preotul trebuie să dovedească
discernământ în ceea ce priveşte starea sa spirituală, pentru a putea elimina ceea ce este
vătămător nu doar pentru sufletul său, ci şi pentru credincioşii săi, care urmăresc viaţa morală a
preotului pentru a-şi crea un model duhovnicesc.
Cine vrea să conducă pe alţii şi să le fie pildă şi învăţătură trebuie să se biruiască întâi pe
sine însuşi, adică instinctele oarbe, înclinaţiile şi impulsiunile inferioare, animalice şi egoiste ale
eului. Cel ce nu s-a străduit să omoare în el însuşi sămânţa şi rădăcina păcatului nu poate
propovădui altora virtutea. De aceea, preotul trebuie să aibă stăpânire de sine, pentru a nu da frâu
pornirilor pătimaşe care îl devalorizează înaintea oamenilor, ei pierzându-şi susţinerea morală
dată de atitudinea duhovnicească a preotului. Preotul se cade să fie cumpătat şi chibzuit în toate:
în vorbire, în ţinută, în îmbrăcăminte, în mâncare şi în băutură. Astfel, Sfântul Nectarie de
Eghina învaţă: „Expresiile adevăratei cuviinţe sunt următoarele: aşezarea cuviincioasă a trupului
şi cu bună rânduială, neavând nimic care să iasă în evidenţă, expresia naturală şi neprefăcută a
chipului, privirea nevinovată, neabătută şi necurioasă. [...] Gesticulaţia să fie simplă şi liniştită,
umbletul ordonat şi măsurat, pentru ca nu cumva un mers prea lent să trădeze trândăvie şi
frivolitate sau o prea mare slobozenie a sufletului şi nici un pas prea întins şi grăbit să vădească
un avânt nestăpânit. [...] Îmbrăcămintea să fie potrivită pentru iarnă şi pentru vară, nici jerpelită
şi neîngrijită şi nici invers, împestriţată cu mii de culori, scumpă şi împodobită, fiindcă acestea
sunt găteli femeieşti”22.
În activitatea pastorală, un rol deosebit îl are înţelepciunea şi tactul pastoral care înseamnă
adaptarea metodelor pastorale la condiţiile concrete ale pastoraţiei, ţinând cont de anumite
condiţii. Tactul pastoral nu înseamnă nici diplomaţie, nici fariseism, ci cunoaşterea realităţilor şi
adoptarea metodelor potrivite. „Faţă de unii oameni e neapărată trebuinţă să fii cu mare luare
aminte la toate faptele lor, chiar la cele mai neînsemnate, anume la aceia care, socotind că faptele
lor sunt cunoscute, se îngâmfă că sunt oameni cumsecade; că uneltesc şi asta. Faţă de alţi oameni
este mai bine să treci chiar cu vederea unele din faptele lor, să fii, cum zice proverbul, ca cel care
vede, dar se face că nu vede, ca cel ce aude, dar se face că nu aude, ca să nu-i duci la deznădejde,
înecându-i cu asprimea mustrărilor şi până la sfârşit să-i faci să săvârşească orice păcat, pentru că
le-ai smuls din suflet ruşinea, leacul îndreptării lor. Pe unii trebuie să te mânii uneori, fără ca în
sufletul tău să-i treci cu vederea; să le arăţi că ţi-ai pierdut nădejdea, fără să ţi-o pierzi. Aceasta,
faţă de toţi aceia a căror fire cere o astfel de purtare. Pe alţii trebuie să-i vindeci cu blândeţe şi cu
smerenia ta, unind eforturile tale cu eforturile lor, în vederea nădejdilor celor bune, iar de alţii să
te laşi biruit; să lauzi sau să critici în faţa unora bogăţia şi puterea, iar în faţa altora, sărăcia şi
viaţa amârâtă şi plină de necazuri”23. Tactul pastoral şi experienţa pastorală ne arată că în
activitatea de îndrumare a sufletelor căile şi metodele sunt diferite. Nu vorbim de o stereotipie în
vindecarea bolilor sufleteşti, ca şi în medicină; nu avem de-a face cu boli, ci cu bolnavi, aceasta
cu cât mai mult sufletul reprezintă individualitatea fiecăruia. Sfântul Grigorie Teologul ne învaţă
regula de aur a activităţii pastorale: „Căci aceasta este regula de purtare a oricărei păstoriri
duhovniceşti: să nesocoteşti totdeauna folosul tău în folosul celorlaţi”24. Lipsa interesului pentru
câştig material, neglijarea intereselor persoanelor şi grija pentru nevoile trupeşti şi spirituale ale
păstoriţilor fac din pastoraţie o artă a dăruirii pentru cei păstoriţi, aducând păstorului un nimb de
demnitate şi de măreţie.
Virtuţile pe care preotul se nevoieşte a le dobândi, prin harul Duhului Sfânt şi prin
rugăciunile sale neîntrerupte pentru sine şi pentru lume, îi aduc sfinţenia care îl înveşmântează şi
îl împodobeşte mai presus de toată lumea. „Preotul sfânt odihneşte inimile credincioşilor, aduce
pace conştiinţei lor, se face pildă şi model al vieţii creştineşti şi întruchipează icoana vie şi

22
Sf. Nectarie de Eghina, Despre preoţie, pp. 58-59.
23
Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvânt de apărare…, p. 234.
24
Ibidem, p. 253.
perceptibilă a cultului creştin, icoană care este tuturor vădită, potrivit căreia se judecă sfinţenia
principiilor evanghelice şi de către cei din afara bisericii, care, admirând această icoană vie,
admiră în fapt dumnezeiasca noastră credinţă, zicând: «Iată ce păstori ai poporului a dat
creştinismul!»”25.
Observăm astăzi o campanie intensă în mass-media împotriva Bisericii şi a preoţilor, prin care
se evidenţiază greşelile săvârşite de anumiţi slujitori. De cele mai multe ori, ei găsesc vina
preotului, chiar şi acolo unde ea nu există, încercând numai să câştige audienţă. „Pentru cei care
iubesc Biserica şi pe slujitorii ei, care sunt conştienţi de rolul imens pe care această instituţie îl
are astăzi în redresarea morală a societăţii omeneşti, asaltată de tot mai nefaste influenţe, străine
de moralitatea creştină, de curente religioase, secte, asociaţii şi tot felul de ideologii, care mai de
care mai distructivă şi mai periculoasă, în special pentru tineri, care ar putea găsi în învăţătura şi
morala Bisericii drumul adevărat şi corect în viaţă, ceea ce s-a petrecut în ultimul timp, ca de
altfel, toate acţiunile îndreptate împotriva Bisericii, a produs o profundă indignare”26. Păcatele
unora dintre slujitori nu întinează curăţia şi sfinţenia Bisericii, pentru că ea a fost instituită de
Mântuitorul Iisus Hristos prin jertfa sa pe cruce, şi Însuşi Duhul Sfânt lucrează prin ea, trimiţând
harul Său.
Preoţii merită să fie cinstiţi de credincioşi pentru că poartă în sine Duhul cel Sfânt întru care
ne sunt iertate păcatele. Ei ne apropie de Dumnezeu prin rugăciunea lor înflăcărată, învăţându-ne
adevărata pocăinţă. „Ei ne povăţuiesc pe calea mântuirii şi ne ajută a ajunge la înălţimea
smereniei duhului lui Hristos. Ei adună în staulul Bisericii oile mâhnite şi risipite ale lui Hristos,
ca sufletele lor să aibă odihnă în Dumnezeu. Ei se roagă pentru noi lui Dumnezeu, ca toţi să ne
mântuim. Ca prieteni ai lui Hristos ei pot îndupleca pe Domnul: celor vii să ceară smerenie şi
harul Sfântului Duh, celor adormiţi – iertarea greşalelor; iar Bisericii – pace şi slobozenie”27.
În concluzie, viaţa morală, sfântă a preoţilor îi apropie pe oameni de Biserică şi le arată un
model de vieţuire după chipul lui Hristos. Preoţii sunt chemaţi să fie sfinţitori ai vieţii şi
învăţători ai credinţei. Iar pregătirea lor pentru această misiune începe încă dinainte de primirea
harului preoţesc şi continuă întreaga viaţă, întărindu-se în cunoştinţe, dar şi în viaţa
duhovnicească, fiind cel dintâi următor al lui Hristos, pentru a putea conduce întreaga turmă spre

25
Sf. Nectarie de Eghina, Despre preoţie, p. 56.
26
Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. III, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2004, p.
315.
27
Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, trad. Ierom. Rafail (Noica), Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2009,
p. 428.
El. „Preotul să nu uite: trebuie să fie un om al rugăciunii, al meditaţiei, o fereastră către
Dumnezeu. Dacă rămâne lumesc, iese din starea de preoţie. Preotul trebuie să fie milostiv, bun,
iertător, să încurajeze, să îmbărbătească, să fie părinte al tuturor, precum i se spune”28. Toată
viaţa lui trebuie să fie o Liturghie, prin care jertfeşte lui Dumnezeu întreaga sa fiinţă pe altarul
inimii. În afara harului transmis prin hirotonie, este necesară şi de o reînnoire lăuntrică prin
pocăinţă adâncă, astfel încât să poată exista o conlucrare între harul dumnezeiesc şi preot spre
lucrarea mântuitoare şi sfinţitoare.

Duhovnicia ca mijloc pastoral

Lucrarea pastorală înseamnă călăuzirea duhovnicească a credincioşilor în procesul
mântuirii: curăţirea de patimi, luminarea de harul sfinţitor şi mântuitor al Sfântului Duh şi unirea
cu Dumnezeu în lumina necreată a Împărăţiei Sale cereşti. Preotul are datoria de a vesti mai
dinainte războiul cel diavolesc ce se apropie de credincioşi, pentru ca împreună să se înarmeze cu
armele rugăciunii şi ale pocăinţei. Păstorii ştiu că vor da seama Arhipăstorului Hristos pentru
fidelitatea sau indiferenţa pe care o arată faţă de misiunea lor. Astfel, păstorii au datoria ca prin
tainele şi slujbele Bisericii să ghideze păstoriţii spre o viaţă virtuoasă construită prin credinţă
puternică, dragoste şi pocăinţă sinceră. Astfel, ei devin păstori duhovniceşti, martori ai
experienţelor, ai necazurilor, ai luptelor spirituale care se află în adâncul fiecărui credincios.
Duhovnicia manifestată îndeosebi prin Sfânta Taină a Spovedaniei prezintă o importanţă
deosebită în lucrarea pastorală, întrucât prin intermediul ei preotul pătrunde în tainele sufletului
fiecărui credincios ca sfătuitor, mângâietor, învăţător dar şi medic şi judecător, putând pe baza
celor mărturisite de penitent să-i arate calea spre tămăduirea sufletească şi spre sfinţire. Lupta
duhovnicească a omului îşi are epicentrul în taina mărturisirii, care permite ca Hristos să fie
prezent şi să lucreze înlăuntrul omului; de aceea, duhovnicia depăşeşte limitele psihologice şi are
ca scop aducerea omului înaintea lui Dumnezeu gol de orice patimă. „Duhovnicia nu este
psihologie, duhovnicia nu este viaţă trupească, duhovnicia nu este istoricitate sau istorie,
duhovnicia nu este etică şi maniere sau manierisme. Duhovnicia este duh, şi «Duh este

28
Î.P.S. Antonie Plămădeală, Preotul…, p. 13.
Dumnezeu» (In. 4, 24). Şi trebuie să găsim felul în care Dumnezeu acum poate să lucreze
lucrarea de mântuire în fiecare suflet ce vine către mine şi pe care trebuie să-l aduc la Hristos”29.
Duhovnicia are şi un rol tămăduitor, prin care preotul partică la lucrarea vindecătoare a
Mântuitorului Hristos, Cel Ce a luat asupra Sa firea omenească pentru a vindeca ceea ce Şi-a
asumat. Dumnezeu S-a făcut om ca pe om să-l îndumnezeiască, să-l vindece de păcatul
strămoşesc şi să-l elibereze de sub stăpânirea morţii sufleteşti. „Cum remarcă Sfântul Grigorie
Teologul, «toate au fost o pedagogie a lui Dumnezeu pentru noi şi o vindecare a slăbiciunii
noastre». Potrivit aceluiaşi Părinte, această vindecare o continuă clericii în frunte cu episcopul.
«Slujitori şi împreună lucrători ai acestei vindecări suntem noi, întâistătătorii celorlalţi». Ceea ce
se face în viaţa parohiei (viaţa sacramentală, asceza, faptele de filantropie şi iubire) se cuprinde
în lucrarea de vindecare a noastră, a tuturor”30. În momentul în care preotul consideră preoţia ca
o profesie, o şansă de înavuţire, de evidenţiere înaintea oamenilor, iar nu ca pe o slujire
responsabilă care presupune vindecarea credincioşilor, atunci şi poporul va fi indiferent faţă de
vindecarea lui, continuând să se adâncească în propria boală. Acest fapt îi condamnă şi pe
slujitori pentru neîmplinirea slujirii încredinţate de Dumnezeu prin Taina Hirotoniei. Nepăsarea
faţă de vindecare atât din partea clericului, cât şi a credincioşilor duce la slăbirea relaţiei cu
Taina Pocăinţei, centrul paternităţii duhovniceşti şi al slujirii pastorale.
Taina Mărturisirii a fost instituită de Mântuitorul Iisus Hristos, prin cuvintele rostite
către Sfinţii Apostoli, după înviere, când a apărut unde se aflau ucenicii, a stat în mijloc şi le-a
zis: «Pace vouă!... Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a
suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; şi cărora
le veţi ţine, vor fi ţinute» (In 20, 19-23). Apostolii, prin hirotonie, au transmis puterea iertării
păcatelor episcopilor şi preoţilor, cu sarcina de a îndruma direct pe credincioşi să trăiască
creştineşte, după voia şi poruncile lui Dumnezeu. Mai mult decât în cadrul administrării
celorlalte sfinte Taine, în Taina sfintei Spovedanii, preotul se înfăţişează în două roluri: de
iconom, chivernisitor al tainelor dumnezeieşti (l Cor. 4, 1) dar şi în cel de împreună lucrător
(colaborator) al lui Dumnezeu (l Cor. 3, 9). Taina Spovedaniei este cea prin care se împărtăşeşte
harul iertării şi al împăcării cu Dumnezeu, adică al reintrării în har a creştinului pocăit, preotul
servind ca organ sau instrument de comunicare între Dumnezeu şi penitent. Ea nu se limitează

29
Ieromonahul Rafail Noica, Cultura Duhului, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, pp. 43-44.
30
Protoprezbiter Prof. Dr. G.D. Metallinos, Parohia…, pp. 66-67.
numai la mărturisire şi la dezlegarea de păcate a penitenţilor, ci duhovnicul are obligaţia de a
îndruma pe credincioşi să trăiască după voia dumnezeiască, de a lepăda păcatul. În acest sens, el
îl povăţuieşte pe cel ce se pocăieşte pentru ca viaţa harică restabilită în suflete să se menţină şi să
se dezvolte, astfel încât să se asigure înaintarea penitenţilor în virtute şi în desăvârşire.
Puterea de a-l renaşte pe credincios la o viaţă nouă, plină de virtute, nu aparţine preotului
duhovnic de la sine, ci a primit-o, prin hirotonie şi hirotesire, de la Hristos, Cel Care locuieşte în
el. O întreagă cultură al metodelor de îndrumare duhovnicească este zadarnică atât timp cât
Dumnezeu nu intervine prin preot în lucrarea duhovnicească. În acest sens, Ieromonahul Rafail
Noica afirmă: „Lucrarea noastră este lucrare nu în puterea omului, ci în puterea lui Dumnezeu; şi
puterea lui Dumnezeu să o căutăm, şi prin puterea lui Dumnezeu să încercăm să săvârşim această
mântuire, înainte şi după toată lucrarea omenească. [...] Experienţa şi formaţia noastră este bună
pentru îmbogăţirea şi a noastră, şi a Bisericii, şi pentru multe lucruri, fiindcă omul este şi el
împreună-lucrător cu Dumnezeu în mântuirea omului, dar până la urmă tot puterea lui Dumnezeu
este cea care mântuieşte. Şi deci înainte de lucrarea omului, şi în sfârşit, după lucrarea omului,
puterea lui Dumnezeu este cea care mântuieşte: prin mine, şi pe cei care vin către mine. [...] Să
nu fie duhovnicia lucrarea mea de om, ci să fie lucrarea dumnezeiască prin mine, omul”31.
Înainte de a săvârşi Taina Spovedaniei, preotul duhovnic trebuie să-şi pregătească
credincioşii prin predici şi cateheze privind importanţa Tainei, prin deşteptarea conştiinţei
păcatului. Această conştiinţă lipseşte multor credincioşi; ea trebuie trezită prin rugăciunile de
iertare sau molitfele ce premerg spovedania. Aceste molitfe trebuiesc citite astfel ca sufletul
penitentului să fie umplut de harul îndurării şi al iertării dumnezeieşti, de căinţă, având ca pilde
din Vechiul Testament pe David şi pocăinţele lui, „lacrimile lui Ezechia în ceasul morţii”, şi alţii.
Citirea şi rostirea, grăbită uneori, trebuie să fie primele bătăi la poarta cerului pentru penitent, o
citire plină de spirit de pătrundere, care să cutremure sufletul creştinului venit la spovedanie.
Duhovnicul sa aibă în ochii săi faţa fiului de spovedanie pentru a putea urmări în mişcarea ei
zbuciumul sau ezitarea de a mărturisi unele lucruri, nepăsarea indiferenţa, etc.; adică starea lui
sufletească. Rânduiala Tainei îi vine în ajutor prin formula foarte potrivită: „Iată, fiule, Hristos
stă în chip nevăzut primind mărturisirea ta cea cu umilinţa. [...] Iar eu sunt numai un martor, ca
să mărturisesc înaintea Lui toate câte îmi vei spune mie; iar de vei ascunde ceva de mine, să ştii

31
Ierom. Rafail Noica, Cultura Duhului, p. 45.
că toate păcatele îndoite le vei avea ...”32. Preotul trebuie să-l înveţe pe credincios să se apropie
de scaunul spovedaniei cu smerenie şi cu rugăciune pentru a primi răspuns de la Dumnezeu prin
martorul Său.
În scaunul mărturisirii, preotul duhovnic îndeplineşte un rol întreit, prin care el cârmuieşte
sufletul spre un ideal transcendent, scop care se defineşte în ideea de mântuire. Astfel,
duhovnicul este un judecător al moralităţii penitentului, un medic ce vindecă rănile lăsate de
păcate şi, în acelaşi timp, şi un îndrumător, un călăuzitor spre căile virtuţii. „El este chemat să
lumineze mintea prin lămuriri şi prin preveniri, să îndrumeze voinţa prin sfaturi, prin îndemnuri,
prin încurajări şi să trezească în inimă gustul virtuţii şi al binelui. Aici, preotul se înfăţişează ca o
călăuză pentru fiecare, fie că pe unul trebuie să-l ajute să se ridice din păcat şi să se ferească de el
în viitor, fie că pe altul trebuie să-l întărească, ca să se menţină în bine, ori pe alţii să-i stimuleze
ca să suie trepte noi în ascensiunea lor în virtute ori în perfecţiune. Acestea sunt obligaţiile unei
conduceri sau îndrumări spirituale în sensul strict şi adevărat al cuvântului”33.
În timpul mărturisirii şi al îndrumării duhovniceşti, preotul trebuie să dovedească discreţie,
delicateţe, prudenţă, încurajându-l pe credincios să-şi mărturisească fără ruşine sau teamă toate
păcatele, indiferent de gravitatea lor, sădindu-i în suflet dragoste şi nădejde în iertarea şi
îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu, şi, totodată, fără a minimaliza gravitatea păcatelor.
Cercetarea conştiinţei penitentului de către duhovnic nu este o anchetă judiciară şi nu se face cu
spirit de iscodire pentru aflarea unor lucruri menite să satisfacă o curiozitate bolnavă.
Duhovnicul are menirea să-l sensibilizeze pe credincios pentru o mărturisire completă şi pentru
o pocăinţă, o îndreptare radicală. „Duhovnicul se face sensibil la păcatele penitentului, pentru a
trezi şi spori sensibilitatea lui, dându-i prin aceasta puterea să se ridice din ele. El coboară cu
Hristos, Cel Ce Se coboară la neputinţele omului, dar într-o coborâre dătătoare de putere. Pentru
acest prilej de sensibilizare şi căinţă, cu ajutorul duhovnicului, Hristos îi cere penitentului să-şi
mărturiseacă păcatele. Dar şi pentru putinţa ca el să fie ajutat să facă alt pas mai departe în
învingerea slăbiciunilor sale”34.
Lucrarea pastorală prin duhovnicie nu se poate realiza fără o pregătire a păstorului. El
trebuie să fie un om al rugăciunii, prin care caută răspunsul şi învăţătura cea mai potrivită pentru
fiecare credincios în parte. Duhovnicul se roagă ca Duhul lui Dumnezeu să-l îndrume pentru a da

32
Molitfelnic, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2002, p. 65.
33
Pr. Petre Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, Alba Iulia, 1995, pp. 33-34.
34
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Teologia..., p. 139.
fiecăruia cuvântul trebuincios. „Rugăciunea noastră, ca duhovnici, trebuie să fie în general, şi o
rugăciune zilnică, şi poate o stare de rugăciune în toată clipa, ca Dumnezeu să ne dea cuvânt, ca
nu «eu» să spun cuvânt în «chipul şi asemănarea mea», ci «Doamne, dă-mi măcar din greşală să
spun ce trebuie pentru sufletul care vine la mine!» – adică, fie şi neştiut mie”35. Duhovnicul are
nevoie să fie cât de cât iniţiat cu privire la gradele de perfecţiune spirituală sau de unire a
sufletului cu Dumnezeu. Fără oarecare cunoştinţe despre viaţa mistică, el riscă nu numai să fie
sub situaţie, ci chiar să rătăcească pe bietul penitent. Mai mult, el trebuie să se îngrijească, după
cum am mai precizat şi în subcapitolul anterior, să păstreze concordanţă între a face şi a spune,
astfel încât să-l încurajeze pe credincios în eliberarea de sub povara păcatului. În acest sens,
Părintele Cleopa îi îndeamnă pe duhovnici: „Întâi trebuie să predicăm altora prin exemplul vieţii
noastre şi apoi prin cuvânt. Cuvântul se cuvine să iasă din experienţa vieţii noastre, adică din
lucrare, iar nu invers, că numai atunci are putere şi ajunge la inima credincioşilor”36. Pe lângă o
viaţă prin care preotul este şi el un mărturisitor al păcatelor înaintea duhovnicului şi un rugător,
el mai are nevoie şi de temeinice cunoştinţe scripturale, patristice, canonice pentru a întări
lucrarea sa misionar-duhovnicească prin cuvintele Mântuitorului Hristos şi prin exemple din vieţi
de sfinţi care s-au înălţat duhovniceşte prin pocăinţă şi lacrimi.
În urma mărturisirii păcatelor de credincios şi dezlegarea păcatelor prin rugăciunea
preotului, urmează stabilirea unui canon sau epitimii în vederea înaintării sufletului pocăit în
această viaţă nouă în Hristos printr-o părăsire totală a păcatelor spovedite şi iertate. Epitimia este
asemenea unui tratament medical care urmăreşte eliminarea cauzei bolii sufleteşti, precum şi
revenirea ei, poate cu mai multă putere decât la început. În acordarea canonului sau a unui
îndemn, sfat, duhovnicul nu poate aplica acelaşi şablon la toţi credincioşii, deoarece fiecare om
este unic, este o altă mântuire, care nu a fost niciodată în istorie şi în toată creaţia, şi niciodată nu
va mai fi. „Sunt penitenţi şi penitenţi, deosebindu-se unul de altul în atâtea privinţe, ca vârstă, ca
situaţie socială, ca nivel religios-moral, ca temperament şi caracter, ca nivel cultural, şi aşa mai
departe. Duhovnicul va trebui deci să ţină seama, atât în metoda spovedaniei, cât şi în tratarea
penitenţilor, de personalitatea sau caracterele individuale ale fiecărui penitent, adică de acele
însuşiri specifice care fac din el o individualitate umană aparte, cu eul lui propriu şi unic,
deosebit de al celorlalţi oameni. Cu cât duhovnicul ştie să intuiască mai bine, mai repede şi mai

35
Ierom. R. Noica, Cultura…, pp. 48-49.
36
Ne vorbeşte Părintele Cleopa, text îngrijit de Arhimandrit Ioanichie Bălan, vol V, ed. a III-a, Ed. Mănăstirea
Sihăstri, 2010, p. 84.
exact aceste trăsături particulare externe ale omului îngenunchiat în faţa sa, cu atât el va pătrunde
mai uşor, cu ochii şi antenele sufletului, în adâncul necercat al fiinţei acestuia, găsind totodată şi
metoda cea mai potrivită de urmat în spovedanie, cât şi leacul cel mai eficace pe care urmează
să-l recomande penitentului”37. Canonul 102 Trulan recomandă duhovnicului să ia în considerare
nu numai păcatul, ci şi dispoziţia spre îndreptare a penitentului. În judecarea gravităţii păcatelor
şi a vinovăţiei penitentului se recomandă duhovnicilor nu o atitudine de judecător aspru, care
poate să-l îndepărteze pe cel păcătos şi îl îndârjeşte spre a păcătui mai mult, ci compătimirea,
blândeţea şi iubirea părintelui care se întristează pentru păcatele fiilor săi, dar care nu voieşte
osândirea şi moartea, ci îndreptarea şi mântuirea lor.
Duhovnicia nu se rezumă numai la Taina Spovedaniei, ci ea, prin caracterul său pastoral-
misionar, se regăseşte şi în alte ocazii de natură sacramentală, catehetică şi particulară. Cu
prilejul Sfintelor Taine şi al ierurgiilor, preotul comunică harul dumnezeiesc, sfinţitor, dar în
acelaşi timp, lucrează şi la întreţinerea simţământului religios, a atitudinii de smerenie şi de
supunere înaintea lui Dumnezeu. De asemenea, prin predică şi cateheză, preotul realizează o
conducere a sufletelor însetate de cuvântul duhovnicesc către Dumnezeu. Catehizarea
credincioşilor este o prioritate pastorală, având în vedere că îi instruieşte pe credincioşi în
adevărurile de credinţă ale Bisericii. „Aceasta este o necesitate stringentă, dacă avem în vedere
că decenii întregi nu a avut loc în Biserica noastră o catehizare sistematică şi temeinic făcută, aşa
cum se întâmplă în alte confesiuni, mai ales cea catolică şi protestantă. [...] Fie că este vorba de
instruirea credincioşilor, prin cicluri sistematice de cateheze sau prin predica rostită în cadrul
cultului, această activitate trebuie dezvoltată şi amplificată”38. Însă, cea mai rodnică misiune
pastorală se realizează în cadrul Tainei Spovedaniei, întrucât duhovnicul şi penitentul se află într-
un cadru intim şi tainic, iar preotul, inspirat de Dumnezeu, îl povăţuieşte pe credincios pe baza
predispoziţiei sufleteşti lăuntrice pe care o descoperă prin mărturisire sinceră; pe când, în
celelalte situaţii, preotul dăruieşte doar îndrumări generale menite să-l aducă pe om în faţa
scaunului de mărturisire.
În cadrul mărturisirii, duhovnicul trebuie să conştientizeze foarte bine rolul său de învăţător,
de misionar. Dacă el uită, neglijează sau bagatelizează această latură esenţială a misiunii sale,
compromite tocmai scopul fundamental al acestei sfinte taine: smulgerea sufletelor din ghearele

37
Pr. Ene Branişte, Despre preoţie, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2004, p. 123.
38
Pr. Prof. Univ. Dr. N. D. Necula, Tradiţie şi înnoire…, pp. 274-275.
păcatelor şi a viciilor şi reîntoarcerea lor pe cărările virtuţilor şi ale adevăratei vieţuiri creştine,
fară de care nu se poate nădăjdui mântuirea. Fără aceasta, spovedania nu mai este decât o simplă
formalitate rituală, goală de conţinut real şi lipsită de orice efect asupra sufletului, ca atâtea
altele, pe care le îndeplinim în chip mecanic, în virtutea tradiţiei sau a obişnuinţei. Despre
aceasta, Sfântul mitroplit Antim Ivireanul spune: „Apoi, după ce (penitentul) le va spune toate
(păcatele), duhovnicul trebuie să-l înveţe binişor ca să nu mai păcătuiască, ci să urască păcatele
lui şi să le lase, şi să alerge către Domnul nostru Iisus Hristos să-L roage noaptea şi ziua, cu
umilinţe şi cu lacrimi fierbinţi, să-i ierte păcatele lui, şi să-l păzească să nu mai păcătuiască de-
acum înainte. Şi să-l învrednicescă împărţiei cerului, pentru ca să nu-l urgisească milostivul şi
drept-Judecătorul Dumnezeu, şi îi va veni moartea degrabă, şi va merge neîndreptat, şi se va
osândi ticălosul”39.
Prin urmare, duhovnicia implică mai mult decât mărturisirea păcatelor şi dezlegarea de
acestea prin preot, ci ea este şi o misiune pastorală prin care se încearcă îndrumarea sufletului
smerit, acum reînnoit prin pocăinţă, către stăruinţa şi înaintarea pe calea mântuirii. Prin canonul
stabilit, penitentul conştientizează mai bine gravitatea celor făptuite cu cuvântul, cu gândul, cu
fapta, cu ştiinţă sau neştiinţă, iar sfaturile duhovnicului îl vor ajuta să se elibereze din lanţul
patimilor, să devină din fiul risipit, desfrânat, fiu al Tatălui ceresc după har. Preotul duhovnic are
misiunea de a conlucra cu Dumnezeu în zidirea dumnezeilor pentru veşnicie. “Să fim păstori
buni, şi nu năimiţi, în lucrarea cea dumnezeiască şi înfricoşată încredinţată în mâinile noastre.
[…] Şi când se dezbracă sufletul înaintea noastră, orişicine ar fi, să îngheţăm de frică înaintea lui
Dumnezeu, că acum avem lucruri foarte gingaşe în mâinile noastre, acum fiecare mişcare poate
să însemne viaţă sau moarte pentru acest chip al lui Dumnezeu, pentru un dumnezeu care, în
felul acesta, este în mâinile noastre – un dumnezeu în facere este în mâinile noastre”40.

39
Sfântul Antim Ivireanul, Învăţătură pe scurt pentru taina pocăinţei, apud Pr. E. Branişte, Despre preoţie, p. 131.
40
Ierom. Rafail Noica, Cultura…, p. 61.
 Preotul în parohie

Îndatoririle preotului în parohie

Preotul ortodox, potrivit canoanelor Bisericii Ortodoxe, este hirotonit numai pe seama
unui altar sau a unei parohii, având, prin urmare, o destinaţie precisă, ceea ce presupune
formarea unei legături cu acea parohie, cu acel altar şi cu enoriaşii care i-au fost încredinţaţi spre
păstorire, pentru a căror mântuire este răspunzător înaintea lui Dumnezeu. Din punct de vedre
administrativ, parohia este unitatea sau comunitatea bisericească cea mai mică, administrată de
un paroh. În sens duhovnicesc, ea reprezintă „comunitatea sau obştea credincioşilor grupaţi în
jurul unuia şi aceluiaşi altar sau biserici, în jurul aceloraşi preoţi sau, mai precis, în jurul unuia şi
aceluiaşi preot slujitor al Tainelor sau al cultului în general şi conducător al asufletelor spre
mântuire”41. În cadrul parohiei, credinciosul găseşte şi primeşte toate darurile necesare mântuirii.
Acolo este prezent Însuşi Hristos şi lucrarea Sa harică, împărtăşind credincioşilor darurile
Duhului Sfânt care se revarsă prin Sfânta Euharistie şi întreaga lucrare sfinţitoare a Bisericii.
Parohia devine astfel obştea credincioşilor adunată în jurul Sfântului Potir, unită în trupul
Mântzitorului Hristos.
În acest spaţiu geografic şi în acelaşi timp duhovnicesc, preotul este chemat să-şi
desfăşoare întreaga lucrare misionară. „Departe de a fi un simplu preşedinte al comunităţii sau un
mandatat al acesteia pentru a vesti cuvântul, preotul ortodox este deodată trimisul lui Dumnezeu
în misiune spre oameni şi trimisul oamenilor în faţa lui Dumnezeu. El este aşadar, într-o dublă
misiune, ceea ce face ca şi rolul său să fie esenţial: lui Dumnezeu îi garantează prin pregătire şi
hirotonie vestirea nealterată a adevărului Evangheliei şi săvârşirea celor sfinte, iar oamenilor le
garantează mântuirea, cu chezăşia propriei vieţi duhovniceşti”42.
Aşa cum am afirmat în capitolul anterior, în virtutea harului primit prin Sfânta Taină a
Hirotoniei, preotul îndeplineşte cele trei laturi ale lucrării pastorale, şi anume învăţătorească,

41
Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Parohia spaţiu de activitate pastoral-misionară a preotului, în rev.: ,,Anuarul
Facultăţii de Teologie Ortodoxă Patriarhul Justinian, Ed. Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2001, p. 502.
42
Pr. Lect. Dr. Dan Sandu, Teologia şi practica misiunii în Biserică azi. O tratare comparativă,
http://www.dansandu.ro/pdf/carti/teologia-si-practica-misiunii.pdf, data accesării 5.03.2012.
sfinţitoare şi conducătoare. Astfel, el devine chip al Preoţiei Mântuitorului Hristos, Care îi oferă
această moştenire prin Sfinţii Apostoli şi urmaşii lor. Întreaga lucrare misionară a preotului, cu
cele trei puteri bisericeşti ale sale, are ca scop conducerea sufletelor spre mântuire; aceste trei
laturi, se condiţionează reciproc în demersul lor către mântuirea celor credincioşi, astfel încât,
nefolosirea deplină a lor duce la zădărnicia misiunii preoţeşti. „Preotul trebuie să înveţe pe
credincioşii săi adevărurile de credinţă, să le explice cuvântul Scripturii şi să-i păstreze sau să-i
apere de învăţăturile greşite şi păgubitoare care vin din partea celor îndepărtaţi de adevărata
Biserică şi de credinţa ei mântuitoare. Aceasta o face mai ales prin predică, cateheză şi exemplul
vieţii sale personale şi al familiei sale. În acelaşi timp, el sfinţeşte pe credincioşi şi viaţa lor, prin
lucrările sfinţitoare pe care le săvârşeşte, adică Sfânta Liturghie, Sfintele Taine şi Sfintele
Ierurgii, care au rostul de a coborî asupra credincioşilor, a naturii şi a lucrurilor înconjurătoare,
harul şi puterea Duhului Sfânt, pentru a-i binecuvânta şi sfinţi. La aceste două laturi ale activităţii
sale, preotul adaugă şi pe cea de a treia care înseamnă grija sau preocuparea de a-i conduce şi
îndruma pe credincioşii săi pe calea adevăratei vieţuiri creştine, conform normelor morale,
canoanelor şi rânduielilor bisericeşti.”43.
Este destul de dificil pentru un preot să combine cele trei aspecte ale pastoraţiei. Astfel,
putem observa preoţi care pun accentul mai mult pe partea liturgică, sfinţitoare, limitând
activitatea lor la îndeplinirea cu conştiinciozitate şi cu pasiune a rânduielilor bisericeşti. În
perioada ateist-comunistă a poporului român, preoţii s-au văzut constrânşi a reduce întreaga lor
misiune la săvârşirea cultului divin, fără a se implica în aspectele sociale ale ţării sau a predica şi
învăţa credincioşii. Această latură a slujirii preoţeşti este centrală în lucrarea pastorală, având în
vedere faptul că preotul trebuie să fie mai întâi de toate un foarte bun slujitor. Alţii slujitori pun
accentul mai mult pe partea învăţătorească, făcând din cuvânt, predică şi cateheză, preocuparea
de bază a activităţii pastorale. O parte dintre slujitorii bisericeşti sunt preocupaţi mai ales de
partea gospodărească, îngrijindu-se de păstrarea în condiţii foarte bune a lăcaşului de cult, a
picturii, de curăţenia bisericii, a curţii, a cimitirului, antrenând în acest scop şi pe cei pe care îi
păstoreşte. Sunt şi preoţi care pun mai mult accentul pe aspectul social-filantropic al slujirii lor,
ridicând centre sociale pentru copii, vârstnici, bolnavi, săraci, etc. „Fie că laturile slujirii preoţeşti
sunt împlinite în totalitate sau parţial, important este ca fiecare dintre slujitorii bisericeşti să fie
conştienţi de răspunderile care îi revin în calitate de păstor al credincioşilor şi să se străduiască să

43
Pr. Prof. Univ. Dr. N. D. Necula, Tradiţie şi înnoire..., p. 269.
satisfacă măcar în parte, cerinţele pe care vremea în care trăim ni le pune în faţă. Este, aşa cum
subliniază adesea Întâistătătorul Bisericii noastre, Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist, acea
capacitate de a înţelege «semnele timpului»; adică de a nu rămâne în afara evenimentelor pe care
le trăim, ci de a le pătrunde şi înţelege sensul”44. Preotul trebuie să fie conştient de problemele
actuale cu care se confruntă, încercând să găsească soluţiile cele mai bune în rezolvarea lor.
Rămânând anacronic prin refuzul de a privi prezentul cu crizele sale politice, sociale, financiare,
şi mai ales spirituale, morale, el nu va putea să dea o mărturie cât mai aproape de sufletul
credinciosului despre posibilitatea lui de a se mântui, de a ajunge în Împărăţia cerurilor indiferent
de contextul social în care trăieşte.
Experienţa dificilă din anii de dictatură totalitară, când misiunea Bisericii a fost îngrădită la
maximum din multe puncte de vedere, a condus la multe deficienţe ale formării şi practicii
misionare actuale. Biserica a fost o instituţie închingată şi obligată să se manifeste mai mult sub
latura săvârşirii slujbelor religioase în lăcaşul de cult şi în casele credincioşilor, fără o activitate
sistematică de propovăduire a cuvântului lui Dumnezeu, astfel încât să nu deranjeze sau să
combată acţiunea de a se introduce, răspândi şi cultiva ateismul. Orice lucrare de catehizare era
stopată imediat prin ameninţări şi chiar prin condamnarea preoţilor la ani grei de închisoare.
Puţina activitate predicatorială a fost accesibilă numai unui număr mic de populaţie şi rezervată
în special teologilor. Astfel cei care erau tineri, iar acum sunt la a doua vârstă sau la bătrâneţe,
neavând posibilitatea de a merge la biserică, au lacune mari în ceea ce priveşte învăţătura
Bisericii şi practica ei cultică. Dezinteresul lor faţă de învăţătura bisericii îl transmit mai departe
copiilor lor. Acest lucru se observă cel mai bine în timpul Sfintei Liturghii, al Sfintelor Taine şi
ierurgii, când credincioşii pun accentul mai mult pe superstiţie, pe latura necanonică şi
neliturgică. Pentru ei, acestea devin tradiţii sau obişnuinţe, fără însă a-şi înălţa mintea şi inima
spre aspectele duhovniceşti ale sfintelor slujbe prin care ei se împărtăşesc de harul lui
Dumnezeu. Lipsa de cunoaştere se poate constata la Botez când naşii nu ştiu să rostească
Simbolul credinţei, iar uneori nu sunt capabili nici să-l citească din carte. În schimb, ei cunosc
foarte bine diferite tradiţii care nu au legătură cu o trăire lăuntrică spirituală. De exemplu,
oamenii lipsiţi de o minimă cunoaştere teologică, duhovnicească, pun accentul la Taina
Botezului pe faptul că mama nu trebuie să participe la săvârşirea Tainei, că lumânarea de la
botez se stinge în tocul uşii, că pruncul trebuie să treacă prin ritualul băii mirului, care capată

44
Pr. Prof. Univ. Dr. N. D. Necula, Tradiţie şi înnoire..., p. 271.
forme păgâne, rămânând indiferenţi faţă de semnificaţia cufundării întreite în apa sfinţită, a
luminii, a veşmintelor albe, a mirungerii, ş.a. La Cununie, observăm mirese care evită să se
întâlnească, considerându-se o mare nenorocire, mirele şi mireasa călcându-se pe picior unul pe
celălalt pentru a stabili stăpânirea unul asupra altuia; „în timpul slujbei, toţi aşteaptă să vadă dacă
preotul păcăleşte cu pişcotul sau paharul pe miri, dacă se stinge lumânarea la vreunul din miri
sau le cade cununia de pe cap, ceea ce înseamnă o mare nenorocire. Însă aproape nimeni dintre ei
nu cunoaşte semnificaţia inelului, a cununiilor, a împărtăşirii mirilor din acelaşi pahar, a horei
sau dansului ritual care se săvârşeşte la cununie şi altele. Cât priveşte Maslul, atenţia este
îndreptată la deschiderea cărţii, adică a Evangheliei pe capul bolnavului, la culoarea pe care se
deschide şi la conţinutul pericopei, dacă se citeşte vreuna dintre ele, de a unge cu untdelemn
sfinţit fotografii, lenjerie şi obiecte aparţinând diferitelor persoane. Conţinutul pericopelor de
Apostol şi Evanghelie sau al rugăciunilor, ca şi formula de administrare a Tainei interesează mai
puţin sau aproape deloc. La înmormânatre toţi sunt atenţi să nu treacă pisica prin camera unde stă
sicriul cu cel răposat, să spargă oala la plecarea din casă, să pună bani în buzunar, sau să-i arunce
la răspântii, să dezlege legăturile, şnururile sau fâşiile de pânză cu care sunt legate mâinile şi
picioarele celui mort la rostirea rugăciunilor de dezlegare, să dea găina neagră peste mormânt şi
altele. Conţinutul slujbei înmormântării, atât de bogat în idei teologice, este mai puţin interesant
pentru ei”45. Se mai poate constata, mai ales în cele patru mari posturi de peste an, nepregătirea
oamenilor pentru Taina Spovedaniei şi primire Sfintei Împărtăşanii. Unii credincioşi privesc
aceste Taine ca pe obişnuinţe, tradiţii, iar nu ca o unire a noastră cu Hristos, spre iertarea
păcatelor şi viaţa veşnică. Şi în cazul celui muribund, Taina Sfântă a Împărtăşaniei vine ca un
semn al duratei vieţii lui. Unii credincioşi consideră că pentru a se vindeca de o suferinţă
trupească sau pentru a scăpa de răul din viaţa lor, care sunt cauzate de multe ori de păcate, sunt
suficiente citirea Molitfelor Sfântului Vasile cel Mare, atingerea unei icoane făcătoare de minuni
sau ale unor moaşte de sfinţi, fără a trăi într-o stare de rugăciune şi pocăinţă. Rugăciunile
preotului, cinstirea icoanelor şi a moaştelor reprezintă un capitol important în învăţătura de
credinţă, dar ele nu îşi găsesc ecoul acolo unde nu există o trăire cu adevărat creştină.
Aceste probleme cu care preotul se confruntă într-o parohie, prezentate mai sus,
evidenţiază modul superficial al oamenilor de a trăi creştineşte, bazându-se mai mult pe tradiţiile
lipsite de caracter duhovnicesc, transformând vieţuirea duhovnicească într-un ritual. Cauzele

45
Pr. Prof. Univ. Dr. N.D. Necula, Tradiţie şi înnoire..., pp. 272-273.
lipsei de educaţie duhovnicească nu sunt doar externe, referindu-ne aici la anii de dictatură
comunistă, precum şi tendinţele de secularizare şi globalizare, care au luat o amploare şi la noi în
ultimii ani şi care urmăresc risipirea omului în tot felul de credinţe, de ideologii, din care lipseşte
tot mai mult Dumnezeu, şi să-l facă să se încreadă în raţiunea autonomă şi ştiinţă, ci şi interne.
„Un amvon care tace din delăsarea preotului, sau un preot care predică altceva decât trebuie, un
credincios care nu iubeşte pe semenul său, un preot care ocoleşte problemele esenţiale ale
parohiei, un monah care umblă pe drumuri şi nu se roagă permanent în mânăstire, toţi aceştia
prejudiciază grav activitatea misionară a Bisericii”46. Starea aceasta existentă în viaţa Bisericii
noastre, trebuie să impună cu necesitate unele priorităţi în activitatea pastoral-misionară a
preotului din zilele noastre. Preotul nu se află în slujbă doar când slujeşte la altar, ci permanent.
Nu putem spune despre slujitorul lui Dumnezeu că are o viaţă publică şi una particulară, ci el
este în tot ceasul preot chemat să-i adune pe credincioşi în trupul Bisericii celei una, al cărei cap
este Însuşi Domnul Iisus Hristos. Fiecare acţiune a preotului trebuie să aibă în vedere instruirea
enoriaşilor spre o lucrare continuă la propria mântuire, ei având ca mărturie însăşi trăirea
duhovnicească a păstorului lor. Activitatea misionară şi conducerea pastorală trebuie înţeleasă în
contextul iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu şi a Bisericii lui Hristos pentru omenire. ,,Rolul
preotului este acela de a folosi toate mijloacele liturgice, catehetice, misionare şi pastorale
potrivit sensului şi finalităţii lor eclesiale, adică pentru a face ca fiecare credincios să «crească»,
ca membru al trupului lui Hristos, care se realizează în mod concret în comunitatea parohială.
Ţinta tuturor acţiunilor misionare şi pastorale este în primul rând de a crea o atitudine liturgică şi
comunitară în rândul credincioşilor, atitudine care decurge din apartenenţa lor la Biserică”47.
O primă prioritate pastorală a preotului constă în catehizarea credincioşilor, adică instruirea
lor în adevărurile de credinţă ale Bisericii. Fie că este vorba de instruirea credincioşilor prin
cicluri sistematice de cateheze sau prin predica rostită în cadrul cultului, această activitate trebuie
dezvoltată, amplificată şi organizată astfel încât să se adreseze tuturor credincioşilor. Anii de
comunism au oprit Biserica de la misiunea ei de a-i învăţa pe credincioşi, de aceea această
activitate se impune astăzi, pentru a-i readuce la conştiinţa religioasă, la comuniunea cu
Dumnezeu Care coboară spre ei prin harul Său. Puţina instrucţie religioasă care se face în şcoală
la ora de religie este de multe ori insuficientă pentru a trezi în om setea după Dumnezeu, fapt

46
Pr. Prof. Dr. Valer Bel, Misiune, parohie, pastoraţie, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2006, pp. 14-15.
47
Ibidem, p. 28.
cauzat de nepriceperea cadrului didactic sau superficialitatea cu care tratează subiectul, dar şi
lipsa de educaţie religioasă a copilului moştenită din familie.
Predica este parte integrantă a Sfintei Liturghii. „De la primele formulare de Liturghie, care
au apărut în primele secole ale Bisericii, predica, mai ales sub formă de omilie, a făcut parte ca
piesă sau moment obligatoriu, după citirea pericopei evanghelice sau la sfârşitul slujbei. De
aceea, nu putem concepe Sfânta Liturghie fără predică sau cuvânt de învăţătură. Am putea spune
chiar că Liturghia nu este completă dacă nu are şi predică”48. Preotul are datoria să predice nu
doar în timpul Sfintei Liturghii, ci şi atunci când săvârşeşte Sfintele Taine sau ierurgii pentru a
face cunoscute semnificaţia teologică pe care acestea o au în viaţa creştină. Astfel, acei
credincioşi care acuză Biserica de lungimea cultului şi a stilului învechit pot cunoaşte acum
dincolo de forma lui vizibilă. Desigur, rugăciunile, imnele, textele biblice cuprind multe
învăţături, însă nu pot suplini predica sau cateheza.
Conţinutul predicilor şi al catehezelor diferă de la un preot la altul, dar trebuie să cuprindă
în mod necesar explicarea textului Sfintei Scripturi, cu învăţăturile dogmatice şi morale care se
impun, învăţătura de credinţă a Bisericii, şi explicarea cultului divin. Cu ajutorul cuvântului
preotul va putea face faţă greutăţilor care îl înconjoară şi îi va ajuta pe credincioşi să se ridice din
păcat şi să meargă pe calea Adevărului Hristos. În acest sen, Sfântul Ioan Hrisostom învaţă:
„Pentru a face faţă tuturor greutăţilor, nu i s-a dat preotului alt ajutor decât ajutorul cuvântului.
Dacă este lipsit de puterea cuvântului, atunci sufletele credincioşilor săi – vorbesc de credincioşii
mai slabi în credinţă şi mai iscoditori – nu vor avea o soartă mai bună decât corăbiile veşnic
ameninţate de furtună. De aceea preotul trebuie să facă totul ca să dobândească această putere,
puterea de a predica”49.
Astăzi, Patriarhia Română demarează programe sistematice de catehizare ale copiilor, ale
tinerilor, ale adulţilor şi ale vârstnicilor. Există în acest sens programele „Hristos împărtăşit
copiilor” şi „Alege şcoala”, prin care se urmăreşte educarea copiilor pentru o viaţă cu şi în
Hristos. De asemenea, sunt încurajate organizaţiile tinerilor creştini ortodocşi coordonaţi de
preoţi prin care tinerii sunt chemaţi la un proces lăuntric de cunoaştere de sine şi de asumare a
unui drum opus provocărilor lumii în care trăim. În parohii, preoţii iniţiază la recomandarea
ierarhului seri catehetice.

48
Pr. Prof. Univ. Dr. N. D. Necula, Tradiţie şi înnoire..., p.275.
49
Sf. Ioan Gură de Aur, Tratatul despre preoţie, p. 138.
 Preotul trebuie să cunoască textele scripturistice pentru a se îngriji ca cele de bază în
argumentarea dogmelor creştine să fie cunoscute de credincioşi pentru a fi folosite în cazul
confruntărilor cu sectanţii şi toţi cei ostili Bisericii. Prozelitismul sectar reprezintă o problemă în
misiunea preotului ortodox, întrucât acesta capătă caracter ofensiv la adresa Bisericii drept-
măritoare, prin interpretarea textelor biblice în mod greşit, tendenţios sau rupt din context. Prin
încurajarea credincioşilor de către preot a citirii Sfintei Scripturi, ei pot deveni la rândul lor
apostoli ai credinţei adevărate şi misionari. Nu se poate concepe viaţa creştină fără o permanentă
adăpare de la izvorul cel nesecat al înţelepciunii dumnezeieşti care curge din Sfânta Scriptură.
O atenţie deosebită trebuie acordată Sfintei Liturghii prin care ne împărtăşim din cuvântul
dumnezeiesc şi din Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos în mod real, sub forma pâinii şi a
vinului transformate prin puterea harului. Sfânta Liturghie reprezintă centrul cultului divin public
şi al întregii activităţi bisericeşti. „Lucrul acesta trebuie subliniat mai ales pentru slujitorii care
acordă o importanţă mult mai mare slujbelor adiacente şi cu mai puţin rol sau efect în mântuirea
oamenilor, cum ar fi cultivarea în exces a acatistelor, mai ales la oraş, ceea ce lasă să se
întipărească în mintea credincioşilor, mai simpli şi mai puţin instruiţi, ideea şi convingerea
greşită că apelul la mijlocirea sfinţilor ajută şi valorează mai mult decât participarea la Liturghie
şi că sfinţii au puterea să ne împlinească rugăciunile şi nevoile noastre prin ei înşişi, fără ajutorul
lui Dumnezeu”50. Totodată, cultul exagerat provocat de unii preoţi al unor forme de evlavie:
rugăciunile de dezlegare, icoanele făcătoare de minuni, precum şi practica excesivă a formelor de
„miruri” provenite din diverse centre creştine sau „apele sfinţite” aduse de la diferite biserici sau
din aceleaşi locuri * creează convingerea în rândul unor credincioşi că sunt suficiente pentru
iertarea păcatelor şi pentru înlăturarea răului din viaţa noastră. Desigur, ele au rolul lor în
dăruirea binecuvântării divine, dar mântuirea ne-o asigură numai unirea noastră cu Hristos în
Sfânta Împărtăşanie din Liturghie. De aceea nu putem muta centralitatea vieţii noastre
duhovniceşti şi a cultului de la Domnul Iisus Hristos, de la Sfânta Euharistie – pe care o primim
numai la Sfânta Liturghie având o pregătire serioasă concretizată prin post, rugăciune şi pocăinţă
sinceră – la forme lăturalnice care deseori nu schimbă cu nimic starea noastră lăuntrică, ci rămân
numai forme exterioare, în special în cazul mirurilor sau al izvoarelor tămăduitoare.
„În Sfânta Liturghie se realizează în mod exemplar dăruirea lui Dumnezeu oamenilor în
Iisus Hristos şi atragerea credincioşilor în jertfa sau dăruirea lui Hristos pentru a fi ridicaţi la

50
Pr. Prof. Univ. Dr. N.D. Necula, Tradiţie şi înnoire..., p. 278.
viaţa de comuniune a Sfintei Treimi. Căci Hristos Se găseşte în stare de jertfă, «ca un Miel
înjunghiat» în mijlocul tronului ceresc (Apoc. 5, 6), şi este prezent în acelaşi timp în Liturghie,
ca prin împărtăşirea de El în diferite moduri şi grade, să ajute pe credincioşi să se înalţe la
comuniunea de viaţă eternă cu Sfânta Treime”51. Prin împărtăşirea dintr-un singur Potir,
credincioşii nu se află în comuniune doar cu Dumnezeul Treimic şi Personal, ci şi într-aolaltă;
transformând omul individ solitar şi egocentrist în omul persoană capabilă de iubire şi dăruire. În
timpul cultului Liturgic, se realizează acea comuniune a prietenilor despre care ne vorbeşte
Mântuitorul Hristos înainte de jertfa Sa, la Cina cea de Taină: «De acum nu vă mai zic slugi, căci
sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de
la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute» (In. 15, 15). „Omul devine persoană atunci când ajunge
să existe ca Dumnezeu, când participă la modul de existenţă al lui Dumnezeu. Când devine
întreg deschis pentru Dumnezeu şi celorlalţi şi întreg iubire şi dăruire, adică dezinteresat”52.
În cult creştinii se sfinţesc şi primesc puterea de a deveni martori ai Domnului Hristos şi ai
Evangheliei Sale în lume. Săvârşirea cultului conduce la unirea clericilor şi a credincioşilor cu
Hristos prin împărtăşirea de harul Său şi, în acelaşi timp, creează duhul comunitar şi de
comuniune şi cultivă conştiinţa apartenenţei noastre la o anumită parohie şi biserică.
O preocupare importantă a preotului în zilele noastre o reprezintă aducerea tinerilor la
biserică. Neavând un model de trăire spirituală în familie, aceştia tind să considere Biserica o
simplă instituţie care nu prea îşi are rolul său în societate, iar preotul un cerşetor, un incult care
trăieşte în trecut. Această tară trebuie înlăturată cu răbdare şi înţelepciune şi găsite căi de atragere
a tinerilor la biserică. Lipsiţi de învăţătura şi trăirea morală a Bisericii, tinerii se pierd în diferite
căi care le vatămă atât trupul, cât şi sufletul, iar părinţii se văd neputincioşi în încercarea lor de a-
şi salva copiii din lanţurile întunecate ale lumii contemporane: droguri, desfrâu, alcoolism,
delicvenţă, etc. „Preotul are o dublă responsabilitate: aceea de a duce pe tineri la Biserică şi de a
duce Biserica la tineri în sensul de a face să se nască comuniunea între tineri, de a-i familiariza
cu un spirit comunitar. Este important ca în urma acţiunii preotului comunitatea parohială
întreagă să fie proiectată spre lumea tinerilor să se demonstrezeinteresată de evoluţia lor
spirituală, de viitorul lor. Există în comunităţi, în familie, în adulţii care stau în contact cu tinerii,
atâtea calităţi care rămân în inerţie. Păstorul trebuie să fie capabil să scoată la iveală întreg

51
Pr. Conf. Univ. Dr. Valer Bel, Misiunea Bisericii în lumea contemporană, Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca, 2002, pp. 183-184.
52
Protoprezbiter Prof. Dr. G. D. Metallinos, Parohia..., p. 41.
capitalul de viaţă ce există într-o comunitate şi să-l pună la dispoziţia tinerilor. În acest fel face
un mare serviciu tinerilor şi Bisericii înşişi. Aceasta pretinde însă o muncă asiduă de
sensibilizare a credincioşilor, dar şi curajul de a abandona un anumit fel de sechestrare biologică
a lumii tinere pe care unii specialişti o operează fără a fi prea conştienţi”53.
Preotul are datoria de a se preocupa şi de problemele sociale şi filantropice legate de
credincioşii din parohii în colaborare cu instituţiile statului. „Îngrijirea bolnavilor şi a bătrânilor,
a orfanilor şi a celor părăsiţi, a copiilor străzii nu trebuie lăsată numai în grija preotului, dar nici
nu se poate gândi că un păstor de suflete este în stare să rămână indiferent faţă de aceste
probleme, chiar dacă situaţia de sărăcie în care se află şi Biserica nu ne permite o operă de
anvergură în această privinţă”54. Biserica Ortodoxă Română a luat diferite măsuri pentru a-i ajuta
pe cei neputincioşi, ferindu-le nu doar sprijin material, ci şi duhovnicesc, arătându-le că suferinţa
este o cale spre cunoaşterea lăuntrică şi apropierea de Dumnezeu. Astfel, pe lângă bisericile de
parohie se construiesc centre sociale pentru ajutorarea celor săraci, spitale, grădiniţe cu program
prelungit, se demarează programe gen „Şcoală după şcoală” pentru copiii care provin din familii
sărace şi care doresc o aprofundare educaţională. Filantropia „este mai mult decât o simplă
problemă etică; este un drum prin care ne întâlnim cu Hristos, căci El se identifică în mod tainic
cu fiecare om, mai ales cu cei aflaţi în nevoi şi suferinţe: «întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti
foarte mici fraţi ai Mei, Mie Mi-aţi făcut» (Mt. 25, 40). Sfinţii Părinţi au văzut în iubirea
aproapelui, în chip deosebit a săracilor de tot felul, un al doilea altar, «taina fratelui», locul unde
se exercită în mod văzut iubirea de Dumnezeu. «Taina fratelui» reprezintă atitudinea practică a
Bisericii faţă de om, când contemplă şi mărturiseşte, trăieşte şi aprofundează taina iubirii divine
pentru om sau misterul întrupării Domnului”55.
La nivel de parohie, preotul trebuie să-i viziteze în mod regulat pe cei bolnavi, pe cei săraci,
pe cei în vârstă şi pe toţi aceia care se află în situaţii grele. În spitale, preotul va aduce lângă
doctorul care îngrijeşte şi vindecă trupurile, şi pe Cel Care tămăduieşte şi trupurile şi sufletele,
ajutându-i să se cureţe de păcate prin Spovedanie şi Împărtăşanie. De asemenea, preoţii sunt
prezenţi şi în penitenciare cu scopul de a le face cunoscută calea lepădării omului vechi şi
îmbrăcarea cu omul cel nou prin Taina Spovedaniei însoţită de o pocăinţă adâncă. „Izolaţi de

53
Arhimandrit Lect. Univ. Dr. Teofil Tia, Elemente de pastorală misionară pentru o societate post-ideologică, Ed.
Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 387.
54
Pr. Prof. Univ. Dr. N. D. Necula, Tradiţie şi înnoire..., p. 281.
55
Pr. Prof. Dr. V. Bel, Misiune, parohie..., pp. 93-94.
societate, de familii, bărbaţi şi femei, trăiesc adesea zguduiri de mare tensiune şi, uneori, îi
încearcă disperarea. Pe unii îi nimiceşte sufleteşte indiferenţa, absenţa simţului moral,
neîncrederea în destinul lor, teama de viitor. Sunt şi cazuri în care unora singurătatea şi izolarea
le întăreşte încrâncenarea împotriva societăţii. Tuturor şi pe măsura firii fiecăruia, preotul de
penitenciar trebuie să le fie părinte, prieten, să le dea curaj, să-i împace cu Dumnezeu, să le dea
speranţă în viaţă. [...] Misiunea socială a Bisericii în şcoli, în spitale şi în penitenciare e de cea
mai mare răspundere. Ea cere dăruire, iubire, compătimire, bărbăţie”56.
Părintele duhovnicesc trebuie să aibă grijă de a nu face din activitatea filantropică centrul
slujirii sale, neglijând slujirea liturgică, întrucât aceasta conduce la un laicat care nu are
implicaţii în viaţa liturgică a Bisericii. În acest caz, umanitarismul devine o slujire a creaturii, în
loc de slujire a lui Dumnezeu. Aceasta este o viziune greşită nu-l putem sluji cu adevărat pe
semenul nostru până nu-L slujim mai întâi pe Dumnezeu, ajutându-l pe aproapele să participe şi
el la această slujire dumnezeiască. „Misiunea Bisericii trebuie să pună în practică legătura
profundă dintre viaţa de rugăciune, ca expresia cea mai înaltă a comuniunii cu Dumnezeu şi
izvor al adevăratei iubiri dezinteresate şi slujirea aproapelui ca desăvârşire a rugăciunii. A ajuta
pe alţii în numele lui Hristos şi prin aceasta a-l face pe Hristos Însuşi lucrător prin noi faţă de
alţii, e cea mai mare nevoinţă pe care o cere Dumnezeu de la noi. Ea împlineşte două lucruri
deodată: ajută pe alţii şi propovăduieşte pe Hristos. Aşa se unesc în lucrarea creştinului
dimensiunea orizontală şi cea verticală”57.
Preotul se confruntă, mai ales în mediul rural, cu practici păgâne şi superstiţii. Observăm
creştini care apelează la vrăjitoare pentru a se vindeca, pentru a scăpa de un blestem, sau pentru a
lega sau dezlega cununii etc. Şi astăzi, mai există credinţa în stafii, strigoi, moroi, vampiri, iele,
etc. Mass-media promovează superstiţiile legate de vise sau de zodiac. Cele mai multe superstiţii
sunt legate de marile evenimente din viaţa omului: naşterea, căsătoria şi moartea. Preotul este
dator să cunoască toate formele de manifestare ale fenomenului superstiţios pentru a le putea
dezrădăcina şi combate, întrucât întunecă şi slăbesc adevărata viaţă religioasă şi îndepărtează pe
credincioşi de Biserică.
Misiunea pastorală a păstorului duhovnicesc vine să arate calea cea adevărată pe care
credinciosul trebuie să o urmeze pentru a se întâlni cu Dumnezeul Treimic. Omul de astăzi este

56
Î.P.S. Antonie Plămădeală, Preotul..., p. 205.
57
Pr. Conf. Univ. Dr. V. Bel, Misiunea Bisericii..., p. 195.
alimentat din toate părţile cu tot felul de informaţii, evoluţia ştiinţei şi a tehnicii îl absorb tot mai
mult, de cele mai multe ori izolându-l într-o realitate imaginară. Cu toate acestea, în sufletul său
rămâne un gol care nu poate fi umplut cu nimic din ceea ce aparţine lumii materiale. Viaţa
modernă eşuează în a oferi omului pacea, liniştea şi fericirea. Dezamăgiţi de temporal şi efemer,
oamenii se întorc către Absolut, căutând semne ale prezenţei Sale în mărturisitorii Lui pe
pământ. Preotul îşi aduce contribuţia mărturisind prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu în lume şi în
viaţa omului şi făcându-L accesibil omului de astăzi.

Vizitele pastorale şi rolul lor în activitatea misionară

Lucrarea misionară a preotului nu se restrânge doar pentru cei prezenţi în biserică în cadrul
actului liturgic, ci ea trebuie să se desfăşoare, mai ales, şi pentru cei care s-au plasat într-o
atitudine distantă faţă de biserică, astfel încât slujitorul lui Dumnezeu să realizeze o comuniune
deplină a enoriaşilor într-aolalaltă şi a lor cu Dumnezeu. Pentru ca întreaga activitate misionară a
păstorului să fie eficientă este necesară o cunoaştere cât mai amănunţită asupra enoriei, a
credincioşilor şi a problemelor cu care aceştia se confruntă. Cunoaşterea parohiei sub toate
aspectele, religios, moral, economic, cultural şi sanitar, reprezintă o îndatorire importantă în
misiunea preotului, cunoaştere fără de care preotul nu-şi poate realiza o strategie de lucru,
rămânând limitat la o activitate generală, tip şablon care de cele mai multe ori nu are rezonanţă
cu realitatea de fiecare zi a enoriaşilor săi. În acest scop, vizitele pastorale vin în ajutorul
păstorului de a-şi cunoaşte păstoriţii în intimitatea proprie cu dificultăţile lor sociale, familiale,
financiare, cu problemele lor de sănătate, cu starea lor lăuntrică şi dispoziţia lor religios-morală.
Caracterul vizitelor pastorale este „eminamente pastoral, sau mai precis liturgico-pastoral, ele
depăşind cadrul eclesial, Biserica, vizând fie săvârşirea unor servicii religioase cerute de către
credincioşi, fie împlinirea unor responsabilităţi pastorale precise prilejuite de anumite sărbători
sau perioade din anul bisericesc, fie realizarea unor proiecte sau planuri cu caracter
administrativ-gospodăresc sau filantropic”58.
Această activitate misionară a preotului este datorată apropierii care trebuie să existe între
preot şi enoriaşi, preotul fiind considerat părintele sufletesc al tuturor credincioşilor din parohie.
Legătura sufletească dintre preot şi credincios se întăreşte, se consolidează, prin actul cunoaşterii

58
Pr. D. Voniga, Activitatea pastorală a preotului în parohie, Arad, 1926, p. 33.
reciproce şi prin implicarea duhovnicească a preotului. Vizitarea credincioşilor de către preot nu
înseamnă o satisfacere a unei curiozităţi pătimaşe din partea slujitorului bisericesc, ci ea trebuie
înţeleasă ca un act liturgic, dar şi ca un bun mod de cunoaştere a credincioşilor din parohie, cu
bucuriile şi necazurile lor, iar, după caz, ajutorarea lor. Cu acest prilej se poate face şi o scurtă
catehizare în adevărurile de credinţă şi morală ale Bisericii drept-măritoare, împlinind astfel
îndemnul Mântuitorului Hristos înainte de a Se înălţa de-a dreapta Tatălui: «mergând, învăţaţi
toate neamurile...» (Mt. 28, 19).
În funcţie de scopul urmărit de preot, vizitele sunt de două feluri: sistematice şi
întâmplătoare. „Vizitele sistematice sunt cele ce se efectuează după un plan sau program gândit
sau stabilit dinainte. Cele din categoria a doua sunt întâlniri întâmplătoare sau ocazionale,
neprogramate, ale preotului cu credincioşii săi, fiind cerute sau cauzate, în majoritatea lor de
îndatoririle liturgice ale preotului faţă de enoriaşii săi, adică de săvârşirea serviciilor sau slujbelor
bisericeşti în casele sau famillile credincioşilor. Prin aceasta preotul este mereu prezent în viaţa
credincioşilor săi”59.
O primă vizită sistematică necesară în activitatea preotului este cea înainte de instalarea sa
în parohie. Astfel, el realizează primul contact cu mediul în care va sluji, o cunoaştere generală
asupra parohiei. Ea se face cu ştirea sau avizul protopopului şi prin ea preotul intră în legătură cu
organele parohiei, epitropul şi consiliul parohial, ceilalţi slujitori, dacă există – preoţi diaconi şi
cântăreţi – cu care va fixa amănuntele programului de instalare în parohie60. Una din problemele
esenţiale ale discuţiilor va fi cea a locuinţei preotului, stabilirea lui în parohie şi asigurarea
condiţiilor de viaţă, fiind esenţiale pentru viitoarea lui activitate. Comportarea lui trebuie să fie
plină de tact şi de prudenţă. Interesul şi întrebările lui vor fi orientate spre problemele mari ale
pastoraţiei, spre sporul duhovnicesc şi mântuirea credincioşilor şi mai puţin sau aproape deloc
spre cele materiale.
A doua vizită pe care trebuie să o facă preotul nou numit într-o parohie este una generală,
programată şi anunţată din timp, pentru a fi înştiinţaţi şi credincioşii şi pentru a fi găsiţi acasă.
Purtând epitrahil şi cruce şi însoţit de cântăreţ, preotul trebuie să intre în fiecare casă, aducând
binecuvântarea, salutul şi cuvântul lui de îndrumare duhovnicescă şi stropind casele cu apă
sfinţită. Este o vizită foarte importantă, de cunoaştere nemijlocită a parohiei, de luare directă de

59
Pr. Prof. Univ. Dr. N. D. Necula, Tradiţie şi înnoire..., p. 287.
60
Vezi Pr. prof. Spiridon Cândea, Parohia ca teren de activitate pastoral a preotului, în rev. ,,Mitropolia Olteniei”,
XII (1960), nr. 5-6, p. 289-290; Pr. Prof. Ioan Buga, Pastorala – calea preotului, Bucureşti, 1999, p. 138.
contact cu credincioşii pe care îi va păstori, de cunoaştere a problemelor cu care sunt cofruntaţi.
De aceea, este indicat să nu fie numai o vizită protocolară, oficială, seacă şi rece, ci preotul
trebuie să rămână în fiecare casă câteva minute, discutând cu credincioşii, încercând să-i
cunoască pe fiecare dintre ei, să le asculte cu atentie şi răbdare destăinuirile, să constate starea lor
religioasă, să ia act de gândurile şi de idealurile lor, de propunerile şi iniţiativele lor pentru
înbunătăţirea vieţii duhovniceşti în parohie. Este foarte important ca el să aibă cu sine şi material
de colportaj religios: iconiţe, cruciuliţe, cărţi de rugăciune etc. Vizita este foarte importantă şi
pentru credincioşi căci aşa îşi cunosc direct pe păstorul lor cu care se creează prima legătură
sufletescă.
Vizitele de curtoazie sau de prezentare, pe care preotul trebuie să le facă persoanelor mai
importante din parohie sau localitate cu care va colabora. Persoanele care intră în obiectivul
vizitelor de curtoazie sunt: preoţii ceilalţi ai parohiei, dacă sunt mai mulţi, directorul şcolii şi
corpul didactic, cu care va desfăşura activităţi comune, cultural-educative, intelectualii de bază,
primarul şi organele locale ale puterii de stat, conducătorii de asociaţii şi organizaţii obşteşti.
Având în vedere că preotul este şi trebuie să rămână un factor de bază al vieţii religioase, sociale
şi culturale, colaborarea lui cu toţi aceşti reprezentanţi ai vieţii obşteşti se impune de la sine. De
aceea, izolarea lui de marile acţiuni culturale şi sociale ale obştii şi implicit ale parohiei lui, nu se
mai poate concepe. Aceste vizite au scopul să întărească legăturile lui cu toţi factorii de
răspundere ai vieţii sociale şi culturale în vederea unor acţiuni comune care urmăresc
transformarea oamenilor şi societăţii61.
Tot în cadrul vizitelor sistematice le putem indica şi pe cele legate de marile sărbători ale
anului bisericesc- Naşterea Domnului, Boboteaza, Izvorul Tămăduirii, Înălţarea Sfintei Cruci,
Postul Sfintelor Paşti- sau alte zile îndătinate, cum este fiecare zi a tuturor lunilor anului, deşi ele
sunt mai degrabă legate de activitatea pastoral-misionară propriu-zisă sau liturgică, fiindcă ele au
deja un caracter sacramental sau sfinţitor, scopul principal al lor fiind sfinţirea caselor şi a
credincioşilor. În aceste ocazii, după cum bine se ştie, preotul obişnuieşte să meargă pe la casele
credincioşilor cu icoana Naşterii Domnului sau cu apă sfiţită pentru a binecuvânta şi a stropi cu
aghiasmă locuinţele, curţile şi pe cei care locuiesc în ele. Sunt vizite pastorale intrate în tradiţia
creştină ortodoxă de secole şi ele au frumuseţea şi semnificaţia lor deosebită, cele mai îndătinate

61
Pr. Prof. Univ. Dr. N. D. Necula, Tradiţie şi înnoire…, p. 288.
fiind umblatul cu icoana62 înainte de Sărbătoarea Crăciunului şi botezarea caselor înaintea
sărbătorii Bobotezei, vizite care au fost efectuate şi în timpul regimului totalitar ateu. Amândouă
vizitele sunt de mare eficienţă în activitatea pastorală, gustate şi aşteptate cu deosebit interes şi
cu mare plăcere de către credincioşi. Tot în această categorie intră şi vizitele pastorale întreprinse
de slujitori, conform tradiţiei locale, la Izvorul Tămăduirii, la începutul anului bisericesc sau de
ziua Crucii, la începutul Postului Mare sau la fiecare început de lună, pentru a stropi cu apă
sfinţită şi a binecuvânta pe credincioşi şi casele lor. Aceste vizite rămân căi eficiente de
pastoraţie şi de păstrare a legăturilor dintre preoţi şi credincioşi. Aşa de pildă, „Molitfelnicul”
consideră obiceiul de a merge cu „ zi-întâi-ul” sau botezarea caselor le fiecare început de lună ca
o practică pastoral-liturgică îndătinată: ,,Ştiut să fie că prea bun şi folositor de suflet obicei este
să se facă… sfinţirea apei la toate zilele dintâi ale lunii şi a stropi pe oameni în mănăstiri şi în
chilii, asemenea şi casele mirenilor şi toate ale lor”63. Cum însă preoţilor li s-a interzis în
perioada comunistă să practice aceste vizite, reluarea lor lunar pare, pentru o parte din
credincioşi, mai puţini familiarizaţi cu viaţa religioasă intensă, exagerate. De aceea ele trebuie
practicate cu tact şi înţelepciune.
Tot în categoria vizitelor programate sau sistematice intră şi cele organizate de preot în
situaţii în care se urmăreşte mobilizarea credincioşilor pentru a participa la acţiuni importante
care vizează strângerea de fonduri pentru construirea de noi biserici, acolo unde nu există, pentru
înzestrarea, renovarea sau restaurarea bisericii şi a picturii, pentru îngrijirea şi sistematizarea
cimitirelor, pentru ajutorarea bolnavilor, săracilor sau a sinistraţilor sau pentru strângerea
contribuţiei benevole a credincioşilor, mai ales în mediul rural.
Din cea de a doua categorie de vizite, numite ocazionale, fac parte toate acele întâlniri ale
preotului cu credincioşii, în casele lor, cu prilejul săvârşiri diferitelor slujbe solicitate de aceştia,
în special Sfinte Taine şi Ierurgii. Acestea sunt numeroase, căci nu există familie care să nu
solicite asemenea servicii religioase.
Cea mai solicitată dintre acestea este slujba sfinţirii apei mici sau sfeştania. Ea se săvârşeşte
la ridicarea unei case noi, cu ocazia intrării într-o nouă locuinţă, la strângerea recoltei, după
curăţenia generală făcută în casă, la cumpărarea unui lucru nou, pentru alungarea duhurilor rele,
necurate, a bolilor oamenilor şi vieţuitoarelor, etc. Toate aceste momente înseamnă întâlniri cu

62
Pr. Prof. Univ. Dr. N. D. Necula, Este justificat „umblatul cu icoana” înaintea sărbătorii Naşterii Domnului?, în
„Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică”, Galaţi, 1996, p. 333-338.
63
Molitfelnic, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2002, p. 183.
credincioşii şi vizitarea în familii, ca şi în instituţii, atunci când este vorba de sfinţirea unei şcoli
sau a altei instituţii de cultură sau utilitate publică, a unui monument închinat personalităţilor
marcante din istoria şi cultura neamului, a unei cruci sau troiţe, la sfinţirea cimitirelor şi
mormintelor, la sfinţirea apei, cu prilejul procesiunilor în timp de secetă, şi altele 64. Aceste vizite
sunt un bun prilej de predicare şi învăţare a celor prezenţi pentru a le mărturisi prezenţa reală a
lui Dumnezeu în fiecare clipă a vieţii noastre, precum şi modurile în care Acesta intervine în
viaţa noastră pentru a ne reaşeza pe calea pe care ne-am asumat-o prin Taina Botezului. Preoţii
sunt puşi fată în faţă cu oameni simpli, dar şi cu oameni de cultură, cu persoane oficiale, pe care
el ar putea să-i aducă într-o stare de comunitate parohială aflată în comuniune cu Creatorul.
Vizitele neorganizate sunt cele legate de solicitarea credincioşilor pentru săvârşirea unor
slujbe pentru cei bolnavi şi în suferinţă. Aceste vizite trebuie făcute şi la iniţiativa preotului, nu
doar la solicitarea credincioşilor. „La nivel de parohie, preotul trebuie să-i viziteze în mod
constant şi pe cei bolnavi, pe cei în vârstă, pe cei săraci şi pe cei care se află în diferite situaţii
grele. El trebuie să-i consoleze, să le insufle curaj, să le dea speranţă şi să se îngrijească de
ajutorarea lor”65. În astfel de cazuri preotul este chemat pentru a săvârşi slujbe adecvate stării lor:
spovedire şi împărtăşire, oficierea Tainei Sfântului Maslu, a slujbei la ieşirea cu greu a sufletului
etc. Foarte multe din vizitele neplanificate sunt cele legate de sfârşitul omului, când preotul este
solicitat să meargă la casele credincioşilor pentru a săvârşi slujbele sau Ierurgiile legate de acest
capitol sau segment al existenţei creştinului: slujba stâlpilor, înmormântarea şi toate pomenirile
sau soroacele pentru cei adormiţi, atât de bogate şi de respectate în tradiţia ortodoxă66.
Toate aceste vizite pastorale îl confruntă pe păstorul duhovnicesc cu patimile, necazurile,
suferinţele fiecărei familii şi ale fiecărei persoane. El nu poate rămâne pasiv la problemele pe
care le întâlneşte, ci se implică nu pentru a-şi arăta priceperea sau pentru a fi lăudat de oameni, ci
pentru a vindeca şi a salva un suflet. În timpul vizitelor, fie programate, fie întâmplătoare, uneori
omul simte nevoia să se mărturisească, să îi destăinuie slujitorului lui Dumnezeu problemele sale
cele mai dureroase, nădăjduind că prin el va primi răspuns de la Dumnezeu. Astfel, preotul află
despre problemele intime din cadrul unei familii, cum ar fi violenţa familială cauzată de
consumul de alcool şi de lipsurile financiare, destrămarea familiei din cauza mulţimilor de
neînţelegeri dintre soţi. De asemenea, unii părinţii se plâng de indiferenţa tinerilor, care, fiind

64
Pr. Prof. Univ. Dr. N. D. Necula, Tradiţie şi înnoire…, Bucureşti, p. 290
65
Pr. Prof. Dr. V. Bel, Misiune, parohie..., p. 97.
66
Pr. Prof. Univ. Dr. N. D. Necula, Tradiţie şi înnoire…, p. 291.
înconjuraţi de un anturaj dubios, devin dependenţi de alcool, de droguri, pierd timpul prin baruri
şi cluburi, neglijând educaţia, recurg la furt şi violenţă pentru a dobândi nişte bani în vederea
cumpărării drogurilor. La aceste probleme, ca şi la multe altele, preotul trebuie să găsească o
metodă de alinare, un sfat, un îndemn, care să-i ofere credinciosului nădejdea unui „mai bine”.
În unele parohii, sărăcia şi invidia au provocat certuri între vecini, şi chiar şi între rude.
Astfel, preotul asistă la răceala dintre oameni atunci când îi vizitează. Atunci el trebuie să încerce
să le ofere perspectiva iertării şi a iubirii la care ne îndeamnă şi Mântuitorul Hristos: «Poruncă
nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi
unul pe altul» (In. 13, 34). Un credincios adevărat nu poate fi supărat sau să-l urască pe
aproapele său, întrucât el nu mai poate fi în comuniune cu Dumnezeul iubitor.
O altă problemă cu care se confruntă preotul în timpul vizitelor pastorale este aceea a
indiferenţei religioase a unor enoriaşi. În cadrul vizitelor programate, aceştia refuză dialogul cu
preotul, oferind informaţii minimale cu privire la statul lor social şi religios. Uneori chiar nu
doresc niciun fel de contact cu păstorul lor duhovnicesc, acesta găsindu-se în faţa unei uşi care
rămâne închisă. În unele cazuri, el se confruntă şi cu o indiferenţă din partea tinerilor, care îşi
continuă activitatea în faţa calculatorului sau a televizorului, refuzând participarea la momentul
duhovnicesc.
O problemă importantă cu care se confruntă preotul atât în timpul vizitelor pastorale, cât şi
în afara lor este prozelitismul sectar, care urmăreşte să amăgească pe credincioşi prin vizite
asemănătoare celor ale preotului. De multe ori, preotul este acuzat că nu este apropiat de
enoriaşii săi precum pastorii neoprotestanţi care desfăşoară vizite la domiciliu foarte dese. Acest
lucru este complet fals, fapt dovedit mai sus prin expunerea momentelor în care preotul este
prezent în viaţa credincioşilor săi. Mai mult, trebuie făcută distincţia între acţiunea prozelită a
neoprotestanţilor şi misiunea pastorală a preotului prin vizitele pastorale. „În comunităţile
neoprotestante şi sectare, unde nu există niciun fel de activitate liturgică, harismatică sau de
sfinţire a vieţii credincioşilor, totul se reduce la a citi din Scriptură şi a interpreta cum crede
fiecare cele citite. Scopul urmărit cu predilecţie de neoprotestanţi şi sectanţi în activitatea lor
esze aceea de a face cât mai mulţi prozeliţi. [...] Pe de altă parte, neavând altă activitate liturgică
sau sacramentală de îndeplinit, totul reducându-se doar la citirea din Scripturi, marea parte a
activităţii pastorale se reduce la aspectul social-caritativ cu care neoprotestanţii şi sectanţii
încearcă să impresioneze şi să atragă noi adepţi. De aceea, nu grija pentru credincioşi, spre a fi
instruiţi sau preocuparea de stare lor materială sau de sănătate, sunt scopul adevărat al acestor
vizite, ci doar intenţia de a atrage noi membri. [...] Altul este scopul vizitelor pastorale care se fac
în cadrul activităţii preotului ortodox în parohia sa. Ele urmăresc cunoaşterea credincioşilor sau a
membrilor parohiei şi constituie o cale eficientă de pastoraţie, find legate de însăşi activitatea
pastorală, misionară şi sacramentală a preotului şi în acelaşi timp constituie şi o cale minunată de
cunoaştere a parohiei. Ele ţin de natura activităţii sau misiunii preotului ortodox şi nu au
nicidecum scop prozelitist sau ascuns”67.
În condiţiile actuale ale pastoraţiei se impune tot mai mult ca preotul să nu lase să fie
solicitat sau să răspundă numai la întâlnirile întâmplătoare cu enoriaşii săi, ci să creeze şi să
provoace prilejuri de întâlnire cu ei, mai ales atunci când situaţii familiale şi sociale sau de altă
natură reclamă prezenta lui în mijlocul credincioşilor: o împrejurare grea din viată, un accident
sau deces, o nenorocire, o onomastică sau aniversare etc. În aceste situaţii, preotul trebuie să iasă
în întâmpinarea credincioşilor şi să nu lase să fie solicitat sau aşteptat. Aceasta arată grija şi
responsabilitatea lui pentru credincioşii care i-au fost încredinţaţi spre păstorire, pe care trebuie
să-i păstreze în staulul adevăratei credinţe, ferindu-i de lupii răpitori care abia aşteaptă să
speculeze şi să profite de aceste situaţii în favoarea lor şi a racolării de noi prozeliţi. Prin aceasta,
el îşi arată adevărata lui responsabilitate şi calitate de „părinte” duhovnicesc al enoriaşilor săi.
Vremurile pe care le trăim reclamă tot mai mult o abordare personală a credincioşilor. Pastoraţie
individuală înseamnă abordare, conducere, ghidare spirituală individuală, adică suma de acte,
gesturi, sentimente prin care ajutăm şi îndrumăm fiecare persoană din parohie potrivit propriului
său temperament, potrivit propriilor sale daruri, disponibilităţi, înclinaţii, slăbiciuni şi calităţi,
evident, după ce i le-am cunoscut, pentru a-L găsi şi iubi pe Domnul Iisus Hristos. Pastoraţia de
masă nu mai face de mult faţă exigenţelor spirituale individuale contemporane ale oamenilor şi
cu atât mai puţin exigenţelor tinerilor.
Ar trebui să fim conştienţi şi asupra faptului că viaţa spirituală a unei Biserici se măsoară,
printre altele, şi după atitudinea ei faţă de cei care stau departe de Hristos. Darea de seamă
prezentată anual poate vorbi despre mari realizări pe plan administrativ, economic, cultural sau
filantropic sau despre sumele cheltuite în acest scop. Însă ar trebui să vorbească şi despre
sufletele câştigate pentru Hristos sau despre cei care au părăsit Biserica şi de ce. Avem nevoie,
pentru a fi eficienţi, de strategii pe termen scurt şi mediu pentru parohiile noastre, de planuri şi

67
Pr. Prof. Univ. Dr. N. D. Necula, Tradiţie şi înnoire…, pp. 285-286.
evidenţe pentru acţiunile cu tinerii, vizite pastorale, pelerinaje, probleme administrative,
cateheze, văduve, bolnavi, săraci şi orfani, deoarece adevărata spiritualitate, cultivată serios, se
poate vedea şi din efectele ei, respectiv în jertfa, disciplina şi pregătirea preoţilor în vederea
câştigării sufletelor pentru Hristos68.

Familia creştină – probleme pastorale şi sociale

În misiunea sa de a-i conduce pe oameni către Împărăţia cea cerească, preotul se întâlneşte
cu familia, o coordonată de bază a umanităţii, care nu este lipsită de influenţele şi crizele lumii
contemporane cauzând o înţelegere distorsionată asupra ei şi, într-un final, destrămarea ei.
Astfel, slujitorul Bisericii se vede nevoit să găsească soluţii pentru păstrarea familiei pe calea
tradiţiei şi pentru a întări în conştiinţa sa scopul pentru care a fost creată de Dumnezeu.
Familia ocupă un rol central în societate, întrucât în ea sunt aduşi la existenţă noi membrii şi
sunt educaţi şi formaţi, astfel încât să ajute la dezvoltarea societăţii. „Fericitul Augustin zice
despre familie că ea «este, în ceea ce priveşte neamul omenesc, ca o pepinieră a cetăţii». Este,
deci, firească preocuparea societăţii, a factorilor ei responsabili, de a orienta familia spre
împlinirea în mod optim a rosturilor sale”69. Totodată, familia este şi o componentă de bază a
Bisericii, întrucât ea dăruieşte fii nu numai pentru viaţa materială, terestră, ci şi pentru viaţa în
Hristos, ca fii ai lui Dumnezeu după har. De aceea, Biserica îşi manifestă preocuparea pentru
orientarea familiei către Chipul Cel Dintâi după Care a fost creată, prin transmiterea învăţăturii
dumnezeieşti în ce priveşte fiinţa şi vocaţia familiei.
Familia este cadrul în care omul se descoperă pe sine ca persoană, împlinindu-şi în mod
plenar vocaţia pentru comuniune posibilă doar prin iubire. Astfel, comuniunea familială devine
icoană în planul pământesc a comuniunii Sfintei Treimi. Încă din momentul creaţiei, familia se
baza pe comuniune, având atributele unităţii şi ale indisolubilităţii. Omul a fost creat dual –
bărbat şi femeie – pentru a împlini împreună vocaţia iubirii şi a unirii lor şi a lor cu Dumnezeu.
Cartea Facerii ne arată că aducerea la existenţă a Evei din coasta lui Adam se datorează suferinţei
pe care o aduce singurătatea: «Şi a zis Dumnezeu: nu e bine să fie omul singur; să-i facem ajutor

68
http://www.scribd.com/doc/59977857/vizitele-pastorale, data accesării: 29.03.2012.
69
Preot Prof. Dr. Vasile Mihoc, Necesitatea catehezei şi pastoraţiei pentru apărarea şi consolidarea familiei
creştine azi, în “Bucuria nunţii binecuvântate. Cateheze pentru familia creştină”, Ed. Cuvântul Vieţii a Mitropoliei
Munteniei şi Dobrogei, Bucureşti, 2011, p. 11.
potrivit pentru el» (Fac. 2, 18). Astfel, Dumnezeu a creat-o pe Eva atât pentru a-i fi ajutor lui
Adam în împlinirea datoriei dată de Creatorul lor de a stăpâni pământul, cât şi pentru a nu trăi în
singurătate. Prin completarea reciprocă, cei doi devin omul deplin: «Bărbat şi femeie i-a făcut pe
ei şi i-a binecuvântat; şi a chemat numele lui om, în ziua în care i-a făcut pe ei» (Fac. 5, 2).
„Omul este o unitate completă, deci chip al lui Dumnezeu, pentru că unitatea sa de om se
realizează în dualitatea personală neuniformă, ci complementară de bărbat şi femeie: «Şi a făcut
Dumnezeu pe om, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut pe el, bărbat şi femeie i-a făcut pe ei»
(Fac. 1, 27). «Vorbind de doi, Dumnezeu vorbeşte de unul singur», notează Sfântul Ioan Gură de
Aur. Iar Sfântul Chiril al Alexandriei spune: «Dumnezeu a creat coexistenţa»” 70.
Binecuvântarea dumnezeiască revărsată asupra căsătoriei şi a familiei este accentuată prin
prezenţa Mântuitorului Hristos la nunta din Cana Galileii unde săvârşeşte cea dintâi minune a Sa.
Astfel, El ne arată că înălţarea omului spre viaţa harică începe de la întărirea şi înălţarea
căsătoriei, şi totodată El reface unitatea lui Adam, înţeles ca om deplin – bărbat şi femeie,
stricată prin păcat, pentru a redeveni un singur trup şi pentru a pregăti omenirea în vederea
naşterii din nou, din apă şi din Duh (cf. In. 3, 5). În slujba Cununiei, pomenindu-se de
binecuvântarea revărsată de Dumnezeu la nunta din Cana Galileii, aceasta este privită ca o unire:
„Doamne, Dumnezeul nostru, Care ai venit în Cana Galileii şi nunta de acolo ai binecuvântat-o,
binecuvântează şi pe robii Tăi aceştia, care, cu purtarea Ta de grijă, s-au însoţit prin unirea
nunţii”71. Prin urmare, în conştiinţa Părinţilor Bisericii exista ideea că prin taina nunţii, între cei
doi nu are loc o simplă însoţire sau alăturare, ci ei sunt uniţi prin harul lui Dumnezeu şi prin
iubire, trupeşte şi sufleteşte, redobândind starea originară de om deplin, adică având un singur
trup, aşa cum a fost gândit de Mintea dumnezeiască în momentul creării şi cum a fost înţeles de
Adam: «Iată acesta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie pentru că
este luată din bărbatul său. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu
femeia sa şi vor fi amândoi un trup» (Fac. 2, 23-24).
Aceeaşi învăţătură este reluată şi întărită de Mântuitorul Hristos în convorbirea Sa cu
fariseii, evidenţiind indestructibilitatea tainei căsătoriei datorată binecuvântării dumnezeieşti şi a
unirii dintre bărbat şi femeie într-un trup în Dumezeu: «N-aţi citit că Cel ce i-a făcut de la
început i-a făcut bărbat şi femeie? Şi a zis: Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa

70
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Teologia dogmatică…, p. 187.
71
Molitfelnic, p. 101-102.
şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci,
ceea ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă» (Mt. 19, 4-6). Comentând aceste versete,
Sfântul Ioan Gură de Aur învaţă despre unitatea, fără contopire, dintre cei doi soţi, arătând că
aceasta este şi porunca lui Dumnezeu: „Domnul întăreşte spusele Sale nu numai pe crearea
omului, ci şi pe porunca lui Dumnezeu. [...] «Cel Care i-a făcut dintru început, bărbat şi femeie i-
a făcut», adică au fost făcuţi dintr-o singură rădăcină şi au ajuns un singur trup. «Şi vor fi cei doi
un singur trup». [...] Dumnezeu dintru început i-a făcut bărbat şi femeie; şi legea aceasta este
foarte chibzuită, că n-o aduce numai pe femeie alături de bărbat, ci-i porunceşte să lase pe tatăl şi
pe mama ei; şi nici nu legiuieşte ca bărbatul să vină la femeia sa, ci să se lipească de ea; iar prin
acest cuvânt arată că unirea este de nedesfăcut. Apoi nu se mărgineşte numai la atâta, ci cere ca
unirea lor să fie mai strânsă, că spune: «Vor fi cei doi un trup»” 72. Unirea celor doi în căsnicie
este un proces adânc ce implică întreaga fiinţă, dar suportul esenţial este cel duhovnicesc, cel
sufletesc. Aceeaşi idee este exprimată liturgic în prima rugăciune din Taina Cununiei:
„Dumnezeule cel preacurat şi Ziditorule a toată făptura, Care din iubirea Ta de oameni ai
prefăcut coasta strămoşului Adam în femeie şi i-ai binecuvântat pe dânşii şi ai zis: «Creşteţi şi vă
înmulţiţi şi stăpâniţi pământul»; şi pe amândoi i-ai arătat un trup prin însoţire; căci pentru aceasta
va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup, şi pe
care i-a unit Dumnezeu, omul să nu-i despartă”73.
Apoi Domnul Hristos afirmă necesitatea revenirii căsătoriei la unitatea şi
indisolubilitatea ei primordială, prin răspunsul pe care îl acordă fariseilor: «Fiindcă Moise, după
învârtoşarea inimii voastre, v-a dat vouă voie să vă lăsaţi femeile voastre, dar l-a început n-a fost
aşa. Ci Eu vă zic vouă: Oricine va lăsa pe femeia sa, nu pentru desfrânare, şi se va însura cu alta,
preacurveşte, şi cine s-a însurat cu cea lăsată, preacurveşte» (Mt. 19, 8-9). Prin acest răspuns,
Domnul nostru Iisus Hristos accentuează legătura indestructibilă în cadrul tainei nunţii,
condamnând cu severitate adulterul, chiar şi cel săvârşit în inimă.
Înaintarea soţilor spre o unire sufletească tot mai înaltă se bazează şi pe naşterea şi
creşterea de prunci. Astfel familia împlineşte cel de-al doilea scop, după cel de într-ajutorare
reciprocă, pentru care a fost creată: «Şi Dumnezeu i-a binecuvântat zicând: Creşteţi şi vă
înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi» (Fac. 1, 28). Unirea soţilor în căsătorie şi naşterea de

72
Sf.l Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, p. 717.
73
Molitfelnic, p. 89.
prunci nu reprezintă o consecinţă a păcatului strămoşesc aşa cum s-a susţinut uneori, ci apar ca
binecuvântare dumnezeiască, în vederea înaintării omului spre asemănarea cu Creatorul. „Legea
celor două sexe este în slujba fecundităţii. Prin instituirea căsătoriei, Dumnezeu îi face pe oameni
colaboratorii Săi la transmiterea vieţii. Astfel, perpetuarea şi progresul umanităţii în timp şi
spaţiu sunt rodul unui sinergism divino-uman. Acceptând această colaborare cu Dumnezeu
cuplul se inserează în istoria umanităţii”74.
Prin aceste două scopuri pentru care a fost creată, căsătoria şi familia nu reprezintă o
simplă oficializare a unei relaţii între un bărbat şi femeie, ci ea devine «Taină mare», după cum o
numeşte Sfântul Apostol Pavel (vz. Efes. 5, 23-32), care poartă întru sine chipul legăturii dintre
Hristos şi Biserică, adică oglindeşte starea de jertfă, de chenoză, de supunere şi de iubire. Sfântul
Ioan Gură de Aur numeşte familia „o mică Biserică”75 în care membrii ei duc o luptă comună şi
personală împotriva patimilor. Dacă astăzi s-a pierdut conştiinţa Tainei Nunţii prin care se
dăruieşte puterea harului Duhului Sfânt şi a familiei ca însoţire în Hristos şi în Biserică, preotul
trebuie să readucă în sufletele şi în minţile oamenilor importanţa cultului familiei. Acesta se
referă la „sfinţenia legăturii dintre bărbat şi femeie, la datoria de a da viaţă pruncilor, care sunt
rodul dragostei curate şi sincere dintre cei doi soţi, şi la datoria de a-i creşte şi educa în spiritul
virtuţilor, pentru a deveni buni cetăţeni ai statului. Prin asigurarea sfinţeniei vieţii de familie, a
indisolubilităţii, a credincioşiei sau fidelităţii soţilor, a responsabilităţii faţă de copii şi faţă de
societate, familia a jucat un rol fundamental în viaţa statelor şi a omenirii în general. Când
familia a încetat să mai respecte aceste principii sănătoase, care au stat la baza ei, a adus după
sine şi decăderea morală a membrilor ei, şi pe cea a societăţii. Situaţia aceasta este proprie
familiei contemporane, care se îndepărtează tot mai mult de scopul pentru care a fost creată, fiind
tot mai ameninţată de pericolele care duc la destrămarea şi la scăderea rolului ei în societatea
contemporană”76.
Prin căderea în păcat, au fost afectate toate aspectele vieţii, inclusiv şi unirea soţilor în
căsătorie, promovându-se poligamia şi poliandria. Mântuitorul Hristos vine şi restaurează
cununia şi familia, înălţând-o din ordinea naturii în ordinea harului. Însă, despărţirea omului de
Domnul Hristos şi de Biserica Sa a condus la o înţelegere pervertită asupra noţiunii de familie,

74
Pr. Prof. Dr. V. Mihoc, Necesitatea catehezei şi pastoraţiei..., p. 13.
75
Sf. Ioan Gură de Aur, Cateheze maritale. Omilii la căsătorie, trad. Pr. Marcel Hancheş, Ed. Oastea Domnului,
Sibiu, 2006, p. 122.
76
Pr. Prof. Univ. Dr. N. D. Necula, Tradiţie şi înnoire..., p. 295.
refuzând să mai sesizeze taina şi harul Duhului Sfânt şi să conlucreze cu acesta spre a împlini
scopul mântuirii. În afara lui Dumnezeu şi a harului Său dătător de putere, familia cedează uşor
în faţa presiunilor nocive ale lumii contemporane, iar această cunună a creaţiei treptat încetează
de a mai fi un loc al înţelegerii tainei iubirii părinteşti a lui Dumnezeu. „Slăbindu-se legătura
iubirii spirituale dintre om şi Dumnezeu, familia se află astăzi într-o profundă criză spirituală, în
stare confuză şi fără orizont, fără speranţă, fără sens. Dificultăţile cu care se confruntă familia în
societatea contemporană nu sunt numai de natură economică (sărăcia materială tot mai evidentă,
nesiguranţa zilei de mâine), ci şi morală (avort, divorţ, abandonul copiilor, libertinaj, droguri,
trafic de fiinţe umane) şi spiritual religioasă (sectarismul, fanatismul şi prozelitismul religios). În
faţa acestor probleme, Biserica este chemată să acorde o atenţie deosebită familiei creştine,
apărând valoarea acesteia ca viaţă binecuvântată de Dumnezeu în scopul dobândirii mântuirii şi
vieţii veşnice”77. Clerul are datoria de a evidenţia sfinţenia căsătoriei şi a familiei dată de iubirea
jertfelnică şi întărită de harul Duhului Sfânt. Trebuie avut în vedere faptul că familia nu poate fi
redusă la aspectele biologice, juridice, psihologice, sociologice, culturale, adică la ceea ce ţine de
viaţa pământească, întrucât, deşi ea le cuprinde pe acestea, totodată le transcende prin
comuniunea în iubire şi prin vocaţia sa de a fi conlucrătoare cu Dumnezeu în vederea dobândirii
vieţii veşnice.
În întreaga istorie a umanităţii, familia a fost atacată de diferite pericole, care în timp s-au
intensificat şi s-au transformat, astfel încât, astăzi, aspectul secular al vieţii omului a creat o
indiferenţă faţă de Sfânta Taină a Căsătoriei, aceasta fiind văzută ca o instituţie perimată, care nu
mai are nicio importanţă sau rol în societate. Observăm astfel, că de multe ori, tinerii optează
doar pentru căsătoria civilă fără a mai primi binecuvântarea preotului şi harul Duhului Sfânt prin
oficierea Sfintei Taine a Cununiei. De asemenea, divorţul a devenit din ce în ce mai frecvent şi
mai comun, încălcându-se în mod direct îndemnul Mântuitorului nostru Iisus Hristos: «Ceea ce a
împreunat Dumnezeu omul să nu despartă» (Mt. 19, 6). Referitor la indisolubilitatea căsătoriei,
textul Noului Testament indică două situaţii în care aceasta dispare: moartea unuia dintre soţi
(Rom. 7, 2-3) şi desfrâul sau adulterul (Mt. 5, 32; 19, 9), fiind considerat moarte morală pentru
soţi. În timp au apărut şi alte motive acceptate de Biserică în vederea divorţului: alienaţia
incurabilă, crima, avortul, atentatul la viaţa soţului, bolile venerice, silirea la fapte imorale,

77
P.F. Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Familia creştină – ,,Biserica de acasă”, în ,,Bucuria
nunţii…”, p. 6.
refuzul vieţuirii conjugale, părăsirea domiciliului, apostazia, erezia, ţinerea în braţe la botez a
propriului copil, călugărirea, alegerea de episcop. „Cu timpul însă, cauzele care au dus la
destrămarea vieţii de familie s-au înmulţit, şi ele au constituit motive de despărţire pentru mulţi
soţi. Majoritatea au fost o urmare a îndepărtării de Dumnezeu şi de credinţă în general, un
rezultat al emancipării predicate de atâtea sisteme politice şi sociale, care au ignorat pe
Dumnezeu şi legile morale şi care au dus la ceea ce numim astăzi secularizare” 78. Sfinţii Părinţi
îi îndeamnă pe soţi să-şi îngăduie unul altuia defectele şi să nu se despartă fiind uniţi după fire şi
fiecare mădularul cel mai de cinste al celuilalt. Sfântul Ioan Gură de Aur „îndeamnă pe soţul sau
soţia care suferă asemenea neajunsuri, nu să se despartă, ci să le vindece, să le îndrepte aşa cum a
făcut Hristos cu Biserica, mireasa Sa. «Imită şi tu acest lucru – spune el – chiar dacă soţia ta ar
greşi cu mii de păcate în faţa ta, uită-le pe toate, iartă tot; chiar dacă are o fire rea, îndrepteaz-o
cu dulceaţă şi bunătate, ca şi Hristos Biserica»”79. În Biserica Ortodoxă, divorţul este considerat
un păcat grav, iar căsătoria a doua sau a treia nu se acordă creştinilor ortodocşi decât prin
iconomie, fiindcă, potrivit cuvintelor Sfântului Apostol Pavel, «mai bine să se căsătorească,
decât să ardă» (I Cor. 7, 9).
Civilizaţia contemporană este dominată de individualism manifestat în acte pătimaşe. Se
pune accentul îndeosebi pe originalitate, pe individualitate. O adunare de indivizi ce formează
societatea de astăzi este specifică stării căzute, cu tragismul ei fără ieşire. Există o dezbinare a
lumii în multe părticele; omul individual este numit atom. Atomizarea lumii, dezbinarea ei, are
loc şi în cadrul unirii dintre bărbat şi femeie în Sfânta Taină a Căsătoriei. Această stare ne
înstrăinează de Dumnezeu, deoarece chipul lui Dumnezeu din om se întunecă. Cei doi soţi nu se
mai străduiesc să progreseze în drumul lor spre asemănarea cu Dumnezeu, în a deveni o unitate
de gândire şi simţire, ci se privesc unul pe celălalt ca simple obiecte de satisfacere a poftei
trupeşti. Astfel, are loc o scindare a omului văzut ca bărbat şi femeie, nu se mai poate sesiza
taina celuilalt, ducând la ruptura dintre cei doi. Iubirea devine una carnală, ceea ce nu poate
conduce spre o comuniune dintre soţi după chipul comuniunii Treimice. În această stare, omul nu
se mai descoperă pe sine ca persoană capabilă de iubire, ci se închide în sine, în propriul egoism,
stare contrară a aceleia la care suntem chemaţi de Dumnezeu. Starea aceasta egocentristă, a
iubirii de sine îl determină pe om să-şi neglijeze datoriile de familie faţă de soţ/soţie şi faţă de

78
Pr. Prof. Univ. Dr. N. D. Necula, Tradiţiei şi înnoire..., p. 296.
79
Pr. Dr. Constantin Mihoc, Taina Căsătoriei şi familia creştină în învăţăturile marilor Părinţi ai Bisericii din
secolul IV, Ed. Teofania, Sibiu, 2002, p. 207.
copii, încălcând porunca iubirii dată de Mântuitorul Hristos: «Să iubeşti pe aproapele tău ca pe
tine însuţi» (Mc. 12, 31).
Transformarea căsătoriei într-o modalitate de satisfacere a plăcerilor trupeşti a condus la
neglijarea scopului principal al familiei de a da naştere copiilor şi de a-i creşte şi educa ca
membrii ai Bisericii lui Hristos şi ca cetăţeni de valoare ai statului. Astfel, asistăm la o creştere a
numărului avorturilor. În momentul zămislirii pruncului, Dumnezeu coboară spre om şi Şi-l face
partener în lucrarea Sa creatoare. În societatea de astăzi se constată un refuz accentuat al familiei,
în special a aceleia care trăieşte contrar învăţăturii Bisericii, de a conlucra cu Dumnezeu în
lucrarea Sa creatoare. Dificultăţile financiare, sociale, dublate de lipsa unei vieţuiri creştine
manifestate prin rugăciune şi pocăinţă conduc la folosirea diferitelor metode contraceptive,
culminând uneori cu păcatul avortului. Ceea ce uită cei doi soţi este aceea că pruncul există trup
şi suflet încă din prima clipă a conceperii lui, fapt foarte bine ilustrat în Biserică prin sărbătorirea
zămislirii sfinţilor. „Sufletul şi trupul încep să existe deodată, din momentul zămislirii.
Speculaţiile care separă momentul însufleţirii de momentul zămislirii sunt fără temei. Oamenii
de ştiinţă afirmă că nu există în prezent nici o raţiune după care sufletul să fie rupt de momentul
conceperii. Morala elementară cere a recunoaşte un subiect de drept din primul moment al
existenţei, deci din momentul fecundării”80. Supunerea faţă de Ziditor şi participarea soţilor la
lucrarea creatoare le asigură mângâiere şi multe bucurii atât în lumea aceasta, cât şi în viaţa cea
veşnică după cum învaţă Sfântul Apostol Pavel: «Dar ea (femeia) se va mântui prin naştere de
fii, dacă va stărui cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie» (I Tim. 2, 15). Mass-
media, precum şi unii doctori şi psihologi care încurajează folosirea metodelor contraceptive şi
legalizarea avortului sporesc nepăsarea faţă de viaţa de familie, determinând tinerii „să vadă în
relaţia dintre ei uneori doar plăcerea erotică, de unde lipsa de interes faţă de întemeierea unei
familii, sau, dacă aceasta are loc, uşurinţa cu care îşi ucid pruncii sau îi abandonează, lipsa de
interes faţă de educaţia lor, atitudinea şi comportarea violentă a părinţilor faţă de copii şi invers,
scăderea natalităţii în general, înmulţirea numărului avorturilor, fenomene sau realităţi care au
devenit caracteristicile societăţii româneşti”81. Această situaţie cu care se confruntă societatea
actuală cere ca preoţii să sădească în tineri lupta împotriva acelor păcate care ameninţă viaţa de
familie, deoarece ele sapă la temelia unităţii create de Dumnezeu prin Taina Cununiei.

80
Gheorghe Scripcaru, Bioetica, ştiinţele vieţii şi drepturile omului, apud Preot prof. dr. Ioan Stancu, Misiunea
familiei creştine într-o societate marcată de secularism şi indiferenţă, în ,,Bucuria nunţii binecuvântate”, p. 187.
81
Pr. Prof. Univ. Dr. N. D. Necula, Tradiţie şi înnoire…, p. 297.
 Problema abandonului copiilor ia amploare în societatea noastră, motivele fiind sărăcia,
lipsa unei locuinţe sau a celor necesare traiului. Este foarte greu să judeci astfel de cazuri
dramatice, uneori tragice. De aceea, Biserica trebuie să vină în sprijinul acelor familii şi persoane
care se confruntă cu astfel de cazuri, promovând într-ajutorarea familiilor şi motivând statul să
creeze instituţii care să-i ajute atât pe copiii abandonaţi, cât şi pe mamele care nu-şi pot creşte
copiii. Educaţia în cadrul familiei este foarte importantă, întrucât ea pune bazele persoanei
capabile de iubire şi jertfelnicie, o prioritate reprezentând-o creşterea în credinţă şi dragoste faţă
de Dumnezeu. Părinţii Bisericii arată că acei părinţi care îi opresc pe copiii lor de a-L cunoaşte
pe Dumnezeu se fac asemenea ucigaşilor, vătămându-le nu trupul, ci sufletul care nu are o
valoare pe pământ. Familia creştină trebuie să conştientizeze faptul că fiii ei nu se nasc doar
pentru o viaţă terestră, ci se nasc ca fii ai lui Dumnezeu după har, ca fii ai Împărăţiei veşnice şi
atleţi ai lui Hristos pe pământ. Copilul are nevoie ca părinţii să-l ajute să-şi descopere talantul
pus de Dumnezeu înlăuntrul său şi să şi-l dezvolte. Creşterea trupească concretizată prin hrană,
îmbrăcăminte, protecţie, trebuie dublată prin creşterea spirituală. Sfântul Ioan Gură de Aur îi
îndeamnă pe părinţi să crească un atlet al lui Hristos, de care mai întâi se vor bucura ei, aflând
pace în suflete: „Creşte un atlet pentru Hristos! Învaţă-ţi copilul din prima vârstă să trăiască cu
evlavie în lume! Dacă vei întipări în sufletul lui încă fraged învăţăturile cele bune, nimeni nu va
putea să i le desprindă; ele se întăresc ca şi sigiliul aplicat pe ceară. Copilul când e mic, tremură,
se teme şi are respect şi de chipul tău, şi de cuvintele tale, şi de tot ce faci. Întrebuinţează cum
trebuie superioritatea ta. Tu eşti cel dintâi care te vei bucura de bunătăţi dacă ai un copil bun, şi
apoi, Dumnezeu. Prin educarea copilului tău lucrezi pentru tine însuţi”82. Lipsa creşterii copiilor
în frica lui Dumnezeu atrage după sine grave consecinţe; ei se transformă din fiinţele gingaşe,
inocente (aşa cum sunt în primii ani de viaţă) în vrăjmaşi comuni ai tuturora, ai lui Dumnezeu, ai
naturii şi al legilor. Astfel, observăm scăderea vârstei la cei ce consumă droguri, alcool,
intensificarea delicvenţei juvenile prin implicarea tinerilor în tot felul de acţiuni condamnate de
societate, creşterea numărului de părinţi care se plâng de neînţelegeri între ei şi tineri. „Părinţii
trebuie să acorde o mare atenţie educaţiei copiilor lor, să nu facă acest lucru oricum, ci cu multă
băgare de seamă, crescându-i în învăţătura şi certarea Domnului, căci cel mai mare păcat, care

82
Sf. Ioan Gură de Aur, Despre feciorie. Apologia vieţii monahale. Despre creşterea copiilor, trad. Pr. Prof.
Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2007, p. 400.
depăşeşte pe toate celelalte, este lipsa de educaţie a copiilor”83. Deşi odată ce se măresc copiii,
cresc şi problemele, prin iubire părintească şi prin ajutorul lui Dumnezeu, părinţii împreună cu
pruncii lor vor depăşi orice obstacol.
O altă problemă cu care se confruntă familia sunt violenţele fizice care au numeroase
efecte negative asupra copiilor şi a părintelui afectat de acestea; ei nu mai resimt siguranţa
căminului lor. Viaţa creştină se bazează pe învăţătura iubirii şi a comuniunii, iar violenţa este
manifestarea lipsei de iubire. Mântuitorul ne învaţă să fim blânzi şi făcători de pace (vezi Mt. 5,
5, 9), de aceea trebuie să-l rugăm pe Hristos să dăruiască ceea ce lipseşte familiei şi să înţelegem
că fericirea este dăruită de Dumnezeu şi nu se dobândeşte prin acte violente, egoiste. „Noi
trebuie să apărăm şi să cultivăm sfinţenia căsătoriei, solidaritatea familiei, demnitatea
maternităţii, a paternităţii, a filiaţiei şi a fraternităţii şi să le privim ca fiind darurile lui Dumnezeu
pe care trebuie să le preţuim. [...] Cununia este binecuvântată de Biserică în calitatea ei de icoană
a iubirii dintre Hristos şi Biserică, dintre Dumnezeu şi umanitate, astfel încât familia poartă în ea
taina mântuirii şi a vieţii veşnice. De aceea, Biserica nu poate fi de acord cu mentalităţile
primitive ale celor care practică violenţa şi au manifestări agresive în cadrul familiei şi în
societate”84. Preotul paroh poate interveni cu mult tact atunci când este solicitat fie de familia
unde există acte de violenţă, fie de alte familii care doresc să ajute, astfel încât treptat, prin
eliminarea cauzelor, să creeze o nouă ordine, cerând de la Dumnezeu pentru familia respectivă
darul păcii.
O altă formă denaturată a vieţii de familie o reprezintă şi trăirea în concubunaj sau căsătoria
de probă. Această formă de a trăi un bărbat şi o femeie este justificată de aceştia prin lipsa
financiară care nu permite căsătoria, dar şi prin faptul că cei doi doresc să probeze mai întâi dacă
se potrivesc mai întâi şi apoi să legalizeze relaţia. Cei doi trăiesc într-o amăgire, crezând că şi-au
creat o familie, însă familia se întemeiază prin harul Duhului Sfânt împărtăşit prin Taina Sfântă a
Căsătoriei. „Numită şi «uniune consensuală», această formă de convieţuire, care se încearcă a fi
legalizată şi în societatea românească, nu este altceva decât o denaturare a vieţii de familie, o
încurajare la păcat, pe care Biserica nu o va accepta niciodată. Ea înseamnă fărădelege, trăire în
păcat, şi se poate destrăma oricând, neurmărind aducerea pe lume a copiilor, ci doar plăcerea

83
Pr. Dr. C. Mihoc, Taina Căsătoriei…, p. 162.
84
PF. Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Misiune pentru mântuire. Lucrarea Bisericii în Societate, Ed.
Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2009, p. 369.
erotică, fiind un pericol pentru viaţa de familie”85. În multe cazuri, cuplurile se despart foarte
uşor ducând la crearea unei familii monoparentale, copilul fiind lipsit de dragostea ambilor
părinţi, iar uneori fiind chiar abandonat de cei doi. Acest concubinaj încurajează cuplurile
homosexuale de a trăi împreună, găsind o soluţie şi o portiţă de scăpare pentru a-şi argumenta
păcatul. Biserica Ortodoxă consideră că „toate faptele homosexuale sunt inacceptabile din punct
de vedere moral: ele denaturează scopul şi funcţiunea firească a organelor trupeşti, nu au nici o
valoare procreativă şi reprezintă o parodie a unirii «într-un singur trup»”86. Preotul, profesorii de
religie, părinţii creştini nu trebuie să considere acest subiect tabu, trecând sub tăcere discuţiile cu
tinerii despre aceste forme denaturate care ameninţă viaţa de familie, ci trebuie să li se atragă
atenţia despre pericolul acestor păcate.
Totodată, prostituţia şi discuţiile referitoare la legalizarea acesteia afectează profund
familia, restrângând omul la dorinţa satisfacerii plăcerilor carnale şi renunţându-se la iubire. Ea
este un păcat împotriva trupului care ne închide porţile Împărăţiei lui Dumnezeu. Trupul trebuie
preţuit ca templu al Sfântului Duh, de aceea nu trebuie să-l întinăm prin desfrâu, după cum ne
învaţă Sfântul Apostol Pavel: «Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care îl va săvârşi omul este în
afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său. Sau nu ştiţi că trupul
vostru este templu al Duhului Sfânt, Care este în voi, pe Care-L aveţi de la Dumnezeu, şi că voi
nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ!Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi
în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu» (I Cor. 6, 18-20). Poziţia contrară legalizării şi
săvârşirii prostituţiei a Bisericii drept-măritoare se întemeiază „pe faptul că prostituţia este o
formă denaturată a actului intim dintre bărbat şi femei, a legăturii fireşti puse de Dumnezeu în
prima pereche de oameni, în vederea naşterii de prunci şi a perpetuării neamului omenesc”87. În
plus, prostituţia degradează condiţia femeii şi a bărbatului, întrucât îi arată ca pe nişte
instrumente, obiecte de împlinire a unor nevoi biologice, iar nu ca şi chipuri unice ale lui
Dumnezeu chemate spre viaţa veşnică.
„Mai grav este faptul că aceste anomalii se vor astăzi statuate şi legalizate ca stări normale.
Este bine cunoscută, de pildă, insistenţa cu care, cu ani în urmă, guvernul Franţei a căutat să
legifereze aşa numitul «Pact civil de solidaritate» (PACS), adică legalizarea concubinajului,

85
Pr. Prof. Univ. Dr. N. D. Necula, Tradiţie şi înnoire..., p. 298.
86
Pr. Prof. Dr. John Breck, Darul sacru al vieţii, trad. PS. Irineu Pop Bistriţeanul, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2001, p.
144.
87
Pr. Prof. Univ. Dr. N. D. Necula, Tradiţie şi înnoire...., p. 322.
inclusiv a celui homosexual. Este vorba de o propunere legislativă care ţintea cu tot dinadinsul să
abolească principiul formulat de Napoleon astfel: «Deoarece concubinii ignoră legea, legea îi
ignoră pe concubini»”88. Deşi mobilizarea creştinilor din Franţa a întârziat votarea pactului,
totuşi treptat în conştiinţa publică aceste manifestări păcătoase devin normale culminând cu
legalizarea lor.
În misiunea pastorală, preotul se întâlneşte cu problema căsătoriilor mixte (inter-creştine
sau interreligioase). Încă de la început, Biserica a refuzat categoric astfel de căsătorii adoptând
numeroase prevederi în acest sens. Astfel, în canonul 72 al Sinodului Trulan (691) se specifică:
„să nu se îngăduie ca bărbatul ortodox să se lege (prin căsătorie), cu femeia eretică, nici femeia
ortodoxă să se unească (prin căsătorie) cu un bărbat eretic, ci de s-ar vădi că s-a făcut un lucru ca
acesta de către vreunul dintre soţi, căsătoria (însoţirea nelegitimă) să se dezlege: căci nu se cade
a amesteca cele ce n-au amestecare, nici ca oaia să se împerecheze cu lupul şi nici părtaşii lui
Hristos cu soarta (ceata) păcătoşilor, iar dacă cineva ar călca cele orânduite de noi, să se
afurisească. Iar dacă oarecare, găsindu-se încă în necredinţă şi nefiind încă număraţi în turma
ortodocşilor, s-au legat într-aolaltă, prin căsătorie legiuită, şi apoi unul dintre ei, alegând bine, a
alergat la lumina adevărului, iar celălalt a fost ţinut în legătura sărăciei, nealegând (nedorind), să
vadă razele dumnezeişti, dacă soţia cea necredincioasă socoteşte că este bine (consimte) să
vieţuiască cu soţul credincios, să nu fie despărţiţi, după dumnezeiescul apostol: «Căci bărbatul
necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin
bărbat» (I Cor. 7, 14)”89. Reiese astfel că potrivit doctrinei canonice ortodoxe nu pot fi încheiate
de preoţii Bisericii căsătorii între persoane de confesiuni diferite decât dacă cel necredincios,
eretic sau schismatic se botează în credinţa ortodoxă şi împreună îşi cresc copii în aceeaşi
credinţă. Ţinând cont de actualele realităţi geo-politice care creează mutaţii şi în spaţiul social
prin crearea de societăţi multiculturale şi multiconfesionale, autoritatea bisericească, reprezentată
în fiecare parohie prin preot, să acorde mai multă atenţie acestor aspecte, având grijă să respecte
libertatea fiecărui soţ de a-şi respecta cultul şi confesiunea. Păstorul de suflete trebuie să se
îngrijească de asistenţa religioasă a soţului ortodox, astfel încât acesta să nu abandoneze
rânduielile bisericeşti, practicile de cult şi tradiţiile ortodoxe.

88
Pr. Prof. Dr. V. Mihoc, Necesitatea catehezei..., p.15.
89
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, Bucureşti, 1991, p. 138-139.
 Existenţa atâtor factori, ilustraţi şi promovaţi de mijloacele de comunicare, care afectează
viaţa de familie impune clericilor Bisericii Ortodoxe de a lupta în vederea reafirmării importanţei
şi a valorii unice a familiei creştine întemeiate prin Taine Sfintei Cununii şi a menirii sale de a da
naştere şi a creşte prunci buni şi de a fi un mediu de comuniune şi de iubire jertfelnică. Într-o
lume dominată de materialism şi de secularizare, care a produs un gol spiritual, preotul, printr-un
program de catehizare intensivă adresat tinerilor care doresc să se căsătorească, precum şi celor
căsătoriţi, trebuie să pună în valoare învăţătura morală şi spirituală a creştinismului, arătând
puterea omului de a depăşi sfera individualismului şi a egoismului prin comuniunea personală cu
Dumnezeu şi cu celălalt. „Trebuie accentuată şi cultivată ideea că familia îşi are modelul şi
fundamentul ei natural şi supranatural în Taina Sfintei Treimi, în porunca lui Dumnezeu. Aşa
cum Persoanele Sfintei Treimi nu se pot concepe fără iubire, tot aşa legătura dintre bărbat şi
femei nu se poate imagina fără acest liant atât de necesar convieţuirii dintre cei doi parteneri”90.
De asemenea, preotul în timpul predicii şi la scaunul de spovedanie trebuie să condamne şi
să înfiereze acei factori care încurajează desfrâul, vătămând şi şubrezind viaţa de familie:
concubinajul, adulterul, homosexualitatea, perversiunea, prostituţia, punând în lumină
frumuseţea, importanţa şi folosul unei vieţi de familie în care domină dragostea, ajutorarea
reciprocă, fidelitatea şi care se ghidează după poruncile şi voia lui Dumnezeu. Nu este justificată
cererea celor care au trăit în concubinaj de a li se citi o rugăciune de dezlegare înainte de
căsătorie, singura dezlegare primind-o prin Taina Spovedaniei. De aceea, preotul trebuie să
recomande tinerilor care doresc să se căsătorească să se spovedească şi să se împărtăşească
înainte de a primi Taina Cununiei. Se impune ca după săvârşirea Tainei Cununiei, să fie ţinut un
cuvânt de învăţătură prin care să se explice simbolismul şi semnificaţia momentelor sfinte din
timpul slujbei, care trebuie lipsit de mici „glumiţe”, rămânând un moment solemn, măreţ, în care
să se simtă prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt.
Preotul trebuie să sublinieze că scopul căsătoriei este de a da naştere, a creşte şi educa
copiii în frica şi dragostea lui Dumnezeu. Se vor evidenţia efectele negative ale metodelor
contraceptive şi a avortului atât asupra sufletului, cât şi asupra trupului, afectând şi ordinea vieţii
de familie. „Cei căsătoriţi nu trebuie să evite numai nezămislirea, ci şi programarea copiilor. Să

90
Pr. Prof. Univ. Dr. N. D. Necula, Tradiţie şi înnoire..., p. 300.
se lase cu încredere în mâinile lui Dumnezeu şi să considere venirea fiecărui copil, un mare dar
dumnezeiesc”91.
O atenţie deosebită trebuie acordată şi copiilor abandonaţi, nu doar celor aflaţi în
instituţiile statului sau pe străzi, ci şi a celor afectaţi de fenomenul migraţiei, crescuţi de de
bunici sau alte rude, uneori chiar de fraţii mai mari, trăind în adâncul lor o mare dramă. Între
părintele plecat peste graniţă şi copii săi, legătura de iubire familială slăbeşte în mod
considerabil. Scoşi din mediul firesc al familiei, copii pot avea probleme de ordin afectiv sau pot
suferi derapaje sociale, precum săvârşirea unor infracţiuni, deprinderea unor vicii sau patimi,
comportamente dăunătoare lor şi societăţii în care trăiesc92. Pentru a veni în sprijinul familiei şi a
copiilor, preotul trebuie să găsească anumite activităţi ale parohiei în care să-i implice pe copii şi
să organizeze pelerinaje, astfel încât timpul până la reîntâlnirea cu părinţii lor să-l folosească spre
zidirea lor duhovnicească şi spre crearea unei legături puternice cu Tatăl ceresc.
Totodată, o problematică a zilelor noastre o reprezintă pastoraţia tinerilor, care, influenţaţi
de anturaje vicioase şi de mass-media, au ajuns într-un punct în care foarte uşor confundă
libertinajul cu libertatea. Ei sunt încurajaţi să-şi înceapă viaţa sexuală de timpuriu, imediat ce
ajung la pubertate. Consumarea vieţii intime înainte de căsătorie duce la saturaţie, la blazare şi la
o lipsă de interes faţă de familie şi de tot ce implică ea. Tânărul trebuie încurajat să nu cadă în
desfrâu, ci să rămână cast, mutându-şi preocupările mintale şi sufleteşti de la nivelul biologicului
la cel spiritual. „Adolescentul trebuie să aprofundeze şi să înţeleagă ce înseamnă să-şi întemeieze
familia în duh creştin, şi nu în duhul care stăpâneşte epoca. Dacă nu va putea să înţeleagă şi să se
aşeze pe făgaşul care trebuie, fie va fi o victimă târâtă de instinct, fie va reprima instinctul sexual
şi va suferi consecinţele negative care decurg din aceasta”93: avort, copii abandonaţi, familii
monoparentale.
Familia se confruntă astăzi cu o adevărată criză, fiind într-o stare confuză şi fără orizont,
necunoscându-şi scopul său. Pentru a depăşi această stare, omul trebuie să înţeleagă taina
cununiei în Dumnezeu, Care sfinţeşte totul şi îi dăruieşte acestuia puterea de a deveni asemenea

91
Părintele Epifanie I. Teodoropulos, Crâmpeie de viaţă, Schitul românesc Lacu, Sfântul Munte Athos, 2000, p. 155,
157.
92
Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române cu prilejul anului omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei
Cununii în Patriarhia Română, http://www.patriarhia.ro/ro/documente/comunicat_100.html, data accesării:
9.04.2012.
93
Arhim. Simeon Kraiopoulos, Adolescenţă, feciorie, căsătorie. Conferinţe pentru tineri, trad. Garoafa Coman, Ed.
Bizantină, Bucureşti, 2010, p. 66.
Lui. Astfel, cel care doreşte să se căsătorească trebuie să se reîntoarcă la valorile sfinte ale
credinţei care îl înalţă spre întâlnirea cu Ziditorul său faţă către Faţă într-o rugăciune neîncetată.
Omul contemporan trebuie să înţeleagă familia ca „un spaţiu al rugăciunii, al iubirii şi al dăruirii
de sine. În familie fiecare dintre cei doi este un preot al sacerdoţiului universal (I Petru 2, 5-9), o
fiinţă care se roagă lui Dumnezeu, ce crează prin rugăciunea din familie un spaţiu al iubirii
dumnezeişti. Familia este icoană a Bisericii, dar şi icoană a iubirii lui Hristos faţă de umanitate,
după cum reiese din afirmaţia Sfântului Apostol Pavel (Efeseni 5, 21-23)”94. Numai înţeleasă
astfel, familia devine un mediu cere îi conduce pe cei doi la desăvârşire, la sfinţenia asemenea lui
Dumnezeu. Păstorul de suflete are menirea dificilă de a reda în sufletele oamenilor bucuria
familiei ca taină în Hristos şi în Biserică şi de a crea în cadrul ei atmosfera de rugăciune
povăţuind spre păstrarea neîntinată a patului conjugal.

94
IPS Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, «Familia creştină – „Biserica de acasă”», în : Familia creştină azi,
Editura Trinitas, Iaşi, p.5.
 Pastoraţia în diaspora românească –
probleme şi metode

Preotul în faţa greutăţilor religioase şi sociale

În capitolul anterior am prezentat pe scurt implicaţiile fenomenului migraţiei care a luat
amploare în ţara noastră în ultimii 20 de ani. Starea de sărăcie, dorinţa de prosperitate financiară,
aspiraţia a unei valorificări a anilor de studii prin condiţii de muncă ce oferă resurse de lucru mai
dezvoltate au condus la amplificarea fenomenului migraţiei. Mulţi dintre cei care au ales să
lucreze şi să locuiască în afara teritoriului românesc au lăsat în urmă copiii, părinţii, soţii, care au
condus uneori la situaţii dramatice: divorţuri, copiii, lipsiţi de afecţiunea părinţilor, s-au
transformat în nepăsători faţă de legile morale şi cele ale statului, părinţii sunt copleşiţi de dorul
copiilor care au decis trăiască într-o ţară străină, etc. Totodată, cei plecaţi, pe lângă dorul de
familie, se găsesc în faţa unor situaţii diferite date de adaptarea la un mediu nou, de contextul
socio-economic, dar şi de dezorientarea spirituală a omului occidental.
Patriarhia Română caută să ofere sprijin românilor ortodocşi aflaţi dincolo de hotarele ţării,
îndrumându-i să-şi păstreze identitatea naţională şi religioasă în faţa secularismului, a ateismului
şi a sincretismului religios care domină lumea apuseană. În acest sens, „la iniţiativa şi cu
binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, prima
duminică după Praznicul Adormirii Maicii Domnului va fi numită «Duminica migranţilor» sau a
reîntoarcerii acasă, ca o dovadă a permanentei griji pastorale a Bisericii Ortodoxe Române faţă
de românii plecaţi în străinătate pentru muncă sau studiu. În timpul Sfintei Liturghii, la ectenia
întreită, se vor înălţa rugăciuni de mulţumire pentru binefacerile primite de la Dumnezeu,
rugăciuni de cerere şi de ajutor de la Dumnezeu pentru păstrarea credinţei ortodoxe, pentru
sănătate şi spor în viaţă, pentru înmulţirea dragostei între părinţi şi copii, între soţ şi soţie, între
membrii familiei plecaţi din România şi cei rămaşi acasă, precum şi rugăciuni pentru călătorie şi
bună înţelegere cu cetăţenii ţărilor în care lucrează sau studiază românii plecaţi în străinătate,
cultivând deodată identitatea lor românească şi prietenia cu alte popoare”95. Mai mult, pentru a
veni în întâmpinarea nevoilor religioase şi tradiţionale specifice sufletului român ale celor aflaţi

95
PF. Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Misiune pentru mântuire..., p. 247.
în afara graniţelor României, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat înfiinţarea de
arhiepiscopii şi episcopii. Astfel, în secolul XX, a fost înfiinţată Arhiepiscopia Ortodoxă Română
pentru Europa Centrală şi Occidentală cu sediul la Paris. „Ea a luat fiinţă mai întâi ca episcopie
în 1957 şi a intrat sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei Române prin aprobarea Sfântului Sinod în
şedinţa din 28 aprilie 1972, iar în şedinţa din 12 decembrie 1974 a fost ridicată la rangul de
arhiepiscopi, având sub jurisdicţia ei 24 de parohii aflate în diferite ţări din Europa.
Arhiepiscopia Misionară Ortodoxă Română în S.U.A. şi Canada, cu sediul la Detroit – S.U.A.,
dependentă de Patriarhia Română, are 35 de parohii, a fost înfiinţată la 28 aprilie 1929 ca
episcopie şi declarată autonomă la 12 iulie 1950. A fost ridicată la rang de arhiepiscopie la 12
decembrie 1974”96. Având în vedere amploarea migraţiei după căderea regimului comunist şi
răspândirea românilor în diferite colţuri ale lumii, a condus la modificarea organizării Patriarhiei
Române din afara graniţelor României prin înfiinţarea de mitropolii, arhiepiscopii, episcopii,
parohii, şi prin crearea de relaţii cu diferite aşezăminte monahale şi bisericeşti. Au fost înfiinţate:
Mitropolia Basarabiei, autonomă şi de stil vechi şi Exarhat al Plaiurilor, cuprinzând:
Arhiepiscopia Chişinăului, Episcopia de Bălţi, Episcopia Basarabiei de Sud, Episcopia Ortodoxă
a Dubăsarilor şi a toată Transnistria; Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale şi
Meridionale, cuprinzând: Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Europei Occidentale, Episcopia
Ortodoxă Română a Italiei, Episcopia Ortodoxă Română a Spaniei şi Portugaliei; Mitropolia
Ortodoxă Română a Germaniei, Europei Centrale şi de Nord, cuprinzând: Arhiepiscopia
Ortodoxă Română a Germaniei, Episcopia Ortodoxă Română a Europei de Nord; Arhiepiscopia
Ortodoxă Română a celor două Americi; Episcopia Ortodoxă Română a Australiei şi Noii
Zeelande; Reprezentanţe ale Patriarhiei Române: aşezămintele româneşti de la Locurile Sfinte
(Ierusalim, Iordan, Ierihon), Parohia Ortodoxă Română de la Sofia (Bulgaria), Reprezentanţa
Patriarhiei Române pe lângă instituţiile europene (Bruxelles); Unităţile ortodoxe române care
păstrează legături spirituale şi culturale cu Patriarhia Română: Aşezămitele româneşti din Sfântul
Munte Athos (Prodromu, Lacu şi altele)97.
Înfiinţarea de parohii şi eparhii ortodoxe şi româneşti şi trimiterea preoţilor şi a ierarhilor
pentru a sluji comunităţilor româneşti din diaspora are un rol important în viaţa religioasă a
acestora, dar şi în depăşirea dificultăţilor create de noul mediu social şi profesional şi în

96
Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Milan Şesan, Pr. Prof. Teodor Bodogae, Istoria Bisericească Universală pentru
institutele teologice, vol. II (1054-1982), Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1993, p. 507.
97
Statutul pentru Organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2008, pp. 16-17.
manifestarea, împărtăşirea bucuriilor trăite. Românii din diaspora simt dorinţa de a se aduna în
jurul unui preot de parohie, căruia îi poate destăinui în limba maternă atât păcatele la Taina
Spovedaniei, căt şi problemele şi bucuriile de fiecare zi. Totodată, ei intră într-un contact
duhovnicesc cu o părticică din ceea ce le aminteşte de casă, de familie, evadând din profanul
cotidian care nu reuşeşte să umple golul spiritual. Prezenţa oamenilor in biserică, atât a
românilor, cât şi a celor convertiţi la Ortodoxie justifică nevoia unei intensificări a pastoraţiei,
astfel încât să fie păstrat patrimoniul liturgic, cultural, lingvistic, de tradiţie română şi transmis în
mediul şi contextul dat. Biserica Ortodoxă Română „se află într-un stadiu misionar, ca o
instituţie care se manifestă în diverse forme: evanghelizare, catehizare, celebrarea cultului,
sinaxa euharistică, diaconia socială. Dar noua ei misiune se exercită într-un context straniu, care
solicită să se expună pentru dialog, dispute, receptivitate, misiuni comune. O parohie – realizată
ca sinaxă liturgică – nu se învârte în gol, ci evoluează spre o sobornicitate socială, imediată, de
proximitate”98.
O problemă primă pe care o întâmpină un ierarh sau un preot trimis în diaspora în misiunea
pastoral-liturgică este lipsa spaţiilor liturgice ortodoxe. Construcţia de noi biserici ortodoxe
înseamnă un efort financiar considerabil, ceea ce-i determină pe slujitori şi pe credincioşii
români să recurgă la închirierea pentru anumite ore în duminici şi sărbători a bisericilor ce
aparţin altor confesiuni (catolici, protestanţi sau anglicani). Acest fapt limitează desfăşurarea
unei catehizări intense care are menirea de a-i învăţa pe oameni adevărurile de credinţă. De
asemenea, lipsa spaţiului şi a resurselor financiare nu permite construirea de aşezăminte social-
filantropice menite să-i ajute pe cei aflaţi în impas financiar sau care întâmpină diferite greutăţi
în adaptarea la noua societate. Deşi Biserica Ortodoxă Română se străduieşte să susţină din punct
de vedere material şi financiar comunităţile ortodoxe din diaspora, acţiune foarte bine ilustrată
prin colecta pentru „Fondul Central Misionar”, totuşi acest ajutor nu reuşeşte să acopere toate
nevoile materiale pentru construcţia de biserici şi diferite centre misionare şi filantropice care să
vină în sprijinul oamenilor. Lipsa materială este o problemă comună tuturor parohiilor şi
eparhiilor, dar acest fapt nu-i descurajează pe păstorii de suflete în a acţiona pentru edificarea
sufletelor şi pentru a-i conduce pe credincioşi pe calea mântuirii şi a nemuririi.
Lipsa bisericilor sau a unui spaţiu liturgic îngreunează venirea oamenilor la biserică.
Programul de lucru încărcat, distanţa între casă şi biserică mult prea mare descurajează uneori

98
ÎPS. Prof. Dr. Nifon Mihăiţă, Misiologie creştină, ed. a II-a, Ed. Asa, Bucureşti, 2005, pp. 177-178.
prezenţa în biserică a oamenilor. De aceea, unele eparhii iau în considerare punerea la dispoziţia
credincioşilor români a unor mijloace de transport care să-i aducă la biserică. De asemenea, se
încearcă menţinerea unui contact permanent cu românii prin vizite la domiciliu, pentru
binecuvântarea casei, pentru rugăciune, pentru o masă împreună, cu discuţii pe marginea unor
subiecte legate de credinţă şi viaţă creştină, credincioşii în cauză fiind încurajaţi să invite şi alte
familii, de obicei creştini nepracticanţi, pentru un prim contact cu preotul. Telefonul şi e-mailul,
dat uneori săptămânal cu titlul informativ asupra activităţii parohiale, este o altă metodă de a fi în
proximitatea celui aflat în grijă duhovnicească.
Legătura ortodoxului român cu Biserica şi cu preotul trimis depinde în cea mai mare parte
de trăirea duhovnicească manifestată în ţară. „Diaspora e în mod necesar o continuare a vieţii
patriei. Oriunde merge credinciosul ortodox va rămâne purtător al tradiţiei şi credinţei lui” 99.
Observăm astfel, că cel indiferent religios continuă să rămână în indiferentismul său indiferent în
ce ţară alege să-şi desfăşoare activitatea. Păstorul duhovnicesc trimis să se îngrijească de viaţa
religioasă a celor plecaţi din ţară se întâlneşte deseori cu acei creştini ocazionali, cei care
consideră că relaţia cu Biserica şi Capul Său, Hristos, se realizează numai la slujba Învierii, la
Botez sau Cununie şi la înmormântarea unei rude. Acest fapt se datorează lipsei unei relaţii
interioare cu viaţa parohiei înainte de emigrare. Însă, viaţa românească şi creştină din afara
graniţelor încă se resimte, datorită acelora care îşi continuă în orice loc al lumii acea luptă
ascetică de curăţire lăuntrică a păcatelor şi de înălţare spre Dumnezeu prin relaţia cu viaţa
Bisericii şi cultul ei. Pentru aceştia Biserica Ortodoxă Română face eforturi în a crea posibilităţi
ale vieţii parohiale astfel încât să rămână mădulare vii ale Bisericii lui Hristos. „Când vorbim de
viaţa parohială din diaspora, va trebui să-i avem înaintea ochilor în primul rând pe acei ortodocşi
care trăiesc viaţa parohiei lor şi de dragul cărora în principal suntem aproape de ei, pentru
sfinţirea şi întărirea lor duhovnicească. Pe aceştia deci, trebuie parohia să-i caute în primul rând
şi să-i adune la cultul şi viaţa ei «aşa cum găina îşi adună puii ei», pentru ca «Biserica
sobornicească să se realizeze şi în spaţiul diasporei.» Un scop mai înalt va fi hrănirea
duhovnicească continuă a credinciosului, menţinerea lui în trupul Bisericii şi în principal în
comuniunea sinaxei (adunării) parohiale, dar şi întărirea lui în lupta de zi cu zi prin crearea unei

99
Protoprezbiter Prof. Dr. Gheorghios D. Metallinos, Parohia..., p. 136.
competiţii duhovniceşti pentru respingerea contestaţiilor şi rătăcirilor cu care se găseşte
confruntat încontinuu atât în spaţiul muncii, cât şi în cel al domiciliului său”100.
Occidentul propune omului contemporan calea autonomiei şi spiritul individualist, în care
omul încearcă să-l elimine pe Dumnezeu din universul creat. Influenţa filosofului Nietzsche, care
anunţa moartea lui Dumnezeu, a determinat o încredere în puterea omului de a fi un dumnezeu în
el însuşi. „Nietzsche vrea să înlocuiască valorile tradiţionale şi să le substituie cu valori opuse,
anunţând oamenilor o nouă înţelepciune, o nouă cale de mântuire, crearea unui «cer nou şi a unui
pământ nou» graţie unui nou proiect de om: super-omul. Crearea acestei noi lumi pretinde
negarea totală a lui Dumnezeu, proclamarea morţii Lui. «Dumnezeu a murit, iar eu vă voi învăţa
pe voi super-omul!» Aceasta este sinteza mesajului pe care Nietzsche l-a proclamat lumii”101. În
acest context al unei lumi atee, secularizate sau în care divinitatea este asimilată creaţiei, preotul
român încearcă să readucă în conştiinţa credincioşilor săi tradiţia ortodoxă seculară a ţării lor şi
importanţa comuniunii în Hristos. Dumnezeu nu are nevoie de o apologie a existenţei Sale, El
Însuşi numindu-Se «Eu sunt Cel Ce sunt» *, ci de o trăire vie, duhovnicească prin care să se
preamărească numele Său.
Sfânta Liturghie ortodoxă şi întregul cult al Bisericii îi adună pe oameni în jurul aceluiaşi
şi unic potir, împărtăşindu-se din harul şi din cuvântul dumnezeiesc. Prin practicarea cultului,
creştinul român din afara ţării continuă să rămână conectat în Occident la spiritualitatea ortodoxă
şi românească, cu un bogat conţinut dogmatic şi moral, „menită să contribuie la transpunerea în
viaţă a adevărurilor de credinţă şi la trăirea acestora. Ea pătrunde astfel în domeniul adevărurilor
religioase şi al preceptelor morale, nu pe calea raţiunii speculative, savante, ci prin căldura
sentimentului şi a afectivităţii religioase. În locul manifestărilor violente, a dificultăţilor de
integrare, prin participarea la slujbele din parohiile mai vechi sau mai noi, se păstrează şansa
unei puternice trăiri populare, care lasă urme chiar şi în afară, iar semnele acestei conservări sunt
observate şi astăzi în mediul ortodox occidental”102. Taina Sfintei Liturghii transcende timpul şi
spaţiul unind pe toţi creştinii drept-măritori, călăuzindu-i pe drumul vieţii creştine de atingere a
sfinţeniei, a asemănării cu Dumnezeu. Datorită acestui fapt, preotul misionar trebuie să se
concentreze în primul rând pe săvârşirea cultului, cel prin care oamenii sunt sfinţiţi şi

100
Protoprezbiter Prof. Dr. Gheorghios D. Metallinos, Parohia..., p. 138.
101
Arhim. Lect. Univ. Dr. T. Tia, Elemente de pastoral…, p. 476.
102
Preot Prof. Dr. Emanoil Băbuş, Identitatea familiei ortodoxe române în diasporă, în „Bucuria nunţii
binecuvântate...”, p. 234.
binecuvântaţi şi prin care devin vii duhovniceşte, unindu-se în mod real cu Mântuitorul Hristos.
De asemenea, comuniunea euharistică întăreşte legăturile între credincioşi, permanentizând
bucuria Învierii şi sădind dragostea în Hristos.
O importanţă deosebită a misiunii pastorale printre ortodocşii români şi cei convertiţi la
ortodoxie o reprezintă cuvântul rostit fie prin predică, fie prin cateheză. După cum am prezentat
în capitolul anterior, aceasta are menirea de a-i înrădăcina pe oameni în adevărurile de credinţă.
Predica şi cateheza adresate credincioşilor din diasporă vin în sprijinul acestora de a nu se lăsa
învăluiţi de ideologiile anticreştine, panteiste sau atee promovate în unele medii din Occident, ci
să rămână puternic ancoraţi în credinţa şi dragostea lui Dumnezeu. Având în vedere amploarea
dezvoltării tehnicii şi a informaţiei, un atuu al preotului misionar ar fi evidenţierea relaţiei strânse
dintre teologie, ştiinţă şi filosofie, acestea nemaifiind în contradicţie, aşa cum sunt văzute de
multe ori, ci împreună conduc spre edificarea omului liber, capabil de a iubi necondiţionat şi de
se înălţa spre Dumnezeu, indiferent care este lucrarea sa pe pământ.