Sisteme de Conducte

SISTEME DE CONDUCTE
Daniela POPESCU
Universitatea Tehnică
Gheorghe Asachi Iaşi
Editura PIM
Iaşi – 2008
Referenţi ştiinţifici: Prof. dr. ing. Eugen VOINEA
Prof. dr. ing. Bogdan HORBANIUC
Tehnoredactare: Daniela POPESCU
Imagine copertă:
Planetary Engineering Group Earth. District heating: Engine waste heat in the
district heating net (http://live.pege.org/2005-wood/district-heating-net.htm)
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

POPESCU, Daniela
Sisteme de conducte
Daniela Popescu – Iaşi: PIM, 2008,
Bibliogr.
ISBN978-973-716-907-5
Cuvânt înainte
Lucrarea se adresează în primul rând studenţilor secţiei de Maşini şi

Sisteme Hidraulice şi Pneumatice, dar este utilă şi altor specializări, cum ar fi
Energetică sau Instalaţii în Construcţii.
Capitolul 1 cuprinde o descriere succintă, însoţită de desene şi fotografii,
a elementelor componente ale sistemelor de conducte. Un accent deosebit este
pus pe elementele specifice reţelelor termice. Calculul hidraulic al sistemelor de
conducte face obiectul capitolului 2. În cadrul acestui capitol pe lângă probleme
cu caracter general sunt prezentate şi probleme specifice reţelelor de transport şi
distribuţie de apă rece, agent termic, abur, gaze naturale şi aer. În capitolul 3
sunt prezentate metode de calcul de rezistenţă atât pentru conducte clasice cât şi
pentru conducte preizolate. Capitolul 4 este dedicat calculului termic. Capitolul
5 prezintă aspecte generale privind sistemele de alimentare centralizată cu
energie termică.
Lucrarea se încheie cu numeroase anexe, care oferă studenţilor interesaţi,
informaţii utile pentru întocmirea proiectelor, lucrărilor de licenţă şi de
disertaţie.
Daniela Popescu
CUPRINS
Capitolul 1. Elemente componente ....................................................................... 9
1.1. Ţevi ........................................................................................................... 10
1.2. Protecţii ..................................................................................................... 13
1.3. Fitinguri..................................................................................................... 15
1.4. Elemente de asamblare ............................................................................. 20
1.5. Armături.................................................................................................... 23
1.6. Suporturi ................................................................................................... 35
1.6.1. Suporturile mobile.............................................................................. 36
1.6.2. Suporturi fixe...................................................................................... 44
1.7. Compensatoare de dilatare........................................................................ 47
1.8. Soluţii constructive de amplasare a conductelor de transport a agentului
termic ............................................................................................................... 52
1.8.1. Reţele termice subterane .................................................................... 52
1.8.2. Reţele termice supraterane ................................................................. 57
1.9. Telegestiunea sistemelor de conducte ...................................................... 58
Capitolul 2. Calculul hidraulic ............................................................................ 60
2.1. Calculul hidraulic al pierderilor de sarcină............................................... 60
2.1.1. Calculul pierderilor de sarcină liniară. ............................................... 61
2.1.2. Calculul pierderilor de sarcină locală................................................. 66
2.2. Curgerea fluidelor incompresibile în sisteme hidraulice sub presiune..... 67
2.2.1. Conducta simplă ................................................................................. 69
2.2.2. Conducte simple montate în serie ...................................................... 71
2.2.3. Conducte simple montate în paralel ................................................... 72
2.3. Reţele de conducte .................................................................................... 73
2.3.1. Calculul hidraulic al reţelelor de apă.................................................. 76
2.3.2. Calculul hidraulic al reţelelor de transport produse petroliere........... 79
2.3.3. Calculul hidraulic al reţelelor termice................................................ 79
2.3.4. Graficul piezometric al reţelelor de apă fierbinte .............................. 87
2.3.5. Graficul piezometric al reţelelor de condensat aferente reţelelor de
abur de presiune medie................................................................................. 90
2.3.6. Calculul hidraulic al reţelelor de abur de presiune medie.................. 91
2.3.7. Calculul hidraulic al reţelelor de gaze şi aer ...................................... 94
Capitolul 3. Calculul mecanic ............................................................................. 99
3.1. Calculul grosimii pereţilor conductelor .................................................. 101
3.2. Determinarea solicitărilor în conducte.................................................... 102
3.2.1. Solicitări şi tensiuni primare ............................................................ 102
3.2.2. Solicitări şi tensiuni secundare......................................................... 104
3.3. Calculul suporturilor ............................................................................... 105
3.3.1. Calculul distanţei între suporturi ...................................................... 105
3.4. Calculul solicitărilor provenite din deplasări.......................................... 111
3.5.Calculul unei configuraţii natural elastice ............................................... 113
3.5.1. Metodologia de calcul a configuraţiei naturale în formă de „L” ..... 116
3.5.2. Metodologia de calcul a configuraţiei naturale în formă de „Z” ..... 118
3.5.3. Calculul compensatoarelor curbate în formă de „U” ....................... 121
3.5. Calculul mecanic al conductelor preizolate............................................ 123
3.5.1. Condiţii specifice de proiectare a conductelor preizolate ................ 123
3.5.2. Pretensionarea conductelor............................................................... 127
3.5.3. Metodologii ...................................................................................... 131
3.5.4. Calculul forţelor şi a deplasărilor ..................................................... 133
3.5.5. Calculul practic al conductelor preizolate........................................ 135
Capitolul 4. Calculul termic .............................................................................. 144
4.1. Calculul pierderilor de căldură ............................................................... 144
4.1.1. Pierderi de căldură datorate neetanşeităţii sistemului ...................... 144
4.1.2. Pierderi de căldură prin transfer termic către mediul exterior ......... 145
4.2. Determinarea grosimii izolaţiei termice ................................................. 156
4.2.1. Calculul grosimii izolaţiei pentru o pierdere adimisibilă de căldură156
4.2.2. Calculul termic pentru o cădere de temperatură impusă.................. 157
4.2.3. Calculul grosimii izolaţiei pentru o temperatură impusă la suprafaţa
exterioară a izolaţiei termice ...................................................................... 158
4.2.4. Calculul grosimii optime a stratului de izolaţie termică .................. 159
Capitolul 5. Sisteme de alimentare centralizată cu energie termică ................. 161
5.1. Cogenerarea ............................................................................................ 161
5.1.1. Aspecte generale privind promovarea cogenerării........................... 161
5.1.2. Scheme de principiu pentru surse de producere a căldurii prin
cogenerare................................................................................................... 169
5.2. Măsuri tehnice de îmbunătăţire a sistemelor de alimentare centralizată cu
căldură............................................................................................................ 175
5.3. Determinare necesarului de căldură........................................................ 180
5.3.1. Determinarea necesarului de căldură pentru o clădire ..................... 180
5.3.2. Determinarea necesarului de căldură pentru un SACET ................. 183
5.4. Reglarea parametrilor intr-un sistem de alimentare centralizată cu energie
termică............................................................................................................ 186
5.4.1. Puncte termice .................................................................................. 186
5.4.2. Module termice................................................................................. 203
5.4.3. Consideraţii privind automatizarea SACET..................................... 213
Anexa 1.............................................................................................................. 215
Anexa 2.............................................................................................................. 220
Anexa 3.............................................................................................................. 224
Anexa 4.............................................................................................................. 225
Anexa 5.............................................................................................................. 226
Anexa 6.............................................................................................................. 228
Anexa 7.............................................................................................................. 229
Anexa 8.............................................................................................................. 232
Anexa 9.............................................................................................................. 233
Anexa 10............................................................................................................ 236
Anexa 11............................................................................................................ 238
Anexa 12............................................................................................................ 239
Bibliografie........................................................................................................ 241
1. Elemente componente
Capitolul 1
Elemente componente
Sistemele de conducte sunt ansambluri formate din două sau mai multe
conducte racordate între ele, utilizate la transportul şi distribuţia aceluiaşi agent
de lucru. Agentul de lucru reprezintă materialul în stare fluidă sau fluidizată
transportat prin conductă. Caracteristicile fluidului sunt reprezentate de natura,
proprietăţile şi parametrii acestuia. Caracteristicile fizico-chimice indică natura,
starea de agregare, compoziţia, agresivitatea chimică şi sunt descrise de o serie
de mărimi: concentraţia, densitatea, granulaţia, puritatea, viscositatea.
Caracteristicile de transport evidenţiază parametrii specifici circulaţiei fluidului:
debitul, presiunea, temperatura.
Clasificarea conductelor se face în funcţie de natura fluidelor transportate,
de structura şi dimensiunile conductelor, precum şi de soluţiile avute în vedere la
amplasarea lor în teren.
După rolul lor tehnologic, părţile unui sistem de conducte se încadrează în
patru grupe: elemente de conductă, protecţii, suporturi, aparatură.
Elementele de conductă se asamblează între ele şi formează, delimitează
şi etanşează spaţiul tubular destinat transportării fluidului. Se împart în: ţevi,
fitinguri, armături şi elemente de asamblare.
Protecţiile asigură şi menţin integritatea suprafeţelor interioare şi
exterioare ale conductei.
Suporturile reprezintă elementele mecanice prin intermediul cărora
sarcinile statice şi dinamice care aparţin conductei sunt preluate şi transmise fie
structurii de rezistenţă a construcţiilor, fie fundaţiilor. După modul de
transmitere a sarcinilor, acestea se clasifică în suspensii şi reazeme.
Aparatele de măsură şi control sunt destinate măsurării şi interpretării
mărimilor caracteristice de transport ale fluidelor. Din punct de vedere structural
aparatura reuneşte două subgrupe de dotări:
- elementele mecanice, care asigură racordarea traductoarelor;
- aparatura propriu-zisă formată din traductoare, aparate şi bucle de legătură
dintre acestea, care aparţin instalaţiei de urmărire, control, reglare şi
protecţie.
9
Sisteme de conducte
Fig. 1.1. Elemente componente ale unui sistem de conducte.
1.1. Ţevi
Ţevile sunt utilizate la executarea tronsoanelor rectilinii ale traseelor de

conducte. Ţevile pentru conducte se confecţionează din diverse mărci de oţel,
fonte, aliaje neferoase sau din materiale nemetalice. Alegerea materialelor
conductelor se face pe baza unor criterii tehnice şi economice care ţin seama de
condiţii tehnice de funcţionare, compatibilitatea dintre fluidul transportat şi
conductă, proprietăţile mecanice ale materialelor, posibilităţile de prelucrare,
sudare şi tratare.
Ţevile din oţel se execută din oţel-carbon şi aliat. Se recomandă să se
utilizeze următoarele mărci de oţel:
• OLT 35, OLT 45 – STAS 8183;
• OLT 35K, OLT 45K, 16M03 – STAS 8184;
• 10TiMoNrCr175, 10TiCr180 – STAS 3583.
Pentru conductele de polietilenă se recomandă utilizarea polietilenei de
înaltă densitate cu structură reticulară Pe-X conform DIN 16892.
Sortimentele de ţevi care se utilizează pentru conducte sunt:
• ţevi din oţel fără sudură laminate la cald – STAS 404/1;
• ţevi din oţel fără sudură laminate la cald pentru temperaturi ridicate –
STAS 404/3;
• ţevi din oţel fără sudură, trase sau laminate la rece STAS 530/1;
10
• ţevi din oţel fără sudură, trase sau laminate la rece pentru temperaturi
ridicate STAS 530/3;
• ţevi din oţel sudate longitudinal, pentru instalaţii – STAS 7656;
• ţevi din oţel, sudate elicoidal, pentru conducte SR 6898/2.
Pentru conducte de apă caldă menajeră se pot utiliza conducte de
polietilenă de mare densitate cu structură reticulară rezistentă la temperatură, Pe-
X.
Alegerea materialelor conductelor se face pe baza unor criterii tehnice şi
economice de funcţionare, compatibilitatea materialului cu fluidul transportat
prin conducte, proprietăţile mecanice ale materialelor şi modificarea
proprietăţilor acestora cu parametrii de funcţionare ai conductelor, posibilităţile
de prelucrare, tratare, sudare. Şirurile tipodimensiunilor specificate aparţin
diametrelor exterioare De şi grosimii pereţilor acestora s. Tipodimensiunile
asimilate şi înscrise în nomenclatorul de fabricaţie al producătorilor de ţevi
acoperă integral sau parţial domeniile standardizate şi sunt periodic actualizate.
Tipurile de ţevi din oţel fără sudură laminate conform STAS 404/1, STAS 404/3,
STAS 530/1, STAS 530/3 şi ţevile sudate elicoidal conform STAS 6898 sunt
prezentate în anexa 1, iar în anexa 2 sunt prezentate dimensiunile standard ale
conductelor uzuale conform normelor europene SR ENV 10220:2003. În anexa
3 sunt prezentate gamele de ţevi preizolate – ISOPLUS.
Sistemele de conducte pentru transportul şi distribuţia agentului termic
utilizat la încălzire şi preparare a apei calde de consum sunt instalaţii complexe
ce cuprind: conducte, elemente de legătură, coturi, ramificaţii, reducţii, armături
de închidere şi reglare, dispozitive de echilibrare, compensatoare de dilatare,
dispozitive de aerisire şi golire, reazeme fixe şi mobile, sistem de depistare şi
localizare a avariilor şi alte elemente de construcţii specifice. Conductele de
transport sunt constituite din ţevi din oţel (trase sau sudate), izolate termic cu
spumă de poliuretan sau cu saltele din vată minerală (fig. 1.2). În ultimii ani se
utilizează şi ţevi din polietilenă reticulată (flexibile) cu izolaţie din polietilenă
(fig. 1.3).
Fig. 1.2. Conductă termică.

a - ţeavă; b - termoizolaţie; c - manta.
11
Sisteme de conducte
Fig. 1.3. Conducte flexibile Pe-X.
În figurile 1.4 şi 1.5 sunt prezentate fotografii ale unor tipuri de conducte
metalice preizolate.
Fig. 1.4. Conducte preizolate rigide.
Fig. 1.5. Conducte preizolate flexibile.
Începând cu anul 1960, când au fost construite pentru prima oară în

Danemarca, conductele preizolate au înlocuit treptat conductele izolate cu vată
minerală. Soluţia este considerată mai avantajoasă din următoarele motive:
• conductele pot fi îngropate direct în pământ, soluţie tehnică mai ieftină;
• pierderile de căldură sunt reduse;
• permit detectarea scurgerilor şi zona în care s-au produs;
• numărul de puncte fixe şi compensatoare este redus.
Produsele preizolate trebuie să respecte standardele europene: EN 253 –
sisteme de conducte preizolate industriale, EN 448 – sisteme de racorduri
12
preizolate – fitinguri preizolate industriale, EN 489 – postizolarea conductelor

preizolate.
Principalele firme producătoare ce livrează conducte preizolate în
România sunt: ISOPLUS, ABB, STIZO, THIC Paşcani, Petrotub Izoterom
Roman, etc.
Sistemele de conducte termice pot fi pozate fie suprateran, fie subteran în
canale sau îngropate direct în pământ. Modalitatea de amplasare depinde de
situaţia caracteristică din teren, planurile urbanistice, traseele altor utilităţi
(cabluri electrice, apă potabilă, canalizare, telefonie etc.).
1.2. Protecţii
Protecţia anticorozivă
Conductele reţelelor se protejează anticoroziv prin măsuri pentru
preîntâmpinarea proceselor de coroziune, prin protecţie pasivă şi prin protecţie
activă electrică. Preîntâmpinarea coroziunii are în vedere alegerea unor trasee
deasupra nivelului apei subterane, prevederea de izolaţii hidrofuge ale canalelor
şi ale plăcilor acoperitoare, prevederea de instalaţii de evacuare a apelor
infiltrate, ventilarea canalelor. Protecţia pasivă se realizează prin aplicarea pe
suprafaţa ţevii a unei acoperiri anticorozive. Protecţia activă electrică a
conductelor împotriva coroziunii sub acţiunea curenţilor vagabonzi se realizează
prin mărirea rezistenţei electrice de trecere între conducte şi sol folosind un strat
protector cu rezistivitate mare, flanşe izolatoare la intrarea reţelelor termice la
consumatori, drenaj direct polarizat sau intensificat, precum şi prin aplicarea
protecţiei catodice cu sursă.
Izolaţia termică
Conductele pentru transportul agentului termic sunt fie ţevi din oţel
izolate cu vată minerală, fie ţevi metalice sau din material plastic termoizolate cu
spumă poliuretanică. În ambele variante constructive, izolaţia termică este
acoperită cu o manta de protecţie. Termoizolarea zonelor de îmbinare dintre
conducte sau dintre acestea şi fitinguri se efectuează local. Grosimea izolaţiei
termice se determină prin calcule tehnico-economice.
Izolaţia termică din spumă rigidă de poliuretan se realizează conform
prescripţiilor SR EN 253:2004. Adeziunea optimă între spuma PUR şi ţeava de
transport respectiv manta reprezintă un „sistem legat" ce asigură o rezistenţă la
forfecare optimă, garantând mişcarea unitară a sistemului „ţeavă de lucru –
spumă PUR – manta”.
Proprietăţile fizice ale spumei de poliuretan trebuie să fie:
• coeficientul conductivităţii termice < 0.027 W/mK la 50° C;
3
• densitatea totală medie a spumei de-a lungul ţevii: minim 80 kg / m ;
• sistem celular închis în proporţie de 90%, conform ISO 4590;
13
Sisteme de conducte
• rezistenţă la compresiune: 0.3 Mpa – SR EN ISO 844/ 1998;

• rezistenţa la forfecare axială la temperatura 20° C : > 0.2 Mpa;
• absorbţie maximă de apă fierbinte: mai puţin de 10% din volumul iniţial
timp de 90 minute.
Fig. 1.6. Spumă din poliuretan (PUR).
Mantaua conductelor pozate aerian este din aluminiu, iar a celor

amplasate subteran din plastic (polietilenă, polipropilenă). Mantaua conductelor
preizolate subterane din polietilenă are următoarele caracteristici:
3
• densitate: minim 944 kg/m – SR ISO 1183/1994;
• alungire la rupere: minim 350% în conformitate cu ISO 527;
2
• efort la curgere: minim 19 daN/mm , conform ISO 527;
• stabilitate termică şi timp de inducţie: min 20min/200°C – SR ISO/TR
10837/1996;
• nu prezintă deformaţii permanente la variaţia de temperatură conf. ISO
2506/1981;
• rezistenţă la agresiunea agenţilor de mediu conf. ISO 4607/1978.
Mantaua se confecţionează din tuburi PEHD (polietilenă de înaltă
densitate) extrudare conform DIN 8074 şi 8075 respectiv SR EN 253, cu
prelucrarea suprafeţelor interioare pentru asigurarea adeziunii ridicate a spumei
cu mantaua PEHD.
Fig. 1.7. Manta de protecţie din aluminiu pentru

conductele preizolate pozate aerian.
14
Fig. 1.8. Manta de protecţie din PEHD pentru

conductele preizolate pozate subteran.
1.3. Fitinguri
Curbele, coturile, reducţiile şi ramificaţiile constituie elemente de

conductă definite cu termenul generic de fitinguri. Gama tipodimensională a
fitingurilor se corelează cu procedeele de confecţionare a acestora.
Coturile se confecţionează din ţevi îndoite prin procedee de prelucrare la

cald sau la rece. Forma lor constructivă este definită de unghiul de îndoire α raza
de curbură R, dimensiunile braţelor B1, B2, lungimea porţiunii rectilinii m1,m2
necesară pentru îndepărtarea capetelor de asamblare, lungimea de rabatare L
care indică devierea traseului de conductă măsurată faţă de axa acestuia,
diametrul exterior De, grosimea peretelui ţevii s (fig. 1.9). Curbele netede se
confecţionează din ţevi laminate cu Dn<600. Curba cutată se utilizează la
conducte de abur supraîncălzit sau saturat de diametre mari (Dn 400 – Dn 600).
Coturile au aceleaşi funcţiuni ca şi curbele, însă dimensiuni mai mici.
Fig. 1.9. a. Detalii de cot.
15
Sisteme de conducte
Fig. 1.9. b. Detalii de cot.
Fig. 1.10. Detalii de ţevi curbate.
Fig. 1.11. a. Teuri egale şi reduse.
16
Fig. 1.11. b. Teuri egale şi reduse.
Fig. 1.12. Fitinguri în cruce egale şi reduse.
Fig. 1.13. Reducţii concentrice şi excentrice.
17
Sisteme de conducte
Coturile conductelor preizolate (fig. 1.14 şi fig. 1.15) se execută din ţevi
trase, cu raza de curbură de cel puţin 1,5·Dn. Forma conturilor poate fi netedă
sau cu pliuri (cute). La diametre mari (în domeniul ţevilor sudate) coturile se
realizează în construcţie rigidă, din segmente îmbinate prin sudare. Părţile
curbate ale conductelor preizolate din oţel sunt forjate conform DIN 2909/DIN
2605 varianta constructivă 3/R = 1,5 Dn, şi respectă cerinţele EN 448, STAS
8804/2 respectiv STAS 8804/1.
Fig. 1.14. Cot preizolat. Fig. 1.15. Cot preizolat dublu.
Fig. 1.16. Reducţie preizolată. Fig. 1.17. Ramificaţie preizolată.
Reducţiile (fig. 1.16) conductelor preizolate din oţel sunt forjate, conform
cerinţelor EN 448, DIN 2609, STAS 8804/1 respectiv STAS 8804/8-92.
Materialele folosite la coturi, ramificaţii şi reducţii preizolate trebuie să fie
identice cu cele ale ţevilor şi trebuie să aibă extremităţile curăţate de spumă pe o
lungime de 200 mm.
Ramificaţiile (fig. 1.17) conductelor preizolate din oţel sunt forjate,

conform cerinţelor EN 448, DIN 2609, STAS 8804/1 respectiv STAS 8804/5,6-
92.
În circuitele secundare se mai utilizează şi conducte preizolate flexibile din

Pe-X la care conducta centrală este din material plastic, iar mantaua din
18
polietilenă. Aceste conducte au următoarele avantaje: greutate redusă, rezistenţă

mare la coroziune, posibilitatea montării direct în sol fără elemente de
compensare. Menţionăm câteva firme producătoare: WIRSBO – PEX,
GIACOFLEX, ECOFLEX, MICROFLEX, BRUGG SYSTEMS, LOGSTOR
etc. Conductele flexibile utilizează elemente de legătură speciale cu ajutorul
cărora etanşarea este realizată în interiorul ţevii. În anexa 4 se găsesc
caracteristici tehnice pentru gama de produse Pe-X utilizate la reţelele termice
de distribuţie. Figurile 1.18 şi 1.19 prezintă secţiuni prin două conducte în
aceeaşi manta.
Fig. 1.18. Conducte flexibile ECOFLEX Thermo Twin.
Fig. 1.19. Conducte flexibile CALPEX DUO (Brugg Systems).
19
Sisteme de conducte
1.4. Elemente de asamblare
De regulă, îmbinarea conductelor din oţel inclusiv a coturilor şi

ramificaţiilor, se realizează prin sudură, şi prin brazare pentru cazul ţevilor din
oţel zincat. Îmbinările cu flanşe se recomandă la racordarea ţevilor cu armăturile
turnate. Flanşele pot fi îmbinate cu ţevile fie prin sudură, fie direct pe ţeava
bordurată, fie cu ajutorul unui inel sudat. Îmbinările consolidate cu manşoane se
recomandă pentru situaţiile în care trebuie asigurată o calitate şi o siguranţă
deosebită (amplasare sub căile ferate, străzi cu trafic important).
Conductele amplasate aerian sau în canale sunt susţinute de reazeme fixe
şi mobile. Conductele preizolate şi cele flexibile pot fi îngropate direct,
sprijinirea fiind în acest caz uniform continuă.
Mufe şi izolări locale pentru conducte preizolate

Îmbinarea conductelor preizolate, inclusiv a celor din Pe-X se face prin
mufare. Izolaţia durabilă şi impermeabilă a îmbinărilor sudate se realizează prin
intermediul mufelor (manşoanelor) termocontractibile (fig. 1.20 – 1.21) conform
standardului EN 489 pentru conducte preizolate. Materialul mufei este din
polietilenă de înaltă densitate (PEHD) termocontractibilă în cazul diametrelor
nominale de până la 400 mm sau polietilenă de înaltă densitate
termocontractibilă reticulară pentru diametre nominale peste 400 mm.
Fig. 1.20. Manşon termoductibil. Fig. 1.21. Manşon sudabil.
Fig. 1.22. Căciulă de capăt.
20
Fig. 1.23. Căciulă de capăt pentru conducte preizolate duble.
Căciulile de capăt (fig. 1.22 şi fig. 1.23) se folosesc pentru protejarea

părţii frontale a izolaţiei, împotriva inundării capetelor de ţeavă la intrarea în
clădiri, cămine de vizitare, sau în locul unde se îmbină conducta preizolată cu
conducta clasică.
Inelele de etanşare se folosesc pentru etanşarea dintre ţeava preizolată şi

zidul de beton la intrarea în cămine de vizitare, canale de expansiune, respectiv
clădiri. Sunt confecţionate dintr-un cauciuc cu profil special.
Fig. 1.24. Inel de etanşare.
Cuple
Pentru ramificaţiile conductelor preizolate din Pe-X se utilizează cuple
speciale pentru prinderea conductelor, protejate de cochilii pentru ramificaţii
care sunt umplute cu spumă PUR după montaj. Cuplele se utilizează şi pentru
conectarea a două conducte.
Fig. 1.25. Cuplă de conexiune. Fig. 1.26. Cuplă pentru schimbare de direcţie.
21
Sisteme de conducte
Fig. 1.27. Cuplă de reducere. Fig. 1.28. Cuplă de capăt.
Fig. 1.29. Cuplă în T pentru ramificaţie.
Fig. 1.30. Cochilii pentru ramificaţie.
22
1.5. Armături
Armăturile reprezintă elemente de conductă prin intermediul cărora

circulaţia fluidelor este controlată, dirijată, şi reglată.
Fig.1.31. Robinete cu sertar.
Fig. 1.32. Robinet cu sertar.

1 - tijă; 2 - inel de ghidare; 3 - capac; 4 - garnitură etanşare; 5 - şuruburi
de fixare a capacului; 6 - corpul robinetului; 7 - sertar; 8 - flanşe.
23
Sisteme de conducte
Robinete de închidere
Robinetul cu sertar (fig. 1.31 şi 1.32) are secţiunile de trecere ale vanei
perpendiculare pe direcţia de curgere a fluidului. Circulaţia fluidului se
efectuează fără modificarea direcţiei şi este permisă în ambele sensuri.
Robinete cu ventil
Orificiul de trecere al robinetului este plasat într-un plan orizontal sau
oblic (fig. 1.33). Ambele poziţii impun modificarea corespunzătoare a direcţiei
de curgere a fluidului.
Circulaţia fluidului este permisă într-un singur sens. De regulă, sensul de
curgere a fluidului este cel la care presiunea fluidului la robinetul închis
acţionează sub ventil, pentru a se reduce cuplul necesar la deschidere.
Fig. 1.33. Robinet cu ventil.

1 - corp; 2 - ventil, 3 - scaunul ventilului; 4 - capac; 5 - tijă.
Robinete cu obturator sferic

Robinetul sferic (fig. 1.34) are avantajul că asigură o închidere fermă şi
pierderi locale reduse, datorită unei rezistenţe hidraulice reduse.
Fig. 1.34. Robinet sferic.
24
Robinetul de reglare cu clapetă fluture

Dispozitivul de reglare se execută sub forma unei clapete care basculează
pe axa tijei de antrenare, Tija este prevăzută cu două lagăre de alunecare şi unul
sau două lagăre de rostogolire (fig. 1.35).
Fig. 1.35. Robinet de reglare cu clapetă fluture.
Robinetul de reţinere cu clapetă

Robinetul (fig. 1.36) se deschide prin bascularea clapetei. Sensibilitatea
clapetei poate fi crescută prin echiparea robinetului cu o contragreutate
exterioară.
Fig. 1.36. Robinet de reţinere cu clapetă.
25
Sisteme de conducte
Robinete de reglare şi control

Un robinet de control creează o cădere de presiune suplimentară în
circuitul hidraulic pentru a realiza debitele cerute. Debitul circulat depinde de
căderea de presiune pe robinet conform relaţiei
∆p
q = KV ⋅ 1000 (1.1)
ρ
unde,
KV - coeficientul de debit;
ρ - densitate [kg/m3];
q - debitul [m3/h];
∆p - căderea de presiune [bar].
Valoare maximă a coeficientului KV se obţine pentru poziţia complet
deschis a robinetului. Această valoare corespunde debitului măsurat în m3/h al
unui fluid cu densitatea ρ = 1kg / dm 3 , care trecând prin robinetul de reglare
produce o pierdere de presiune de 1 bar. Robinetele de control se aleg astfel
încât valoarea coeficientului KV să asigure debitul nominal în condiţiile
nominale de funcţionare. Coeficientul de debit KVS este valoarea lui KV la cursa
nominală a tijei de acţionare (h=100), prevăzută în catalogul producătorului
pentru o serie constructivă de robinete.
Pentru calculul coeficientului de debit KVS la deschiderea maximă a
ventilului trebuie să se cunoască:
Q [m3/h] - debitul maxim vehiculat;
2
∆pi [daN/cm ] - pierderea de sarcină din instalaţie;
∆pr [daN/cm2] - pierderea de sarcină admisă pe robinet;
∆pS [daN/cm2] - pierderea disponibilă minimă din sistem în zona de racordare;
ρ [kg/dm3] - densitatea fluidului vehiculat.
Qmax ρ 3
KVS = [m /h]. (1.2)
∆pr
Caracteristica intrinsecă a unui robinet de control reprezintă variaţia

debitului funcţie de cursa tijei de acţionare h în condiţiile unei căderi de presiune
constantă prin robinet, egală cu 10 m H2O (fig. 1.37).
Un robinet de control cu o caracteristică liniară are teoretic o variaţie
liniară când KV variază proporţional cu variaţia cursei tijei de acţionare. La
debite mici, caracteristica neliniară a radiatoarelor duce la deformarea
caracteristicii vanei, caracteristica reală fiind diferită de cea teoretică.
Caracteristica intrinsecă este logaritmică când coeficientul KV variază
proporţional cu logaritmul cursei tijei de acţionare.
26
Fig. 1.37. Compensarea neliniarităţii caracteristicii unităţii terminale prin

adoptarea unei caracteristici neliniare inverse pentru robinetul de reglare.
Alegerea unui robinet de control se efectuează pentru condiţii nominale de

funcţionare, adică cu robinetele de control în poziţia complet deschis şi o
căderea de presiune ∆pmin (fig. 1.38). Pe măsură ce robinetul se închide, căderea
de presiune creşte, caracteristica devenind neliniară. Gradul de distorsionare
depinde de raportul
∆pmin
β= , (1.3)
∆pmax
denumit autoritatea vanei.
Fig.1.38. Presiunea diferenţială aplicată robinetului de control depinde

de gradul de deschidere a acestuia.
27
Sisteme de conducte
Fig.1.39. Modificarea caracteristicii liniare a unui robinet în funcţie de

autoritatea sa.
În figura 1.39 este prezentat modul în care o caracteristică liniară este

distorsionată în funcţie de valorile diferite ale parametrului β . Literatura de
specialitate recomandă β = 0.5 ca o valoare minimă acceptabilă. Cu alte cuvinte,
valoarea căderii de presiune înregistrată când robinetul de control este complet
deschis şi funcţionează la parametri nominali, trebuie să fie cel puţin jumătate
din valoarea căderii de presiune totală pe circuit. Caracteristica ideală pentru un
robinet de reglare este cea care compensează caracteristicile rezistenţelor locale
din circuit. În fig. 1.40 se prezintă o caracteristică logaritmică.
Dacă β = 0 ,3...0 ,5 este indicată o caracteristică logaritmică a robinetului.
Dacă β = 0 ,5...0,8 este indicată o caracteristică liniară a robinetului.
Robinetele de reglare pot fi alese şi în afara acestor limite.
În reţelele secundare şi în instalaţiile termice interioare sunt utilizate
robinete specifice cu rol de reglare sau/şi de echilibrare. Caracterizarea unei
vane se efectuează prin determinarea valorii unor parametri specifici.
28
Fig. 1.40. Modificarea caracteristicii EQM a unui robinet în funcţie de

autoritatea sa.
Fig. 1.41. Ventil manual pentru radiatoare
29
Sisteme de conducte
Fig. 1.42. Ventil sferic.
Modernizarea instalaţiilor de încălzire înseamnă în primul rând reglarea

cantităţii de căldură conform cerinţelor consumatorului. În figura 1.41 este
prezentat un ventil manual pentru radiatoare, cu posibilitate de presetare a
debitului. Pentru închidere/izolare, în instalaţiile de încălzire se recomandă
utilizarea ventilului sferic (fig. 1.42).
Ventilele termostat (fig. 1.43) montate pe radiatoare sunt unităţi destinate
controlului temperaturii în încăperi. Principiul de funcţionare constă în utilizarea
unui senzor integrat cu lichid care se dilată la creşterea temperaturii în încăpere,
indiferent de sursă, şi acţionează prin intermediul unui capilar spiralat asupra
gradului de deschidere a robinetului. Temperatura interioară dorită se stabileşte
prin rotirea capului termostat. Dispozitivul nu necesită energie exterioară.
Robinetele de echilibrare cu două căi sunt dispozitive des utilizate
pentru echilibrarea reţelelor termice de distribuţie. Robinetul de echilibrare
hidraulică se montează pe conducta tur a instalaţiilor de încălzire şi lucrează în
concordanţă cu regulatorul de presiune diferenţială. Acest tip de robinet este
utilizat pentru echilibrare şi presetare precum şi ca punct de măsurare, punctele
de măsurare fiind cu autoetanşare (anexa 5).
30
Fig. 1.43. Ventil termostat.
Regulatorul de presiune diferenţială este un element al sistemului

automat, montat pe conducta de retur încălzire pentru a înlocui diafragmele care
serveau la echilibrarea reţelei de termoficare. Spre deosebire de diafragme,
regulatoarele de presiune diferenţială adaptează căderea de presiune la valoarea
prescrisă în funcţie de presiunile de intrare şi de ieşire din punctul termic.
Domeniul de aplicabilitate al regulatoarelor de presiune diferenţială este dat de
sistemele de încălzire. Regulatoarele de presiune diferenţială au funcţii de
control a presiunii diferenţiale şi a reglării căderii de presiune. Regulatoarele de
presiune pot fi folosite ca punct de măsură precum şi pentru închidere sau golire.
31
Sisteme de conducte
Fig. 1.44. Robinet de echilibrare tip STAD.
Vanele de reglare prezentate în anexa 5 sunt cele mai utilizate pe piaţa

românească producătorul acestora fiind Tour & Andersson.
Robinetele cu trei căi (anexa 6) permit o reglare eficientă a reţelei
termice înlocuindu-le cu succes pe cele cu două căi. Pot avea două funcţii
distincte: funcţie de amestec şi funcţie de ocolire.
Fig. 1.45. Reglarea cu ajutorul robinetelor cu trei căi cu rol de amestec.
Robinetele cu trei căi având funcţie de amestec sunt utilizate pentru

alimentarea unui circuit cu debit constant şi temperatură variabilă. Debitul
primar cu temperatura tp este amestecat cu agentul secundar de pe conducta de
retur cu temperatura tr în proporţia necesară pentru a obţine temperatura de
amestec necesară ts. Când racordul E se deschide, racordul L se închide în
32
aceeaşi proporţie. Al treilea racord rămâne deschis. Dacă racordul E este închis,
nu poate fi extrasă energie din primar, temperatura ts devenind egală cu tr.
Schema prezentată în figura 1.45 poate fi creată prin utilizarea a două
robinete cu două căi (fig. 1.46). Prin urmare, o vană cu trei căi poate fi
reprezentată de două vane cu două căi lucrând în opoziţie.
Fig. 1.46. Utilizarea robinetelor cu două căi în locul

unui robinet cu trei căi cu rol de amestec.
Fig. 1.47. Secţiune prin robinet cu trei căi cu funcţie de amestec.
Robinetele de reglare cu trei căi cu funcţie de ocolire sunt utilizate pentru

alimentarea unui circuit cu un debit variabil şi temperatură constantă, menţinând
debitul primar constant.
33
Sisteme de conducte
Fig. 1.48. Reglajul cu ajutorul robinetelor cu trei căi cu rol de ocolire.
Debitul primar este transmis prin racordul E sau bypass-at prin racordul L.
În principiu, el este constant. Vana de echilibrare STAD-1 amplasată pe
conducta cu debit constant, limitează debitul prin crearea unei pierderi de sarcină
constantă. Cum vana cu trei căi din circuitul de distribuţie este utilizată pentru
menţinerea constantă a debitului primar pentru evitarea interacţiunii între
circuite, este logic să se ia orice măsură care este necesară pentru a satisface
acest obiectiv. Acest lucru este realizat prin montarea unei vane de echilibrare
STAD-3 în by-pass pentru a crea o pierdere de sarcină echivalentă cu cea a lui C
pentru acelaşi debit. Astfel, debitul primar este neschimbat dacă racordul E sau
L este complet deschis deoarece rezistenţele hidraulice în serie cu aceste
racorduri au aceeaşi valoare.
Vanele cu trei căi sunt, de obicei, proiectate pentru a realiza funcţia de
amestec prin intermediul a două intrări şi o ieşire. Utilizarea lor pentru ocolire cu
o intrare şi două ieşiri poate genera circulaţia apei într-o direcţie inversă celei
planificate, creând o creştere semnificativă a nivelului de zgomot şi a vibraţiilor
vanei. De aceea, vana cu trei căi cu rol de ocolire se plasează în circuitul de
întoarcere aşa cum se prezintă în figura 1.48.
34
Fig. 1.49. Secţiune prin robinet cu trei căi cu funcţie de ocolire.
1.6. Suporturi
Funcţionarea unei conducte sau a unui sistem de conducte este

caracterizată de apariţia simultană sau succesivă a numeroase forţe, momente şi
deplasări: greutatea proprie, greutatea fluidului la parametrii de lucru, reacţiunile
provocate de curgerea fluidului, greutatea izolaţiei termice şi a materialului de
protecţie aferent, deplasările datorate dilatării şi contracţiei termice, sarcinile
exterioare induse de mediul ambiant.
Suporturile se clasifică după:
- deplasările permise în suporturi fixe şi mobile;
- modul de preluare şi transmitere a sarcinilor în suspensii şi reazeme.
Fig. 1.50. Vedere transversală sistem de conducte de termoficare.

1 - cămin de vane; 2 - compensator; 3 - aerisire;
4 - punct de colectare scurgeri; 5 - drenare.
35
Sisteme de conducte
Fig. 1.51. Sistem de conducte de termoficare. Părţi componente.
1.6.1. Suporturile mobile
Suporturile care permit deplasarea conductei pe una sau mai multe direcţii
sunt denumite suporturi mobile. Când deplasarea are loc într-o singură direcţie,
reazemul este ghidat. Există diverse variante constructive: cu frecare prin
alunecare, cu frecare prin rostogolire (reazeme cu role, rulouri) etc. Reazemele
mobile sunt utilizate pentru transmiterea greutăţii conductelor termice asupra
construcţiilor portante, ele asigurând în acelaşi timp libertatea deformaţiilor
determinate de variaţiile de temperatură ale agentului termic.
La diametre mici de conductă, 50 ÷ 150 mm, sunt preferate suporturile
mobile alunecătoare, având un coeficient de frecare oţel pe oţel de 0,3...0,6. Un
asemenea suport este prezentat în fig. 1.52.
Suporturile mobile cu role (rulante) se utilizează pentru conducte cu
diametrul de peste 150 mm, montate aerian sau subteran în canale vizitabile.
Eforturile longitudinale suportate de construcţii portante sunt mult reduse prin
această tehnologie, coeficientul de frecare fiind 0,03...0,1. În figurile 1.53 ÷ 1.56
sunt prezentate diverse variante constructive de suporturi mobile cu role şi arc.
36
Fig. 1.52. Reazem mobil cu frecare prin alunecare.
Conductele de înaltă, medie şi joasă presiune cu diametre de sub 600 mm,

montate la înălţime se susţin cu ajutorul suspensiilor. Suspensiile se fixează pe
porţiunile orizontale sau verticale ale traseului de conductă, fie cu eclise sudate,
fie cu bride. Conducta se suspendă cu ajutorul unor tiranţi şi cârlige. Suspensiile
conductelor ce transportă agent termic pot avea şi dispozitive elastice
suplimentare pentru preluarea deplasărilor pe verticală. Suporturile cu suspensie
(articulaţie şi arc) se utilizează în situaţii speciale pentru conducte care fac
schimburi de direcţie în planul vertical, precum şi în punctele în care conductele
fac deplasări după trei direcţii.
37
Sisteme de conducte
Fig.1.53. Suport dublu mobil cu rolă.
Fig. 1.54. Suport mobil cu un arc.
38
Fig. 1.55. Suport mobil cu arc şi rolă.
Fig. 1.56. Suport mobil cu două arcuri şi rolă.
39
Sisteme de conducte
Fig.1.57. Suspensie monofilară Fig.1.58. Suspensie monofilară

cu ureche, mufă şi bridă. cu tijă cu arc şi bridă.
1- Ureche 1- Tijă cu arc

2- Cârlig 2- Cârlig
3- Tijă cu filet drept 3- Grindă
4- Mufă cu filet 4- Tijă cu filet
5- Tijă cu filet stâng 5- Bridă
6- Grindă 6- Tirant
7- Bridă 7- Piuliţă
8- Tirant
8- Piuliţă
40
Fig.1.59. Suspensie monofilară Fig. 1.60. Suspensie bifilară

cu ureche, ghidaj cu arc şi bridă. cu piuliţă şi suport.
1- Ureche 1- Tijă cu filet

3- Ghidaj cu arc 3- Ureche
4- Tijă cu filet 4- Grindă
5- Grindă 5- Suport
6- Bridă 6- Piuliţă
7- Tirant
8- Piuliţă
41
Sisteme de conducte
Fig.1.61. Suspensie bifilară cu ureche, Fig.1.62. Suspensie bifilară

ghidaj cu arc, grindă şi suport. cu piuliţă, ghidaj cu
arc, consolă şi dublantă.
1-Ureche 1- Tijă cu filet

3- Grindă 3- Consolă
4- Suport 4- Dublantă
5- Ghidaj cu arc 5- Ghidaj cu arc
6- Tirant 6- Piuliţă
7- Tirant
În cazul utilizării conductelor preizolate, modul de sprijinire pe reazeme

mobile este similar cu cel menţionat pentru conductele clasice, cu respectarea
recomandărilor furnizate de producători. În figura 1.63 sunt prezentate
schematic tipurile principale de suporturi mobile utilizate la conductele
preizolate.
42
Tabel 1.1. Exemple de simbolizare a suporturilor rezemate
Tip Simbolizare
Suport fix
Suport glisant
Suport glisant ghidat
Rulant ghidat
Rulant
Suport fix
Suport ghidat
43
Sisteme de conducte
Fig.1.63. Principalele tipuri de suporturi mobile pentru conducte preizolate.
1.6.2. Suporturi fixe
Suporturile fixe sunt elemente prin care se rigidizează reţelele termice

(fixare de elemente de construcţie, stâlpi, estacade, blocuri de ancoraj montate în
sol).
Fig. 1.64. Suport cu bridă şi postament fix.
44
Fig. 1.65. Suport U fix.
Fig. 1.66. Suport L fix.
Suporturile fixe solidarizează anumite puncte ale conductelor cu

construcţiile portante şi trebuie prevăzute pe traseul conductelor, astfel încât
între două fixări consecutive să existe un singur dispozitiv sau sistem de
compensare a dilatării conductelor. Figurile 1.64 ÷ 1.66 prezintă principalele
tipuri de suporturi fixe.
Punctele fixe subterane pentru conducte preizolate sunt scuturi din beton
armat încastrate în teren sau în pereţii canalelor (fig. 1.67). Conductele sunt
legate rigid cu scutul de beton armat prin intermediul unor plăci opritoare din
oţel, sudate. În cazul amplasării conductelor în canale circulabile sau
supraterane, suporturile fixe au forma unor construcţii metalice solidarizate cu
conductele respective prin sudură sau cu şuruburi.
45
Sisteme de conducte
În cazul conductelor preizolate utilizarea punctelor fixe este

recomandabilă în următoarele situaţii:
- pentru dirijarea direcţiei deformaţiilor (de exemplu: în faţa curbelor cu
unghiuri mici, în cazul configuraţiilor „L” şi „Z” etc.);
- condiţii deosebite de teren (de exemplu: teren cu pantă mare).
Vedere frontală.
Vedere laterală. Vedere în plan.
Fig.1.67. Suport fix din beton pentru conducte preizolate.
46
Forţele care acţionează asupra reazemelor fixe sunt: greutatea

conductelor, frecarea pe reazemele mobile, reacţiunile elastice din
compensatoarele de dilatare şi forţele datorate presiunii interne.
1.7. Compensatoare de dilatare
Datorită dilatării conductei aflate în exploatare, traseul unei reţele termice

trebuie prevăzut cu compensatoare pentru preluarea deformaţiilor.
Compesatoarele pot fi: natural elastice, cu presgarnitură sau lenticulare.
Compensatoarele natural elastice sunt trasee de conductă realizate prin
schimbări de direcţie. Compensatoarele natural elastice sunt delimitate de
reazemele fixe prevăzute de o parte şi de alta a schimbărilor de direcţie, la
distanţe convenabil alese. Pe traseele sistemelor de conducte se pot întâlni
compensatoare în formă de „U”, „L” sau „Z”, capabile să se deformeze în
domeniul elastic sub influenţa variaţiilor de temperatură a agentului termic (fig.
1.68).
1.68. Compensatoare naturale elastice în formă de „U”, „L” şi „Z”.
În figura 1.69 sunt prezentate soluţii tehnice recomandabile pentru

sisteme complexe ce cuprind două conducte de încălzire din ţeavă de oţel
preizolată şi două conducte ce transportă apă caldă de consum din Pe-X.
47
Sisteme de conducte
Fig.1.69. Detaliu compensator „U” pentru sisteme de conducte

preizolate.
Compensatoare cu presgarnitură
Se utilizează pentru preluarea deformaţiilor tronsoanelor rectilinii de
conducte, în situaţiile în care nu se dispune suficient spaţiu pentru amplasarea
compensatoarelor curbate în formă de „U”. Etanşarea necesară pentru aceste
compensatoare se realizează cu ajutorul unei garnituri. Acestea prezintă
avantajul unor dimensiuni şi rezistenţe hidraulice reduse (fig. 1.70). Principalul
dezavantaj este că necesită întreţineri periodice pentru a se asigura o etanşare
corespunzătoare şi creează posibilitatea încărcării reazemelor fixe cu forţe de
presiune interioară.
48
Fig. 1.70. Compensator axial cu presgarnitură:

1 – pahar; 2 – corp; 3 – inel fix; 4 – inel mobil,
5 – garnitură (azbest); 6 – inel de presiune (presetupă).
Compensatoare lenticulare (cu burduf)

În condiţii dificile de montare a conductelor se utilizează compensatoare
lenticulare în scopul preluării deformaţiilor. Pentru preluarea deformaţiilor într-o
direcţie perpendiculară pe ax se utilizează compensatoare lenticulare axiale (fig.
1.71), pentru preluarea deformaţiilor elementului lenticular se recomandă
compensatoare laterale (fig. 1.72), iar pentru preluarea unei rotaţii unghiulare
compensatoarele unghiulare (fig. 1.73).
În figura 1.74 şi în tabelul 1.2 este prezentat un compensator pentru
conducte preizolate produs de firma ISOPLUS.
Fig. 1.71. Compensator lenticular axial: a – simplu; b – dublu.
49
Sisteme de conducte
Fig. 1.72. Compensator lenticular lateral:

a – articulate cu cuple rotative; b – articulate cu cuple sferice.
Fig. 1.73. Compensator de dilatare lenticular unghiular:

a – cu cuplă de rotaţie; b – cu articulaţie cardanică.
50
Fig. 1.74. Compensator pentru conducte preizolate.
Tabel 1.2. Dimensiuni compensatoare ISOPLUS
DN da s da’ Da sD M LL um F A G
[mm] [mm] [mm] [mm] [mm] [mm] [mm] [mm] [mm] [N/mm] [cm2] [kg]
20 26,9 3,2 56,0 125 34,5 1000 275 50 176 9,7 1,8
25 33,7 3,2 56,0 125 34,5 1000 275 50 176 9,7 1,8
32 42,4 2,6 73,0 140 33,5 1000 275 50 204 15,1 2,0
40 48,3 2,6 73,0 140 33,5 1000 275 50 177 16,3 2,0
50 60,3 2,9 86,0 160 37,0 1000 275 50 224 25,9 2,4
65 76,1 2,9 106,0 180 37,0 1000 335 70 219 42,1 3,8
80 88,9 3,2 122,0 180 29,0 1000 345 70 180 67,8 5,4
100 114,3 3,6 139,7 225 42,6 1200 390 80 212 109,9 7,6
125 139,7 3,6 168,3 250 40,8 1200 400 80 226 159,9 9,7
150 168,3 4,0 193,7 280 43,1 1200 475 100 261 230,5 15,4
200 219,1 4,5 268,0 355 43,5 1200 515 120 361 383,9 24,0
250 273,0 5,0 323,9 400 38,0 1200 515 120 362 594,0 31,5
300 323,9 5,6 355,6 450 47,2 1400 660 140 353 834,2 51,5
350 355,6 5,6 406,4 500 46,8 1400 650 140 617 1004,3 60,0
400 406,4 6,3 457,2 560 51,4 1400 650 140 505 1310,0 75,5
450 457,2 6,3 508,0 630 61,0 1400 660 150 528 1656,1 86,0
500 508,0 6,3 560,0 670 55,0 1400 660 150 537 2042,8 93,0
600 610,0 7,1 675,0 800 62,5 1500 690 150 864 2937,8 162,0
51
Sisteme de conducte
1.8. Soluţii constructive de amplasare a conductelor de

transport a agentului termic
Amplasarea reţelelor termice se poate face subteran în canale termice,

subteran direct în sol şi aerian. De regulă, se preferă amplasarea subterană.
Montarea supraterană (aeriană) este admisă în următoarele situaţii: în incinte şi
pe platforme industriale, în afara ansamblurilor de clădiri civile, în situaţia unui
nivel permanent ridicat al apelor freatice, în condiţii locale speciale.
1.8.1. Reţele termice subterane
Conductele termice pot fi îngropate direct în teren sau amplasate în canale

circulabile, semicirculare sau necirculabile. Amplasarea direct în sol se
utilizează în cazul conductelor din oţel preizolate termic şi în cazul conductelor
din polietilenă Pe-X preizolate. În cazul conductelor din oţel izolate cu vată
minerală sau în cazul în care conductele izolate clasic sunt înlocuite cu conducte
preizolate în cadrul unor lucrări de reabilitare sau modernizare se preferă
varianta cu montare în canale. Reţelele termice subterane se montează de regulă
la adâncimi de 0,6 – 2,5 m.
Canale vizitabile
Canalele circulabile sau vizitabile pot cuprinde pe lângă reţeaua termică
propriu-zisă mai multe tipuri de reţele: conducte de alimentare cu apă, cabluri de
forţă, cabluri de telecomunicaţii. Montarea conductelor în canale circulabile
asigură accesul personalului de întreţinere, însă este o soluţie foarte costisitoare.
Investiţia se justifică numai în cazul unui număr mare de conducte, cu trasee
paralele, în incinta marilor întreprinderi industriale şi la limita centralelor de
termoficare. Pereţii canalelor vizitabile se execută din beton armat, din blocuri
de beton sau din zidărie de cărămidă.
Dimensiunile minime ale unui canal circulabil (fig. 1.75) sunt: înălţime
1,80 m, lăţime 0,6 m. Canalele vizitabile sunt prevăzute cu iluminat artificial şi
ventilare pentru ca temperatura din interiorul canalului să nu depăşească 40oC.
Pe traseu se prevăd trape şi guri de acces la distanţe de maximum 200 metri, la
capetele de reţea şi la schimbările de direcţie.
Canale semicirculabile
Canalele semicirculabile sunt utilizate atunci când săpăturile pentru
repararea conductelor sunt excluse sau de evitat (subtraversări de străzi, căi
ferate etc.). Dimensiunile minime ale unui canal semicirculabil sunt: înălţime 1,6
m, lăţime 0,5 m (fig. 1.76). Conductele se montează pe suporturi prinse pe radier
sau pe pereţii canalului.
52
Fig. 1.75. Canal circulabil din beton armat monolit.
Fig. 1.76. Canal semicirculabil.
Canale necirculabile
Canalele necirculabile (fig. 1.77) reprezintă soluţia cea mai des întâlnită în
ţara noastră. De regulă, sunt executate din cărămidă sau beton armat cu secţiuni
dreptunghiulare, însă pot fi şi ovale sau cilindrice. În canalele nevizitabile cu
scuturi de beton pentru suporturi fixe, se prevede o gură de vizitare în amonte şi
gol în scutul de beton pentru scurgerea eventualelor ape de infiltraţie.
53
Sisteme de conducte
Fig. 1.77. Canal necirculabil.
Montarea canalelor se efectuează în general, deasupra nivelului apelor

freatice. Atunci când această soluţie nu este posibilă este necesară izolarea
hidrofugă cu 50 centimetri deasupra nivelului maxim al apelor. Pentru evitarea
infiltraţiilor subterane, în zonele canalelor care se găsesc sub nivelul acestora se
recomandă construirea de drenaje şi puţuri absorbante.
Canalele trebuie să aibă pante de scurgere a apelor de infiltraţie în sens
longitudinal de minim 2o/oo. La punctele de nivel minim se prevăd legături la
canalizarea generală şi clapete contra refulării. În lungul canalelor termice
trebuie prevăzute rosturi de tasare şi de dilataţie la cel mult 40 metri distanţă.
Instalaţiile anexe ale reţelelor termice montate în canal

Prin instalaţii anexe ale reţelelor de termoficare se înţeleg instalaţiile de
golire, instalaţiile de ventilare şi instalaţiile electrice necesare pentru asigurarea
exploatării normale a reţelelor.
a) Instalaţii de golire
Instalaţiile de golire se compun din legăturile şi armăturile montate în
cuvele amplasate în punctele de golire de pe traseele reţelelor de termoficare şi
din conductele şi tuburile din fontă dintre aceste cuve şi punctele de scurgere a
apei.
b) Instalaţii de ventilare
Instalaţiile de ventilare se compun din elementele ce se prevăd pentru
canale termice semicirculabile şi circulabile şi în cămine, pentru a nu se depăşi
temperatura de 35oC în interior.
c) Instalaţii de evacuare a apelor de scurgere
Canalele reţelelor termice subterane se prevăd cu instalaţii de evacuare a
apei rezultate din infiltraţii, golirea şi evacuarea conductelor. Canalele se prevăd
cu pantă de minim 5o/oo către punctele de evacuare.
54
Conducte preizolate montate direct în sol

Soluţia este în curs de implementare în ţara noastră, în Europa de Vest
fiind preponderentă. Conductele preizolate se montează pe suporturi din
poliuretan, saci de nisip, dulapi de lemn, într-un strat de nisip cu granulaţia 0,5 ÷
4 mm, care depăşeşte cu minimum 10 cm partea superioară a mantalei de
protecţie a conductei cu diametrul cel mai mare. În figura 1.78 şi în tabelul
conex 1.3 sunt prezentate informaţii privind amplasarea conductelor preizolate
ISOPLUS.
Aşa cum rezultă din tabelul 1.3 adâncimea de pozare a conductelor
preizolate variază în intervalul 0,97 m ÷ 2,6 m în funcţie de diametrul conductei.
Diferenţa între nivelul terenului şi nivelul stratului de nisip este recomandabil să
se situeze între 0,8 m ÷ 1,2 m.
Lăţimea şanţului depinde de numărul şi diametrul conductelor. Distanţele
minime dintre conducte sau între conductă şi marginea şanţului variază între 100
mm la diametre mici, până la 900 mm la diametre de conductă de 1200 ÷ 1300
mm.
Fig. 1.78. Secţiune transversală printr-o reţea de conducte preizolate.
55
Sisteme de conducte
Tabel 1.3. Indicaţii amplasare conducte preizolate
Grosime
Diametrul Lăţime
strat Adâncime sol Minimum
conductei săpătură
acoperire
Da UH T M B
[mm] [m] [m] [mm] [m]
65 0,80 0,97 100 0,43
75 0,80 0,98 100 0,45
90 0,80 0,99 150 0,63
110 0,80 1,01 150 0,67
125 0,80 1,03 150 0,70
140 0,80 1,04 150 0,73
160 0,80 1,06 200 0,92
180 0,80 1,08 200 0,96
200 0,80 1,10 200 1,00
225 0,80 1,13 200 1,05
250 0,80 1,15 200 1,10
280 0,80 1,18 300 1,46
315 0,80 1,22 300 1,53
355 0,80 1,26 300 1,61
400 0,80 1,30 400 2,00
450 0,80 1,35 400 2,10
500 0,80 1,40 400 2,20
560 0,80 1,46 500 2,62
630 0,90 1,63 500 2,76
670 0,90 1,67 600 3,14
710 1,00 1,81 600 3,22
800 1,00 1,90 700 3,70
900 1,20 2,20 700 3,90
1000 1,20 2,30 800 4,40
1100 1,20 2,40 800 4,60
1200 1,20 2,50 900 5,10
1300 1,20 2,60 900 5,30
În figura 1.79 se poate observa o variantă de amplasare a unui sistem de

conducte de termoficare, ce conţine patru conducte: două tur – retur pentru
încălzire şi două tur – retur pentru apă caldă de consum.
56
Fig. 1.79. Detaliu de secţiune printr-o reţea termică de distribuţie.
1.8.2. Reţele termice supraterane
Amplasarea supraterană a conductelor termice este o soluţie

recomandabilă numai în zone situate în afara perimetrului construibil al
localităţilor, pe platformele şi în incintele industriale, de-a lungul căilor ferate, a
căilor de comunicaţii, a râurilor, a canalelor deschise şi în culoare tehnologice.
Amplasarea aeriană se execută pe stâlpi de beton armat sau metalici.
Stâlpii de susţinere trebuie să asigure gabaritul de liberă trecere în zonele de
supratraversare sau pot fi şi de mică înălţime dacă există condiţii, pe construcţii
rezultate dintr-o fundaţie din beton simplu şi un cuzinet din beton armat. La
pozarea aeriană a reţelelor termice pe suporturi de mică înălţime, distanţa
minimă de la sol până la partea inferioară a termoizolaţiei finite a conductelor
este de 0,3 m.
Fig. 1.80. Amplasarea aeriană a conductelor la înălţime mică: 1 – cuzinet.
57
Sisteme de conducte
Fig. 1.81. Amplasarea aeriană a conductelor termice pe stâlpi

prefabricaţi din beton armat:
a, b – stâlpi în formă de „T”; c – stâlp dublu „T”; d – stâlp portal;
e – stâlp dublu portal.
1.9. Telegestiunea sistemelor de conducte
În vederea unei administrări economice şi eficiente în condiţii de

siguranţă mărită şi protecţie a mediului, sistemele complexe de conducte se
prevăd cu sisteme teleinformatice de monitorizare şi conducere operativă de tip
SCADA. Unităţile de bază ale unui sistem de control şi monitorizare de acest tip
cuprind aparate de comandă, măsură, control, semnalizare şi sisteme de
transmitere la distanţă a datelor achiziţionate.
Obiectivele generale urmărite de un sistem dispecer de supraveghere şi
conducere operativă trebuie să asigure:
- furnizarea în timp real a datelor;
- optimizarea transportului şi distribuţiei;
- depistarea operativă a avariilor;
- optimizarea funcţionării instalaţiilor tehnologice;
- prelungirea duratei de viaţă a echipamentelor;
- asigurarea interfeţei tranzacţionale cu furnizorii şi consumatorii de agent
termic;
- îmbunătăţirea calităţii serviciilor furnizorilor în raport cu consumatorii;
- creşterea eficienţei economice.
Funcţiile realizate prin intermediul telegestiunii sunt: funcţii operative de
reglare, supraveghere, comandă, protecţie şi ghid operator; funcţii semioperative
de optimizare, autodiagnoză, programare on-line a sistemului, mentenanţă;
funcţii neoperative de documentare, protocolare şi optimizare „off-line”.
Sistemele complexe de conducte se prevăd cu un „dispecer central”,
gestionat de un „dispecer coordonator”, care supraveghează şi conduce în timp
real întreaga reţea.
58
Nivelurile de conducere cuprind:

- nivelul 1 de culegere date;
- nivelul 2 de conducere distribuită;
- nivelul 3 de conducere centralizată.
Detalii privind automatizarea sistemelor de alimentare centralizată cu
agent termic se găsesc în cap. 5.4.3.
Sistemul SCADA se utilizează frecvent în ţările vestice, în ţara noastră
implementarea lui fiind într-o fază de început. În ultimii ani şi în România
reţelele termice suferă un proces de modernizare. Se utilizează sisteme simple de
supraveghere, a căror unic scop este prevederea scurgerilor. Sistemul de
supraveghere a unui sistem de conducte trebuie să aibă trei funcţiuni
fundamental distincte: supravegherea reţelei de conducte, localizarea defectului,
evaluarea defectului. Detectarea scurgerilor din conducte este posibilă datorită
existenţei în interiorul materialului izolator a unor conductori electrici. La
apariţia umezelii rezistenţa electrică dintre conductorii de Cu, montaţi în
materialul izolator în timpul procesului de fabricaţie şi conducta de oţel se
modifică, defectul apărut putând fi localizat cu ajutorul unui reflectometru de
impulsuri.
Supravegherea sistemului de conducte se bazează pe precizarea stării de
umiditate a materialului izolaţiei termice prin măsurarea rezistentei izolaţiei.
Dacă rezistenţa izolaţiei coboară sub o limita prestabilită se produce o
semnalizare. Pe lângă aceste sarcini specifice de supraveghere sistemul verifică
independent dacă circuitul sensibil este închis şi prin aceasta funcţionalitatea
lanţului de măsurare este garantată. Aparatele de localizare indică locul
defectului în procente din lungimea totală a conductei pe care este instalat
circuitul sensibil. Evaluarea defectelor de umiditate se poate efectua în faza
incipientă şi astfel se asigură un interval de timp suficient de mare pentru
programarea optimală a măsurilor necesare de remediere. Există aparate speciale
pentru supravegherea lucrărilor de montaj care permit obţinerea de informaţii
diverse asupra calităţii izolaţiei termice încă de la începutul exploatării reţelei.
59
Sisteme de conducte
Capitolul 2
Calculul hidraulic
2.1. Calculul hidraulic al pierderilor de sarcină
Calculul hidraulic al reţelelor, indiferent de natura fluidului (apă rece, apă

fierbinte, abur, gaze, aer comprimat) implică în primul rând calculul pierderilor
de sarcină. Pierderea de sarcină exprimă procesul de disipare a energiei
curentului de fluid. În literatura de specialitate, subiectul reprezintă o îmbinare
între abordări teoretice şi experimentale. Pierderea de sarcină se calculează
printr-o relaţie de forma
V2
hr = ζ , (2.1)
2g
unde ζ este un coeficient adimensional, denumit coeficient de pierderi de

sarcină şi V viteza medie a fluidului în conductă. Pierderile de sarcină sunt
liniare şi locale. Calculele hidraulice se efectuează respectând principiul
suprapunerii efectelor, pierderile de sarcină totale fiind determinate ca suma
dintre pierderile liniare şi cele locale.
Factorii care influenţează pierderile de sarcină liniară într-un sistem de
conducte sunt:
• Lungimea conductei. Pierderea de sarcină liniară este direct proporţională
cu lungimea L a curentului de fluid.
• Raza hidraulică. Pierderea de sarcină este invers proporţională cu raza
hidraulică, R. Raza hidraulică este definită ca raportul între secţiunea
fluidului şi perimetrul udat. În cazul conductelor circulare
D
R = , (2.2)
4
unde D reprezintă diametrul conductei.
60
2. Calculul hidraulic
• Viteza medie. Legea de variaţie a pierderilor de sarcină liniară hd cu

viteza medie V depinde de regimul de mişcare: în regim laminar există o
dependenţă liniară între pierderi şi viteza medie, iar în regim turbulent
pierderile sunt proporţionale cu viteza medie la o putere cuprinsă între
1,75 şi 2.
• Natura fluidului. Influenţa naturii fluidului este descrisă prin densitatea ρ
şi coeficientul dinamic de viscositate µ .
• Rugozitatea suprafeţelor solide. Pierderea liniară de sarcină este
influenţată de rugozitatea pereţilor. Rugozitatea depinde de natura
materialului şi de modul de prelucrare a suprafeţelor. Rugozitatea poate fi
clasificată în rugozitate artificială (executată în condiţii de laborator
printr-un procedeu de lipire a unor granule de nisip de diametru constant
pe peretele interior neted al conductei) şi rugozitate naturală sau tehnică
(întâlnită în conductele şi canalele reale). Rugozitatea artificială se descrie
prin:
- rugozitatea absolută ∆ = k / 2 care exprimă înălţimea caracteristică a
granulelor de nisip de diametru k fixate cu adeziv pe pereţii netezi ai
conductelor, în scopul efectuării de studii experimentale în condiţii de
laborator;
- rugozitatea relativă exprimată ca raportul dintre rugozitatea absolută
şi raza hidraulică R. Uneori este definită ca raportul între rugozitatea
absolută şi diametrul conductei D.
Rugozitatea naturală este neregulată. Aprecierea înălţimii asperităţilor
fiind o problemă dificilă se utilizează noţiunea de rugozitate echivalentă ∆ e ,
pentru a descrie înălţimea asperităţilor artificiale care în condiţii similare de
curgere ar produce o pierdere de sarcină egală cu cea produsă de rugozitatea
naturală. Rugozitatea variază în timp în funcţie de natura materialului din care
este alcătuită conducta şi de proprietăţile fizico-chimice ale fluidului transportat.
În anexa 7 se pot observa valorile rugozităţii absolute pentru diverse tipuri de
conducte şi canale.
2.1.1. Calculul pierderilor de sarcină liniară.
Relaţia generală pentru calculul pierderilor de sarcină liniară este
fL V 2
hd = ⋅ [m], (2.3)
R 2g
unde f este denumirea coeficientului de sarcină liniară.
61
Sisteme de conducte
Pentru conducte circulare, relaţia se întâlneşte sub forma
λL V 2
hd = ⋅ [m], (2.4)
D 2g
cunoscută în literatură drept relaţia lui Darcy-Weissbach.
Tabel 2.1. Relaţii pentru calculul pierderilor liniare de sarcină.
Denumire Relaţie de calcul Domeniu de valabilitate

Formula 64
Hagen – λ= ReD < 2300
Poiseuille ReD
Formula 0.3164 1
λ= = 4000 < ReD < 105
Blasius ReD0 ,25 4 100 ⋅ Re
D
Formula 1
Filonenko - λ= 3000 < ReD < 23 ⋅ D k
Altşul (1.8 ⋅ lg ReD − 1.64)2
( )
Formula 1
Prandtl – = 2 ⋅ lg ReD ⋅ λ − 0.8 3000 < ReD < 23 ⋅ D k
Nikuradse λ
2
Formulan  D 0,0001 < k D < 0,01
Lobaev λ = 1.42  ReD ⋅  23 ⋅ D k < ReD < 560 ⋅ D k
 k
Formula 1 k
Prandtl - = 1.14 − 2 ⋅ lg ReD > 560 ⋅ D k
Nikuradse λ D
Formula 1
C = ⋅R 1 6 ReD > 560 ⋅ D k
Manning n
1
C = ⋅R y
Formula n
ReD > 560 ⋅ D k
Pavlovski y = 2.5 ⋅ n − 0.13 − 0.75 ⋅
⋅ R ( )
n − 0.1 ;R ≤ 3m
Formula  1  n 
Ganguillet - C =  28 +  1 + 23 ⋅  ReD > 560 ⋅ D k
Kutter  n  R 
Formula 1  2.51 k 
Colebrook - = −2 ⋅ lg  + 
 -
White λ Re
 D ⋅ λ 3 . 71 ⋅ D 
Formula lui  k 100 
λ = 0.1 ⋅ 1.46 ⋅ +  0.00008 < k D < 0.0125
Altşul D Re
 D 
62
b
Formula lui a  υ
Şevelev λ = b ⋅c +  -
D  v
Formula lui
Şevelev pentru b
d  e
conducte de λ = b ⋅ 1 +  -
transport a D  v
apei
Tabel 2.2. Valoarea coeficienţilor din formulele lui Şevelev.
Coeficienţi
a b c d e
Domeniu de utilizare
Conducte noi de oţel îmbinate prin
0.312 0.226 1.9 ⋅ 10 −6 0.0159 0.684
sudură (k=0.011 mm)
Conducte noi de fontă îmbinate
prin mufe sau înfiletare 0.863 0.284 0.55 ⋅ 10 −6 0.0144 2.36
(k=0.2 mm)
Conducte vechi de oţel sau fontă
îmbinate prin mufe sau înfiletare
υ υ e
(k=1 mm) pentru ≤ 1.08 ⋅ 10 m , −6 0.021 0.3 c + = 1 + ≅1
v v v
respectiv pentru apă v ≥ 1.2 m s
Conducte vechi de oţel sau fontă
îmbinate prin mufe sau înfiletare
υ 1.5 ⋅ 10 −6 0.0179 0.867
(k=1mm) pentru > 1.08 ⋅ 10 − 6 m , 1.0 0.3
v
respectiv pentru apă v < 1.2 m s
O altă formulare a relaţiei de calcul a pierderilor de sarcină liniară a fost

determinată prin similitudine
L
hd = 2
V 2, (2.5)
C R
unde C este coeficientul lui Chézy.

Coeficientul de pierderi de sarcină liniară este un parametru adimensional
ce depinde de regimul de curgere a fluidului, descris prin numărul Re şi
rugozitatea pereţilor k. Literatura de specialitate cuprinde numeroase metode de
calcul a acestui parametru. Până în prezent au fost stabilite peste 140 de formule,
multe din ele cu caracter empiric şi cu domeniu limitat de valabilitate. În tabelul
2.1 sunt prezentate câteva dintre cele mai uzuale.
63
Sisteme de conducte
Fig. 2.1. Diagrama Moody.
64
O altă metodă adeseori preferată de determinare a pierderilor de sarcină

liniară este utilizarea diagramelor practice de calcul. Analiza diagramei lui
Moody, pentru calcule hidraulice în conducte tehnice (fig. 2.1), oferă avantajul
că poate furniza explicaţii privind comportarea hidraulică diferită la diverse
numere Reynolds (Re) şi diverse rugozităţi.
Curgerea unui fluid formează în vecinătatea unui perete un strat limită a
cărui grosime variază în funcţie de regimul de mişcare. În regim laminar,
grosimea stratului limită este suficient de mare pentru a acoperi asperităţile,
rugozitatea peretelui neinfluenţând curgerea. În acest caz, numai valoarea
numărului Re influenţează curgerea, fenomen ilustrat de formula lui Darcy de
calcul a coeficientului de pierderi liniare
64
λ= . (2.6)
Re
Valorile coeficientului lui Darcy se pot citi de pe dreapta corespunzătore

numerelor Re<2320, denumită dreapta lui Poiseuille.
Zona următoare, 2000<Re<4000 corespunde unei zone reduse, de
tranziţie. Valoarea numărului Re nu poate fi precizată în acest caz, dependenţa
fiind complicată şi instabilă.
Pentru Re ≥ 4000 , mişcarea este turbulentă. De-a lungul peretelui, însă se
formează un substrat laminar, a cărui grosime scade odată cu creşterea
numărului Re. La numere Re mici, asperităţile au o înălţime mai mică decât
substratului laminar, neinfluenţând curgerea. Conducta se comportă ca şi când ar
fi netedă şi coeficientul Darcy λ = λ(Re ) . Este zona de mişcare turbulentă
netedă din diagrama Moody.
La numere Re mai mari, grosimea substatului laminar poate fi de acelaşi
ordin de mărime cu înălţimea asperităţilor. Asperităţile încep să influenţeze
curgerea, coeficientul lui Darcy depinzând atât de numărul Re, cât şi de
rugozitatea relativă λ = λ(Re,∆ ) . Este zona din diagramă care descrie mişcarea
turbulentă rugoasă (regim prepătratic).
La numere Re mari, substratul laminar este foarte subţire, mult mai îngust
decât înălţimea rugozităţilor, care se manifestă deplin. Coeficientul lui Darcy
variază numai funcţie de rugozitate, λ = λ(∆ ) , zona fiind cea a mişcării
turbulente rugoase (regim pătratic).
Clasificarea pereţilor conductelor se poate face şi după criteriile
menţionate anterior. Peretele hidraulic neted reprezentând peretele la care
înălţimea asperităţilor este mai mică decât grosimea stratului laminar, iar
peretele hidraulic rugos reprezintă peretele la care înălţimea asperităţilor este
mai mare decât grosimea filmului laminar.
65
Sisteme de conducte
2.1.2. Calculul pierderilor de sarcină locală
Pierderile de sarcină locale caracteristice zonelor de mişcare cu grad

ridicat de neuniformitate se calculează cu relaţia
V2
hloc = ζ loc [m]. (2.7)
2g
Coeficientul adimensional de pierderi de sarcină ζ loc depinde de forma

rezistenţei hidraulice, care generează neuniformitatea şi de structura curentului
de fluid, caracterizată de numărul Re.
Pentru o anumită formă de rezistenţă hidraulică, dependenţa coeficientului
ζ loc de numărul Re prezintă un caracter complicat, diferit funcţie de tipul
rezistenţei. În figura 2.2 se disting trei zone:
- zona mişcării laminare, în care coeficientul ζ loc variază liniar cu numărul
Re;
- zona mişcării complet turbulente, în care ζ loc nu mai depinde de numărul
Re;
- zona de tranziţie, în care modul de variaţie este complicat, specific
fiecărui tip de rezistenţă hidraulică.
Fig. 2.2. Dependenţa coeficientului de pierderi locale de numărul Re.
Uneori, pentru calculul pierderilor locale de sarcină se foloseşte noţiunea

de lungime echivalentă. Prin lungime echivalentă se înţelege o lungime fictivă
66
de curent în lungul căreia s-ar realiza o pierdere liniară de sarcină egală cu cea
considerată locală.
Fenomenele de curgere în rezistenţe locale sunt complexe, determinarea
valorii coeficientului de rezistenţă locală fiind dedusă de regulă prin încercări
experimentale. În anexele 8 şi 9 sunt prezentate valorile coeficientului de
rezistenţă locală ζ loc pentru diverse tipuri de rezistenţe hidraulice. Pentru
calcule practice mai complete se recomandă a se consulta lucrarea lui Idelcik.
Rezistenţele hidraulice locale pot fi fixe, din această categorie făcând
parte coturile, curbele, diafragmele şi variabile, din această categorie fac parte
robinetele, vanele, ventilele. Rezistenţele variabile se caracterizează prin variaţia
parametrului ζ loc în funcţie de modificarea formei, şi în funcţie de legea de
manevră aferentă dispozitivului de reglare.
2.2. Curgerea fluidelor incompresibile în sisteme hidraulice

sub presiune
Sistemul hidraulic sub presiune reprezintă un ansamblu de conducte,

rezervoare şi dispozitive destinate să asigure curgerea unui fluid sub presiune.
Principalele elemente ale unui sistem hidraulic sub presiune sunt arterele şi
nodurile. Artera reprezintă un tronson de conductă şi nodul o secţiune care
delimitează una sau mai multe artere. În proiectarea, realizarea şi exploatarea
sistemelor hidraulice sub presiune apar probleme de dimensionare, de
determinare a parametrilor hidraulici, de echilibrare şi de stabilitate.
Problemele de dimensionare constau în determinarea diametrelor
conductelor când se cunosc cotele piezometrice în noduri, debitele pe tronsoane
şi elementele geometrice ale sistemului de conducte. Dimensionarea sistemelor
se efectuează prin identificarea unei soluţii optime atât din punct de vedere
tehnic cât şi economic. Dintre condiţiile tehnice menţionăm: viteza fluidului este
limitată superior în funcţie de destinaţia clădirii pentru a se evita producerea
zgomotelor, dimensiunile conductelor sunt standardizate. Dintre criteriile
economice cele mai importante sunt: valoare minimă a investiţiilor, cheltuieli
minime cu energia de pompare, necesar minim de materiale. Problema
optimizării unui sistem de conducte este dificilă chiar şi din punct de vedere
matematic, deoarece constă în rezolvarea unei probleme de programare neliniară
şi minimizarea unei funcţii obiectiv, ţinând cont de o serie de restricţii. Una
dintre metodele moderne utilizate cu succes în ultimii ani este teoria grafurilor.
Aplicarea ei este complicată, solicitând cunoştinţe complexe. Pentru sisteme
hidraulice mici, întâlnite curent în practică, literatura de specialitate recomandă
metode mult mai simple.
Problemele de determinare a parametrilor hidraulici (presiuni, debite, cote
piezometrice) utilizează relaţii bazate pe legea conservării energiei şi ecuaţia de
67
Sisteme de conducte
continuitate. Una din problemele matematice care pot surveni în determinarea

parametrilor hidraulici este un număr de ecuaţii diferit de numărul de
necunoscute, la care se adaugă dificultăţile inerente rezolvării ecuaţiilor
neliniare de gradul II.
Echilibrarea hidraulică constă în identificarea unei soluţii de alegere a
geometriei sistemului (valoarea modulelor de rezistenţă locală) care să conducă
la parametri hidraulici impuşi (o anume repartiţie de debite).
Problemele de stabilitate constau în asigurarea parametrilor hidraulici
ceruţi (debite de consum, presiuni de serviciu) în condiţii diverse de exploatare a
sistemelor hidraulice.
În funcţie de tipul sistemului hidraulic şi gradul de precizie necesar se
poate opta pentru un anumit model de calcul.
Modelul conductelor scurte – utilizează relaţiile de calcul sub forma lor
completă, fără a introduce simplificări. Se utilizează cu precădere în calculul
hidraulic al instalaţiilor complexe industriale, cu trasee de viteză mare şi
rezistenţe locale semnificative, cum ar fi instalaţiile de ventilare şi climatizare.
Modelul conductelor scurte fără termeni cinetici utilizează relaţia
energiilor neglijând termenii cinetici. Se utilizează cu precădere în sistemele
prin care fluidul circulă cu viteze reduse, cum sunt instalaţiile interioare de
încălzire, de alimentare cu apă caldă, apă rece.
Modelul conductelor lungi utilizează relaţia energiilor, neglijând termenii
cinetici şi pierderile locale de sarcină. Se utilizează în sisteme hidraulice mari
cum ar fi: instalaţiile exterioare de distribuţie a apei, magistrale pentru
transportul fluidelor.
Modelul conductelor lungi, cu pierderi locale de sarcină neglijează numai
termenii cinetici şi apreciază pierderile locale ca fiind un procent din pierderile
liniare, în funcţie de tipul arterei.
Descrierea modelelor de fluid implică cunoaşterea unei terminologii
specifice hidraulicii.
Sarcina hidrostatică HS reprezintă distanţa de la planul de referinţă la
planul manometric sau barometric
p
HS = z + , (2.8)
γ
în care z reprezintă cota punctului şi p / γ înălţimea piezometrică. Termenii din

relaţia (2.8) sunt energii specifice medii obţinute prin raportarea fluxurilor
energetice la debitul gravimetric al curentului de fluid. Unitatea de măsură este
metrul.
68
Sarcina hidrodinamică reprezintă energia particulei raportată la greutatea

ei în câmpul gravitaţional
p V2
Hd = z + + . (2.9)
γ 2g
Cota piezometrică HP este definită ca energia potenţială a particulei

raportată la greutatea ei
p
HP = z + . (2.10)
γ
Calculele hidraulice ale sistemelor de conducte implică cunoaşterea

sarcinii sistemului H*, definită ca diferenţa dintre cota piezometrică în secţiunea
de intrare 1 şi cota piezometrică în secţiunea de ieşire 2,
p1 − p2
H* = z1 − z 2 + . (2.11)
γ
Linia energetică LE este curba reprezentativă a sarcinii hidrodinamice în

lungul curentului. Linia piezometrică LP este curba reprezentativă a cotei
piezometrice în lungul curentului.
2.2.1. Conducta simplă
Conducta simplă este un sistem hidraulic unifilar de diametru constant,

având consumator numai la ieşire. Relaţia Bernoulli între secţiunea de intrare 1
şi cea de ieşire 2
p1 α1V12 p α V 2 λL V22 n V22

z1 + + = z2 + 2 + 2 2 + ⋅ + ∑ζ [m]. (2.12)
γ 2g γ 2g D 2 g i =1 2 g
Figura 2.3 prezintă graficul piezometric (LP) şi graficul energetic (LE)

pentru o conductă simplă.
În calcule hidraulice se preferă adesea în locul coeficientului Darcy
utilizarea noţiunii de modul de rezistenţă M, care se determină cu relaţia
 λL n V 2  1
M = 0.0826 + ∑ζ  4 . (2.13)
 D i =1 2 g D
69
Sisteme de conducte
Dimensiunea modulului de rezistenţă este [M]=L-5T2, iar unitatea de

măsură în S.I. este s2/m5.
Pierderea totală de sarcină se determină în acest caz cu formula
hr1−2 = MQ 2 , (2.14)
unde Q reprezintă debitul volumic măsurat [m3/s].

Modulul cinetic se pot deduce din analiza termenului cinetic
αV 2
= M cQ 2 . (2.15)
2g
Considerând modulele cinetice Mc1 şi Mc2, corespunzătoare secţiunilor de

intrare şi respectiv de ieşire se defineşte modulul global de rezistenţă
M * = M + M c 2 − M c1 . (2.16)
Sarcina sistemului se determină cu formula
H* = M * Q 2 . (2.17)
Fig. 2.3. Conductă simplă.
70
În unele lucrări de specialitate, pentru calculul pierderilor liniare de

sarcină se recomandă utilizarea noţiunii de modul specific de rezistenţă, care se
determină cu relaţia
M λ 1
ML = = 0.0826 5 = 2 . (2.18)
L D K
Dimensional, modulul specific de rezistenţă [ M L ]=L-6T2, unitatea de

măsură în S.I. fiind s2/m6.
Modulul de debit transportat la pantă unitară [K]=L3T-1 se măsoară în
3
m /s.
2.2.2. Conducte simple montate în serie
Se consideră un sistem de conducte format din n conducte simple montate

în serie. În acest caz, valoarea debitului pe traseu este aceeaşi în toate punctele,
însă vitezele în diverse secţiuni sunt diferite.
Modulul de rezistenţă total este suma modulelor de rezistenţă pe
tronsoane
n
M = ∑ Mi , (2.19)
i =1
iar
n
hr1− 2 = MQ = Q 2 2
∑Mi . (2.20)
i =1
Pierderile de sarcină într-un sistem de conducte legate în serie se pot

determina şi cu formula lui Darcy
n Vi 2  λ i Li 
hr1−2 = ∑  + ∑ ζ loc  . (2.21)
i =1 2 g  Di i 
Un sistem hidraulic format din mai multe conducte legate în serie se

calculează similar ca o conductă simplă al cărui modul echivalent de rezistenţă
este egal cu suma modulelor conductelor simple care alcătuiesc sistemul.
71
Sisteme de conducte
Fig. 2.4. Conducte simple montate in serie.
2.2.3. Conducte simple montate în paralel
Într-un sistem de n conducte simple montate în paralel trebuie respectate

condiţiile:
• suma debitelor care intră într-un nod este egală cu suma debitelor care ies
din acel nod (ecuaţia continuităţii)
Q = Q1 + Q2 + ...... + Qn ; (2.22)
• pierderile de sarcină pentru toate conductele montate în paralel, situate

între două noduri, sunt egale
hrA− B = hr1 = hr 2 = hr 3 = ....... = hrn . (2.23)
72
Fig. 2.5. Conducte simple montate în paralel.
Relaţiile anterioare se pot scrie şi sub forma
n
Q = ∑ Qi (2.24)
i =1
M 1Q12 = M 2Q22 = ..... = M n Qn2 = M p Q 2 , (2.25)
unde MP reprezintă modelul echivalent al montajului paralel.

Rezultă
1 n 1
=∑ . (2.26)
M P i =1 M i
Se observă că montajul paralel se poate reduce la o conductă simplă

echivalentă cu modulul de rezistenţă definit de MP.
2.3. Reţele de conducte
Reţelele de conducte sunt sisteme hidraulice formate dintr-un număr de

conducte dispuse într-o configuraţie geometrică impusă. După configuraţia
geometrică se clasifică în trei categorii:
73
Sisteme de conducte
• reţele ramificate, la care două noduri oarecare din sistem pot fi unite între
ele prin artere ce formează un singur traseu;
• reţele inelare (buclate), la care două noduri oarecare pot fi unite prin
artere ce formează cel puţin două trasee;
• reţele mixte.
Fig.2.6. Reţea ramificată.
Fig. 2.7. Reţea inelară.
Fig. 2.8. Reţea mixtă.
74
Din punct de vedere al fluidului transportat reţelele de conducte pot fi:

- reţele exterioare de distribuţie a apei reci;
- reţele de distribuţie a gazelor naturale;
- reţele de termoficare;
- instalaţii interioare de apă, încălzire sau gaze;
- sisteme de ventilare sau condiţionare;
- diverse instalaţii tehnologice, etc.
Alegerea vitezei fluidului printr-o conductă se face pe baza unui calcul
tehnico-economic care se bazează pe determinarea energiei de pompare
corespunzătoare pierderilor calculate, diametrul şi grosimea conductei care
determină valoarea investiţiilor, natura fluidului transportat. În tabelul 2.3 sunt
date unele valori ale vitezelor recomandate pentru diverse tipuri de conducte.
Tabelul 2.3. Viteze recomandate
Viteza
Tipul conductei recomandată
[m/s]
Apă
Conducte de aspiraţie în pompe, t<70oC 0,5 – 1
Conducte de refulare din pompe 1,5 – 2
Conducte de aspiraţie de apă de alimentare, t>70oC 0,6 – 1
Idem, de refulare 1,5 – 4
Conducte de transport al apei calde şi fierbinţi 1,5 – 3
Reţele urbane de apă caldă şi fierbinte 0,8 – 2
Circuitul de apă de răcire, conducte de ducere 1,5 – 2,5
Idem, de întoarcere 2–3
Conducte de aspiraţie de spălare a cenuşii 0,5 – 1
Idem, de evacuare 1,7 – 2,5
Abur
Conducte de medie şi joasă presiune (p < 15 bar) 15 – 20
Conducte principale (p=12...35 bar) 40 – 70
Conducte principale (p=40...125 bar) 30 – 60
Conducte secundare (p=10...40 bar) 20 – 40
Conducte secundare (p=90...120 bar) 35 – 40
Conducte pentru debit mic 30 – 40
Conducte pentru debit mediu 40 – 50
Conducte pentru debit mare 50 – 65
Conducte principale de abur saturat 30 – 40
Conducte secundare de abur saturat 20 – 30
Conducte de abur pentru încălzire (p=1...3 bar) 20 – 40
Conducte de abur uzat (de eşapare) 80 – 100
75
Sisteme de conducte
Gaze
Conducte de aer de aspiraţie pentru compresoare 15 – 20
Idem, de refulare 25 – 30
Canale de aer de aspiraţie pentru ventilatoare 12 – 16
Conducte (canale) de aspiraţie de gaze arse 15 – 25
Produse petroliere
Conducte de aspiraţie pentru ţiţei negru 0,5 – 0,8
Conducte de presiune pentru ţiţei greu 1 – 1,5
Conducte pentru ţiţei uşor 1,2 – 1,6
Conducte de ducere (sub presiune) de ulei de ungere 1,5 – 2
Conducte de întoarcere (scurgere) de ulei de ungere <1
Conducte principale de motorină 1–2
2.3.1. Calculul hidraulic al reţelelor de apă
Calculul hidraulic al reţelelor de apă se bazează pe relaţiile generale

prezentate în capitolele anterioare 2.1 şi 2.2 cu următoarele particularităţi:
- apa poate fi considerată fluid incompresibil; la presiuni şi temperaturi de 0
÷ 15oC, densitatea apei ρ = 1000 [kg/m3].
- la calculul conductelor de apă caldă cu temperatura fluidului mai mare de
40oC este necesară luarea în consideraţie a densităţii şi viscozităţii cu
temperatura.
Dintre formulele empirice stabilite pentru conducte de apă, cea mai uzuală
în ţările vestice este formula Colebrook-White, iar în ţările aflate sub influenţa
fostei Uniuni Sovietice formula Şevelev (tabel 2.1).
Adeseori, proiectanţii preferă utilizarea diagramelor de calcul. În figura
2.6 se prezintă diagrama pentru calculul conductelor noi de oţel în exploatare
montate pe şantier.
În calcule practice se preferă determinarea pierderilor liniare de presiune
în funcţie de debitul de fluid cu relaţia
ρQh2
∆plin = 625.4 f L [bar], (2.27)
D5
unde unităţile de măsură sunt Qh [m3/h], ρ [kg/m3], L [m], D [mm].

În calculul reţelelor urbane de distribuţie a apei reci către o multitudine de
consumatori, proiectanţii folosesc adeseori modelul unei singure conducte cu
debit distribuit. Modelul nu este foarte precis, dar evită un volum mare de
calcule. Schema simplificată poate fi urmărită în figura 2.10.
76
Se consideră o lungime oarecare l şi corespunzător acestei secţiuni, o

lungime elementară dl. Pentru întregul sistem de lungime L, debitul consumat
QC are expresia
L
QC = ∫ q ( s)dl . (2.28)
0
Fig. 2.10. Conductă cu debit uniform distribuit.
Pierderea elementară de sarcină
( L
)
2
hr = M L Q − ∫0 q (s)dl dl , (2.29)
unde
m – modulul specific de rezistenţă (pe unitatea de lungime).
Pentru rezolvare trebuie să se cunoască modul de variaţie a mărimilor m şi
q în funcţie de variabila de integrare l.
În cazul particular al conductei de diametru constant şi cu debit consumat
uniform distribuit, relaţia (2.29) devine
L
( L 2
)  1 
hr = ∫0 M L Q − ∫0 q ( s )dl dl = M L  Q − QQC + QC2  .
 3 
(2.30)
77
Sisteme de conducte
Fig. 2.9. Diagrama de calcul a conductelor de apa rece.
78
Notând
1
Q f = Q 2 − QQC + QC2 , (2.31)
3
se poate scrie
hr = MQ 2f (2.32)
şi pierderea de sarcină pentru o conductă cu debit uniform distribuit se poate

calcule prin aceeaşi metodă ca şi pentru o conductă simplă prin care ar trece un
debit echivalent de calcul Q f .
2.3.2. Calculul hidraulic al reţelelor de transport produse petroliere
Calculul hidraulic al produselor petroliere lichide (ţiţeiul, uleiurile,

motorina, păcură, petrolul, benzina) este influenţat de modificarea proprietăţilor
fizice cu variaţia temperaturii şi compoziţia acestora. Unele produse petroliere
necesită încălzirea prealabilă şi implicit izolarea termică a conductei pentru
menţinerea temperaturii în timpul transportului.
Spre deosebire de curgerea altor fluide, produsele petroliere se
caracterizează de regulă printr-un regim de mişcare laminar (formula 2.6), ceea
ce determină o energie de pompare ridicată.
În literatura de specialitate, se utilizează atât recomandări de calcul a
pierderilor prezentate în tabelul 2.1, recomandări ale vitezelor de transport a
fluidului prezentate în tabelul 2.3, cât şi formule specifice tipului de fluid
transportat. De exemplu, pierderea de presiune care apare la curgerea debitului
de benzină
1.85
149.1Qhn ρL
∆p = , (2.33)
B1.85 D 4.87
unde B = 125...150 pentru conducte curate de benzină.
2.3.3. Calculul hidraulic al reţelelor termice
Reţelele termice sunt reţele de apă fierbinte ce transportă şi/sau distribuie

agentul termic. Reţelele termice care transportă agentul termic de la centrala
electrică de termoficare la punctele sau modulele termice de imobil sunt
denumite reţele primare, iar cele care distribuie apa fierbinte de la punctele
termice la consumatori se numesc reţele secundare. Reţelele termice se compun
79
Sisteme de conducte
din conductele propriu-zise şi fitingurile aferente, termoizolaţia conductei şi

protecţia acesteia, elemente pentru preluarea eforturilor provenite din dilatare,
armături, elemente de susţinere, sistemul de măsură, control şi localizare a
avariilor, elemente auxiliare de construcţie.
În stabilirea configuraţiei şi traseului reţelei se pot adopta scheme de
distribuţie ramificate, inelare sau mixte. Practica de proiectare din România
recomandă configuraţia cu scheme ramificate, soluţie adecvată numai în cazul
reţelelor termice alimentate dintr-o singură sursă. Reţelele de termoficare din
Europa de Vest utilizează şi reţele inelare, cu mai multe surse de căldură
racordate la acelaşi sistem de conducte. Metoda conduce la o siguranţă în
funcţionare şi eficienţă sporită.
În stabilirea traseului reţelei se urmăreşte obţinerea unei lungimi minime,
cu număr cât mai redus de intersecţii cu drumuri, căi ferate, canale şi posibilităţi
maxime de autocompensare. Se vor avea în vedere restricţiile impuse de
clădirile, proprietăţile, drumurile sau căile de acces din zonă şi distanţele
minime faţă de alte instalaţii existente.
Calculul hidraulic poate fi de dimensionare sau de verificare. Calculul
hidraulic de dimensionare stabileşte dimensiunile diametrelor conductelor şi
valorile pierderilor de sarcină la debite nominale. Calculul hidraulic de
verificare analizează consecinţele din punct de vedere hidraulic a înlocuirii unor
tronsoane de conductă sau a modificării parametrilor sursei.
Efectuarea calculului hidraulic necesită informaţii privind planul şi
configuraţia reţelei, natura agentului termic din reţea şi parametrii acestuia,
soluţia de reglare a furnizării căldurii, sarcinile termice nominale pe procese
consumatoare de energie termică la fiecare consumator. În urma efectuării
calculului se determină distribuţia presiunilor în sistemul de conducte,
regimurile de funcţionare şi caracteristicile principale necesare alegerii
schemelor de racordare şi echipamentelor din punctele termice.
Calculul hidraulic este însoţit, de cele mai multe ori, de un calcul
economic comparativ care să analizeze în ce măsură scăderea costurilor de
investiţii prin alegerea de diametre mai mici afectează creşterea cheltuielilor cu
energia de pompare, aferentă debitelor mai mari.
Calculul hidraulic al reţelelor termice utilizează modelul conductelor
lungi, cu pierderi locale de sarcină. Pierderilor locale de sarcină sunt considerate
ca fiind 20...30% faţă de cele liniare în cazul reţelele cu agent termic apă
fierbinte şi de 60...70% în cazul reţelelor cu agent termic abur. Regimul de
curgere se presupune a fi deplin turbulent. Spre deosebire de alte tipuri de
sisteme de conducte, calculul hidraulic al reţelelor termice trebuie să aibă în
vedere şi problema echilibrării hidraulice a tuturor circuitelor.
Pe baza planului de situaţie, schemelor de racordare la reţea a
consumatorilor, necesarului de căldură, parametrilor nominali ai agentului
termic primar şi ai celui secundar se elaborează schemele de calcul hidraulic şi
se calculează debitul maxim de agent termic necesar fiecărui abonat.
80
Debitele de apă fierbinte m& preluate de fiecare consumator depind de

sarcinile termice şi de parametrii nominali de temperatură ai proceselor ce
consumă căldură
Q& i Q& v Q& ac

m& = + + [t/h], (2.34)
c ⋅ ∆ti c ⋅ ∆t v c ⋅ ∆t ac
unde
Q& i , Q& v , Q& ac
– sarcinile termice necesare pentru procesele de încălzire,
ventilare şi apă caldă de consum [W];
c – căldura masică [J/kgּK];
∆ti, ∆tv, ∆tac – ecarturile de temperatură în regim nominal pe fiecare proces
consumator de căldură [K].
De regulă, regimul de curgere a apei fierbinţi este pătratic, calculul
coeficientului de pierderi liniare λ, fiind recomandabil a se efectua cu relaţia
Prandtl – Nikuradse
1
λ= 2
, (2.35)
  D 
1,14 + 2 ⋅ lg   
  k 
  e 
unde
ke – rugozitatea echivalentă [mm];
D – diametrul conductei [mm].
În cazul utilizării conductelor noi cu diametre relativ mici sau a celor date
de curând în exploatare, valoarea redusă a rugozităţii sugerează existenţa unui
regim prepătratic, coeficientul de pierderi liniare fiind recomandabil a se calcula
cu relaţia lui Frenkel
1  ke  6.81  
0 ,9
= −2 ⋅ lg  +  , (2.36)
λ  3.7 ⋅ D  Re  
unde Re este numărul Reynolds corespunzător regimului de curgere în sistemul

de conducte.
În cazul utilizării conductelor flexibile coeficientul pierderilor liniare de
sarcină λ se calculează cu relaţia
λ = 0.0032 + 0.221 ⋅ Re −0 ,237 , (2.37)
81
Sisteme de conducte
valabilă pentru 104 < Re < 108.

Pierderile locale pe reţelele care transportă apă fierbinte se consideră 25%
din cele liniare pe magistrală şi 30% pe branşamente şi ramificaţii.
Alegerea diametrelor conductelor se face pe astfel încât pierderea de
sarcină să se înscrie între anumite limite în funcţie de tipul tronsonului:
- 30...60 Pa/m pentru magistrală;
- 80...100 Pa/m pentru ramificaţii;
- 150...300 Pa/m branşamente.
În practica de proiectare alegerea diametrelor se efectuează cu diagrame
de calcul (figurile 2.11.a,b,c,d). În ultimii ani se preferă însă, utilizarea
programelor de calcul specializate în dimensionarea reţelelor termice.
82
Fig. 2.11. a. Diagramă pentru calculul hidraulic al conductelor din oţel pentru
reţelele termice: domeniul Dn65 – Dn250.
83
Sisteme de conducte
Fig. 2.11. b. Diagramă pentru calculul hidraulic al conductelor din oţel pentru
reţelele termice: domeniul Dn250 – Dn1000.
84
Fig. 2.11.c. Diagramă pentru calculul hidraulic al conductelor reţelelor

termice:
domeniul Ø16×2,2 – Ø25×2,3 pentru ţevi Wirsbo – PEX şi Wirsbo – evalPEX.
Temperatura apei +70oC.
85
Sisteme de conducte
Fig. 2.11. d. Diagramă pentru calculul hidraulic al conductelor reţelelor

termice: domeniul Ø32×4 – Ø110×10 pentru ţevi Wirsbo – PEX şi Wirsbo –
evalPEX. Temperatura apei +70oC.
86
2.3.4. Graficul piezometric al reţelelor de apă fierbinte
Graficul piezometric ilustrează valorile presiunii în lungul conductelor de

tur şi retur în regim dinamic de funcţionare. Transpunerea grafică se face la o
scară convenabilă ce evidenţiază pierderile de presiune în regim nominal de-a
lungul conductei şi presiunile disponibile în punctele de racordare ale punctelor
termice (sau a consumatorilor). De regulă pe axa orizontală în care este
reprezentată lungimea traseului scara este 1:10000 sau 1:20000, iar pe axa
verticală în care este reprezentată variaţia presiunii scara este 1:1000 sau 1:2000.
La aceeaşi scară cu profilul terenului se reprezintă înălţimea clădirilor
caracteristice, racordate la reţeaua de termoficare. Cotele de aşezare a
conductelor, a instalaţiilor de pompare şi a schimbătoarelor de căldură se
consideră egale cu cota terenului. Înălţimea la care se ridică apa în instalaţia
locală se admite egală cu înălţimea clădirii.
Pe baza calculelor hidraulice de dimensionare şi verificare se întocmesc
graficele piezometrice care stabilesc:
• în regim dinamic de funcţionare:
- presiunea relativă în instalaţiile aferente surselor, reţelelor de conducte,
punctelor termice şi consumatorilor;
- presiunea disponibilă în fiecare punct al reţelei de conducte;
- presiunea realizată de instalaţia de adaos;
- înălţimea de pompare a pompelor de circulaţie;
• în regim static (pompele de circulaţie sunt oprite):
- nivelul presiunii manometrice în diverse puncte din sistem;
- presiunea realizată de pompe în regim static.
Corespunzător graficelor de repartizare a presiunilor se pot determina:
• modul de racordare a instalaţiilor consumatorilor de căldură la reţeaua
termică;
• disponibilul de presiune excedentară;
• măsurile recomandate de echilibrare hidraulică;
• măsuri vizând realizarea unor regimuri hidraulice optime din punct de
vedere tehnico – economic.
Pentru întocmirea graficului piezometric sunt necesare următoarele
elemente:
- profilul longitudinal al terenului cu cotele geodezice de-a lungul reţelei;
- presiunile maxime admise de instalaţiile consumatorilor;
- înălţimile hidrostatice din instalaţiile interioare;
- parametrii nominali ai agentului termic şi pierderile de sarcină din
instalaţiile de racordare şi interioare ale consumatorilor.
Sub graficul piezometric propriu zis se reprezintă profilul longitudinal al
terenului şi cotele geodezice ale acestuia cu înălţimile hidrostatice ale
consumatorilor şi presiunile maxime admise.
87
Sisteme de conducte
Fig. 2.12. Schema hidraulică a unui sistem cu reţea de apă fierbinte, bitubulară
închisă.
88
Fig. 2.13. Graficul piezometric al unui sistem cu reţea de apă fierbinte,

bitubulară închisă.
89
Sisteme de conducte
Calculul hidraulic reflectat de alura graficului piezometric trebuie să

respecte anumite condiţii pentru a asigura buna funcţionare a sistemului:
- în regim static (pompele de circulaţie oprite), presiunea din reţea nu
trebuie să permită golirea instalaţiilor de la consumatorii racordaţi direct;
- în regim dinamic, pe conducta tur presiunea celui mai îndepărtat
consumator nu trebuie să scadă sub valoarea presiunii nominale prescrise;
- presiunea agentului termic în pompele de circulaţie trebuie să fie
minimum 1,2...1,5 bar pentru evitarea cavitaţiei, valoare care trebuie să se
regăsească pe conducta magistrală retur în centrală;
- presiunea din conducta tur la intrarea în instalaţiile interioare ale
consumatorilor trebuie să fie mai mică decât presiunea maximă admisă de
instalaţiile respective;
- în regim dinamic, presiunea pe conducta retur din instalaţiile interioare ale
consumatorilor racordaţi direct este necesar să fie mai mare decât
înălţimea hidrostatică a instalaţiilor interioare pentru evitarea golirii
acestora;
- în orice punct al sistemului se impune ca presiunea să fie mai mare decât
presiunea de vaporizare a apei la temperatura maximă de funcţionare în
punctul respectiv, condiţie necesară pentru evitarea fenomenului de
vaporizare;
- presiunea disponibilă la limita instalaţiilor de racordare a consumatorilor
este necesar să fie egală cu suma pierderilor de sarcină din instalaţiile
acestora, condiţie care se poate realiza prin echilibrare hidraulică.
Un exemplu de grafic piezometric pentru un sistem de reţele bitubular,
închis, la care sunt racordaţi consumatori urbani şi industriali, este prezentat în
figura 2.13. În scopul corelării energiei de poziţie cu presiunile relative ale
fluidului, în graficul piezometric, presiunile relative ale agentului termic sunt
exprimate în mCA.
2.3.5. Graficul piezometric al reţelelor de condensat aferente reţelelor

de abur de presiune medie
Transportul condensatului se realizează prin pompare. Deoarece

temperatura condensatului recuperat şi pompat este de 90...120oC, calculul
hidraulic este similar cu cel pentru transportul apei fierbinţi, aplicând corecţiile
corespunzătoare de temperatură. Criteriul recomandabil de alegere a diametrelor
este ca pierderile liniare specifice de sarcină să se situeze în domeniul
50...200Pa/m.
Stabilirea înălţimilor de pompare a pompelor de condensat pentru fiecare
consumator depinde de cunoaşterea presiunii minime pe retur în centrală pCET, a
pierderii totale de sarcină pe reţeaua de transport şi a diferenţelor de cote
geodezice dintre centrală şi abonaţi. În figura 2.14 este prezentat un grafic al
presiunilor într-o conductă ramificată de condensat.
90
Fig. 2.14. Graficul presiunilor într-o conductă ramificată de condensat.
Înălţimile de pompare a pompei de condensat la cei doi consumatori HI,

HII se calculează cu formulele
H I = pCET + hI ⋅ ρ ⋅ g + ∆pCET − I [Pa], (2.38)
H II = pCET + hII ⋅ ρ ⋅ g + ∆pCET − II [Pa] , (2.39)
unde:
hI, hII – diferenţele cotelor geodezice ale celor doi consumatori faţă de
cota sursei [m];
ρ – densitatea condensatului [kg/m3];
g – acceleraţia gravitaţională [m/s2];
∆pCET-I, ∆pCET-II – pierderile de sarcină cumulate pe traseului condensatului de la
consumator la sursă [Pa].
2.3.6. Calculul hidraulic al reţelelor de abur de presiune medie
Calculele hidraulice de dimensionare urmăresc asigurarea pentru fiecare

consumator a unor condiţii de debit, presiune şi temperatură nominale.
Elementele necesare pentru întocmirea calculului hidraulic de dimensionare
sunt: schema şi configuraţia reţelei termice, debitul orar de abur, parametrii
aburului la sursă şi la consumatori. Calculele se pot efectua analitic, grafo-
analitic sau utilizând programe de calcul.
Calculele hidraulice de verificare se realizează în scopul determinării
posibilităţii de transport a debitelor minime, capacităţii de transport a unei reţele
existente, pierderilor de sarcină şi temperatură pentru un debit dat.
91
Sisteme de conducte
Calculul hidraulic riguros al reţelelor de abur, ca de altfel toate calculele

aferente fluidelor compresibile sunt complicate, deoarece densitatea aburului
variază cu presiunea şi temperatura în lungul conductei. O simplificare adeseori
acceptată este efectuarea calculului hidraulic pe tronsoane în ipoteza circulaţiei
unui fluid de densitate constantă de valoare egală cu valoare medie a densităţii
corespunzătoare parametrilor medii de presiune şi de temperatură pe fiecare
tronson.
Pierderilor de sarcină în conductele de abur se determină cu tabele,
nomograme (fig.2.15) sau cu relaţia Darcy
λ ⋅V 2 L λ ⋅ m& 2 L
∆p = ⋅ρ⋅ = 0 ,81 ⋅ [Pa], (2.40)
2 Di ρ ⋅ Di5
unde
ρ – densitatea aburului [kg/m3];
m& – debitul de abur [kg/s];
λ – coeficientul de rezistenţă hidraulic;
V – viteza aburului în conductă [m/s];
L – lungimea conductei [m].
În calculul preliminar, valoarea densităţii se presupune a avea o valoare
egală cu 1kg/m3.Viteza recomandată pentru dimensionarea diametrelor
conductelor de abur este de 30...60 m/s.
După stabilirea diametrelor preliminare ale conductelor de abur se
calculează pierderilor de sarcină şi temperatură şi apoi presiunea şi temperatura
la sfârşitul fiecărui tronson. Dacă valorile rezultate diferă cu +/- 3...5% faţă de
cele dorite, calculul se consideră încheiat. În caz contrar, se reia calculul iterativ
de dimensionare printr-o nouă apreciere a densităţii medii pe tronson.
Calculul hidraulic al conductelor de abur poate conduce la două situaţii:
• presiunea finală rezultată din calcul este diferită de cea solicitată de
consumator ceea ce poate fi remediat astfel:
- dacă presiunea rezultată este mai mare decât cea necesară, se refac
calculele anterioare, pentru unul sau mai multe tronsoane, alegându-se
diametrele mai mici, cu respectarea condiţiei de încadrare a vitezei în
valorile maxime admise; dacă nu este posibil a se respecta condiţia
menţionată, se prevede la consumator un dispozitiv de reducere a
presiunii;
- dacă presiunea rezultată este mai mică decât cea necesară se refac
calculele pentru unul sau mai multe tronsoane, luându-se în considerare
diametrele superioare, cu respectarea condiţiei de încadrare a
temperaturii finale a aburului în valorile cerute de consumatori;
92
2.15. Nomogramă pentru calculul hidraulic al conductelor de abur, pentru

ρ=1 kg/m3.
93
Sisteme de conducte
• temperatura finală rezultată din calcul este diferită de cea solicitată de

consumator, ceea ce poate fi remediat astfel:
- dacă temperatura finală este mai mică decât cea necesară se refac
calculele de dimensionare pentru unu sau mai multe tronsoane luându-
se în considerare grosimi de izolaţie mai mari, cu respectarea condiţiei
de încadrare a presiunii finale în valorile cerute de consumatori;
- dacă temperatura finală rezultată este mai mare decât cea cerută de
consumatori se studiază posibilitatea montării la consumator, a unei
instalaţii de recuperare a căldurii sau reglarea temperaturii prin
injecţie.
2.3.7. Calculul hidraulic al reţelelor de gaze şi aer
O clasificare a conductelor pentru gaze le împarte în conducte de

ventilaţie, aer comprimat şi gaze naturale. Între aceste categorii, diferenţele nu
constau în natura fluidului, ci în particularităţile de calcul impuse de presiunile
de lucru şi de relaţiile simplificatoare utilizate în practică.
La viteze de curgere mai coborâte şi pierderi relative de presiune mici
∆p / p < 5% , efectele compresibilităţii pot fi neglijate. Pierderile de presiune în
conductele de gaze şi aer se determină cu aceleaşi formule ca şi pentru apă.
La viteze de curgere mai ridicate şi pierderi relative de presiune mai mare,
∆p / p > 5% , influenţa compresibilităţii devine importantă şi pierderile de
presiune trebuie calculate prin alte metode.
Calculul riguros al conductelor de gaze şi aer necesită rezolvarea unui
sistem de ecuaţii care cuprinde: ecuaţia de continuitate, relaţia lui Bernoulli,
ecuaţia energiei pentru sisteme deschise, ecuaţia de stare. Se consideră o
conductă de lungime dx.
1) Ecuaţia de continuitate
m& = ρVS = ρ1V1S , (2.41)
d
(m& ) = 0 , (2.42)
dx
unde
v = 1 / ρ – volumul specific;
V – viteza medie;
m& – debitul masic.
94
Ecuaţia de continuitate devine
d 1 
 V  = 0. (2.43)
dx  v 
Derivând, se obţine
dv dV
− V +v = 0. (2.44)
dx dx
2) Relaţia lui Bernoulli
dp dV 2 1 V2
+ = −λ dx (2.45)
ρ 2 D 2
sau utilizând noţiunea de volum specific
dp dV 1 V2
v +V = −λ . (2.46)
dx dx D 2
3) Ecuaţia energiei pentru sisteme deschise
di = vdp + δQ& fr + δQ& ext , (2.47)
unde
i – entalpia;
&
δQ fr – cantitatea de căldură generată de frecări;
δQ& ext – cantitatea de căldură schimbată cu exteriorul.
2
dx V κ
&
Se înlocuieşte i = c pT , δQ fr = λ , δQ& ext = (Te − T ) , unde
D 2 m&
κ – coeficient de transfer termic şi se obţine:
2
dT dp 1V κ
cp −v =λ + (Te − Ti ) . (2.48)
dx dx D 2 m&
4) Ecuaţia de stare:
f ( p , v ,T ) = 0 . (2.49)
95
Sisteme de conducte
Se constată că studiul riguros al mişcării fluidelor compresibile prin

conducte este dificil. Chiar şi în cele mai simple cazuri, pentru curgerea cu debit
masic constant într-o conductă de diametru constant, toţi parametrii fluidului
variază în lungul conductei. Presiunea şi densitatea scad şi pentru ca valoarea
debitului masic să nu se modifice, debitul volumic creşte.
O metodă simplificatoare este considerarea unei valori a coeficientul de
frecare f’ =f+fa, pentru a ţine seama de fenomenul de accelerare a curgerii. În
cazul curgerii izoterme
fa 1
= (2.50)
f RT / αV 2 − 1
unde
α – coeficientul lui Coriolis, ce ţine seama de distribuţia neuniformă a vitezei în
secţiunea transversală a curgerii;
R – constanta gazului [J/kg K];
T – temperatura absolută [K].
În tabelul 2.4 se găsesc câteva dintre cele mai răspândite formule de
calcul a pierderilor de presiune pentru conducte de gaze şi aer.
Reţelele de gaze de joasă presiune (p<200mm H2O pentru gaze artificiale
şi p<300mm H2O) se calculează cu formula
∆p sp = 1.7 ⋅ 105 Qh1.75ρ / D 4.75 [mm H 2 O] , (2.51)
unde
Qh – debitul orar de gaz [m3/h];
D – diametrul [mm];
ρ – densitatea [kg/m3].
Presiunea gazului în reţele de gaze de medie şi înaltă presiune se poate
determina cu formula
p12 − p22 = 294QhN

2
ρ N LechivT / D 5.52 [bar abs. 2], (2.52)
unde
p1 , p2 – presiune iniţială, respectiv finală a gazului [bar];
qhN – debitul orar de gaz la 0oC, 760mmHg [Nm3/h];
ρN – densitatea gazului la 0oC, 760mmHg [kg/Nm3];
Lechiv – lungimea echivalentă a conductei în km [km];
T – temperatura absolută a gazului [K];
D – diametrul interior al conductei [mm].
96
Calculul hidraulic al reţelelor de aer pentru ventilaţie şi transport

pneumatic se efectuează pentru următoarele date iniţiale: temperatura aerului
t = 20 0 C , densitatea aerului ρ = 1.2kg/m 3 , viscositatea cinematică
ν = 15.7 ⋅ 10 −6 m 2 /s , cu formulele
∆p sp = 2 ⋅ 105 Qh1.75 / D 4.75 [mm H2O/m] pentru Re < 1000D (2.53)
∆p sp = 4.8 ⋅ 105 Qh2 / D 5.25 [mm H2O/m] pentru Re > 1000D (2.54)
unde Qh se exprimă în m3/h şi diametrul D în mm.
Tabel 2.4. Formule de calcul pentru conducte de gaze şi aer.
Autorul Pierderea de presiune

Coeficient de frecare f ∆p = p1 − p2 [bar]
formulei
2
Urwin  92   92  LQhN
f = 0.01251 +  ∆p = 7.7421 + 
(pentru aer)  D  D  pm D 5
2
Urwin  43.5   43.5  δLQhN
f = 0.01761 +  ∆p = 13.621 + 
(pentru gaze)  D   D  pm D 5
2
0.084 δLQhN
Harris f = 0.31 ∆p = 65.4
D pm D 5.31
2
δLQhN
∆p = 8.85
 92 1.18 D  pm K 2
Spitzglass f = 0.01121 + + 
 D 1000   92 1.18 D 
K = D 5 / 1 + + 
 D 1000 
2
0.094 δLQhN
Weymouth f = 1/ 3 ∆p = 73.1
D pm D 5.33
f = 0.0539(δQhN )−0.148 δ 0.357 QhN
1.857
∆p = 41.74
Fritzsche (pentru gaze) pm D 5
f = 0.0561(m& )−hN0.148 (pentru aer)
unde:
f – coeficientul de frecare;
L – lungimea conductei [m];
p1 , p2 – presiunea iniţială, respectiv finală a gazului [bar];
pm = ( p1 + p2 ) / 2 – presiunea medie în conductă [bar];
97
Sisteme de conducte
QhN – debitul orar la 15oC, 760mmHg [m3/h];

δ – densitatea relativă a gazului în raport cu aerul;
D – diametrul [mm];
m& – debitul masic [kg/h].
98
3. Calculul mecanic
Capitolul 3
Calculul mecanic
Calculul mecanic al conductelor şi sistemelor de conducte urmăreşte

funcţionarea acestora în condiţii de siguranţă pe durata prevăzută pentru
utilizarea lor. Cuprinde:
• dimensionarea grosimii pereţilor conductei şi elementelor de conductă;
• stabilirea tipului şi mărimii tensiunilor care apar în punctele cele mai
solicitate ale reţelei;
• determinarea traseului optim al conductei;
• stabilirea numărului şi tipurilor suporturilor şi suspensiilor;
• calculul distanţelor între reazemele mobile;
• verificarea deplasărilor în zona coturilor şi a tensiunii de încovoiere pentru
configuraţiile naturale ale sistemelor de termoficare;
• calculul compensatoarelor naturale, etc.
La calculul mecanic al sistemelor de conducte se ţine seama de
următoarele criterii de calcul:
- criteriul tensiunilor admisibile conform căruia tensiunea echivalentă
σ echiv , care apare în materialul elementelor de conductă datorate
solicitărilor trebuie să fie mai mică sau egală cu tensiunea maxim
admisibilă fixată prin norme;
- criteriul presiunii nominale conform căruia presiunea şi temperatura de
calcul a unui element de conductă trebuie să fie mai mici decât presiunea
şi temperatura maximă admisibilă conform standardului elementului de
conductă analizat;
- criteriul limitării reacţiunilor din utilaje, conform căruia reacţiunile
produse de un sistem de conducte trebuie să fie mai mici decât reacţiunile
maxime admisibile ale ştuţului utilajului la care este racordat.
Pentru conducte supuse la tensiuni axiale σ l şi de torsiune τ conform
teoriei efortului unitar maxim
σ echiv = σ l2 + 4τ 2 , (3.1)
99
Sisteme de conducte
iar conform teoriei de variaţie a formei
σ echiv = σ l2 + 3τ 2 . (3.2)
Metodele de analiză detaliată a comportării sistemelor de conducte iau în

consideraţie distribuţia exactă a tuturor tensiunilor produse în conductă în
funcţie de tipul lor. Sunt complicate şi se utilizează numai în cazuri speciale.
Metodele simplificate de analiză nu ţin seama de variaţiile de presiune, de
temperatură, sau de eforturile termice locale şi sunt adeseori preferate în calcule
practice. Metodele aproximative permit calculul eforturilor şi al reacţiunilor
pentru o serie de configuraţii des întâlnite în practică, folosind nomograme sau
tabele de calcul cu un anumit grad de generalitate.
Tabelul 3.1. Mărimi şi relaţii de calcul pentru calculul mecanic al

conductelor.
Unitatea
Denumirea Relaţia de calcul
de măsură
Aria secţiunii
transversale a
peretelui
cm2 ( ) (
S m = π ⋅ De2 − Di2 / 4 = 0,7854 ⋅ De2 − Di2 )
conductei
Conductă
de
Momentul de
inerţie axial
( )
I = π ⋅ De4 − Di4 / 64 = 0,04908 ⋅ De4 − Di4( )
secţiune cm4
circulară
Momentul de
inerţie polar
(
I p = 2 ⋅ I = 0,09817 ⋅ De4 − Di4 )
(fig. a)
= 0,09817 ⋅ (D )/ D
Modul de
W = 2 ⋅ I / De 4
e − Di4 e
rezistenţă axială 3
cm
Modul de
rezistenţă polar
(
W p = 2 ⋅ I p / De = 2 ⋅ W = 0,19635 ⋅ De4 − Di4 / De )
B
Moment static liniar
m2 S k = ∫ k ⋅ dl
(fig. b) A
100
3. Calculul mecanic
B
Moment de inerţie axial
I kG = ∫ k 2 ⋅ dl , I k1 = I kG + k G ⋅ S k
(fig. b)
m3
A
B
Moment de inerţie centrifugal
I knG = ∫ k n ⋅ dl , I k1n1 = I knG + nG ⋅ S k = I knG + k G ⋅ S n
(fig. b) A
3.1. Calculul grosimii pereţilor conductelor
Calculul de rezistenţă a conductelor termice este fundamentat pe metoda

tensiunii mecanice admisibile. Dintre toate solicitările la care este supusă o
conductă, calculul grosimii pereţilor ia în consideraţie numai presiunea internă.
Grosimea peretelui conductelor se poate determina cu relaţia
pi ⋅ Di
s= + ∑ C [cm], (3.3)
2 ⋅ ϕ ⋅ σa
unde
pi – presiunea interioară maximă de funcţionare [daN/cm2];
Di – diametrul interior al ţevii [cm];
φ – coeficientul de calitate a sudurii depinzând de tehnologia de sudură
aplicată la realizarea conductei (cu valori cuprinse între 0,8...1);
σa – rezistenţa admisibilă a materialului aferentă solicitării determinate de
presiunea interioară pe direcţia tangenţială [daN/cm2].
În funcţie de calitatea materialului:
σr
σa = [daN/cm2], (3.4)
cs
unde
σr – rezistenţa la rupere a materialului [daN/cm2];
cs – coeficientul de siguranţă, egal cu 3,75 pentru ţevi trase şi 3 pentru ţevi
sudate;
∑ C – adaosuri de grosime care cuprind: adaosul de coroziune şi uzură, adaosul
pentru prelucrări mecanice care se adaugă la grosimea elementelor de
conductă ce urmează a fi prelucrate mecanic, adaosul pentru abaterea
negativă la grosime şi adaosul care ţine seama de valoarea grosimii
standardizate imediat superioare.
101
Sisteme de conducte
3.2. Determinarea solicitărilor în conducte
Solicitările produse de presiune, greutatea proprie uniform distribuită,

greutăţi concentrate, vânt produc în conducte tensiuni primare, care cresc pe
măsura creşterii solicitării până la rupere.
Solicitările produse de deplasarea conductelor produc tensiuni secundare.
Cauzele apariţiei acestor solicitări sunt:
- deplasările datorate diferenţelor liniare şi unghiulare dintre poziţia la rece
şi poziţia la cald a conductelor care transformă fluide calde;
- deplasări produse de presiunea interioară;
- deplasări ale punctelor de racord;
- deplasări impuse la montaj, etc.
3.2.1. Solicitări şi tensiuni primare
Tensiuni produse de presiunea interioară

În calculele practice se utilizează următoarele relaţii de calcul:
- tensiunea tangenţială
Di
σ tp = p [N/mm2] (3.5)
2s
- tensiunea radială
p
σr = − [N/mm2] (3.6)
2
- tensiunea longitudinală (axială)
Di2
σ lp = p [N/mm2] (3.7)
De2 − Di2
unde
p – presiunea interioară [MPa];
Di – diametrul interior [mm];
De – diametrul exterior [mm];
s – grosimea peretelui [mm].
Solicitări produse de greutatea proprie, sarcini susţinute

Sarcinile din greutate pot fi uniform distribuite (greutatea ţevii, a izolaţiei
şi a fluidului) şi concentrate (armături). Calculul sistemelor de conducte este un
calcul mecanic de bare static nedeterminat exterior. Se poate efectua prin metode
102
3. Calculul mecanic
analitice numai pentru configuraţii simple, pentru configuraţii complexe

recomandându-se folosirea programelor de calcul specializate.
Pe porţiunile drepte, momentele produse de greutate conduc la tensiuni
longitudinale
M ig
σ lg = [N/mm2], (3.8)
W
unde
M ig – momentul de încovoiere [Nm];
W – modulul de rezistenţă [cm3].
Tensiunile produse în porţiunile curbe acţionează tridimensional şi sunt
mai mari decât cele din porţiunile drepte. În calcule practice se introduc factori
de multiplicare a tensiunii din porţiunea dreaptă ii , ie . Tensiunea echivalentă
calculată în conformitate cu teoria a III-a de rezistenţă se determină cu relaţia
(ii M i )2 + (ie M e )2 + (M t )2
σg = [N/mm2], (3.9)
W
unde
M i – moment de încovoiere acţionând în planul elementului de conductă;
M e – moment de încovoiere acţionând într-un plan perpendicular pe planul
curbei – extraplan;
M t – momentul de torsiune;
ii ,ie – factori de intensificare a tensiunilor.
Solicitări produse de vânt

Solicitările şi tensiunile produse de vânt realizează o încărcare uniformă
distribuită
qv = 0.01 pv Dext [daN/m], (3.10)
unde
pv – presiunea produsă de vânt, pv = 0,049...0,069 bar;
Dext – diametrul exterior [cm].
103
Sisteme de conducte
Pentru o deschidere de lungime L, se poate determina momentul în dreptul

reazemelor,
qv L2
M 1v =− (3.11)
8
sau momentul la mijlocul deschiderii,
qv L2
M 2v =− . (3.12)
12
Momentele de încovoiere produse de vânt ca şi de tensiunile axiale din

tronsoanele drepte orizontale ale conductei acţionează în planul orizontal al
conductei, spre deosebire de cele produse de greutatea proprie care acţionează
vertical, tensiunea rezultantă calculându-se cu relaţia
σ giv = (σlg )2 + (σlv )2 [N/mm2] (3.13)

unde:
M
σ lv = – tensiunea longitudinală produsă de vânt în tronsoanele orizontale ale
W
conductei.
3.2.2. Solicitări şi tensiuni secundare
În conductele care transportă agenţi cu temperaturi ridicate, ciclurile de

încălzire de la temperatura mediului ambiant la temperatura fluidului de lucru
alternează conducând la modificarea lungimii conductelor.
O măsură de diminuare a reacţiunilor la capetele conductei este
pretensionarea, care constă în realizarea unei deplasări în sens invers sensului de
deplasare a conductei, dacă unul din capete ar fi eliberat în timpul dilatării.
Factorul de pretensionare n0 , reprezintă raportul dintre valoarea aleasă pentru
reducerea deplasărilor şi deplasarea totală pe care ar avea-o sistemul
nepretensionat ( 0 ≤ n0 ≤ 1 ). În reţele termice se recomandă o pretensionare cu
valoarea n0 = 0,5 . Autotensionarea sistemelor de conducte se realizează prin
deformări plastice produse în punctele cele mai solicitate, în primul sau primele
semicicluri de încălzire.
Compensarea dilatărilor termice se poate realiza prin autocompensare
obţinută prin utilizarea porţiunilor de conductă cu coturi şi curbe care să
realizeze schimbări de direcţie sau prin folosirea compensatoarelor (axiale cu
presgarnitură, lenticulare tip burduf, lenticulare articulate).
104
3. Calculul mecanic
Calculul de autocompensare a conductelor şi sistemelor de conducte este

un calcul de verificare având ca scop: determinarea reacţiunilor, determinarea
tensiunilor şi a domeniului de tensiuni locale şi a celor echivalente, determinarea
deplasărilor verticale şi a celor orizontale în anumite puncte în vederea alegerii
şi calculului suporturilor.
3.3. Calculul suporturilor
Suporturile conductelor pot fi reazeme sau suspensii, alegerea şi

amplasarea corectă fiind condiţionată de trei factori:
- deplasările conductei, datorate dilatărilor termice ale conductei şi a
deplasărilor racordurilor la utilaje;
- greutatea ce trebuie preluată de suporturi, care depinde de dimensiunile
conductelor utilizate, de fluidul transportat, de izolaţia aleasă, de greutatea
armăturilor;
- împiedicarea vibraţiilor posibile.
3.3.1. Calculul distanţei între suporturi
Distanţa maximă admisă între suporturi pentru conductele orizontale este

determinată de tensiunile de încovoiere produse de greutatea proprie şi
solicitările exterioare în cel mai încărcat punct, asigurarea unei deformări
acceptabile între suporturi în vederea golirii sau drenării acesteia la nevoie,
asigurarea unei frecvenţe proprii de vibrare care să preîntâmpine vibraţiile
moderate. Tronsoanele de conductă între suporturi pot fi considerate bare simplu
rezemate, caz în care distanţa dintre suporturi se determină cu formula
8 ⋅ W ⋅ σ aG
l= [m] (3.14)
q
sau dublu încastrate, caz în care formula adecvată este
12 ⋅ W ⋅ σ aG
l= [m], (3.15)
q
unde
σ aG – tensiunea admisibilă pentru sarcini din greutate şi vânt [N/mm2];
W – modulul de rezistenţă axial al conductei [cm3];
q – încărcarea distribuită produsă de greutatea proprie a conductei izolate
inclusiv agentul de lucru [N/m].
105
Sisteme de conducte
În practică se utilizează o relaţie de compromis
10 ⋅ W ⋅ σ aG
l= [m], (3.16)
q
unde σ aG are valoarea 200÷250 daN/cm2 pentru pozarea conductelor în canale

nevizitabile şi în zona coturilor, iar în restul cazurilor (amplasare aeriană şi în
canale vizitabile), 500÷600 daN/cm2.
Asigurarea drenării conductelor se efectuează prin limitarea săgeţii
maxime f, produsă de greutatea proprie între suporturi, evitându-se
contrapantele. Pentru a asigura această condiţie este necesar ca panta i să
îndeplinească condiţia i ≥ 4 f / l .
Pentru conducta considerată ca fiind simplu rezemată
96 E ⋅ I ⋅ i
l=3 [m], (3.17)
5 ⋅10 4 q
iar pentru considerată dublu încastrată
96 E ⋅ I ⋅ i
l=3 [m], (3.18)
10 4 q
unde
q – încărcarea distribuită [daN/m];
E – modulul de elasticitate [daN/cm2];
I – momentul axial de inerţie al conductei [cm4];
i – panta impusă [m/m].
În funcţie de agentul de lucru se recomandă următoarele pante: i ≥ 0.2 o oo
pentru conductele de termoficare, i ≥ 0.4 o oo pentru conducte de abur drenate,
i ≥ 0.3 o oo pentru combustibili lichizi.
Distanţa dintre suporturi se alege ca fiind cea mai mică distanţă
determinată din criteriul tensiunii admisibile.
La conductele cu diametre Dn ≥ 700 şi grosimi mici ale pereţilor
secţiunea circulară se poate deforma, condiţia de verificare a stabilităţii fiind
σ i ≤ 0.55 Ec [2 s / (De − 2 s )]2 [N/mm2], (3.19)
unde
σ i – tensiunea maximă de încovoiere;
E – modulul de elasticitate [N/mm2];
106
3. Calculul mecanic
De – diametrul exterior [mm];

s – grosimea de verificare [mm].
Există posibilitatea ca prin calcule suplimentare de consolidare a ţevilor să
se mărească distanţa dintre reazemele mobile sau să se efectueze consolidări
suplimentare.
Forţele care acţionează asupra reazemelor fixe sunt forţele verticale
datorate greutăţii conductei şi forţele orizontale datorate forţelor de frecare în
reazemele mobile, forţelor de deformare elastică la autocompensare şi
compensatoare curbate, forţelor de frecare în compensatoare cu presgarnitură,
forţelor neechilibrate ale presiunii interioare.
La calculul distanţei între reazemele fixe este necesar să se ţină seama de
valoarea forţelor de reacţiune generate de compensatorul de dilatare existent
între cele două reazeme fixe.
Forţa critică de flambaj (Fcr) se calculează considerând conducta
încastrată în reazemul fix şi articulată în compensator
π2 ⋅ E ⋅ I E⋅I
F fl = = 20.2 ⋅ [daN] (3.20)
( 0.7 ⋅ L )2 L2
în care:
E – modulul de elasticitate al materialului [daN/cm2];
I – momentul de inerţie al secţiunii conductei [cm4];
L – distanţa între reazemul fix şi compensator [cm].
Din condiţia ca forţa critică de flambaj să fie superioară valorii forţei de
reacţiune a compensatorului se determină distanţa limită între reazemul fix şi
compensator.
În tabelele 3.3 şi 3.4 sunt prezentate distanţele maxime între reazemele
fixe, respectiv mobile ale conductelor de termoficare.
107
Sisteme de conducte
108
3. Calculul mecanic
Tabel 3.3. Distanţe recomandate între reazemele fixe la conductele de

termoficare.
Compensatoare U Compensatoare cu
Dimensiunea ţevii presgarnitură
Canal vizitabil şi
Dn x s Canal nevizitabil Canal vizitabil şi
suprateran
[mm] [m] pozare supraterană
[m]
[m]
40 x 3,5 45 50 -
50 x 3,5 50 55 -
65 x 3,5 55 60 -
80 x 3,5 65 70 -
100 x 4 70 75 -
125 x 4 75 80 65
150 x 5,5 85 90 70
200 x 7 100 100 75
250 x 8 100 105 85
300 x 8 115 115 95
350 x 9 115 135 105
400 x 7 120 150 115
500 x 7 125 160 130
600 x 8 125 170 140
700 x 8 130 170 140
800 x 8 130 180 150
900 x 8 135 180 150
1000 x 8 135 200 160
1100 x 10 140 205 160
1200 x 11 140 210 160
1300 x 12 150 215 160
1400 x 13 150 220 160
1500 x 14 160 225 160
109
Sisteme de conducte
110
3. Calculul mecanic
3.4. Calculul solicitărilor provenite din deplasări
Procedurile uzuale pentru calculul de autocompensare a sistemelor de

conducte se bazează pe o variantă a metodei centrului elastic aplicabilă în
următoarele ipoteze:
- suporturile fixe sunt considerate rigide, fără deplasări sau deformaţii;
- deplasarea axei conductei la trecerea de la funcţionarea la rece, la
funcţionarea la cald nu afectează valoarea momentelor;
- se neglijează tensiunile longitudinale produse de forţe, numai efectele
momentelor fiind luate în considerare la calculul tensiunilor;
- se neglijează forţele de frecare care apar la deplasările conductelor pe
suporturile mobile.
Se consideră o conductă monofilară AB, având capătul A rigid şi capătul
B, considerat eliberat din încastrare (fig. 3.1). La încălzire, conducta se dilată
ocupând poziţia AB’. Punctul B se deplasează faţă de poziţia iniţială cu ∆x , ∆y ,
∆z şi se roteşte cu unghiul ψ . Calculul deplasărilor presupune determinarea
forţelor şi momentelor, care acţionând asupra punctului B, îl readuc în poziţia
iniţială.
Fig.3.1.Deplasările capătului eliberat din încastrare.
111
Sisteme de conducte
Se iau în considerare următoarele deplasări relative:

• Dilatarea termică relativă determinată cu relaţia
∆l = αL(Tc − Tr )10 −2 [cm/m], (3.21)
unde α este coeficientul mediu de dilatare între temperatura de

funcţionare Tc şi temperatura de montaj Tr.
• Alungirea conductelor produsă de presiunea interioară ∆l p este 4÷5% din
∆l în conductele de abur de înaltă presiune şi se consideră neglijabilă în
conductele de medie şi joasă presiune.
• Variaţia unghiurilor de curbură cu ovalitatea sub acţiunea presiunii
interioare. Pentru coturi la 90o, variaţia unghiului de curbură este de 0,003
radiani la conductele de înaltă presiune şi de 0,018 radiani la cele de joasă
presiune.
Rotaţia capătului liber pentru sistemul ABO când este readus în poziţia
iniţială
B B B
ψ x = ∑ (αθ )cos β x , ψ y = ∑ (αθ )cos β y , ψ z = ∑ (αθ )cos β z , (3.22)
A A A
unde
(αθ) – variaţia unghiului la centru pentru un cot sau o curbă [rad];
β x , β y , β z – unghiurile ascuţite între planul de curbură şi planul de coordonate
[rad];
(αθ)cos βi – proiecţia variaţiei unghiului (αθ ) pe planul de coordonate.
Calculul autocompensării se poate face prin metoda centrului elastic, care
este o metodă simplificatoare. Se translează axele de coordonate în centrul de
greutate G al traseului conductei. În acest caz, deplasările sunt
( )
∆Gx = ∆ x − ψ z yG − ψ y zG 10 2 [cm] (3.23)
∆Gy = ∆ y − (ψ x zG − ψ z xG )10 2 [cm] (3.24)
( )
∆Gz = ∆ z − ψ y xG − ψ x yG 10 2 [cm] (3.25)
unde xG , yG , zG măsurate în metri sunt coordonatele centrului de greutate al

conductei AB.
112
3. Calculul mecanic
3.5. Calculul unei configuraţii natural elastice
Se consideră un sistem de conducte plan fixat în extremităţile A şi C (fig.

3.2) având un unghi 90 o + β între laturile sale. La încălzirea sistemului datorită
circulaţiei unui fluid cald apar tensiuni în sistemul de conducte. Pentru a stabili
valorile reacţiunilor în reazemul fix, se consideră eliberată extremitatea A, ceea
ce va conduce la deplasarea capătului liber în punctul A’. Readucerea punctului
A’ în A poate fi efectuată numai prin introducerea unei forţe P şi a momentului
de încovoiere MA.
3.2. Schema de calcul a configuraţiei natural elastice.
Capătului liber se deplasează pe distanţa AA’
AA' = ∆x 2 + ∆y 2 , (3.26)
în care
∆x = αL2 cos β(Tc − Tr ) , (3.27)
113
Sisteme de conducte
∆y = α(L1 + L2 sin β)(Tc − Tr ) . (3.28)
Momentul încovoietor într-un punct i de pe linia elastică având x şi y

drept coordonate este
M i = − Px ⋅ y + Py ⋅ x + M A . (3.29)
Conform teoriei lui Castigliano, unghiul de rotire al unei secţiuni a

conductei este egal cu derivata parţială a energiei de deformaţie cumulată de
sistem, în raport cu momentul de încovoiere ce acţionează în secţiunea
respectivă. Energia potenţială de deformaţie a sistemului este dată de relaţia
1 L 2
W= ∫ M i dl ,
2 EI 0
(3.30)
în care L este lungimea desfăşurată a liniei elastice.

În secţiunea A se obţine
L
∂W
∫ (− Px y + Py x + M A )dl = 0 .
1
ϕA = = (3.31)
∂M A EI 0
Însă,
L
S x = ∫ ydl momentul static al liniei elastice în raport cu axa x,
0
L
S y = ∫ xdl momentul static al liniei elastice în raport cu axa z.
0
Rezultă
− Px ⋅ S x + Py ⋅ S y + M A L = 0 . (3.32)
Coordonatele centrului de greutate al liniei elastice sunt
Sy Sx
xG = , yG = (3.33)
L L
şi se poate scrie
M A = Px ⋅ yG − Py ⋅ xG . (3.34)
114
3. Calculul mecanic
Momentul şi forţa P (de componente Px şi Py ), aplicate în punctul A, pot

fi înlocuite cu forţa P, aplicată în punctul în centrul de greutate al sistemului.
Momentul de încovoiere într-un punct i se poate determina ca
Mi = P ⋅ d , (3.35)
dacă forţa P are punctul de aplicaţie în centrul de greutate, iar d este distanţa de
la punctul i la direcţia forţei.
Conform teoremei lui Castigliano, deplasarea unui punct al liniei elastice
pe direcţia de acţiune a unei forţe este egală cu derivata parţială a energiei
potenţiale de deformaţie acumulată de sistem în raport cu forţa considerată
∂W 1  L 2 L L 
∆x = =  Px ∫ y dl − Py ∫ xydl − M A ∫ ydl  , (3.36)
∂Px EI  0 0 0 
unde
L
I x = ∫ y 2 dl – momentul de inerţie axial al liniei elastice în raport cu axa Ox;
0
L
I xy = ∫ xydl – momentul de inerţie centrifugal al liniei elastice în raport cu axele
0
x şi y;
L
S x = ∫ ydl – momentul static al liniei elastice în raport cu axa Ox.
0
În concluzie relaţia 3.36 se poate scrie
EI ⋅ ∆x = Px ⋅ I x − Py ⋅ I xy − M A ⋅ S x . (3.37)
Înlocuind în relaţia (3.37) valoarea lui M A calculată cu relaţia (3.34)
(
EI ⋅ ∆x = Px ⋅ I x − Py ⋅ I xy − Px ⋅ yG − Py ⋅ xG ⋅ S x = )
( ) ( ) (
= Px (I x − S x yG ) − Py I xy − S y xG = Px I x − LyG2 − Py I xy − LxG2 ). (3.38)
Expresiile momentelor de inerţie ale liniei elastice faţă de axele care trec
prin centrele de greutate
I xG = I x − LyG2 , (3.39)
115
Sisteme de conducte
I xyG = I xy − LxG yG (3.40)

şi rezultă
EI ⋅ ∆x = Px I xG − Py I xyG . (3.41)
Analog se deduce
EI ⋅ ∆y = Py I yG − Px I xyG . (3.42)
În concluzie, determinarea reacţiunii P a reazemului fix, având

componentele Px şi Py se calculează cu relaţiile
∆x ⋅ I yG + ∆y ⋅ I xyG
Px = EI 2
, (3.43)
I xG ⋅ I yG − I xyG
∆y ⋅ I xG + ∆x ⋅ I xyG
Py = EI 2
. (3.44)
I xG ⋅ I yG − I xyG
În tabelul 3.5 sunt prezentate valorile modului de elasticitate longitudinal

E pentru oţelurile utilizate curent în construcţia de ţevi.
Tabel 3.5. Valorile modulului de elasticitate longitudinal E [106 daN/cm2]
Nr. Marca Standard Interval de temperatură [oC]

Crt. oţelului 20 100 200 300 400
1 OLT 32 România STAS 2881 2,07 2,10 1,86 1,56 1,44
2 St – 32 – 2 Germania DIN 17100 2,03 1,93 1,84 1,72 1,60
3 OLT 35 România STAS 2881 2,03 1,93 1,84 1,72 1,60
4 St – 37 – 2 Germania DIN 17100 2,02 1,87 1,79 1,70 1,61
5 OL 38 România STAS 500 2,02 1,87 1,79 1,70 1,61
6 OL 42 România STAS 500 2,04 1,90 1,81 1,72 1,63
7 OLT 45 România STAS 2881 2,03 1,88 1,79 1,71 1,61
8 St – 50 – 2 Germania DIN 17100 2,01 2,01 1,90 1,79 1,71
9 St – 52 – 3 Germania DIN 17100 2,10 - - 1,85 -
3.5.1. Metodologia de calcul a configuraţiei naturale în formă de „L”
Pentru calculul mecanic al configuraţiei naturale în formă de L prezentate în

figura 3.2 trebuie parcurse următoarele etape. Se calculează:
• Deplasarea punctului A cu formulele (3.27) şi (3.28);
• Coordonatele centrului de greutate a tronsonului AB,
116
3. Calculul mecanic
L1
xG1 = 0 yG1 = , (3.45)
2
şi a tronsonului BC,
1 1
xG 2 = L 2 cos β y G 2 = L1 + L 2 sin β . (3.46)
2 2
• Momentele statice ale sistemului în raport cu axele Ox şi Oy
L12 L22
S x = yG1 L1 + yG 2 L2 = + L1 L2 + sin β [m2], (3.47)
2 2
L22
S y = xG L1 + xG 2 L2 = cos β [m2] (3.48)
1 2
• Pentru generalizarea calculelor, în literatura de specialitate se exprimă

L2 = n ⋅ L1 şi se determină coordonatele centrului de greutate a sistemului
cu relaţiile (3.33)
xG =
L1n 2 cos β
yG =
(
L1 1 + 2n + n 2 sin β
.
) (3.49)
2(1 + n ) 2(1 + n )
• Momentele de inerţie ale sistemului în raport cu axele Ox şi Oy
1 1 
I x = L13  + n + n 2 sin β + n 3 sin 2 β  [m3], (3.50)
3 3 
L13 3
Iy = n cos 2 β [m3], (3.51)
3
1 1 
I xy = L13  n 3 sin β cos β + n 2 cos β  [m3]. (3.52)
3 2 
• Momentele de inerţie ale sistemului în raport cu axele xG şi yG
L13 1 + 4n + 6n 2 sin β + n 3 (4 + n ) sin 2 β 3

I xG = I x − yG (L1 + L2 ) = ⋅ [m ], (3.53)
12 1+ n
117
Sisteme de conducte
L13 n 2 (4 + n )
I yG = I y − xG (L1 + L2 ) = ⋅ cos 2 β [m3], (3.54)
12 1+ n
L13 3n 2 cos β + n 3 (4 + n ) sin β cos β 3

I xyG = I xy − xG yG (L1 + L2 ) = ⋅ [m ]. (3.55)
12 1+ n
• Se determină componentele Px şi Py cu formulele (3.43) şi (3.44);

• Momentele de încovoiere în punctele A, B, şi C
M A = PxG yG − PyG xG [daNּm], (3.56)
M C = PyG (nL1 cos β − xG ) − PxG [L1 (1 + n sin β ) − yG ] [daNּm],(3.57)
M B = PxG ( yG − L1 ) − Py ∆xG [daNּm], (3.58)
unde PxG şi PyG sunt componentele forţei PG , care acţionează în centrul

de greutate al sistemului.
• Tensiunea maximă la încovoiere
MA
σ max = < σ adm . (3.59)
W
• Solicitările reazemelor fixe A şi C datorită dilatărilor termice. Asupra

punctului fix A acţionează momentul M A , forţa axială Py şi forţa
transversală Px . Asupra punctului fix C acţionează momentul M C şi forţa
PG .
3.5.2. Metodologia de calcul a configuraţiei naturale în formă de „Z”
Se consideră sistemul ABCD fixat în extremităţile A şi D (fig. 3.3) cu

unghiuri de 90o între laturile sale.
Etapele de calcul a compensatorului natural în formă de „Z” cuprind
determinarea următoarelor mărimi:
• Deplasarea punctului A sub efectul dilatării termice
∆x = α ⋅ ( T f − T0 ) ⋅ L ⋅ ( n + 1 ) , (3.60)
118
3. Calculul mecanic
Fig. 3.3. Schema de calcul a configuraţiei în formă de „Z”.
• Momentele statice ale sistemului în raport cu axele x şi y
qL
S x = nL ⋅ 0 + qL ⋅ + L ⋅ qL [m2], (3.61)
2
nL L
S y = nL ⋅ + qL ⋅ nL + L ⋅ nL + [m2]. (3.62)
2 2
• Coordonatele centrului de greutate
Sy
xG = ,
L( 1 + n + q )
(3.63)
Sx
yG = .
L( 1 + n + q )
• Momentele de inerţie ale sistemului în raport cu axele x şi y
 q3 
I x= L3 ⋅  + q 2  [m3], (3.64)
 3 
L3
[ ]
I y = ⋅ 3 ⋅ n 2 ⋅ q + (1 + n )3 [m3],
3
(3.65)
119
Sisteme de conducte
I xy
L3
(
= ⋅ n ⋅ q 2 + q + 2 ⋅ n ⋅ q [m3].
3
) (3.66)
• Momentele de inerţie în raport cu axele Ox’ şi Oy’
I xG = I x − yG 2 ⋅ L ⋅ (1 + n + q ) [m3], (3.67)
I y G = I y − xG 2 ⋅ L ⋅ (1 + n + q ) [m3], (3.68)
I xyG = I xy − xG ⋅ yG ⋅ L ⋅ (1 + n + q ) [m3]. (3.69)
• Componentele forţei elastice
∆x ⋅ I y G + ∆y ⋅ I xy G
Px = E ⋅ I ⋅ 2
[daN], (3.70)
I xG ⋅ I y G − I xy G
∆y ⋅ I xG + ∆x ⋅ I xy G
Py = E ⋅ I ⋅ 2
[daN]. (3.71)
I xG ⋅ I y G − I xy G
• Momentele de încovoiere în punctele A, B, C şi D considerând că forţele

PxG şi PyG în centrul de greutate G al sistemului elastic
M A = PxG ⋅ yG − PyG ⋅ xG [daNּm], (3.72)
M B = PxG ⋅ yG − PyG ⋅ ( xG − nL ) [daNּm], (3.73)
M C = − PxG ⋅ ( qL − yG ) − PyG ⋅ ( xG − nL ) [daNּm], (3.74)
M D = − PxG ⋅ ( qL − yG ) + PyG ⋅ ( nL + L − xG ) [daNּm]. (3.75)
• Tensiunea maximă de încovoiere:
M max
σ max = ≤ σ at . (3.76)
W
120
3. Calculul mecanic
3.5.3. Calculul compensatoarelor curbate în formă de „U”
Pe traseele rectilinii ale reţelelor termice se prevăd între reazemele fixe,

compensatoare în formă de „U”, pentru a prelua deformaţiile provocate de
variaţiile de temperatură.
Fie un compensator simetric. Etapele de calcul cuprind:
• Alegerea valorilor razei de curbură R şi înălţimea H.
• Calculul deformaţia totală preluată de compensator
∆L = α ⋅ L ⋅ ( T f − T0 ) [m]. (3.77)
• Forţa de reacţiune elastică conform relaţiei (3.43) este în acest caz
∆L ⋅ E ⋅ I
Px = [daN]. (3.78)
Ix
Fig. 3.4. Schema de calcul a compensatorului în formă de „U”.
• Momentul de inerţie al compensatorului este
L
y2
Ix = ∫ dl (3.79)
0 m1 K
şi se poate calcula împărţind compensatorul în zone. Rezultă
Ix =
K
m1
(
⋅ 1.4 R 3 − 2.28R 2 ⋅ H + 3.14 R ⋅ H 2 − ) [m3], (3.80)
3 2 2 3 2
− 1.33R + 2 R ⋅ H − 4 R ⋅ H + 0.67 H + H ⋅ B
121
Sisteme de conducte
în care
K – coeficientul lui Karman – pentru coturi (curbe) netede sau cutate;
m1 – coeficientul de repartizare a tensiunii în secţiunea conductei;
R – raza de curbură a coturilor compensatorului [m];
B – lăţimea (deschiderea compensatorului [m].
Coeficientul K se poate determina cu relaţia
1 + 12h 2
K= pentru h > 0,3, (3.81)
10 + 12h 2
3 + 536h 2 + 4800h 4
K= pentru 0,2 < h < 0,3, (3.82)
105 + 4136h 2 + 4800
în care h este coeficientul ţevii care se determină cu relaţia
4⋅s⋅ R
h= , (3.83)
Dm2
unde
s – grosimea peretelui ţevii [m];
Dm – diametrul mediu în secţiunea transversală a ţevii [m].
Coeficientul m1 se determină cu relaţia
2 5 + 6 ⋅ h2
m1 = ⋅ pentru h < 1,47, (3.84)
3⋅ K 18
12 ⋅ h 2 − 2
m1 = pentru h > 1,47. (3.85)
12 ⋅ h 2 − 1
În cazul coturilor rigide m1 = 1 şi K = 1.
• Forţa rezultată în ipoteza pretensionării iniţiale a compensatorului (de

regulă, în proporţie de 50 %) este
∆L ⋅ E ⋅ I
Px = [daN]. (3.86)
2 ⋅ Ix
122
3. Calculul mecanic
• Tensiunea maximă de încovoiere se deduce cu relaţia
∆L ⋅ E ⋅ D ⋅ H
σ max = [daN/cm2]. (3.87)
2 ⋅ Ix
unde D este diametrul conductei.

• Se determină deschiderea compensatorului „B” considerând o valoare a
tensiunii admisibile de încovoiere σat = 800...1000 daN/cm2. În cazul în
care valoarea calculată a lui B ≅ (1...2 )H alegerea dimensiunilor a fost
corectă. În caz contrar se alege o altă valoare pentru H şi se reia calculul.
3.5. Calculul mecanic al conductelor preizolate
3.5.1. Condiţii specifice de proiectare a conductelor preizolate
În principiu, calculul mecanic al conductelor preizolate presupune

parcurgerea aceloraşi etape ca şi în cazul utilizării conductelor clasice.
Întocmirea proiectelor care utilizează conducte preizolate montate direct în sol
are anumite particularităţi deoarece sprijinirea este uniform continuă.
În exploatare, reţelele de conducte de termoficare preizolate sunt solicitate
cu încărcări având caracter:
- permanent – din greutatea proprie şi acoperirea cu pământ;
- temporar (cvasi - permanent) – din greutatea apei din conducta utilă, din
efectul variaţiei de temperatură şi, eventual, al pretensionării (dacă este
cazul);
- temporar (variabil) – din acţiunea locală produsă de vehicule la suprafaţa
terenului;
- accidental – din acţiunea undelor seismice sau ca efect al închiderii bruşte
a vanelor.
Conductele preizolate se consideră a fi un sistem care lucrează ca un tot
unitar format din ţeavă, izolaţie termică şi manta. La variaţia temperaturii
agentului termic sistemul se dilată sau se contractă.
Valorile modulului de elasticitate şi a coeficientului de dilatare termică
pentru oţelul folosit în conducte preizolate sunt prezentate în tabelul 3.6.
Materialul din care sunt construite ţevile din oţel a conductelor preizolate trebuie
să corespundă standardului EN10204. Caracteristicile tehnice ale spumei de
poliuretan sunt: E PUR = 6.5 N / mm 2 şi λ 50 ≤ 0.033W / mK .
123
Sisteme de conducte
Tabel 3.6. Valorile modulului de elasticitate E şi a coeficientului de dilatare

termică α
T oC 50 60 70 80 90 100 110 120 130 140

[
E ⋅ 10 −5 N / mm 2 ] 2.11 2.11 2.10 2.09 2.09 2.08 2.08 2.07 2.06 2.06
α ⋅ 105 1.18 1.19 1.19 1.20 1.21 1.22 1.23 1.23 1.24 1.25
Dilatarea liberă a unei conducte aşezate suprateran de lungime Lx fără a

ţine seama de frecarea cu dispozitivele de susţinere se poate determina cu relaţia
∆l = α ⋅ ∆T ⋅ Lx [mm], (3.88)
unde
Lx – lungimea conductei [mm];
α – coeficient de dilatare termică (K-1);
∆T – diferenţa dintre temperatura de lucru şi temperatura de pozare.
Forţa de frecare care apare în dilatarea frânată se determină cu o formulă
de tipul
FR = µ ⋅ ∑ N [N/m]. (3.89)
Mai precis cu formula

 1 + K0 
FR = µ ⋅ γ ⋅ Z ⋅ π ⋅ DC + G  , (3.90)
 2 
unde
µ – coeficientul de frecare;
K 0 – coeficientul de presiune a solului, egal cu 0,5 pentru nisip;
γ – greutatea specifică a solului;
Z – adâncimea de îngropare a conductei;
DC – diametrul exterior al mantalei;
G – greutatea efectivă a conductei izolate inclusiv agentul termic.
Coeficientul de frecare µ depinde de tipul solului, granulaţia nisipului,
gradul de compactare, viteza deformare şi se determină cu formula
µ = tan δ (3.91)
unde δ este unghiul de frecare între sol şi peretele conductei. Pentru conducte
îngropate în pat de nisip valoarea maximă a unghiului de frecare este
124
3. Calculul mecanic
δ = 20 0 − 22 0 . În cazul în care parametrii solului sunt dificil de apreciat, valoarea

unghiului de frecare se poate determina, astfel:
- deplasare de lungă durată µ = 0,2 ;
- deplasare de durată medie µ = 0,3 ÷ 0,4 ;
- deplasare pe termen scurt µ = 0,6 .
În mod normal, conductele sunt prinse la ambele capete, ceea ce duce la
deformarea lor pe o direcţie perpendiculară cu axa conductei. Într-o zonă
denumită zonă de dilatare se creează condiţii de deplasare a sistemului de
conducte. Forţele de frecare între sol şi manta împiedică însă deplasarea
conductei, ceea ce face ca alungirea conductei termice îngropate în sol să fie mai
mică decât alungirea unei conducte identice, însă liberă.
La creşterea temperaturii, apare forţa de dilataţie FD care acţionează în
sens opus forţei de frecare
FD = A ⋅ σ [N], (3.92)
unde:
A – secţiunea ţevii utile [mm];
σ – tensiuni [N/mm2].
Valoarea forţei de dilataţie se consideră aceeaşi pe lungimea tronsonului.
În consecinţă, valorile forţei de frecare se exprimă întotdeauna pe metru liniar.
Tensiunea axială este limitată de o valoare admisibilă (de exemplu
σ zul = 190 N / mm 2 ) şi interesează distanţa până la punctul în care forţa de
frecare este egală cu forţa axială în conductă, notată Lzul .
Egalând relaţiile, rezultă
F' R ⋅Lzul = A ⋅ σ zul . (3.93)
Lungimea maximă de pozare Lmax = 2 ⋅ Lzul este
2 ⋅ A ⋅ σ zul
Lmax = . (3.94)
F' R
125
Sisteme de conducte
Fig. 3.5. Distanţa maximă admisibilă Lzul dintre punctul fix natural şi
compensator.
Punctul în care conducta nu se deplasează se numeşte punct fix natural şi

se notează NFP. Valorile lungimii maxime sunt prezentate în tabelul 3.7 pentru
conducte preizolate fabricate de firma ISOPLUS.
Tabel 3.7. Distanţe maxime admisibile. Conducte preizolate ISOPLUS.

S - izolaţie standard, 1x - izolaţie întărită, 2x - izolaţie pentru temperaturi
ridicate.
Dimensiunile conductei Lmax

Diametrul
Diametru Diametru Grosimea
conductei izolate UH = 0,80 m UH = 1,20 m UH = 1,60 m
nominal exterior peretelui
Dn De g S 1x 2x* S 1x 2x* S 1x 2x* S 1x 2x*
20 26,9 2,3 90 110 125 50 41 35 34 28 24 26 21 18
25 33,7 2,6 90 110 125 72 58 51 49 40 35 37 30 26
32 42,4 2,6 110 125 140 74 65 57 51 44 39 38 34 30
40 48,3 2,6 110 125 140 85 74 66 58 51 45 44 39 34
50 60,3 2,9 125 140 160 104 92 80 71 63 55 54 48 42
65 76,1 2,9 140 160 180 117 101 89 81 70 62 61 53 47
80 88,9 3,2 160 180 200 131 115 102 90 80 71 69 61 54
100 114,3 3,6 200 225 250 148 130 115 103 91 81 79 70 62
125 139,7 3,6 225 250 280 159 141 124 111 99 88 86 76 68
150 168,3 4,0 250 280 315 187 165 145 132 117 103 102 91 80
175* 193,7 4,5 280 315 355 212 186 162 151 133 116 117 103 90
200 219,1 4,5 315 355 400 210 183 159 150 131 115 116 102 90
225* 244,5 5,0 355 400 450 225 196 171 162 142 124 126 111 97
250 273,0 5,0 400 450 500 218 190 167 158 138 123 124 109 97
126
3. Calculul mecanic
300 323,9 5,6 450 500 560 249 220 192 182 162 142 144 128 112
350 355,6 5,6 500 560 630 240 210 181 177 155 135 140 123 108
400 406,4 6,3 560 630 670 266 231 214 198 173 160 157 138 128
450 457,2 6,3 630 670 710 257 238 222 193 179 168 154 144 135
500 508,0 6,3 670 710 800 262 244 210 198 185 160 159 149 130
550* 558,8 6,3 710 800 900 266 229 197 202 175 152 163 142 124
600 610,0 7,1 800 900 1000 278 240 209 214 185 163 173 151 133
650* 660,0 7,1 900 1000 1100 258 225 198 199 175 156 163 144 128
700 711,0 8,0 900 1000 - 309 270 - 240 211 - 196 173 -
750* 762,0 8,0 1000 1100 - 287 253 - 224 200 - 184 165 -
800 813,0 8,8 1000 1100 - 332 294 - 261 232 - 215 192 -
850* 864,0 8,8 1100 1200 - 310 277 - 245 220 - 103 183 -
900 914,0 10,0 1100 1200 - 368 329 - 292 262 - 242 218 -
1000 1016,0 10,0 1200 1300 - 359 324 - 287 260 - 239 217 -
Pentru respectarea distanţelor maxime admisibile traseul trebuie secţionat

în tronsoane de lungime mai mică decât lungimea maximă admisibilă (fig.3.6).
Se observă că tensiunea maximă apare în punctul fix natural.
Fig. 3.6. Secţionarea traseului de conducte.
3.5.2. Pretensionarea conductelor
Pretensionarea este o operaţie de deformare elastică la montaj prin care se

micşorează recţiunile la capete, deplasările şi tensiunile în regim de funcţionare.
Pretensionarea conductelor preizolate se poate realiza prin diverse metode de
instalare:
- la rece;
- cu preîncălzire;
- cu metode speciale.
Instalarea la rece
Este cea mai simplă tehnică de preluare a tensiunilor care apar în conducte
cu agent de lucru având temperatura diferită de temperatura mediului ambiant.
Conductele sunt îngropate la temperatura mediului ambiant. Se aplică prima
127
Sisteme de conducte
încălzire a sistemului va produce dilatarea maximă. În figura 3.7 se prezintă

ciclul de dilatare a unei conducte instalate la rece.
Conducta încălzită după ce a fost îngropată se va deplasa cu distanţa δ100 .
Apoi, conducta este răcită cu temperatura ∆T , tensiunile de compresiune
redevin nule, capătul liber se deplasează în poziţia iniţială anulând forţele de
frecare. Când forţele sunt în echilibru deplasarea încetează, ceea ce creează o
tensiune locală, egală pentru ∆T = 100 0 C cu 50% din tensiunea de compresie a
conductei încălzite.
Fig. 3.7. Tensiuni în conducte instalate la rece.
128
3. Calculul mecanic
În tabelul 3.8 se pot observa valorile tensiunilor înregistrate la un ciclu de

răciri-încălziri.
Tabel 3.8. Tensiuni înregistrate în timpul instalării la rece.
Ciclu 1 2 3
o o o o
Temperatură 10 C 110 C 60 C 10 C 60 C 110oC
o
∆T +100oC -50oC -50oC +50oC +50oC

deplasare δ δ100 7/8 δ100 1/2 δ100 5/8 δ100 δ100
Pentru un ciclu complet de temperaturi, după încălzirea iniţială care

produce deplasarea δ = δ100 , deplasările vor fi δ = ±1 4 δ100 .
Pentru zona de frânare a conductei tensiunea maximă de compresiune este
proporţională cu variaţia de temperatură
∆σ = − E ⋅ α ⋅ (110 − 10) . (3.95)
Soluţia se recomandă în instalaţii simple. Avantajele principale sunt

costuri reduse şi zone lungi de frânare. Dezavantajele sunt: tensiuni axiale
ridicate, prima dilatare conduce la deplasări mari, metoda nu este aplicabilă la
diametre şi temperaturi mari.
Instalarea cu preîncălzire
Conductele pot fi pretensionate înainte de a fi îngropate, prin încălzire,
ceea ce va crea tensiuni după îngropare. Deplasarea capetelor conductei este
aproximativ aceeaşi cu deplasarea care se obţine prin instalarea la rece, dar
primul ciclu care generează deplasarea maximă este evitat. Pentru zona de
frânare valorile tensiunii sunt aproximativ jumătate din cele pentru conducte
instalate la rece. Pretensionarea se recomandă la conducte de diametru mare, ce
lucrează la temperaturi ridicate, pentru a evita riscul blocării deplasării
conductei. Dezavantajul pretensionării este că şanţul trebuie să fie descoperit în
timpul procesului de pretensionare. În figura 3.8 este descris procesul de
pretensionare, pentru o temperatură a agentului de lucru de 110oC şi o montare a
conductelor la temperatura de 10oC, ceea ce înseamnă o temperatură de
pretensionare de 60oC.
Tabel 3.9. Ciclul unei pretensionări cu preîncălzire
Ciclu 1 2 3
Temperatură 10 C 60 C 10 C 60 C 110oC
o o o o
∆T +0oC -50oC 0oC +50oC

deplasare δ 0 - δ50 1/2 δ50 δ50
129
Sisteme de conducte
Pentru un ciclu complet δ = ±δ50 = ±1 4 δ100 unde δ100 este deplasarea

maximă la rece. Zona de frânare a conductei va avea tensiunea maximă
∆σ = ± E ⋅ α ⋅ (110 − 10 ) / 2 , (3.96)
ceea ce înseamnă obstrucţionare redusă a conductelor comparativ cu cazul

instalării la rece.
Fig.3.8. Tensiuni în conducte preîncălzite.
Avantajele metodei sunt: tensiuni axiale reduse în zonele obstrucţionate,

zone de frânare lungi, sunt adecvate instalaţiilor simple. Dezavantajul este că
şanţul nu poate fi acoperit înaintea executării operaţiilor de preîncălzire.
130
3. Calculul mecanic
Metode speciale de pretensionare

O metodă specială de pretensionare constă în utilizarea compensatoarelor
doar o singură dată, la primul ciclu de încălzire. Pe o porţiune dreaptă de
conductă se instalează compensatori de unică folosinţă, şanţul acoperindu-se cu
excepţia porţiunilor în care există compensatoare. La încălzirea conductelor
pentru prima oară, acestea se dilată şi atunci când temperatura este aproximativ
jumătate din cea a agentului de lucru, compensatorul este comprimat complet.
Între două compensatoare, tensiunile locale sunt mai mari decât în compensatori.
Fig. 3.9. Tensiuni în conducte pretensionate cu compensatori

de unică folosinţă.
Pretensionarea prin metode speciale prezintă avantajul că şanţul poate fi

parţial acoperit în timpul pretensionării, tensiunile axiale pot fi mici în zonele
încastrate, zonele de frânare sunt de lungime mare. Dezavantajul principal este
că necesită cheltuieli suplimentare pentru compensatori.
O altă metodă, curent întâlnită în ţara noastră este pretensionarea axială
mecanică. Din păcate este o metodologie dificil de controlat, nerecomandabilă.
3.5.3. Metodologii
Modelul de calcul trebuie să ţină seama de interacţiunile dintre conductă

şi sol cauzate de regulă de dilatarea conductei. Interacţiunea dintre conductă şi
sol poate fi descrisă cu ajutorul unui model matematic în care acţiunile de
deplasare în direcţia longitudinală şi transversală pot fi puse în evidenţă cu
ajutorul unei serii de surse de tensiuni multiliniare. Aceste tensiuni reprezintă
efectul forţelor de acţiune şi reacţiune exercitate asupra conductei pentru o
deplasare dată. Analiza trebuie să fie efectuată în funcţie de proprietăţile solului.
Calculele se pot efectua cu metoda elementului elastic sau prin aplicarea de
metode cu element finit. Reacţiunea pe direcţia axială dată de frecarea solului
poate fi considerată o acţiune axială uniformă. Reacţiune orizontală a solului
este de regulă descrisă drept o serie de surse de tensiuni elastice şi elasto-
plastice. În domeniul deformării elastice tensiunile variază pe grosimea peretelui
cilindric, dacă nu există tensiuni interne iniţiale. În domeniul de deformare
131
Sisteme de conducte
elastoplastică se atinge limita de curgere, ceea ce conduce la deformarea plastică

a zonei imediat adiacente şi la creşterea tensiunilor în restul secţiunii solicitată
tot elastic. Programele de calcul bazate pe calculul grinzilor consideră conducta
o grindă ce produce tensiuni în suporţi. În zonele de deplasări mari, cum sunt
zonele pernelor de dilatare, modelul tensiunilor uniform distribuite liniar poate
conduce la rezultate eronate, modelul cu surse elastico-plastice fiind mai
adecvat.
Coturi şi curbe
Distribuţia neuniformă a tensiunilor de încovoiere pe secţiunile
transversale ale porţiunilor curbe produce pe lângă mărimea tensiunilor maxime
şi o micşorare considerabilă a rigidităţii în raport cu valoarea corespunzătoare
porţiunii drepte. Coeficientul de rigiditate a unui element component se obţine
împărţind rigiditatea conductei echivalente drepte (exprimată prin EI) la
coeficientul k B a componentei. Pentru mai multă siguranţă se recomandă ca
modulul de elasticitate a materialului să fie cel corespunzător temperaturii celei
mai coborâte a agentului termic.
Conform literaturii americane coeficientul de flexibilitate a coturilor
conductelor se poate calcula cu formula
1.65 ⋅ Dm2
kB = ≥1, (3.97)
4 ⋅ sn ⋅ R
unde
Dm – diametru mediu;
sn – grosimea nominală a peretelui conductei;
R – raza cotului.
Pentru coturi cu pereţi subţiri factorul k B se divide cu termenul
7
3 1
pD   2R  3
1 + 6  m    . (3.98)
E  2sn  D
 m
Valoarea coeficientului k B pentru coturi de 90o se poate utiliza şi pentru

coturi cu unghiuri mai mici luând în considerare lungimea cotului şi coeficientul
de intensificare a tensiunilor.
Teuri
Coeficientul de flexibilitate pentru teuri simetrice este egal cu 1. La teuri
cu un raport al diametrului ramificaţiei în raport cu diametrul conductei
132
3. Calculul mecanic
principale mai mic de 0,8, flexibilitatea conexiunii între ramificaţie şi conducta

principală se poate calcula astfel:
Pentru curbarea în planul interior M by se determină
E ⋅ Ib
cy = , (3.99)
k y ⋅ Dr 0
1.5 0.5 0.5

D   s D  sb  s 
k y = 0.2 ⋅  r 0  ⋅  r ⋅ b0  = 0.2 ⋅  Dr 0 ⋅ Db0 ⋅ b3  , (3.100)
 sr   Dr 0 sb  sr  sr 
unde
I b – momentul de inerţie al ramificaţiei;
Dr 0 – diametrul exterior al conductei principale;
Db0 – diametrul exterior al ramificaţiei;
sr – grosimea peretelui conductei principale;
sb – grosimea peretelui ramificaţiei.
Pentru curbarea în planul exterior M bz se determină
E ⋅ Ib
cz = , (3.101)
k z ⋅ Dr 0
1.5 0.5 0.5

D   s D  sb  s 
k z = 0.1 ⋅  r 0  ⋅  r ⋅ b 0  = 0.2 ⋅  Dr 0 ⋅ Db 0 ⋅ b3  . (3.102)
 sr   Dr 0 sb  sr  sr 
3.5.4. Calculul forţelor şi a deplasărilor
În sistemele de conducte îngropate frecarea între manta şi sol încastrează

parţial sau total conducta. În secţiunile în care conducta este parţial frânată
trebuie verificat dacă deplasarea capetelor conductei, coturilor şi ramificaţiilor
este posibilă din punct de vedere al deformaţiilor şi tensiunilor.
Într-o conductă parţial frânată lungimea de frecare Lzul este distanţa la
care se produce o forţă de frecare între manta şi sol suficientă pentru a nu avea
loc deplasarea conductei. Altfel spus, lungimea de frecare este distanţa între
compensator şi punctul fix natural NFP. În spatele punctului fix conducta nu se
deplasează fiind complet încastrată în sol. Punctul fix îşi poate schimba însă
poziţia în funcţie de condiţiile de exploatare şi modificarea caracteristicilor
solului.
133
Sisteme de conducte
Deformaţiile şi forţele care se produc la încălzirea conductei pot fi

determinate cu formulele:
• deformaţia în punctul fix natural NFP
σx  υσ p 
ε= = − α ⋅ ∆T −  , (3.103)
E  E 
• forţa în punctul fix natural NFP
(
N x = − A E ⋅ α ⋅ ∆T − υ ⋅ σ p , ) (3.104)
• forţa în punctul de dilatare
σp
Nx = N p + NR = A ⋅ + NR , (3.105)
2
• lungimea de frecare
Lzul =
A
F
( ) N
E ⋅ α ⋅ ∆T + (1 / 2 − υ)σ p + R ,
F
(3.106)
• deplasarea
Lzul F L2zul
δ= ⋅ ε max = ⋅ , (3.107)
2 EA 2
unde
∆T – diferenţa dintre temperatura agentului de lucru şi temperatura de
pretensionare;
F – forţa de frecare pe unitatea de lungime;
A – aria secţiunii;
σ p – tensiunea în platbandă la suprapresiune;
σ x – tensiunea axială;
N x – forţa axială;
N p – forţa axială produsă de presiunea de dilatare;
N R – forţa axială produsă de reacţia laterală a solului la dilatare.
Lungimea de frecare Lzul poate fi calculată prin iteraţii succesive, la
prima iteraţie considerându-se N R = 0 . Pentru sisteme de conducte în care
distanţa l dintre punctul fix şi zona de dilatare este sub valoarea lungimii de
134
3. Calculul mecanic
frecare Lzul sau când distanţa între două zone de dilatare este mai mică decât
2 Lzul , tensiunile axiale în conductă sunt calculate cu formula
F 1 N 
σ x = − l − σ p − R  . (3.108)
A 2 A 
Dilatarea conductei la capătul liber se determină în acest caz cu relaţia
l  F ⋅l 1  N 
δ=  E ⋅ α ⋅ ∆T − +  − υ σ p + R  , (3.109)
E 2A  2  A 
unde primul termen reprezintă deplasarea provocată de creşterea temperaturii, al

doilea ilustrează constrângerea datorată frecării, al treilea deplasarea datorată
suprapresiunii interioare, al patrulea este deplasarea provocată de reacţiunea
1
laterală a solului. În sistemele cu compensatoare axiale termenul este omis.
2
Fig. 3.10. Lungime redusă.
3.5.5. Calculul practic al conductelor preizolate
Dacă se doreşte menţinerea tensiunilor axiale sub valoarea celor care se

pot obţine prin preîncălzire sau dacă preîncălzirea sau instalarea cu metode
speciale de pretensionare nu este posibilă, sistemul de conducte trebuie prevăzut
cu compensatoare. Prin instalarea compensatoarelor de dilatare, tensiunile de
comprimare în conducte sunt menţinute sub o valoare dată. Compensatoarele în
formă de „U”, „L” şi „Z” măresc lungimea conductei şi implicit costurile de
investiţii, costurile de pompare şi costurile pentru acoperirea pierderilor de
căldură. Din aceste motive sunt evitate la conductele de diametru mare. În acest
caz, instalarea la rece sau utilizarea sistemelor preîncălzite este o soluţie mai
bună. Alt dezavantaj este că toate părţile conductei se pot deplasa în sol.
Configuraţia planului de situaţie, dispunerea străzilor dintr-o localitate
poate dicta trasee în formă de „L” sau „Z” cu diverse unghiuri. Configuraţiile în
135
Sisteme de conducte
formă de „L” sau „Z” se deplasează datorită dilatărilor ceea ce creează presiuni
pasive în sol care induc tensiuni în manta şi izolaţie.
Fig. 3.11. Dilatarea unui compensator „L” cu lungimea ε L .
Fig. 3.12. Dilatarea unui compensator „Z” cu lungimea ∆L .
În figurile 3.17÷3.20 sunt prezentate diagrame practice de calcul mecanic

recomandate de firma ISOPLUS pentru compensatoarele „L”, „Z”, „U”. Nu se
recomandă combinaţii de compensatoare între puncte fixe.
Pernele de dilatare preiau deplasările din compensatoarele „L”, „Z”, „U”
în ramificaţii, reducţii, robinete de închidere. Dacă deplasările sunt absorbite de
perne de dilatare rezistenţa acestora (variabilă în timp) trebuie luată în
consideraţie la calculul dilatărilor. Perna de dilatare este dintr-un material de
polietilenă spumantă care se instalează peste mantaua conductei. Grosimea
pernei este standardizată la 40 mm. Dacă sunt necesare grosimi mai mari se
lipesc mai multe perne.
136
3. Calculul mecanic
Fig. 3.13. Pernă dilatare standard.
Lungimea standard a pernelor de dilatare este de un metru. În configuraţia

de montare standard (fig. 3.13) se aşează două perne de dilatare, una în poziţia
ora 3 şi cealaltă în poziţia ora 9, pe părţile laterale ale mantalei. Căldura se va
acumula în partea superioară a ansamblului.
Fig. 3.14. Pernă dilatare cu acoperire parţială.
Soluţia cu perne de dilatare cu acoperire parţială (fig. 3.14) constă în

învelirea ansamblului conductă preizolată – pernă de dilatare cu o folie de tablă
care se suprapune în partea superioară. De această manieră este evitată
acumularea de căldură şi pătrunderea nisipului între pernă şi manta.
137
Sisteme de conducte
Fig. 3.15. Pernă dilatare cu acoperire totală.
Soluţia cu acoperire totală (fig. 3.15) constă în învelirea conductei pe

întreaga circumferinţă a mantalei cu o saltea. Capetele longitudinale şi laterale
sunt acoperite cu folie de tablă, lipirea acesteia făcându-se cu flacără deschisă. O
saltea de dilatare are 1m lungime şi o lăţime în concordanţă cu diametrul
conductei. Această metodă are dezavantajul acumulării căldurii în partea
superioară şi din acest motiv se recomandă numai pentru grosimi ale pernei de
sub 80mm.
În figura 3.16 sunt prezentate dimensiunile celor 3 tipuri de perne de
dilatare. În tabelul 3.10 sunt prezentate recomandări privind tipurile de perne de
dilatare funcţie de diametrul conductei.
Fig. 3.16. Dimensiuni perne de dilatare.
138
3. Calculul mecanic
Tabel 3.10. Alegerea tipului de pernă de dilatare.
Diametru
Tip pernă Soluţie combinată
manta
65 - 160 I -
180 – 280 II -
315 – 355 III -
400 – 500 IV II + II
560 V II + III
630 - 670 VI III + III
710 VII III + II + II
800 VIII III + III + II
900 IX III + III + III
1000 X III + III + II + II
1100 XI III + III + III +II
1200 XII III + III + III + III
1300 XIII III + III + III + II + II
139
Sisteme de conducte
Fig. 3.17. Alungirea longitudinală ∆L pentru un compensator în formă de „L”,

având lungimea Lx şi diametrul Dn20 - Dn200. Temperatura agentului de lucru
T=130oC. Adâncimea de îngropare H=0.8.
140
3. Calculul mecanic
Fig. 3.18. Alungirea longitudinală ∆L pentru un compensator în formă de „L”.

Dn250 - Dn500. Temperatura agentului de lucru T=130oC. Adâncimea de
îngropare H=0.8.
141
Sisteme de conducte
Fig. 3.19. Lungimea recomandabilă DSz [m] pentru un compensator

în formă de „Z”.
142
3. Calculul mecanic
Fig. 3.20. Lungimea recomandabilă DSU [m] pentru un compensator

în formă de „U”
143
Sisteme de conducte
Capitolul 4
Calculul termic
Calculul termic al sistemelor de conducte reprezintă un caz particular al

transferului de căldură între două fluide, între care există un perete despărţitor
format din două sau mai multe straturi. Transferul de căldură se desfăşoară:
- prin convecţie termică între fluidul transportat şi peretele interior al
conductei;
- prin conducţie termică prin peretele conductei, izolaţia termică şi stratul
protector dacă există;
- prin convecţie şi eventual radiaţie termică între suprafaţa exterioară a
conductei şi mediul ambiant.
Calculul termic al reţelelor de termoficare urmăreşte determinarea
valorilor unuia sau mai multor parametri, cum ar fi: pierderile de căldură în
reţea, căderea de temperatură pe traseu, temperatura la suprafaţa exterioară a
izolaţiei termice, grosimea optimă a izolaţiei termice.
4.1. Calculul pierderilor de căldură
În funcţie de cauzele care determină pierderile de căldură într-un sistem

de termoficare, acestea pot fi împărţite în pierderi datorate neetanşeităţii
sistemului şi pierderi prin transfer termic de la agentul termic din conductele de
transport şi distribuţie către mediul înconjurător.
4.1.1. Pierderi de căldură datorate neetanşeităţii sistemului
Se calculează cu relaţia
Q& fl = m& ad ⋅ c ⋅ (Tad − Tb ) [W], (4.1)
în care
Q& fl – pierderea de căldură prin scăpări de fluid [W];
144
4. Calculul termic
mad – debitul masic al apei de adaos [kg/s];

Tad – temperatura medie a apei de adaos preparată pentru circulaţia în reţeaua
de termoficare [oC];
Tb – temperatura medie a apei de adaos brute, anterior preparării pentru a
deveni agent termic [oC];
c – căldura masică a apei [J/kgּK].
Debitul de adaos variază de la un sistem la altul şi în plus depinde în
cadrul fiecărui sistem de calitatea executării lucrărilor, de stadiul în care se
găsesc reparaţiile, de numărul de pompe în funcţionare, etc. De regulă, în
punctele termice şi în CET există contoare care înregistrează atât cantitatea de
apă de adaos şi cât şi temperatura apei brute şi a celei preparate, astfel încât
determinarea cantităţii de căldură pierdută prin neetanşeităţi poate fi efectuată
destul de corect.
4.1.2. Pierderi de căldură prin transfer termic către mediul exterior
Calculul pierderilor de căldură se efectuează cu relaţii clasice adaptate în

funcţie de o serie de factori:
- tipul de izolaţie termică a conductelor: izolaţie clasică cu saltele din vată
minerală sau izolaţie din spumă rigidă de poliuretan;
- modul de amplasare: aerian, îngropat, subteran în canale nevizitabile sau
în canale vizitabile;
- regim termic de funcţionare pe durata de calcul în corelaţie cu parametrii
climatici exteriori;
- starea izolaţiei termice concretizată prin degradarea caracteristicilor fizice
ce determină protecţia termică a conductelor (gradul de degradare a
izolaţiei termice);
- elementele geometrice (lungimea şi diametrul) tronsoanelor de conductă.
a) Pierderi de căldură ale conductelor montate aerian
T f − Te
Q& = ⋅ (1 + β )L [W], (4.2)
R
unde:
Q& – pierderea de căldură [W];
Tf – temperatura medie a agentului termic [oC];
Te – temperatura mediului exterior [oC];
R – rezistenţa la transfer termic a sistemului conductă – strat izolator
[mּK/W];
145
Sisteme de conducte
β – coeficientul de corecţie care depinde de pierderile de căldură prin

reazemele neizolate ale conductelor β = 0,1...0,2.
Rezistenţa la transfer termic R se determină cu relaţia
1 1 D 1
R = Ri + Riz + Re = + ⋅ ln iz + [mּK/W], (4.3)
π ⋅ Di ⋅ α i 2 ⋅ π ⋅ λ iz De π ⋅ Diz ⋅ α e
unde
Diz – diametrul exterior al izolaţiei termice a conductei [m];
Di, De – diametrul interior, respectiv, exterior al conductei [m];
λiz – conductivitatea termică a stratului izolator [W/mּK];
αi – coeficientul de transfer al căldurii prin convecţie, de la fluid la suprafaţa
interioară a conductei;
αe – coeficientul de transfer al căldurii prin convecţie şi radiaţie de la
conducta izolată la mediul ambiant [W/m2ּK].
Rezistenţa la transfer termic convectiv, de la agentul termic la suprafaţa
interioară a conductei, Ri, este foarte mică şi de regulă acest termen se
neglijează. Rezistenţa la transfer termic prin peretele metalic al conductei fiind
de asemenea foarte mică nici a fost neglijată în formula (4.3).
Rezistenţa termică a stratului de izolaţie termică
1 D
Riz = ⋅ ln iz (4.4)
2π ⋅ λ iz De
se determină în funcţie de conductivitatea termică λ iz . Conductivitatea termică a

materialului stratului izolant de bază se exprimă sub forma unei dependenţe
λ iz = a + bTmiz (4.5)
în care
a, b – constante care depind de natura izolaţiei;
Tmiz – temperatura medie a stratului izolant.
Pentru materialele folosite curent în izolarea conductelor termice se
recomandă valorile:
- cochilii de vată minerală λ iz = 0.059 + 0.000186 ⋅ Tmiz [W/mּK];
- saltele vată minerală λ iz = 0.051 + 0.00016 ⋅ Tmiz [W/mּK];
- vată de sticlă λiz = 0.047 + 0.00031ּTmiz [W/mּK];
- spumă de poliuretan λ iz = 0.027 [W/mּK].
În tabelul 4.1 sunt prezentate valorile coeficientului de conductivitate
termică pentru materialele izolatoare utilizate la conductele preizolate
ISOPLUS.
146
4. Calculul termic
Tabelul 4.1. Conductivitatea termică a principalelor materiale izolatoare
Clasa de Temperatura
Conductivitatea
material de de regim de
termică conform
Material izolator construcţie durată
EN 253 şi
conform DIN maxim
DIN 52612
4102 admisă
Spumă dură PUR pentru
B3 0,027 W/(m·K) 120oC
conducte flexibile
Spumă specială din
B2 0,028 W/(m·K) 120oC
poliuretan
Spumă dură de poliuretan
B3 0,028 W/(m·K) 149oC
(PUR)
Cochilii vată minerală şi
spumă specială PUR B2 0,031 W/(m·K) 160oC
combinată
Cochilii vată minerală şi
B3 0,031 W/(m·K) 180oC
spumă dură PUR combinată
Cochilii cu fibră din vată
A1 0,035 W/(m·K) 300oC
minerală
Cochilie vată minerală A1 0,035 W/(m·K) 300oC
A1 – nu este inflamabil B2 – inflamabil normal B3 – uşor inflamabil
Temperatura medie a stratului de izolaţie de bază este prezentată în tabelul 4.2.
Tabelul 4.2. Temperatura medie Tmiz a stratului de izolaţie de bază
Temperatura Temperatura agentului termic [oC]

mediului
50oC 100oC 150oC
ambiant [oC]
40 50 76 100
25 44 70 95
15 39 65 90
5 36 62 83
0 33 60 80
-15 27 55 75
-30 22 45 65
Observaţie: valorile intermediare se determină prin interpolare.
Pentru calcule practice, coeficientul de schimb de căldură între suprafaţa

exterioară a izolaţiei şi mediul ambiant αe se poate calcula cu relaţiile
• pentru conducte situate în interiorul clădirii
α e = 9.4 + 0.052 ⋅ ( Tiz − T0 ) [W/m2ּK]; (4.6)
147
Sisteme de conducte
• pentru conducte situate în exterior
α e = 11.6 + 6.96 ⋅ V 1 2 [W/m2ּK], (4.7)
în care
T0 – temperatura aerului interior [oC];
Tiz – temperatura suprafeţei exterioare a izolaţiei conductei [oC];
V – viteza vântului [m/s].
Pentru rezultate mult mai precise, se recomandă utilizarea următoarei
relaţii pentru determinarea rezistenţei termice
1 1 D
R = Ri + R p + Riz + Re = + ⋅ ln e +
πDi α i 2πλ p Di (4.8)
,
1 D 1
+ ⋅ ln iz +
2πDiz De πDiz (α c + α r )
unde
λ p – conductivitatea termică a peretelui ţevii.
Coeficienţii de transfer termic convectiv la interior α i , la exterior α e şi
coeficientul de transfer termic radiant α r se calculează cu formulele :
α i ⋅ Di
= 0,023 ⋅ Re 0 ,8 ⋅ Pr 0 ,4 (4.9)
λi
în care Re şi Pr reprezintă criteriul Reynolds, respectiv Prandtl, respectiv

0, 2 0 ,181
 1   2 
α e = 11.58 ⋅     (Tiz − Te ) 0, 266 (1 + 2.86 ⋅ V ) 0,5 , (4.10)
 Diz   (Tiz + Te ) − 546.3 
C (Tiz4 − Te4 )
αr = , (4.11)
Tiz − Te
în care C este coeficientul de radiaţie al suprafeţei conductei.

De regulă, pentru determinarea valorii rezistenţei termice R se face un
calcul iterativ, care porneşte de la aprecierea valorii temperaturii exterioare a
stratului de izolaţie Tiz1 şi continuă cu determinarea valorilor Tmiz, λiz, αe, Re, Riz.
148
4. Calculul termic
Din ecuaţia de bilanţ termic
T f − Te T f − Tiz
= [W/m], (4.12)
Re + Riz Riz
se determină valoarea reală a temperaturii izolaţiei termice la suprafaţa

exterioară, prin iteraţii
T f − Te
Tiz = T f − ⋅ Riz [oC]. (4.13)
Re + Riz
Iteraţiile încetează dacă
Tiz1 − Tiz
− 3% ≤ ≤ 3% . (4.14)
Tiz
b) Pierderi de căldură specifice ale conductelor subterane montate în

canale nevizitabile
Rezistenţele termice corespunzătoare etapelor succesive de transfer termic
apă caldă – aer exterior se calculează cu următoarele relaţii:
- rezistenţa termică la transferul căldurii prin convecţie de la agentul termic
la peretele interior al conductei
1
Ri = ; (4.15)
πDi α i
- rezistenţa termică la transferul căldurii prin conducţie prin izolaţia termică

a conductei
1 D
Riz = ⋅ ln iz ; (4.16)
2πλ iz De
- rezistenţa la transferul căldurii prin convecţie de la suprafaţa exterioară a

conductei izolate la aerul din canal
1
Riz − aer = ; (4.17)
π ⋅ Diz ⋅ α e
149
Sisteme de conducte
- rezistenţa termică interioară a canalului la transferul căldurii prin

convecţie de la aerul din canal către peretele interior al canalului
1
Raer − canal = , (4.18)
π ⋅ Dcan( i ) ⋅ α e
unde diametrul echivalent interior al canalului se determină cu formula
4Si
Dcan(i ) = (4.19)
Pi
şi Si, Pi reprezintă suprafaţa, respectiv perimetrul secţiunii transversale a

canalului măsurate pe peretele interior;
- rezistenţa termică la transferul căldurii prin conducţie prin peretele

canalului:
1 Dcan( e )
Rcanal = ⋅ ln , (4.20)
2πλ can Dcan( i )
unde diametrul echivalent exterior al canalului se determină cu formula
4Se
Dcan( e ) = (4.21)
Pe
şi Se, Pe reprezintă suprafaţa, respectiv perimetrul secţiunii transversale a

canalului măsurate pe peretele interior;
- rezistenţa termică la transferul căldurii de la peretele exterior al canalului

către sol
1 2 ⋅ H p + 2 H 2p − Dcan
2
(e) Hp
Rsol = ⋅ ln , ≤2 (4.22)
2πλs Dcan(e) Dcan(e)
1 4H p Hp
Rsol = ⋅ ln , ≥ 2. (4.23)
2πλ s Dcan( e ) Dcan( e )
Observaţie: rezistenţa termică corespunzătoare conducţiei prin peretele

metalic al ţevii se neglijează. În unele cazuri se neglijează şi rezistenţa termică
interioară fluid – perete.
150
4. Calculul termic
În funcţie de materialul de construcţie al peretelui canalului,

conductivitatea termică are următoarele valori la 20oC:
- beton (ρ=2200 kg/m3), λcan = 1.28 W/m oC;
- beton armat (ρ=2400 kg/m3 ), λcan = 1.55 W/m oC;
- cărămidă (ρ=1800 kg/m3 ), λcan = 0.77 W/m oC.
În tabelul 4.3 este prezentată conductivitatea termică a solului la
adâncimea de 1,5 metri la temperatura Ts = 5oC.
Tabelul 4.3. Conductivitatea termică a solului la adâncimea de 1.5 metri la

temperatura Ts = 5oC.
Umiditatea Aspectul ρ sol , kg m 3 Umiditatea λ sol ,

solului Solului (uscat) absolută a
W m ·oC
solului, %
Argilos şi argilo- 1600 5 0,87
nisipos 2000 5 1,74
Sol puţin Nisipos 1600 5 1,11
umed 2000 5 2,03
Stâncos 2000 5 2,03
2400 1 2,33
Argilos şi argilo- 1600 20 1,74
nisipos 2000 10 2,56
Nisipos 1600 15 1,92
Sol umed
2000 5 3,20
Stâncos 1600 8 2,73
2000 3 3,48
Argilos şi argilo- 1600 23,8 1,86
nisipos 2000 11,5 2,67
Sol saturat cu Nisipos 1600 23,8 2,44
apă 2000 11,5 3,37
Stâncos 2000 11,5 3,37
2400 3,3 5,11
În figura 4.1 este prezentat un canal termic nevizitabil ce conţine două

conducte de termoficare tur – retur.
151
Sisteme de conducte
Fig. 4.1. Canal termic nevizitabil.
Pentru calculul pierderilor de căldură ale conductelor pozate subteran în

canal sunt necesare următoarele date:
- diametrul conductelor;
- dimensiunile canalului termic;
- adâncimea de pozare Hp a canalului subteran [m];
- grosimea izolaţiei termice a fiecărei conducte;
- starea izolaţiei (executată şi întreţinută normal, tasată, umedă etc.);
- temperatura fluidelor transportate în conducte Tf1, Tf2;
- temperatura la suprafaţa solului Ts;
- natura solului;
- lungimea traseului de conducte.
Se determină succesiv:
1) Diametrul echivalent al canalului termic pentru suprafaţa interioară Dcan( i )
cu relaţia (4.19) şi exterioară Dcan( e ) cu relaţia (4.21);
2) Coeficientul de conductivitate termică a izolaţiei λ iz ;
3) Rezistenţa termică la transferul căldurii de la agentul termic la aerul din
canal Riz + Riz − aer ;
4) Rezistenţa termică la transferul căldurii între aerul din canalul termic şi
peretele canalului Raer − canal ;
5) Conductivitatea termică a solului λ sol ;
6) Rezistenţa termică a canalului Rcanal ;
7) Rezistenţa termică a sistemului canal termic – sol Rsol ;
152
4. Calculul termic
8) Temperatura aerului din canal, cu ajutorul relaţiei
Tf 1 Tf 2 Ts
+ +
Riz1 + Riz − aer1 Riz 2 + Riz − aer 2 (Raer − canal + Rcanal + Rsol ) ⋅ (1 + β )
Tcan = . (4.24)
1 1 1
+ +
Riz1 + Riz − aer1 Riz1 + Riz − aer 2 (Raer − canal + Rcanal + Rsol ) ⋅ (1 + β )
9) Pierderile de căldură pentru fiecare conductă de lungime L
T f − Tcan
Q& = ⋅ (1 + β ) ⋅ L . (4.25)
Ri + Riz + Riz − aer
c) Pierderi de căldură în canale vizitabile

În comparaţie cu canalele nevizitabile, calculul termic al canalelor
vizitabile are particularitatea ventilării canalului, temperatura în canal fiind
limitată la 35 ÷ 40oC. Se impune această condiţie şi calculele se efectuează după
acelaşi tipic ca la canale neventilate.
d) Pierderile de căldură ale conductelor îngropate

Reţea monotubulară
Pierderea de căldură pentru o conductă preizolată montată direct în
pământ (fig. 4.2), se calculează cu relaţia
Q& =
(T f − Ts ) L [W], (4.26)
Rsol + Riz + Rm
1 D
Rm = ⋅ ln em [W/m·K], (4.27)
2πλ m Diz
1 D 1 D
Riz + Rm = ⋅ ln iz + ⋅ ln em [W/m·K], (4.28)
2π ⋅ λ iz De 2π ⋅ λ m Diz
în care
Diz – diametrul exterior al izolaţiei;
Dem – diametrul exterior al mantalei de protecţie a conductei preizolate [m];
Di, De – diametrul interior, exterior al conductei [m];
λiz – conductivitatea termică a izolaţiei (din poliuretan) [W/m·K];
λm – conductivitatea termică a mantalei protectoare (din P.V.C.) [W/m·K].
Pentru izolaţia din poliuretan la temperatura medie Tmiz = 50oC şi
densitatea ρP.U.R. = 80...90 kg/m3: λiz = 0.027 W/m·K. Pentru mantaua de
protecţie din P.V.C. la 20 oC, λiz = 0.44 W/m·K.
153
Sisteme de conducte
Se neglijează rezistenţa la transfer termic de la agentul termic la peretele

conductei, şi rezistenţa la transfer termic a mantalei de protecţie, Rm.
Fig. 4.2. Conductă preizolată monotubulară îngropată.

1 – izolaţie; 2 – manta de protecţie; 3 – conductă.
Rezistenţa termică a solului se determină astfel:

• pentru: H p / Dem ≤ 2
 2H 2 
1   2H p 
Rsol = ⋅ ln
p
+   − 1 [m·K/W], (4.29)
2πλ sol  Dem  Dem  
 
• pentru H p / Dem ≥ 2
1 4H p
Rsol = ⋅ ln [m·K/W], (4.30)
2πλ sol Dem
unde
Hp – adâncimea de pozare [m];
λsol – conductivitatea termică a solului [W/m·K].
154
4. Calculul termic
La stabilirea temperaturii Ts se au în vedere normele internaţionale

ISO/DIS 12241 care redau o dependenţă între temperatura la suprafaţa solului şi
temperatura aerului exterior la diferite valori ale umidităţii relative conform
tabelului 4.4.
Tabel 4.4. Diferenţa de temperatură admisă între temperatura la suprafaţa

solului şi temperatura aerului exterior la diferite valori
ale umidităţii relative a aerului
Temp. Umiditatea relativă a aerului [%]

aerului
exterior 30 35 40 45 50 55 60 65 70 75 80 85 90 95
[oC]
-20 - 10,4 9,1 8,0 7,0 6,0 5,2 4,5 3,7 2,9 2,3 1,7 1,1 0,5
-15 12,3 10,8 9,6 8,3 7,3 6,4 5,4 4,6 3,8 3,1 2,5 1,8 1,2 0,6
-10 12,9 11,3 9,9 8,7 7,6 6,6 5,7 4,8 3,9 3,2 2,5 1,8 1,2 0,6
-5 13,4 11,7 10,3 9,0 7,9 6,8 5,8 5,0 4,1 3,3 2,6 1,9 1,2 0,6
0 13,9 12,2 10,7 9,3 8,1 7,1 6,0 5,1 4,2 3,5 2,7 1,9 1,3 0,7
2 14,3 12,6 11,0 9,7 8,5 7,4 6,4 5,4 4,6 3,8 3,0 2,2 1,5 0,7
4 14,7 13,0 11,4 10,1 8,9 7,7 6,7 5,8 4,9 4,0 3,1 2,3 1,5 0,7
6 15,1 13,4 11,8 10,4 9,2 8,1 7,0 6,1 5,1 4,1 3,2 2,3 1,5 0,7
8 15,6 13,,8 12,2 10,8 9,6 8,4 7,3 6,2 5,1 4,2 3,2 2,3 1,5 0,8
10 16,0 14,2 12,6 11,2 10,0 8,6 7,4 6,3 5,2 4,2 3,3 2,4 1,6 0,8
12 16,5 14,6 13,0 11,6 10,1 8,8 7,5 6,3 5,3 4,3 3,3 2,4 1,6 0,8
14 16,9 15,1 13,4 11,7 10,3 8,9 7,6 6,5 5,4 4,3 3,4 2,5 1,6 0,8
16 17,4 15,5 13,6 11,9 10,4 9,0 7,8 6,6 5,4 4,4 3,5 2,5 1,7 0,8
18 17,8 15,7 13,8 12,1 10,6 9,2 7,9 6,7 5,6 4,5 3,6 2,6 1,7 0,8
20 18,1 15,9 14,0 12,3 10,7 9,3 8,0 6,8 5,6 4,6 3,6 2,6 1,7 0,8
22 18,4 16,1 14,2 12,5 10,9 9,5 8,1 6,9 5,7 4,7 3,6 2,6 1,7 0,8
24 18,6 16,4 14,4 12,6 11,1 9,6 8,2 7,0 5,8 4,7 3,7 2,7 1,8 0,8
26 18,9 16,6 14,7 12,8 11,2 9,7 8,4 7,1 5,9 4,8 3,7 2,7 1,8 0,9
28 19,2 16,9 14,9 13,0 11,4 9,9 8,5 7,2 6,0 4,9 3,8 2,8 1,8 0,9
30 19,5 17,1 15,1 13,2 11,6 10,1 8,6 7,3 6,1 5,0 3,8 2,8 1,8 0,9
Obs.: Zona marcată în tabel conţine valorile parametrilor climatici uzuali
Reţea bitubulară
Pentru calculul pierderilor de căldură a două conducte îngropate trebuie să
se ţină seama de influenţa unei conducte asupra celeilalte.
Q&1 =
( )
( T f 1 − Ts )(Riz 2 + Rsol 2 ) − T f 2 − Ts R1,2
L [W] (4.31)
(Riz1 + Rsol1 )(Riz 2 + Rsol 2 ) − R12,2
Q& 2 =
( )
( T f 2 − Ts )(Riz1 + Rsol1 ) − T f 1 − Ts R1,2
L [W] (4.32)
(Riz1 + Rsol1 )(Riz 2 + Rsol 2 ) − R12,2
155
Sisteme de conducte
unde
1 ( 2 ⋅ H p )2
R1,2 = ⋅ ln 1 + [m·K/W] (4.33)
2π ⋅ λ sol b2
unde
b – distanţa între axele celor două conducte măsurată pe orizontală [m].
Pierderile maxime admisibile de căldură ale conductelor ce transportă
diverse fluide sunt prezentate în tabelul 4.5.
4.2. Determinarea grosimii izolaţiei termice
Cele mai importante condiţii tehnice pe baza cărora se efectuează calculul

termic al conductelor sunt: respectarea pierderilor admisibile de căldură,
menţinerea unor temperaturi date la suprafaţa exterioară a izolaţiei şi a unor
tensiuni admisibile pentru materiale izolante, nedepăşirea unei scăderi maxime
admisibile de temperatură a fluidului transportat, respectarea unor condiţii de
gabarit şi greutate a construcţiei termoizolante. În practică, pot apare cazuri în
care izolaţia termică trebuie să îndeplinească simultan două sau mai multe
condiţii restrictive impuse.
4.2.1. Calculul grosimii izolaţiei pentru o pierdere admisibilă de

căldură
Datele iniţiale ale acestui calcul sunt amplasarea conductei, temperatura

fluidului transportat, temperatura mediului înconjurător, pierderile specifice de
admisibile de căldură, diametrul, lungimea conductei, caracteristicile
materialelor termoizolante, modul de susţinere, armăturile şi compensatoarele de
dilatare. Grosimea izolaţiei termice δ iz = (Diz − De ) / 2 se determină utilizând în
determinarea diametrului conductei izolate Diz relaţiile prezentate anterior în
subcapitolul 5.1. Calculul se efectuează prin iteraţii succesive.
În tabelul 4.5 sunt prezentate pierderile specifice maxime admisibile de
căldură [W/m] ale conductelor izolate termic.
156
4. Calculul termic
Tabelul 4.5. Pierderi specifice maxime admisibile de căldură în W/m, ale

conductelor izolate termic.
Diametrul Temperatura agentului termic

exterior 50oC 100oC 150oC 200oC 250oC 300oC
al
conductei
neizolate a b a b a b a b a b a b
de, [mm]
10 8 13 21 24 35 37 48 49 62 60 74 73
20 12 15 27 31 43 47 58 63 74 79 90 94
32 14 17 33 36 50 53 67 72 86 90 105 108
48 15 21 36 42 57 62 76 84 98 105 119 126
57 16 24 37 47 62 67 81 91 105 112 126 134
76 17 29 43 52 67 77 91 100 115 126 140 149
89 19 33 45 58 72 83 95 108 122 133 147 158
108 26 36 52 64 79 90 105 117 131 145 159 172
133 31 41 62 70 88 99 117 129 140 158 177 188
159 36 44 70 76 98 109 130 140 163 172 193 204
194 41 49 77 85 108 120 144 151 178 188 212 223
219 44 53 81 91 116 128 154 163 192 204 228 242
273 49 62 91 101 129 145 170 186 213 230 254 271
325 52 70 99 116 142 163 186 209 233 256 279 302
377 58 82 107 133 153 181 204 231 254 279 302 329
426 62 95 114 149 163 201 221 254 273 302 326 356
478 70 104 127 158 180 215 238 273 294 326 352 384
529 77 110 140 169 198 228 256 285 314 349 378 407
630 95 121 163 186 227 254 294 320 361 384 430 448
720 110 134 186 205 256 277 326 345 395 416 471 488
820 128 157 209 233 291 309 366 384 442 463 518 540
920 157 180 238 262 320 344 401 430 483 512 558 599
1020 174 209 262 297 349 384 430 473 523 564 611 657
1420 244 267 349 378 465 500 582 619 680 733 791 861
1820 308 314 430 465 570 611 698 756 837 907 965 1058
2000 337 361 477 512 628 663 768 837 907 989 1047 1146
a) Conducte izolate în încăperi şi canale cu temperatura medie a aerului

Ti=20 ÷ 30oC.
b) Conducte izolate în aer liber cu temperatura medie Te = 0÷5oC, conducte
în canale nevizitabile cu temperatura medie a solului T = 5oC.
4.2.2. Calculul termic pentru o cădere de temperatură impusă
Pierderea de căldură prin conductele reţelelor de transport şi distribuţie a

agentului termic diminuează temperatura agentului termic din amonte către aval.
Căderea de temperatură pe un tronson de conductă de lungime L se calculează în
funcţie de pierderea de căldură şi debitul agentului termic transportat pe
tronsonul respectiv
157
Sisteme de conducte
Q&
∆T = [K], (4.34)
cm&
unde
Q& – pierderea de căldură [W];
m& – debitul total de agent termic transportat [kg/s];
c – căldura masică a agentului termic [J/kgּK].
Orientativ se pot considera următoarele valori ale căderilor de
temperatură:
- (0,01...2) K/km, în funcţie de debitul de agent termic, pentru conductele
de apă fierbinte montate subteran în canale termice;
- (0,02...3) K/km, în funcţie de debitul de agent termic, pentru conductele
de apă fierbinte montate aerian.
În cazul aburului supraîncălzit, calculul căderii de temperatură se
efectuează cu relaţia
( )
∆T = (T1 − Te ) ⋅ 1 − e − kL Gc [oC], (4.35)
unde
T1 – temperatura iniţială a aburului [oC];
Te – temperatura mediului ambiant [oC];
G – debitul masic de abur [kg/h];
K – coeficientul global de transfer termic de la abur la mediul ambiant raportat
la unitatea de lungime [W/mּK];
c – căldura masică a aburului [J/kgּK].
Se impune verificarea stării aburului la sfârşitul tronsonului T2 deoarece
trebuie să fie mai mare decât temperatura de saturaţie Tab corespunzătoare
presiunii (pab),
T2 = T1 − ∆T ; T2 > Tab . (4.36)
4.2.3. Calculul grosimii izolaţiei pentru o temperatură impusă la

suprafaţa exterioară a izolaţiei termice
Calculul temperaturii la suprafaţa exterioară a izolaţiei termice se

efectuează in ipoteza rezistenţelor termice neglijabile pentru transferul termic
convectiv pe suprafaţa interioară a conductei şi transferul termic conductiv prin
peretele metalic al conductei şi prin stratul protector. Plecând de la ecuaţia
fluxului termic transferat către exterior, respectiv a pierderii de căldură, scrisă
pentru cele două etape succesive de transfer termic
158
4. Calculul termic
T f − Tiz T f − Te
Q& = L= L
Riz Riz + Re
se obţine în final relaţia de calcul pentru temperatura suprafeţei exterioare a

izolaţiei termice
Re ⋅ T f + Riz ⋅ Te
Tiz = [oC] (4.37)
Re + Riz
1 1 D
unde Re = şi Riz = ⋅ ln iz .
πDiz α e 2πλ iz De
Temperatura calculată la suprafaţa izolaţiei Tiz, se compară cu valoarea

limită admisă de norme (de regulă 50oC). În cazul depăşirii temperaturii maxime
admisă, se alege o grosime a stratului izolator din gama imediat superioară şi se
reiau calculele.
Pentru o valoare finală, impusă a temperaturii agentului termic, calculul
rezistenţei termice la transferul căldurii de la fluid la mediul exterior
L T f − Te
Re + Riz = ⋅ ln [mּK/W]. (4.38)
m& ⋅ c Ti − Te
Se apreciază temperatura suprafeţei exterioare a izolaţiei calculându-se

coeficientul de transfer prin convecţie de la conducta izolată la mediul ambiant
αe şi se determină valoarea Diz, prin iteraţii utilizând relaţia
Diz  L T f − Te 1 
ln = 2πλ iz  ⋅ ln −  [mּK/W]. (4.39)
De  m
& ⋅ c T i − Te 2 π ⋅ D iz ⋅ α e
4.2.4. Calculul grosimii optime a stratului de izolaţie termică
Criteriul de bază pentru stabilirea grosimii optime a izolaţiei termice este

cel al cheltuielilor anuale minime
C = C q + a ⋅ I [lei/an], (4.40)
unde
a – coeficientul (rata) de amortizare a investiţiei;
I – investiţia aferentă izolaţiei termice;
Cq – cheltuielile anuale pentru plata pierderilor de căldură.
159
Sisteme de conducte
C q = Q& t q , (4.41)
unde
tq – tariful de vânzare a energiei termice;
Q& – pierderile de căldură anuale aferente conductei pentru care se stabileşte
grosimea optimă a izolaţiei.
Tabel 4.6. Grosimi optime ale izolaţiei pentru conducte preizolate cu spumă de
poliuretan
Conducte subterane Conducte aeriene

Dn De Grosimea izolaţiei [mm] Grosimea izolaţiei [mm]
ducere întoarcere ducere întoarcere
1200 1219 60 30 90 50
1100 1116 60 30 90 50
1000 1016 60 30 90 50
90 914 60 30 90 50
800 813 50 30 90 50
700 711 50 30 90 50
600 609 50 30 90 50
500 508 50 30 90 50
400 406 50 30 80 50
300 325 40 20 80 50
250 273 40 20 60 30
200 219 40 20 60 30
160
5. Sisteme de alimentare centralizată cu energie termică
Capitolul 5
Sisteme de alimentare centralizată cu energie
termică
5.1. Cogenerarea
5.1.1. Aspecte generale privind promovarea cogenerării
Dezvoltarea sectorului energetic este strâns legată de sursele de energie

primară. Evoluţia cererii de energie primară la nivel mondial este prezentată în
figura 5.1, pe categorii de surse de energie. Se apreciază că necesarul de energie
în anul 2030 va creşte cu 60% faţă de prezent. Din păcate cu toate că se vor
intensifica eforturile pentru utilizarea surselor alternative de energie, ponderea
combustibililor fosili din totalul de resurse primare va diminua puţin, de la 85%
în prezent la 82% în 2030. Se preconizează că necesarul de petrol va creşte anual
cu 1,7%, iar consumul de gaze naturale în anul 2030 se va dubla. Gazul este
adeseori preferat cărbunelui în centralele termice deoarece necesită cheltuieli de
investiţii mai reduse şi produce o poluare mai scăzută.
Construirea de centrale nuclearo – electrice va continua mai ales în
Coreea de Sud, Japonia, India şi China, dar va fi secundată de închiderea unor
centrale cu durata de viaţă expirată, ceea ce va conduce la o scădere a ponderii
acestei surse, în balanţa energetică mondială de la 7% în prezent, la 5% în 2030.
Deşi în valori absolute, hidrocentralele vor furniza o cantitate de energie
mai mare, ponderea lor în raport ce celelalte surse va diminua de la 16% în
prezent la 13% în 2030. Importanţa altor forme de resurse regenerabile cum sunt
energia eoliană, solară şi a valurilor va creşte semnificativ, într-un ritm de 5,7%
anual. Contribuţia lor în producerea de energie electrică va creşte de la 1% la 4%
la sfârşitul perioadei studiate. Figura 5.2 prezintă ponderea surselor de energie
primară în balanţa energetică. Figura 5.3 prezintă situaţia consumului casnic de
energie electrică şi termică în ţările UE.
161
162
Sisteme de conducte
Fig. 5.1. Evoluţia surselor de energie primară (milioane de tone de petrol echivalent ( MTOE ).
Fig. 5.2. Ponderea surselor de energie primară în balanţa energetică.
163
Sisteme de conducte
Fig.5.3. Consumul casnic de energie electrică şi termica in ţările UE.
Pentru România, structura surselor de energie primară utilizate pentru

producerea energiei electrice este prezentată în tabelul 5.1. În următorii ani se
prognozează o producţie de ţiţei de 5500 – 6000 mii tone/anual şi o cantitate
importată de 8000 – 8500 mii tone/anual. Producţia internă de gaze naturale în
această perioadă, va atinge valori de 11.250 milioane m3, iar importul de
164
12.200m3 pe an. La nivelul anului 2010, producţia de cărbune va fi 35.000 mii

tone anual, iar importul de 12.000 mii tone anual.
Tabelul 5.1. Structura rezervelor de energie primară pentru producerea

energiei electrice.
2006 2008
Hidro 30,2 28,3
Nucleară 9,6 17,9
Termoenergetică 59,4 53,8
- pe cărbuni 39,0 35,2
- pe gaze 16,4 15,6
- pe păcură 4,0 1,8
Regenerabile 0,8 1,1
Din punct de vedere a repartiţiei teritoriale, situaţia resurselor primare de

energie utilizabile în producerea energiei termice este:
a) Rezerva de huilă cu o putere calorică scăzută de 3500 – 4500 kcal/kg este
de circa 925 mil. tone, concentrată în special în Valea Jiului;
b) Rezervele de lignit şi cărbune brun sunt de circa 2800 mil. tone şi sunt
situate cu precădere în Oltenia;
c) Rezervele de ţiţei sunt de circa 90 mil. tone, producţia indigenă de petrol
acoperind 65 – 70% din rezervele ţării;
d) Rezerva de gaze naturale este de 407 miliarde m3, ceea ce implică
necesitatea unui import din CSI, care reprezintă circa 30% din necesar;
e) Energia nucleară este produsă la C.N.E. Cernavodă;
f) Energia geotermală este utilizată pentru încălzire în oraşele Oradea,
Jimbolia, Nădlac, partea nordică a Bucureştiului beneficiind la rândul ei
de rezerve considerabile, neexploatate încă;
g) Utilizarea gazului de fermentaţie pentru producerea de energie reprezintă
o soluţie de viitor, puţin folosită actualmente;
h) Energia solară este disponibilă în sudul ţării, existând deja instalaţii de
încălzire individuale şi colective;
i) Deşeurile menajere, deşeurile de rumeguş şi cele vegetale reprezintă
soluţii în curs de aplicare, deocamdată fiind posibilă utilizarea unor
asemenea instalaţii în localităţi izolate: Baia-Mare, Bicaz, Gheorghieni,
Vlăhiţa, Huedin, Vatra Dornei, etc.
Sintetic, în tabelul 5.2 este prezentată structura resurselor de energie

primară utilizate pentru producerea energiei termice în România.
165
Sisteme de conducte
Tabelul 5.2. Structura rezervelor de energie primară pentru producerea

energiei termice (%).
2006 2008
Energie termică CET 57,0 59,3
- pe hidrocarburi 36,2 36,5
- pe resurse
3,1 5,4
regenerabile
Energie termică CT 43,0 40,7
- pe hidrocarburi 38,3 34,8
- pe resurse
4,1 5,7
regenerabile
Sistemele de alimentare centralizată cu energie termică reprezintă o soluţie

foarte eficientă de economisire a resurselor de energie primară şi reducere a
emisiilor de bioxid de carbon, dacă se acţionează prin următoarele cinci metode:
micşorarea cererii de energie termică prin izolarea termică corespunzătoare a
clădirilor, creşterea eficienţei energetice în instalaţii, înlocuirea combustibililor
fosili în special a cărbunelui, capturarea şi depozitarea bioxidului de carbon,
recuperarea pierderilor de energie rezultate în urma procesului de conversie.
Strategia Comisiei Europeane în privinţa cogenerării este de dublare a acestei
tehnologii, ceea ce ar conduce la o reducere cu 65 Mt/an a emisiilor de bioxid de
carbon. Pentru atingerea obiectivului au fost întocmite o serie de programe
internaţionale, multe din ele fiind deja aplicate sau în curs de implementare.
Cogenerarea reprezintă producerea simultană de energie termică şi de
energie electrică ori mecanică, în cadrul unui singur proces, în instalaţii
tehnologice special realizate pentru aceasta. Tehnologiile de cogenerare au în
comun conversia energiei termice generate prin arderea de combustibili în
energie mecanică şi în energie termică într-o formă utilizabilă, producţiile de
energie fiind dependente reciproc. Generarea energiei electrice în centrale cu
condensaţie este de regulă de 40%. Prin utilizarea energiei termice, care
reprezintă un produs secundar se pot atinge randamente de 90%. Problemele cu
această sursă de energie de energie termică sunt generate de instalaţiile depăşite
din punct de vedere tehnologic şi moral, cu randamentele scăzute atât la sursă
cât şi în distribuţia apei fierbinţi prin reţele primare, puncte termice, reţele
secundare până la consumator. Se impune creşterea eficienţei energetice în
aceste sisteme, cu atât mai mult cu cât reprezintă o direcţie clară, prioritară
pentru UE, stimulată în ultima „carte verde” adoptată de CE. Prin cogenerare de
înaltă eficienţă se înţelege cogenerarea prin care producţia provenită din unităţile
de cogenerare trebuie să furnizeze economii de energie primară de cel puţin 10%
în raport cu valorile care s-ar fi obţinut prin producerea separată de căldură şi
166
electricitate. În figura 5.4 este prezentată o comparaţie între eficienţa globală a

producerii în cogenerare şi eficienţa producerii energiei electrice şi termice din
surse separate.
Fig. 5.4. Eficienţa globală a energiei termice produsă prin cogenerare.
Indicatori de performanţă ai sistemelor de producere în cogenerare sunt:

• Eficienţa electrică: raportul dintre cantitatea anuală de energie electrică
produsă în cogenerare ECHP şi consumul de energie primară din
combustibil PECCHP.
• Eficienţa termică: raportul dintre cantitatea anuală de energie termică
utilizabilă produsă în cogenerare HCHP şi consumul de energie primară din
combustibil PECCHP.
• Eficienţa globală: raportul dintre suma cantităţilor anuale de energie
electrică produsă în cogenerare ECHP şi energiei termică utilizabilă HCHP, şi
consumul de energie primară din combustibil PECCHP.
• Raportul putere electrică/putere termică şi raportul energia
electrică/energia termică sau indicele de cogenerare orar, respectiv anual.
• Economia de combustibil raportată la consumul de combustibil în cazul
producerii separate.
Un studiu recent analizează eficienţa cogenerării sub aspectul
randamentului global total al soluţiei de cogenerare, comparativ cu cel al
producerii separate. Principalele concluzii sunt:
1) Soluţia de cogenerare are şanse să fie mai eficientă decât producerea
separată, numai dacă pierderile de căldură sunt de maximum 25% din
167
Sisteme de conducte
totalul pierderilor în ansamblul sistemului de producere, transport şi

distribuţie a căldurii. Aceasta este posibil pentru reţele termice moderne
cu conducte preizolate, consumatori dotaţi cu module termice, distanţe
reduse de transport a căldurii, soluţii de cogenerare cu surse de mică
putere, centrale de cogenerare situate în vecinătatea consumatorilor.
2) În cazul unor soluţii de cogenerare cu grade mari de centralizare a
producerii căldurii se impune utilizarea unor instalaţiile propriu-zise de
cogenerare cu randamente globale de peste 85%.
Atât în ultimii ani cât şi în viitor, politicile de utilizare a resurselor locale
sunt opţiuni prioritare. În domeniul producerii de energie termică, arderea
deşeurilor constituie a doua opţiune pe plan mondial. Sisteme de termoficare
bazate pe aceste surse de energie se găsesc la Halmstad, Gothenburg, Uppsala
(Suedia), Praga, Brno (Cehia), Copenhaga, Munchen, Paris. O altă alternativă
este reprezentată de energia termică ca produs secundar în procesele industriale,
realizări notabile în domeniu putând fi întâlnite în Vanesborg (Suedia),
Goteburg (Germania), Plzen (Cehia). Energia geotermală este utilizată în locaţii
bine precizate: Ferrara, Pomarance, Monterotondo (Italia), Southampton (UK),
Reykjavik (Islanda), Lund (Suedia), Decan (Cehia) şi Paris. Resursele de
energie regenerabilă cum ar fi lemnul, cojile de seminţe, plantele uscate sau
biomasa reprezintă la rândul lor soluţii moderne de obţinere a energiei termice.
Reţelele complexe de termoficare sunt sisteme de conducte care permit
interconectarea unor surse multiple de energie termică şi distribuirea energiei
termice produse la utilizatori multipli. Conectarea unor producători diverşi de
energie termică, inclusiv din resurse regenerabile creşte gradul de siguranţă în
alimentarea cu căldură. Din perspectiva consumatorilor, sistemele moderne
centralizate de alimentare cu energie termică prezintă beneficii economice şi
tehnice superioare instalaţiilor individuale de încălzire. Sintetic, principalele
avantaje ale sistemelor complexe de termoficare sunt:
a) eficienţă energetică ridicată;
b) flexibilitate ridicată materializată în posibilitatea utilizării mai multor
tipuri de combustibili în funcţie de conjunctura pieţei, inclusiv a unor
surse de energie reziduală (apă fierbinte, abur industrial), sau a unor surse
regenerabile (biogaz din staţiile de epurare urbană, deşeuri menajere şi
alte deşeuri combustibile, etc.) şi posibilitatea de extindere mai facilă;
c) costuri de investiţii, mentenanţă şi exploatare mai reduse;
d) stimularea unui mediu concurenţial între producătorii de energie termică,
reţeaua de conducte oferind posibilitatea interconectării diverselor surse
de energie ce pot fi exploatate eficient în folosul consumatorilor;
e) operare simplă din partea consumatorului, care nu se implică în activităţi
de aprovizionare cu combustibil, întreţinere, supravegherea funcţionării,
etc.;
f) pericol redus de foc şi explozii în locuinţe pentru consumator, comparativ
cu sursele individuale pe bază de foc deschis;
168
g) poluare redusă în spaţiul urban prin amplasarea surselor de energie

termică în afara zonei locuibile şi transportul la distanţă a agentului
termic;
h) facilitarea aplicării unor politici municipale de investiţii, de coeziune
socială, de protecţia mediului, etc.
Din cele prezentate anterior este evident că atât creşterea eficienţei

economice cât şi economia de energie, în sistemele de termoficare reprezintă
obiective importante ale politicii energetice europene. De altfel, mai mult de 64
milioane de locuitori din interiorul UE, reprezentând aproximativ 16% din
populaţie beneficiază de avantajele sistemelor de încălzire centralizată. Deşi
puterea instalată în centralele termoelectrice şi termice din Europa Centrală şi de
Est este destul de mare, aceasta acoperă o parte redusă din necesarul de consum,
respectiv 52%, în raport cu 67% în ţările UE.
Cele mai importante obiective la nivel european sunt: creşterea eficienţei
energetice a sistemelor de termoficare, reducerea costurilor de producere a
energiei termice, îmbunătăţirea performanţelor tehnice ale instalaţiilor şi
reducerea emisiilor de gaze în atmosferă. Eforturile trebuie concentrate în
următoarele direcţii: reducerea necesarului de căldură pentru încălzire, de la 100
kWh/m3–200 kWh/m3 cât este în prezent în România la valoarea de 50 kWh/m3,
uzuală în Europa de Vest; creşterea eficienţei energetice a sistemelor de
alimentare centralizată cu energie termică; scăderea costurilor de exploatare şi
mentenanţă; preţuri de producere rezonabile datorate unor politici manageriale
competente.
5.1.2. Scheme de principiu pentru surse de producere a căldurii prin

cogenerare
Cogenerarea se bazează pe utilizarea unei maşini termice care produce

(co-generează) energie electrică şi termică. În funcţie de tipul maşinii, soluţiile
de cogenerare pot fi: turbină cu abur cu contrapresiune, turbină cu abur cu
condensaţie şi prize de extracţie, turbină cu gaze, motoare termice, cicluri
combinate gaze-abur, motoare Stirling, pile de combustie, sisteme de micro-
cogenerare. În figura 5.5 se prezintă o schemă principială de cogenerare.
169
Sisteme de conducte
Fig. 5.5. Schemă de cogenerare.
a) Cogenerarea cu turbine cu abur se poate realiza cu turbine cu

contrapresiune sau contrapresiune şi priză reglabilă, turbine cu condensaţie cu
una sau două prize reglabile, turbine cu condensaţie cu vid înrăutăţit.
Turbinele cu contrapresiune se utilizează atunci când producţia de energie
termică este prioritară, energia electrică fiind un produs secundar. Turbinele cu
condensaţie cu una sau două prize reglabile (figura 5.6) se utilizează atunci când
este necesară o dependenţă redusă între producţia de energie electrică şi cea de
energie termică. Turbinele cu condensaţie cu vid înrăutăţit sunt turbine cu
condensaţie pură a căror condensatoare sunt răcite cu apă din reţeaua de
termoficare.
Avantajele cogenerării cu turbine cu abur sunt: randament global mare,
diversitate în alegerea combustibilului, raport căldură/electricitate flexibil în
funcţie de regimul de funcţionare, capacitate bună de adaptare la cerinţele mai
multor tipuri de consumatori de energie termică, varietate mare de tipo-
dimensiuni, durată de viaţă îndelungată. Dezavantajele principale sunt: raport
ridicat căldură/electricitate, costuri mari de investiţii, pornire lentă.
170
Fig. 5.6. Cogenerare cu turbine de condensaţie şi prize reglabile.
Performanţele sistemului de cogenerare cu turbine cu abur sunt de regulă:

• Putere electrică: 0,5 – 100 MW;
• Randament electric: 14 – 35% (la încărcare 100%); 12 – 28% (la încărcare
50%);
• Randament global 60 – 85%;
• Raportul energie electrică / energie termică: Ep/Qp = 0,1 – 0,5.
b) Cogenerarea cu turbine cu gaze (figura 5.7) utilizează fie turbine

speciale fie turbine de aviaţie. Combustibilii utilizaţi sunt: gazul natural, gazul
de furnal, combustibil lichid uşor, kerosen.
Avantajele acestui sistem sunt: disponibilitate ridicată pentru funcţionarea
automatizată, posibilitate livrării de energie termică cu temperatură ridicată,
reglare frecvenţă – putere electrică, greutate specifică redusă (tone
echipament/MW instalat), nu necesită apă de răcire, cost specific de investiţie
relativ mic (lei/kW instalat), posibilitatea utilizării de combustibili diverşi,
emisii poluante reduse. Dezavantajele sunt: gamă mică de tipo-dimensiuni,
randament mecanic relativ mic în raport cu motoarele cu ardere internă; nivel
ridicat de zgomot; randament slab la sarcină scăzută; reparaţii costisitoare.
171
Sisteme de conducte
Fig. 5.7. Sisteme de cogenerare cu turbine cu gaze – ciclu simplu.
Performanţele sistemului de cogenerare cu turbină cu gaze sunt:

• Putere electrică: 0,1 – 100 MW;
• Randament electric: 25 – 40% (la încărcare 100%); 18 – 30 % (la
încărcare 50%);
• Randament global: 60 – 80%;
• Raportul Ep/Qp = 0,5 – 0,8.
c) Cogenerarea cu motoare termice (figura 5.8) prezintă următoarele

avantaje: randament ridicat la variaţii mari de sarcină (30 ÷ 60%), flexibilitate
mare de operare, costuri investiţionale specifice relativ reduse, gamă largă de
tipodimensiuni, capabilitate de urmărire a sarcinii, pornire foarte rapidă (ajung la
sarcina nominală în 15 secunde), utilizarea de combustibili diverşi, posibilitatea
de a efectua reparaţii la locul de exploatare. Ca dezavantaje se menţionează
necesitatea de a fi răcite chiar când căldura recuperată nu este utilizabilă, valoare
172
mică a indicatorului kW/kg, nivel ridicat de zgomot cu frecvenţe joase, costuri

ridicate de mentenanţă.
Fig. 5.8. Cogenerarea cu motoare termice.
Performanţe:
• Unităţi de mică capacitate 15 – 1000 kW (cu gaze) sau 75 – 1000 kW
(diesel); unităţi de medie capacitate 1 – 6 MW; unităţi de mare capacitate
> 6MW.
• Randament electric: 35 – 45% (mică şi medie capacitate) sau 40 – 42%
(capacitate mare);
d) Cogenerarea cu cicluri combinate gaze – abur (figura 5.9)

Soluţia de producere a energiei electrice şi termice în cogenerare utilizând
un ciclu mixt sau combinat prezintă avantajul realizării unei reglări într-o bandă
foarte largă a sarcinii electrice şi termice şi, de asemenea, posibilitatea utilizării
unui cazan auxiliar pentru turbina cu abur, care să utilizeze drept combustibil
biomasa.
173
Sisteme de conducte
Fig. 5.9. Cogenerarea cu cicluri combinate gaze – abur.
Performanţele sistemului:
• Putere electrică: 4 – 100 MW;
• Randament electric: 35 – 45% (la încărcare 100%); 25 – 35% (la încărcare
50%);
e) Cogenerarea cu motor „Stirling” prezintă o serie de avantaje tehnice:

puţine părţi în mişcare (frecări reduse), nu au cameră de ardere internă,
randament (teoretic) ridicat, se pretează pentru producţie de serie, nu este
necesar cazan recuperator suplimentar, producţia de electricitate este practic
independentă de producţia de căldură, emisii poluante foarte scăzute, reglare
uşoară, pot fi construite ca module interschimbabile. Preţurile mari şi
randamentul redus la sarcină scăzută fac ca această soluţie să fie rareori folosită.
f) Micro-turbinele cu gaze (Pe = 25 ÷ 200 kWe) au fiabilitate ridicată,

instalarea este simplă, mentenanţa redusă, nivel acceptabil de zgomot, oferă
flexibilitate în alegerea combustibilului. Este o soluţie din ce în ce mai
răspândită.
174
g) Pilele de combustie sunt soluţii moderne, costisitoare care prezintă

următoarele avantaje: emisii poluante şi zgomot reduse, randament mare
indiferent de sarcină, proiect modular, flexibilitate în amplasare, timp redus de
instalare, exploatare automatizată, variaţii rapide de sarcină, întreţinere şi
reparaţii reduse, indice de cogenerare flexibil.
De regulă unităţile de producţie cu cogenerare lucrează la baza graficului
de sarcină termică. Vârful curbei de consum corespunzător necesarului maxim
de energie termică, datorat fie suprapunerii regimurilor de funcţionare a
consumatorilor, fie înregistrării unor temperaturi exterioare minime se
recomandă a fi preluat de alte instalaţii.
Capacităţile de producţie destinate acoperirii vârfului curbei de consum,
pot fi utilizate şi ca rezervă a capacităţii de bază. De regulă, pentru sistemele
centralizate de producere şi distribuţie a energiei termice, pentru acoperirea
vârfului de consum se utilizează cazanele de apă fierbinte (C.A.F.), alte soluţii
acceptabile fiind instalaţiile vechi, existente în centralele termice ale
operatorilor.
5.2. Măsuri tehnice de îmbunătăţire a sistemelor de

alimentare centralizată cu căldură
Modernizarea instalaţiilor existente conduce de obicei la reducerea

costului energiei termice prin scăderii pierderilor de căldură, creşterii eficienţei
energetice, utilizării mai eficiente a forţei de muncă. În paralel cu modernizarea
sistemelor de termoficare trebuie implementate şi măsuri moderne de
mentenanţă preventivă. Actualmente, evaluarea rentabilităţii măsurilor de
reabilitare a sistemelor de termoficare se bazează mai ales pe aprecierea
veniturile ce se pot realiza, în viitor urmând a fi apreciate şi impactul măsurilor
de modernizare asupra gradului de poluare prin intermediul „certificatelor
verzi”.
Modernizarea trebuie să înceapă cu alegerea zonelor în care investiţiile în
sistemul de termoficare sunt rentabile şi trebuie să continue cu optimizarea
soluţiei în alegerea sursei de căldură, dimensiunilor conductelor din reţeaua de
transport şi distribuţie şi în alegerea unor sisteme moderne de automatizare,
avându-se în vedere cererea actuală şi viitoare de căldură. Principalele măsuri de
modernizare a sistemelor de încălzire termică centralizată recomandabile în
special ţările în tranziţie din Europa Centrală şi de Est sunt prezentate în
continuare.
175
Sisteme de conducte
Fig.5.10. Sistem de alimentare centralizată cu energie termică.
Sursa de căldură
a) construirea şi exploatarea centralelor termice care utilizează surse diverse
de energie cum ar fi surse regenerabile, surse de energie termică
industrială reziduală;
b) extinderea cogenerării şi la centrale de mică putere;
c) desfiinţarea instalaţiilor cu randamente reduse; reducerea emisiilor de
gaze printr-o justă alegere a combustibilului folosit;
d) instalarea unor metode eficiente de filtrare a gazelor evacuate (epurator
electrostatic pentru aer, desulfurator);
e) instalarea unor arzătoare cu nivel scăzut de noxe;
f) optimizarea procesului de ardere prin controlarea automată a amestecului
combustibil-aer şi a gazelor arse evacuate;
g) instalarea unor acumulatoare de căldură la sursă, utilizarea ciclurilor
combinate gaz – abur; crearea unor reţele inelare de distribuţie;
h) reducerea energiei electrice utilizate pentru pompare ca o consecinţă a
unui lanţ de măsuri de modernizare a întregii instalaţii cum ar fi reducerea
debitului de apă fierbinte circulată datorită unei diferenţe mai mari de
temperatură între tur şi retur, micşorării pierderilor termice şi de fluid;
i) dotarea instalaţiilor de pompare ce alimentează reţeaua primară cu
dispozitive de variaţie a turaţiei.
176
Reţeaua de distribuţie şi transport

a) trecerea de la reţea ramificată la una inelară pentru creşterea siguranţei în
alimentarea şi posibilitatea de a opta pentru cele mai economice trasee.
Deoarece reţelele de termoficare ramificate, alimentate dintr-o singură
sursă conduc la supradimensionarea sistemelor de termoficare cu 20 ÷
100% din necesarul real se vor construi reţele inelare care permit
păstrarea unei rezerve suficiente de 10%, ceea ce reduce mult costurile cu
investiţiile în condiţii de siguranţă cu funcţionare mărită;
b) eliminarea circuitelor cu 4 conducte şi înlocuirea lor cu reţele având două
conducte, prepararea apei calde efectuându-se direct la consumator;
c) utilizarea ţevilor, coturilor, ramificaţiilor, reducţiilor şi a altor elemente de
conductă preizolate, pentru reducerea pierderilor de căldură şi creşterea
duratei de viaţă a reţelei la 30 ÷ 50 ani, în raport cu o durată de 10 ani
pentru conductele clasice;
d) mărirea izolaţiei conductelor aeriene;
e) instalarea de fitinguri eficiente, cu pierderi hidraulice reduse;
f) montarea de robinete de aerisire şi drenaj şi montarea de compensatoare
moderne şi eficiente;
g) utilizarea conductelor cu senzori de detecţie avarii şi a aparaturii de
supraveghere permanentă şi localizare automată a avariilor;
h) alegerea optimizată a dimensiunilor conductelor din reţea;
i) optimizarea debitelor şi presiunilor din reţea prin utilizarea pompelor cu
turaţie variabilă;
j) tratarea apei prin tehnologii moderne în vederea reducerii coroziunii şi a
depunerilor;
k) alegerea optimizată a temperaturii apei fierbinţi din sistemul de conducte.
Punctele termice
a) monitorizarea permanentă a consumului în vederea stabilirii necesarului
real de căldură;
b) retehnologizarea punctelor termice existente prin dotarea cu instalaţii de
control a cantităţii de căldură livrată pentru încălzire şi apă caldă menajeră
în concordanţă cu cerinţele consumatorilor şi temperatura exterioară;
c) adoptarea unei sistem tarifar flexibil;
d) dotarea instalaţiilor cu instrumente de măsură;
e) controlul permanent al temperaturii apei fierbinţi în vederea realizării unei
diferenţe de temperatură cât mai mari între tur şi retur, ceea ce conduce la
un debit mai mic pentru aceeaşi cantitate de căldură livrată şi în
consecinţă la un necesar de energie electrică pentru pompare mai redus;
f) controlul diferenţei de presiune între tur şi retur pe conducta de racord la
punctul termic;
g) echiparea punctelor termice cu pompe cu turaţie variabilă controlate prin
convertizoare de frecvenţă;
177
Sisteme de conducte
h) eliminarea pompelor de amestec şi a elevatoarelor şi înlocuirea lor cu

schimbătoare de căldură;
i) înlocuirea schimbătoarelor de căldură cu altele mai eficiente, de exemplu
schimbătoare cu plăci, pentru un transfer termic mai eficient;
j) utilizarea de module compacte de puncte termice compuse din
schimbătoare de căldură cu plăci, dispozitive de automatizare şi control,
pompe cu turaţie variabilă, vase de expansiune închise, robinete moderne.
Consumatori
a) scăderea necesarului de căldură datorită izolării termice eficiente a
clădirilor prin înlocuirea ferestrelor şi izolarea termică a pereţilor;
b) echiparea clădirilor pentru producerea de aer rece pentru ventilaţie cu
instalaţii care utilizează apa fierbinte produsă de sursa termică în timpul
sezonului cald;
c) instalarea de echipamente de preparare a apei calde menajere chiar în
clădiri pentru a evita pierderile masive de căldură de la punctul termic
până la incinta clădirii;
d) instalarea de repartitoare şi robinete termostatice în apartamente;
e) alimentarea apartamentelor „pe orizontală” pentru o contorizare şi
facturare individuală.
Este dificil de efectuat o delimitare clară a măsurilor de modernizare,
multe din ele fiind interdependente. În ultimii ani, companiile de producere şi
cele de distribuţie a energiei termice s-au unificat pornind de la o serie de
observaţii tehnice, obiective:
• temperatura apei din circuitul tur este reglată în funcţie de temperatura
exterioară, în timp ce temperatura apei din circuitul retur depinde de
consumatorii care-şi reglează consumul de căldură în funcţie de necesar şi
posibilităţi de plată;
• diferenţa de temperatură între tur şi retur (mărime dependentă de
consumatori) defineşte debitul de apă fierbinte livrat şi dimensiunile
conductelor din reţea;
• pierderile de căldură în reţeaua de termoficare depind de temperatura apei
pe tur/retur, dimensiunile conductelor (diametre şi lungimi), calitatea
izolaţiei termice;
• temperatura apei pe tur, respectiv retur are impact direct asupra puterii,
eficienţei energetice şi randamentului centralei termice;
• debitul, căderea de presiune în reţea şi căderea de presiune din punctele
termice sunt mărimi cu influenţă directă asupra consumului de energie
electrică pentru pompare.
Pe lângă măsurile „clasice” prezentate anterior, literatura menţionează şi o
serie de măsuri, mai deosebite.
• în apa fierbinte se poate adăuga diverşi aditivi care reduc coeficientul de
pierderi liniare, reducându-se astfel cantitatea de energie electrică
178
necesară pentru pompare;

• conductelor preizolate pot fi acum utilizate şi în cazul conductelor de abur
de joasă presiune, existând material izolant din spumă de poliuretan care
are o durată de viaţă de 30 de ani, la temperaturi ale agentului termic de
147oC, în condiţiile respectării standardului European EN 253;
• construirea de centrale complet automatizate cu cogenerare, pompe de
căldură şi instalaţii de stocare a apei fierbinţi;
• înlocuirea treptată cu conducte flexibile, din plastic în locul celor de oţel;
• adăugarea unor chimicale în apa pretratată, care se depun pe peretele
conductei şi îl protejează împotriva coroziunii;
• utilizarea de programe de calcul specializate pentru micşorarea pierderilor
directe şi indirecte din reţelele de alimentare centralizată cu căldură.
În România, gradul mediu anual de utilizare a capacităţilor termice
instalate a ajuns la cca. 50…68%, din care vara la cca. 12…18%. Ţara noastră se
confruntă cu numeroase probleme legate de deconectarea consumatorilor de la
sistemelor centralizate cu energie termică, comportament motivat de
performanţele tehnico-economice scăzute şi preţurile ridicate în raport cu
posibilităţile de plată. Studiile de specialitate în domeniu au reliefat următoare
situaţie la nivel naţional.
Randamentele de producere a energiei la nivelul surselor de producere a
căldurii se situează în cazul centralelor termice de zonă, de cartier sau chiar
unice pe oraş ηCT ≈ 51 ÷ 86%, în marea majoritate fiind sub 65%, faţă de
centralele termice moderne cu valori (medii anuale) de 85 ÷ 92%. În cazul
centralelor de cogenerare, randamentul global net, de livrare a căldurii şi a
energiei electrice este în medie de 44 ÷ 79%, în marea majoritate fiind de 62 ÷
65%, cu mult sub valorile normale de 80 ÷ 88%, specifice tehnologiile noi de
cogenerare. În prezent, aplicându-se metoda ANRE de repartiţie a costurilor de
producţie ale centralelor cu cogenerare, preţul de producţie este 17…40
Euro/MWht (∼19 ÷ 45 Euro/Gcal)
Scăderii cererii de căldură a consumatorilor are consecinţe directe şi
asupra reţelei de transport şi distribuţie. Reţelele termice primare au densităţi
diminuate de consum, caracterizate de lungimi specifice între 85 şi 370 m/MWt
– cerere de căldură. Punctele termice centralizate, dimensionate iniţial pentru
consumuri mai mari sunt afectate, deoarece debitele de fluid prin schimbătoarele
de căldură sunt reduse faţă de valoarea proiectată, ceea ce determină consecinţe
negative asupra condiţiilor calitative şi cantitative asigurate consumatorilor de
căldură. În ceea ce priveşte reţelele termice secundare acestea prezintă lungimi
specifice de cca. 130…800 m/MWt – cerere de căldură (în medie 320 m/MWt),
aşadar mult mai mari decât în condiţiile iniţiale de proiectare. În cazul
sistemelor ce funcţionează cu centrală termică de zonă, situaţia este şi mai
îngrijorătoare, deoarece lungimile specifice medii ale reţelelor în raport cu
valorile corespunzătoare sistemelor de alimentare centralizată cu energie termică
cu cogenerare reprezintă cca. 80% pentru reţeaua termică primară şi respectiv
179
Sisteme de conducte
50% pentru reţeaua termică secundară.

Auditurile tehnico-economice şi studiile de strategie elaborate pentru un
număr mare de sisteme de alimentare centralizată cu energie termică din
România, au condus la următoarele concluzii:
• soluţia cu sursa centralizată unică sau surse de zonă relativ mari, cu grade
mari de centralizare a sistemului de producere, transport şi distribuţie este
mai eficientă decât soluţia cu surse de căldură de zonă, cu grade medii de
centralizare;
• eficienţa economică este mai crescută la centralele cu cogenerare dotate
cu turbine cu gaze, cu cazane recuperatoare cu ardere suplimentară şi
C.A.F.-uri ca instalaţii finale de vârf în raport cu cele cu motoare cu
ardere internă sau/şi centrale termice de zonă;
• retehnologizarea ansamblului sistemului de producere, transport şi
distribuţie implică o cotă de investiţii situată între 30 ÷ 50%, din valoarea
investiţiei în sursa/sursele de cogenerare;
• introducerea modulelor termice individuale este eficientă economic în
unele cazuri, dar nu reprezintă un panaceu al îmbunătăţirii sisteme de
alimentare centralizată cu energie termică existente;
• investiţia în retehnologizarea sistemului de producere, transport şi
distribuţie este recomandabil a se face eşalonat;
• utilizarea gazului metan este o opţiune recomandabilă din punct de vedere
a protecţiei mediului, iar de la caz la caz, actualele centrale cu cogenerare
care utilizează cărbunele pot rămâne în continuare în funcţiune, însă pe
durată limitată.
5.3. Determinare necesarului de căldură
5.3.1. Determinarea necesarului de căldură pentru o clădire
Metoda curentă de calcul a necesarului de căldură Q, pentru o clădire din

România este prezentată în STAS 1907/1-80
Q =  ∑ mS i e + QS  1 + ∑  + Qi ,
 T −T  A
(5.1)
 Re  100 
unde
m – coeficientul de masivitate termică al elementelor de construcţie exterioare,
conform STAS 6472/3-75;
S – aria suprafeţei fiecărui element de construcţie [m2];
Ti – temperatura interioară convenţională de calcul [oC];
Te – temperatura convenţională a aerului exterior [oC];
180
Re – rezistenţa la transfer termic a elementului de construcţie [m2·oC/W];

QS – pierderea de căldură prin sol [W];
A – suma adaosurilor afectate pierderii de căldură prin transmisie [%];
Qi – necesarul de căldură pentru încălzirea aerului infiltrat, de la temperatura
exterioară la temperatura interioară [W].
Primii doi termeni aflaţi în prima paranteză din relaţia (5.1) ilustrează
pierderea de căldură prin transmisie, considerată în regim staţionar,
corespunzătoare diferenţei de căldură între interiorul şi exteriorul elementelor de
construcţie care delimitează încăperea. Ultimul termen, reprezintă necesarul de
căldură pentru încălzirea aerului infiltrat prin neetanşeităţile uşilor şi ferestrelor
şi la deschiderea acestora şi se calculează cu relaţia
4
Qi = E ∑ ( iL ) ⋅ V 3 ( Ti − Te ) + Qu , (5.2)
unde
E – factor de corecţie de înălţime;
i – coeficient de infiltraţie prin rosturi;
L – lungimea rosturilor uşilor şi ferestrelor fin faţada supusă acţiunii vântului
[m];
V – viteza vântului [m/s];
Qu – necesarul de căldură pentru încălzirea aerului pătruns la deschiderea uşilor
exterioare [W].
STAS-ul cuprinde formule de calcul detaliate, tabele şi grafice pentru
alegerea valorilor următorilor parametri:
• rezistenţa la transfer termic pentru uşi, ferestre, luminatoare, pereţi fără
masivitate termică;
• rezistenţa la transfer termic prin pereţi exteriori, plafoane, pardoseli;
• rezistenţa la transfer termic a benzii de contur;
• adaosuri pentru orientare;
• adaosuri pentru compensarea efectelor suprafeţelor reci;
• factor de corecţie de înălţime;
• coeficienţi de infiltraţie prin rosturi.
Există mai multe metode de calcul a necesarului de căldură a unei clădiri.
Metoda de calcul pe contur consideră toată clădirea ca fiind o singură
încăpere şi aplică în această ipoteză STAS 1907. Astfel, adaosul de orientare şi
adaosul aferent regimului de funcţionare se anulează, singurul adaos care se ia în
considerare fiind cel aferent compensării suprafeţelor reci.
181
Sisteme de conducte
Metoda caracteristicii termice de încălzire bazată pe folosirea indicelui

3
[W/m K], cu valori diferite de la o clădire la alta. Pentru calculul necesarului
nominal de căldură se utilizează relaţia
Q = xi ⋅ Ve ⋅ (Ti − Te ) [W]. (5.3)
Metoda indicelor specifici constă în stabilirea unui indice pentru un

apartament mediu convenţional cu o suprafaţă locuibilă de 30m2 şi un volum
exterior total de 170m3. Se lucrează în mod curent cu valori de 4000 – 5000
W/ap.conv. Metoda este aproximativă şi se recomandă la întocmirea de studii
tehnico-economice.
Pentru calculul necesarului de căldură în clădiri există numeroase
programe de calcul. Menţionăm unele dintre cele mai importante produse
utilizate la ora actuală în lume. Prezentarea nu este nici pe departe exhaustivă,
peste 200 produse software fiind folosite în prezent, iar îmbunătăţirea
programelor existente constituie o permanentă preocupare.
• DOE-2 utilizează prognoze meteorologice, caracteristici arhitecturale,
caracteristicile materialelor de construcţie, tipul echipamentelor HVAC,
programul de funcţionare al echipamentelor HVAC, caracteristici ale
climatului interior, pentru a simula caracteristicile energetice ale clădirii şi
costurile consumului energetic. A fost elaborat de U.S. Department of
Energy.
• EnergyPlus este o combinaţie între programul DOE-2 şi BLAST. A fost
creat de Simulation Research Group at Lawrence Berkeley National
Laboratory, the Building Systems Laboratory at the University of Illinois,
the US Army Construction Engineering Research Laboratory, US
Department of Energy.
• ESP-r permite cercetătorilor şi proiectanţilor să studieze modul în care
condiţiile meteorologice, factorul uman, caracteristicile clădirii, sistemele
de automatizare şi control afectează cererea de energie a clădirii. A fost
creat de University of Strathclyde, Glasgow. Rulează sub UNIX.
• IDA a fost creat de Swedish Institute of Applied Mathematics în
cooperare cu Building Services Engineering at Royal University of
Stockholm.
• TRNSYS elaborat de University of Wisconsin a ajuns deja la versiunea
16. Conţine modele pre-compilate.
Toate aceste programe utilizează proceduri complicate de calcul a
pierderilor de energie şi necesită numeroase date de intrare, unele de strictă
specialitate. În plus, se bazează pe formule de calcul complicate, ceea le face
utilizabile numai în faza de proiectare.
182
5.3.2. Determinarea necesarului de căldură pentru un SACET
Necesarul de energie termică al unui sistem centralizat de încălzire urbană

reprezintă suma dintre necesarul de energie termică pentru încălzire şi necesarul
de energie termică pentru prepararea apei calde de consum.
În România, durata sezonul de încălzire se stabileşte luând în considerare
înregistrarea timp de trei zile consecutiv a unei temperaturi exterioare de sub
+10oC. Calendaristic, perioada sezonului de încălzire începe între 15 octombrie
÷ 1 noiembrie şi se termină între 30 martie ÷ 1 aprilie, cuprinzând 3900 ÷ 4500
ore anual. Detalii privind temperaturile medii lunare şi anuale ale aerului
exterior pot fi observate în anexa 10. În anexa 11 este prezentată zonarea
climatică din România.
Necesarul de energie termică pentru încălzire q inc variază continuu,
funcţie de condiţiile climaterice exterioare. Valoarea medie a necesarului de
energie termică pentru încălzire se consideră ca fiind 50% din valoarea maximă
q max
inc .
Necesarul de energie termică pentru prepararea apei calde de consum
qacc depinde de numărul de consumatori, de comportamentul acestora, de
temperatura apei reci şi de temperatura la care apa caldă este furnizată. La
dimensionarea instalaţiilor pentru prepararea apei calde se consideră următoarele
valori ale temperaturii apei reci: +5oC pentru perioada de iarnă şi +15oC pentru
perioada de vară. Temperatura apei calde de consum furnizată consumatorilor
trebuie să fie de +50oC. Graficul zilnic de sarcină termică a consumatorilor
prezintă două goluri de consum şi anume, noaptea între orele 23 ÷ 4 şi ziua între
10 ÷ 12. În intervalele 6 ÷ 8 şi respectiv 19 ÷ 22 se înregistrează valorile
maxime. Pentru dimensionarea instalaţiilor de preparare a apei calde de consum
s-a convenit să se ia în consideraţie o valoare medie a cantităţii de căldură
reprezentând 50% din valoarea maximă.
Necesarul de energie termică al unui sistem de alimentare centralizată cu
energie termică se determină cu formula qu = qinc + qacc , parametru neuniform
în timp. Valoarea medie a necesarului de căldură qu atinge în regim de vară
15% din valoarea maximă, iar în regim de iarnă 70%.
Figurile 5.11 – 5.13 prezintă variaţia cererii de căldură pentru oraşul
Marstal (Suedia). În figura 5.11 se observă o dependenţă aproximativ liniară a
cererii de căldură pentru încălzire funcţie de temperatura exterioară. Curba de
variaţie anuală cronologică a cererii de căldură prezentată în figura 5.12
reliefează variaţiile mari ale cererii de căldură funcţie de anotimp. Curba clasată
din figura 5.13 punctează necesitatea uniformizării consumului în timp, pentru o
exploatare economică eficientă, îndelungată, în regim de bază.
În România, necesarul anual de căldură pentru încălzire se determină cu
metoda grade zile, bazată pe produsul dintre numărul de zile de funcţionare ale
183
Sisteme de conducte
instalaţiei de încălzire şi diferenţa între temperatura aerului din interior (200C la

clădiri rezidenţiale) şi temperatura medie exterioară. În anexa 3 sunt prezentate
valorile acestui parametru în fiecare localitate importantă din România.
În vederea analizei factorilor care influenţează necesarul de energie
termică, Werner S. a investigat datele înregistrate în cinci sisteme de alimentare
centralizată cu energie termică din Suedia în decursul a 5 până la 11 ani. Studiile
sale au arătat că 60% din energia termică a fost consumată pentru încălzire, 30%
pentru prepararea apei calde de consum, 6 ÷ 8% reprezintă pierderi de energie,
iar restul sarcini suplimentare datorită variaţiilor zilnice specifice fiecărei zile
din săptămână în funcţie de sezon. Consumul de apă caldă este strâns legat nu
numai de momentul zilei, ci şi de luna calendaristică, iarna consumul fiind mai
ridicat decât în decursul verii.
Temperatura exterioară
Fig. 5.11. Variaţia cererii de căldură cu temperatura exterioară.
Larson G. a preferat o altă abordare: a considerat consumul de energie
termică o “cutie – neagră” şi a identificat parametri de intrare şi ponderea lor.
Astfel, a stabilit că 83% reprezintă temperatura exterioară, 8,8% temperatura
apei reci şi 7,7% radiaţia.
În ţara noastră, singura metodă de prognoză a necesarului de căldură
utilizată în exploatarea reţelelor termice este metoda simplificatoare grade zile.
În continuare, sunt prezentate câteva metode mai sofisticate, aplicate cu succes
în ţările Vest Europene de stabilire a necesarului de căldură într-o reţea de
termoficare.
184
Modelarea statică (steady state) presupune un regim permanent al

temperaturilor şi debitelor în decursul unui interval de timp, ceea ce permite
utilizarea de standarde şi metode clasice, bazate pe legile fizicii. Metodele de
calcul a necesarului de căldură pentru clădiri prezentate în subcapitolul anterior
pot fi încadrate în această categorie. Simularea de tip steady state a fost utilizată
pentru programe specializate de calcul cum sunt: CONDOR (Danish District
Heating Association), EcNetz (FrieTech Software GmbH), RNET (Lauterbach
Verfahrenstechnik) .
Fig. 5.12. Variaţia anuală a cererii de căldură.
Fig. 5.13. Curba clasată a cererii de căldură.
185
Sisteme de conducte
Modelarea dinamică are capacitatea de a reacţiona la schimbarea

mediului înconjurător sistemului, intervalele de timp în care parametrii pot fi
consideraţi constanţi sunt reduse. Simularea dinamică este utilizată în
programele de calcul SYSTEM RORNET (Ramboll), Termis (Seven
Technologies), BoFiT (ProCom), ANSYS (Lund Institute of Technology), DH
SIM (MEK). Pachetele de programe bazate pe modelare dinamică permit
optimizarea regimurilor de funcţionare a centralelor de termoficare conectate la
reţea indiferent de mărime, simularea strategiilor de operare a pompelor cu
turaţie variabilă, a regimului temperaturilor şi a presiunilor în reţele complexe –
inclusiv cu mai multe surse de căldură, determinarea capacităţii de stocare a
reţelei.
Modelarea statistică permite descrierea parametrilor care influenţează
cererea de căldură plecând de la analiza statistică a datelor. Este utilă mai ales
când se doreşte descrierea unor parametri greu de prognozat ca de exemplu
gradul de simultaneitate al consumului de apă caldă.
Modelarea deterministă constă într-o expresie matematică care cuprinde
legi fizice şi modele empirice. Sunt utile pentru prognoze pe termen scurt,
deoarece pe termen lung necesită resurse uriaşe de calcul.
5.4. Reglarea parametrilor intr-un sistem de alimentare

centralizată cu energie termică
5.4.1. Puncte termice
În România, soluţia cea mai frecvent utilizată pentru racordarea

consumatorilor la reţeaua de agent termic primar este prin intermediul punctelor
termice (PT). Punctul termic reprezintă un ansamblu de echipamente şi instalaţii
prin intermediul căruia se transferă energie termică din reţeaua termică primară
în reţeaua termică secundară (de distribuţie), a consumatorilor. Punctele termice
pot fi clasificate după mai multe criterii.
În funcţie de tipul de consumatori deserviţi, există două categorii de
puncte termice: puncte termice urbane şi puncte termice industriale. La rândul
lor, punctele termice urbane sunt:
• puncte termice care prepară agent termic secundar pentru încălzire şi apă
caldă de consum;
• puncte termice cu racordare directă a instalaţiilor de încălzire şi preparare
apă caldă de consum;
• puncte termice care prepară numai apă caldă de consum.
186
În funcţie de temperatura agentului termic primar punctele termice se

clasifică în:
• puncte termice alimentate cu apă fierbinte (pentru consumatorii industriali
şi consumatorii urbani);
• puncte termice alimentate cu apă caldă (utilizate numai pentru alimentarea
consumatorilor urbani).
În funcţie de agenţii termici secundari şi parametrii de temperatură ai
acestora sunt:
• apă caldă pentru încălzire cu temperatura maximă de 95oC;
• apa caldă de consum cu temperatura maximă de 60oC;
• alţi agenţi termici pentru nevoi tehnologice, de ventilaţie, etc.
În funcţie de schema termică de principiu adoptată se întâlnesc numeroase
soluţii tehnice. Condiţia de bază pentru buna funcţionare este de a asigura
parametrii de debit şi temperatură ai agenţilor termici în corelare cu parametrii
agentului termic primar furnizat. În cele ce urmează sunt prezentate câteva
exemple de scheme constructive.
a) Punct termic urban pentru preparare agent termic de încălzire şi

apă caldă de consum în două trepte serie – paralel (figura 5.14)
Acest tip de schemă realizează:
• corelarea între temperatura agentului termic din circuitul de încălzire şi
temperatura exterioară, prin modificarea debitului de agent primar;
• menţinerea constantă a temperaturii apei calde de consum la 60oC la
ieşirea din treapta a II-a, prin acţionarea robinetului cu trei căi montat pe
returul de agent primar;
• pierdere de sarcină mai mare în instalaţia de apă caldă de consum însoţită
de o creştere a necesarului de presiune.
Punctul termic urban pentru preparare agent termic de încălzire şi apă
caldă de consum în două trepte serie – paralel este recomandat în cazurile în care
consumul maxim de căldură pentru prepararea apei calde de consum reprezintă
30...100% din cel necesarul pentru încălzire.
b) Punct termic urban pentru preparare apă caldă de consum într-o

treaptă alimentat în paralel cu sistemul de încălzire (figura 5.15)
Schema de reglare se caracterizează prin independenţa variaţiei
consumului de căldură pentru încălzire de cel pentru prepararea apei calde de
consum prin:
• debit mare de apă fierbinte din reţeaua de agent termic primar pentru
alimentarea punctului termic;
• reglarea calitativa a temperaturii agentului termic pentru încălzire,
respectiv al apei calde de consum prin robinete cu două căi, montate pe
187
Sisteme de conducte
conductele de agent termic primar, la intrarea în schimbătoarele de

căldură.
Se recomandă în situaţiile în care consumul de apă caldă este comparabil
sau chiar mai mare decât cel pentru încălzire.
Fig. 5.15. Punct termic urban pentru preparare apă caldă de consum într-o treaptă alimentat în
paralel cu sistemul de încălzire.
188
Fig. 5.16. Punct termic urban într-o treaptă serie pentru preparare agent termic de încălzire şi
apă caldă de consum (cu injecţie de agent termic primar).
189
190
Sisteme de conducte
Fig. 5.17. Punct termic urban pentru preparare agent termic de încălzire şi apă caldă de consum
în două trepte, cu alimentare din retur primar de la schimbătorul de încălzire
şi injecţie primar la treapta a doua.
c) Punct termic urban într-o treaptă serie pentru preparare agent

termic de încălzire şi apă caldă de consum (cu injecţie de agent termic
primar) (figura 5.16)
Schema realizează reglarea calitativă a agentului termic de încălzire prin
reglarea cantitativă a agentului termic primar (utilizând robinete cu două căi).
Reglarea temperaturii apei calde de consum se realizează prin injecţie de agent
termic primar tur în returul provenit de la schimbătorul de căldură pentru
încălzire, utilizându-se un robinet cu două căi. Regimul de funcţionare cel mai
dezavantajos este în punctul de frângere a graficului, când instalaţia de preparare
apă caldă de consum este alimentată integral prin injecţie, în paralel cu instalaţia
de încălzire. În momentul înregistrării consumului maxim de apă caldă, se preia
agent termic primar din necesarul pentru încălzire.
d) Punct termic urban pentru preparare agent termic de încălzire şi

apă caldă de consum în două trepte, cu alimentare din retur primar de la
schimbătorul de încălzire şi injecţie primar la treapta a doua (figura 5.17)
Schema utilizează succesiv fie apa fierbinte pentru preparare apă caldă de
consum, fie apă fierbinte pentru încălzire. Temperatura apei din conducta de
întoarcere este redusă în acest caz, ceea ce conduce la o valoare minimă a
debitului de apă fierbinte în reţea. Uneori, debitul de agent primar poate fi
insuficient pentru a prelua simultan vârfurile de consum de încălzire şi de apă
caldă de consum. Se recomandă când consumul maxim de căldură pentru apa
caldă de consum reprezintă 10...100% din consumul maxim pentru încălzire.
Echipamente pentru puncte termice

Funcţionarea unui punct termic depinde de o serie de echipamente de
bază: schimbătoare de căldură, pompele de circulaţie a agentului termic,
sistemul de expansiune, filtre de impurităţi, elemente de contorizare, etc.
a) Schimbătoarele de căldură sunt aparate în care are loc transferul

termic de la un fluid cu temperatură mai ridicată către un fluid cu temperatură
mai coborâtă.
După modul de realizare a transferului de căldură se deosebesc:
• schimbătoare cu contact indirect, aparate în care cei doi agenţi termici
sunt despărţiţi de o suprafaţă de schimb de căldură cu care vin în contact
permanent sau periodic;
• schimbătoare cu contact direct, aparate la care agenţii termici se amestecă
unul cu celălalt.
În sisteme de alimentare centralizată cu energie termică, schimbătoarele
de căldură sunt utilizate ca echipamente în care are loc transferul termic între
circuitul primar şi cel secundar. În schimbătoarele de căldură din punctele şi
modulule termice se realizează prepararea agentului termic pentru încălzire,
respectiv pentru apă caldă de consum. Un schimbător de căldură reprezintă un
191
Sisteme de conducte
cuadripol cu două borne pe fluidul cald şi două pe fluidul rece. Având în vedere
faptul că cele două circuite nu se pot amesteca nu există decât câteva posibilităţi
de montaj a reţelelor de schimbătoare de căldură:
• montajul în serie pe fiecare fluid;
• montajul în paralel pe fiecare fluid;
• montajul în serie – paralel: în serie pe fluidul cald şi în paralel pe fluidul
rece; în serie pe fluidul rece şi în paralel pe fluidul cald.
O reţea de schimbătoare de căldură poate fi liniară sau complexă, caz în
care cele două fluide nu traversează schimbătorul în aceeaşi ordine.
Eficienţa schimbătorului de căldură reprezintă raportul dintre fluxul
termic transferat în aparat şi fluxul maxim care s-ar putea schimba dacă curgerea
ar fi în contracurent şi suprafaţa de transfer de căldură ar fi infinită
Q& C ⋅ (Tre − Tri ) η r =1 Cc ⋅ (Tci − Tce )

ε= = r = , (5.4)
Q& max C min ⋅ (Tci − Tri ) C min ⋅ (Tci − Tri )
unde
Cc – capacitatea termică a fluidului cald sau primar (produsul dintre debitul
fluidului cald şi căldura specifică la presiune constantă a acestuia)
[W/K];
Cr – capacitatea termică a fluidului rece sau secundar (produsul dintre
debitul fluidului rece şi căldura specifică la presiune constantă a
acestuia) [W/K];
Cmin – capacitatea termică minimă a celor două fluide [W/K];
Tci, Tce – temperaturile fluidului cald la intrare şi respectiv ieşire [K];
Tri, Tre – temperaturile fluidului rece la intrare şi respectiv ieşire [K];
ηr – coeficientul de reţinere al căldurii în aparat.
Numărul de unităţi de transfer de căldură se defineşte ca produsul dintre
coeficientul global de transfer Ks şi suprafaţa de transfer de căldură S, raportat la
capacitatea termică a agentului termic
1 K ⋅S
NTC c = ⋅ ∫ K s ⋅dS = s ,
Cc s Cc
(5.5)
1 K ⋅S
NTC r = ⋅ ∫ K s ⋅ dS = s .
Cr s Cr
Se poate determina o relaţie generală între eficienţă şi NTC, pornind de la

ecuaţia de definiţie a acesteia
192
Q& K s ⋅ S ⋅ ∆Tmed ∆T
ε= = = NTC min ⋅ med , (5.6)
Q&max C min ⋅ ∆Tmax ∆Tmax
unde
∆Tmax = Tci − Tri – diferenţa maximă de temperatură din aparat, în K;
∆Tmed – diferenţa medie logaritmică de temperatură din aparat, în K.
Clasificarea schimbătoarelor de căldură utilizate în puncte termice poate fi

efectuată după mai multe criterii:
• după schema de circulaţie a fluidelor:
- cu o singură trecere: în contracurent, echicurent sau încrucişat;
- cu mai multe treceri: mixtă, în medie în contracurent; mixtă, în medie
în echicurent.
• după tipul constructiv:
- schimbătoare tubulare: serpentine, ţeavă în ţeavă, multitubulare cu ţevi
concentrice şi multitubulare cu fascicul de ţevi;
- schimbătoare cu plăci: cu garnituri demontabile; sudate sau brăzdate;
cu plăci spiralate.
• după tipul suprafeţei de separare dintre fluide:
- plană;
- suprafaţă fasonată (ambutisată, cu crestături etc.);
- suprafaţă cu elemente adăugate (şicane).
• după procesul de transmisie a căldurii:
- cu acumulare de căldură;
- fără acumulare de căldură.
• după posibilităţile de preluare a dilatărilor:
- rigide;
- elastice;
- libere.
- cu dispozitiv de etanşare.
• după soluţia constructivă privind curăţirea schimbătorului:
- demontabile;
- nedemontabile.
• după modul de curăţire:
- mecanic;
- chimic;
- acustic.
Tendinţa actuală de modernizare a punctelor termice a condus la
înlocuirea treptată a vechilor schimbătoare de căldură tubulare cu cele în plăci,
deoarece pot atinge performanţe şi randamente superioare având o greutate şi un
gabarit redus.
Schimbătoarele de căldură cu plăci (figura 5.18) reprezintă un pachet de
plăci ondulate din oţel inoxidabil prin interiorul căruia circulă fluidele de lucru.
193
Sisteme de conducte
În funcţie de modul de prindere a plăcilor pot fi: schimbătoare de căldură cu

plăci demontabile şi schimbătoare de căldură cu plăci brazate (sudate).
Plăcile demontabile sunt strânse cu prezoane între două batiuri, unul fix şi
altul mobil, etanşeitatea realizându-se cu ajutorul unor garnituri din elastomeri.
Dintre avantaje se remarcă: flexibilitate în montaj, numărul de plăci putând fi
selecţionat în funcţie de parametrii tehnici de funcţionare, coeficientul global de
transfer termic ridicat 3500 şi 7000 W m 2 ⋅ K , pierderi de căldură mici,
dimensiuni de gabarit de până la zece ori mai mici în raport cu cele tubulare,
masă redusă, risc de coroziune redus, curăţire şi reparare uşoară. Singurele
dezavantaje sunt pierderile de presiune mai ridicate decât la schimbătoarele
fasciculare precum şi sensibilitatea mărită la şocuri de presiune şi termice.
Alegerea schimbătoarelor de căldură pentru procesul de încălzire necesită
cunoaşterea următoarelor date: tipul constructiv, natura agentului termic,
temperaturile nominale de calcul, puterea termică corespunzătoare parametrilor
nominali, numărul schimbătoarelor de căldură, presiunea maximă de regim pe
circuitul primar şi pe cel secundar, recomandări privind viteza de circulaţie a
agenţilor termici în schimbătoare şi pierderea de sarcină hidraulică, schema
funcţională aleasă pentru punctul sau modulul termic.
Înainte de dimensionarea propriu-zisă a schimbătoarelor de căldură,
trebuie stabilit numărul acestora în funcţie de cronograma consumului de
energie termică, de natura consumurilor, importanţa obiectivelor alimentate şi de
spaţiul existent în punctul termic.
Normativele de proiectare recomandă să se utilizeze:
- un schimbător, la punctele termice având o capacitate termică de până la
0,1 MW;
- două schimbătoare, în punctele termice cu o sarcină termică între 0,1 şi 2
MW;
- minim trei schimbătoare, în punctele termice cu o sarcină termică instalată
de peste 2 MW sau care alimentează clădiri cu statut special (spitale,
sanatorii, etc.).
Debitul circulat printr-un schimbător se poate calcula cu relaţia
G= Q·103 / ( Tt – Tr )·c [ m3/h ], (5.7)
unde
G – debitul volumic de agent termic [m3/h];
Q – sarcina termică [Gcal/h];
Tt – temperatura pe circuit la intrarea în schimbătorul de căldură (oC);
Tr – temperatura pe circuit la ieşirea din schimbătorul de căldură (oC);
c – căldura specifică a apei.
194
Fig. 5.18. Schimbătoare de căldură cu plăci

a – sudate sau brazate;
b - cu plăci şi garnituri (demontabile)
c- cu plăci spiralate.
În figurile 5.19 – 5.22 sunt prezentate diverse schimbătoare de căldură şi

detalii constructive a produselor firmei suedeze Alfa Laval.
195
196
Sisteme de conducte
Fig. 5.19. Schimbător de căldură în demontabil. Producător Alfa Laval.

Fig. 5.20. Schimbător de căldură compact Alfa Laval.
Fig. 5.21. Schimbător de căldură spiralat Alfa Laval.
Fig. 5.22. Detaliu schimbător de căldură brazat pentru fluide agresive

AlfaNova.
197
Sisteme de conducte
b) Pompele de circulaţie. De regulă, pompele utilizate în instalaţiile de

încălzire se caracterizează prin debite între 0,5 şi 125 l/s şi înălţimi de pompare
de până la 600 kPa, fiind considerate pompe de presiune joasă.
Alegerea pompelor de circulaţie se bazează pe calculul hidraulic al reţelei
termice, urmărindu-se ca regimurile de funcţionare să se situeze în zona
randamentelor maxime. Tipul de pompă trebuie să ţină cont pe lângă parametrii
de funcţionare şi de caracteristicile fluidului: tipul fluidului, temperatura,
presiunea de vaporizare, viscozitatea. În general, în instalaţiile de alimentare cu
apă (rece sau caldă) se folosesc pompe centrifugale radiale cu ax orizontal sau
vertical. Punctelor termice de mare capacitate (2...5 MW) pot conţine 2 ÷ 3
pompe de circulaţie (instalate în paralel), din care una este de rezervă.
Puterea absorbită a pompei se determină cu relaţia
q⋅H
N= [kW ], (5.8)
102 ⋅ η
în care
q – debitul de apă [l s] ;
H – înălţimea de pompare [m];
η – randamentul global al pompei.
În acelaşi sistem de termoficare se pot întâlni diverse condiţii de lucru
ceea ce conduce la opţiuni diferite pentru alegerea pompele în funcţionare. În
primul rând trebuie stabilit ce este mai indicat, utilizarea pompelor cu turaţie
fixă sau a celor cu turaţie variabilă. Decizia corectă trebuie să aibă în vedere doi
factori: siguranţa în funcţionare şi raportul investiţie/preţ exploatare. La
sistemele de termoficare cu variaţii semnificative de debit în decursul timpului,
pompele cu turaţie controlată de convertizoare de frecvenţă reprezintă o
importantă sursă de economie de energie. La sistemele cu variaţii mici de debit,
pompele cu turaţie constantă sunt mai economice.
Variaţia continuă a debitelor la consumatori termici în decursul unei zile,
în special la acei beneficiari care au robinete termostatice montate pe radiatoare,
impune o permanentă ajustare a parametrilor pompei. În acest caz, alegerea unei
pompe cu turaţie fixă este neadecvată deoarece poate duce la diminuarea
randamentului hidraulic, la supraîncălzirea motorului şi la deteriorarea lui, ca
urmare a apariţiei fenomenului de cavitaţie. Variaţia debitului folosind pompe
cu turaţie variabilă, asigură menţinerea unui randament hidraulic ridicat, elimină
fenomenul de supraîncălzire a motorului, reduce substanţial consumul de
energie şi nu generează fenomenul de cavitaţie. Se recomandă alegerea
pompelor cu motor electric controlat de un convertizor de frecvenţă comandat de
un software integrat pentru evitarea erorilor la punerea în funcţiune şi
exploatare.
198
Consideraţiile menţionate anterior au condus la înlocuirea treptată a

majorităţii pompelor cu turaţie fixă din instalaţiile de încălzire, cu pompe cu
turaţie variabilă. În figurile 5.23 şi 5.24 sunt prezentate caracteristicile şi
fotografiile a două tipuri de echipamente de pompare utilizate în punctele
termice din ţara noastră. Atât pompa (figura 5.23), cât şi ansamblul de pompe
cuplate în paralel (figura 5.24) sunt antrenate cu turaţie variabilă, reglarea
efectuându-se cu menţinerea unei căderi de presiune constante.
O altă metodă de reglare a turaţiei pompei este funcţie de ecartul de
temperatură între temperatura pe tur şi cea pe retur ∆T = Td − Ti . La debitul
nominal, toate robinetele termostatice de la corpurile de încălzire sunt complet
deschise. Când cererea de căldură se reduce, robinetele termostatice se închid,
presiunea din instalaţie începe să crească, iar debitele de agent termic solicitate
să scadă. Temperatura apei pe conducta tur Td rămânând constantă, însă pe
conducta retur temperatura Ti creşte şi, odată cu aceasta, scade şi ecartul de
temperatură ∆T. Cu ajutorul a două sonde se măsoară temperatura apei din
conductele de ducere Td şi de întoarcere Ti. Turaţia pompei este dependentă de
valoarea ecartului de temperatură şi convertizorul de frecvenţă reacţionează prin
stabilirea unei turaţii mai mici în vederea vehiculării unui debit mai mic la o
presiune redusă.
O altă variantă este reglarea turaţiei în funcţie de temperatura exterioară şi
de ecartul de temperatură. Spre deosebire de schema de reglare anterioară,
instalaţia este prevăzută în plus cu un microprocesor cu trei sonde de
temperatură (o sondă pe conducta de întoarcere, una pe conducta de intrare şi
alta la exterior). Ecartul de temperatură ∆T se programează în funcţie de
temperatura exterioară Te, considerând constantă temperatura de ducere Td.
Curba rezultantă ∆T va fi urmărită de microprocesor reglând continuu turaţia
pompei. Soluţia poate fi adoptată şi în varianta reglării turaţiei pompei, în
funcţie de ecartul de temperatură ∆T şi temperatura interioară Ti.
c) Modulele de exansiune/adaos sunt utilizate în punctele termice pentru

respectarea cerinţelor de asigurare şi expansiune aferente instalaţiilor de
încălzire racordate indirect la reţelele de apă fierbinte.
Principalele funcţii ale acestuia sunt:
- asigură, automat, expansiunea apei din circuitul de încălzire prin vanele
deversoare;
- asigură protecţia la suprapresiune a circuitului de încălzire prin vanele
deversoare;
asigură menţinerea presiunii minime din circuitul de încălzire şi concomitent
adaosul/umplerea cu apă tratată a acestui circuit prin pornirea/oprirea sub
control automatizat a electropompelor de adaos.
199
Sisteme de conducte
Fig. 5.23. Pompa IL-E 50. Producător Wilo.
200
Fig. 5.24. Pompa DL-E 50. Producător Wilo.
201
Sisteme de conducte
Ca avantaj specific modulului de expansiune, este de menţionat realizarea

în regim automat, cu posibilitatea setării şi urmăririi permanente a tuturor
parametrilor, expansiunea, adaosul şi umplerea pentru instalaţia de încălzire.
Modul de expansiune cuprinde următoarele subansambluri:
- grupul de presiune;
- unul sau mai multe rezervoare deschise (adaptate funcţie de volumul de
apă rezultat din dilatarea apei şi de posibilităţile de acces în incinta
punctului termic).
Grupul de presiune este format din:
- unul sau mai multe robinete deversoare;
- două pompe de adaos;
- un presostat.
Deversoarele se deschid/închid în funcţie de presiunea din instalaţia de
încălzire. Presiunea minimă trebuie să fie mai mare decât presiunea de
vaporizare corespunzătoare temperaturii apei din instalaţia de încălzire.
Între valoarea presiunii maxime şi cea a presiunii minime, producătorul
utilajului alege presiunea de deschidere/închidere a deversoarelor precum şi cea
de oprire – pornire a pompelor, astfel încât funcţionarea pompelor să nu poată fi
simultană cu deschiderea deversoarelor.
Comanda de deschidere şi închidere a deversoarelor şi pompelor se dă de
către tabloul de comandă funcţie de semnalele transmise de senzorul de presiune
montat pe colectorul superior al modulului şi valorile „limite” setate.
Pompele de adaos au rolul de a introduce apă în instalaţia de încălzire
când nivelul acesteia a coborât sub valoarea minimă, ceea ce asigură
funcţionarea corectă a instalaţiei. Prin introducerea apei în instalaţie presiunea
creşte până la valoarea stabilită ca valoare de „oprire” şi pompa va fi oprită
automat.
Pompele aspiră apa din rezervorul modulului de expansiune, iar refularea
pompelor se racordează în returul instalaţiei de încălzire.
Pornirea şi oprirea pompelor este comandată de la tabloul de comandă
când în instalaţie presiunea atinge valorile prescrise.
Presostatul măsoară fără întrerupere presiunea din instalaţie şi o transmite
la tabloul de comandă.
Capacitatea rezervorului se stabileşte în funcţie de volumul de apă,
rezultat din dilatarea apei odată cu ridicarea temperaturii apei în instalaţia de
încălzire. În cazul în care sunt necesare mai multe rezervoare, acestea vor fi
interconectate – la partea inferioară.
Volumul util al vasului de descărcare reprezintă o cotă din volumul total
al apei din sistem:
- în cazul instalaţiilor cu temperatura medie nominală de 80 ÷ 850C,
volumul util reprezintă 3% din volumul instalaţiei;
- în cazul instalaţiilor cu temperatura medie nominală de 70 ÷ 750C,
volumul util reprezintă 2,5% din volumul instalaţiei.
202
Calculul exact al volumului de apă din sistem se poate efectua numai prin
inventarierea tuturor componentelor instalaţiei (corpuri de încălzire, coloane,
conducte de distribuţie, schimbătoare de căldură, etc.).
Umplerea sistemului consumatorului se poate asigura folosind ca sursă de
apă fie circuitul primar din punctul termic, cu condiţia obţinerii acordului
societăţii care gestionează reţeaua de transport şi distribuţie, fie reţeaua de apă
potabilă, a cărei presiune este asigurată de staţia hidrofor din zonă.
5.4.2. Module termice
Modulele termice sunt ansambluri prefabricate, complet echipate şi

automatizate, care utilizează agentul termic furnizat de o sursă centralizată,
pentru producerea şi distribuţia apei calde destinate instalaţiilor de încălzire
şi/sau pentru producerea apei calde de consum. Este soluţia tehnică utilizată cu
succes în ţările Vest Europene. Dotate cu un sistem de control strict al
parametrilor agenţilor livraţi pentru încălzire în funcţie de temperatura
exterioară, iar pentru prepararea apei calde de consum prin menţinerea unei
temperaturi constante (valoare reglabilă în funcţie de preferinţe), modulele
termice justifică recomandarea lor ca soluţie energetică optimă şi le conferă
totală adaptibilitate la exigenţele consumatorului. Echiparea lor variază funcţie
de cerinţele specifice ale consumatorului, de tipul de reţea, de agentul termic.
În continuare sunt prezentate o serie de scheme de principiu utilizate în
construcţia modulelor termice.
a) Modul pentru încălzire indirectă cu reglare calitativă a sarcinii

termice utilizează schema de principiu al unui punct termic individual sau
centralizat, dedicat producerii apei calde pentru încălzirea clădirilor civile
(locuinţe individuale, scări de bloc sau blocuri, spaţii comerciale), având ca
sursă agent termic primar (figura 5.25).
Principalele funcţiuni ale acestui tip de modul termic sunt:
- realizează reglarea sarcinii termice funcţie de temperatura exterioară, prin
reglarea temperaturii agentului termic;
- asigură circulaţia agentului termic livrat la consumator;
- asigură expansiunea pe circuitul consumatorului de încălzire;
- este protejat la suprasarcini;
- se poate realiza reglarea debitului prin modulul termic.
Principalul avantaj al acestui tip de modul termic este faptul că garantează
acoperirea necesităţilor consumatorului cu un consum minim de energie termică.
În cazul echipării complete este asigurată atât limitarea debitului de agent primar
cât şi contorizarea consumului de energie termică.
203
Sisteme de conducte
b) Modulul pentru producerea apei calde de consum în regim

instantaneu (figura 5.26) urmăreşte schema de principiu a unui punct termic
individual sau centralizat, pentru producerea apei calde de consum, acolo unde
sursa de căldură este centrala termică sau o reţea de distribuţie agent termic
primar.
Funcţiile principale ale acestui tip de modul termic sunt:
- livrarea apei calde de consum la temperatură constantă şi după un
program prestabilit;
- are protecţie la suprapresiunea circuitului de apă caldă;
- contorizarea energiei termice.
Avantajos pentru acest tip de modul este că asigură livrarea în regim instantaneu
a apei calde de consum, la temperatura setată, cu un consum minim de energie
termică. Restricţiile specifice utilizării privesc asigurarea de către sursa de agent
termic primar a debitului şi temperaturii adecvate.
c) Modul pentru încălzire indirectă (reglare calitativa a sarcinii

termice) şi producere de apă caldă de consum, în paralel cu încălzirea
(figura 5.27) utilizează schema de principiu al unui punct termic individual sau
centralizat, pentru încălzire şi producere apă caldă de consum la clădiri civile
(locuinţe individuale, scări de bloc sau blocuri, spaţii comerciale şi
administrative) sau anexe ale clădirilor industriale, având ca sursă de agent
termic primar o reţea de distribuţie agent termic (termoficare) urbană.
Caracteristici principale:
- reglarea sarcinii termice funcţie de temperatura exterioară şi circulaţia
agentului termic pe circuitul de încălzire;
- livrarea apei calde de consum la temperatură constantă şi după program
prestabilit;
- protecţia la suprapresiune a circuitelor secundare;
- expansiunea pe circuitul consumatorului de încălzire;
- contorizarea energiei termice (agent primar şi apă caldă de consum).
Ca avantaje, modulul asigură livrarea agentului termic pentru încălzire şi în
serie, în regim instantaneu, a apei calde de consum la temperatura setată, cu un
consum minim de energie termică şi de asemenea asigură returul de agent
primar la cel mai scăzut nivel de temperatură posibil, deci este soluţia care
necesită cel mai redus debit de agent primar.
d) Modul pentru încălzire indirectă (reglaj calitativ al sarcinii

termice) şi producerea apei calde de consum, în serie cu încălzirea (figura
5.28) utilizează schema de principiu al unui punct termic individual sau
centralizat, pentru încălzire şi producere apă caldă de consum la clădiri civile
(locuinţe individuale, scări de bloc sau blocuri, spaţii comerciale şi
administrative) sau anexe ale clădirilor industriale, având ca sursă de agent
termic primar o reţea de distribuţie agent termic (termoficare) urbană.
204
agentului termic pe circuitul de încălzire;
prestabilit;
- protecţia la suprapresiune a circuitelor secundare;
- expansiunea pe circuitul consumatorului de încălzire;
- contorizarea energiei termice (agent primar şi apă caldă de consum).
Modulul asigură livrarea agentului termic pentru încălzire şi în serie, în
regim instantaneu, a apei calde de consum la temperatura setată, cu un consum
minim de energie termică. De asemenea, se asigură returul de agent primar la cel
mai scăzut nivel de temperatură posibil, deci este soluţia care necesită cel mai
redus debit de agent primar.
e) Modul pentru încălzire directă (reglare calitativa a sarcinii

termice) şi producere apă caldă de consum, în paralel cu încălzirea (figura
5.29) utilizează schema de principiu a unui punct termic individual sau
centralizat, pentru încălzire şi producere apă caldă de consum în regim
instantaneu, în paralel cu încălzirea, pentru clădiri civile sau anexe ale clădirilor
industriale, acolo unde sursa de agent termic primar este o centrală termică, un
punct termic de zonă sau o reţea de distribuţie a agentului termic.
agentului termic la consumatorul de încălzire;
prestabilit;
- protecţia la suprapresiune a circuitului apei calde;
- contorizarea energiei termice.
Modulul asigură livrarea agentului termic pentru încălzire şi în paralel, în
regim instantaneu, a apei calde de consum la temperatura setată, cu un consum
minim de energie termică. Utilizarea acestui tip de modul face posibilă livrarea
agentului termic din sursă la temperatură constantă – reglarea este transferată la
consumator pentru a corespunde mai bine necesităţilor sale şi reduce la minim
energia de pompare prin montarea pompelor de circulaţie încălzire la
consumator.
f) Modulul pentru producere apă caldă de consum în regim cu

acumulare (figura 5.30) utilizează schema de principiu a unui punct termic
individual sau centralizat pentru producerea apei calde de consum, în regim cu
acumulare pentru clădiri civile sau anexe ale clădirilor industriale, acolo unde
sursa de agent termic primar este o centrală termică, un punct termic de zonă sau
o reţea de distribuţie agent termic.
205
Sisteme de conducte
Funcţii principale:
prestabilit;
- circulaţia de agent termic între sursă şi schimbătorul de căldură;
- protecţia la suprapresiune a circuitului de apă caldă;
- contorizarea energiei termice;
- recircularea apei calde de consum.
Modulul asigură livrarea în regim continuu a debitului de consum mediu
pentru apa caldă de consum la temperatura setată, precum şi a debitului de vârf
al apei calde de consum timp de 10 minute, realizarea acestei sarcini fiind făcută
cu cel mai mic consum de energie termică posibil. Pompa de injecţie primar face
ca temperatura de admisie în schimbător să fie menţinută la o valoare scăzută.
Pompa de circulaţie apă caldă asigură menţinerea unei temperaturi constante în
acumulator şi face posibilă livrarea debitului de vârf la temperatura de utilizare
cerută.
206
Fig. 5.25. Modul pentru încălzire indirectă cu reglare calitativa a sarcinii termice.
207
208
Sisteme de conducte
Fig. 5.26. Modul pentru producere apă caldă de consum - regim instantaneu.
Fig. 5.27. Modul pentru încălzire indirectă (reglare calitativa a sarcinii termice) şi producere
de apă caldă de consum, în paralel cu încălzirea.
209
210
Sisteme de conducte
Fig. 5.28. Modul pentru încălzire indirectă (reglare calitativa a sarcinii termice)
şi producerea apei calde de consum, în serie cu încălzirea.
Fig. 5.29. Modul pentru încălzire directă (reglarea calitativa a sarcinii termice)
şi producere apă caldă de consum, in paralel cu încălzirea.
211
212
Sisteme de conducte
Fig. 5.30. Modul pentru producere apă caldă de consum în regim cu acumulare.
5.4.3. Consideraţii privind automatizarea SACET
În România există în prezent 144 de companii care gestionează sisteme de

alimentare centralizată cu căldură. Una din măsurile de creştere a eficienţei
energetice este automatizarea punctelor termice. Într-un SACET modern există 4
nivele de automatizare:
1) robinete termostatice montate pe radiatoare şi în instalaţiile de preparare a
apei calde de consum;
2) robinete de reglare a debitului din substaţia clădirii;
3) reglarea diferenţei de presiune între tur şi retur prin modificarea vitezei
pompelor;
4) reglarea temperaturii de livrare pentru corelarea producţiei cu cererea.
În prezent în ţara noastră numai ultimul nivel de reglare este asigurat,
celelalte reprezentând obiective costisitoare. În viitorul apropiat, sistemul de
automatizare trebuie să fie un sistem modular, extensibil şi liber programabil.
Controlul optim, stabilitatea şi siguranţa în funcţionare vor fi asigurate de
algoritmi de ultimă generaţie şi metode moderne, eficiente de automatizare, din
care menţionăm:
• controlul temperaturii agentului de încălzire şi apei calde menajere, prin
vane cu 2 sau cu 3 căi;
• închiderea vanele până la capăt în orice condiţii de funcţionare, având
timpi de cursă specifici reglarea încălzirii (timp de cursă mare, inerţie
termică mare) şi apei calde menajere (timp de reacţie rapid);
• limitarea de temperaturi maxime (termostate maxime de siguranţă);
• monitorizarea continuă a presiunilor din circuite, reglarea acestor presiuni
prin aport de agent termic;
• comanda pompelor de circulaţie a agentului termic, prin rotirea automată
a acestora, precum şi comutarea în regim de avarie;
• asigurarea unei diferenţe de presiune constante între tur şi retur general,
prin regulatoare de presiune diferenţială şi vane de echilibrare.
Sistemul de automatizare va asigura de asemenea şi achiziţia –
monitorizarea datelor la un dispecer central sau de mai multe trepte de dispecer
– de zonă, dispecer central. Un model posibil pentru schema de dispecerizare a
sistemului precum şi cerinţele minime obligatorii ale treptelor de dispecer sunt:
• Urmărirea funcţionării punctelor termice şi a parametrilor acestora, prin
intermediul unui ecran grafic, care la nivelul 1 va fi harta zonei, de unde
operatorul poate selecta un detaliu de zonă, apoi un punct termic, apoi
detalii despre aparate, utilaje sau zone de contorizare. Fiecare detaliu de
zonă, de punct termic sau de utilaj, va conţine un set de parametri de bază
pentru ca operatorul să poată vedea dintr-o privire starea de funcţionare a
zonei, punctului termic sau utilajului.
213
Sisteme de conducte
• Generează mesajelor de alarmă care înştiinţează dispecerul de zonă despre

apariţia unei disfuncţionalităţi sau a unui defect.
• Generarea de comenzi către automatele programabile din punctele
termice. Se va putea asigura pornirea şi oprirea funcţionării încălzirii şi
preparării apei calde menajere, precum şi modificarea parametrilor de
funcţionare a proceselor de reglare.
• Realizarea unei baze de date complete care să cuprindă evoluţia în timp a
principalilor parametri ai punctelor termice, arhivă de evenimente, arhivă
cuprinzând monitorizarea activităţii fiecărui operator în parte.
• Generarea de rapoarte automate periodice.
• Generarea automată a listei de alarme, inclusiv a modului în care alarmele
au fost luate sau nu la cunoştinţă de către operatorul dispecerului.
• Colectarea datelor de la contoare şi aducerea lor la o structură şi formă
astfel încât să fie pregătite pentru facturare.
• Transmiterea către calculatorul destinat facturării a datelor prelucrate de
la contoare.
214
Anexe
Anexa 1
1. Ţevi din oţel, fără sudură, laminate la cald (STAS 404/1-87)
Diametrul Grosimea peretelui
exterior [mm]
[mm] 3 3,5 4 5 6 8 10 12 14 16 18 20 22 24 26 28 30 32 34 36 40 45 50
25 X X
28 X X
32 X X X
34 X X X
38 X X X X
42 X X X X
45 X X X X X
48 X X X X X X X
51 X X X X X X X
54 X X X X X X X X
57 X X X X X X X X
60 X X X X X X X
63,5 X X X X X X X
70 X X X X X X X X X
83 X X X X X X X X X X
114 X X X X X X X X X X X
245 X X X X X X X X
273 X X X X X X X X
299 X X X X X X X X
324 X X X X X X X X
356 X X X X X X X
377 X X X X X X X
406 X X X X X X X X X X X X X X X X
521 X X X X X X X X X X X X X X
609 X X X X X X X X X X X X X
Se livrează din următoarele categorii de oţeluri:
- Oţeluri nealiate, mărcile: OLT 35, OLT 45 şi OLT 65 (STAS 8183-80);
- Oţel carbon de calitate, marca: OLC 8 (STAS 880-88);
215
Sisteme de conducte
- Oţel aliat, mărcile: 40 Cr 10, 40 B-Cr 10, 34 Mo-Cr 11, 42 Mo-Cr 11 şi 34

Mo-Cr-Ni 16 (STAS 791-88).
2. Ţevi din oţel fără sudură, laminate la cald, pentru temperaturi

ridicate (STAS 404/3-87)
a) Dimensiuni de ţevi pentru temperaturi ridicate
exterior [mm]
[mm] 3 3,5 4 5 6 8 10 12 14 16 18 20 22 24 26 28 30 32 34 36 40 45 50
32 X X X
34 X X X
38 X X X X
42 X X X X
45 X X X X X
48 X X X X X X X
51 X X X X X X X
54 X X X X X X X X
57 X X X X X X X X
60 X X X X X X X
63,5 X X X X X X X
95 X X X X X X X X X X X X
127 X X X X X X X X X X X X X X X
178 X X X X X X X X X X X X X X X X X
219 X X X X X X X X X X X X X X X X X X X
245 X X X X X X X X X X X X X X X X X X
216
Anexe
b) Dimensiuni de ţevi de cazane energetice şi colectoare, clasa III,

laminate la cald şi prelucrate prin aşchiere
exterior [mm]
[mm] 6 8 10 12 14 16 18 20 22 24 26 28 30 32 34 36 40 45 50
108 X X X
114 X X X X
121 X X X X X
127 X X X X X
133 X X X X X X
140 X X X X X X X
146 X X X X X X X
159 X X X X X X X X
457 X X
X470 X X
508 X X
Ţevile din grupele a) şi b) se livrează din oţeluri pentru ţevi utilizate la

temperaturi ridicate, mărcile: OLT 35 K, OLT 45 K, 16 Mo 3, 14 Cr-Mo 10, 12
Mo-Cr 22, 12 Mo-Cr 90, 12 V-Mo-Cr 10, 20 V-Ni-Mo-Cr 120 (STAS 8184-87).
217
Sisteme de conducte
3. Ţevi din oţel fără sudură, trase sau laminate la rece

(STAS 530/1-87 şi STAS 530/3-87)
exterior [mm]
[mm] 1 1,5 2 2,5 3 3,5 4 4,5 5 5,5 6 6,5 7 8 10 12 14
8 X X X X
10 X X X X X
12 X X X X X
14 X X X X X
15 X X X X X
16 X X X X X
18 X X X X X X
63,5 X X X X X X X X X X
95 X X X X X X X X
102 X X X X X X X
108 X X X X X X X
114 X X X X X X X
121 X X X X X X X
127 X X X X X X X
133 X X X X X X X
140 X X X X X X
146 X X X X X X
159 X X X X X
168 X X X X X
Se livrează din următoarele categorii de oţeluri:

a)Ţevi conform STAS 530/1-87:
218
Anexe
• Oţeluri nealiate pentru ţevi, mărcile: OLT 35, OLT 45 şi OLT 65

(STAS 8183-80);
• Oţel carbon de calitate, marca: OLC 8 (STAS 880-88);
• Oţel aliat, mărcile: 40 Cr 10, 40 B-Cr 10, 34 Mo-Cr 11, 42 Mo-Cr
11 şi 34 Mo-Cr-Ni16 (STAS 791-88).
b)Ţevi conform STAS 530/3-87: Oţeluri pentru ţevi utilizate la
temperaturi ridicate, mărcile: OLT 35 K, OLT 45 K, 16 Mo 3, 14 Cr-Mo 10, 12
Mo-Cr 22, 12 Mo-Cr 90, 12 V-Mo-Cr 10, 20 V-Ni-Mo-Cr 120 (STAS 8184-87)
4. Ţevi din oţel sudate elicoidal pentru uz general (STAS 6898/1-90)
Diametrul Grosimea peretelui [mm]

exterior 7,1 7,9 8,7 9,5 10,3 11,1 11,9
[mm] Masa liniară [kg/m]
406,4 69,91 77,73 85,32 92,98 100,61 108,20 115,77
508 87,70 97,43 107,12 116,78 126,41 136,01 145,58
610 105,56 117,30 129,00 140,18 153,32 163,93 175,54
711 123,24 136,97 150,67 164,34 177,98 191,58 205,15
813 141,10 156,84 172,56 188,24 203,88 219,50 235,09
914 158,79 176,52 194,22 211,90 229,54 247,85 264,72
1016 196,30 216,11 235,79 255,45 275,07 294,06
1118 237,99 259,69 281,35 302,99 324,59
1219 259,66 285,35 307,01 330,63 354,23
1321 282,00 307,25 332,92 358,57 384,16
1422 303,70 330,91 358,57 386,20 413,80
1524 325,62 355,69 384,89 415,00 444,15
1626 347,54 378,70 410,38 442,04 473,66
219
Sisteme de conducte
Anexa 2
Dimensiunea conductelor conform SR ENV 10220/2003
220
Anexe
221
Sisteme de conducte
222
Anexe
223
Sisteme de conducte
Anexa 3
Gama de conducte preizolate utilizate în sistemele de încălzire - ISOPLUS
Diametrul Ţoli Diametrul Grosime Manta Manta 1x Manta 2x

nominal exterior perete standard întărită întărită
[mm] [Inch] [mm] [mm] [mm] [mm] [mm]
20 ¾” 26,9 2,0 90 110 125
25 1” 33,7 2,3 90 110 125
32 1¼” 42,4 2,6 110 125 140
40 1½” 48,3 2,6 110 125 140
50 2” 60,3 2,9 125 140 160
65 2½” 76,1 2,9 140 160 200
80 3” 88,9 3,2 160 200 225
100 4” 114,3 3,2 200 225 250
125 5” 139,7 3,6 225 250 315
150 6” 168,3 3,6 250 315 400
200 8” 219,1 4,0 315 400 450
250 10” 273,0 4,5 400 450 500
300 12” 323,9 5,0 450 500 560
350 14” 355,6 5,6 500 560 630
400 16” 406,4 5,6 560 630 670
450 18” 457,2 6,3 630 670 710
500 20” 508,0 6,3 670 710 800
550 22” 558,8 6,3 710 800 900
600 24” 610,0 7,1 800 900 1000
700 28” 711,0 8,0 900 1000 -
800 32” 813,0 8,8 1000 1100 -
900 36” 914,0 10,0 1100 1200 -
1000 40” 1016,0 11,0 1200 1300 -
224
Anexe
Anexa 4
Conducte preizolate din PEX utilizate în sistemele de încălzire
Diametru Raza de
Dimensiuni Ţeava Greutate
nominal curbură
[mm] [mm] [mm] [ţoli] [m] [kg/m]
25/76 25x2,3 20 ¾” 0,7 0,90
32/76 32x2,9 25 1” 0,7 1,00
40/91 40x3,7 32 1 ¼” 0,8 1,39
50/111 50x4,6 40 1 ½” 0,9 1,97
63/126 63x5,8 50 2” 1,0 2,60
75/142 75x6,8 65 2 ½” 1,1 3,39
90/162 90x8,2 80 3” 1,2 4,56
110/162 110x10,0 100 4” 1,2 5,10
125/182 125x11,4 125 5” 1,4 6,37
160/250 160x14,6 150 6” - 11,31
Diametru Raza de
nominal curbură
25+25/91 2x25x2,3 20+20 2 x ¾” 0,8 1,34
32+32/111 2x32x2,9 25+25 2 x 1” 0,9 1,87
40+40/126 2x40x3,7 32+32 2 x 1 ¼” 1,0 2,48
50+50/162 2x50x4,6 40+40 2 x 1 ½” 1,2 3,96
63+63/182 2x63x5,8 50+50 2 x 2” 1,4 5,28
Conducte preizolate din PEX utilizate pentru apa caldă de consum
Diametru Raza de
nominal curbură
22/76 22x3,0 15 ½” 0,7 0,96
28/76 28x4,0 20 ¾” 0,7 1,06
32/76 32x4,4 25 1” 0,7 1,12
40/91 40x5,5 32 1 ¼” 0,8 1,56
50/111 50x6,9 40 1 ½” 0,9 2,25
63/126 63x8,7 50 2” 1,0 3,06
Diametru Raza de
nominal curbură
28x4,0 + ¾” +
28+22/91 20 + 15 0,8 1,47
22x3,0 ½”
32x4,4 + 1” +
32+22/111 25 + 15 0,9 1,95
22x3,0 ½”
40x5,5 + 1 ¼”
40+28/126 32 + 20 1,0 2,60
28x4,0 + ¾”
50x6,9 + 1 ½”
50+32/126 40 + 25 1,0 2,92
32x4,4 + 1”
225
Sisteme de conducte
Anexa 5
Tipuri de robinete de echilibrare şi regulatoare diferenţiale de presiune
Robinet de echilibrare tip STAF Robinet de echilibrare tip STAG
Robinet de echilibrare pentru Regulator diferenţial de presiune

tip STAP (Dn15 – 50) terminale tip TBV
226
Anexe
Regulator diferenţial de presiune Regulator diferenţial de presiune

tip STAP (Dn65 – 100) tip DA 50
Regulator diferenţial de presiune Regulator diferenţial de presiune

tip DA 516 (Dn 15 – 50) tip DA 516 (Dn 65 – 125)
227
Sisteme de conducte
Anexa 6
Tipuri de robinete cu trei căi
Robinet cu trei căi cu sector PN10, Robinet cu trei căi cu

cu filet interior scaunPN16, cu flanşe
Robinet cu trei căi cu scaun Robinet cu trei căi cu filet, PN16

şi filet exterior, PN16
228
Anexe
Anexa 7
Rugozitatea absolută k pentru conducte şi canale
Grupa Natura pereţilor conductei sau a canalului, starea suprafeţei şi k

condiţiile de exploatare [mm]
A. Conducte metalice
I Ţevi fără sudură
1 Din alamă, bronz, plumb, tehnic netede 0,0015 – 0,01
2 Din aluminiu, tehnic netede 0,015 – 0,06
II Ţevi din oţel fără sudură
1 Noi, neintrate în exploatare, în funcţie de durata depozitării 0,02 – 0,01
2 Curate, după mulţi ani de exploatare până la 0,04
3 Bitumate până la 0,04
4 Conducte de termoficare pentru aburi supraîncălziţi sau apă caldă. În
0,1
condiţiile dezaerării şi curăţirii chimice a apei
5 Conducte de transport cu gaz, după un an de exploatare 0,12
6 Conducte de aburi saturaţi sau conducte de apă caldă cu pierderi
0,2
neglijabile de apă (până la 0,5%) şi cu dezaerarea la alimentare
7 Conductele de apă ale sistemelor de încălzire, indiferent de sursa de
0,2
alimentare
8 Conducte de ţiţei în condiţii normale de exploatare 0,2
9 Conducte de ţiţei puţin corodate 0,4
10 Conducte de ţiţei cu mici depuneri de piatră 0,4
11 Conducte de aburi cu exploatare periodică şi condens în sistem
0,5
deschis
12 Conducte de aer comprimat de la compresoare cu piston şi
0,8
turbocompresoare
13 După câţiva ani de exploatare în condiţii diferite (corodate şi cu mici
0,15 – 1,0
depuneri)
14 Conducte de condens cu exploatare periodică şi conducte de apă caldă
fără dezaerare la alimentare, fără epurare chimică, cu pierderi mari de 1,0
reţea (1,5...3%)
15 Conducte de apă în exploatare 1,2 – 1,5
16 Cu mari depuneri de piatră ~3,0
17 Conducte cu suprafaţa interioară în stare proastă, îmbinări neuniform
≥5,0
acoperite
III Ţevi din oţel cu sudură
1 Noi şi vechi, în stare bună, cu îmbinări sudate sau nituite 0,04 – 0,1
2 Noi, bitumate 0,05
3 Aflate în exploatare, cu bitumul parţial spălat, corodate 0,1
4 Aflate în exploatare, cu coroziune uniformă 0,15
5 Fără neregularităţi vizibile la îmbinări, protejate la interior, suprafaţa
0,3 – 0,4
interioară în stare bună
6 Conducte magistrale de gaz după câţiva ani de la exploatare 0,5
7 Cu sudură transversală simplă sau dublă, protejate sau nu la interior,
0,6 – 0,7
necorodate
8 Protecţia interioară supusă oxidării, murdărite cu apă în decursul
0,95 – 1,0
exploatării, însă necorodate
229
Sisteme de conducte
9 Conducte magistrale de gaz, cu depuneri în straturi, după 20 de ani de

1,1
exploatare
10 Cu sudură transversală dublă, necorodate, murdărite în decursul
1,2 – 1,5
exploatării cu apă
11 Cu depuneri slabe 1,5
12 Cu sudură transversală dublă, puternic corodate 2,0
13 Cu depuneri importante 2,0 – 4,0
14 Conductele reţelelor urbane de gaz după 25 de ani de exploatare, cu
2,4
depuneri neuniforme de gudron şi naftalină
15 Cu suprafaţa în stare proastă. Îmbinări neuniforme acoperite ≥5,0
IV Ţevi din oţel nituite
1 Nituite longitudinal şi transversal cu un rând de nituri protejate la
0,3 – 0,4
interior, suprafaţa interioară în stare bună
2 Cu nituire longitudinală dublă şi nituire transversală simplă, bitumate 1,2 – 1,3
3 Cu 4...6 şiruri longitudinale de nituri, în exploatare 2,0
4 Cu 4 şiruri transversale şi 6 şiruri longitudinale de nituri, rosturi 4,0
acoperite
5 Cu starea suprafeţei foarte proastă, îmbinări neuniform acoperite ≥5,0
V Ţevi din oţel zincat
1 Noi, zincare îngrijită 0,07 – 0,1
2 Zincare obişnuită 0,1 – 0,15
VI Ţevi din tablă zincată
1 În stare nouă 0,15
2 În exploatare îndelungată cu apă 0,18
VII Ţevi din fontă
1 În stare nouă 0,15 – 1,0
2 În stare nouă, bitumate 0,1 – 0,15
3 Protejate cu asfalt 0,12 – 0,3
4 Conducte de apă aflate în exploatare îndelungată 1,4
5 În exploatare îndelungată, corodate 1,0 – 1,5
6 Cu depuneri 1,0 – 1,5
7 Cu depuneri importante 2,0 – 4,0
8 Curăţate după mai mulţi ani de exploatare 0,3 – 1,5
9 Puternic corodate până la 3,0
B. Conducte şi canale de beton şi din alte materiale
I Tuburi de beton
1 Suprafaţa sclivisită 0,3 – 0,8
2 Condiţii medii 2,5
3 Suprafaţa rugoasă 3,0 – 9,0
II Tuburi din beton armat 2,5
III Tuburi din azbociment
1 Noi 0,05 – 1,1
2 În exploatare 0,6
IV Canale cu tencuială de mortar de ciment
1 Tencuială îngrijită din ciment cu rosturi sclivisite, fără neuniformităţi,
0,05 – 0,22
cofraj metalic
2 Sclivisire simplă 0,5
V Canale cu tencuială pe rabiţ 10 – 15
VI Canale protejate cu plăci ceramice smălţuite 1,4
230
Anexe
VII Canale protejate cu dale de beton de zgură 1,5

VIII Tuburi din lemn
1 Scânduri geluite foarte îngrijit ~ 0,15
2 Scânduri geluite îngrijit ~ 0,3
3 Scânduri negeluite, bine ajustate ~ 0,7
4 Scânduri negeluite 1,0
IX Tuburi din placaj
1 Placaj de bună calitate, din mesteacăn, cu fibre aşezate transversal 0,12
2 Placaj de bună calitate, din mesteacăn, cu fibre aşezate longitudinal 0,03 – 0,05
X Tuburi din sticlă 0,0015 – 0,01
231
Sisteme de conducte
Anexa 8
Coeficienţii de pierdere locală de sarcină z la coturi formate din segmente
hl
ζl = 2
v / 2g
zn – pentru curgerea în regim turbulent neted
zr – pentru curgerea în regim turbulent rugos
θ 5o 10o 15o 22,5o 30o 45o 60o 90o

zn 0,016 0,034 0,042 0,066 0,130 0,236 0,471 1,129
zr 0,024 0,044 0,062 0,154 0,165 0,320 0,684 1,265
a/D 0,71 0,943 1,174 1,42 1,86 2,56 3,14 4,89 5,59
zn 0,507 0,350 0,333 0,261 0,289 0,356 0,346 0,389 0,392

zr 0,510 0,415 0,384 0,377 0,390 0,429 0,426 0,455 0,444
a/D 1,186 1,40 1,63 1,86 2,33 2,91 3,49 4,65 6,05
zn 0,120 0,125 0,124 0,117 0,096 0,108 0,130 0,148 0,142

zr 0,294 0,252 0,266 0,272 0,317 0,317 0,318 0,310 0,313
a/D 1,23 1,44 1,67 1,91 2,37 2,96 4,11 4,70 6,10
zn 0,195 0,196 0,150 0,154 0,167 0,172 0,190 0,192 0,201

zr 0,347 0,320 0,300 0,312 0,337 0,342 0,354 0,360 0,360
a/D zn zr θ a/D zn zr
1,23 0,157 0,300
22,5o 1,17 0,112 0,284
1,67 0,156 0,378
30o 1,23 0,150 0,268
2,37 0,143 0,264
30o 2,37 0,143 0,227
3,77 0,167 0,242
zn = 0,108 zn = 0,202 zn = 0,400 zn = 0,400

zn = 0,188
zr = 0,236 zr = 0,323 zr = 0,534 zr = 0,601
zr = 0,320
232
Anexe
Anexa 9
Coeficienţii de pierdere locală de sarcină z la armături
minim
Tipul armăturii mediu
maxim
5,20
Robinet cu ventil
7,60
(scaun drept)
10,00
Robinet cu ventil
3,00
(scaun înclinat)
2,00
Robinet cu colţ 3,50
5,00
0,05
Vană cu sertar 0,12
0,19
8,00
Clapetă de reţinere cu
10,00
deschidere orizontală
12,00
0,60
Clapetă de reţinere cu
1,45
deschidere verticală
2,30
233
Sisteme de conducte
65,00
Clapetă de reţinere cu supapă 67,50
70,00
Sorb cu ventil 15,00
0,02
Mufă 0,05
0,07
0,05
Reducţie 1,03
2,00
0,60
o
Cot la 90 0,75
0,90
0,22
o
Curbă la 90 0,41
0,60
0,22
o
Cot la 90 cu flanşe 0,26
0,30
0,14
o
Curbă la 90 cu flanşe 0,19
0,23
234
Anexe
0,30
o
Cot la 45 0,36
0,42
0,18
o
Curbă la 45 cu flanşe 0,19
0,20
0,75
Cot dublu 1,18
2,20
0,25
Curbă dublă 0,32
0,38
0,04
Intrare rotunjită în conductă 0,05
0,05
0,47
Intrare dreaptă în conductă 0,52
0,56
0,62
Intrare cu conductă în
0,81
rezervor
1,00
0,85
Separare 1,04
1,30
Teu normal
0,92
Împreunare 1,54
2,15
0,37
Separare 0,59
Teu cu rază 0,80
de curbură 0,50
Împreunare 0,51
0,52
235
Sisteme de conducte
Anexa 10
Temperaturile medii lunare şi anuale ale aerului exterior în principalele

localităţi din România
Temperaturile medii lunare, tml [oC] şi anuale, ta [oC] ale aerului exterior pentru principalele
localităţi din România (după STAS – SR 4839/1997)
Luna
Nr. Altitudinea
Localitatea I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII ta [oC]
Crt. [m]
Temperaturi medii lunare, tml [oC]
1 Adamclişi 158 -1,2 0,5 4,4 10,3 15,8 19,7 21,6 21,0 17,2 11,5 6,7 1,5 10,8
2 Alba Iulia 281 -3,3 0,3 4,7 10,5 15,5 18,6 20,5 19,7 15,5 9,9 4,0 -0,5 9,6
3 Alexandria 75 -2,7 -1,8 5,0 11,5 16,9 20,5 22,5 21,9 17,9 11,5 5,2 -0,1 10,7
4 Arad 117 -1,8 0,8 5,4 10,9 16,0 19,0 20,8 20,2 16,3 10,7 5,3 0,6 10,4
5 Bacău 184 -3,8 -1,9 2,7 9,6 15,2 18,6 20,0 19,4 15,2 9,4 4,0 -0,9 9,0
6 Baia Mare 216 -2,7 0,0 4,7 10,5 15,4 18,2 19,7 19,0 15,1 10,0 4,8 -0,2 9,5
7 Bârlad 172 -3,3 -1,5 3,2 10,2 15,9 19,2 20,7 20,1 16,2 10,3 4,5 -0,5 9,6
8 Bistriţa 366 -5,0 -2,1 3,1 9,1 14,3 17,0 18,3 17,6 13,5 8,0 3,2 -1,8 7,9
9 Blaj 334 -4,0 -0,7 4,4 9,9 14,7 17,6 19,1 18,7 15,1 9,3 3,8 -1,1 8,9
10 Botoşani 161 -3,8 -2,0 2,7 9,7 15,4 18,6 19,9 19,2 15,2 9,6 4,0 -0,8 9,0
11 Braşov 534 -4,9 -2,5 2,6 8,5 13,3 16,1 17,5 17,0 13,4 7,9 2,8 -1,9 7,5
12 Brăila 15 -1,4 -0,5 4,8 10,9 16,9 20,4 21,9 21,1 17,1 11,0 4,7 -0,7 10,5
Bucureşti –
13 92 -2,4 -0,1 4,8 11,3 16,7 20,2 22,0 21,2 16,9 10,8 5,2 0,2 10,6
Băneasa
14 Buzău 96 -2,0 0,1 4,5 11,1 16,7 20,3 22,0 21,4 17,5 11,3 5,4 0,6 10,7
15 Calafat 66 -1,8 0,9 5,7 12,1 17,4 20,8 22,8 22,1 18,1 11,7 5,8 1,1 11,4
16 Caracal 112 -2,3 0,1 5,2 11,7 17,1 20,5 22,5 21,8 17,8 11,4 5,3 0,2 10,9
17 Caran-Sebeş 292 -1,3 1,0 5,2 10,5 15,4 18,2 19,8 19,4 15,9 10,9 5,7 0,9 10,1
18 Călăraşi 19 -1,4 0,7 5,3 11,8 17,0 20,8 22,5 21,7 17,5 11,6 6,2 1,3 11,2
19 Câmpina 461 -2,1 -0,7 3,2 9,2 14,2 17,5 19,0 18,3 14,5 9,0 4,4 0,1 8,9
Câmpulung
20 659 -4,7 -2,9 0,8 6,5 11,9 15,0 16,4 15,6 12,1 7,0 2,1 -2,2 6,5
Moldovenesc
Câmpulung
21 680 -2,6 -1,2 2,5 8,1 12,8 15,9 17,6 17,0 13,4 8,4 3,7 -0,6 7,9
Muscel
Cluj –
22 410 -3,6 -1,2 4,0 9,1 14,2 16,7 18,3 17,7 14,1 8,5 2,9 -1,2 8,3
Napoca
23 Constanţa 13 -0,5 1,6 4,6 9,9 15,5 20,0 22,0 21,8 18,3 13,1 8,0 3,2 11,5
24 Craiova 195 -2,3 -0,1 4,7 11,1 16,6 19,8 21,9 21,3 17,4 11,1 5,0 0,1 10,6
Curtea de
25 448 -2,6 -0,8 3,5 9,4 14,4 17,5 19,2 18,4 14,5 8,7 4,0 -0,4 8,8
Argeş
26 Dej 232 -2,5 0,8 4,4 10,2 15,7 18,4 19,7 18,5 15,0 8,9 4,5 -0,5 9,4
27 Deva 230 -2,8 0,3 5,2 10,4 15,1 18,0 19,7 19,2 15,5 9,8 4,5 -0,1 9,6
28 Dorohoi 240 -4,3 -2,6 1,9 9,0 15,0 18,0 19,4 18,7 14,9 9,2 3,5 -1,4 8,4
29 Drăgăşani 280 -1,5 0,3 5,0 11,3 16,3 19,5 21,6 21,1 17,5 11,6 5,6 0,7 10,8
30 Făgăraşi 428 -5,0 -2,3 3,0 8,7 13,8 16,6 18,1 17,4 13,6 7,9 2,7 -2,0 7,7
31 Focşani 60 -3,8 -1,8 3,5 10,0 15,7 19,2 21,6 20,9 16,7 10,5 4,1 -1,1 9,6
32 Galaţi 71 -2,5 -0,6 4,0 10,8 16,6 20,2 22,0 21,4 17,2 11,1 5,3 0,3 10,5
33 Giurgiu 24 -2,3 0,1 5,4 12,1 17,5 20,9 22,7 21,9 17,6 11,5 5,6 0,5 11,1
Griviţa (jud.
34 51 -2,6 -0,5 4,3 11,0 16,8 20,3 21,9 21,1 16,9 10,9 5,1 0,2 10,5
Ialomiţa)
Gura Honţ
35 177 -2,0 0,9 5,4 10,3 15,4 18,2 19,8 18,8 15,4 10,2 4,9 0,6 9,8
(jud. Arad)
36 Huşi 97 -3,2 -1,5 3,1 10,4 16,4 19,7 21,1 20,6 16,1 10,0 4,4 -0,3 9,7
37 Iaşi 102 -3,7 -1,8 3,0 10,3 16,1 19,2 20,5 19,9 15,9 10,0 4,3 -0,6 9,4
38 Joseni 750 -8,4 -5,7 -0,6 6,0 11,3 14,3 15,7 14,9 11,2 5,4 0,2 -5,0 4,9
39 Lugoj 123 -1,4 1,3 5,6 10,9 15,8 18,7 20,4 19,8 15,9 10,8 5,8 1,0 10,4
40 Mangalia 6 0,9 1,8 4,5 9,5 14,9 19,4 21,5 21,4 18,0 13,0 8,2 3,6 11,4
41 Medgidia 50 0,2 2,0 4,5 10,8 17,0 20,7 22,1 21,5 18,0 11,5 8,7 1,9 11,6
Miercurea
42 707 -6,1 -2,0 -1,2 7,2 12,5 15,2 16,5 15,5 11,9 6,2 1,5 -3,8 6,1
Ciuc
Odorheiul
43 525 -4,1 -1,6 -2,9 8,6 13,6 15,8 17,7 16,6 12,9 7,9 3,1 -1,6 7,7
Secuiesc
44 Oradea 137 -2,0 0,6 5,2 10,8 15,8 18,7 20,5 19,9 16,1 10,6 5,2 0,4 10,2
45 Oraviţa 20 -0,3 1,8 6,0 11,1 15,9 18,7 20,4 20,3 17,0 12,0 6,6 1,8 10,9
Păltiniş –
46 1454 -4,4 -3,9 -1,0 3,4 8,3 11,1 12,8 12,8 9,8 5,9 1,4 -2,4 4,5
Sibiu
47 Petroşani 607 -3,0 -0,8 2,8 7,8 12,6 15,4 17,0 16,4 12,9 8,1 3,4 -0,9 7,6
48 Piatra Neamţ 314 -3,4 -1,8 2,4 9,1 14,6 17,8 19,2 18,7 15,0 9,5 4,0 -0,7 8,7
236
Anexe
49 Piteşti 306 -1,9 -0,3 4,1 10,1 15,2 18,6 20,3 19,6 15,9 10,1 4,9 0,3 9,7
50 Ploieşti 177 -2,5 -0,5 4,2 10,6 16,0 19,4 21,1 20,6 16,6 10,5 4,9 0,0 10,1
Poiana
51 820 -7,4 -5,2 -1,3 4,3 9,7 12,6 14,0 13.5 9.8 4.7 -1,4 -4,9 4,0
Stampei
52 Predeal 1090 -5,2 -4,1 -0,8 4,5 9,6 12,7 14,2 13,6 10,2 5,4 1,1 -3,1 4,8
Râmnicu
53 152 -1,8 -0,1 4,3 11,0 16,6 20,1 21,7 21,1 17,0 11,0 5,6 0,8 10,6
Sărat
Râmnicu
54 243 -1,7 0,5 5,1 11,0 15,8 19,1 20,9 20,1 16,3 10,5 5,3 0,5 10,3
Vâlcea
55 Reşiţa 226 -1,1 0,6 5,2 11,4 15,8 19,3 21,5 21,2 17,6 12,1 7,0 1,9 10
56 Satu Mare 123 -3,2 -0,5 4,5 10,2 15,4 18,4 19,9 19,1 15,1 9,5 4,3 -0,3 9,4
57 Sebeş 253 3,6 -0,5 4,5 10,0 14,9 17,9 19,5 18,9 15,1 8,9 3,8 -0,8 9,1
58 Sf.Gh. Delta 3 1,2 2,2 4,3 10,6 16,3 20,6 22,2 21,6 18,0 11,7 5,4 2,9 11,4
59 Sibiu 443 -4,0 -1,1 3,8 9,4 14,2 17,1 18,7 18,1 144, 8,9 3,7 -1,1 8,5
60 Sighişoara 352 -4,3 -1,5 4,5 9,1 14,1 17,1 18,7 17,6 13,8 8,7 2,9 -1,3 8,3
61 Sinaia 1500 -5,4 -5,2 -2,2 2,7 7,6 10,6 12,3 12,1 9,2 4,8 0,5 -3,3 3,6
62 Slatina 165 -2,7 -0,5 4,8 10,9 16,1 19,8 22,1 21,7 17,7 11,7 5,1 0,0 10,6
63 Slobozia 2,7 -2,7 -0,9 4,7 10,6 16,3 19,9 22,5 21,8 17,7 11,8 5,5 0,2 10,6
64 Suceava 350 -4,7 -3,1 1,2 8,0 13,7 16,7 18,1 17,5 13,8 8,3 2,9 -2,0 7,5
65 Sulina 2 -0,4 0,5 3,6 9,8 15,8 20,4 22,7 22,3 18,6 12,7 7,7 3,0 13,4
66 Timişoara 86 -1,6 1,2 5,8 11,2 16,3 19,4 21,1 20,4 16,5 11,0 5,6 0,8 10,6
67 Târgovişte 296 -2,1 -0,3 4,0 10,2 15,4 18,8 20,6 19,8 15,9 13,5 4,8 0,8 10,1
68 Târgu Jiu 203 -2,3 0,2 5,0 11,0 16,0 19,1 21,0 20,2 16,1 10,1 4,7 -0,2 10,1
69 Târgu Mureş 308 -4,4 -1,4 4,2 10,0 15,0 17,9 19,3 18,7 14,8 9,0 3,8 -1,2 8,8
70 Târgu Neamţ 384 -3,2 -1,1 2,5 9,4 15,0 18,0 19,4 18,1 14,2 9,0 3,5 -0,6 8,7
71 Târgu Ocna 243 -2,7 -1,0 3,3 9,8 15,1 18,3 19,8 19,2 15,4 9,8 4,6 -0,1 9,3
Târgu
72 569 -5,8 -3,5 1,4 7,6 12,8 15,7 17,1 16,6 12,9 7,3 2,1 -2,9 6,8
Secuiesc
73 Tecuci 57 -3,1 -1,1 3,6 10,5 16,2 19,7 21,2 20,4 16,2 10,2 4,6 -0,3 9,8
74 Tulcea 41 -0,9 0,6 4,4 10,8 16,6 20,6 22,2 21,4 17,0 11,3 6,4 1,7 11,0
75 Turda 424 -4,1 -1,1 3,9 9,5 14,7 17,4 19,0 18,6 15,0 9,4 3,4 -1,5 8,7
Turnu
76 31 -2,2 0,3 5,5 12,3 17,6 21,0 22,9 22,0 17,8 11,4 5,4 0,5 11,2
Măgurele
Turnu
77 70 -0,9 1,3 5,9 12,0 17,2 20,6 22,6 22,2 18,2 12,0 6,2 1,5 11,6
Severin
78 Urziceni 55 -2,4 -0,4 4,5 11,2 16,9 20,4 22,1 21,3 17,2 10,9 5,1 0,2 10,6
79 Vaslui 120 -2 0,4 3,0 11,1 17,4 19,9 20,8 19,7 16,7 9,5 5,5 0,7 10,2
80 Vatra Dornei 802 -5,7 -0,4 0,4 5,2 10,5 13,9 15,3 14,4 10,9 6,1 1,2 -4,0 5,4
81 Zalău 295 -2,4 -0,2 4,8 10,2 15,1 17,9 19,6 19,0 15,3 10,2 4,8 -0,1 9,5
237
Sisteme de conducte
Anexa 11
Zonarea climatică a României
238
Anexe
Anexa 12
Durata şi limitele perioadei de încălzire. Valoarea grade – zile la Ti=20oC
Limitele Grade – zile

Durata Temperatur
Nr. Altitu- perioadei de pentru
perioade a medie
Crt Localitatea dinea încălzire temperatur
i de exterioară
. [m] Încep Sfârşeşt a interioară
încălzire [oC]
e la e la de 20oC
1 Alba Iulia 281 190 08.10 16.04 1,6 3460
2 Alexandria 75 160 26.10 04.04 2,4 3150
3 Arad 117 166 22.10 06.04 2,8 3020
4 Bacău 184 190 09.10 06.04 1,0 3630
5 Baia Mare 216 176 16.10 10.04 2,5 3350
6 Bârlad 172 180 16.10 14.04 1,8 3460
7 Bistriţa 366 186 10.10 14.04 2,0 3850
8 Blaj 334 178 18.10 14.04 1,8 3530
9 Botoşani 161 186 10.10 14.04 1,0 3630
10 Braşov 534 196 06.10 20.04 1,4 4030
11 Brăila 15 166 24.10 08.04 2,2 3170
12 Bucureşti 92 174 18.10 10.04 2,3 3170
13 Buzău 96 168 20.10 06.04 2,4 3150
14 Calafat 66 162 22.10 02.04 2,6 2980
15 Caracal 112 160 26.10 04.04 2,4 3100
16 Caransebeş 292 170 18.10 06.04 2,8 3180
17 Călăraşi 19 164 26.10 08.04 2,7 3010
18 Cămpina 461 170 22.10 10.04 2,4 3530
Câmpulung -
19 659 232 24.09 14.05 0,4 4270
Moldovenesc
Câmpulung –
20 680 196 06.10 20.04 1,4 3820
Muscel
21 Cluj – Napoca 410 186 10.10 14.04 2,0 3730
22 Constanţa 13 167 01.11 16.04 3,5 2840
23 Craiova 195 166 20.10 04.04 2,0 3170
Curtea de
24 448 196 06.10 20.04 1,4 3540
Argeş
25 Deva 230 176 14.10 08.04 2,7 3300
26 Dorohoi 240 186 10.10 14.04 1,0 3850
27 Făgăraş 428 190 08.10 16.04 1,5 3930
28 Focşani 60 176 16.10 10.04 1,7 3350
29 Galaţi 71 171 20.10 10.04 1,9 3190
30 Giurgiu 24 160 26.10 04.04 2,4 3030
31 Huşi 97 190 09.10 06.04 1,0 3420
32 Iaşi 102 182 12.10 12.04 1,5 3510
33 Lugoj 123 160 22.10 06.04 3,5 3100
34 Mangalia 6 167 01.11 16.04 3,5 2880
35 Medgidia 50 167 01.11 16.04 3,5 3960
36 Miercurea 707 222 26.09 06.05 0,3 4250
239
Sisteme de conducte
Ciuc
37 Oradea 137 166 22.10 06.04 2,8 3150
38 Păltiniş – Sibiu 1454 232 20.09 10.05 0,4 5170
39 Petroşani 607 204 02.10 24.04 1,9 3960
40 Piatra – Neamţ 314 210 01.10 28.04 2,1 3560
41 Piteşti 306 182 12.10 12.04 2,2 3420
42 Ploieşti 177 170 22.10 10.04 2,4 3390
43 Predeal 1090 232 20.09 10.05 0,4 5090
Râmnicu -
44 152 168 20.10 06.04 2,4 3170
Sărat
Râmnicu
45 243 178 18.10 14.04 2,7 3120
Vâlcea
46 Reşiţa 226 170 18.10 06.04 2,8 2920
47 Roman 193 190 09.10 06.04 1,0 3700
48 Satu Mare 123 176 16.10 10.04 2,5 3370
Sf. Gheorghe
49 3 172 26.10 16.04 3,2 3180
Deltă
50 Sibiu 443 184 12.10 14.04 2,1 3660
51 Sighişoara 352 190 08.10 16.04 1,3 3640
52 Sinaia 1500 224 24.09 06.05 1,3 5650
53 Slatina 165 166 20.10 04.04 2,0 3200
54 Slobozia 27 164 24.10 06.04 2,0 3150
55 Suceava 350 186 10.10 14.04 1,0 4080
56 Sulina 2 172 26.10 16.04 3,2 3000
57 Târgovişte 296 182 12.10 12.04 2,2 3390
58 Timişoara 86 170 20.10 08.04 3,2 3180
59 Târgu Jiu 203 174 16.10 08.04 2,3 3390
60 Târgu Mureş 308 190 08.10 16.04 1,6 354
61 Târgu Ocna 243 184 13.10 14.04 1,6 3410
62 Tulcea 41 172 20.10 10.04 2,6 3070
63 Turda 424 186 10.10 14.04 2,0 3560
Turnu
64 31 164 26.10 08.04 2,7 3010
Măgurele
65 Turnu Severin 70 158 20.10 02.04 2,8 2810
66 Urziceni 55 174 18.10 10.04 2,3 3170
67 Vaslui 120 190 09.10 06.04 1,0 3570
68 Vatra Dornei 802 232 24.09 14.05 0,4 4580
69 Zalău 295 186 10.10 14.04 2,0 3300
240
Bibliografie
BIBLIOGRAFIE
1. Anton V., Popoviciu M., Fitero I., Hidraulică şi maşini hidraulice, Editura
Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1978.
2. Athanasovici V., Muşatescu V., Dumitrescu I.S., Termoenergetică
industrială şi termoficare, E.D.P. Bucureşti, 1981.
3. Athanasovici V., Dumitrescu S., Randamentul global total al soluţiei de
cogenerare, comparativ cu cel al producerii separate, în cazul alimentării
cu căldură a consumatorilor, A XXXII-a Conferinţă anuală STTR,
“Probleme actuale ale termoenergeticii şi termoficării din România”,
Braşov, 6-7 decembrie 2005.
4. Badea A., Necula H., Schimbătoare de căldură, Editura AGIR Bucureşti,
2003.
5. Badea A., Stan M., Pătraşcu R., Necula H., Darie G., Blaga P., Mihăescu L.,
Ulmeanu P., Bazele termoenergeticii, Bucureşti – 2003.
6. Burducea C., Dinculescu C., Leca A., Reţele termice şi hidropneumatice,
Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1968.
7. Buzdugan Gh., Rezistenţa materialelor, Editura Tehnică Bucureşti, 1984.
8. Carabogdan Gh. ş.a., Manualul inginerului termotehnician, Editura Tehnică
Bucureşti, 1986.
9. Chiriac, A. Leca, ş.a., Procese de transfer de căldură şi de masă în instalaţii
termice industriale, Editura Tehnică Bucureşti, 1982.
10. Cotard E., COGEN Europe and the International Cogeneration Alliance: A
Response to New Challenges for Cogeneration, Cogen Europe, IDEA
Conference, San Antonio, 13 iunie 1998.
11. COGEN – România, Strategia naţională privind alimentarea cu energie
termică a localităţilor prin sisteme de producţie şi distribuţie centralizate,
2004.
12. Deutsch, Rezistenţa materialelor. Editura Didactică şi Pedagogică
Bucureşti, 1979.
241
Sisteme de conducte
13. Florea V., Panaitescu V., Mecanica fluidelor, Editura Didactică şi

Pedagogică Bucureşti, 1979.
14. Euroheat & Power, District Heating System Rehabilitation and
Modernization Guide, 2004.
15. Frederiksen S., Werner S., Fjarrvarme, Studentlitteratur, 1993.
16. H.G. 163/2004, Hotărâre privind aprobarea strategiei naţionale în
domeniul eficienţei energetice, 2004.
17. Holmgren K., Role of a district-heating network as a user of waste-heat
supply from various sources – the case of Goteborg, Applied Energy, 2006.
18. Iamandi C., Petrescu V., Damian R., Sandu L., Anton A., Hidraulica
instalaţiilor, vol. II, Editura Tehnică, 2002.
19. Idelcik E., Îndrumar pentru calculul rezistenţelor hidraulice, Editura
Tehnică Bucureşti, 1984.
20. Ilina M., Berbecaru D., ş.a., Manualul de instalaţii, Editura ARTECO,
Bucureşti, 2002.
21. Ionescu D., Matei P., Ancuşa V. ş.a., Mecanica fluidelor şi maşini
hidraulice, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1983.
22. Kakac S., Liu H., Heat Exchangers, CRC Press, 2002.
23. Leca A., I. Prisecaru, Tănase H.M., Lupescu L., Raica C., Conducte pentru
agenţi termici - Îndreptar., Editura Tehnică Bucureşti, 1986.
24. Leca A., Reconfigurări geopolitice actuale privind resursele primare de
energie. Poziţia României, Forumul Regional al Energiei – Foren 2006,
Neptun, 11-15 iunie 2006.
25. Niculescu N., Ilina M., Bandrabur C., Beldiman M., Crăciun M., Instalaţii
de încălzire şi reţele termice, Ed. Did. şi Ped., Bucureşti. 1985.
26. Niculescu N., Athanasovici V., Dificultăţile sistemelor de alimentare
centralizată cu căldură din România, Conferinţa STTR, A XXXII-a
Conferinţă anuală STTR, “Probleme actuale ale termoenergeticii şi
termoficării din România”, Braşov, 6-7 decembrie 2005.
27. Morofsky E. L., Verma V., DESA analytical manual. Public Works Canada,
Guidlines series no 29, 1979.
28. Padet J., Echangeurs thermiques. Collection Technologies de l’Université à
l’Industrie, Paris, 1994.
29. Petitjean R., Total Hydronic Balancing, Responstrzck, Boras, Sweden,
1997.
30. Popescu D., Mecanica fluidelor. Bazele teoretice, Editura CERMI, Iasi,
2004.
242
Bibliografie
31. Randlov P., District Heating Handbook, European District Heating Pipe
Manufacturers Association, 1997.
32. Rotariu D., Probleme privind implementarea Directivei 2004/8/EC, A
XXXII-a Conferinţă anuală STTR, “Probleme actuale ale termoenergeticii şi
termoficării din România”, Braşov, 6-7 decembrie 2005.
33. Directive 2004/8/ EC, Of the European Parliament and of the Council of 11
February 2004 on the Promotion of Cogeneration Based on a Useful Heat
Demand in the Internal Energy Market, 2004.
34. EcoHeatCool, WP6, Euroheat & Power,
http://www.euroheat.org/ecoheatcool/
35. Green Paper on European Energy Policy, EC document,
http://ec.europa.eu/energy/green-paper-energy/index_en.htm, 9 martie 2006.
36. International Energy Agency, World Energy Outlook, 2004,
http://www.worldenergyoutlook.org/
37. Programul „Termoficare 2006-2009, calitate şi eficienţă”, iunie 2006.
38. TERMIS. Manual.
39. World Energy Council „Neptun Declaration on revitalising district heating
and co-generation in central and eastern Europe”, 10 iunie 2002.
40. Catalog Danfoss
41. Catalog ISOPLUS
42. Catalog Tour &Andersson, Balancing valves, http://www.victaulic.com/.
43. INCERC Bucureşti, Metodologie privind echilibrarea hidraulica a reţelelor
termice cu apa calda si fierbinte, indicativ MP 028-03, CRESCENTO
PRINT, decembrie 2004.
44. GP 066-02, Ghid pentru transformarea punctelor termice alimentate de la
industrie în centrale termice pentru ansambluri urbane, Buletinul
Construcţiilor vol.22/2003.
45. I-13-1, Normativ pentru exploatarea instalaţiilor de încălzire centrală,
MLPTL, 2002.
46. I-13-02, Normativ pentru proiectarea şi executarea instalaţiilor de încălzire
centrală, Buletinul Construcţiilor, vol. 14-15, 2003.
47. I-36-01, Ghid pentru proiectarea automatizării instalaţiilor din centrale şi
puncte termice, MLPTL, 2001.
48. I-13-02, Normativ pentru proiectarea şi executarea instalaţiilor de încălzire
centrală, Buletinul Construcţiilor, vol. 14-15, 2003.
243
Sisteme de conducte
49. NP 059-02, Normativ privind exploatarea sistemelor centralizate de

alimentare cu energie termică-reţele şi puncte termice, MLPTL, 2002.
50. NP 029-98, Normativ de proiectare şi execuţie pentru reţele termice cu
conducte preizolate montate în sol utilizate la transportul agentului termic
de încălzire şi a apei calde de consum, MLPTL, 1998.
51. Prescripţii tehnice pentru proiectarea, montarea, reparare, exploatarea şi
verificarea conductelor de abur şi apă fierbinte. ISCIR C15-85 Bucureşti.
Ed. Tehnică 1985.
52. Îndreptar pentru calculul şi proiectarea conductelor de abur şi apă fierbinte
de medie şi joasă presiune din termocentrale. Bucureşti ISPE 1982.
53. STAS 9488-74, Mecanica fluidelor. Terminologie, simboluri, unităţi de
măsură.
54. STAS 3061-74, Hidraulica. Terminologie, simboluri, unităţi de măsură.
55. STAS 1647-85, Căldură. Terminologie şi simboluri.
244

Sisteme de Conducte

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Sisteme de Conducte

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

SISTEME DE CONDUCTE

Tehnoredactare: Daniela POPESCU

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Lucrarea se adresează în primul rând studenţilor secţiei de Maşini şi

Fig. 1.1. Elemente componente ale unui sistem de conducte.

Ţevile sunt utilizate la executarea tronsoanelor rectilinii ale traseelor de

Fig. 1.2. Conductă termică.

Fig. 1.3. Conducte flexibile Pe-X.

Fig. 1.4. Conducte preizolate rigide.

Fig. 1.5. Conducte preizolate flexibile.

Începând cu anul 1960, când au fost construite pentru prima oară în

preizolate – fitinguri preizolate industriale, EN 489 – postizolarea conductelor

• rezistenţă la compresiune: 0.3 Mpa – SR EN ISO 844/ 1998;

Fig. 1.6. Spumă din poliuretan (PUR).

Mantaua conductelor pozate aerian este din aluminiu, iar a celor

Fig. 1.7. Manta de protecţie din aluminiu pentru

Fig. 1.8. Manta de protecţie din PEHD pentru

Curbele, coturile, reducţiile şi ramificaţiile constituie elemente de

Coturile se confecţionează din ţevi îndoite prin procedee de prelucrare la

Fig. 1.9. a. Detalii de cot.

Fig. 1.9. b. Detalii de cot.

Fig. 1.10. Detalii de ţevi curbate.

Fig. 1.11. a. Teuri egale şi reduse.

Fig. 1.11. b. Teuri egale şi reduse.

Fig. 1.12. Fitinguri în cruce egale şi reduse.

Fig. 1.13. Reducţii concentrice şi excentrice.

Fig. 1.14. Cot preizolat. Fig. 1.15. Cot preizolat dublu.

Fig. 1.16. Reducţie preizolată. Fig. 1.17. Ramificaţie preizolată.

Ramificaţiile (fig. 1.17) conductelor preizolate din oţel sunt forjate,

În circuitele secundare se mai utilizează şi conducte preizolate flexibile din

polietilenă. Aceste conducte au următoarele avantaje: greutate redusă, rezistenţă

Fig. 1.18. Conducte flexibile ECOFLEX Thermo Twin.

Fig. 1.19. Conducte flexibile CALPEX DUO (Brugg Systems).

1.4. Elemente de asamblare

De regulă, îmbinarea conductelor din oţel inclusiv a coturilor şi

Mufe şi izolări locale pentru conducte preizolate

Fig. 1.20. Manşon termoductibil. Fig. 1.21. Manşon sudabil.

Fig. 1.22. Căciulă de capăt.

Fig. 1.23. Căciulă de capăt pentru conducte preizolate duble.

Căciulile de capăt (fig. 1.22 şi fig. 1.23) se folosesc pentru protejarea

Inelele de etanşare se folosesc pentru etanşarea dintre ţeava preizolată şi

Fig. 1.24. Inel de etanşare.

Fig. 1.27. Cuplă de reducere. Fig. 1.28. Cuplă de capăt.

Fig. 1.29. Cuplă în T pentru ramificaţie.

Fig. 1.30. Cochilii pentru ramificaţie.

Armăturile reprezintă elemente de conductă prin intermediul cărora

Fig.1.31. Robinete cu sertar.

Fig. 1.32. Robinet cu sertar.

Fig. 1.33. Robinet cu ventil.

Robinete cu obturator sferic

Fig. 1.34. Robinet sferic.

Robinetul de reglare cu clapetă fluture

Fig. 1.35. Robinet de reglare cu clapetă fluture.

Robinetul de reţinere cu clapetă

Fig. 1.36. Robinet de reţinere cu clapetă.

Robinete de reglare şi control

Caracteristica intrinsecă a unui robinet de control reprezintă variaţia

Fig. 1.37. Compensarea neliniarităţii caracteristicii unităţii terminale prin

Alegerea unui robinet de control se efectuează pentru condiţii nominale de

denumit autoritatea vanei.

Fig.1.38. Presiunea diferenţială aplicată robinetului de control depinde

Fig.1.39. Modificarea caracteristicii liniare a unui robinet în funcţie de

În figura 1.39 este prezentat modul în care o caracteristică liniară este

Fig. 1.40. Modificarea caracteristicii EQM a unui robinet în funcţie de