UNIVERSITATEA DIN PETROŞANI

FACULTATEA DE INGINERIE MECANICĂ ŞI

ELECTRICĂ

CURS POSTUNIVERSITAR DE &219(56,(

EDUCAŢIE TEHNOLOGICĂ

TEHNOLOGII ŞI MATERIALE LEMNOASE

CONF.UNIV.DR.ING. SORIN MIHĂILESCU

PETROŞANI 2013
 INTRODUCERE

Lemnul este una din cele mai importante materii prime naturale fiind utilizat în principal
la fabricarea mobilei, ca material de construcţii, la fabricarea hârtiei, fibrelor celulozice,
articolelor de uz casnic, jucăriilor, articolelor de uz casnic, jucăriilor, articolelor de papetărie,
ambarcaţiunilor, ambalajelor etc.
Lemnul este o materie primă valoroasă pentru unele ramuri ale economiei ca: industria
chimică (carton, celuloză, hârtie), industria textilă, industria mobilei, construcţii, instrumente
muzicale etc., datorită avantajelor pe care le prezintă, şi anume rezistenţă mecanică bună, masă
specifică redusă, prelucrare uşoară.
Calitatea produselor din lemn, şi în special a mobilei (cel mai important produs din lemn)
depinde de structura, compoziţia chimică şi proprietăţile lemnului.
Lemnul este un material format, predominant, din substanţe de natură organică (vegetală),
având ca origine arborii.
Compoziţia chimică elementară a lemnului este alcătuită, în principal, din carbon (50 %),
oxigen (42), hidrogen (6 %) şi azot (1 %), care formează aproximativ 99 % din combinaţiile
chimice constitutive, restul fiind combinaţiile minerale acumulate din sevă.
Lemnul folosit în procesele de prelucrare primară provine din tăieri: principale, secundare
şi accidentale. Structura producţiei şi sortimentele de lemn sunt determinate de asortimentul de
specii. Ponderea diferitelor specii în compoziţia pădurilor este importantă şi pentru structurarea
şi dimensionarea industriei de prelucrare a lemnului. Masa lemnoasă totală exploatată în
România se stabileşte de parlament, la propunerea guvernului (circa 15 milioane m3/an). Pe
specii, acest volum se compune din: răşinoase – 37 %, fag – 42 %, stejari -10 % şi diverse
foioase – 11 %.
Industria cherestelei una dintre ramurile de bază ale industriei de prelucrare a lemnului,
utilizează din cota anuală peste 65 % din volumul de răşinoase şi peste 35 % din cel de foioase.
 CUPRINS

INTRODUCERE

1. STRUCTURA, COMPOZIŢIA CHIMICĂ ŞI PROPRIETĂŢILE LEMNULUI

1.1. Structura lemnului
1.2. Compoziţia chimică a lemnului
1.3. Proprietăţi fizice
1.4. Proprietăţi mecanice
1.5. Alte proprietăţi ale lemnului

2. CARACTERISTICILE ŞI DOMENIILE DE UTILIZARE ALE PRINCIPALELOR

SPECII DE LEMN
2.1. Specii autohtone
2.2. Specii exotice

3. PRINCIPALELE DEFECTE ALE LEMNULUI

4. SORTIMENTUL MĂRFURILOR DIN LEMN

4.1. Produse brute din lemn
4.2. Semifabricatele din lemn
4.3. Produse finite din lemn

5. MOBILA
5.1. Materiale utilizate la fabricarea mobilei
5.2. Clasificarea mobilei
5.3. Mobila stil

BIBLIOGRAFIE
 1. STRUCTURA, COMPOZIŢIA CHIMICĂ ŞI PROPRIETĂŢILE LEMNULUI

Lemnul este un material de natură organică cu o compoziţie chimică complexă, eterogen

şi anizotrop, obţinut din arbori forestieri de esenţă răşinoasă sau foioasă.

1.1. Structura lemnului

Lemnul are o structură fibroasă şi orientată, formată din celule cu membrane lignificate.
Acestea formează ţesuturi specializate care conferă rezistenţă şi totodată servesc la conducerea
apei cu substanţe minerale din sol şi a sevei elaborate.

a. Structura microscopică a lemnului

Lemnul este constituit din celule variate ca formă, mărime şi poziţie, după funcţiile pe
care le îndeplinesc în arbore (Fig. 1.1.a, b).

Secţiune transversală 6
4
5
2
1
3 4
7
Secţiune tangenţială
4

Secţiune radială

a. răşinoase
1 – traheidă axială (lemn timpuriu); 2 – traheidă axială (lemn târziu); 3 – traheidă radială; 4 – celulă de
parenchim radial; 5 – celulă de parenchim epitelial; 6 – canal rezinifer vertical; 7 – canal rezinifer orizontal.

2
4
Secţiune transversală
6 15 3

Secţiune tangenţială
Secţiune radială 5
6

b. de foioase
1 – element de vas (lemn timpuriu), 2 – element de vas (lemn târziu), 3 – fibră (lemn timpuriu), 4 – fibră (lemn
târziu), 5 – celulă de parenchim lemnos longitudinal, 6 – celulă de parenchim radial
Fig. 1.1. Structura microscopică a lemnului
 Cea mai mare parte a celulelor din arbore mor încă din timpul când arborele este în viaţă.
Din aceste celule, în lemn rămân numai pereţii sau membranele celulare şi uneori o parte din
conţinutul celular, în special unele substanţe de rezervă şi de secreţie.
După forma lor, celulele din lemn sunt de două tipuri: parenchimatice şi prozenchimatice.
Celulele parenchimatice sunt izodiametrice sau puţin alungite, iar cele prozenchimatice
sunt alungite şi înguste.
În lemnul de răşinoase sunt următoarele celule parenchimatice: celulele de parenchim din
razele medulare şi celulele epiteliale ale canalelor rezinifiere, iar în lemnul de foioase: celulele
de parenchim din razele medulare, parenchimul lemnos, celulele epiteliale ale canalelor
gumifere.
Celulele prozenchimatice prezente în lemnul de răşinoase sunt traheidele, iar în lemnul
de foioase vasele (traheele), traheidele şi fibrele.
Elementele anatomice principale ale lemnului sunt: traheidele, vasele (traheele), fibrele,
parenchimul şi canalele intercelulare.
Traheidele sunt celule alungite, închise, ale căror capete sunt mai ascuţite în lemnul
târziu şi mai rotunjite în lemnul timpuriu. La unele specii, pereţii prezintă îngroşări spiralate.
Traheidele ocupă volumul cel mai mare (aproximativ 90 %) al lemnului de răşinoase şi se găsesc
în lemnul multor specii de foioase.
Vasele sau traheele sunt formate prin fuzionarea unui număr mare de celule
prozenchimatice cu pereţi relativ subţiri – elemente de vase – aşezate cap la cap în direcţie
longitudinală şi ai căror pereţi intermediari au dispărut total sau parţial, rezultând astfel tuburi de
diferite lungimi. Acestea servesc, la speciile de foioase, la conducerea în arbore a sevei brute.
Elementele de vase la maturitate sunt celule deschise, perforate. Ele sunt foarte variate ca formă,
dimensiuni, îngroşări ale pereţilor, perforaţii şi incluziuni.
Fibrele (fibrele liberiene) constituie elementele de rezistenţă ale lemnului de foioase. Ele
sunt celule foarte alungite şi subţiri, cu pereţi groşi. Au contur de obicei poligonal în secţiune
transversală, iar la capete sunt uneori dentate sau bifurcate spre a se ancora mai bine unele de
altele. Fibrele sunt distribuite foarte variat în lemn, de la împrăştiate uniform, până la grupări
caracteristice (benzi, zone sub formă de flăcări, zone insulare cu contur neregulat etc.).
Lungimea şi grosimea fibrelor variază de la o specie lemnoasă la alta. De asemenea, proporţia
fibrelor în lemn variază foarte mult de la o specie la alta, ajungând până la 70 % sau chiar mai
mult.
Parenchimul din lemn, după poziţia pe care o are, este de două tipuri: parenchim lemnos
şi parenchim de rază, întrucât se află în razele medulare. Parenchimul lemnos este format din
celule parenchimatice dispuse paralel cu axa arborelui. Parenchimul de rază este format din
celule parenchimatice dispuse radial, în formă de benzi, constituind în unele cazuri, împreună cu
celulele de parenchim epitelial şi celulele prozenchimatice (traheidele), razele medulare ale
lemnului.
Canalele intercelulare sunt reprezentate prin canalele rezinifere la răşinoase şi canalele
gumifere la foioase. Canalele rezinifere conţin doar răşini, în schimb cele gumifere conţin
substanţe de diferite naturi: gume, răşini, uleiuri etc.

b. Structura macroscopică a lemnului

Datorită neomogenităţii, structura, aspectul şi proprietăţile lemnului diferă în funcţie de

cele trei secţiuni principale care se pot executa prin trunchi (Fig. 1.2):
• secţiunea transversală, făcută perpendicular pe axa longitudinală a trunchiului;
• secţiunea radială, longitudinală, care trece prin axa trunchiului;
• secţiunea tangenţială, făcută perpendicular pe rază şi tangentă la inelul anual.
În secţiune transversală, trunchiul prezintă de la exterior către interior următoarele zone
concentrice principale (Fig. 1.3): scoarţa, cambiul şi lemnul (partea lemnoasă).
 Secţiune transversală

Secţiune radială

Secţiune tangenţială

Fig. 1.2. Secţiuni principale prin trunchi

Secţiune transversală Măduvă

Duramen
Cambiu Inel anual
Alburn

Coajă sau
scoarţă

Raze
medulare

Lemn
timpuriu
Lemn
Raze târziu
medulare
Secţiune radială
Secţiune tangenţială
Fig. 1.3. Structura macroscopică a lemnului

Scoarţa (coaja) este ţesutul exterior al trunchiului, care înveleşte lemnul protejându-l.
Ocupă un volum de 7-30 % din volumul arborelui şi este alcătuită din ritidom şi liber.
Ritidomul este partea moartă exterioară a scoarţei care are rolul de a apăra trunchiul de
acţiunea agenţilor fizici sau biologici din mediul exterior. În funcţie de specie, ritidomul poate fi
neted sau poate prezenta crăpături, brăzdări sau poate fi desprins în diferite moduri (în solzi, în
fâşii sau în plăci).
Liberul este partea vie a scoarţei care se găseşte spre interiorul trunchiului. Se dezvoltă
anual din cambiu şi este alcătuit din vase, fibre liberiene şi ţesuturi de parenchim.
Scoarţa se îndepărtează la prelucrarea lemnului, doar cea a anumitor specii beneficiind de
o valorificare superioară. Astfel, din coaja stejarului se extrag substanţe tanante, iar din cea a
arborelui de chinină se obţin diferite substanţe medicinale.
Cambiul este un ţesut generator, format dintr-un singur strat de celule situat între scoarţă
şi lemn, care determină creşterea în grosime.
Celulele care alcătuiesc acest ţesut au proprietatea de a se multiplica în mod continuu în
timpul perioadei de vegetaţie a arborelui, dând naştere în fiecare an, spre interior, la ţesuturi care
formează liberul.
Lemnul este o grupare de ţesuturi de structură complexă, care constituie cea mai mare
parte din volumul trunchiului, al ramurilor şi al rădăcinilor, fiind totodată şi cea mai valoroasă
parte. În secţiune transversală, lemnul prezintă, de la exterior către interior, următoarele trei zone
concentrice principale: alburnul, duramenul şi măduva.
Alburnul este zona de la exterior a trunchiului cu ţesut rar, cu umiditate ridicată, obişnuit
de culoare deschisă (gălbui-albicioasă), prin care se face circulaţia ascendentă a sevei brute.
Ocupă un volum mai mic sau mai mare în raport cu volumul întregului trunchi în funcţie de
specie, vârsta arborelui şi condiţiile climatice.
Duramenul sau lemnul matur este o zonă interioară situată după alburn, formată prin
procesul de duramnificare a alburnului. Din punct de vedere fiziologic duramenul este inactiv, el
servind numai pentru rezistenţa arborelui. Formarea sa începe la diferite vârste cuprinse între 3-5
ani la salcâm şi 30-55 de ani la stejar. Duramenul prezintă un ţesut dens, rezistent, puţin
permeabil la lichide şi cu proprietăţi fizico-mecanice superioare alburnului. Grosimea şi culoarea
duramenului variază după specie, vârstă, locul secţiunii etc. De exemplu, la speciile de foioase
duramenul este mai dezvoltat decât la cele de răşinoase. De asemenea, la anumite specii precum:
stejarul, nucul, ulmul, laricele etc. duramenul are o culoare distinctă de cea a alburnului, iar la
altele (fag, tei, molid etc.) cele două zone nu pot fi diferenţiate cu ochiul liber, apelându-se în
acest caz la analize chimice.
Măduva este partea din mijloc a tulpinii, situată central sau excentric, formată din ţesut
de parenchim, afânat, moale, deosebită în general de lemnul înconjurător şi prin culoare.
În secţiune transversală măduva se prezintă în variate forme (circulară, ovală,
triunghiulară, pentagonală etc.). În mod obişnuit măduva poate fi de culoare albicioasă, alb-
verzuie, alb-roşcată, alb-cenuşie, alb-brun deschis, gălbuie, galben-roşcată, roşiatică, roşie-brună,
brună, brun-verzuie, cenuşiu deschis, negricioasă etc. Diametrul măduvei variază de la o specie
la alta, de la câteva fracţiuni de milimetru până la 10-12 mm şi chiar mai mult. Dintre speciile cu
măduvă foarte dezvoltată pot fi menţionate socul, oţetarul, iar dintre cele cu măduva foarte mică,
ienupărul, mesteacănul, tisa, ienupărul etc.
În jurul măduvei se grupează primele formaţiuni de lemn primar. Măduva împreună cu
lemnul primar se numeşte canal medular şi reprezintă 0,001-0,003 % din trunchi. Măduva este
lipsită de valoare şi se înlătură în procesul de debitare.
În afara elementelor menţionate, în secţiunea transversală prin trunchi mai pot fi
observate: inelele anuale şi razele medulare.
Inelele anuale sunt inelele concentrice formate succesiv în fiecare an şi sunt vizibile în
toată partea lemnoasă a trunchiului.
Conturul inelelor anuale poate fi regulat (la molid), ondulat grosolan (ex: carpen, ienupăr)
sau ondulat fin (la anin, fag), uneori prezentând retrageri vizibile în dreptul trecerii razelor
medulare (la fag, anin, stejar).
Lăţimea inelelor anuale depinde de specie, de condiţiile de vegetaţie, de vârstă şi de
poziţia lor în arbore. Unele specii prezintă inele anuale foarte late (ex. plopul negru, cenuşarul
etc.), iar altele, inele anuale foarte înguste (tisa, jneapănul etc.). La unele specii, inelele anuale
sunt distincte datorită prezenţei a două zone deosebite în cuprinsul lor şi anume: zona de lemn
timpuriu (lemn de primăvară), mai puţin densă şi de culoare mai deschisă, formată în prima parte
a perioadei de vegetaţie şi zona de lemn târziu (lemn de vară), mai densă şi mai închisă la
culoare, formată în a doua parte a perioadei de vegetaţie. Trecerea de la lemnul timpuriu la cel
târziu este treptată la unele specii (molid, brad, cireş) şi bruscă la altele (larice, pin, ulm).
Razele medulare sunt linii radiale foarte subţiri de culoare şi luciu diferite de masa
lemnoasă înconjurătoare. Ele pornesc din măduvă sau dintr-un inel anual şi se continuă până la
scoarţă, deoarece au rolul de a conduce şi înmagazina substanţele nutritive primite de la frunze
şi, totodată, de a conduce apa din lemn către scoarţă.
În număr mic, razele medulare late şi cele înguste conferă un aspect deosebit suprafeţei,
crescând valoarea estetică a produsului; în schimb, prezenţa în număr mare a razelor medulare
late înrăutăţeşte proprietăţile mecanice ale lemnului.

1.2. Compoziţia chimică a lemnului

Lemnul este constituit în principal din substanţe organice ce au la bază carbonul (49,5 %),
oxigenul (43,2 %), hidrogenul (6,3 %), azotul (0,1 %), din substanţe anorganice compuse din
diferiţi oxizi (oxid de potasiu – K 2 O, oxid de sodiu – Na 2 O, oxid de calciu – CaO, pentaoxid de
fosfor – P 2 O 5 etc.) şi din oxigen.
Substanţele organice se împart în:
• componenţi principali precum: celuloză, hemiceluloză şi lignină, care au o pondere
ridicată (96 %) în compoziţia chimică a lemnului;
• componenţi secundari precum: răşinile, uleiurile eterice, substanţele tanante, gumele,
coloranţii, acizii organici, acizii graşi, alcaloizii etc. care se găsesc în cantităţi mai mici
în compoziţia chimică a lemnului.

a. Componenţii principali

Celuloza (C 6 H 10 O 5 ) n este o polizaharidă cu structură macromoleculară, care constituie

componenta principală a pereţilor celulari din plante. Celuloza se prezintă sub formă de
macromolecule filiforme. Lemnul are un conţinut de celuloză cuprins între 50-70 %, variind în
funcţie de specie.
Celuloza se întrebuinţează la fabricarea hârtiei, lacurilor, fibrelor artificiale, alcoolului
etilic etc.
Hemicelulozele sunt grupuri de polizaharide care însoţesc celuloza în pereţii celulelor
vegetale. Cantitatea de hemiceluloze din lemn variază între 15-27 %. Pentozele predomină în
lemnul de foioase, iar hexozele în cel de răşinoase.
Lignina este o substanţă organică de natură vegetală care impregnează celulele, fibrele şi
canalele lemnului, conferindu-i impermeabilitate şi rigiditate; se formează pe măsura îmbătrânirii
celulelor, o dată ce acestea nu se mai înmulţesc. După celuloză, lignina este constituentul cel mai
important al lemnului. Lignina are o structură macromoleculară complexă, fiind un compus
amorf. Conţinutul de lignină din lemn este de 26-29 % la speciile de răşinoase şi de 19-26 % la
speciile de foioase.

b. Componenţii secundari

Răşinile sunt produse organice rezultate din procese vitale, fiziologice sau patologice,
care se produc în anumite specii de arbori. Sunt sisteme coloidale de acizi rezinici în uleiuri
eterice, esteri aromatici de consistenţă moale până la solidă. Răşinile se găsesc în proporţie de
0,5-0,8 % în lemnul de răşinoase, fiind în cantitate mai mare în duramen decât în alburn. Prin
prelucrarea lor se obţin terebentina, colofoniul, copalul, răşina de guaiac este utilizată în
medicină etc.
 Uleiurile eterice sunt substanţe volatile de natură vegetală, insolubile în apă, având de
obicei un miros plăcut, caracteristic. Din punct de vedere chimic sunt amestecuri de substanţe
complexe cu funcţiuni chimice diverse (hidrocarburi, alcooli, cetone, eteri, esteri). Se extrag din
lemnul răşinoaselor, eucaliptului, santalului etc.
Substanţele tanante se găsesc în coaja, frunzele şi fructele unor plante: în coaja
stejarului, salciei şi molidului, în lemnul de stejar (în proporţie de 5-10 %) şi în cel de quebracho
(în proporţie de peste 25 %), în fructe de valonee, mirobalan, în gogoşile de ristic etc.
Gumele sunt materii vâscoase, amorfe, din clasa polizaharidelor, produse de sucurile
ţesuturilor cambiale ale unor plante, sub acţiunea luminii, a aerului şi a bacteriilor. Guma ia
naştere în coaja sau lemnul plantei şi apare în exterior datorită unor leziuni în locurile în care
coaja este rănită. Gumele sunt utilizate în industrie, în farmacie, în lucrările de papetărie etc. Un
exemplu de gumă este guma arabică care este obţinută prin evaporarea apei din lichidul vâscos
secretat de unele specii de Accacia.
Coloranţii sunt caracterizaţi de prezenţa în molecula lor a anumitor grupări funcţionale,
numite grupări cromofore (azo –N=N–, carbonil >C=O, nitro – NO 2 ), cărora li se datorează
culoarea substanţei şi grupări auxocrome (hidroxil –OH, amino –NH 2 ), care dau substanţei
proprietatea de a colora un produs. Coloranţii se găsesc în special în duramenul unor specii
exotice, cei mai cunoscuţi fiind: hematoxilena, xantolina, brazilina, tinctorina. Sunt folosiţi
pentru colorarea fibrelor textile, pieilor, materialelor plastice etc.
Acizii organici influenţează pH-ul lemnului. În lemn pot fi întâlniţi, în cantităţi mai mici,
acidul formic, acidul acetic, acidul lactic, acidul butiric, acidul citric.
Acizii graşi care pot fi întâlniţi în lemn sunt: acidul oleic, acidul palmitic şi acidul
linoleic. Prezenţa acizilor graşi în lemn influenţează în mod negativ încleierea şi finisarea.

1.3. Proprietăţi fizice

Lemnul fiind un material anizotrop şi un produs al vieţii vegetale, proprietăţile sale fizico-
mecanice depind de: structura sa fibroasă şi orientată, conţinutul de apă, defectele sale. De aceea,
proprietăţile sale se referă la materialul sănătos, fără defecte, cu un conţinut de apă de 15 % şi la
secţiunea avută în vedere (transversală, radială sau longitudinală).
Culoarea lemnului variază de la o specie la alta, de la alb la negru. Totodată, ea poate
varia chiar la aceeaşi specie, în jurul unei culori caracteristice de bază. La operaţiile de
identificare a speciei se ia în considerare culoarea lemnului netratat, deoarece culoarea se
modifică în urma tratamentelor termice sau chimice.
Culoarea lemnului se schimbă sub acţiunea razelor solare, devenind în general cenuşie
sau negricioasă şi, totodată, ca urmare a oxidării.
La speciile cu alburn şi duramen, culorile celor două zone sunt diferite, având fie nuanţe
ale aceleiaşi culori de bază, fie culori de bază complet diferite. Lemnele fără diferenţă de culoare
între alburn şi lemnul matur sunt denumite şi unicolore, iar cele cu alburn şi duramen distinct,
lemne bicolore, ţinându-se seama doar de diferenţa de culoare dintre cele două zone, nu şi de
variaţia de culoare a acestora.
Culoarea lemnului poate fi uniformă sau variată, în zone sau benzi de diferite nuanţe sau
chiar culori de bază deosebite. În general, lemnele se pot grupa după următoarele culori de bază:
alb, galben, brun, roşu, cenuşiu, verde, violet şi negru.
În tabelul 1.1 sunt prezentate culorile specifice ale lemnului unor specii autohtone sau
exotice.
Luciul lemnului este determinat de proprietatea sa de a reflecta lumina. Luciul depinde de
structura lemnului, poziţia secţiunii prin lemn (respectiv faţă de elementele anatomice), calitatea
netezirii suprafeţei şi unghiul sub care cade lumina pe ea. Razele medulare sunt elementele
anatomice care contribuie cel mai mult la formarea luciului lemnului, deoarece secţiunea radială
reflectă foarte bine lumina (cu excepţia aninului, carpenului şi plopului tremurător). În al doilea
rând, fibrele lemnului, prin aşezarea lor compactă în zone, în anumite poziţii de secţionare dau
un luciu caracteristic.

Tabelul 1.1. Culorile lemnului unor specii autohtone şi exotice

Culoarea lemnului Specia
Specii autohtone
Alb-gălbui Brad, alburn de dud, alburn de gorun, mesteacăn pitic, molid, paltin, alburn de salcâm,
alburn de salcie, alburn de stejar, alburn de tisă
Alb-gălbui-roşiatic Alburn de duglas, păr, tei, ulm
Alb-gălbui-roz Alburn de cer, alburn de frasin
Alb-roşiatic Anin, fag, carpen, alburn de cireş, mesteacăn, alburn de oţetar, alburn de platan
Alb-brun Alburn de castan, iederă
Alb-cenuşiu Alburn de alun, alburn de nuc
Gălbui Alburn de cenuşar, alburn de pin, soc
Gălbui-portocaliu Duramen de cenuşar
Gălbui-trandafiriu Duramen de duglas
Gălbui-brun deschis Alburn de gorun, alburn de stejar pufos
Gălbui-brun-roşiatic Alburn de larice
Galben-auriu Duramen de salcâm
Brun Duramen de ienupăr, duramen de jneapăn
Brun deschis Duramen de castan, duramen de frasin
Brun-gălbui Duramen de gorun, duramen de stejar, duramen de tisă
Brun-roşiatic Duramen de larice, duramen de stejar, duramen de tisă, duramen de ulm
Brun-roz Duramen de duglas
Brun-verzui Duramen de salcâm
Roşiatic Duramen de salcie, tei cu frunză mică
Roşiatic-roz Duramen de frasin, duramen de stejar pufos, duramen de pin
Roşiatic-brun Duramen de cireş, duramen de platan, prun, duramen de salcie, duramen de plop
Cenuşiu-albicios Duramen de nuc
Cenuşiu-brun Duramen de alun
Specii exotice
Alb Balsa
Alb-gălbui Framire
Roşu Santal
Roşiatic închis Mahon, pernambuc
Brun-roşiatic Macore, sapeli, sipo, tiama
Roz-brun Bose
Gălbui-brun Eiong
Brun-verzui Guaiac, mansonia
Violet Amarant
Negru Abanos

Lemnul este foarte puţin lucios pe secţiunea transversală, este uneori lucios pe secţiunea
tangenţială şi prezintă luciul caracteristic pe secţiunea radială. Spre a sugera caracterul luciului,
acesta este indicat prin comparaţie cu alte materiale. De exemplu, paltinul, platanul şi bradul
prezintă un luciu mătăsos, mesteacănul un luciu argintiu, salcâmul un luciu auriu etc.
Speciile de lemn care prezintă luciu sunt utilizate la fabricarea furnirelor estetice radiale.
Desenul lemnului rezultă din combinarea elementelor structurale vizibile precum: inelele
de creştere anuală, razele medulare, fibrele, nodurile, culoarea şi sunt puse în evidenţă prin
modul de debitare. În timp ce desenul lemnului debitat în secţiune transversală nu prezintă
interes din punct de vedere estetic, secţiunile radiale, tangenţiale şi cele derivate (oblice,
semiradiale, semitangenţiale) conduc la obţinerea unor desene cu un aspect deosebit.
În general, speciile de răşinoase, datorită constituţiei mai regulate şi mai omogene, au
desenul simplu, iar cele de foioase, mult mai variat, datorită structurii neomogene. Un desen
frumos se obţine prin tăierea în plan tangenţial în special a speciilor: nuc, frasin, ulm, arţar,
paltin, mesteacăn.
O serie de defecte de structură ale lemnului conduc la apariţia unor desene foarte
valoroase din punct de vedere estetic. Astfel, nodurile mici, provenind din muguri dorminzi,
conduc la apariţia desenului „ochi de pasăre” la paltin, mesteacăn, arin, iar existenţa fibrelor
creţe conduce la apariţia unui desen ondulat (la paltin şi frasin), înflorat (la mahon), penat sau
„coadă de păun” (paltin). Desenul lemnului prezintă importanţă îndeosebi la alegerea furnirelor
utilizate la acoperirea pieselor de mobilier.
Textura este o caracteristică a suprafeţei lemnului determinată de forma, dimensiunile şi
gruparea elementelor anatomice. Textura este specifică fiecărei specii de lemn şi poate fi: foarte
fină (tisă, mahon), fină (nuc, paltin), semifină (mesteacăn, anin) sau aspră (stejar, ulm, frasin).
Densitatea lemnului, definită ca raport între masa şi volumul acestuia, determinate la
aceeaşi valoare a umidităţii, diferă de la o specie la alta. Ea este influenţată de condiţiile de
vegetaţie din timpul dezvoltării arborilor, variind chiar în cuprinsul aceluiaşi arbore şi este foarte
mult dependentă de umiditatea lemnului. De aceea, în practică se determină mai ales densitatea
aparentă ∗ corespunzătoare unei umidităţi de 15 %. Din acest punct de vedere, speciile de lemn se
împart în şase clase:
• lemn foarte greu, cu densitatea aparentă mai mare de 0,8 g/cm3 (stejar brumăriu, ulm,
corn, jugastru de Banat, abanos, guaiac, lemnul de lămâi, macore, lemn de măslin etc.)
• lemn greu, cu densitatea aparentă cuprinsă între 0,71-0,8 g/cm3 (stejar, carpen, salcâm,
amarant, palisandru, santal etc.)
• lemn semigreu, cu densitatea aparentă cuprinsă între 0,61-0,70 g/cm3 (mesteacăn, nuc,
fag, frasin, tisă, mahon american, tec etc.)
• lemn semiuşor, cu densitatea aparentă cuprinsă între 0,51-0,60 g/cm3 (tei, castan, arin,
nuc american, cedru de Liban etc.)
• lemn uşor, cu densitatea aparentă cuprinsă între 0,41-0,50 g/cm3 (brad, molid, plop,
salcie etc.)
• lemn foarte uşor, cu densitatea aparentă sub 0,40 g/cm3 (plopul negru, balsa etc.).
Umiditatea lemnului după tăiere, în funcţie de specie, este de 60-100 % (raportată la
masa lemnului uscat). Este neuniform repartizată în masa lemnului, fiind mai ridicată în
ţesuturile tinere şi în partea superioară a trunchiului.
În lemn, apa se găseşte sub următoarele forme:
• apă liberă sau de îmbibaţie, prezentă în cavitatea celulelor lemnoase, vase, traheide şi
spaţii intercelulare.
• apă de higroscopicitate sau de saturaţie, fixată prin adsorbţie şi condensare capilară
pe fibrele de celuloză din pereţii celulelor.
• apă legată chimic în substanţele ce intră în compoziţia chimică a lemnului şi care
poate fi eliminată numai prin arderea sa.
Un lemn cu peste 30 % apă este un lemn verde şi, lăsat în aer, pierde treptat toată apa
liberă. În acel moment, el conţine numai apa de higroscopicitate şi apa legată chimic, ajungând la
punctul de saturaţie al fibrelor lemnoase. Acesta corespunde unei umidităţi relative în lemn de
25-40 %, în funcţie de specie. Până în acest punct proprietăţile fizico-mecanice ale lemnului nu
variază semnificativ. Dacă lemnul este lăsat timp îndelungat în aer cu umiditatea relativă şi
temperatură constante, evaporarea continuă, lemnul pierde în continuare şi o parte din apa de
higroscopicitate, până când se stabileşte un echilibru de umiditate a lemnului, cu umiditatea din
atmosferă. Această umiditate de echilibru, numită şi umiditate normală, este practic egală pentru
toate speciile de lemn, fiind de 15 % pentru condiţiile climatice din ţara noastră.
Variaţia conţinutului în apă de higroscopicitate a lemnului antrenează o variaţie a
proprietăţilor fizico-mecanice ale lemnului. Astfel, dacă umiditatea lemnului se reduce sub
punctul de saturaţie, rezistenţele mecanice cresc, atingând valori maxime când apa de
higroscopicitate dispare complet.
Contragerea şi umflarea. Variaţia conţinutului în apă de higroscopicitate provoacă şi
variaţia de volum a lemnului (lemnul „lucrează”). Prin micşorarea conţinutului în apă de

∗
Densitatea aparentă este dată de raportul dintre masa lemnului şi volumul total ocupat de masa lemnoasă, pori şi
golurile interioare
higroscopicitate sub punctul de saturaţie, lemnul suferă un fenomen de contragere, datorită
adsorbţiei apei de pe suprafeţele pachetelor celulozice, ele apropiindu-se unele de altele. Prin
creşterea conţinutului în apă de higroscopicitate peste punctul de saturaţie, lemnul suferă un
fenomen de umflare datorită adsorbţiei apei pe suprafeţele pachetelor celulozice hidrofile, apa
având în acest caz rolul unei pene care desface şi îndepărtează pachetele unele de altele.
Umflarea şi contragerea nu se manifestă uniform datorită elementelor anatomice care au o
comportare diferită la variaţia umidităţii. Astfel, contragerea pe direcţia tangenţială este de 4-14
%, pe direcţia radială de 2-8,5 % şi pe direcţia longitudinală de 0,1-0,35 %, iar umflarea pe
direcţia tangenţială este de 6-13 %, pe direcţia radială 3-5 % şi pe direcţia longitudinală de 0,1-
0,8 %.
De asemenea umflarea şi contragerea lemnului diferă în funcţie de specie. Din acest punct
de vedere distingem specii cu:
• contragere mică (nucul, plopul)
• contragere medie (răşinoasele)
• contragere mare (stejarul, fagul, frasinul)
Contragerea şi umflarea sunt fenomene nedorite, deoarece provoacă deformarea şi
crăparea lemnului, iar umiditatea ridicată îi micşorează rezistenţa mecanică favorizând, totodată,
putrezirea sa.
Dilatarea termică a lemnului este redusă. Coeficientul de dilatare termică a lemnului este
de 3-8 ⋅10-6 1/°C în sensul fibrelor şi de 10-20 de ori mai mare în sens perpendicular.
Coeficientul de dilatare termică la lemn este de 2-4 ori mai mic decât la oţel.
Conductibilitatea termică este în general mică, coeficientul de conductibilitate termică
fiind în medie de 0,09-0,30 kcal/m⋅h⋅grd, ceea ce face ca lemnul să fie considerat un material
termoizolant. Coeficientul de conductibilitate termică este de două ori mai mare în direcţia
paralelă cu fibrele decât perpendicular pe fibre; în direcţia radială este puţin mai mare decât în
direcţia tangenţială. Coeficientul de conductibilitate termică creşte cu densitatea aparentă, cu
umiditatea şi temperatura lemnului.
Conductibilitatea electrică a lemnului depinde în mod determinant de umiditatea sa.
Astfel, lemnul verde sau umed este un bun conducător de electricitate, în timp ce lemnul uscat,
vopsit, lăcuit sau impregnat cu răşini, electroizolant este un bun izolator. Rezistivitatea de volum
a lemnului cu umiditatea de 15 % variază în funcţie de specie între 1,5⋅1010-3,6⋅1016 Ω⋅cm, iar
rigiditatea dielectrică este în jur de 27-28 kV/mm.
Conductibilitatea acustică a lemnului depinde de specie, de umiditate, de direcţia de
propagare a undelor acustice şi de grosimea obiectelor din lemn. O conductibilitate acustică bună
prezintă molidul, bradul, paltinul şi carpenul. De asemenea, conductibilitatea acustică este mai
bună în lungul fibrelor şi mai slabă în sens perpendicular.
Datorită şi altor fenomene care au loc la transmiterea undelor sonore prin masa lemnului,
precum: reflexia, absorbţia şi rezonanţa, lemnul este un material valoros nu numai ca
fonoizolant, ci şi pentru confecţionarea instrumentelor muzicale.

1.4. Proprietăţi mecanice

Duritatea este definită ca rezistenţa pe care o opune lemnul la pătrunderea în suprafaţa sa

a unui corp apăsat cu o anumită forţă. Lemnul fiind un material anizotrop, duritatea sa variază în
funcţie de direcţia de aplicare a forţei faţă de fibrele lemnoase. Astfel duritatea obţinută prin
aplicarea forţei paralel cu fibrele este mai ridicată decât cea rezultată în urma aplicării forţei
perpendicular pe fibre.
Un procedeu uzual de determinare a durităţii lemnului este procedeul Janka, care constă
în măsurarea forţei ce trebuie aplicată asupra unei bile de oţel cu diametrul de 11,284 mm spre a
pătrunde jumătate în lemn. Luând în considerare duritatea Janka determinată în direcţia paralelă
cu fibrele, speciile de lemn pot fi grupate în următoarele clase:
• foarte moi, cu duritatea mai mică de 250 daN/cm2 (pinul strob, balsa)
 • moi, cu duritatea cuprinsă între 251-500 daN/cm2 (brad, molid, tei alb, salcie, plop
tremurător, pin, cedru de Liban etc.)
• semidure, cu duritatea cuprinsă între 501-650 daN/cm2 (platan, ulm, castan, stejar roşu
american, arţar american, tec, santal)
• dure, cu duritatea cuprinsă între 651-1000 daN/cm2 (fag, frasin, cer, jugastru, nuc,
stejar, tisă, salcâm, pernambuc, mahon african, macore, palisandru)
• foarte dure, cu duritatea mai mare de 1000 daN/cm2 (stejar pufos, corn, soc, frasin
american, măslin, guaiac, abanos etc.).
Rezistenţele mecanice ale lemnului depind în mare măsură de specia arborelui precum şi
de direcţia de executare a efortului faţă de direcţia fibrelor. Astfel, rezistenţele mecanice ale
lemnului de stejar, fag, frasin, salcâm sau nuc, care se numesc esenţe tari, sunt sensibil mai mari
decât ale lemnului de brad, molid, tei, plop sau salcie, care se numesc esenţe moi.
Rezistenţa la compresiune perpendicular pe fibre este de 1/5-1/10 din rezistenţa paralel cu
fibrele. În tabelul 1.2 sunt prezentate câteva valori ale rezistenţei la compresiune pentru speciile
lemnoase uzuale.

Tabelul 1.2. Rezistenţa la compresiune a lemnului

Rezistenţa la compresiune (daN/cm2)
Specia lemnului
Paralelă cu fibrele Perpendiculară pe fibre
Brad 400 40
Molid 420 60
Stejar 550 100
Fag 525 90
Nuc 580 120

Rezistenţa la întindere (tracţiune), paralel cu fibrele, este de două ori mai mare decât
rezistenţa la compresiune paralel cu fibrele, iar perpendicular pe fibre este de 1/20-1/40 din
rezistenţa la întindere paralel cu fibrele.
În tabelul 1.3 sunt prezentate valorile rezistenţei la tracţiune pentru principalele esenţe
lemnoase.

Tabelul 1.3. Rezistenţa la tracţiune a lemnului

Rezistenţa la tracţiune (daN/cm2)
Specia lemnului
Paralelă cu fibrele Perpendiculară pe fibre
Brad 850 20
Molid 900 30
Stejar 1000 40
Fag 1300 70
Nuc 1000 35

Rezistenţa la încovoiere a lemnului este bună, întrucât la încovoiere distrugerea începe la

partea inferioară (în zona întinsă), astfel că lemnul este solicitat în sensul în care prezintă cea mai
mare rezistenţă. În tabelul 1.4 sunt prezentate valorile rezistenţei la încovoiere statică pentru
principalele esenţe lemnoase.

Tabelul 1.4. Rezistenţa la încovoiere statică

Specia lemnului Rezistenţa la încovoiere (daN/cm2)
Brad 620
Molid 660
Stejar 920
Fag 1050
Nuc 1190

Rezistenţa la uzură a lemnului exprimă capacitatea acestuia de a se opune unor forţe

mecanice de frecare. Rezistenţa la uzură depinde de specie, fiind mai mare la speciile cu
densitate aparentă mai mare şi umiditate mai mică. Din acest punct de vedere, speciile din ţara
noastră se clasifică în:
• foarte rezistente: salcâmul
• rezistente: nucul, fagul, carpenul, frasinul, stejarul, gorunul
• puţin rezistente: pinul silvestru, salcia albă, ulmul, bradul.
Rezistenţa la uzură depinde şi de direcţia forţelor de frecare faţă de orientarea fibrelor.
Uzura cea mai redusă se obţine pe secţiunea radială, iar cea mai ridicată pe secţiunea
transversală.
Rezistenţa la uzură este o caracteristică importantă mai ales pentru parchet şi pardoseli.

1.5. Alte proprietăţi ale lemnului

Comportarea la încălzire progresivă. Lemnul este instabil la temperaturi sub 110 °C,
combustibil la 200 °C şi inflamabil la 300 °C, aprinzându-se şi în absenţa flăcării, datorită
substanţelor gazoase distilate.
Rezistenţa la coroziune în apă curată este bună. În apă cu activitate biologică intensă
rezistenţa lui este slabă, iar în apă de mare lemnul se comportă rău. În soluţii alcaline slabe este
aproape rezistent, iar în soluţii acide începe să se distrugă abia de la pH ≤ 2 ∗, răşinoasele fiind
mai stabile la acţiunea acizilor decât foioasele.
Durabilitatea reprezintă rezistenţa lemnului la acţiunea distructivă complexă a mediului
înconjurător şi depinde de specia lemnului, de zona atacată, de umiditate, de temperatură. În aer,
unele specii de lemn durează mult (stejarul, ulmul, salcâmul, nucul), durează mijlociu (molidul,
bradul, frasinul) sau durează puţin (fagul, teiul, mesteacănul). În apă, stejarul, pinul, ulmul
durează mult iar plopul, mesteacănul şi alte specii moi durează puţin.
Durabilitatea lemnului poate fi mărită prin impregnarea sa cu diverse substanţe chimice
(răşini sintetice sau substanţe antiseptice).

∗
Oţelul începe să se distrugă chiar de la pH≤5.
 2. CARACTERISTICILE ŞI DOMENIILE DE UTILIZARE ALE PRINCIPALELOR
SPECII DE LEMN

Datorită proprietăţilor fizico-mecanice, care pot diferi substanţial de la o specie la alta,

fiecare esenţă de lemn are anumite domenii de întrebuinţare. Recunoaşterea speciei de lemn şi
cunoaşterea caracteristicilor, respectiv a domeniilor de utilizare, este importantă pentru obţinerea
unor produse de calitate superioară.

2.1. Specii autohtone

Speciile autohtone se clasifică din punct de vedere botanic în: specii de foioase şi specii
de răşinoase.

a. Specii de foioase

Principalele specii de foioase, menţionate în ordinea importanţei lor, sunt: fagul, stejarul,
nucul, frasinul, ulmul, carpenul, salcâmul, teiul, plopul, mesteacănul, aninul, paltinul.
Fagul are un lemn de culoare alb-roşiatică, fără duramen sau cu duramen fals brun-
roşiatic. Razele medulare sunt vizibile, formând oglinzi mari pe secţiunea radială şi lenticele pe
secţiunea tangenţială. Inelele anuale sunt vizibile, fiind uşor retrase în dreptul razelor medulare.
Lemnul prezintă o textură fină.
Din punct de vedere al proprietăţilor fizico-mecanice, lemnul de fag este un lemn
omogen, tare şi greu, prezentând contrageri mari. Este dens, cu fibra scurtă, cu elasticitate şi
duritate medie. Se usucă uşor, dar cu tendinţa de crăpare şi deformare, putrezeşte uşor.
Din punct de vedere tehnologic, lemnul de fag se prelucrează uşor, se pretează la colorare,
se încleiază, se lăcuieşte şi se lustruieşte bine.
Lemnul de fag se întrebuinţează la fabricarea parchetelor, placajului, mobilei obişnuite şi
curbate, în industria chimică la distilarea uscată etc.
Stejarul are un lemn cu alburn alb-gălbui-brun şi cu duramen brun-gălbui până la brun
roşiatic. Razele medulare sunt bine conturate, înalte, formând oglinzi mari pe secţiunea radială.
Porii, dispuşi inelar, sunt uşor observabili cu ochiul liber, iar inelele anuale, delimitate de porii
mari din lemnul timpuriu, sunt mari şi mai neregulate. Lemnul de stejar are o textură uniformă,
dar aspră, cu desene frumoase pe secţiunile longitudinale.
Lemnul de stejar este tare, greu, dens şi cu contrageri mici. La uscare crapă şi de aceea
este supus unor regimuri de uscare lentă.
Din punct de vedere tehnologic se prelucrează şi se finisează bine, având o culoare
frumoasă când este lustruit natur sau când este acoperit cu lacuri mate.
Lemnul de stejar este utilizat la fabricarea furnirelor, panelelor, parchetului, mobilei,
pervazurilor pentru uşi şi ferestre etc.
Nucul. Sunt mai multe specii, cel mai întrebuinţat fiind lemnul nucului comun. Lemnul
de nuc prezintă un alburn lat de culoare alb-cenuşiu şi un duramen brun-închis cu dungi
negricioase. Porii sunt uniform împrăştiaţi, mari, vizibili cu ochiul liber şi umpluţi cu substanţe
negricioase. Razele medulare fine formează oglinzi numeroase pe secţiune radială. Lemnul de
nuc are textură fină, cu desene frumoase, cele mai apreciate din punct de vedere estetic fiind cele
ale lemnului situat spre rădăcină.
Lemnul de nuc este omogen, dens, tare şi greu, cu contrageri mijlocii. Este un lemn
flexibil şi durabil.
Din punct de vedere tehnologic se prelucrează bine prin frezare, strunjire, sculptare; se
încleiază şi se finisează bine, prin lustruire suprafeţele căpătând un aspect frumos.
Lemnul de nuc este utilizat la fabricarea furnirului, a mobilelor fine, a patului pentru arme
etc.
 Frasinul are un lemn cu alburn lat, alb-gălbui şi cu duramen brun-deschis până la brun-
cenuşiu sau brun-roşcat. Inelele anuale se văd datorită porilor mari din lemnul timpuriu, în
schimb razele medulare nu se văd cu ochiul liber. Lemnul are o textură grosieră, aspră,
prezentând adesea fibre ondulate, care formează, mai ales pe secţiunile longitudinale, desene
foarte apreciate din punct de vedere estetic.
Lemnul de frasin este dens, tare şi foarte elastic, prezentând contrageri mijlocii. Se usucă
greu, cu o tendinţă pronunţată de crăpare, motiv pentru care se aleg regimuri lente de uscare.
Se prelucrează, se încleiază şi se finisează bine. De asemenea, se curbează şi se derulează
bine în furnire.
Este utilizat la fabricarea mobilei, schiurilor, aparatelor de gimnastică etc.
Ulmul este caracterizat de un lemn cu alburn alb-gălbui-roşiatic şi cu duramen brun-
ciocolatiu. Razele medulare prezente în număr mare, slab vizibile cu ochiul liber, formează
oglinzi brun-roşcate, în secţiunea radială. Inelele anuale sunt delimitate de porii mari din lemnul
timpuriu. Prezintă o textură grosieră, cu desene frumoase pe secţiunile longitudinale.
Lemnul de ulm este un lemn greu, potrivit de tare, elastic, cu contrageri mijlocii şi mari,
care se despică greu. La uscare se deformează, crapă şi îşi închide culoarea.
Se prelucrează mai greu, dar se curbează, se încleiază şi se colorează bine. Nu se poate
lustrui bine.
Lemnul de ulm este întrebuinţat la obţinerea furnirului (ulmul măzărat constituind un
material preţios la fabricarea furnirelor estetice), parchetului, mobilei.
Carpenul prezintă un lemn fără duramen, alb-roşiatic, cu luciu de sidef pe secţiune
longitudinală. Razele medulare sunt late, iar inelele anuale destul de evidente, uşor ondulate,
retrase în dreptul razelor medulare; uneori, inelele anuale sunt grosier ondulate. Prezintă o
textură fină.
Este un lemn omogen, dens, moale, potrivit de greu, rezistent la şocuri mecanice şi uzură;
se despică foarte greu datorită fibrelor foarte încâlcite.
Se foloseşte în principal la confecţionarea cozilor şi mânerelor pentru unelte şi scule: cozi
de ciocane, mânere pentru pile, corpuri de rindele etc.
Salcâmul are un lemn cu alburn alb-gălbui şi duramen galben-auriu până la brun-verzui.
Culoarea lemnului se închide foarte mult din cauza oxidării sevei. Razele medulare, foarte fine,
dau un luciu auriu secţiunii radiale, foarte apreciat. Porii, dispuşi inelar, sunt mari, vizibili cu
ochiul liber şi apar ca zgârieturi evidente în secţiunile longitudinale. Inelele anuale sunt
delimitate de porii din lemnul timpuriu. Lemnul de salcâm are o textură grosieră.
Salcâmul are un lemn foarte durabil, tare, greu, dens, lipsit de elasticitate, caracterizat de
contrageri mici. La uscare crapă, fiind necesară uscarea în regim lent.
Se întrebuinţează ca lemn de construcţie, pentru pari de mină, stâlpi de telefon, doage de
butoaie etc.
Teiul prezintă un lemn fără duramen de culoare alb-gălbui-roşiatică. Razele medulare
sunt rare şi mici, iar porii sunt mici, uniform împrăştiaţi, invizibili cu ochiul liber. Inelele anuale
au linii sinuoase. Lemnul de tei are o textură fină, fără desene caracteristice.
Teiul are un lemn moale şi uşor, omogen, cu contrageri mici până la mijlocii, aproape
egale pe toate direcţiile. Se usucă greu.
Lemnul de tei se prelucrează, se sculptează, se finisează şi se încleiază bine.
Din lemn de tei se fabrică mobilă uşoară, planşete pentru desen, chibrituri, placaj, furnir,
panel, obiecte de uz casnic etc.
Plopul. Din varietatea de specii, sunt utilizate în special: plopul alb, plopul tremurător şi
plopul negru.
Plopul alb are un alburn îngust de culoare alb-gălbui sau alb-roşiatic şi duramen roşiatic
sau roşiatic-brun. Razele medulare sunt foarte mici şi numeroase. Porii, vizibili cu lupa, sunt mai
mari şi mai numeroşi în prima parte a inelului. Prezintă pete medulare alb-roşietice.
Lemnul plopului alb este uşor, moale, elastic şi se lucrează uşor; este puţin durabil. Se
întrebuinţează la fabricarea planşetelor pentru desen, a furnirelor (prin derulare), a chibriturilor
etc.
Din punct de vedere calitativ, plopul tremurător este superior plopului alb. Lemnul
plopului tremurător este alb-cenuşiu, mat, cu inele anuale vizibile; duramenul nu este distinct de
alburn. Textura este fină, fără desene.
Lemnul plopului tremurător este omogen, uşor, moale şi prezintă contrageri mijlocii. Se
usucă cu deformări şi se scămoşează la prelucrare. Se colorează bine, dar se lustruieşte greu şi
nu prea bine. Se întrebuinţează la fabricarea chibriturilor, a celulozei necesară la obţinerea
vâscozei etc.
Plopul negru prezintă alburn alb-gălbui sau alb-gălbui-cenuşiu, de lăţime mijlocie (8-12
inele) şi duramen cenuşiu-gălbui. Inelele anuale sunt distincte şi uşor ondulate. Porii numeroşi,
relativ mari, grupaţi de regulă radial, sunt sensibil egali ca mărime şi prezenţi pe toată lăţimea
inelului anual. Petele medulare sunt rare şi de culoare albă.
Lemnul plopului negru este durabil, uşor, poros şi moale. Fiind mai aţos, se prelucrează
mai greu decât lemnul celorlalte specii de plop. Se utilizează la fabricarea furnirelor şi placajelor,
a părţilor interioare ale mobilei etc.
Mesteacănul are un lemn fără duramen, de culoare alb-gălbuie sau alb-roşiatică, care
prezintă un luciu sidefiu pe secţiunea radială, datorat razelor medulare foarte fine. Inelele anuale
se disting mai greu. Textura lemnului de mesteacăn este fină şi uniformă.
Lemnul de mesteacăn este foarte omogen, semigreu, moale, lucios şi elastic, prezentând
contrageri mijlocii până la mari. Se usucă greu, cu tendinţă de pătare. Se prelucrează uşor şi bine,
se încleiază şi se lustruieşte bine; de asemenea se colorează bine, dar numai cu coloranţi solubili
în apă.
Este utilizat la fabricarea aparatelor pentru gimnastică, a schiurilor, chibriturilor,
furnirelor etc.
Aninul. Specia cea mai des folosită este aninul negru. Aninul negru are un lemn fără
duramen, iniţial de culoare alb-roşiatică, care devine portocaliu intens prin expunere la aer.
Inelele anuale sunt vizibile, cu un contur uşor ondulat. Prezintă atât raze medulare false, mate,
cât şi raze normale lucioase. Lemnul anin negru are o textură fină până la semifină. Pori sunt
uniform împrăştiaţi, mici, invizibili cu ochiul liber.
Lemnul de anin negru este semigreu, moale, puţin elastic, cu contrageri mijlocii până la
mari. În apă este mai durabil decât în aer. Se usucă bine, fără a prezenta crăpături.
Lemnul de anin se frezează şi se strunjeşte bine, se derulează uşor în furnire, se încleiază,
se colorează şi se lăcuieşte bine.
Se întrebuinţează la fabricarea creioanelor, a planşetelor pentru desen, a furnirelor şi a
mobilierului simplu sau sculptat.
Paltinul are un lemn fără duramen, alb sau alb-gălbui, cu luciu pronunţat pe secţiunea
radială, dat de razele medulare care formează oglinzi numeroase, joase şi foarte lucioase. Inelele
anuale sunt vizibile, iar fibrele ondulate şi nodurile mici, grupate, dau desene deosebit de
apreciate (paltin creţ, măzărat, „coadă de păun”, „ochi de pasăre” etc.). Lemnul de paltin are
textură fină şi uniformă.
Paltinul are un lemn omogen, semigreu, semidur, elastic, cu contrageri reduse. Se usucă
greu, cu tendinţe de crăpare şi de deformare. Se sculptează foarte bine şi se prelucrează, se
colorează, se lăcuieşte bine.
Lemnul paltinului se întrebuinţează la fabricarea mobilei, a instrumentelor muzicale, a
furnirului şi placajului etc.

b. Specii de răşinoase

Principalele specii de răşinoase prezentate în ordinea importanţei sunt: molidul, bradul,

pinul silvestru, tisa şi laricele.
Molidul prezintă un lemn fără duramen, de culoare alb-gălbui deschis, slab vărgat, cu
luciu pe secţiunea radială. Inelele anuale, care se disting mai greu, au un contur regulat. Lemnul,
cu inele regulate, înguste şi dese, este foarte apreciat la fabricarea instrumentelor muzicale.
Canalele rezinifere sunt mici. Este caracterizat de o textură fină şi uniformă.
Lemnul de molid este moale, uşor şi elastic, cu contrageri reduse. Se usucă uşor, repede şi
fără defecte. Se prelucrează uşor şi se încleiază, se colorează şi se lăcuieşte bine.
Lemnul de molid se întrebuinţează la fabricarea furnirului, panelului, mobilei,
instrumentelor muzicale etc.
Bradul are un lemn fără duramen, de culoare alb-gălbuie cu nuanţe albăstrui-cenuşii, fără
luciu, fără canale rezinifere. Inelele anuale sunt distincte, cu contur regulat, cu lemn pronunţat,
ceea ce determină o textură fină până la mijlocie.
Lemnul de brad este uşor şi moale, se despică uşor, prezintă contrageri reduse. Se usucă
repede, fără deformări, dar cu tendinţa de crăpare. Prezintă smulgeri de fibre la rindeluire şi se
frezează mai greu, calitatea suprafeţelor prelucrate fiind slabă. Se încleiază şi se finisează bine.
Pinul silvestru. Dintre speciile genului Pinus, pinul silvestru este cel mai întrebuinţat.
Lemnul pinului silvestru prezintă un alburn lat, gălbui sau alb-roşiatic şi un duramen clar,
distinct, de culoare roşiatic-brună. Inelele anuale se disting bine datorită diferenţei de culoare
dintre lemnul timpuriu şi lemnul târziu. Lemnul pinului silvestru este bogat în răşină, prezentând
canale rezinifere de mărime mijlocie până la mare.
Pinul silvestru are un lemn moale, uşor, elastic, cu contrageri mici. Se prelucrează destul
de bine, dar cu dificultăţi datorate conţinutului ridicat în răşină. Suprafeţele prelucrate nu sunt
netede.
Lemnul de pin silvestru se întrebuinţează în construcţii (pentru grinzi, duşumele,
tâmplărie), ca stâlpi, la fabricarea mobilei etc.
Tisa are un lemn cu alburn foarte îngust, de culoare alb-gălbui şi un duramen distinct, de
culoare brun-roşiatică, care poate prezenta uneori dungi mai închise. Inelele anuale sunt clare,
distincte, înguste, ondulate fin, cu textură fină şi uniformă, fără canale rezinifere. Nodurile
numeroase dau un aspect deosebit, prin desenele frumoase care apar la debitarea tangenţială a
furnirelor.
Lemnul de tisă este greu, dur, foarte dens şi cu contrageri mici. Se prelucrează şi se
finisează bine, iar îmbinările prin încleiere sunt rezistente.
Lemnul de tisă se întrebuinţează la mobila stil şi la confecţionarea unor mici obiecte de
artă sculptate.
Laricele prezintă un alburn îngust, gălbui-roşiatic şi un duramen clar, distinct, brun-
roşiatic. Inelele anuale sunt vizibile, cu o textură fină şi uniformă. Prezintă canale rezinifere
mici.
Lemnul de larice este moale, semigreu, cu contrageri mici. Se usucă uşor, dar cu tendinţe
de deformare; se debitează mai greu şi se colorează şi se lăcuieşte cu dificultate datorită
conţinutului ridicat de răşină.
Din lemnul de larice se produce tâmplăria fină, lambriurile, mobila.

2.2. Specii exotice

Principalele specii de lemn exotic, utilizate la fabricarea mobilierului, instrumentelor

muzicale, articolelor sportive, sunt: abanosul african, balsa, macore, mahonul, palisandrul,
pernambucul, santalul, tecul, trandafirul.
Abanosul african are un lemn cu alburn lat, cenuşiu sau alb-gălbui, care prezintă
frecvent dungi negricioase şi un duramen negru sau negru-brun. Are fibra dreaptă, dar adeseori
neregulată. Porii mici, vizibili cu lupa, sunt împrăştiaţi uniform. Inelele anuale nu sunt distincte.
Lemnul de abanos african are o textură fină şi uniformă.
Lemnul de abanos este foarte greu, dens, foarte dur, cu contrageri mijlocii spre mari
(apropiate pe direcţie radială şi tangenţială). Se usucă uşor, iar după uscare prezintă o mare
stabilitate dimensională. Se prelucrează bine, dar cu un consum de energie şi cu o uzură a
sculelor ridicate.
 Lemnul de abanos este utilizat în lucrările artistice de tâmplărie (în special intarsii),
pentru claviatura pianelor, la fabricarea instrumentelor muzicale de suflat sau cu coarde, a
obiectelor pentru fumat etc.
Balsa este o specie originară din America Centrală, nordul Americii de Sud, Antile.
Lemnul de balsa, de culoare albicioasă cu nuanţă uşor roşiatică, nu prezintă duramen distinct.
Limitele inelelor anuale sunt vizibile la lemnul arborilor de pe coasta pacifică şi nevizibile cu
ochiul liber la lemnul arborilor din celelalte zone. Porii mari, vizibili cu ochiul liber, sunt
uniform împrăştiaţi. Razele medulare, vizibile pe secţiunea transversală ca linii mai albe decât
restul lemnului, sunt drepte sau uşor ondulate; ele apar ca oglinzi fine, lucitoare pe secţiunea
radială.
Lemnul de balsa are o textură fină, este foarte uşor şi foarte moale. Este utilizat frecvent
ca material termoizolant, amortizor fonic şi al vibraţiilor maşinilor, ca înlocuitor al plutei, la
fabricarea elementelor constructive ale planoarelor, aeromodelelor, ambarcaţiilor etc.
Macore (părul african) este originar din Africa vestică (Coasta de Aur, Camerun, Nigeria,
Gabon). Lemnul său este de culoare roşie-brună până la roşie-cenuşie. Prezintă pori abia vizibili
cu ochiul liber pe secţiunea transversală; ei sunt deschişi la culoare, uneori albicioşi, uniform
împrăştiaţi, apărând ca striaţii fine pe secţiunile longitudinale, unele pline cu un conţinut
albicios, altele cu substanţe roşiatice, lucioase. Razele medulare sunt numeroase, fine, omogene.
Fibrele, aşezate regulat radial, au pereţi destul de groşi.
Lemnul de macore prezintă o textură fină, fiind un lemn lucios, greu, dur, elastic, cu
contrageri reduse.
Se prelucrează bine manual şi mecanic, dar produce uzura rapidă a sculelor. La finisare
este necesară umplerea porilor; se încleiază bine.
Lemnul de macore este utilizat pentru decoraţiuni interioare, ca furnir (prezentând desene
frumoase, caracteristice) şi mai rar ca lemn masiv, la confecţionarea mobilei.
Mahonul. Numele de mahon a fost dat lemnului a numeroase specii. Prin standarde s-au
stabilit două grupe: mahonul african, cunoscut mai mult sub denumirea franceză de acaju şi
mahonul american.
Mahonul african prezintă un alburn albicios şi un duramen roşu-brun închis. Zonele de
creştere se disting datorită succesiunii zonelor cu pori numeroşi, mai deschise la culoare şi a
celor cu pori mai puţini, de culoare mai închisă. Razele medulare sunt dispuse neregulat. Lemnul
său este dens, cu textură fină, lucios, greu, dur. Este utilizat ca furnir decorativ, pentru mobilă şi
alte obiecte artistice.
Mahonul american prezintă un alburn albicios până la gălbui şi un duramen roşiatic,
galben-brun până la brun-roşiatic, uniform colorat sau în benzi ori pete diferite ca nuanţă, care
dau în lumină „ape” caracteristice, uneori cu aspect foarte frumos satinat sau moarat. Culoarea
lemnului se închide cu timpul prin expunere la aer. Razele medulare apar în secţiune transversală
ca linii fine, ondulate, vizibile cu ochiul liber, iar pe secţiunea radială se văd ca benzi fine, care
dau lemnului de mahon un aspect caracteristic. Porii mici, împrăştiaţi destul de regulat pe
secţiune transversală, se disting cu ochiul liber.
Lemnul de mahon american este lucios pe secţiunile longitudinale, fiind totodată un lemn
semigreu, semidur şi foarte elastic. Este utilizat ca furnir decorativ, la fabricarea placajului şi
confecţionarea mobilei, a cutiilor de aparate etc.
Palisandrul (trandafirul brazilian) este originar din America tropicală. Este un lemn de
culoare brună cu benzi mai închise, distanţate regulat. Porii sunt puţin numeroşi, împrăştiaţi, de
mărime mijlocie. Razele medulare sunt fine, nevizibile cu ochiul liber, iar fibrele au pereţi groşi.
Lemnul de palisandru este dens, greu, dur, cu un miros plăcut şi prezintă o textură fină.
Este utilizat în special la confecţionarea mobilei, a lucrărilor artistice.
Pernambucul este originar din America Centrală şi America de Sud. Are un lemn de
culoare roşie închisă până la violet. Pe secţiunea transversală se disting zone de creştere de
culoare mai închisă sau mai deschisă. Razele medulare fine, vizibile cu lupa, apar pe secţiunea
radială ca linii lucitoare, omogene, uneori cu înmagazinări de substanţe negricioase.
 Este un lemn cu structură etajată şi cu textură fină, lucios, greu şi dur. Îşi găseşte
întrebuinţări în tâmplăria artistică, fiind totodată cel mai bun lemn pentru arcuşuri de instrumente
muzicale cu coarde.
Santalul este originar din India şi insulele din Pacific. Prezintă un alburn de culoare
albicioasă şi un duramen gălbui-brun imediat după tăiere şi brun-închis până la roşu-brun închis,
după expunere la aer. Inelele anuale sunt puţin distincte, limitele lor fiind definite de banda de
fibre mai dense şi mai închise la culoare de la limita inelului. Razele medulare, foarte fine, nu
sunt vizibile cu ochiul liber.
Santalul are un lemn cu textură foarte fină, cu miros caracteristic, greu şi semidur. Este
utilizat la confecţionarea obiectelor de artă şi pentru extragerea uleiului de santal.
Tecul este originar din Asia de Sud-Est. Lemnul de tec are un alburn albicios până la
gălbui-brun deschis şi un duramen galben-auriu până la brun închis. Inelele anuale sunt distincte
pe secţiunea transversală. Porii abia distincţi, dispuşi inelar, prezintă uneori incluziuni calcaroase
care dau lemnului o nuanţă generală cenuşie. Razele medulare nu se văd cu ochiul liber.
Este un lemn cu textură fină, uniformă, cu aspect unsuros, semigreu sau greu, semidur.
Are utilizări cu deosebire în construcţia ambarcaţiilor, în construcţia de case (ca parchet,
trepte şi mână curentă la scări), ca furnir la fabricarea mobilei.
Trandafirul. Lemnul speciilor Rosaceae nu intră în grupa materialelor denumite
comercial lemn de trandafir. Este originar din Honduras şi din India.
Lemnul de trandafir are un alburn albicios şi un duramen brun până la brun închis sau
purpuriu închis, cu benzi de culoare închisă. Inelele anuale sunt destul de distincte. Razele
medulare fine, nu sunt vizibile cu ochiul liber.
Lemnul de trandafir este utilizat în special la confecţionarea mobilei de lux, a lucrărilor
artistice, a ambarcaţiilor şi obiectelor de sport.
 3. PRINCIPALELE DEFECTE ALE LEMNULUI

În perioada de creştere şi dezvoltare a arborilor, cât şi în timpul tăierii şi apoi ulterior,

după tăiere, pot interveni diverşi factori în măsură să afecteze structura, aspectul şi compoziţia
chimică a materialului lemnos. Aceste defecte prezente uneori la lemn influenţează în sens
negativ calitatea şi posibilităţile de utilizare ale acestuia.
În tabelul 3.1 sunt prezentate principalele defecte ale lemnului, grupate după natura lor.

Tabelul 3.1. Defectele lemnului

Defectul Definiţie
Defecte de formă
Curbură într-un singur O singură deviere curbă a axei longitudinale a lemnului rotund (fig. 3.1.a)
plan, simplă
Însăbirea Curbură într-un singur plan, simplă, localizată la capătul gros al lemnului rotund,
provenit de la cioată (fig. 3.1.b)
Curbură într-un singur Devierea curbă multiplă a axei longitudinale a lemnului într-un singur plan (fig. 3.1.c)
plan, multiplă
Curbură în planuri diferite Devierea curbă a axei longitudinale a lemnului în planuri diferite (fig. 3.1.d)
Conicitatea Descreşterea semnificativă a diametrului trunchiului de la bază spre vârf. Se
manifestă mai frecvent la foioase (fig. 3.1.e)
Ovalitatea Variaţia diametrului trunchiului în secţiune transversală (fig. 3.1.f)
Canelura Valuri existente pe circumferinţa trunchiului care dau un contur sinuos secţiunii
transversale (fig. 3.1.g)
Înfurcirea Despărţirea trunchiului în două ramificaţii principale care pornesc din acelaşi loc
Scobitura Adâncitură longitudinală care apare de obicei sub locul de pătrundere în trunchi a
unei ramuri mari.
Defecte de structură
Excentricitatea Deplasarea laterală a măduvei faţă de centrul secţiunii transversale a trunchiului ca
urmare a expunerii inegale la soare (fig. 3.2.a)
Fibră înclinată Devierea într-un singur plan a fibrelor lemnului în raport cu axa longitudinală a
trunchiului (fig. 3.2.b)
Fibră încâlcită Deviere neregulată a fibrelor lemnului
(fig. 3.2.c)
Fibră ondulată Devierea relativ regulată a fibrelor lemnului după linii ondulate. În cazul în care
devierea fibrelor lemnului este accentuată, fibra ondulată este denumită fibră creaţă
(fig. 3.2.d)
Fibră răsucită Deviere elicoidală a fibrelor în jurul axei lemnului rotund, fibrele menţinându-şi
distanţa dintre ele. Devierea poate fi de la dreapta spre stânga sau de la stânga spre
dreapta şi apare pe piesele debitate ca fibră înclinată. (fig. 3.2.e)
Excrescenţă Umflături de diverse forme ale lemnului rotund. Se caracterizează printr-o structură
neregulată, care uneori cuprinde în interior sau la suprafaţă noduri mici izolate sau în
cuiburi provenind de la muguri dorminzi. (fig. 3.5.f)
Buclă Devierea fibrelor şi inelelor anuale în jurul nodurilor sau a rănilor cicatrizate
Lunură Inelele anuale în cuprinsul duramenului având culoarea şi proprietăţile alburnului (fig.
3.2.g)
Inimi concrescute Provin din creşterea împreună a două sau mai multe tulpini (fig. 3.2.h)
Neregularitatea inelelor Constă în lăţimea diferită a unui inel anual, a uneia sau mai multor grupe de inele
anuale anuale, comparate cu lăţimea medie a inelelor de pe secţiunea transversală a unei
piese. (fig. 3.2.i)
Coajă înfundată Fragmente din coaja arborelui înglobate total sau parţial în masa lemnului
Ondularea normală a Apare ca ondulaţii echidistante ale contururilor inelelor anuale, ce nu afectează în
contururilor inelelor anuale general rezistenţa mecanică a lemnului.
Pungă de răşină Cavitate între inelele anuale umplută cu răşină
Nod Parte din ramură, înglobată în masa lemnului
Nod concrescut Nod ale cărui inele anuale aderă la lemnul înconjurător pe cel puţin 3/4 din perimetrul
său (fig. 3.3.a)
Nod parţial concrescut Nod ale cărui inele anuale aderă la lemnul înconjurător pe o lungime cuprinsă între
1/4 şi 3/4 din perimetrul său (fig. 3.3.b)
Nod căzător Nod ale cărui inele anuale nu aderă la lemnul înconjurător decât pe cel mult 1/4 din
 Defectul Definiţie
perimetrul său (fig. 3.3.c)
Nod sănătos Nod care nu prezintă semne de alterare sau putrezire
Nod normal colorat Nod sănătos având culoarea apropiată de cea a lemnului înconjurător (fig. 3.3.d)
Nod de culoare închisă Nod sănătos, de culoare mai închisă decât lemnul înconjurător (fig. 3.3.e)
Nod vicios Nod putrezit pe cel mult 1/3 din suprafaţa secţiunii (fig. 3.3.f)
Nod putred Nod putrezit pe mai mult de 1/3 din suprafaţa secţiunii (fig. 3.3.g)
Crăpături Discontinuităţi în masa lemnului rezultate prin separarea elementelor anatomice ale
lemnului
Crăpături de inimă Crăpătură radială a duramenului pornind din inimă, având o întindere mare (fig. 3.4.a)
Crăpătură de ger (gelivură) Crăpătură datorită gerului având direcţia radială şi în lungul trunchiului. Poate fi
deschisă sau închisă şi prezintă în general pe marginile exterioare umflături de forma
unei creste, precum şi ovalizarea zonală a secţiunii trunchiului datorită inelelor anuale
de acoperire a crăpăturii (fig. 3.4.b)
Crăpătură inelară (rulură) Crăpătură orientată după inelul anual (fig. 3.4.c)

a.

b.

c.

d.

e.

f. g.
Fig. 3.1. Defectele de formă ale lemnului
 Defectul Definiţie

a. b.

d.
c.

e.
f.

h.
g.

i.

Fig. 3.2. Defectele de structură ale lemnului

Coloraţii anormale şi alteraţii provocate de ciuperci

Duramen fals
Inima roşie a fagului
Inima roşiatică a stejarului
Oxidarea foioaselor
Roşeaţa răşinoaselor
Albăstreală
Coloraţii anormale ale zonei centrale a trunchiului, deosebite de culoarea normală a
lemnului, ce apare la speciile care în mod normal nu formează duramen. Nu modifică
în mod sensibil rezistenţa lemnului.
Coloraţie de la roşu deschis la roşu-brun, uneori cu nuanţe violacee sau cenuşie-
negricioasă, cu contur neregulat, fără a urmări inelul anual. Zona colorată este
formată din porţiuni uniform sau neuniform colorate, variate, ca nuanţă, delimitate
prin linii colorate mai închis.
Coloraţie roşiatică-brună a duramenului. Lemnul îşi păstrează consistenţa sa dură,
prezentând uneori un anumit stadiu de alterare.
Coloraţie roşiatică-fumurie fără a diminua rezistenţa lemnului şi fără putrezirea lui.
Coloraţie în diverse nuanţe de roz, roz-gălbui, roşiatic, roşu până la roşu-brun, care
apare sub formă de pete sau fâşii, fără a diminua rezistenţa lemnului şi fără putrezirea
lui.
Coloraţie albăstruie cu nuanţe cenuşii sau verzui. Este frecventă la răşinoase şi mai rar
 Defectul Definiţie
la foioase.
Mucegai Miceliu şi spori de ciuperci pe suprafaţa cherestelei, de diferite culori, după specia
lemnului şi a sporilor de ciuperci
Putregai Schimbare profundă a culorii, structurii, consistenţei şi proprietăţilor fizice şi
mecanice ale lemnului, provocată de atacul ciupercilor xilofage.
În stadiul avansat al putregaiului, lemnul devine sfărâmicios
Defecte cauzate de insecte
Găuri şi galerii Excavaţii în lemn datorate acţiunii diverselor insecte şi a altor vătămători animali. Din
punct de vedere al diametrului pe care îl prezintă, găurile şi galeriile se împart în:
- mici, cu diametrul până la 1 mm (fig. 3.5.a)
- mijlocii, cu diametrul de 1-3 mm
- mari, cu diametrul de peste 3 mm (fig. 3.5.b)

a. b. c.

d. e.

f.
g.

Fig. 3.3. Noduri

a. b. c.

Fig. 3.4. Crăpături

a. b.

Fig. 3.5. Găuri şi galerii

 4. SORTIMENTUL MĂRFURILOR DIN LEMN

Din punctul de vedere al gradului de prelucrare produsele din lemn se împart în:
• produse brute
• semifabricate
• produse finite.

4.1. Produse brute din lemn

Sunt produse cu un grad redus de prelucrare, aceasta fiind efectuată la locul de recoltare.
Operaţiile tehnologice se limitează la tăierea la dimensiune a trunchiului, curăţarea de crăci şi
eventual de coajă şi sortarea, în final obţinându-se un lemn rotund (cojit sau necojit) de diverse
lungimi şi diametre.
Produsele brute se împart, în funcţie de domeniul de utilizare, în: lemn destinat industriei
şi lemn pentru construcţii.

a. Lemnul destinat industriei

Lemnul destinat industriei este prelucrat pe cale mecanică sau chimică, în fabrici, în
vederea obţinerii unor semifabricate sau produse finite. Prin prelucrarea mecanică a buştenilor se
obţine într-o primă fază cherestea, furnire, lemn de rezonanţă pentru instrumente muzicale şi
apoi diverse produse finite.
Prin prelucrarea chimică a lemnului se obţine celuloză, hârtie, acetonă, acid acetic,
metanol, tananţi, coloranţi etc.

b. Lemnul pentru construcţii

Produsele din această grupă sunt: bilele, manelele, prăjinile, lemnul de mină, stâlpii de
lemn pentru linii aeriene, lemnul pentru piloţi etc.
Bilele sunt buşteni de răşinoase (molid, brad), cu diametrul la capătul subţire de 12-16 cm
şi lungimea de minimum 6 m.
Manelele sunt buşteni de răşinoase cu diametrul la capătul subţire de 8-11 cm şi lungimea
de minimum 3 m.
Prăjinile sunt trunchiuri de răşinoase sau foioase (cojite sau necojite), cu diametrul la
capătul subţire de 4-7 cm şi lungimea de minimum 2,60 m.
Lemnul de mină este un lemn rotund de răşinoase (molid, brad, pin) sau de foioase
(stejar, gorun, salcâm, fag), având lungimi de 1,5-5 m şi diametre de 10-23 cm la răşinoase şi 12-
25 cm la foioase. Lemnul de foioase se utilizează neimpregnat (cu excepţia lemnului de fag), iar
cel de răşinoase se utilizează impregnat.
Stâlpii de lemn pentru linii aeriene sunt buşteni rotunzi, lungi şi drepţi, care sunt
întrebuinţaţi pentru liniile de telecomunicaţii (telefon şi telegraf) şi pentru cele de transport şi
distribuţie a energiei electrice. Lungimea stâlpilor este cuprinsă între 6-14 m, iar diametrul
acestora este de 17-36 cm, la 1,5 m de la bază, respectiv 12-16 cm la vârf. Aceste caracteristici
dimensionale determină încadrarea stâlpilor în trei clase de calitate.
Stâlpii se fasonează atât din specii de răşinoase precum: molidul, bradul, pinul, laricele
cât şi din specii de foioase (stejarul pedunculat, gorunul, salcâmul), doborâte în perioada
repausului vegetativ. Stâlpii de foioase nu se impregnează, în schimb cei de răşinoase se
utilizează numai impregnaţi cu substanţe fungicide (clorură de zinc – ZnCl 2, sulfat de zinc –
ZnSO 4 , clorură de mercur – HgCl 2 , creozot etc.), care îi apără de ciuperci şi insecte, sporindu-le
durabilitatea.
 4.2. Semifabricatele din lemn

Semifabricatele sunt produse obţinute din lemnul brut prin prelucrare manuală sau
mecanică. Din punct de vedere al gradului de prelucrare a lemnului, semifabricatele se împart la
rândul lor în:
• semifabricate din lemn obişnuit (brut)
• semifabricate din lemn cu structură ameliorată
• semifabricate din lemn cu structură modificată

a. Semifabricate din lemn obişnuit (brut)

În această grupă de semifabricate intră toate produsele din lemn care menţin structura
fibroasă, caracteristică, a arborelui din care provin. Principalele produse din această grupă sunt:
cheresteaua şi furnirul.
Cheresteaua este un material lemnos cu feţe plane şi paralele obţinut prin debitarea în
direcţie longitudinală a buştenilor. În locul termenului de cherestea se mai întrebuinţează
sinonimele de material fasonat şi material ecarisat.
Elementele geometrice ale unei piese de cherestea sunt (fig. 4.1):

Cant
Muchii

Faţă exterioară

Capăt
Faţă interioară

Fig. 4.1. Elementele geometrice ale unei piese de cherestea

• faţa, considerată în general suprafaţa lată longitudinală a oricărei piese cu secţiune

dreptunghiulară, iar la cele cu secţiune pătrată oricare din suprafeţele longitudinale;
• faţa exterioară. Este faţa cea mai depărtată de inima buşteanului;
• faţa interioară. Este faţa cea mai apropiată de inima buşteanului;
• cantul. Este suprafaţa îngustă longitudinală a unei piese de cherestea tivită sau
suprafaţa îngustă longitudinală rotunjită a unei piese de cherestea netivită;
• capătul este secţiunea transversală de la extremitatea unei piese de cherestea;
• muchia este linia de intersecţie a două suprafeţe învecinate ale unei piese de cherestea.
Cheresteaua se poate clasifica după următoarele criterii:
a) specia de lemn din care este obţinută
• cherestea de foioase, provenind din debitarea buştenilor de fag, stejar, arin, salcie, plop
• cherestea de răşinoase, provenind din debitarea buştenilor de molid, brad, pin, larice
b) forma secţiunii şi gradul de prelucrare
• cherestea netivită (ne-ecarisată), la care canturile păstrează forma buşteanului
• cherestea semitivită (semiecarisată), având un singur cant plan şi perpendicular pe feţe
• cherestea tivită (ecarisată), cu ambele canturi plane, paralele şi perpendiculare
c) umiditatea lemnului
 • cherestea verde, cu umiditatea mai mare de 30 %
• cherestea uscată, la aer având umiditatea de circa 24 %
d) dimensiuni
• cherestea lungă, având lungimea de 3 m la răşinoase şi 1,8 m la foioase
• cherestea scurtă, cu lungimea cuprinsă între 1-2,75 m la răşinoase respectiv 1-1,70 m
la foioase
• cherestea subscurtă, cu lungimi cuprinse între 0,45-0,95 m la foioase şi 0,50-0,90 m la
răşinoase
e) poziţia planului de debitare faţă de poziţia inelelor anuale
• cherestea radială, la care planul de debitare este orientat după raza secţiunii
transversale sau aproape de această direcţie, formând cu planul tangent la conturul
inelelor anuale unghiuri cuprinse între 61-90º
• cherestea semiradială, la care planul de debitare formează cu planul tangent la
conturul inelelor anuale unghiuri cuprinse între 45-60º
• cherestea tangenţială, la care planul de debitare formează cu planul tangent la conturul
inelelor anuale unghiuri mai mici de 45º
f) clasa de calitate
• clasa A, marcată cu o linie de culoare verde
• clasa B, marcată cu două linii paralele de culoare albastră
• clasa C, marcată cu trei linii paralele de culoare roşie
• clasa D, marcată cu litera X de culoare neagră
Cheresteaua de rezonanţă provine din debitarea în condiţii speciale a buştenilor de molid
din clasa selecţionată sau din foioase rare (paltin creţ, paltin cu „ochi de pitulice”). Este folosită
la construcţia părţilor de instrumente muzicale care trebuie să posede proprietăţi acustice foarte
bune. Sub denumirea de cherestea sau generic lemn de rezonanţă se comercializează cheresteaua
de rezonanţă propriu-zisă şi lemnul de bară. Cheresteaua de rezonanţă propriu-zisă are grosimi
de 14-65 mm şi lăţimi de minimum 6 cm.
Lemnul de bară are grosimi de 26, 30, 32 mm din care se pot fasona baghete pătrate de
26x26 mm, 30x30 mm, 32x32 mm şi lungimi de minimum 5 cm.
Furnirele sunt foi subţiri din lemn cu grosimi de 0,2-6 mm, obţinute prin decuparea plană
sau derularea buştenilor de diferite specii, dar de clasă selecţionată. La fabricarea furnirelor este
utilizat în principal lemnul de foioase din speciile: nuc, paltin, cireş, păr, stejar, frasin, ulm, fag,
salcâm, mesteacăn, tei, plop, anin şi lemnul unor specii exotice precum mahonul, palisandrul,
abanosul etc.
După locul ocupat de stratul de furnir cu ocazia întrebuinţării, acesta poartă următoarele
denumiri:
• furnir estetic (de faţă) cu grosimea de 0,3-1,5 mm folosit la acoperirea panourilor de
lemn pentru mobilă, uşi şi lambriuri obţinute din specii comune.
• furnir de bază, folosit ca strat de bază la furniruire sau ca strat exterior al panelelor;
• furnir intermediar (subfurnir), folosit în cazuri speciale, între furnirul de bază şi cel
estetic;
• furnir tehnic (de uz general) cu grosimea de 0,2-3 mm, obţinut prin derularea centrică;
este întrebuinţat la fabricarea placajelor, panelelor, a lemnului stratificat etc.
• microfurnir, cu grosimi de 0,08-0,4 mm, obţinut fie prin derulare şi încleiere pe un
suport de hârtie sulfat, fie prin decupare plană şi lipire pe un suport textil; este utilizat
pentru finisări de pereţi şi decorări interioare.
În funcţie de dimensiuni, aspect şi specie, furnirele estetice şi cele de bază se sortează în
trei clase de calitate (I, II, III) iar furnirele tehnice în patru clase de calitate (A, B, C, D).

b. Semifabricate din lemn cu structură ameliorată

 În această grupă intră o serie de produse obţinute prin lipirea cu ajutorul adezivilor a unor
elemente de lemn cu structură normală (nemodificată). La aşezarea elementelor componente se
are grijă ca orientarea fibrelor din două piese vecine să nu coincidă. În acest fel se obţin elemente
de dimensiuni mari, rezistente şi nedeformabile, realizându-se totodată şi o creştere a gradului de
utilizare a materialului lemnos.
Sortimentul semifabricatelor din lemn cu structură ameliorată cuprinde: placajul, panelul
şi plăcile celulare.
Placajul se realizează prin încleierea mai multor foi de furnir aşezate suprapus, astfel
încât direcţia fibrelor din foile vecine să difere cu 30, 45, 60 sau 90º (fig. 4.2. Încleierea se
realizează fie cu adezivi obişnuiţi de tâmplărie, fie cu adezivi pe bază de răşini sintetice. În acest
caz, placajele obţinute au o rezistenţă sporită la umiditate.

Fig. 4.2. Placaj

Sortimentul de placaj se poate clasifica după următoarele criterii:

a) unghiul pe care îl formează între ele fibrele straturilor de furnir adiacente
• placaj normal, când unghiul dintre fibrele straturilor alăturate este de 90º;
• placaj stelat, alcătuit din cel puţin 5 straturi în care unghiul dintre fibrele straturilor
alăturate este de 60, 45 sau 30º;
b) specia furnirelor care intră în alcătuirea placajului
• placaje din foioase moi obţinute din furnire de tei, plop, anin etc.;
• placaje din foioase tari, din furnire de fag, stejar, carpen, mesteacăn etc.;
c) locul de întrebuinţare şi aspectul exterior
• placaj de interior, destinat a fi folosit în spaţii închise, în condiţii normale de
temperatură şi umiditate;
• placaj de exterior, rezistent la apă şi intemperii;
• placaj de uz general (obişnuit); este un placaj de interior, cu straturi din specii
indigene, încleiate cu răşini sintetice;
• placaj cu feţe prelucrate, la care unul sau ambele straturi exterioare sunt prelucrate sau
acoperite;
• placaj acoperit cu hârtie decorativă de imitaţie pe care sunt imprimate diferite desene
(desenul şi culoarea marmurei; a unor esenţe de lemn foarte valoroase etc.);
• placaj blindat cu foi metalice, care are pe una sau pe ambele feţe o foaie subţire de
oţel, zinc, aluminiu, alamă etc. cu grosimea de 0,4-0,5 mm, încleiată cu răşini sintetice;
• placaj cu desene imprimate în relief, care are o faţă imprimată cu un desen în relief,
realizat prin prelucrare mecanică, pirogravare, sablare sau imprimare la cald şi presiuni
mari, între plăci de oţel gravate cu negativul modelului respectiv;
• placaj decorativ, format din placaj obişnuit la care se lipesc pe o faţă foi de furnir
estetic, de obicei din specii exotice, iar pe cealaltă faţă furnir dintr-o specie comună;
• placaj metalizat, a cărui suprafaţă se acoperă prin pulverizare cu pulbere metalică
suflată la o presiune de 6-7 atmosfere;
• placaj din furnire impregnate, obţinute prin încleierea furnirelor impregnate în
prealabil cu diferite soluţii;
• placaj antiseptizat obţinut din furnire tratate cu fungicide sau insecticide;
 • placaj bachelizat rezistent la umezeală şi intemperii obţinut din furnire impregnate cu
răşini fenolice;
• placaj ignifugat, cu rezistenţă mărită la aprindere, datorită impregnării foilor de furnir
cu substanţe ignifuge;
• placaj melaminat, acoperit cu 1-3 straturi de hârtie impregnată cu răşină
melaminoformaldehidică, presate la cald;
• placaj emailat, realizat prin acoperirea stratului exterior cu o peliculă de finisare,
constând dintr-un email de alchidal cu întărire la cald sau din email pe bază de răşini,
de uree, melamină etc.
• placaj mulat, care are curburi într-unul sau două plane, obţinut prin încleierea şi
presarea concomitentă între matriţe a mai multor straturi de furnir;
• placaj pentru cofraje, care este un placaj rezistent la acţiunea apei şi intemperii,
protejat la exterior printr-unul sau două pelicule dintre cele folosite la încleiere;
• placaj armat, care are intercalate între straturile de furnir ţesături metalice;
• placaj ondulat pentru învelitori; este un placaj de exterior ondulat, acoperit cu film de
bachelită sau vopsele ignifuge;
• placaj termoizolant, alcătuit din două foi de furnir de faţă, lipite pe un miez din
material termoizolant;
Cel mai des utilizat este placajul de uz general, fabricat din furnire tehnice de fag cu
straturile exterioare de aceeaşi grosime. Pentru încleiere se folosesc adezivi pe bază de răşini
sintetice. Dimensiunile placajului de uz general sunt cuprinse între 1250x1250 mm şi 2000x1250
mm, iar grosimea între 3-12 mm.
În funcţie de anomaliile şi defectele furnirului tehnic, straturile exterioare ale placajului se
clasifică în 5 categorii (A, B, C, D, E) şi pe baza acestora se stabilesc următoarele clase de
calitate, care se aplică într-un colţ prin ştampilare: clasa A/B, clasa B/C, clasa C/D, clasa D/D,
clasa E/E.
Panelul este alcătuit dintr-un miez de şipci, acoperit pe ambele feţe cu câte un strat de
furnir de bază, aşezat cu fibrele perpendiculare pe direcţia fibrelor miezului (fig. 4.3) şi încleiat.

Fig. 4.3. Panel

Straturile exterioare au grosimi de 3-4 mm şi se execută din lemn de tei, plop, anin şi fag,
folosindu-se furnir de aceeaşi specie şi aceeaşi grosime pentru ambele feţe ale panelului.
Miezul panelului se execută din şipci de răşinoase şi foioase cu lăţimea de maxim 25 mm.
În funcţie de destinaţie, miezul de şipci poate să fie încleiat, neîncleiat sau parţial încleiat.
Sortimentul de panele poate fi clasificat după următoarele criterii:
 a) direcţia fibrelor straturilor exterioare
• panele longitudinale
• panele transversale
b)defectele straturilor exterioare
• clasa de calitate A/A
• clasa de calitate A/B
• clasa de calitate B/C.
Principalele caracteristici ale panelelor sunt dimensiunile. Lungimea şi lăţimea panelelor
variază între 600x1700 mm şi 1250x2000 mm, iar grosimea este cuprinsă între 16 şi 40 mm.
Panelele sunt utilizate la fabricarea uşilor interioare, a mobilei şi la decoraţiuni interioare.
Plăcile celulare sunt panouri alcătuite dintr-o ramă executată din şipci şi acoperită pe
ambele feţe cu foi de placaj sau de furnir de bază. În interiorul ramei se fixează, de asemenea,
prin lipire, benzi subţiri din lemn sub formă de melci sau de bucăţele de fâşii frânte, obţinute din
plăci fibrolemnoase (fig. 4.4). Feţele plăcii se execută din placaj de 4 mm calitatea A/B, B/C şi
C/D sau din plăci de fibre de lemn dure de 3,2 sau 4 mm grosime.
Plăcile celulare sunt utilizate la fabricarea uşilor de acces în locuinţe şi a uşilor interioare.

Fig. 4.4. Plăci celulare

c. Semifabricate din lemn cu structură modificată

Semifabricatele din această categorie se realizează din aşchii sau fibre de lemn
aglomerate cu răşini sintetice şi apoi presate puternic. Principalele semifabricate din lemn cu
structură modificată sunt: plăcile din aşchii de lemn şi plăcile din fibre de lemn.
Plăcile din aşchii de lemn (PAL) sunt obţinute prin aglomerarea sub presiune a aşchiilor
de lemn cu un liant sintetic.
Aşchiile sunt fragmente de lemn, de obicei alungite, cu grosimea de maxim 2 mm şi
lungimea de maxim 20 mm, desprinse din lemn printr-o acţiune mecanică. Se obţin din lemn de
foioase tari (fag şi mesteacăn), foioase moi (salcie, plop, anin, tei) sau din răşinoase (molid şi
brad). Adezivul folosit la încleierea aşchiilor este o răşină sintetică ureoformaldehidică.
Plăcile din aşchii de lemn se pot clasifica după următoarele criterii:
a) densitatea aparentă
• plăci uşoare, cu densitatea aparentă sub 0,40 g/cm3;
• plăci semigrele, cu densitatea aparentă între 0,40-0,80 g/cm3;
• plăci grele, cu densitatea aparentă mai mare de 0,80 g/cm3;
b) procedeul de fabricaţie
• plăci presate perpendicular pe feţe, realizate cu ajutorul unei prese calde cu platane
paralele, prin aplicarea forţei de presare perpendicular pe feţe;
 • plăci extrudate, obţinute prin aplicarea forţei de presare într-o direcţie paralelă cu
suprafaţa plăcii şi în sensul extinderii, care pot fi pline sau cu miezul străbătut de
goluri;
c) gradul şi modul de prelucrare a suprafeţelor
• plăci brute, cu suprafeţele neprelucrate, aşa cum rezultă de la presare;
• plăci şlefuite, cu grosimea uniformă şi suprafeţe plane, obţinute prin şlefuire;
• plăci furniruite, acoperite pe una sau ambele părţi cu furnir;
• plăci melaminate, acoperite pe una sau ambele feţe cu un film de răşină
melaminoformaldehidic;
• plăci emailate, acoperite pe una pe sau ambele părţi cu o peliculă de email cu uscare la
cald; Plăcile melaminate şi cele emailate mai sunt cunoscute şi sub numele de plăci
înnobiliate.
d) modul de tratament al aşchiilor care alcătuiesc structura plăcii
• plăci hidrofugate, în a căror masă a fost introdus o dată cu liantul şi un produs
hidrofug;
• plăci ignifugate în a căror masă a fost înglobat o dată cu liantul şi un produs ignifug
sau care printr-un tratament de suprafaţă a devenit greu inflamabil;
• plăci antiseptizate în a căror masă a fost introdus o dată cu liantul un produs antiseptic
(fungicid sau insecticid) sau care, printr-un tratament de suprafaţă, a obţinut o protecţie
împotriva ciupercilor şi insectelor.
Plăcile din aşchii de lemn au grosimi cuprinse între 4 şi 65 mm, iar lungimea şi lăţimea
variază între 1830x1830 mm şi 4100x1830 mm.
Pe baza aspectului suprafeţelor şi defectelor de suprafaţă, plăcile din aşchii de lemn se
sortează în trei clase de calitate: A, B, C.
Plăcile din aşchii de lemn sunt întrebuinţate la fabricarea mobilei şi în construcţii, unde
sunt folosite la pereţi, uşi, tavane, pardoseli, căptuşeli interioare etc.
Plăcile din fibre de lemn (PFL) sunt plăci cu o grosime mai mare de 1,5 mm, fabricate
din fibre de lemn, a căror coeziune primară rezultă din împrăştierea fibrelor şi din proprietăţile
adezive proprii, în ele putând fi adăugaţi lianţi şi alte materiale.
Plăcile din fibre de lemn se pot clasifica după următoarele criterii:
a) densitatea aparentă
• plăci nepresate din fibre de lemn a căror densitate aparentă este de maximum 0,40
g/cm3 şi care se împart la rândul lor în:
- plăci extramoi (extraporoase) a căror densitate aparentă este mai mică de 0,22
g/cm3;
- plăci moi (poroase) cu densitatea aparentă cuprinsă între 0,22 − 0,40 g/cm3;
• plăci presate din fibre de lemn, a căror densitate aparentă este de maxim 0,65 g/cm3 şi
care au fost presate la cald în timpul procesului de fabricaţie. Plăcile presate se împart la
rândul lor în:
- plăci semidure, cu densitatea aparentă între 0,65 − 0,85 g/cm3;
- plăci dure, a căror densitate aparentă este mai mare de 0,85 g/cm3;
- plăci extradure, cu densitatea aparentă mai mare de 0,85 g/cm3, dar care sunt
impregnate cu uleiuri sicative sau tratate special termic pentru îmbunătăţirea
caracteristicilor fizico-mecanice.
b) materialul de adaos înglobat în masa fibrelor
• plăci bituminate, nepresate, cu densitatea aparentă de 0,25−0,40 g/cm3, care au
înglobat în masa de fibre o emulsie de bitum;
• plăci antiseptizate, care pot fi nepresate sau presate, cu suprafaţa tratată sau având în
masa de fibre un produs antiseptic (fungicid sau insecticid);
• plăci ignifugate, presate sau nepresate, care au tratată suprafaţa sau înglobată în masa
de fibre o substanţă ignifugă pentru a creşte rezistenţa la aprindere.
 c) modul de prelucrare a suprafeţelor şi aspectul lor exterior
• plăci cu o faţă netedă, care sunt presate şi au o faţă netedă, iar pe faţa opusă prezintă
urmele sitei de deshidratare;
• plăci cu ambele feţe netede, obţinute prin presare la cald între două platane netede, a
unui covor uscat de fibre;
• plăci perforate din fibre de lemn obţinute din plăci extradure, dure, semidure sau moi,
prevăzute cu găuri străpunse realizate în timpul procesului de fabricaţie în vederea
sporirii capacităţii de absorbţie sonoră;
• plăci decorative din fibre lemn, obţinute din plăci dure şi semidure finisate în cursul
procesului de fabricaţie, în vederea îmbunătăţirii aspectului exterior prin aplicarea de
furnir, email, melamină, pastă mecanică etc. sau prin presare pe matriţe speciale. În
funcţie de tratamentul aplicat, plăcile decorative din fibre de lemn poartă următoarele
denumiri:
- plăci furniruite, când sunt acoperite cu furnir;
- plăci emailate, finisate prin acoperire cu o peliculă de email cu uscare la cald;
- plăci melaminate, finisate prin acoperire cu filme melaminice decorative sau cu
filme fenolice şi melaminice;
- plăci canelate obţinute din fibre nepresate prevăzute cu caneluri longitudinale;
- plăci riflate obţinute din plăci dure sau semidure, care au pe faţă dungi în relief pe
întreaga lungime a plăcii.
Plăcile din fibre de lemn au grosimea cuprinsă între 3,2−7 mm, iar lungimea şi lăţimea
variază între 1830x1700 mm şi 5500x1700 mm.
În funcţie de aspectul suprafeţei şi defectele admise, plăcile din lemn se sortează în trei
clase de calitate: A, B, C.
Plăcile din fibre de lemn au o largă întrebuinţare la fabricarea mobilei şi în construcţii
unde sunt folosite la căptuşirea pereţilor, tavanelor, ca dale de pardoseală la decoraţiunile
interioare etc.

4.3. Produse finite din lemn

Sunt produse cu un grad ridicat de prelucrare şi pot fi întrebuinţate ca atare, fără nici un
fel de transformare. Principalele produse din lemn sunt: parchetul, tâmplăria pentru construcţii,
lambriurile şi mobila.
Parchetul folosit la pardoseli este alcătuit din lamele dreptunghiulare rindeluite pe
ambele feţe cu canturile şi capetele profilate, având unul din canturi şi un capăt prevăzute cu
lambă, iar celălalt cant şi capăt cu uluc.
Lamelele se execută din lemn de stejar, cer, fag aburit, anin, arţar, carpen, cireş, jugastru,
mesteacăn, hârtie decorativă stratificată (HDS) etc., prevăzute cu lambă pe stânga sau pe dreapta,
iar cantul puţin înclinat spre interior, pentru ca la montare lamelele să se alăture bine şi fără joc,
una faţă de alta. Grosimea lamelelor este de 10-22 mm, lungimea de 200-400 mm, iar lăţimea de
30-70 mm.
Încadrarea lamelelor de-a lungul pereţilor se efectuează cu frize de perete profilate cu
lambă şi uluc numai pe canturi, iar rosturile dintre parchet şi perete se acoperă cu pervazuri
profilate pe o faţă şi cant.
Frizele şi pervazurile se execută din aceleaşi esenţe de lemn ca şi lamelele de parchet.
Frizele sunt caracterizate de grosimi cuprinse între 17-22 mm, lăţimi de 60-100 mm şi lungimi
de 600-2000 mm. Pervazurile au grosimi de 30 mm, lăţimi de 10-20 mm şi aceleaşi lungimi ca şi
frizele.
Parchetele şi frizele de perete se sortează în trei clase de calitate (I, II şi III), iar
pervazurile în două (I şi II).
Tâmplăria. Produsele tâmplăriei pentru construcţii sunt: ferestrele şi uşile.
Ferestrele îndeplinesc funcţiuni multiple: schimb de aer, izolare termică şi fonică,
iluminare. Părţile componente ale unei ferestre sunt tocul şi cerceveaua. Tocul este o ramă
alcătuită din montanţi şi traverse. Montanţii sunt elemente aşezate vertical, iar traversele sunt
elementele orizontale. Tocul se fixează în zidărie şi are rolul de a susţine prin intermediul
balamalelor. Cerceveaua sau canatul este cadrul în care este fixat geamul ferestrei. La fabricarea
ferestrelor se utilizează cherestea de răşinoase sau de stejar. Ferestrele se pot clasifica după
următoarele criterii:
a) mobilitatea cercevelelor
• ferestre cu cercevele fixe
• ferestre cu cercevele independente
• ferestre cu cercevele cuplate
b) sensul de deschidere al cercevelelor
• ferestre cu deschidere spre exterior
• ferestre cu deschidere spre interior
c) modul de aşezare al canaturilor
• ferestre simple
• ferestre duble
d) numărul de canaturi
• ferestre într-un canat
• ferestre în două canaturi
• ferestre în trei canaturi
• ferestre în patru canaturi
Principalele caracteristici ale ferestrelor sunt dimensiunile şi suprafaţa. Dacă dimensiunile
ferestrelor sunt importante pentru montaj, preţul acestora este determinat de suprafaţa lor.
Dimensiunile ferestrelor sunt standardizate. Înălţimile sunt cuprinse între 580-1480 mm, iar
lăţimea diferă în funcţie de numărul de canaturi; astfel, ferestrele într-un canat au lăţimi cuprinse
între 584 şi 784 mm, cele în două canaturi între 1184-1584 mm, cele în trei canaturi între 1770 şi
2370 mm, iar cele în patru canaturi între 2668 − 2980 mm.
Uşile sunt produse care servesc în construcţiile civile şi industriale la accesul în încăperi.
Elementele componente ale unei uşi sunt: foaia de uşă, tocul şi pervazurile. Foaia de uşă poate fi
un panou sau o ramă. Panoul se execută din cherestea de stejar sau de răşinoase, panel, PAL sau
rame placate cu PFL sau placaj. Rama uşii este formată din montanţi şi traverse cu tăblii din
lemn masiv, PFL sau PAL. Tocul este format din doi montanţi şi două praguri. Pervazurile sunt
executate din frize şi şipci.
Sortimentul de uşi poate fi grupat după următoarele criterii:
a) destinaţie
• uşi de interior
• uşi de exterior
• uşi de balcon
b) direcţia de deschidere
• uşi cu deschidere pe stânga
• uşi cu deschidere pe dreapta
c) sensul de deschidere
• uşi obişnuite, cu deschidere într-un singur sens (spre interior)
• uşi batante, cu deschidere în ambele sensuri (atât spre interior cât şi spre exterior)
d) posibilitatea de iluminare a încăperii
• uşi pline
• uşi cu geamuri
e) modul de execuţie a foii de uşă
• uşi cu tăblii
• uşi cu panouri
Principalele caracteristici ale uşilor sunt dimensiunile şi suprafaţa acestora.
 5. MOBILA

Mobila este un ansamblu de piese de mobilier fabricate din lemn, metal şi mase plastice,
întrebuinţate în locuinţe şi localuri publice pentru a satisface o serie de necesităţi de ordin
funcţional, estetic şi de confort.
Mobila reprezintă cea mai înaltă treaptă de valorificare a lemnului. Ea încorporează, pe
lângă materialul lemnos cu un grad superior de prelucrare, şi creativitatea designerilor care au
proiectat-o.

5.1. Materiale utilizate la fabricarea mobilei

Materialele folosite la fabricarea mobilei se împart după rolul lor în cadrul procesului
tehnologic în:
• materii prime
• materiale auxiliare.
Materiile prime servesc la obţinerea reperelor de bază din care este format mobilierul.
Din această grupă de materiale fac parte: cheresteaua, furnirul, placajul, panelul, plăcile din
aşchii de lemn şi plăcile din fibre de lemn simple sau înnobilate.
Materialele auxiliare au atât rol tehnologic cât şi unul estetic şi de asigurare a
confortului. Ca materiale auxiliare se utilizează o serie de articole de feronerie, materiale pentru
tapiţerie, adezivi, materiale pentru finisare.
Articolele de feronerie cuprind o serie de accesorii precum: mânere, broaşte, balamale,
zăvoare, elemente de susţinere. Acestea sunt confecţionate din oţel obişnuit, oţel inoxidabil,
aliaje de zinc, aluminiu, alamă, antimoniu, mase plastice şi sunt acoperite cu un strat de nichel,
crom, alamă cu rol estetic şi de protecţie împotriva coroziunii.
Materialele pentru tapiţerie cuprind materialele de susţinere şi arcuire, materialele de
umplutură, materialele pentru căptuşirea interioară şi cele pentru tapiţarea feţelor.
Materialele de susţinere şi arcuire constituie, alături de suportul de lemn sau metalic,
elementul de rezistenţă al pieselor de mobilier tapiţate. În acest scop se utilizează chingile,
arcurile şi sârmele pentru cant.
Chingile într-o formă împletită constituie elementul principal de susţinere a arcurilor,
care, împreună cu acestea, formează ansamblul elastic al pieselor de mobilier tapiţate. După
natura materialului din care sunt executate, chingile pot fi: metalice, din bandă sau sârmă de oţel,
textile executate din in sau cânepă sau elastice, executate din cauciuc.
Arcurile sau împletiturile de arcuri constituie elementul principal prin care se asigură
elasticitatea şi forma comodă pentru şezut şi odihnă. În prezent, se preferă înlocuirea arcurilor şi
împletiturilor din arcuri cu perne din materiale plastice elastice (spumă de poliuretan sau
poroplast).
Sârmele pentru cant, executate din sârmă de oţel, constituie elementele cu ajutorul cărora
se realizează rama elastică de cant la canapele, somiere, fotolii.
Materialele de umplutură sunt necesare pentru obţinerea formei generale a obiectului
tapiţat, pentru mărirea rezistenţei la uzură precum şi pentru asigurarea unei bune izolări termice.
După natura lor, materialele de umplutură pot fi din fibre vegetale (zegras, câlţi de in şi cânepă,
scame de bumbac), de origine animală (lână de oi, păr de cal, penele unor specii de păsări) sau
sintetice (cauciuc spongios, plăci din poliuretan etc.)
Materialele pentru căptuşirea interioară au rolul de a acoperi arcurile şi materialele de
umplutură. Ele sunt realizate din fibre de in, cânepă şi bumbac şi cuprind: pânza de sac, pânza
nealbită, inletul, gradelul, moltonul.
Materialele pentru tapiţeria feţelor, denumite în general stofe, sunt folosite la îmbrăcarea
ansamblurilor elastice şi a altor elemente ale mobilierului. În acest scop sunt folosite: drilul,
goblenul, damascul, brocartul, atlasul, muselina, catifeaua, pluşul, pielea şi înlocuitorii din piele.
 Adezivii servesc la îmbinarea într-un tot unitar a reperelor ce compun piesa de mobilier. În
industria mobilei adezivii de bază sunt cleiurile. Acestea sunt substanţe care, aplicate sub formă
de strat subţire, pe o suprafaţă sau între suprafeţele a două repere, se întăresc sau polimerizează,
realizându-se astfel o coeziune puternică a suprafeţelor de contact.
La fabricarea mobilei se întrebuinţează cleiul pe bază de poliacetat de vinil, alcool vinilic
în apă, clei colagenic, clei de nitroceluloză.
Materialele pentru finisare. Din această grupă de materiale auxiliare fac parte baiţurile şi
lacurile.
Baiţurile sunt materiale cu ajutorul cărora se colorează lemnul. Ele trebuie să fie
constituite din compuşi solubili care, după uscarea lemnului, să rămână aderenţi la fibra lemnului
şi să-l coloreze uniform. Se utilizează baiţuri minerale sau organice.
Lacurile aplicate într-un strat subţire pe o suprafaţă formează după un anumit timp o
peliculă solidă, elastică, cu sau fără luciu. Se utilizează lacuri pe bază de derivaţi celulozici,
lacuri poliesterice.

5.2. Clasificarea mobilei

Principalele criterii de clasificare a mobilei sunt:

a) natura materiei prime
• mobilier din lemn masiv
• mobilier din plăci aglomerate
• mobilier din rame placate (cu placaj, PFL şi PAL)
• mobilier din materiale lemnoase combinate (lemn masiv, PAL, PFL, panel, placaj)
b) modul de construcţie
• mobilier corp
• mobilier pe schelet
• mobilier din panouri
• mobilier din panouri şi schelet
• mobilier curbat
c) modul de asamblare
• mobilier nedemontabil
• mobilier demontabil
• mobilier asamblat mixt
d) modul de finisare
• mobilă şlefuită
• mobilă băiţuită
• mobilă ceruită
• mobilă emailată
• mobilă lăcuită care poate fi finisată:
- cu luciu
- cu semiluciu
- semimată
- mată
e) felul ornamentelor
• mobilă profilată
• mobilă sculptată
• mobilă încrustată
• mobilă mozaicată
• mobilă gravată
• mobilă pictată
f) destinaţie
 • mobilier pentru uz casnic
• mobilier pentru instalaţii publice
• mobilier pentru clădiri social-culturale
• mobilier comercial şi hotelier
• mobilier pentru spitale şi sanatorii
• mobilier şcolar
• mobilier industrial
g) modul de utilizare
• mobilier pentru depozitare
• mobilier pentru lucru şi servit masa
• mobilier pentru odihnă şi şedere
h) modul de aranjare în spaţiul de locuit
• mobilă aparentă
• mobilă înzidită
• mobilă camuflată
• mobilă modulară
i) stil
• mobilă stil antic grec şi roman
• mobilă stil gotic
• mobilă stil Renaştere
• mobilă stil baroc
• mobilă stil Regence
• mobilă stil Rococo
• mobilă stil neoclasic
• mobilă stil rustic
• mobilă realizată în stiluri moderne
• mobilă în stil contemporan

5.3. Mobila stil

Mobila, ca obiect de utilizare personală sau colectivă, a fost realizată din cele mai vechi
timpuri, în zilele noastre căpătând noi atribute în viaţa oamenilor. În timp, mobila a evoluat şi a
îmbrăcat diferite forme caracteristice, specifice pentru o anumită perioadă, numite stiluri.
Stilul cuprinde mijloacele de expresie comune, atât în formă cât şi în conţinut, pe care le
au arhitectura, decoraţia interioară, mobila, operele de artă şi arta industrială a unei societăţi într-
o anumită epocă.
Gusturile oamenilor, fineţea şi frumuseţea ornamentelor, funcţionalitatea, culorile, alături
de condiţiile socio-istorice au fost elemente care au realizat diferenţieri importante în durata de
menţinere a unui stil. Chiar în zilele noastre abordarea stilurilor în proiectarea mobilei se
realizează diferenţiat, în funcţie de tradiţiile din ţara producătoare şi din cea consumatoare, de
nivelul de dezvoltare al producătorilor, de puterea de cumpărare a consumatorilor.
În cele ce urmează sunt prezentate particularităţile stilurilor care au cea mai largă utilizare
în proiectarea şi execuţia mobilei stil din zilele noastre.

a. Stilul antic egiptean

Mobilierul, din lemn de cedru vopsit mai ales în alb, avea, uneori, încrustaţii de pietre
semipreţioase şi ceramică, care formau un bogat decor de suprafaţă. Dintre piesele de mobilier
din aceea perioadă, merită amintite:
• scaunele-comode, cu spătarul şi planul de şedere înclinate,
• taburetele simple sau pliante,
 • tronurile somptuoase cu picioarele în forma labelor de leu,
• paturile amintind silueta unor animale,
• lăzile pictate sau încrustate, unele dintre acestea având patru picioare şi acoperiş boltit
sau în două pante (fig. 5.1).
Mobila egipteană a influenţat puternic dezvoltarea mobilierului antichităţii greco-romane
şi a constituit, la începutul secolului al XIX-lea, una din principalele surse de inspiraţie ale
stilului Empire.

Fig. 5.1. Mobilier egiptean

b. Stilul antic asirian

Mobilierul asirian (fig. 5.2) era ornamentat cu capete de lei, tauri şi berbeci. Mesele,
tronurile şi paturile erau executate din metal şi lemn. Scaunele din perioada timpurie erau lipsite
de spătare, iar picioarele se terminau cu labe de leu şi copite de tauri din aur, argint sau bronz.
Pernele erau somptuos tapiţate.

Fig. 5.2. Mobilier asirian

 Figurile reprezentate pe mobilierul asirian erau mult mai grosolane şi rigide decât cele
reprezentate pe mobilierul egiptean. În general, mobilierul asirian era mult mai masiv decât cel
egiptean.
Un motiv ornamental deseori utilizat la tronuri şi scaune este reprezentarea convenţională
a copacului sfinţit Asshur (Jupiter în varianta asiriană); de asemenea, poate fi întâlnit destul de
des conul de pin, un alt motiv sacru, care este utilizat la decorarea elementelor sau joacă rolul de
picior ornamental.

c. Stilul antic grec

În perioada Greciei antice, mobilierul a evoluat de la forme arhaice mai rigide la forme
modelate mai suplu, după modelul corpului omenesc. Principalele piese de mobilier erau:
• lăzile cu rol de păstrare (fig. 5.3.a),
• scaunele şi jilţurile (fig. 5.3.b,c,d),
• taburetele simple sau pliante (fig. 5.3.e,i),
• paturile cu funcţiuni multiple (fig. 5.3.f,g),
• mesele (fig. 5.3.h).

a. b. c. d. e.

f. g. h.

m.

i. j. k. l.
n.

Fig. 5.3. Mobilier antic grec

La fabricarea mobilei se folosea lemnul de paltin, cedru, măslin, palmier, nuc. În general,
lemnul utilizat la fabricarea mobilei era colorat, dominante fiind culorile: albastru, galben, roşu,
roz şi brun deschis.
Ornamentele în relief sunt dominante, dar se utilizau şi cele obţinute prin pictare.
Motivele vegetale, animale şi corpul uman erau utilizate cu predilecţie. Frunza de acant (fig.
5.3.j), de laur, precum şi crengile cu frunze de măslin au constituit baza ornamentelor vegetale,
realizându-se o reproducere fidelă sau stilizată (fig. 5.3.k) şi simplificată sub forma palmetelor
(fig. 5.3.l). Un alt motiv prezent în ornamentaţia mobilierului grecesc îl reprezintă marea al cărei
freamăt a fost simbolizat prin meandre (fig. 5.3.m) sau forme stilizate ale valurilor (fig. 5.3.n).

d. Stilul antic roman

Mobilierul roman a fost folosit ca sursă de inspiraţie începând din Renaştere şi până în
secolul al XIX-lea. Principalele piese caracteristice mobilierului roman sunt:
• taburetul (fig. 5.4.f,h) cu patru picioare şi scaunul pliant, preluate de la greci,
 • jilţurile din bronz sau marmură (fig. 5.4.e), având elemente de susţinere sub formă de
animale fantastice,
• paturile pentru citit, şedere sau servire a mesei (fig. 5.4.c,i,k), dotate cu forme
corespunzătoare acestor funcţii, erau turnate din bronz, unele având căpătâiul mobil.
• mesele (fig. 5.4.a,b,d), care sunt la romani piese principale ale interiorului, fără a mai
avea un caracter mobil. Executate din lemn, marmură sau bronz, în forme variate
(dreptunghiulare, rotunde sau trapezoidale), acestea erau susţinute de capre sau de
unul, trei sau patru picioare în formă de animale, sfincşi, himere, satiri, realizate într-o
factură realistă.

b. c.
a.

e. f.
d.

i. j.
h.
g.

k.

Fig. 5.4. Mobilier antic roman

Ornamentele de pe mobilierul roman sunt preluate de la greci, dezvoltate şi îmbogăţite

după gustul celor care-l utilizau şi adaptate tehnicilor folosite de meşterii executanţi. Frunza de
acant este preluată şi transformată, ajungându-se la un ornament complet diferit, specific
romanilor (fig. 5.4.j). Elementele strunjite, utilizate ca picioare pentru paturi, taburete, scaune,
sunt dominante. De asemenea, sculpturile ronde-bosse (fig. 5.4.g), care reprezintă animale sau
corpul uman, domină în construcţia meselor, jilţurilor, impunând prin perfecţiunea execuţiei şi
dimensiuni. Pentru prima dată apare piciorul de căprioară în construcţia meselor (fig. 5.4.b),
formă care va constitui elementul dominant al barocului. În decorarea mobilierului roman sunt
prezente şi ornamente vegetale sub formă de ghirlande, lujeri, rozete, cornuri ale abundenţei.
 e. Stilul gotic (sec. XIII – XIV)

Mobilierul în stil gotic are un aspect auster. Decorul este

sculptat în relief plat. Elementele de rezistenţă ale mobilelor
formează un sistem de cadre rigide, în câmpurile cărora se
montează tăblii uşoare, ornamentate în relief plat sau în ajur.
Motivele decorative caracteristice mobilierului gotic sunt, pe lângă
cele arhitecturale (arce frânte, profiluri, colonete, grupaje de
străpungeri), cele vegetale (frunzişuri, flori şi cele figurative
(himere, capete omeneşti, dragoni).
Ornamentaţia în fier forjat ca: platbande, broaşte cu paftale,
zăvoare grele (la uşi şi cufere) se practică alături de celelalte Fig. 5.5. Detalii
tehnici decorative (fig. 5.5). În ornamentarea bogată a mobilierului ornamentale specifice
spaniol şi a celui veneţian se pot distinge şi unele influenţe stilului gotic
orientale.
Principalele piese de mobilier folosite erau:
• scaunele şi taburetele cu spătar (fig. 5.6.a,b),
• mesele prevăzute adesea cu un corp sertar (fig. 5.6.c),
• paturile aşezate pe estrade şi cu baldachin (drept sau boltit),
• bufetul prevăzut cu două uşi şi două sertare,
• lăzile (fig. 5.6.e) şi dulapurile (fig. 5.6.d), formate din două lăzi suprapuse, unele
având chiar două corpuri distincte.

a. c.

b.

e.
d.
Fig. 5.6. Mobilier în stil gotic

f. Stilul Renaşterii (sec. XV-XVI)

Mobilele Renaşterii italiene devin piese independente, sistemul constructiv cu rame şi

tăblii ia forme arhitecturale în care se evită scheletul aparent, caracteristic mobilierului gotic.
Mobilierul reproduce compartimentările faţadelor cu soclu, cu zidul decorat cu pilaştri şi cornişe
specifice arhitecturii Renaşterii. Studiul atent al proporţiilor şi al armoniei, căutarea legilor
echilibrului, alegând ca dominantă linia orizontală, sunt preocupări comune în arhitectură şi în
arta mobilierului.
Secolul al XVI-lea înseamnă triumful sculpturii în mobilier, sculptură realizată cu un
relief din ce în ce mai puternic. Sunt utilizate motivele decorative inspirate din antichitatea
greco-romană (medalioane, vrejuri ale unor plante, lire, dragoni, himere, grifoni, cariatide),
alături de alte elemente decorative preluate din sculptura monumentală (coloane, arcaturi,
pilaştri, arabescuri, volute etc.). Decorul plastic se dezvoltă în mod excesiv ascunzând structura
şi funcţiunea mobilei, ale cărei suprafeţe sunt tot mai abundent încărcate cu ornamente sculptate
reprezentând scene alegorice şi mitologice. Evoluţia spre efecte plastice şi supraîncărcarea
decorativă anunţă stilul baroc.
Principalele piese de mobilier erau:
• bufetul (fig. 5.7.a) cu rol de păstrare a veselei,
• dulapul (fig. 5.7.b) care înlocuieşte treptat lada (fig. 5.7.c) cu destinaţia de mobilă
pentru depozitare,
• masa (fig. 5.7.d) având blatul de formă dreptunghiulară sau rotundă cu 4, 6 sau 8
picioare,
• cabinetul, o creaţie a Renaşterii italiene, care a evoluat de la o simplă casetă cu sertare
închisă cu o uşă la o piesă de mobilier cu două corpuri,
• taburetele, scaunele cu spătar, fotoliile (fig. 5.7.e) şi
• paturile aşezate pe estrade şi acoperite cu baldachin (fig. 5.7.f).

a.
b.

c.
d.

e.

f.
Fig. 5.7. Mobilier în stilul Renaşterii italiene
 Mobilierul Renaşterii franceze (fig. 5.8) îmbină structurile tradiţionale gotice cu
ornamentaţia bogată a mobilierului Renaşterii italiene. Principalele piese de mobilier păstrează
încă forme articulate: frontoanele încununează bufetele, tăbliile cuferelor sunt decorate cu
busturi în medalioane, paturile sunt acoperite cu baldachin, unele scaune cu montanţi în formă de
colonete. Motivele decorative principale (coloane, capiteluri, nişe, cariatide, motive florale şi
arabescuri) sunt preluate din Italia. În secolul al XVI-lea arcul frânt se îmbină cu vrejurile
vegetale specifice Renaşterii. Se poate remarca spre sfârşitul perioadei renascentiste prezenţa
unei ornamentaţii cu motive florale stilizate, care sunt la rândul lor înlocuite cu formele cărnoase
ale decorului de tip italian. Stilul mobilierului francez rămâne totuşi arhitectural, având piese de
mobilier organizate după principiul faţetelor.

d.
f.
a. b. c.

e.

i.
k.
h. j.
g.

l. m.
n.
a, b, c – scaune, d, e – mese, f – cabinet, g – jilţ, h - dulap, i – canapea, j – pat cu baldachin,
k – scaun, l,m – bufete, n - comodă
Fig. 5.8. Mobilier în stilul Renaşterii franceze

Mobilierul Renaşterii germane (fig. 5.9) este mai abundent decorat cu sculpturi decât cel
francez, supraîncărcarea cu ornamente fiind echilibrată de aspectul masiv al elementelor
structurale. Se execută după moda italiană cabinete din lemn de abanos cu încrustaţii de baga şi
mici scene pictate. Principiile arhitecturii clasice s-au integrat destul de greu în formele
mobilierului german ca urmare a persistenţei tradiţiei gotice. De-abia secolul al XVII-lea impune
construcţia intensivă a lăzilor şi dulapurilor cu elemente ornamentale clasice preluate din
arhitectură (coloane, pilaştri, ancadramente de ferestre şi uşi).
Mobilierul Renaşterii engleze (fig. 5.10) este caracterizat atât de persistenţa stilului gotic
cât şi de împrumuturi târzii de elemente decorative din Germania şi Italia. Mobilierul englez din
perioada Renaşterii se distinge printr-o ornamentaţie mai simplificată şi mai austeră, exprimată
prin compoziţii inspirate din motivele Renaşterii continentale.
Mobilierul Renaşterii spaniole se caracterizează prin sobrietatea şi conturarea clară a
formelor, în contradicţie cu gustul pentru desfăşurările de ornamente bogate şi materiale
preţioase. Intarsii de lemn exotic, aurărie, catifele, fier forjat, piele colorată şi aurită îmbracă
mobilele. Mobilierul Renaşterii spaniole îmbină decorurile gotice cu motivele maure şi decoraţia
flamandă, influenţate hotărâtor de Renaşterea italiană.
 b.
c.

a.

d.

e.

f.

g.
h.
i.

a – bufet, b – taburet, c – masă, d,e – scaune, f – masă, g, h – scaune, i - pat

Fig. 5.9. Mobilier în stilul Renaşterii germane

g. Stilurile baroce (sec. XVII – XVIII)

Formele, în general regulate şi masive, sunt supraîncărcate cu ornamentaţii. Se caută

curburi şi contorsionări, efecte cromatice bazate pe contraste de culoare, jocuri violente de
lumină şi umbră, linii şi suprafeţe frământate. Suprafeţele mobilei se îmbracă în furniruri de
lemn preţios, iar elementele portante din lemn masiv, cornişele şi soclurile sunt abundent
decorate cu reliefuri, cu motive mai puţin riguros echilibrate decât formele folosite în Renaştere.
Mobilierul baroc italian tinde către mobile luxoase, cu o ornamentaţie bogată, folosind
marchetăria cu toate fanteziile posibile, încrustaţiile de pietre colorate şi motive puternic reliefate
executate în lemn masiv sau în stuc ∗ vopsit.

∗
stuc – material sub formă de pastă, folosit pentru decoraţii care se prepară dintr-un amestec de var stins vechi, praf
de marmură şi praf de cretă
 a. b.
c.

d.
e.

g.
f.

h.

j. k.
i.
a, b, c – mese, d, e – mese extensibile, f, g – scaune, h –cabinet, i – bufet, j – pat cu baldachin, k - bufet
Fig. 5.10. Mobilierul în stilul Renaşterii engleze

Mesele şi cabinetele (fig. 5.11) au blatul din plăci de marmură sau din mozaic de piatră,
rezemat pe elemente portante puternice, decorate prin sculptare, cu genii, naiade, lei şi vulturi,
spirale ample de acant, volute, scoici, baluştri proeminenţi. Scaunele au scheletul reliefat plastic
şi aurit. Montanţii (barele) scaunelor şi ai meselor au contururi curbate şi sunt consolidaţi cu
volute. Pe ramele meselor sau pe spătarele unor scaune se sculptează cartuşe ∗∗ proeminente.
Mobilierul veneţian se distinge prin aurirea lemnului şi aplicarea unor încrustaţii de ceramică şi
sticlă colorată.
Stilul baroc francez se mai numeşte şi „stilul regilor francezi”, deoarece perioada sa
coincide cu perioada domniei celor mai vestiţi regi. Barocul francez poate fi împărţit în patru
perioade distincte:

∗∗
cartuş – ornament sculptat sau gravat pe care se scriu de obicei inscripţii sau monograme
 • barocul timpuriu în timpul domniei lui Ludovic al XIII-lea (1610-1643);
• barocul clasic în timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea (1643-1715);
• regence, stil de tranziţie între barocul clasic şi Rococo, în timpul minoratului lui
Ludovic al XV-lea (1715-1723);
• Rococo, în timpul domniei lui Ludovic al XV-lea (1723-1774).

b.
a.

d.
c.

e. f.

a – scaun, b – masă, c – dulap, d – ladă, e – masă, f - fotoliu

Fig. 5.11. Mobilier în stilul baroc italian

Stilul Ludovic al XIII-lea. Mobilierul are forme şi suprafeţe sobre, delimitate de linii
drepte, inspirate din arhitectură. Aspectul general este de masivitate austeră, iar decoraţia este
dispusă în compoziţii geometrice guvernate de legea simetriei.
Se întrebuinţează foarte mult lemnul masiv, dar se impun şi noi tehnici: placajul de
abanos realizat din foi sculptate în relief, încrustaţiile cu lame de lemn colorat sau cu marmură,
marchetăria din mici bucăţi de lemn care compun un decor. Pe ramele planurilor de şedere şi ale
spătarelor se fixează garnituri de piele, catifea sau tapiţerie.
În ceea ce priveşte decoraţia, principalele motive ornamentale sunt: arabescurile,
torsadele, colonetele, baluştrii, motivele florale, ghirlandele şi cartuşele; pe uşile dulapurilor apar
ornamente cu tăieturi în formă de diamant. Alte motive folosite pentru ornamentarea
mobilierului sunt: crucea de Malta, simplă sau faţetată, cornul abundenţei, fructe, palmete, măşti
de heruvimi, botul de leu care ţine în gură un inel metalic, ramuri încrucişate de laur şi de
palmier, frunze de acant, vulturi cu aripile desfăşurate, capete de femeie, rozete etc.
Principalele piese de mobilier erau (fig. 5.12):
• scaunele cu sau fără braţe, taburetele, banchetele şi fotoliile,
• mesele sprijinite pe picioare strunjite în formă de baluştri, coloane torsionate,
• birourile (care sunt menţionate pentru prima dată),
• cabinetele bogat decorate cu marchetărie, încrustaţii şi reliefuri,
• dulapurile existente în varianta înaltă cu două uşi sau în varianta cu două corpuri
suprapuse având între ele sertare,
• patul acoperit cu baldachin.

a. Detalii ornamentale

masă

dulap

scaun
ladă
b. Piese de mobilier

Fig. 5.12. Mobilier stil Ludovic al XIII-lea

Stilul Ludovic al XIV-lea. André Charles Boulle (1642-1732), cel mai mare creator de
mobilier al timpului, introduce în Franţa tehnica italiană a marchetăriei cu baga, cupru şi cositor.
Colţurile mobilierului sunt protejate şi decorate cu elemente din bronz aurit. Motivele
ornamentale, de o mare bogăţie, executate cu mare grijă pentru detalii sunt grupate în compoziţii
riguros simetrice. Principalele elemente decorative sunt (fig. 5.13): scoica plată sau reliefată,
frunza de acant, palmetele, iniţiala regală (două litere L înlănţuite) şi emblema apolinică a
regelui (soarele, adesea cu un cap de femeie în centru), ramuri cu frunze şi fructe încolăcite,
reţele de romburi şi pătrate presărate cu perle şi mici motive florale. Se mai folosesc ornamente
de origine greco-romană, trofee, căşti, coroane, săbii, platoşe, tridente, coarne de berbec,
draperii, volute în formă de C sau S, delfini, cai de mare etc.

Fig. 5.13. Detalii ornamentale ale stilului Ludovic al XIV-lea

Principalele piese de mobilier erau:

• scaunele, fotoliile clasice şi cele de odihnă, prevăzute în partea superioară cu două
elemente proeminente pentru sprijinirea capului,
• mesele, încărcate cu decoruri bogate şi preţioase, construite în două variante: masa
consolă şi masa obişnuită,
• masa-birou specifică acestui stil, formată din două corpuri cu sertare care se sprijină pe
8 picioare în consolă,
• masa de scris, apărută spre sfârşitul secolului al XVII-lea, este prevăzută cu 3 sertare şi
4 picioare,
• comodele apar pentru prima dată, luând locul cuferelor; sunt piese de mobilier scunde
având 2 până la 4 sertare sprijinite pe picioare scurte,
• dulapurile, de formă rectangulară, sunt mobile ample terminate în partea superioară cu
o cornişă proeminentă; se sprijină pe picioare în formă de sferă aplatizată sau de labă
de leu,
• paturile acoperite de baldachine suspendate sau susţinute pe 4 stâlpi .
Stilul Regence. Aspectul general al mobilei continuă să fie solemn. Liniile şi structurile
devin mai elegante (fig. 5.14). Liniile curbe le înlocuiesc pe cele rectangulare, caracteristice
stilului precedent. Mobilele pentru şedere sunt desenate cu supleţe, având rotunjimi şi arcuiri
continue, care trec fără întreruperi de la un element al structurii la altul. Picioarele devin mai
cambrate, traversele de legături tind să dispară, iar centurile au frecvent un profil în dublă
acoladă.
Se foloseşte lemnul de esenţă nobilă (trandafir, lămâi etc.) sub forma unor lamele de
furnir, dispuse astfel încât să urmeze direcţiile fibrelor de lemn sau să compună un joc de fond în
formă de romburi, tablă de şah şi alte desene geometrice.
Tehnica savantă şi complicată a marchetăriei este preferată în decoraţie. Cu ajutorul ei se
creează adevărate tablouri din lemn, utilizându-se până la o sută de esenţe diferite.

b.

c.

a.

d.

e. f.
g.

h. i.

a – dulap, b – masă, c - scaun, d – canapea pentru odihnă, e, f – detaliu ornamental,

g – canapea pentru şedere, h – masă, i -comodă
Fig. 5.14. Mobilier stil Regence

În ceea ce priveşte ornamentaţia, decorul echilibrat al stilului evoluează către o artă mai
graţioasă şi mai plină de fantezie. Cu toate că se mai păstrează unele reguli de simetrie, motivele,
compuse după un desen sinuos, devin mai aerisite. Motivele folosite cu predilecţie sunt: scoici
pentalobate, frunze de acant asimetrice şi vrejuri curbe alături de capete de faun sau de femei cu
diademe. Se mai folosesc şi motive inspirate din arta barocului italian (flori, plante, scoici,
fructe, animale) sau motive de provenienţă orientală (pagode, maimuţe, umbrele, flori exotice).
Bronzurile aurite şi cizelate, aplicate mai ales pe mese, comode şi sertare, rămân la modă.
Stilul Ludovic al XV-lea (rococo, rocaille). Stilul rococo este definit prin rafinamentul
formelor şi decorurilor, prin fineţea liniilor şi jocul curgător, asimetric al ornamentaţiei.
Speciile de lemn utilizate cu predilecţie la fabricarea mobilierului sunt: nucul, fagul,
stejarul, paltinul, mahonul, palisandrul şi trandafirul. Mobilierul este fie lăcuit cu roşu şi negru,
fie pictat cu alb, roz, verde şi albastru deschis, fie marchetat. Liniile se arcuiesc în curbe şi
contracurbe elegante, formele sunt cambrate, iar ornamentaţia este delicată şi asimetrică.
Motivele ornamentale principale sunt: scoica asimetrică, frunza de acant, ramuri înlănţuite,
cascadele de flori, păsările, buchetele, fructele. Definitorii sunt motivele denumite de francezi
„rocaille”, extravagante, frământate şi asimetrice, inspirate după forma unor scoici. Astfel,
cartuşul devine o compoziţie având ca elemente cochilia înaripată şi două tolbe de săgeţi
încrucişate. Inspiraţia de natură orientală este şi ea o particularitate a decoraţiei rococo. Abundă
peisaje şi personaje exotice, flori, dragoni, păsări, fluturi, stânci, munţi, case şi poduri.
Piesele de mobilier specifice stilului Ludovic al XV-lea sunt de o mare varietate atât ca
structură cât şi ca formă.
• Scaunele (fig. 5.15.a,b) şi fotoliile (fig. 5.15.c) sunt mai uşoare şi mai confortabile
decât cele aparţinând stilului anterior. Fotoliile au braţele tapiţate şi spătarele curbate
urmărind linia corpului; în această perioadă, apare şi fotoliul de tabinet (fig. 5.15.d).
• Canapelele pentru şedere (fig. 5.15.e) au şezutul şi spătarul tapiţate, cu scheletul
vizibil. Sunt realizate cu două sau trei locuri, fiind prevăzute cu perne cilindrice
detaşabile.
• Canapelele pentru odihnă (fig. 5.15.f) şi fotoliile canapea (fig. 5.15.g), independente
sau alăturate, formează complexe de mobilă specifice stilului.

a. b. c. d.

f. g.
e.

h. i. j.

k. l.
Fig. 5.15. Mobilier stil Ludovic al XV-lea
 • Mesele (fig. 5.15.h,i) devin uşoare şi uşor de manevrat. Ele se diferenţiază după
destinaţie: mese pentru lucrul de mână, mese de scris cu sertare şi tablete mobile,
mese de cafea cu platou de marmură sau porţelan, servante rotunde sau pătrate,
noptiere, măsuţe de joc, măsuţe de toaletă cu oglindă mobilă şi tablete rabatabile etc.
• Birourile (fig. 5.15.j,k) sunt disponibile în următoarele variante: birou plat de formă
rectangulară cu colţuri rotunjite şi având 3 sertare, biroul „capucin” cu ascunzători,
sertare şi resorturi secrete, măsuţa de scris care dispune în partea superioară de casete
şi sertare mascate de un panou mobil, iar în partea inferioară de sertare şi un dulăpior,
mascate de două uşi culisante, biroul cu cilindru mobil (cu rulouri din lamele
articulate).
• Comodele (fig. 5.15.l) devin mobile la modă şi sunt folosite uneori în locul
dulapurilor. Există în două variante: cu două sertare suprapuse şi cu picioare înalte,
cambrate sau masive, cu mai multe sertare şi picioare scurte.
• Şifonierul este o mobilă mică, derivată din comodă, dezvoltată în înălţime.
Mobilierul baroc englez se caracterizează prin împletirea stilului Renaşterii cu
reminiscenţele târzii ale ornamentaţiei gotice, dezvoltat în limitele sobrietăţii specifice locale. În
acest sens se remarcă liniile drepte dominante, fără a fi eliminate profilurile, ornamentele şi
liniile curbe. Mobilierul este decorat cu marchetării bogate din diferite specii de lemn, fildeş sau
metal, care figurează motive de inspiraţie florală. Panourile lăcuite încep să fie folosite şi în
Anglia. Picioarele mobilelor pentru şedere iau o formă caracteristică, evazată, cu partea de jos în
formă de labă de animal.
Sub denumirea de baroc englez sunt reunite următoarele stiluri:
• stilul „Queen Anne” (Regina Anne) care este corespondentul englez al stilului
Ludovic al XIV-lea. Caracteristic acestui stil sunt suprafeţele plane neprofilate,
picioarele arcuite în S, dulapurile şi comodele cu sertare care înlocuiesc lăzile
tradiţionale (fig. 5.16);
• stilul Chippendale care reprezintă o interpretare engleză a Rococo-ului, îmbinând
forme franceze ale stilului Ludovic al XV-lea cu elemente de tradiţie gotică şi cu unele
influenţe chinezeşti (fig. 5.17).

h. stilurile neoclasice (a doua jumătate a sec. al XVIII-lea - prima jumătate a sec. al XIX-
lea)
Ca urmare a descoperirilor arheologice de la Herculanum şi Pompei, în Europa începe să
se manifeste interesul pentru creaţiile echilibrate ale antichităţii greco-romane, determinând
înlocuirea formelor agitate ale Rococo-ului cu forme mai concise, dominate de liniile drepte şi
de principiile simetriei.
Neoclasicismul francez cuprinde trei perioade distincte:
• perioada domniei regelui Ludovic al XVI-lea (1774-1792)
• perioada Directoratului (1795-1799)
• perioada imperiului lui Napoleon I (1800-1815).
Stilul Ludovic al XVI-lea (fig. 5.18). Mobila stil Ludovic al XVI-lea renunţă la liniile
curbe, revenind la simetrie în construcţie şi ornamentaţie. Formele geometrice regulate
(dreptunghi, prismă, cerc, elipsă) şi liniile drepte recapătă importanţă în definirea formelor şi
ornamentaţiei pieselor de mobilier. Liniile fluente, continue, specifice barocului, sunt
abandonate, aşa încât noul stil prezintă structura constructivă a mobilei prin zone vizibile de
îmbinare a elementelor.
Alături de motive greceşti, elenistice şi pompeiene (meandre, capete de berbec, vulturi
romani, cornuri ale abundenţei, frunze de acant, cariatide), sunt folosite motive rustice şi idilice
(fluiere, coşuleţe cu flori, stupi de albine, instrumente muzicale, inimi străpunse de săgeată,
păsări, rozete, împletituri geometrice, coroniţe şi ghirlande de flori, palmete, medalioane, capete
de animale). Pentru cornişe şi cadre se utilizează ornamente repetitive.
 b.
c.

a.

d. e.

h.
f.
g.

o.
l. m.

i. k.
n. p.
a – cabinet, b – masă descris, c – comodă, d - canapea pentru şedere, e – scaun, f – măsuţă
de toaletă cu oglindă, g – fotoliu, h – masă, i – oglindă, k – scaun, l,m,n – detalii
ornamentale ale spătarului, o – canapea, p – detalii ornamentale
Fig. 5.16. Mobilier stil Queen Anne

Lemnul de acaju este frecvent întrebuinţat,pictat sau ceruit. Abanosul revine la modă. Se
practică pictarea şi lăcuirea mobilei, în culori slabe, în acord cu culorile ţesăturilor. Marchetăria
se execută din lemn de palisandru şi trandafir, defectele şi nodurile lemnului fiind utilizate şi ele
pentru obţinerea unor efecte decorative. Pe panourile comodelor şi ale meselor se practică
placarea cu porţelan de Sèvres şi încrustaţii cu sidef şi pietre colorate.
Picioarele mobilelor sunt drepte şi uşoare, mai subţiri în partea de jos şi au forma de
colonetă dreaptă sau de spirală. Ele au terminaţii în formă de sabot, de gheară de vultur sau de
sfârlează. Spătarele scaunelor, fotoliilor şi canapelelor sunt ovale, rotunde, dreptunghiulare sau
în formă de liră şi sunt totdeauna încadrate cu elemente sculptate sau profilate.
Stilul Directoire face tranziţia între stilurile Ludovic al XVI-lea şi Empire. Mobilierul este
destul de greoi şi de pretenţios. Picioarele mobilierului sunt drepte, în formă de colonete rotunjite
sau canelate. Motivele decorative principale sunt: palmeta greacă, vasele antice, urnele sculptate,
coloanele, săgeţile, leii înaripaţi, rozetele înscrise în romb sau în pătrat, dragonii, sirenele,
busturile feminine cu aripi de vultur, sfincşi purtând pe cap un coş cu fructe.

b. d.
a. c.

e. f. g.
h.

i. k. l.
h.
a – scaun, b – canapea, c,l – detalii ornamentale al spătarelor, d – birou, e, f – vitrine,
g – comodă, h – vitrină, i – fotoliu, j,k – scaune
Fig. 5.17. Mobilier stil Chippendale

c.

b.
d.

a.

f.

e. a – masă de scris, b – scaun, c – comodă,

d – pat, e – birou, f - comodă

Fig. 5.18. Mobilier stil Ludovic al XVI-lea

 Unele piese de mobilier sunt ornate cu motive simbolice, caracteristice epocii Revoluţiei
franceze: victorii înaripate, ramuri de stejar, cocoşul galic, căşti, trofee şi lănci etc. Centurile şi
picioarele mobilelor pentru şedere sunt adesea decorate cu motivul margaretei; rombul apare pe
dulapuri, spătare şi suporturi de braţe. Furnirurile, marchetăria şi bronzurile se folosesc mai
puţin.
Stilul Empire. Una din caracteristicile acestui stil somptuos în perioada neoclasică este
influenţa egipteană: linii drepte, forme masive, simetrice, bronzurile aurite etc.
Formele mobilierului sunt în general rectangulare (fig. 5.19). Scaunele au spătar drept,
uneori terminat în fronton, picioarele sunt drepte şi masive, în forme de coloană, balustru sau
sabie, adesea terminate în labă de animal. Suporturile braţelor au formă de capete de femeie sau
de sfincşi înaripaţi.

a. Detalii ornamentale

b. Piese de mobilier

Fig. 5.19. Mobilier stil Empire

Predomină motivele ornamentale de inspiraţie clasică: pilaştri şi cariatide, victorii

înaripate şi încoronate cu lauri, tridentul lui Neptun şi caduceul lui Hermes, centauri, delfini,
frunze de acant stilizate, roze cu patru lobi. Motivele războinice sunt de asemenea frecvente:
trofee, săbii, armuri, căşti, ca şi semnele imperiale: vulturul, albina napoleoniană, iniţiala N.
Bronzurile reprezintă zeiţe şi dansatoare eline, scene mitologice şi sunt aplicate uneori abuziv.
Marchetăria este părăsită în favoarea lemnului de acaju masiv, uneori încrustat cu abanos,
cu lemn de culoare deschisă sau cu metal. Ornamentele sunt dispuse riguros geometric, în friză
sau în mijlocul panourilor.
Stilul neoclasic în Anglia (fig. 5.20) a fost dezvoltat de creatorii de mobilă Robert Adams,
George Hepplewhite şi Thomas Sheraton.
Stilul Adams (fig. 5.20.a,b,c,d,e). Mobilele au forme rigide şi un caracter pretenţios. Sunt
folosite cu predilecţie ornamentele de provenienţă greco-romană, realizându-se o îmbinare între
diferite tehnici de decorare (sculptură, intarsie, pictură) pe aceeaşi piesă de mobilier. Materialul
de bază este lemnul de mahon (masiv sau în furnire), ornamentele fiind realizate în culori
deschise, contrastante cu culoarea roşcată a fondului.
Influenţele stilului Ludovic al XVI-lea sunt vizibile prin forma picioarelor şi a spătarelor
scaunelor.
Stilul Hepplewhite (fig. 5.20.f,g,h,i,j,k) preia stilul Ludovic al XVI-lea, asociindu-i mai
multe linii curbe. Ornamentaţia este mai restrânsă, efectul estetic deosebit fiind obţinut prin
forma ovală, rotundă sau parabolică a spătarelor scaunelor, fotoliilor şi canapelelor. Frumuseţea
scaunelor, fotoliilor şi canapelelor este obţinută prin forma spătarelor, realizate prin traforare,
sculptare sau prin aranjament de baghete strunjite. Corpurile de mobilă sunt dominate de liniile
drepte şi de figurile geometrice ordonate (dreptunghi, pătrat), ornamente cu elemente sculptate
sau obţinute prin marchetărie şi pictură. Uşile cu sticlă păstrează rama fagure cu elemente
faţetate. Tapiţeria este realizată din stofe cu dungi.
Stilul Sheraton (fig. 5.20.l,m,n). Caracteristic acestui stil sunt liniile drepte. Ornamentaţia
mai mult plană este realizată în special prin lucrări de intarsie, culoarea fondului fiind cea a
mahonului, specia cu cea mai largă utilizare.

a. b. c.
d.

e.
f. g.

k.
h. i.
j.

l.

m. n.

Fig. 5.20. Mobilier în stilurile neoclasice engleze

(Stilurile Adams, Hepplewhite şi Sheraton)
 Stilul neoclasic german este reprezentat de stilul Biedermeier (fig. 5.21). Concepţia şi
realizarea mobilierului în neoclasicismul german are în vedere simplificarea formelor şi
ornamentaţiei şi folosirea în construcţie a speciilor indigene, acoperite cu specii exotice, astfel
încât să rezulte un mobilier ieftin. Este folosit lemnul de cireş, frasin, păr colorat în nuanţe
maronii, atât sub formă masivă cât şi sub formă de furnir. Mahonul este folosit cu predilecţie sub
formă de furnire.
Ornamentele dominante sunt cele de natură vegetală, stilizate (flori, frunze, coroane,
rozete, crenguţe cu flori) şi mai puţin cele de origine animală (lebede, grifoni, păsări).
Ornamentele aplicate din alamă se realizează din tablă prin ambutisare.
Stilul Biedermeier a influenţat mobilierul din Anglia, Austria, Danemarca, ţările baltice,
Ungaria, Ţările Române şi Rusia.

a. b.

c. d.

e. f.

a – măsuţă ovală, b, c – scaune, d – masă rotundă, e – dulap, f - comodă

Fig. 5.21. Mobilier stil Biedermeier

i. Stilurile eclectice (sec. al XIX-lea)

După 1815, stilul neoclasic este îndepărtat de pe linia modei de către stilurile eclectice,
care marchează astfel revenirea la stilurile anterioare (rococo, baroc, renascentist, gotic).
Stilul Restauration (1815-1830). În această perioadă persistă stilul Empire, dar cu forme
mai suple, revenindu-se la linia curbă. Mobilierul îşi pierde rigiditatea şi simetria, devenind mai
confortabil. Scaunele şi fotoliile au din nou picioarele, spătarele şi braţele curbate (fig. 5.22). În
locul ornamentaţiei cu aplice din bronz şi alamă se preferă încrustaţiile, pictarea lemnului în alb
şi aplicaţiile de porţelan. Ca motive decorative se folosesc palmete, rozete, flori, stele, lebede,
care triumfale, cai de mare, perle, panglici, de inspiraţie antică ca şi alte elemente moştenite de la
stilurile anterioare.

Fig. 5.22. Masă şi fotolii stil Restauration

Fotoliile „în gondolă” sunt la modă: ele au picioarele arcuite în formă de sabie, spătarul
rotunjit şi braţele răsucite în volută sau sub formă de gât de lebădă până în partea din faţă a
planului de şedere. Apare tipul de fotoliu numit „voltaire”, cu planul de şedere scund, spătar înalt
şi cambrat şi braţele în formă de gât de lebădă. Canapelele sunt foarte joase, centura servind
uneori drept soclu. Caracteristică este canapeaua denumită „recamier” cu braţele inegale legate
printr-un spătar înclinat. Comodele au numeroase sertare şi se sprijină pe picioare scurte. Alături
de patul „în gondolă” apar primele paturi din fier pictat şi aurit.
Stilul Ludovic Filip (1830-1848) se caracterizează prin mobile masive şi greoaie, dar
confortabile (fig. 5.23). Sunt copiate toate genurile stilistice din secolele precedente, ca şi vechile
motive ornamentale. Mobilierul mult simplificat începe să fie produs pe cale industrială. Se
dezvoltă mobilierul de mare serie lipsit de ornamentaţie.
În această perioadă se manifestă şi curentul neogotic: spătarele scaunelor şi uşile
dulapurilor sunt decorate cu motive medievale, rozete şi ogive etc.
Canapelele capitonate se fac din ce în ce mai joase, se fabrică fotolii gondolă şi fotolii în
formă de coş, având spătarul şi braţele unite. Apare masa de sufragerie cu blaturi rabatabile sau
culisante, cu picioarele arcuite şi aşezate pe rotiţe care facilitează deplasarea mobilei.
Stilul Napoleon al III-lea (1852-1870). Se caracterizează printr-o împletire eclectică a
stilurilor precedente, dominată însă de eleganţa stilului rococo. Se folosesc lemnul închis la
culoare sau lăcuit în negru, încrustaţiile şi marchetăria cu sidef, baga, metal, email şi lemn de
specii exotice, pictura aurită, panourile de porţelan, bronzurile bogate pe fond de abanos sau
palisandru. Motivele decorative cele mai frecvent folosite sunt cele aparţinând stilului Ludovic al
XV-lea.
Stilul eclectic se răspândeşte în majoritatea ţărilor europene unde au denumiri specifice
(de exemplu, în Anglia se numeşte stil victorian).

j. Stilurile rustice

Stilurile artistice create şi dezvoltate la curţile regale nu au fost accesibile marii mase a
populaţiei care şi-a rezolvat problemele de confort cu piese de mobilier mai simple, mai puţin
ornamentate, la care accentul se punea pe rolul funcţional şi mai puţin pe cel estetic.
Stilurile rustice sunt specifice fiecărei ţări şi, mai mult chiar, fiecărei zone sau regiuni
geografice cu elemente de interferenţă şi cu influenţe greu de descifrat şi departajat. Formele
constructive şi modul de ornamentare sunt simple şi specifice regiunii respective, nefiind agreate
şi acceptate în alte regiuni.
 b.

c.

a.

f.

e. g.
d.

a – dulap, b – canapea, c – masă de scris, d – fotoliu, e, g – scaune, f - măsuţă

Fig. 5.23. Mobilier stil Ludovic Filip

k. Stilul contemporan

Mobilierul contemporan se proiectează pe baza unor metode care tind din ce în ce mai
mult să devină ştiinţifice. Se fabrică pe cale industrială ţinând seama de cerinţele practic-utilitare,
economice şi estetice.
Mobila din elemente tipizate (moduli standard) se produce în serii mari în condiţiile
mecanizării şi automatizării proceselor de fabricaţie. Se folosesc materiale noi: mase plastice,
ţesături de poliester, plăci aglomerate din fibre de lemn, oţel cromat, aluminiu etc.
Formele obiectelor sunt concepute în strictă concordanţă cu structura lor, elementele
portante fiind clar detaşate de cele de susţinere. Forma nu mai este împrumutată din natură sau
din stilurile tradiţionale. Ea nu mai este nici simbolică, nici ornamentală, ci exprimată prin
accentuarea unor calităţi structurale sau plastice, oscilând între o expresie geometrică şi una
organică.
Mobila, proiectată în forme noi care să se integreze realităţilor sociale contemporane,
respectă exigenţele economiei şi tehnicii moderne, oferind un maximum de avantaje pentru un
preţ minim.
 BIBLIOGRAFIE

1. Ene, N., Bularca, M. – Fabricarea cherestelei. Tehnologii moderne, proiectare, utilaje,

exploatare. Editura Tehnică, Bucureşti, 1994
2. Ene, N., Bularca, M. – Proiectarea fabricilor de cherestea. Editura Universităţii „Transilvania”
Braşov, 2000;
3. Maiorescu, V.D., Maiorescu, A.T. – Practica uscării cherestelei. Editura Lux Libris, Braşov,
1998;
4. Râmbu, I. şi colectiv – Tehnologia prelucrării lemnului, vol. I şi II. Editura tehnică, Bucureşti,
1978 şi 1980;