Paznicul Cetății

Paznicul Cetății

Paznicul
Cetatii

Carina A. Baba

lui Cristian Andrei,

pentru când va fi mare…

Arad, 2018
Paznicul Cetății

Cum se naște o
poveste?

Cele mai importante lucruri

într-o dimineață ploioasă
de vacanță
sunt:
cafeaua, o coală de hârtie și
un pix –

Ideile curg pe albul imaculat

ca stropii de ploaie
peste o lume în derivă,
născând
poeme grave
sau, din dragoste prea mare
pentru îngerul ce doarme
alături,
o poveste...

Cuvintele magice ale poveștii

apar liniștit
de sub cerneala neagră
de parcă ar fi pene de șoim
din povestea tocmai
plămădită:

„A fost odată o cetate și un

șoim...”
 Paznicul Cetății

„A fost odată o cetate și un șoim...”

 Paznicul Cetății

Un strop de istorie,
un strop de
geografie...
Cetatea Șoimoș - Cetatea
Șoimilor
Zidurile străvechi ale unui castel, ale unei
biserici sau ale unei cetăți păstrează enigme care
așteaptă în tăcere să fie descoperite de către noi,
cei care, fascinați, le contemplăm.
Cetatea Șoimoș nu face excepție. Situată pe
malul drept al Mureșului, pe dealul Cioaca Tăutului
pare că face parte dintr-o poveste. Și chiar așa este .
 Paznicul Cetății

Cetatea a fost construită prin secolul al

XIII-lea de către o familie de nobili. Pe atunci,
se numea Castrum Somos. Numele și l-a luat de la
șoimi. De la șoimii îmblânziți de castelani, de la
șoimii folosiți la vânătoare.
Peste un veac, Cetatea Șoimilor ajunge
domeniu regal, iar peste încă un veac intră în
posesia lui Iancu de Hunedoara.
În secolul al XVI-lea, cetatea revine lui
Gheorghe Hohenzollern de Brandenburg. Pe la
jumătatea secolului, după Răscoala lui Gheorghe
Doja, Șoimoșul devine reședința principelui Ioan
Sigismund și a mamei sale, Isabela. Cetatea este
întărită și înfrumusețată în stilul Renașterii. Nu
peste mult timp, cetatea va fi ocupată de turci,
dar la începutul secolului al XVII-lea, aceasta va
trece sub stăpânirea lui Mihai Viteazul.
Cetatea va fi părăsită în 1788, iar zidurile
ei se vor preface, încet, în ruine.
 Paznicul Cetății

Cetatea Șoimoș (Solymos) este una din

cele trei cetăți medievale aflate în județul Arad,
alături de cele din Șiria și Dezna.

Legenda spune că aceste cetăți au fost

construite de trei surori. Două dintre surori vor
să termine (și sunt sigure că termină) de
construit cetatea în două zile, cu ajutorul lui
Dumnezeu. A treia fată, orgolioasă și sfidătoare,
nu ține cont de divinitate și afirmă că oricum va
 Paznicul Cetății

construi cetatea în două zile. Pedeapsa divină nu

întârzie prea mult. După ce constructorii au
finalizat cetățile, acestea s-au prăbușit, iar
fetele au fost prefăcute în șerpi albi, care aveau
coroană pe cap și chei de aur la gură. Legenda
continuă: șerpii apar în fiecare an și așteaptă
eliberatorul, care va lua coroanele și cheile și va
readuce cetățile în toată splendoarea lor, iar pe
șerpi îi va transforma din nou în ființe umane.
Unii cercetători consideră că aceste
cetăți sunt construite pe vechi dave dacice, care
au constituit hotarul Daciei Romane. Alții spun că
între Dezna, Șiria și Șoimoș există tuneluri
secrete.
Adevărul e că fiecare piatră cenușie, din
care e alcătuită cetatea, ascunde câte o taină,
câte o poveste, iar nouă nu ne rămâne decât să
descoperim aceste taine și să admirăm Cetatea
Șoimilor, sperând să mai vedem deasupra ruinelor
ei câte un șoim care scrutează văzduhul.
 Paznicul Cetății

Mit, religie, simbol...

Soimul - perspective
 Paznicul Cetății

Soimul și păsările asemănătoare de pradă

(vulturul, uliul) au un simbolism contradictoriu.
El poate simboliza:

răul și moartea;
lumina solară;
pe regele păsărilor;
pasăre regală sacră în Egiptul antic,
îl simbolizează pe Horus, zeul
cerului sau pe Ra, zeul soarelui;
victoria, în viziunea celților;
 Paznicul Cetății

pe mesagerul lui Apollo, în legendele

greco-romane;
un mijloc de transport al Indrei,
zeitate hindusă;
soarele și războiul, în viziunea
chinezilor;

Românii cred că șoimul este o pasăre

foarte inteligentă: „Isteț ca un șoim!” spune
zicala...

În unele culturi, Șoimul era considerat o

rudă a lui Mercur – mesagerul divin, deoarece el
te învață să observi cu atenție ceea ce se
petrece în jur...
Paznicul Cetății
 Paznicul Cetății

Dicționar explicativ...

ȘOIM, șoimi, s. m. 1. Nume dat mai multor păsări

răpitoare de zi, de mărime variată, agere și puternice, cu
ciocul scurt și curbat și având câte o crestătură în formă
de dinte, care se hrănesc cu pradă vie, mai ales cu păsări
(Falco). 2. Epitet pentru un bărbat curajos, viteaz,
mândru, semeț; șoiman (2). 3. (Pop.) Cal sprinten, aprig;
șoiman (3). 4. Copil preșcolar sau în primele clase de școală
care făcea parte din organizația Șoimilor Patriei până în
decembrie 1989. – Din magh. sólyom.
 Paznicul Cetății

Joc și Artă - 3D, quiling, origami

Paznicul Cetății
Paznicul Cetății
 Paznicul Cetății

Un strop de biologie...

Soimii (Falco) sunt un gen de păsări răpitoare diurne

din familia Falconidae. Sunt de mărime variată, agere și
puternice, cu ciocul scurt și curbat și având câte o crestătură în
formă de dinte, care se hrănesc cu pradă vie, mai ales cu păsări.
Sunt răspânite pe larg pe toate continentele cu
excepția Antarctidei.
Șoimii au partea superioară a ciocului curbată în jos,
ceea ce ajută pasărea să sfâșie carnea sau să spargă craniul
animalui vânat. Irisul păsărilor din această familie este în general
de culoare întunecată. Partea superioară a picioarelor este
acoperită de pene, la fel ca și la celelate păsări răpitoare. Toți
șoimii au 15 vertebre cervicale, cea ce permite, de exemplu,
lui Falco tinnunculus să-și rotească capul 180° în căutarea
pradei. Ochiul șoimului permite păsării o rază vizuală de 220°
fără să rotească capul.
În familia șoimilor există atât păsări migratoare cât și
sedentare. În libertate șoimii trăiesc de regulă între 15 și 18 ani.
Spre deosebire de celelate păsări răpitoare ei nu construiesc
cuiburi, ci ocupă cuibul altor păsări aflat pe stânci, copaci sau
clădiri.
Datorită aripilor lungi și înguste, pasărea are un zbor
rapid, iar spre deosebire de vultur și uliu, șoimul poate urmări,
ajunge și ataca prada în aer. Această tehnică de vânătoare a
păsării a determinat omul să folosească șoimii dresați pentru
vânătoare.
Prada șoimilor constă din păsări, rozătoare mici, reptile,
amfibii și insecte mai mari. În afară de prinderea pradei,
ghearele șoimului pot servi și la atacul prăzii, care fiind lovită în
aer de ghearele lui Falco peregrinus poate muri pe loc
(wikipedia.ro).
Paznicul Cetății

Colorăm…
 Paznicul Cetății

Legendă...

Șoimul care nu voia să zboare

Un împărat a primit doi șoimi.

Unul a fost antrenat, despre celălalt i s-
a spus că refuză să se dezlipească de
creanga pe care stătea.
Unul dintre slujitori trebuia să se
cațere în fiecare zi în copac să-i ducă
de mâncare.
După ce a încercat în fel și chip să
facă șoimul să zboare de pe creangă,
împăratul și-a rugat supușii să-l ajute.
Un bătrân înțelept s-a oferit să
facă el asta și, a doua zi când s-a
trezit, împăratul a văzut șoimul
zburând de colo-colo.
–Cum ai făcut? și-a întrebat supusul.
–A fost foarte simplu. Nu a trebuit
decăt să îi tai craca de sub picioare.
 Paznicul Cetății

Morala: uneori ni se taie craca de

sub picioare ca să ne aducem
aminte că putem zbura!

Un strop de literatură…

vânătoare cu şoim
Ștefan Augustin Doinaș

în zori de zi când cea din urmă stea

este sătulă de isprăvi nebune,
un prinţ al vânătorii povestea
şi-un gramatic nota ce i se spune…

„mai mare-n evul ce mi s-a predat

o altă întâmplare nu există!”
- mărite domn! am un condei ciudat:
în loc de "mare"-a scris cu lacrimi: "tristă"!

"afară astrul zilei neclintit

sună din bronzuri vechi ca o fanfară…"
- măria ta! condeiul meu smintit
notează "înlăuntru" nu "afară"!

"la fel de-aprinsă-n învelişul ei

simţeam bătaia sângelui în vine:
o flacără sporindu-se-n ulei"
- stăpâne! s-a notat aceasta bine!
 Paznicul Cetății

"de patru zile şoimul aştepta

flămând cu ochiul galben cum e luna"
- să fim mai drepţi cu el măria ta!
"de patru zile" nu: "dintotdeauna".

"în colivia-i strâmtă fără somn

lipsit de zări murea de trândăvie!"
- sunt zări care se nasc mărite domn!
şi scăpară cumplit în colivie…

"aidoma cu el tânjeam spre cer

să-ndestulez vederile-mi auguste!"
- stăpâne! poftele măririi cer
cât nu e-n stare limba ei să guste.

"atunci l-am scos din lat!" - ba nu l-ai scos!

"ştiam simţând cum muşcă din mănuşă
ce patimi poartă-n pliscul fioros…"
- aşa-i! dar nu ştiai ce poartă-n guşă!

"cuprinsu-ntreg părea ca scos din minţi

deşi nu-l tulburau măcar zefirii"
- stăpâne! nu se cade să te minţi:
lăuntrul iscă tulburarea firii!

"haitaşii-aveau pe chip surâs felin

de câini zeloşi care-şi confirmă faita"
- mărite domn! golanii simt din plin
când ura de la curte-asmută haita!

"eram atât de mare" - un pigmeu!

"ca un topaz întinderea măruntă
 Paznicul Cetății

lucea stropită-n inelarul meu…"

- dar, doamne! nu era inel de nuntă.

"visam o pradă mare mai presus

de orice zvăcnet de aripi mortale!"
- visai să pui în locul stelei sus
obscura stemă a domniei tale!

"parcă vânam prin mine urmărind

pe dincolo de orice cuviinţă
o pasăre ce zboară, de pe-un grind
ce mă răsfrânge-n ape o fiinţă,

ce mă-ntrecea şi mă urma în timp

şi vălurea cu-o ritmică aripă
oglinda unui aprig anotimp
în care toate concentrate-n clipă

mă proslaveau liturgic împrejur:

câmpii şi oşti donjoane şi ducate
veneau urlând în calea mea o! jur
vânam prin clare zile spintecate…

de răsuflarea mea simţeam că sunt

ca şoimul ce-şi găseşte-adevăratul
destin - fantoma unui prinţ mărunt
în care se trezeşte împăratul!

eram prea exaltat ca să observ

că şoimul meu pierise supt de zare,
dar simt acum că agerul meu serv
el - vânătoru-a ce mi se năzare
 Paznicul Cetății

pe bolţi cu vulturi şi ereţi complici

îmi răspândeşte numele-n tărie"
- te-nşeli stăpâne! şoimul e aici
pe mâna mea şi aripa lui scrie!...
Paznicul Cetății

Pictură: Șoim
Paznicul Cetății

Funny 
 Paznicul Cetății

Photography art...
 Paznicul Cetății

Povestea Paznicului Cetății...

 Paznicul Cetății

A fost odată ca niciodată... așa încep toate

poveștile, așa voi începe și eu povestea
Paznicului Cetății...
Se spune că undeva în adâncurile Munților
Zărand, undeva la hotarul dintre Banat și Ardeal,
se afla o cetate. Era o cetate ca toate cetățile: nici
prea mare, nici prea mică, nici prea rezistentă,
nici prea fragilă, nici prea-prea, nici foarte-
foarte, cum s-ar zice.
Această cetate avea totuși ceva cu totul și
cu totul deosebit: avea priveliști de vis. Și mai
avea un șoim. Un șoim cu totul și cu totul
minunat, un șoim așa cum numai în povești se
află.
Când s-a pripășit pe aceste meleaguri nu
aș putea să spun. Știu doar că oamenii
încercaseră să îl prindă și să îl îmblânzească, dar
nu au avut sorți de izbândă. Șoimul meu le scăpa
mereu printre degete. Era isteț, ce mai! Că nu
degeaba are românul vorba aceea: „e isteț ca un
șoim!”
Șoimul acesta era isteț și frumos, și
curajos și ager și.... mai avea vreo mie de
calități, dar avea și un călcâi al lui Achile, un
punct slab, care va să zică... Nimeni nu știa de
el. Nici măcar eu. Numai că într-o zi mi-a trântit
 Paznicul Cetății

soarele o rază direct în vârful capului și mi-a

deschis mintea: înțelesesem! Punctul slab al
șoimului meu era Cetatea. Da! Cetatea! Pentru
că cetății i se dăruia trup și suflet. Se trezea în
același timp cu zorile și cu zorelele, numai așa,
ca să vadă dacă totul e în regulă, dacă nu atacă
turcii, dacă nu atacă rușii, ungurii, dacă nu atacă
vreun careva fălos nevoie mare Cetatea lui. Se
scutura bine, își înălța capul, apoi aripile și
zbura.
Numai el și norii pluteau pe cer. Privirile
lui agile vedeau până în depărtarea cea mai
mare. Defileul Mureșului, fiind în acest fel
verificat, își întorcea zborul înspre păduri. De
acolo puteau ieși tot felul de jivine. Dar, de cele
mai multe ori, era pace și liniște. Oamenii
locului iubeau să își odihnească oasele bătrâne în
zori. Doar nu era vorbă spusă aiurea vorba ceea
despre somn, cum că mai dulce e de dimineață.
După ce își făcea rondul, se întorcea în
cuibul lui. Avea un cuib mare, așa cum trebuie să
fie un cuib de șoim. De acolo, de pe cea mai de
sus creangă a stejarului putea să facă de strajă
fără grijă că i-ar scăpa ceva. Vedea viperele care
plănuiau să atace satul, vedea turmele de oi și pe
câte un câine lățos alergându-le fără milă, roiuri
 Paznicul Cetății

de albine ce dădeau târcoale florilor de salcâm,

de care erau pline pădurile. Tare îi mai plăceau:
și frumoase, și parfumate! Numai bune de pus pe
rană în serile în care soarele se aruncă în valurile
verzui ale Mureșului, pentru a se îmbăia înainte
de culcare.
Dar a venit o zi... zilele vin, firește,
ordonat, precis, una după alta, dar... a venit o zi
mai altfel. O zi care anunța fapte mărețe... și
cotituri de destin.
Simțea și șoimul că ceva straniu se va
întâmpla. Și-a făcut rondul de dimineață. Și-a
făcut straja de amiază. S-a dus la vânătoare ca să
își aline foamea și... când s-a întors... a simțit că
se năruie totul în jurul lui, că se năruie el însuși,
că o să cadă din adâncul albastru al cerului pe
dealul sur, plin cu mușețel și cu mentă sălbatică.
Defileul Mureșului era cucerit de armate.
Drumul plin de praf și de cai. Dealul peste care
trona cetatea își pierduse liniștea, mușețelul,
menta, pietrele... Cetatea era sub asalt. Nu mai
vedea decât veșminte roșii care aruncau cu pietre
asupra zidurilor cenușii. Era o blasfemie. Cum
puteau face așa ceva? Era cetatea lui! Era
Cetatea! Sub nici o formă nu putea să permită
așa ceva. În urechi simțea ca o zgârietură
 Paznicul Cetății

zgomotul făcut de berbecii cu care nelegiuiții

aceia îmbrăcați în roșu încercau să dărâme
porțile, să treacă podul, să cucerească Cetatea.
Nu a mai ținut cont de nimic. A văzut roșu
înaintea ochilor! Și-a simțit sângele urcându-i în
cap, în ochi... s-a năpustit, fără să îi mai pese de
ceva, peste toți, pe rând, deodată... îi ataca așa
cum putea mai bine: cu ghearele puternice, cu
clonțul de fier, cu aripile care păreau de oțel, nu
din pene fragile. Zgâria, mușca, rănea. Dar lupta
nu a durat decât o clipă. El nu avea puști,
pistoale, baionete. Nu avea decât dragul de
cetate. Cetatea era casa lui. Acolo s-a născut. În
acel stejar care veghea bunul mers al vremurilor.
Știa că nu va rezista, că trupul lui de carne va
lăsa sângele să se prelingă în pământul lutos al
colinei, să curgă până în apele Mureșului, care,
cumva, îi vor purta viața în undele lor o veșnicie
întragă, căci el era Paznicul Cetății...
(august, 2017)
Paznicul Cetății

Fin